Arhitectura Religioasa in Moldova - Sec. 14-16 PDF

ARHITECTURA RELIGIOASĂ MEDIEVALĂ ÎN MOLDOVA (SEC.
XIV – XVI)
ARHITECTURA RELIGIOASĂ MEDIEVALĂ ÎN

MOLDOVA
SECOLELE XIV - XVI
ARHITECTURA RELIGIOASĂ MOLDOVENEASCĂ PÂNĂ LA ŞTEFAN CEL MARE
În Moldova, cercetarea de arhitectură şi cea arheologică au reuşit să identifice existenţa unor oraşe
anteriore întemeierii Moldovei (este vorba despre Baia şi Siret). Este de asemeni cert că reşedinţele
primilor domnitori au determinat formarea unor oraşe sau dezvoltarea unor nuclee urbane preexistente
întemeierii statului feudal, formaţiuni urbane lipsite de fortificaţii asemănătoare cu cele ale oraşelor
din centrul şi vestul Europei. Arhitectura defensivă de mare amploare şi de interes statal s-a materiali-
zat prin ridicarea de cetăţi destinate să asigure atât stabilitatea graniţelor cât si a drumului comercial –
"drumul moldovenesc" (ce venea să înlocuiască mai vechiul "drum tătărăsc"), traseu important al ne-
goţului făcut între Extremul Orient şi oraşele Balticii.
•
Moldova ca stat ia fiinţă sub conducerea celor doi voievozi proveniţi din Maramureş – Dragoş şi Bog-
dan. Dragoş este susţinut de regele Ludovic I al Ungariei în acţiunea de supunere a Moldovei coroanei
maghiare. Acesta va stăpâni ţinuturile de la est de Carpaţi ca vasal al regelui Ungariei în scopul preîn-
tâmpinării pericolului tătar. Dragoş va domni între 1352 – 1354. Moldovenii conduşi de Bogdan, rival
al familiei Dragoşeştilor, au căutat ajutorul polonezilor şi al lituanienilor pentru a se apăra împotriva
lui Ludovic I şi implicit de a ieşi de sub controlul maghiar. In acest fel Moldova ajunge să devină su-
biectul disputei dintre Polonia şi Ungaria. Numit ca fiind “infidel regelui”, Bogdan trece munţii din
Maramureş în Moldova în 1359. Aici el va cucerii teritoriile aflate sub conducerea voievodului Sass,
fiul cel mare şi urmaşul la tron al lui Dragoş. Bogdan devine astfel primul domnitor al Moldovei libe-
re, fiind considerat de istoriografie şi întemeietorul acesteia ca stat. Bogdan va muri în 1365 şi va fi
îngropat în biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi. Urmaşul său la tron este fiul său Laţcu, care va alege reli-
gia catolică probabil din motive cu caracter politic, înfiinţând la Siret (noua capitală după Baia) o epis-
copie catolică, confirmată la 1370 de papalitate.
După moartea primilor domnitori moldoveni, la conducerea noului stat s-au succedat domnitori care
nu au rămas pe tron decât perioade scurte, un oarecare echilibru politic fiind atins odată cu înscăunarea
lui Petru Muşat (1375-1391) – întemeietor al dinastiei Muşatinilor, fiul Margaretei Muşata şi nepotul
lui Bogdan I – cel care, la fel ca şi predecesorii săi s-a îndreptat spre protecţia polonezilor în problema
pericolului maghiar. În timpul domniei acestuia capitala Moldovei este stabilită la Suceava (menţiona-
tă pentru prima dată în documente în 1388.1 Petru Muşat este urmat la domnie de fratele său Roman
(domnitor între 1391-1394, întemeietorul oraşului omonim) în timpul căruia statul va atinge limitele
sale maxime, incluzând Moldova, Bucovina şi Basarabia.
Prima jumătate a secolului al XV-lea va fi dominat de echilibrul perioadei de domnie a lui Alexandru
cel Bun (1400-1432), continuator a politicilor de alianţă cu polonezii, organizator al administraţiei şi
bisericii moldoveneşti, aceasta din urmă ieşită de curând din criza declanşată de neînţelegerile provo-
cate de implicarea patriarhiei ecumenice de la Constantinopol în numirea mitropolitului. Conflictul
deschis între domnie şi patriarh a atras anatemizarea de către biserica constantinopolitană a moldove-
nilor şi a domnitorului lor în intervalul dintre 1394 şi 1401.
•
Începuturile unei activităţi constructive de zid coincid cu întemeierea statului. În intervalul de timp
dintre întemeierea statului sub Bogdan şi domnia lui Ştefan cel Mare s-a construit destul de mult, însă
s-a pătrat extrem de puţin în acest interval de timp succedându-se două domnii foarte importante pen-
tru istoria Moldovei, deja amintite: domnia lui Petru I Muşat (1375 – 1391) şi cea a lui Alexandru cel
Bun (1400 – 1432).
Aşezămintele monastice, într-o primă fază proprietăţi bisericeşti, aduceau o serie întreagă de beneficii
economice. Odată cu consolidarea puterii voievozilor, numărul acestora începe să scadă simţitor. Până
la momentul de debut al domniei lui Ştefan cel Mare, Moldova a avut patru centre monastice impor-
tante:
1
Paul Henry, Monumentele din Moldova de nord. De la origini până la sfârşitul secolului al XVI-lea, p. 46. Autorul menţio-
nează o scrisoare a domnitorului moldovean către regele Poloniei, datată în 1388 şi emisă de cancelaria de la Suceava.
1
ARHITECTURA RELIGIOASĂ MEDIEVALĂ ÎN MOLDOVA (SEC. XIV – XVI)
• Mânăstirea Neamţ – ctitorie a (sau din perioada domniei) lui Petru I Muşat, modificată mai târ-
ziu în perioada lui Ştefan cel Mare. Aşezământul a fost întemeiat în jur de 1390, în apropierea
cetăţii Neamţului, după câte se presupune de către călugării ucenici ai sârbului Nicodim,
• Mânăstirea Bistriţa, ctitorită de Alexandru cel Bun, datată anterior anului 14072, cu scopul de a-i
servi drept loc de înmormântare. Mănăstirea a fost cel mai important locaş de cult moldovenesc
până la construirea în 1466 a mănăstirii Putna. Şi asupra acestei ctitorii s-a intervenit într-o eta-
pă mai târzie – este vorba de cea a lui Alexandru Lăpuşneanu .
• Mânăstirea Probota, datată cu câţiva ani înaintea domniei lui Alexandru cel Bun, refăcută de
Ştefan cel Mare şi mai apoi, în secolul al XVI-lea, reconstruită în apropiere de către Petru Rareş
care o transformă în necropolă domnească, conferindu-i astfel un rol de primă importanţă, în de-
trimentul Putnei ridicată de tatăl său;
• Mânăstirea Vatra Moldoviţei din Bucovina, ctitorie probabil tot a lui Alexandru cel Bun (ipote-
ză avansată de Gheorghe Balş), din care nu se mai păstrează decât ruinele.
Toate aceste aşezăminte monastice au fost modificate fie în perioada lui Ştefan cel Mare, fie în perioa-
da domniilor urmaşilor acestuia. Monumentul religios presupus a fi cel mai vechi3, este biserica de
lemn a mânăstirii Putna, mutată aici de la Volovăţ de către Ştefan cel Mare, care construieşte în loc
una de zid. Bisericuţa de la Putna se pare că a fost o ctitorie a lui Dragoş-Vodă deci databilă în interva-
lul 1352-1353. Ca şi biserica de la Volovăţ, bisericile de la Neamţ şi Bistriţa, au fost într-o primă fază
din lemn, aceasta din urmă fiind cel mai probabil fundaţie domnească şi existând cu mult înainte de
trecerea Dunării de către călugărul sârb, atâta timp cât letopiseţul bistriţean începe să fie scris în 1359.
Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi

Cele mai vechi urme de locuire în zona ansamblului curţii de la Rădăuţi, relevate pe baza cercetărilor
arheologice, aparţin sfârşitului secolului al XIII-lea. aici au fost descoperite şi urmele unei biserici
timpurii, realizată din lemn (de altfel cea mai veche de acest gen din Moldova), având un naos de for-
mă pătrată (cu dimensiunile de 5 x 5 m) şi un spaţiu destinat altarului, de formă dreptunghiulară (cu
dimensiunile de 2,4 x 3,2 m). În perimetrul naosului au fost găsite morminte ale unora dintre figurile
importante ale începuturilor statului Moldovenesc, pe baza acestora stabilindu-se probabila utilizare a
edificiului de cult ca biserică de curte, în intervalul dintre deceniul al treilea şi al nouălea al secolului
al XIV-lea. Aici a fost reperat mormântul lui Bogdan I (m. 1367) – primul domnitor care a rezidat la
Rădăuţi în cea mai timpurie curte atestată material din Moldova4 – şi cele ale urmaşilor săi Laţcu (m.
1375) şi Costea (m. 1385). În biserica de zid, ulterior edificată peste cea de lemn, au fost înmormântaţi
Petru I (m. 1391), Roman (m. 1394) şi Ştefan I (m. 1399). Mormintele au fost acoperite cu pietre tom-
bale aşezate în locul celor iniţiale, la porunca şi pe cheltuiala lui Ştefan cel Mare care îl angajase pen-
tru realizarea lor pe „Maistorul” Jan (c.1479-80), meşter pietrar provenit probabil din Cehia sau Polo-
nia.
Construirea bisericii de zid, care includea în interiorul perimetrului ei biserica anterioară din lemn, este
atribuită perioadei care a urmat morţii voievodului Costea, respectiv perioadei lui Petru I, probabil în
anii 1388-915. Monumentul era pictat în prima parte a veacului următor (cândva după 1420) când an-
samblul din care făcea parte îşi schimbase deja funcţia din curte voievodală în sediu episcopal (atestat
documentar în timpul lui Alexandru cel Bun, la 1413).
Dispoziţia în plan şi schema spaţială aparţin tipului romanic al bazilicii trinavate cu cor şi absidă. Cu
toate acestea, împărţirea interiorului în pronaos, naos şi altar corespundea modului de desfăşurare a
2
Vasile Drăguţ, Arta creştină în România. Secolul al XVI-lea, vol. V, p. 206.
3
Voica Puşcaşu, Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
p. 89, nota 295. În contradicţie cu tradiţia consemnată de Nicolae Costin, cercetările din anii ’70 ai secolului al XX-lea ale lui
I. I. Solcanu demonstrează faptul că biserica de lemn de la Putna nu poate fi mai veche de anii 1576-77.
4
Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți. Cercetări arheologice şi interpretări istorice asupra
începuturilor Ţării Moldovei, Piatra Neamţ, 2012, p. 278. Prin afirmarea curţii de la Rădăuţi ca fiind cea mai veche din Mol-
dova, autorii cercetării exclud întâietatea reşedinţelor de la Baia, Siret şi Volovăţ, despre toate acestea păstrându-se doar in-
formaţii consemnate în izvoarele scrise (vezi comentariile lui Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu:
sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XVI-lea, Iaşi, 2011, pp. 398-399).
5
Ibidem, p. 281.
2
ritualului liturgic ortodox, dovezi suplimentare în acest sens fiind masa, sintronul6 şi exedra din absida
răsăriteană. Galeriile oarbe care se găsesc deasupra colateralelor (şi care fac de fapt din biserica de la
Rădăuţi o bazilică “falsă”), accesibile prin scara elicoidală amplasată în colţul de sud-est al pronaosu-
lui, serveau cel mai probabil drept ascunzători (tainiţe) pentru bunuri sau pentru oameni. Acoperirea
navei centrale se face cu o boltă semicilindrică longitudinală sprijinită pe arce dublouri care nu sprijină
pe console, ci se pierd în zidărie. Separarea dintre nave este făcută prin pile masive, de secţiune drept-
unghiulară, legate la partea superioară prin profile în arc frânt. Exonartexul (prima încăpere dinspre
vest) se datorează unei intervenţii ulterioare din perioada domniei lui Alexandru Lapuşneanu (1559),
la fel ca şi unele dintre ancadramentele de inspiraţie gotică ale ferestrelor. Exteriorul a fost iniţial rit-
mat de contraforturi plasate în dreptul axelor structurale ale edificiului, cu un rol structural discutabil.
În parte demolate, contraforturile exterioare au fost refăcute în timpul campaniei de restaurare din anii
`70 ai secolului al XX-lea. Ca şi tipul spaţial, volumetria şi maniera de rezolvare a boltirii spaţiului
interior, pun în evidenţă legături evidente cu arhitectura transilvăneană.
În tabloul votiv, biserica apare reprezentată ca având un acoperiş diferenţiat – altarul fiind acoperit
separat de restul bisericii – şi, de asemenea, cu un rând de ocniţe la partea superioară a faţadelor. Pre-
supunerile cu privire la provenienţa acestora se îndreaptă fie spre modul de tratare romanic (cu arcaturi
oarbe la partea superioară) fie spre arhitectura bizantină (decoraţie cu nişe terminate în arc în plin cin-
tru, însă de dimensiuni reduse). În aceeaşi perioadă în Rusia se generalizase deja acest tip de decoraţie,
singura diferenţă fiind aceea că ocniţele sunt încheiate la partea superioară cu arce în acoladă.
Biserica de la Rădăuţi are mai mult o importanţă locală, în timp ce tipul spaţial şi rezolvarea structura-
lă ale bisericii cu hramul Sf. Treime din Siret vor genera interpretări multiple.
TIPUL SPAŢIAL-PLANIMETRIC TRILOBAT

Planul trilobat – cu cele două subspecii ale sale tipul triconc şi cel treflat, poate fi considerat ca derivat
al planului polilob. In timp ce în cazul planului polilob întreaga compoziţie se subordonează axului
vertical de compoziţie (implicit cupolei care este ridicată central pe naos), în cazul formulei trilobate
spaţiul este supus unei duble orientări, determinată de două axe: una orizontală est – vest (pridvor /
pronaos – altar) şi una verticală determinată de ierarhizarea volumelor şi spaţiilor, dominate de cupola
sau turla de pe naos. Tipul este de timpuriu utilizat în arhitectura Ţărilor Române pentru construirea
bisericilor mănăstireşti. Cele două abside laterale ale naosului se justifică atât pe baza raţiunilor func-
ţionale – pentru a adăposti corurile de călugări – dar şi din raţiuni structurale – distribuirea eforturilor
structurale rezultate din împingerile turlei. Acest tip de plan apare încă din secolul al V-lea în Siria,
apoi în secolul al VII-lea în Armenia, sporadic în Bizanţ, în special la Muntele Athos de unde se pre-
supune că s-a răspândit rapid în spaţiul Blacanic, în Bulgaria şi Sebia, unde a cunoscut o răspândire
rapidă, în special în zona Moraviei secolului al XIV-lea. Cu certitudine bisericile morve au reprezentat
sursa constructorilor valahi şi probabil şi a celor din Moldova. Preluarea triconcului în arhitectura reli-
gioasă moldovenească a fost pusă pe seama călugărilor lui Nicodim, care, după înfiinţarea unor impor-
tante mănăstiri în Ţara Românească (Vodiţa, Tismana) au trecut în Moldova, întemeind, conform tra-
diţiei, mănăstirea Neamţ. Cu toate acestea, nu s-au păstrat documente care să ateste circulaţia călugări-
lor şi implicit a modelelor arhitecturale, teoriile păstrându-se astfel în sfera presupunerilor.
Biserica Sf. Treime Siret

Biserica Sf. Treime din Siret, atribuită de tradiţie voievodului Sas şi, mai recent datată în a doua jumă-
tate a secolului al XIV-lea, probabil după 1380, aşadar în perioada domniei lui Petru I, este cel mai
vechi exemplu păstrat de edificiu de cult realizat pe baza planului triconc din arhitectura de zid a Mol-
dovei. Interpretările săpăturilor arheologice din anii 1937-40 conduse de Horia Teodoru confirmau
înrudirea planului de la Siret, bănuită anterior şi de Gheorghe Balş, cu formulele dezvoltate în Ţara
Românească sub influenţa modelelor sârbeşti – respectiv existenţa într-o primă fază a construcţiei a
celor patru pile adosate zidurilor laterale ale naosului, pentru preluarea şi descărcarea eforturilor struc-
turale de la nivelul acoperirii7. Conform presupunerilor enunţate de Teodoru, pe parcursul avansării
6
Sintronul este jilţul destinat episcopului, amplasat în axul altarului, între cele 12 scaune destinate preoţilor (prezbiterilor)
participanţi la liturghie. Adesea acestea toate erau înlocuite printr-o banchetă de zidărie – exedra – care urmărea forma curbă
a absidei altarului, locul episcopului fiind sau nu marcat ca atare.
7
Horia Teodoru, „Contribuţii la studiul originii şi evoluţiei planului triconc în Moldova” în B.M.I. 1 / 1970, p. 31.
3
şantierului, utilizarea pilelor care flancau absidele naosului ar fi fost abandonată, acestea oprindu-se la
nivelul fundaţiei. Astfel naosul ar fi fost eliberat de sprijinele suplimentare fiind amplificat, boltirea
(cea mai veche de acest gen din Moldova, în măsura în care nu a fost restaurată sau refăcută în timpul
dominaţiei austriece) cu cupolă sprijinită pe arce pe console încastrate în zidărie. Totuşi o informaţia
sumară apare în expunerea mai târzie a lui N. Grigoraş şi I. Caproşu care, pe baza analizei lui Virgil
Vătăşianu, încercau să demonstreze înrudirea bisericii de la Siret mai degrabă cu prima fază de edifi-
care a bisericii Vodiţa, decât cu acele biserici valahe care i-au urmat şi care au fost ridicate după mo-
delul sârbesc.8 Cei doi istorici, citând informaţii mai vechi9, consemnau avariile construcţiei şi reface-
rea vechii acoperiri în anul 1873. Nici în raportul citat al Comisiunii Monumentelor nu se preciza cu
exactitate în ce au constat transformările acoperirii. În consecinţă, în lumina puţinelor certitudini pe
care le avem în prezent, imaginarea unei variante de boltire diferite şi, implicit, al unui alt rol pe care l-
ar fi jucat pilele angajate ale căror baze fuseseră descoperite de Horia Teodoru, ar fi cel puţin impru-
dentă.10 Apărute sau nu la Sf. Treime din Siret, arcele pe console au avut o largă răspândire în structu-
rile de acoperire moldoveneşti. Adesea această soluţie, în combinaţie cu cea a pilelor cu secţiune redu-
să, prelungite până la nivelul pardoselii, apărea în construcţii mai târzii din perioada lui Ştefan cel Ma-
re (bisericile de la Piatra Neamţ, Războieni sau Borzeşti).
Din punctul de vedere al organizării spaţiale şi funcţionale, biserica este compusă după tipicul ortodox
din pronaos dreptunghiular, acoperit cu o boltă semicilindrică dispusă în lungul axului principal de
compoziţie (variantă păstrată fără modificări încă de la început), un naos cu abside laterale acoperit în
prezent, după cum aminteam, cu o cupolă susţinută de arce pe console şi altarul cu cele două anexe,
rezolvate în grosimea zidului – proscomidia spre nord şi diaconiconul spre sud. Prezenţa arcaturilor
oarbe şi a decoraţiei de ceramică smălţuită care decorează absidele laterale ale naosului şi cea a altaru-
lui stabilesc analogii cu arhitectura bisericii mănăstirii Cotmeana din Ţara Românească şi, mai depar-
te, cu arhitectura religioasă balcanică. Un element de plastică decorativă care apărea în Moldova doar
la Siret şi care trimite la aceleaşi zone de influenţă (Valahia şi Balcani) este „floarea cruciformă” al-
ternată cu discuri smălţuite la partea superioară a ancadramentelor ferestrelor şi la brâul decorativ de
pe abside. Acest element decorativ constă într-un tub ceramic cu unul din capete în formă de cruce şi
celălalt capăt prins în zidărie.
ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA PERIOADEI LUI ŞTEFAN CEL MARE
Din punct de vedere politic perioada dintre domnia lui Alexandru cel Bun şi cea a lui Ştefan cel Mare
a fost frământată de disputele privind succesiunea fiilor legitimi, naturali şi pretinşi ai lui Alexandru.
Iliaş a domnit câteva luni în 1433, locul său fiind luat de fratele său Ştefan (1434 – 1435). După apla-
narea conflictelor cei doi au împărţit domnia temporar între 1435 şi 1443. După ce şi-a asasinat fratele,
Ştefan va rămâne singur pe tronul Moldovei până la 1447, când Roman, fiul lui Iliaş, cu susţinerea
polonezilor, a reuşit să-şi răzbune tatăl. Roman a ocupat tronul Moldovei pentru scurt timp, până în
1448, fiind urmat de către fratele său Alexandru domnitor doar pentru o lună (iulie-august 1448), fiind
înlocuit de un alt fiu al lui Alexandru cel Bun – Petru al II-lea, susţinut de Iancu de Hunedoara, care,
aflat în culmea succeselor militare împotriva turcilor, încerca să-şi asigure alianţe durabile în spaţiul
românesc extracarpatic. După încă două domnii de scurtă durată, tronul moldovenesc a fost preluat de
către un alt fiu natural al lui Alexandru cel Bun – Bogdan (1449 – 1451), susţinut la rândul său de Ian-
cu de Hunedoara. Bogdan, la rândul său, a fost asasinat la Reuseni de către Petru Aron un pretins ul-
tim fiu legitim al lui Alexandru cel Bun. Domnia lui Petru Aron a durat până în 1457, politica dusă de
acesta determinând tripla vasalitate moldovenească (în faţa maghiarilor, a polonezilor şi a turcilor).
Învins în bătăliile de la Doljeşti şi Orbic, Petru Aron se refugiază în Polonia, Ştefan, se pare, susţinut
în timpul ciocnirilor sus-amintite de domnul valah Vlad Ţepeş, fiind uns domnitor de către mitropoli-
tul Moldovei, Teoctist, în jurul vârstei de 23 de ani11.
8
N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, Bucureşti, 1968, p. 22.
9
Dr. Petre Luţa, “Raportul secţiunii regionale Cernăuţi a Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul 1936” în B.C.M.I., fasc.
92, 1937, p. 91.
10
Vezi în acest sens propunerea de reconstituire a variantei originare în Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche,
vol. I, Bucureşti, 2001, pp. 156.
11
Paul Henry, op. cit., pp. 62-64. Vezi de asemenea Grigore lonescu, Istoria arhitecturii româneşti, p. 239.
4
De la începutul domniei Ştefan încearcă să consolideze poziţia politică a Moldovei. În 1465 recucereş-
te Chilia (posesiune a Corvineştilor, principal pol comercial la Marea Negară şi însemnat punct strate-
gic), intrând în conflict cu urmaşul lui Iancu de Hunedoara – Matei. Acesta din urmă va fi învins de
Ştefan cel Mare la Baia, cei doi reconciliindu-se abia în 1475. În ciuda victoriilor repetate împotriva
turcilor şi nu numai, în 1484 Moldova pierdea Chilia şi Cetatea Albă, Ştefan, conştient de nevoia de
asigurare a frontierelor statului său, a încheiat pace cu otomanii în 1487, un an mai târziu, în 1488
angajându-se să le plătească acestora tribut.
•
Trăsăturile rezultate din asimilarea influenţelor provenite din zonele vecine, precum şi din acumularea
şi maturizarea experienţelor constructive dinaintea jumătăţii secolului al XV-lea, şi-au găsit expresia
solidă în sinteza pe care o ilustrează arhitectura religioasă păstrată din ultimii 20 de ani de domnie a lui
Ştefan cel Mare. În domeniul activităţii constructive, până la încheierea păcii cu turcii, în 1487, atenţia
domnitorului s-a concentrat în principal (dar nu exclusiv) asupra alcătuirii unei reţele defensive nece-
sare în efortul de protejare a independenţei statale (construirea de cetăţi noi cum este cazul Romanului
sau modernizarea unora deja existente – Suceava sau Neamţ). Reţeaua de fortificaţii cu funcţie pre-
ponderent militară a fost completată prin construirea sau reconstruirea de ansambluri mânăstireşti, ale
căror incinte rectangulare protejate cu ziduri de piatră, prevăzute cu turnuri şi alte elemente destinate
apărării, erau concepute nu numai pentru adăpostirea comunităţii monahale, ci şi pentru a servi ca lo-
curi de refugiu. Deşi nici una dintre incintele mânăstirilor sale nu se mai păstrează în întregime, tipul
de mânăstire fortificată inaugurat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare a fost perpetuat până la sfârşi-
tul veacului al XVII-lea.
Încetarea conflictelor cu otomanii (1487) a marcat şi reorientarea preocupărilor constructive ale dom-
nitorului: în loc de edificii cu caracter militar, meşterii moldoveni au fost implicaţi în şantierele edifi-
ciilor laice şi mai ales religioase. În această etapă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul seco-
lului al XVI-lea, au fost construite sau refăcute reşedinţele domneşti de la Suceava, Iaşi, Bacău, Vas-
lui, Piatra Neamţ, Popăuţi (Botoşani), Hârlau, Cotnari, Bârlad, Huşi, Dorohoi, Reuseni etc., precum şi
cele boiereşti de la Dolheşti, Bălineşti etc. Singurele construcţii păstrate până în prezent din cadrul
acestor ansambluri aulice sunt bisericile. Alături de bisericile de mănăstire realizate în aceeaşi perioa-
dă, acestea ilustrează sinteza locală originală a tiparelor şi spaţialităţii tradiţiei arhitecturale bizantine,
a structurilor şi plasticii romanico-gotice din Transilvania vecină, suprapuse căutărilor autohtone, cris-
talizate în limitele unui stil specific moldovenesc.
Consideraţii generale
Primele biserici ctitorite de Ştefan cel Mare sunt cele de la Putna (1466) şi Probota (1465-66), ambele
ridicate cu scopul de a servi drept necropole domneşti – prima domnitorului însuşi, iar cea de-a doua
părinţilor acestuia, Bogdan al II-lea şi Oltea. Datele cercetărilor arheologice despre aceste prime ctito-
rii ale lui Ştefan cel Mare, atestă deplina maturitate a artei construcţiilor în Moldova, motiv pentru care
se poate afirma că „importanţa majoră a lăcaşurilor epocii ştefaniene, pentru studiul arhitecturii medi-
evale, nu rezidă în caracterul ei novator în domeniu, ci în caracterul de program de construcţie, institu-
it la nivel voievodal, program a cărui realizare a permis o magistrală sintetizare şi dezvoltare a experi-
enţelor deja acumulate”12. Dacă biserica de la Probota nu s-a păstrat decât la nivel de urme arheologi-
ce, Putna a ajuns până în prezent într-o formulă radical modificată. Biserica a suferit o serie de inter-
venţii după incendiul din 1484, imediat după conflictele care duseseră la pierderea de către moldoveni
a Chiliei şi a Cetăţii Albe. Din cercetările arheologice reiese faptul că această primă biserică construită
de Ştefan cel Mare era comparabilă, din punctul de vedere al dimensiunilor, tipului planimetrico-
spaţial şi schemei funcţionale (pridvor, pronaos alungit, gropniţă, naos trilobat şi altar), cu cele mai
mari biserici realizate în perioada ulterioară. Aşadar, dacă biserica mănăstirii Neamţ – socotită de
mulţi istorici apogeu al artei constructive din timpul lui Ştefan – conservă o formulă completă a reali-
zărilor perioadei în materie de arhitectură religioasă, Putna, în varianta ei iniţială, poate fi considerată
unul dintre vârfurile evoluţiilor arhitecturale moldoveneşti. Un an mai târziu, în 1467, a fost ridicată
„Biserica Albă” din Baia, la rândul ei modificată în secolele care au urmat, formula iniţială nefiindu-
ne cunoscută. Pe lângă aceasta, în prima jumătate a domniei sale Ştefan susţine şi şantierul pentru o
biserică athonită – Sf. Gheorghe, ridicată în incinta mănăstirii Zografos, către 1470.
12
Voica Puşcaşu, op. cit., p. 92.
5
Fără a avea vreo legătură reală cu tradiţia populară care lega fiecare victorie militară a lui Ştefan de
construirea unei biserici, activitatea acestuia în domeniul arhitecturii religioase este una considerabilă,
în prezent fiind cunoscute opt mănăstiri şi cincisprezece biserici (fără a include aici monumentele da-
torate membrilor familiei sale sau cele ale boierilor)13. Fără îndoială între ridicarea bisericilor şi eve-
nimentele importante ale domniei sale a existat o legătură directă, chiar dacă de cele mai multe ori
cronologia poate fi derutantă: exemplul bisericii de la Reuseni (1503-1504) ridicată în amintirea tatălui
lui Ştefan cel Mare, Bogdan, asasinat aici cu mia bine de jumătate de veac înainte, în 1451. Funcţia
comemorativă a acestor biserici şi asocierile acesteia sunt diverse, motivaţiile domnitorului, sau cele
ale supuşilor săi fiind consemnate în pisanii: devoţiunea creştinească, cinstirea memoriei unor perso-
nalităţi, victorii în bătălii sau închinarea în faţa unor sfinţi protectori (Sf. Gheorghe – dătătorul de iz-
bândă, sau Sf. Nicolae, făcătorul de minuni).
Meşteri şi desfăşurarea şantierelor

Mărturiile privitoare la meşterii moldoveni până la începutul secolului al XVI-lea sunt foarte rare. Cu
toate acestea, în baza izvoarelor scrise sau a corespondenţei oficiale păstrate poate fi parţial stabilită
provenienţa celor care au ridicat biserici sau mănăstiri pe parcursul secolului al XV-lea. Din informaţi-
ile păstrate, meşterii străini care au lucrat în Moldova secolului al XV-lea proveneau în principal din
zona polonă, din Galiţia, legăturile cu transilvănenii în această perioadă fiind foarte slabe. Corespon-
denţa dintre Ştefan cel Mare şi ardelenii din oraşele săseşti de graniţă Sibiu, Braşov sau Bistriţa, nu
include nici un fel de referinţă la cererea unor meşteri14.
Tipuri spaţiale şi tipuri de plan utilizate în arhitectura religioasă în perioada lui Ştefan cel Mare
În arhitectura bisericilor din această perioadă sunt utilizate două formule principale: biserica de tip sală
– care are la bază un plan drept, încheiat constant spre est cu absida altarului şi biserica pe plan trilobat
triconc, având un accent vertical (turla) în jumătatea de răsărit, în dreptul naosului. Aceste tipuri de
bază au fost asimilate, prelucrate şi alternate în diverse formule de către meşterii moldoveni.
Din raţiuni de metodă („metoda tipologică”15), încă din primele scrieri care tratează subiectul s-a în-
cercat împărţirea monumentelor de arhitectură religioasă în categorii („tipuri”) distincte (Gheorghe
Balş sau mai târziu, preluând maniera acestuia Grigore Ionescu) în funcţie de diverse criterii: influen-
ţele externe asimilate, forma planului sau modul de acoperire a spaţiului interior. Cu toate acestea rela-
ţionarea acestor categorii sau tipuri cu bisericile de început (respectiv cele păstrate datând din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, desemnate ca „prototipuri”), precum şi forţarea uneori a legăturilor
dintre exemplele încadrate în aceeaşi grupă, s-a lovit de multe ori de lipsa unor justificări realiste. Fără
îndoială, înrudirea dintre diversele monumente care aparţin aceluiaşi tip spaţial-planimetric este un
fapt real, fără ca acesta să excludă în vreun fel încercarea meşterilor sau a ctitorilor de a căuta formule
noi, originale şi îmbunătăţite ale unor experienţe anterioare.
Biserica Sf. Cruce din Pătrăuţi (1487)

Biserica de la Pătrăuţi este cea mai veche construcţie de plan trilobat triconc din perioada lui Ştefan
cel Mare, păstrată nemodificată până în prezent. Biserica, ridicată în paralel cu cea de la Milişăuţi (în
prezent dispărută) a servit iniţial ca lăcaş de mânăstire. Biserica ilustrează formula tipică de rezolvare
a spaţiului de cult moldovenesc: pronaosul pătrat, naosul de asemenea pătrat cu două abside laterale pe
laturile de nord şi de sud, succesiunea spaţială încheindu-se spre est cu absida altarului care are prevă-
zute în laterală cele două nişe destinate proscomidiei (la nord) şi diaconiconului (la sud). Biserica con-
servă şi cea mai veche rezolvare specific moldovenească a boltirii – calotă semisferică pe arce sprijini-
te pe console în pronaos şi turla pe arce piezişe, pandantivi şi din nou arce pe console deasupra naosu-
lui.
13
Idem, p. 66.
14
Alexandru Lapedatu, Cercetări istorice cu privire la meşterii bisericilor moldovene din secolul al XVI-lea, în B.C.M.I.,
fasc. 17, 1912, p. 24.
15
Identificarea acestei metode de clasificare a fost făcută de Cyril Mango. Dacă utilizarea acestei metode este una abstractă,
rezultatele fiind în genere lipsite de un corespondent real, autorul vorbeşte despre “metoda funcţională” cu rezultate concrete,
legată de definirea edificiului de cult prin prisma utilizării sale, cf. Mihaela Palade, O posibilă erminie arhitecturală. Alcătui-
rea bisericilor din spaţiul ortodox, p. 21.
6
Biserica Sf. Procopie din Milişăuţi (1487)

Biserica a fost construită de Ştefan cel Mare pentru comemorarea victoriei moldovenilor de la Râmnic
împotriva armatelor lui Basarab cel Tânăr (1481). Biserica a fost distrusă în întregime în timpul primu-
lui război mondial (1917). Informaţii despre aceasta au parvenit până în prezent prin intermediul ima-
ginilor de epocă şi a releveului. Pe baza acestora se poate stabili înrudirea directă cu biserica din
Patrăuţi, între cele două monumente apărând însă o serie întreagă de deosebiri. La Milişăuţi pe aceeaşi
schemă structurală au fost introduşi contraforţii (dispuşi într-o formulă controlată – în colţurile de vest
ale bisericii şi simetric, de o parte şi alta a absidelor laterale ale naosului, precum şi sub fereastra estică
a altarului, acesta din urmă, în mod evident lipsit de orice rol structural), pronaosul a fost acoperit bolţi
intersectate într-o formă inedită, nerepetată în altă parte, accesul principal a fost plasat pe latura sudi-
că, spre deosebire de Pătrăuţi unde intrarea este decupată în axul compoziţional principal.
Înrudite direct cu cele două monumente discutate anterior sunt şi cele două biserici Sf. Nicolae a mă-
năstirii Voroneţ şi Sf. Ilie din Suceava ambele realizate în anul următor, în 1488. Reluând tipul de
plan şi rezolvarea de ansamblu, fiecare exemplu reprezintă o realizare aparte, diferenţe vizibile apă-
rând în modul de distribuire şi utilizare al contraforturilor, sau în modalitatea de rezolvare a zonei de
descărcare a turlei de pe naos. Biserica mănăstirii Voroneţ, în formula păstrată până în prezent, con-
servă intervenţiile din perioada secolului al XVI-lea, respectiv pictura exterioară şi exonartexul (prid-
vorul) de pe latura apuseană, adăugat în 1547 de mitropolitul Grigore Roşca.
Bisericile curţilor domneşti ale lui Ștefan cel Mare.

Studii de caz: Vaslui, Bacău şi Iași
Primele biserici ctitorite de Ştefan cel Mare au fost cele de la mănăstirile Putna (1466) şi Probota
(1465-66), ambele ridicate cu scopul de a servi drept necropole domneşti – prima domnitorului însuşi,
iar cea de-a doua părinţilor săi, Bogdan al II-lea şi Oltea. Cercetările arheologice întreprinse în cele
două situri atestă maturitatea artei construcţiilor în Moldova, motiv pentru care Voica Puşcaşu afirma
că „importanţa majoră a lăcaşurilor epocii ştefaniene pentru studiul arhitecturii medievale, nu rezidă în
caracterul ei novator în domeniu, ci în caracterul de program de construcţie, instituit la nivel voievo-
dal, program a cărui realizare a permis o magistrală sintetizare şi dezvoltare a experienţelor deja acu-
mulate”16. Dacă din biserica ctitorită la Probota nu s-au păstrat decât urme la nivelul fundaţiilor, Putna
a ajuns până în prezent reconstruită într-o formulă diferită de original. Din săpătura arheologică reiese
faptul că prima biserică construită de Ştefan cel Mare la Putna era comparabilă, atât din punctul de
vedere al dimensiunilor, tipului planimetrico-spaţial, cât şi al compartimentării funcţionale (pridvor,
pronaos alungit, gropniţă, naos trilobat şi altar), cu cele mai mari biserici realizate în secolul care a
urmat17. Aşadar, dacă biserica mănăstirii Neamţ – socotită de mulţi istorici ca „înmănunchere într-un
edificiu de cult, de o amploare neatinsă până atunci, întreaga experienţă arhitectonică a epocii lui Şte-
fan cel Mare (…), prototipul celor mai importante dintre construcţiile religioase ale veacului urmă-
tor”18 –, conservă o formulă completă a realizărilor perioadei în materie de arhitectură religioasă, Put-
na, în varianta ei iniţială, poate fi considerată unul dintre vârfurile evoluţiilor arhitecturale moldove-
neşti ale perioadei medievale timpurii.
Fără a avea vreo legătură cu tradiţia care lega fiecare victorie militară a lui Ştefan de construirea unei
biserici, patronajul acestuia în domeniul arhitecturii religioase a fost substanţial, în prezent fiind cu-
noscute opt mănăstiri şi cincisprezece biserici (fără a include aici monumentele datorate membrilor
familiei sale sau cele ale boierilor)19. Fără îndoială între ridicarea bisericilor şi evenimentele importan-
te ale domniei sale a existat o legătură directă, chiar dacă de cele mai multe ori cronologia poate fi de-
rutantă: exemplul bisericii de la Reuseni (1503-1504) ridicată în amintirea tatălui lui Ştefan cel Mare,
Bogdan, asasinat aici cu mai bine de jumătate de veac înainte, în 1451.
Între bisericile ridicate la cererea şi cu suportul material al domnitorului se numără şi bisericile de cur-
te, categorie distinctă în arhitectura lăcaşurilor de cult din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Bise-
16
Voica Puşcaşu, Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, Bucureşti, 2001, p. 92.
17
Nicolae N. Puşcaşu, „Informare asupra săpăturilor de cercetare arheologică efectuate la mănăstirea Putna în anii 1969-
1970” în B.M.I., nr. 4 / 1973.
18
George Oprescu (coord.), Istoria Artelor Plastice în România, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 330.
19
7
ricile construite în ansamblurile curţilor domneşti de la Vaslui (1490), Bacău (1491) şi Iaşi (1491/92)
inaugurau în arhitectura moldovenească formula planului triconc cu pronaosul supralărgit, această din
urmă caracteristică fiind pusă pe seama „necesităţii de a crea un spaţiu «suplimentar», cu o specială
destinaţie funerară”20, zona suplimentară obținută pe laturile de nord şi de sud fiind destinat adăpostirii
mormintelor unora dintre apropiaţii domniei – semn al privilegierii acestora. Pe lângă caracteristicile
volumetrice şi spaţiale noi, bisericile urbane, de curte domnească, introduceau şi o nouă manieră de
dozare şi utilizare a materialelor de construcţie. Chiar dacă piatra spartă, de mici dimensiuni, continua
să fie folosită pentru zonele inferioare ale zidăriei, în treimea superioară a bisericilor şi pentru bolţi
(care în cazul acestor trei biserici de curte păstrează caracteristicile deja ilustrate în ctitorii mai timpu-
rii) era utilizată cărămida. Cunoaşterea în detaliu a soluţiilor utilizate de meşterii lui Ştefan cel Mare
pentru construirea bisericilor de curte este îngreunată însă de faptul că în majoritatea situaţiilor – cu
excepţiile de la Bacău şi Tazlău – caracteristicile iniţiale ale construcţiilor au fost modificate de inter-
venţiile ulterioare.
Biserica Sf. Ioan din Vaslui (1490)

Apariţia şi evoluţia Vasluiului este strâns legată de rutele care legau principalele târguri din zonă, dar
mai ales de drumul comercial care traversa Moldova făcând legătura între Marea Neagră, Chilia şi Ce-
tatea Albă şi nordul polono-ucrainean cu importantele centre urbane de la Lvov şi Cracovia. Importan-
ţa pe care o căpăta de timpuriu târgul Vaslui ne este confirmată de existenţa aici a unei curţi domneşti,
databilă în perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) sau a urmaşului acestuia Ştefan al II-
lea (1433-1435, 1436-1442 împreună cu Iliaş şi 1442-1447).
Biserica curţii domneşti cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan” a fost construită de Ştefan cel Mare într-
un interval de doar 5 luni, începând din luna aprilie a anului 1490, fapt consemnat în pisania încastrată
în zidul de vest al bisericii actuale. Construcţia de la sfârşitul secolului al XV-lea, având la bază un
plan triconc, înlocuia un lăcaş de cult anterior existent (cu o datare incertă, în prima jumătate a secolu-
lui al XV-lea), ridicat probabil pe un plan treflat, aşa cum a rezultat în urma săpăturilor arheologice
întreprinse în anul 200121. Conform rezultatelor aceloraşi cercetări, biserica lui Ştefan cel Mare pare să
fi avut volumetria originară similară cu a celorlalte biserici construite în incintele curţilor domneşti.
Prima din seria bisericilor ştefaniene „urbane”, aceasta inaugura formula triconcului cu pronaosul uşor
supralărgit, separat prin zid de spaţiul naosului surmontat de turlă. În ceea ce priveşte decorul exterior,
clădirea era acoperită de pictura databilă în perioada domniei lui Petru Rareş22, despre aceasta o mărtu-
rie importantă fiind cea lăsată de sirianul Paul de Alep:
20
George Oprescu (coord.), op. cit., p. 320.
21
Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2001, pp. 323-328.
22
Al. Andronic, “Biserica Sfântul Ioan din Vaslui” în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei,
Iaşi, ed. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1974, p. 70.
8
Biserica Sf. Ioan din

Vaslui: vedere din
timpul restaurării în-
cepută în 1911 şi pla-
nul bisericii (după G.
Balş)
„De jur împrejurul acestei biserici sunt bolţi şi arcuri semicirculare, înlăuntrul cărora se află
picturi şi icoane de ale tuturor sfinţilor. De asemenea la uşă, deasupra zidului de jos, este zu-
grăvită judecata de apoi în aur şi lapis lazuli, apoi chipul lui Moise conducând pe Ana şi Caia-
fa şi pe ceilalţi evrei către Domnul nostru. (…) După ele sunt altele de alte feluri; sunt picturi
înfăţişând turci purtând pe cap turbane şi tulpane albe, îmbrăcaţi cu caftane mari de diferite
culori, cu mâneci lungi atârnând în spate şi cu vălurile lor de lână galbenă, apoi dervişii lor, iar
în spatele lor şi printre ei draci care-i gonesc şi care îşi bat joc de ei.”23
Puternic afectată de seismul din 1802, biserica a fost reconstruită în 1820, într-o manieră care înglo-
bează o serie de elemente de decor clasicist, cu finanţarea Mariei Cantacuzino, soţia logofătului Costa-
che Ghica.
Biserica Precista din Bacău (1491)
23
Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I, Paul de Alep, trad. M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucu-
reşti, 1976, p. 29.
9
Biserica Precista din Bacău:

u: planul şi
ş faţada sudică (Arhiva D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M.)
Biserica Precista din Bacău:

u: vedere dinspre sud-est
sud înaintea restaurării (după V. Drăghiceanu)
ăghiceanu) şi vedere dinspre
nord-est (foto H. Moldovan, 2011)
Bacăulul este atestat documentar de la sfârşitul

sfâr secolului al XIV-lea,lea, aici fiind stabilită o parohie catolică
(posibil episcopie) şi,i, mai târziu, la începutul veacului urm
următor, construindu-se se o curte domnească
domneasc de
importanţă secundară,, din care erau emise îns însă acte domneşti de către tre Roman al II II-lea (1447-1448) şi
Ştefan cel Mare. Faptul căă fiul lui Ştefan
Ştefan cel Mare, Alexandru, emitea de la Bacău Bacă documente îndrep-
tăţeşte
te formularea ipotezelor conform ccărora fie acesta avea autoritatea asupra upra regiunii, fie era pregătit
preg
pentru a prelua domnia24. Aceluiaşi
Aceluiaş Alexandru i se datorează şii ctitorirea paraclisului curţii,
cur biserica cu
hramul Adormirea Maicii Domnului (Precista)25. Aparţinând inând prin caracteristicile sale tipului spa spaţial
inaugurat cu un ann înainte la Vaslui, biserica de la Bacău
Bac a fost construităă din piatră (brută şi făţuită),
paramentul fiind iniţialial tencuit. Pardoseala interioară
interioar pare să fi fost realizatăă din cărămidă
că smălţuită,
urme ale acesteia fiind descoperite într-una
într dintre absidelee laterale ale naosului. Decaparea tencuielii şi
expunerea materialului de construcţie
construcţ se datorează intervenţiiloriilor de restaurare întreprinse aici de Co-C
misiunea Monumentelor Istorice în intervalul 1911-1925.
1911 1925. În timpul acestei campanii au fost îndepărta-
îndep
24
Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 472.
25
Vasile Drăguţ, Arta creştină în România.
România Secolul al XV-lea, vol. IV, Bucureşti,
ti, 1985, p. 156. Vezi textul pisaniei încastrate
în zidul de vest al bisericii.
10
te decoraţiile de factură clasicistă, pridvorul adăugat pe latura vestică, turnul clopotniţă de deasupra
pronaosului, fiind totodată refăcută parţial şi turla de deasupra naosului, ridicată pe două baze – una
paralelipipedică şi una stelată. Atât decorul pictat interior, câţ şi elementele de sculptură care decorau
chenarele golurilor de uşă şi de ferestre, nu ni s-au mai păstrat. Nu este exclus ca acestea – în forma
iniţială – să fi fost realizate în aceeaşi manieră inspirată de modelele gotice transilvănene, la fel ca în
cazul altor numeroase ctitorii ştefaniene.
Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi (1491-1492)

Biserica a fost construită de Ştefan cel Mare în intervalul iunie 1491 – august 1492, în locul unei bise-
rici mai vechi, în vecinătatea curţii domneşti, în afara zidurilor acesteia. Ridicarea paraclisului de curte
în afara zidului de apărare nu este un obicei, un singur alt exemplu fiind rezolvat similar: Sf. Ioan din
Piatra Neamţ. În ciuda numeroaselor intervenţii şi transformări prin care a trecut ansamblul curţii ieşe-
ne, biserica a continuat să rămână în afara perimetrului întărit26. Poziţia sa nu a diminuat în nici un fel
importanţa de care s-a bucurat din partea domnitorilor şi a clerului. Sediu al catedralei mitropolitane
până în 1695, în biserica Sf. Nicolae Domnesc au fost miruiţi domnitorii Moldovei, începând cu Des-
pot Vodă (Ioan Iacob Heraclid, 1561-1563) şi terminând cu Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Realizată pe un plan triconc, cu pronaosul uşor lărgit faţă de naos pe direcţie transversală, construcţia a
trecut printr-o serie de transformări – multe dintre acestea databile cu aproximaţie – care i-au modifi-
cat aspectul şi modul de funcţionare iniţiale. Felul în care ajunsese la sfârşitul secolului al XIX-lea ne
este cunoscut din releveul realizat de francezul Lecomte du Noüy. Pridvorul şi clopotniţa adăugate
spre vest existau deja la 1593, fiind menţionate în scrierile diaconului rus Trifon Korobeinikov27. Clo-
potniţa servise de altfel drept minaret pentru moscheea instalată provizoriu aici, în timpul trecerii prin
Iaşi a sultanului Mehmet al IV-lea28. Korobeinikov consemna şi faptul că biserica era pictată pe dina-
fară, referindu-se probabil la scene care apăreau în interiorul ocniţelor şi a firidelor care decorau eleva-
ţiile. Pridvorul, clopotniţa, dar şi învelitoarea erau reparate aproape un veac mai târziu, sub coordona-
rea clucerului Abaza, la cererea domnitorului Antonie Ruset (1675-1678), în timpul căruia s-a înlocuit,
probabil, zidul dintre pronaos şi naos cu separarea prin coloane şi pile angajate care susţin arcade. In-
tervenţiilor întreprinse în aceeaşi perioadă le-au fost atribuite şi amenajarea unui spaţiu funerar29 în
nartex, precum şi cele două capele absidate30 (cu altare închinate Sf. Ştefan şi Sf. Varvara) adăugate în
dreptul pronaosului pe laturile de nord şi de sud, înfăţişate în tabloul votiv din secolul al XVII-lea,
desprins din biserică în timpul campaniei de restaurare conduse de Lecomte du Noüy. Existenţa a trei
altare într-o biserică de rit ortodox bizantin era o premieră în arhitectura moldovenească, la fel şi felul
în care era oficiată liturghia în acest lăcaş, în trei limbi: greacă, română şi slavonă. În timpul lui Ruset
era începută şi repictarea interiorului, finalizată în timpul urmaşului acestuia, Gheorghe Duca, în 1679.
Antonie Ruset, consemnat ctitor principal al bisericii, a susţinut realizarea unei incinte de zid separate
pentru edificiul de cult, accesul în interior făcându-se pe sub un turn de poartă. Adosate acestui zid au
fost construite chilii şi reşedinţa mitropolitului. Din vechile construcţii de mai păstrează doar casa nu-
mită „Dosoftei” (după numele mitropolitului care instalase în ansamblu o tipografie, fără să existe
vreo legătură între cleric şi construcţia propriu-zisă) posibilă rămăşiţă a intervenţiilor de la jumătatea
secolului al XVI-lea, din timpul domniei ultimului Muşatin, Alexandru Lăpuşneanu31.
Reconstruirea bisericii (1888-1904). Discuţiile privitoare la restaurarea bisericii de la Iaşi au început

în anul 1884, când ministrul cultelor îl însărcina pe arhitectul Lecomte du Noüy cu analizarea stării în
26
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi 1974, p. 49.
27
Călători străini despre ţările române, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 352.
28
Ion Neculce apud. Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 50.
29
Restaurarea monumentelor istorice 1865-1890. Acte şi rapoarte oficiale, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, Bu-
cureşti, 1890, pp. 186-187. Comentând ceea ce a descoperit în interiorul bisericii de la Iaşi, Lecomte du Noüy remarca faptul
că spaţiul destinat mormintelor, realizat de Antonie Ruset (mort la Constantinopol), a fost folosit pentru înmormântarea lui
Constantin vodă Cantemir, la 1693. Ulterior, osemintele acestuia au fost mutate de la Iaşi în biserica pe care o ctitorise la
mănăstirea Mira.
30
Gheorghe Curinschi, Monumente de arhitectură din Iaşi, Bucureşti, 1967, p. 20. Autorul susţine datarea celor două capele
absidate de pe lateralele bisericii, în secolul al XVIII-lea.
31
N. Grigoraş, “Biserica Sf. Nicolae-Domnesc din Iaşi” în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Suce-
vei, Iaşi, 1974, p. 80.
11
care se găsea monumentul şi întocmirea unui deviz necesar pentru intervenţiile necesare32. La începu-
tul anului 1885 schelele erau ridicate, un prim raport fiind trimis de arhitectul francez ministerului.
Conform consemnărilor acestuia, biserica păstra doar parţial elemente ale primei etape (datată în peri-
oada domniei lui Ştefan cel Mare), zona de vest, puternic degradată şi ameninţând cu colapsul, repre-
zentând o adăugare târzie. De altfel adaosurile la pridvorul iniţial au fost demolate în vara anului 1885,
lăsându-se însă pardoseala neatinsă, în scopul cercetării posibilelor morminte care s-ar fi aflat dede-
subt. Deşi neplanificată iniţial, reconstrucţia a fost aprobată la începutul anului 1888, lucrările fiind
începute în acelaşi an. Starea avansată de degradare fusese conştientizată, nevoia reclădirii fiind accep-
tată. Disputele care s-au conturat pe marginea proiectului au privit în primul rând felul în care trebuia
refăcut monumentul: în forma iniţială a primei etape de la sfârşitul secolului al XV-lea sau în cea re-
zultată după adaosurile din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cea de-a doua variantă a găsit
numeroşi adepţi, printre care s-au numărat şi Mihail Kogăniceanu sau Iosif, mitropolitul Moldovei,
acesta din urmă, aprobând reconstrucţia, exprimându-şi dorinţa de refacere a bisericii întocmai cum
fusese ea găsită de Lecomte du Noüy: „…<biserica> ar trebui păstrată tot aşa cum a fost până acum în
urmă, reedificându-se şi cele două altare adause de Domnitorul Antonie Roset Voevod. Căci biserici
făcute de marele Ştefan sunt în tot cuprinsul ţărei, în toate locurile şi prin oraşe şi pe la ţară tot după
acelaşi plan, care era consacrat şi obicinuit atunci, şi n-ar fi o necesitate de a se reconstrui acum din
nou numai în interesul planului şi al architecturei…”33. O reconstrucţie cu trei altare ar fi presupus
creşterea costurilor, motiv pentru care soluţia a fost abandonată în 1890 în favoarea unei biserici de
mai mici dimensiuni, care să refacă cu fidelitate monumentul ştefanian. În ciuda caracteristicilor tipice
stilului moldovenesc cristalizat în secolul al XV-lea, reconstrucţia condusă de Lecomte du Noüy (fina-
lizată în octombrie 1904) a înglobat o serie întreagă de elemente noi, rezultate ale interpretărilor pro-
puse de arhitectul francez: de la materialele folosite şi maniera de punere în operă, la pictura exterioară
care decorează mult mai numeroasele ocniţe34. De altfel, pentru un plus de elansare, Lecomte du Noüy
introducea un şir suplimentar de ocniţe la partea superioară a clădirii. Vechea pictură – realizată la
sfârşitul secolului al XVII-lea în locul celei originare, degradată de repetatele incendii prin care trecuse
biserica – a fost parţial desprinsă, păstrată şi expusă în „sala gotică” a mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi,
la rândul ei transformată în urma intervenţiilor conduse de restauratorul francez.
Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iași: Antonie Ruset reprezentat în tabloul votiv cu macheta bisericii
32
Restaurarea monumentelor istorice 1865-1890…, p. 145, Adresa M.C.I.P. nr. 6232 din 16 iunie 1884.
33
Idem. Adresa I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei cu nr. 1674 din 25 octombrie 1888.
34
Gheorghe Curinschi, Monumente de arhitectură din Iaşi, p. 21, nota 1. Noua decoraţie pictată a monumentului ieşean a fost
realizată de pictorii francezi Boris Bernard, Emile Mempiot şi P. Mauretal
12
Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi:

Iaş elevaţia sudică înaintea restaurării (releveul lui André-Emile
André Lecomte du
Noüy), planul bisericii după restaurare
aurare (după
(dup G. Balş) şii vedere a bisericii restaurate la începutul secolului al
XX-lea (carte poştală)
TRĂSĂTURI DEFINITORIII ALE „STILULUI CRISTALIZAT

CRISTALIZAT MOLDOVENESC”
Tipuri de acoperire a spaţiilorţiilor interioare în construc

construcţia de cult
Gheorghe Balş susţinea căă tipul specific de boltire al spaţiului
spa iului interior al bisericii din Moldova este
derivat din Armenia. Asemănări ă ări apar şii în cazul unor monumente din Iran, Egipt şi ş Spania Maură.
Chiar dacă prezintă similarităţi ăţi cu exemple din alte spa
spaţii
ii culturale, sistemul de boltire moldovenesc
este unic în ansamblul lui.
Caracteristicile şii elementele de bazbază utilizate în sistemele de acoperire sunt:
• Eliminarea oricărorror sprijine din interiorul naosului (coloane, stâlpi sau pile angajate pere pereţilor
laterali,
aterali, cum este cazul arhitecturii bisericilor din Ţara Românească) – degajarea acestuia prin
sprijinirea primului etaj de arce pe console încastrate în zidurile laterale (acest tip de descărcare
desc
a arcelor este utilizat începând cu Sf. Treime din Siret). Eforturile transmise zidurilor laterale
sunt preluate, începând cu exemplul de la Milişăuţi,
Mili i, de contraforturi plasate în dreptul principa-
princip
lelor puncte/direcţii
ţii de descărcare
descă (în acest caz avem două perechi de contraforturi pe direcţiedirec
ortogonală care corespundpund arcelor care limitează
limiteaz la est şi vest naosul şi cu o pereche de contrcontra-
forturi aşezate pe direcţie ţie diagonală
diagonal în colturile de vest ale pronaosului). Începând cu acest
exemplu, contraforturile se vor generaliza în cazul bisericilor pe plan triconc cu turlă tur pe naos.
• Trecerea de la forma în genere dreptunghiulară
dreptunghiular a naosului la o baza pătrată ătrată prin intermediul ar-
celor sprijinite pe console înguste pe direcţie
direc longitudinală şii mai late pe direcţ
direcţie transversală.
• Înălţarea şii elansarea turlei obobţinută prin micşorarea
orarea bazei pe care descarcă tamburul prin intro-
ducerea arcelor piezişe şe (pe direc
direcţie diagonală).). În exemplele lipsite de turle, al căror
c naos este
13
acoperit cu o cupolă semisferică, introducerea arcelor piezişe a condus la înălţarea spaţiului inte-
rior şi la accentuarea axei verticale de compoziţie, axă care, după cum arătam anterior este du-
blată de cea orizontală pe direcţia vest-est.
• altă variantă de trecere de la un spaţiu dreptunghiular la o bază pătrată de descărcare a turlei sau
cupolei este aceea care utilizează arcele etajate, de asemenea soluţie originală moldovenească
(pronaosul de la Arbore, pronaosul de la Borzeşti).
Din combinarea elementelor amintite anterior se obţin trei tipuri de bolţi specifice pentru arhitectura
din Moldova:
• Bolta pe arce piezişe – cupolă aşezată sau nu pe un tambur, cilindric în interior şi poligonal în
exterior, arce piezişe pe direcţie diagonală care la rândul lor descarcă pe arcele în consolă.
• Bolta pe arce încrucişate – cupolă aşezată sau nu pe un tambur, nivelul arcelor încrucişate dintre
care cele diagonale descarcă pe arcele în consolă iar cele pe direcţie ortogonală descarcă pe
pandantivi. În unele cazuri se întâlneşte varianta arcelor încrucişate dintre care o parte joacă un
rol structural real, în timp ce altele joacă strict rol decorativ. Acest gen de boltire apare pentru
prima dată la biserica Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, fi-
ind mai târziu reluată în boltirile pronaosului la bisericile mănăstirilor Probota (1530) şi Moldo-
viţa (1532).
• Bolta pe arce etajate – cupola descarcă pe un prim rând de arce în plin cintru care la rândul lor
se sprijină pe arce de acelaşi fel, aflate la o cotă inferioară. In pronaosul bisericii de la Arbore,
spre exemplu, apare situaţia în care cupola descarcă pe un prim rând de arce etajate pe direcţie
longitudinală care transmit eforturile pe de o parte zidurilor laterale, pe de altă parte se sprijină
pe alte două rânduri de arce de aceeaşi factură pe direcţie transversală.
Tratarea paramentului şi decoraţia

Tratarea paramentului şi dispunerea decoraţiei pe faţadele bisericilor sunt de aşa natură gândite încât
să susţină alcătuirea arhitecturală a întregului.
Principalele caracteristici ale paramentului sunt:
• Zidăria din piatră de râu lăsată aparentă în câmpul faţadei;
• Marcarea (conturarea) limitelor faţadelor şi a contraforturilor cu piatră şlefuită;
• Marcarea golurilor ferestrelor şi uşilor cu ancadramente din piatră. Modul de conformare şi de-
coraţia acestora sunt de factură gotică.
• Soclul la rândul său este diferenţiat de restul zidăriei prin tratarea cu piatră finisată. De aseme-
nea acesta este pronunţat în exetrior faţă de planul general al faţadei (biserica mânăstirii Neamţ).
• Marcarea cornişei printr-unul sau mai multe rânduri de ocniţe. In cele mai multe cazuri apar
două rânduri dintre care cel superior este format din ocniţe de dimensiuni reduse, iar cel inferior
din ocniţe de dimensiuni mai mari. In cazul reconstrucţiei de la Sf. Nicolae din Iaşi apar trei
rânduri.
• Utilizarea şirurilor policrome de discuri şi cărămizi smălţuite. Şi în acest caz acestea sunt grupa-
te în partea superioară a faţadei.
• Corespondenţa bazelor stelate ale turlelor cu modul de dispunere al arcelor în interior.
• Reluarea elementelor decorative ale paramentului faţadelor pe turlă. In genere zonele superioare
sunt cele mai bogate în decoraţie.
• Marcarea absidelor laterale ale naosului şi a absidei altarului cu firide oarbe care se întind pe
toată înălţimea. Acest tip de ritmare a unor zone ale faţadei apare încă de la Sf. Treime din Siret.
Acelaşi tip de tratare este reluat la nivelul turlei. Golurile turlei sunt de mici dimensiuni şi sunt
orientate în funcţie de punctele cardinale. In afara firidelor în care acestea sunt încadrate, restul
sunt oarbe.
14
ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA SECOLULUI AL XVI-LEA
Pe tot parcursul secolului al XVI-lea, sunt păstrate caracteristicile stilistice de bază formulate şi crista-
lizate în perioada domniei lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504). In perioada dintre domnia lui Ştefan şi
primii ani ai celei a fiului său nelegitim Petru Rareş, respectiv în intervalul dintre 1504 şi 1530 nu se
poate vorbi despre construirea de monumente importante din punctul de vedere al inovaţiilor sau din
cel al evoluţiei programului arhitecturii religioase. Astfel, biserica Sf. Gheorghe din Suceava (1514-
1522), noua Mitropolie a Moldovei, în linii generale nu este decât o replică a bisericii mânăstirii
Neamţ. Din succesiunea spaţiilor interioare ale acesteia dispare gropniţa, naosul mărindu-se, răspun-
zând astfel cerinţelor legate de creşterea numărului de credincioşi pe care o biserică mitropolitană tre-
buia să îi adăpostească. In intervalul 1530 – 1546, care se suprapune peste cele două domnii ale lui
Petru Rareş se poate vorbi despre o rafinare şi nuanţare a arhitecturii religioase moştenite din etapa
anterioară.
CARACTERISTICI DEFINITORII ALE ARHITECTURII RELIGIOASE DIN SECOLUL AL

XVI-LEA
Caracteristici spaţial – planimetrice

a. Construcţiile religioase păstrează atât în perioada lui Petru Rareş cât şi după, tipologia planului
triconc derivat din prototipul de la Sf. Treime din Siret (sec. al XIV-lea).
b. Este păstrată împărţirea spaţiului interior prin ziduri masive străpunse de goluri reduse. Succesi-
unea si funcţiunea spaţiilor interioare este aceeaşi ca în etapa anterioară elementul care se va
generaliza acum fiind pridvorul adăugat pe latura de vest. Se poate vorbi despre o intenţie gra-
dată în timp de deschidere a acestuia, intenţie care poate fi urmărită evolutiv începând cu:
• perioada de sfârşit a domniei lui Ştefan cel Mare, respectiv biserica mânăstirii Arbore
(1504), situaţie în care apare o nişă deschisă pe faţada de vest având rolul de adăpostire a
clopotelor;
• varianta de la Părhăuţi (1522) unde apare o nişă similară cu cea de la Arbore, de data aceasta
închisă faţă de exterior printr-un zid masiv străpuns de goluri organizate pe două registre se-
parate pe orizontală printr-un planşeu, rezultând astfel o zonă de intrare şi o încăpere a clo-
potelor;
• în perioada de început a domniei lui Petru Rareş, pridvorul deschis al bisericii mânăstirii
Humor (1530) în cazul căruia golurile generoase se deschid pe întreaga înălţime a faţadei,
două pe faţada de vest şi câte unul pe fiecare dintre faţadele de nord şi de sud – variantă de-
finitivată formal la biserica mânăstirii Moldoviţa (1532) care primeşte un gol în axul princi-
pal, pe faţada apuseană, crescând astfel numărul golurilor la trei.
• Cazul pridvorului bisericii de la Probota (1530) poate fi considerat ca aparţinând integral go-
ticului nu numai prin modul de tratare al ancadramentelor ferestrelor şi uşilor cât mai ales
prin principiile structurale de descărcare a încărcărilor. Această structură se conformează cel
mai bine principiilor gotice de reducere la maximum a dimensiunilor sprijinelor în favoarea
golurilor.
c. sunt preluate în continuare sistemele structurale de acoperire a spaţiilor interioare cu arce în
consolă, cupole şi turle pe arce piezişe. La exterior sunt păstraţi contraforţii cu caracteristicile
moştenite din perioada anterioară.
d. Tendinţa de elansare a bisericii este păstrată, cu toate că această caracteristică este tinde să fie
estompată de alungirea planului prin introducerea pridvorului şi a gropniţei (camera morminte-
lor).
Caracteristici ale spaţiului interior:

a. Percepţia arhitecturală a interiorului este pusă în valoare prin prelucrarea efectelor de lumină.
Gradarea intensităţii luminii în interiorul bisericii începând cu zona pridvorului iluminată prin
interiorul golurilor de dimensiuni mari, până la zona naosului în care accentul este pus pe lumi-
na care pătrunde prin intermediul golurilor de la nivelul turlei. (Biserica mânăstirii Probota
(1530), Biserica Sf. Dumitru din Suceava (1534)). Cu câteva excepţii (Humor, Baia,
Văscrisenia, Sf. Paraschiva din Târgul Frumos), bisericile au turlă pe naos.
15
b. Generalizarea gropniţei (încăperea destinată mormintelor ctitorilor) – intercalată între pronaos şi

naos – în cadrul bisericilor de mânăstire (ex: Probota, Humor, Moldoviţa). Tradiţia este păstrată
şi după perioada lui Alexandru Lăpuşneanu cum este cazul mânăstirilor Bistriţa, Slatina şi mai
târziu la Suceviţa, Galata, dar şi pe parcursul secolului al XVII-lea). În unele situaţii deasupra
gropniţei se găseşte încăperea destinată păstrării bunurilor de valoare ale mânăstirii sau ale co-
munităţii – camera tezaurului sau tainiţa (ex: Humor, Moldoviţa, Suceviţa). În unele cazuri
această încăpere este folosită şi ca vesmântar.
Caracteristici ale faţadelor. Pictura exterioară

Faţadele bisericilor ctitorite în perioada lui Petru Rareş, dar şi unele anterioare, din perioada domniei
lui Ştefan cel Mare (Sf. Gheorghe din Hârlău, Voroneţ, Pătrăuţi, Sf. Nicolae din Bălineşti, Arbore, Sf.
Gheorghe din Suceava) au fost acoperite cu picturi al fresco (frescă) cu teme religioase, bazate pe o
tehnică excepţională, dat fiind modul în care acestea s-au păstrat mai bine de patru secole. Istoricii de
artă din prima parte a secolului al XX-lea au dezbătut pe larg problema picturii exterioare moldove-
neşti, studiile publicate neajungând însă la consens. Astfel, dacă J. Strygowski plasa originile acestui
gen de decoraţie în tradiţiile iraniene vechi, preluate parţial de armeni şi de ruşi, Paul Henry sau I. D.
Ştefănescu au plasat sursele în Bulgaria. Ulterior pornind de la cercetările lui G. Bošcović, André
Grabar contrazicea aceste teze, îndreptându-şi atenţia spre bisericile sârbeşti cu pridvor pictat, ajun-
gând la concluzia că pictura exterioară moldovenească devenea o trăsătură esenţială a stilului odată cu
generalizarea exonartexului în deceniul al treilea al secolului al XVI-lea.35 Aşadar, condiţia pe care îşi
fondează teoria Grabar, implica existenţa pridvorului. Cu toate acestea, pictura apare în cazul unei bi-
serici lipsite de pridvor – Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), decorată cu fresce la 1530 în timpul domni-
ei lui Petru Rareş, în prezent dispărute.
Gheorghe Balş este primul care, în 1928, considera pictura religioasă exterioară ca fiind o creaţie ori-
ginală moldovenească36, pusă de acesta pe seama iniţiativelor didactice ale clerului. Ideea a fost prelu-
ată şi de istorici ca O. Luţia sau Virgil Vătăşianu, care însă nu se ocupă în mod special de explicarea
fenomenului. Aceştia ca şi Paul Henry înaintea lor, atribuie originile picturii exterioare ctitorilor seco-
lului al XV-lea. Pe lângă urmele materiale descoperite37, cronici medievale (neverificabile însă) vor-
besc despre prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare la Putna (1466, nu şi refacerea acesteia din 1484) ca
fiind pictată atât în interior cât şi în exterior.38 Cu toate acestea, în general decorul bisericilor moldo-
veneşti anterioare domniei lui Petru Rareş, se reducea la texturile materialelor utilizate (în genere că-
rămidă colorată), la elementele de ceramică smălţuită, la firidele care ritmau absidele laterale ale nao-
sului, cea a altarului şi turla, precum şi la ocniţele care apăreau în şiruri suprapuse sub cornişă.
Asupra originii autohtone a picturii exterioare se pronunţă şi cercetări ulterioare, acestea încercând nu
atât să dea un răspuns privitor la provenienţă ci la motivaţia şi rolul lor.39 Pictura exterioară a cores-
puns, conform majorităţii cercetătorilor, “dorinţei pentru educaţia religioasă prin imagini”40. S-a avan-
sat ipoteza conform căreia călugării din mânăstiri şi credincioşii neştiutori de carte vor putea să ia ast-
fel cunoştinţă de istoria bisericii mult prea puţin reprezentată prin pictura interioară.
•
35
Expunerea cercetărilor din prima jumătate a secolului al XX-lea în Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia ideologică a pictu-
rii exterioare moldoveneşti (I), în S.C.I.A., nr. 1 / 1963, p. 57-59.
36
Gheorghe Balş, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, B.C.M.I., 1928, p. 7-10, preluat şi de Grigore Ionescu în
Istoria arhitecturii Româneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, (1937) p. 305: “faptul că zugrăveli de pereţi
exteriori făcute cu acelaşi scop nu se mai găsesc şi la alte biserici de aiurea, ne îndreptăţeşte să credem că împodobirea cu
pictură a pereţilor exteriori de biserică este o creaţie moldovenească.” Pictură exterioară apare şi în Serbia la Peć şi la Ohrid
însă aceasta cu excepţia celei din exonartex are un caracter pur decorativ, nicidecum legătură cu istoria bisericii cum este
cazul celei moldoveneşti. După unii cercetători cum este André Grabar, pictura exterioară din Serbia reprezintă punctul de
plecare al modului de tratare a exteriorului bisericilor din Moldova.
37
O. Luţia a descoperit în podul bisericii mănăstirii Voroneţ, în partea superioară a peretelui de vest al pronaosului (inclus
ulterior în spaţiul interior al pridvorului închis adăugat în 1547) pictură parietală, cu motive vegetale, databilă în perioada lui
Ştefan cel Mare, motiv pentru care acesta plasează începuturile acestui gen de decoraţie în secolul al XV-lea. Cercetări ulteri-
oare ridică însă semne de întrebare asupra datării, existând posibilitatea ac această pictură să fi fost executată la iniţiativa lui
Grigore Roşca în 1547 şi întreruptă după hotărârea construirii pridvorului (cf. Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia …, în
S.C.I.A., nr. 1 / 1963, p. 60, nota 2).
38
Paul Henry, op. cit, p 76. Vezi de asemenea şi comentariul lui Vasile Drăguţ din nota 4, p. 76.
39
Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia …, în S.C.I.A., nr. 1 / 1963, p. 57-59
40
Grigore Ionescu, op. cit., p. 305.
16
Pe lângă compoziţiile elaborate ale scenei „Judecăţii de Apoi”, scena care s-a bucurat de o deosebită
atenţie din partea istoricilor de artă a fost cea a „Asediului Constantinopolelui” (reprezentată constant
în iconografia exterioară, singura excepţie fiind Voroneţul), parte a tabloului „Imnului Acatist” închi-
nat Fecioarei Maria. Compus după tradiţie înaintea secolului al VII-lea, ca un cântec pur liturgic în
cinstea Bunei Vestiri41, acesta a fost modificat şi rededicat prin adăugarea unei strofe lămuritore, pro-
babil în secolul al VII-lea pentru cinstirea ajutorului Fecioarei în salvarea Constantinopolelui în timpul
asediului persanilor din 626. După părerea lui Grabar42, scena Asediului reprezintă interpretarea grafi-
că a acestei prime strofe, în care zugravii moldoveni i-au înlocuit pe perşi cu turci, introducând totoda-
tă artileria grea, armă evident necunoscută în secolul al VII-lea. Includerea turcilor şi nu a perşilor,
aşadar înfăţişarea căderea Constantinopolelui la 1453 şi nu victoria din 626, a fost interpretată de unii
(P. Henry, I. D. Ştefănescu sau A. Grabar) ca o eroare a meşterilor zugravi moldoveni. Este însă la fel
de plauzibil ca această substituire a evenimentelor istorice să fi fost intenţionată, semnificaţiile asocia-
te temei să-şi aibă corespondentul în istoria recentă şi în postura Moldovei (cu capitala la Suceava) de
păstrătoare şi continuatoare a valorilor ortodoxiei răsăritene43. Singurul ansamblu de pictură care nu
prezintă momentul 1453, ci asediul persan (identificat prin text ca atare) din care sunt eliminaţi şi tur-
cii şi tunurile, este cel de la Arbore, realizat în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş, în
1541. Sorin Ulea44 motivează acest fapt tot prin prisma politicului – revenirea la tron a domnitorului
după împăcarea cu turcii cu care fusese în conflict între 1538 şi 1541, fiind nevoit să se refugieze în
Transilvania.
•
În perioada dintre Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanu singurele influenţe care pătrund în arhi-
tectura religioasă moldovenească sunt cele renascentiste italiene, care însă se fac simţite doar la nive-
lul ancadramentelor de uşi şi ferestre. Acestea sunt în genere datorate meşterilor transilvăneni (în spe-
cial a celor din Bistriţa) angajaţi pe şantierele moldoveneşti.45
Meşterii şi desfăşurarea şantierelor
După cum discutam într-un capitol anterior, mărturiile privitoare la meşterii care au lucrat în Moldova
până la începutul secolului al XVI-lea sunt foarte rare, iar acolo unde ele s-au păstrat indică schimburi
în principal cu zona nordică polonă. În prima jumătate a secolului următor atenţia domnitorilor se în-
dreaptă spre meşterii saşi, în special cei din Bistriţa, corespondenţa păstrată, insuficientă de altfel, pen-
tru stabilirea cu claritate a implicării străinilor în şantierele moldoveneşti, lăsând să se înţeleagă faptul
că meşterii autohtoni erau puţin şi, în genere, slab pregătiţi.
Studiul implicării unor meşteri de la vest de Carpaţi în şantierele moldoveneşti, contribuie, cu certitu-
dine, la argumentarea felului în care pătrund elemente stilistice noi în arhitectura şi arta locale. Astfel,
referinţele renascentiste, grefate pe puternica tradiţie autohtonă, pătrund în Moldova prin intermediul
meşterilor chemaţi de domnitori să lucreze aici. În acelaşi fel cum se manifestase deschiderea Moldo-
vei pentru asimilarea unor elemente morfologice aparţinând goticului, similar, în secolul al XVI-lea
este posibilă introducerea unor motive noi cum sunt portalul bisericii Probotei (1530) sau piasania cu
putti de pe faţada sudică a bisericii Sf. Dumitru din Suceava (1535)46.
Ştirile privind chemarea unor meşteri străini în Moldova secolului al XVI-lea, încep să apară la înce-
putul domniei lui Petru Rareş, care în 1529 se adresa oficial saşilor bistriţeni pentru trimiterea unor
zidari pricepuţi pentru şantierul de la cetatea Neamţului47. Faptul că a existat o corespondenţă directă
între domnitor şi meşteri ne este cunoscut din puţinele scrisori păstrate din timpul celei de-a doua
domnii. Astfel din 1543 şi 1545 se păstrează documente prin care Petru Rareş chema direct zidari ar-
deleni în Moldova, pentru şantierele de la Soroca şi de la Hârlău.48 Din textele scrisorilor reiese faptul
41
În indicaţiile cuprinse în Cartea de pictură a lui Dionisie din Furna, nu apare nici o trimitere la reprezentarea conflictului
dintre bizantini şi perşi din 626. Vezi în acest sens Dionisie din Furna, Carte de pictură, ed. Meridiane, Bucureşti1979, sau
Erminia picturii bizantine, ed. Sofia, Bucureşţi, 2000.
42
André Grabar, citat de Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia …, p. 71.
43
Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia …, p. 72-74.
44
Idem.
45
Paul Henry, op. cit., p. 144. Vezi şi nota 2, p. 144.
46
Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol. I, p. 15.
47
Alexandru Lapedatu, Cercetări istorice…, în B.C.M.I., fasc. 17, 1912, p. 24.
48
Idem., p. 25.
17
că aceşti meşteri şi cei care i-au urmat erau necesari în primul rând pentru coordonarea şantierelor şi
mai puţin pentru execuţia efectivă care revenea meşterilor locali.
Un caz aparte este cel al lui Ion Zidarul (numit de ardeleni Hans Maurer sau, în corespondenţa redacta-
tă în limba latină, Joannes Murator / Murarius / Cementarius şi Lapicida49. De origine sucevean, el a
fost autorul primei biserici Sf. Dumitru din Suceava, prăbuşită imediat după terminarea şantierului.
Rămânând dator domnitorului, acesta s-a refugiat în Transilvania la Bistriţa. În ciuda stăruinţelor lui
Petru Rareş, acesta a refuzat să se întoarcă în Moldova, chiar şi în funcţia de coordonator de şantier.
Acesta a fost motivul pentru care voievodul moldovean a declanşat un proces (1546) finalizat zece ani
mai târziu, în faţa împăratului Ferdinand I, la Pojun50.
Dacă în mod uzual o biserică era finalizată în Moldova secolului al XVI-lea într-un interval de 2-3 ani,
există şi situaţii în care, din cauza lipsei de meşteri, construcţia se întinde pe perioade mai lungi. Un
exemplu este cel al bisericii Episcopiei Romanului, finalizată cu două întreruperi în decurs de 8 ani, în
timpul urmaşului lui Petru Rareş – Iliaş Vodă. Dacă Ion Zidarul a refuzat să se întoarcă în Moldova,
domnitorul a tocmit o altă echipă de bistriţeni condusă de magistrul Luca. Date fiind neînţelegerile cu
episcopul Macarie – ispravnicul bisericii – şi aceştia vor abandona şantierul întorcându-se în Transil-
vania. Căzând, se pare, la învoială cu Iliaş, Luca s-a întors finalizând lucrările la scurt timp.
Tradiţia chemării de meşteri saşi din Transilvania a continuat şi în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea în timpul domniilor lui Lăpuşneanu şi Petru Schiopu, acesta din urmă colaborând cu ardeleni la
şantierul primei mănăstiri Galata, ruinată imediat după finalizare, după 1578. Revenind, se cunoaşţe
faptul că Alexandru Lăpuşneanu a făcut apel la bistriţeni pentru şantierul de la Slatina. Pe lângă lucră-
rile de pietrărie obişnuite, Lăpuşneanu are nevoie de ardeleni pentru realizarea fântânii din incinta mă-
năstirească şi pentru acoperirea clădirilor cu ţiglă „după cum se obişnuieşte în alte părţi”51 şi nu după
obiceiul local, cu şindrilă sau, în situaţii mai însemnate, cu tablă de plumb sau aramă.
Pentru lucrări specializate, cum au fost cele ale băilor domneşti pe care Lăpuşneanu le realizează în
noua sa capitală Iaşi (1564), domnitorul continuă să ceară asistenţa zidarilor saşi, însă de această dată
sub coordonarea unui arhitect constantinopolitan, capabil să realizeze ceea ce cancelarul polon Jan
Zamoyski denumea în 1595, „asiatici operis”52.
În afara materialelor uzuale folosite în construcţii, moldoveni au importat materiale într-o primă fază
din Polonia (prin intermediul Lembergului / Lvivului) şi mai apoi din Transilvania (spre exemplu
marmura sau, uneori ţigla).
PETRU RAREŞ (1527-1538, 1541-1546)
Fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare, se pare că în tinereţea sa Petru Rareş s-a ocupat de negoţul de
peşte. Va fi ales domn al Moldovei într-un moment în care regatul Ungariei traversa o perioadă extrem
de dificilă după pierderea suferită în conflictul cu armatele otomane la Mohacs (1526). Regelui Ludo-
vic îi urmează doi pretendenţi la tron – unul este Ferdinand, cumnat al regelui şi frate al lui Carol
Quintul, susţinut de acesta din urmă şi de populaţia săsească, în timp ce al doilea este Ioan Szapolyay,
susţinut pe de o parte de populaţia maghiară şi pe de altă parte de Poarta Otomană. Din oportunism
politic, Petru Rareş îl va susţine pe Szapolyay, avându-i alături pe turci şi pe polonezi şi obţinând ast-
fel Bistriţa şi Rodna împreuna cu împrejurimile acestora şi veniturile aferente.
In 1531, Moldova va atinge suprafaţa maximă prin recucerirea Pocuţiei şi prin posesiunile din spaţiul
Transilvaniei. Moldova îşi va păstra graniţele în această formulă doar pentru o jumătate de an.
Petru Rareş va muri în 1546 şi va fi înmormântat în cea mai importantă ctitorie a sa – biserica mânăsti-
rii Probota. Petru Rareş a fost căsătorit de două ori. Prima soţie, Maria a murit în 1529. Cu aceasta
domnitorul a avut doi copii – pe Bogdan şi pe Ana, ambii morţi la o vârstă fragedă. Cea de-a doua so-
ţie a lui Petru Rareş, Catrina-Elena, fata despotului sârb Ioan Brancovici, s-a implicat destul de mult în
treburile politice ale Moldovei, mai ales în timpul domniei fiului sau Iliaş, urmaş al lui Petru Rareş,
implicare care a condus la asasinarea acesteia în 1552 din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu.
49
Idem.
50
Idem., p. 26.
51
Idem., p. 27.
52
Idem., p. 28.
18
Iniţiativele lui Petru Rareş în domeniul construcţiilor de cult s-au concentrat în special pe reconstrucţia
unor biserici sau ansambluri monastice deja existente, realizările domnitorului, prin maniera de abor-
dare arhitecturală, constituindu-se în genere ca gesturi continuatoare ale tradiţiei iniţiate de tatăl său,
Ştefan cel Mare.
Biserica mânăstirii Probota (finalizată în 1530)

Prima ctitorie a lui Petru Rareş, biserica a fost ridicată în vecinătatea vechii biserici, Sf. Nicolae din
Poiana Pobratei (Probotei) a cărei existenţă era atestată la 139153, nereperată însă prin cercetări arheo-
logice54. reconstruită în timpul lui Ştefan cel Mare pentru a servi drept loc de înmormântare pentru
părinţii săi Bogan al II-lea şi Oltea. La rândul ei, biserica lui Petru Rareş a fost destinată să fie necro-
polă pentru domnitor şi familia sa. Moştenind organizarea funcţională, rezolvarea structurală şi plasti-
ca decorativă a bisericilor construite în timpul lui Ştefan cel Mare, biserica mănăstirii Probota se înca-
drează în faza matură a stilului moldovenesc. Perpetuând aşadar o serie de caracteristici deja ilustrate
de creaţii anterioare, Probota introduce însă şi elemente noi, semnificative fiind pridvorul tratat într-o
formulă care urmează îndeaproape principiile goticului matur (principiul scheletului structural major
în care sunt inserate scheletele structurale ale ferestrelor), gropniţa închisă peste care se suprapune la
un nivel superior tainiţa55, accesibilă printr-o scară ascunsă în grosimea zidului, precum şi acoperirea
exteriorului cu pictură figurativă, inspirată în principal de istoria bisericească. Pictura exteriorului, din
care nu s-au mai păstrat decât contururi foarte slabe, se suprapune unei modenaturi moştenite de la
bisericile lui Ştefan cel Mare (firide, ocniţe etc.). Pe lângă elementele de plastică arhitecturală amintite
anterior, ar fi important de menţionat conservarea ancadramentelor de uşi din interior, încadrabile din
punct de vedere stilistic în interpretările locale ale motivelor renascentiste importate prin intermediul
meşterilor pietrari din Transilvania.56
Biserica mânăstirii Humor (1530)

Un prim aşezământ monastic este atestat documentar la Humor în anul 1415, în timpul domniei lui
Alexandru cel Bun. Ruinată şi reconstruită în vecinătate, noua mănăstire a fost ridicată la in iniţiativa
domnitorului (aşa cum este pomenit în pisanie) de marele logofăt Toader Bubuiog şi a soţiei acestuia
Anastasia57, ambii înmormântaţi aici. Biserica urmează într-o formă apropiată de exemplul Probotei
lui Petru Rareş cu care este, de altfel, contemporană. De dimensiuni mai mici decât ctitoria lui Petru
Rareş, planul bisericii urmează exemplul acesteia, fiind împărţită la interior în exonartex, pronaos,
gropniţă surmontată de o tainiţă (se pare realizată pentru prima dată în această formulă, înaintea Pro-
botei), naos şi altar căruia i se alătură cele două pastoforii. Diferenţe evidente de rezolvare apar în ma-
niera de tratare a pridvorului, deschis spre exterior prin goluri ample încheiate la partea superioară în
arc frânt şi în naosul acoperit cu o calotă semisferică sprijinită pe arce piezişe şi nu de o turlă, aşa cum
se împământenise obiceiul în cazul bisericilor precedente de plan trilobat triconc.
Pe lângă ancadramentele de factură gotică, la fel ca la Probota şi aici apare un ancadrament influenţat
pe renaşterea transilvăneană (este vorba de ancadramentul golului de acces în naos). Iniţial, atât la in-
terior cât şi la exterior biserica a fost acoperită cu pictură al fresco, aceasta imitând zidăria de cărămi-
dă colorată. Acest prim decor pictat a fost acoperit în 1535 cu pictura cu scene religioase58.
Biserica mânăstirii Moldoviţa (1532)

Aşezământul monahal de la Moldoviţa este unul dintre cele mai vechi din Moldova, fiind menţionat
pentru prima dată în documente în 1402, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Biserica actuală
este ctitorie domnească a lui Petru Rareş, ridicată pe un amplasament nou, la mică distanţă de lăcaşul
datat la sfârşitul secolului al XIV-lea. Organizarea funcţională a bisericii reia experienţele de la Probo-
ta şi Humor, volumetria respectând tipicul tipului spaţial trilobat triconc, cu turlă deasupra naosului.
Spre deosebire de rezolvarea de la Humor, la exonarthexul Moldoviţei, de asemenea deschis, este eli-
53
Vasile Drăguţ, op. cit., vol. V, p. 148.
54
55
Cel mai vechi exemplu de tainiţă din Moldova se păstrează la Sf. Nicolae din Rădăuţi, din a doua jumătate a secolului al
XIV-lea.
56
Vasile Drăguţ, op. cit., vol. V, p. 150.
57
Idem., p. 153-154.
58
Idem., p. 156.
19
minată pila din axul principal, aceasta fiind înlocuită cu un gol în interiorul căruia este încastrat anca-
dramentul celui de-al treilea portal de acces (cel principal, pe lângă cele două plasate pe laturile de
nord şi de sud). Similar cu cazul Humorului, iniţial biserica a fost acoperită atât la interior cât şi la ex-
terior de tencuială cu decoraţie nonfigurativă, pictura al fresco cu teme religioase fiind finalizată în
1537.59
Biserica Sf. Dumitru din Suceava (1534 – 1535)

Ctitorie a lui Petru Rareş, biserica este o replică urbană a bisericii mănăstirii Probota (lipsită la nivelul
schemei funcţionale de prezenţa gropniţei). Meşterii care lucrează pe şantierele lui Petru Rareş nu sunt
în totdeauna autohtoni, mulţi dintre aceştia venind din Bistriţa transilvăneană, cum este şi cazul meşte-
rului Ioan Zidarul (Hans Maurer sau Ioannes Murator (lat.)), care conduce şantierul pentru construirea
unei prime biserici la Suceava care s-a prăbuşit, fiind curând refăcută, se pare într-o manieră diferită.60
Chiar dacă veneau dintr-un spaţiu în care se construia în spiritul nou al Renaşterii, meşterii transilvă-
neni continuă să-şi desfăşoare activitatea în Moldova în limitele tradiţiei cristalizate în epoca lui Ştefan
cel Mare.
Biserica episcopală Sf. Parascheva, Roman (1542 – 1550)

Episcopia Romanului a fost fondată la începutul secolului al XV-lea de Alexandru cel Bun, fiind con-
semnată pentru prima dată, într-un document domnesc, în 140861. Se presupune că biserica episcopală
cu hramul Sf. Vineri (Parascheva) a fost ctitorită într-o primă formă (cel mai probabil din zidărie) de
tatăl domnitorului – Roman I, aici fiind înmormântată Doamna Anastasia, soţia ctitorului. Hotărârea
reconstruirii lăcaşului de cult i-a aparţinut lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), circumstanţele în
care a fost luată această decizie nefiindu-ne cunoscute. Este posibil ca eruditul călugăr Macarie, croni-
car al domniei lui Rareş, să fi avut un cuvânt important în hotărârea reclădirii, acesta fiind însărcinat
ulterior cu coordonarea şantierului.
Deşi fortificat, ansamblul episcopiei Romanului nu a avut niciodată dotările unei cetăţi. O parte dintre
construcţiile care compun astăzi ansamblul au fost adăugate în etape mai târzii, înlocuind construcţiile
iniţiale, ruinate. Un astfel de exemplu este cel al turnului de poartă, început – cel mai probabil pe locul
unuia anterior – în timpul episcopatului lui Leon (1769-1786), fiind continuat în timpul păstoriei lui
Melchisedec. Forma actuală, înglobând numeroase elemente aparţinând repertoriilor arhitecturale ro-
manic şi renascentist occidentale, se datorează intervenţiilor conduse de arhitectul Alexandru Orăscu,
între 1881-1882.
Actuala biserică episcopală a fost începută în 1542, în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş,
şantierul prelungindu-se până la 1550, finalizarea lucrărilor fiind supravegheată de fiii acestuia (Iliaş,
Ştefan şi Constantin) şi de episcopul Macarie, ispravnic al construcţiilor şi presupus autor al textului
pisaniei. Intervalul îndelungat în care a fost ridicată biserica de la Roman – neobişnuit pentru bisericile
construite până atunci – s-a datorat lipsei meşterilor. Insistând să-l aibă ca sfătuitor pe „Ioan zidarul”
(numit de transilvăneni Hans Maurer sau, în corespondenţa redactată în limba latină, Joannes Murator
/ Murarius / Cementarius şi Lapicida62) din Bistriţa, Petru Rareş a întârziat avansarea lucrărilor. Bistri-
ţeanului, care lucrase la una dintre fundaţiile religioase domneşti din Suceava, prăbuşită însă în timpul
execuţiei, domnitorul i-a deschis judecată, după moartea sa în 1546, Iliaş Rareş continuând procesul,
încheiat abia în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, în faţa împăratului Ferdinand I, la Pojun63. Cu toate
acestea, în şantierul de la Roman a fost implicat meşterul Luca, de asemenea chemat de la Bistriţa,
ajutat de meşterii Adrian, George şi Andrei. Acesta a lucrat pentru o perioadă de timp sub comanda lui
Macarie, după căderea acestuia în dizgraţie, fiind rechemat de la Bistriţa de Iliaş Rareş. Chiar dacă
pentru o perioadă de timp Macarie fusese dat la o parte, el revenea, de această dată în postura de epis-
cop, în 1551, după abdicarea şi trecerea la Islam a lui Iliaş care, pentru gestul pe care îl făcuse prin
renunţarea la religia sa, a fost ulterior şters din pisania ctitorilor.
59
Idem., p. 174.
60
Paul Henry, op. cit., p. 144-145.
61
Marina Ileana Sabados, Catedrala Episcopiei Romanului, Roman, 1990, p. 15.
62
Alexandru Lapedatu, „Cercetări istorice cu privire la meşterii bisericilor moldovene din secolul al XVI-lea” în B.C.M.I.,
fasc. 17, 1912, p. 26.
63
Idem. Vezi şi Scarlat Porcescu, Biserica episcopală din Roman, Bucureşti, 1970, p. 10
20
Ansamblul episcopal de la Roman: turnul de

poartă (foto H. Moldovan, 2011), vedere a
bisericii dinspre nord (foto H. Moldovan,
Moldov
2011) şi planul bisericii (Arhiva
D.I.T.A.C.P. / U.A.U.I.M.)
Construită pe un plan triconc, biserica este organizată

organizat funcţional
ional conform tipicului lăcaşurilor
l de cult
urbane din prima jumătatetate a secolului al XVI-lea:
XVI pridvor, pronaos, naos şi altar cu c pastoforii rezolvate
în grosimea zidurilor. Spre deosebire de bisericile mănăstireşti
m din epocă,ă, aici erau suprimate gropni
gropniţa
şi tainiţaa de deasupra ei. La acestea s-aus adăugat ulterior, în secolul al XIX-lea, lea, un pridvor în dreptul
accesului de nord-vest precum şi o încăpereînc amplă, destinată extinderii diaconiconului, spre sud sud-est.
Aceasta din urmă fusese construită
construită, conform inscripţiei, iei, în 1856, în timpul locotenen
locotenenţei episcopale a
lui Nectarie Hermeziu64. Iniţialţial separate prin ziduri, înc
încăperile principalee ale bisericii au fost unificate
prin demolarea compartimentărilor, rilor, în 1805, în timpul episcopatului lui Gherasim65. În urma acestor
ărilor,
intervenţii de remodelare a spaţiuluiiului interior, au fost introduse o serie de elemente decorative de fact
ţiului factu-
ră clasicistă: cornişele şi capitelurile masivelor pile care au fost păstrate
p strate în urma desfiin
desfiinţării zidurilor
de separaţie. Pictura, realizatăă în interior, probabil în a doua jum jumătate
tate a secolului al XVI
XVI-lea, nu este în
nici un fel atestată în exteriorul bisericii. De altfel tratarea exterioară a suferit interven
intervenţii care i-au mo-
dificat caracterul iniţial.
ial. În secolul al XVII
XVII-lea, sub influenţa asimilărilor
rilor din arhitectura din Ţara Ro-
mânească,, bisericii episcopale îi era adăugat
ad brâul median în torsadă,, apropiat ca rezolvare de cel al
bisericii mari a Dragomirnei. În aceeaşi
aceea etapă erau modificate şii firidele de pe absidele bisericii, noua
rezolvare propunând o separare clară clar pe două registre separate de brâul amintit66. Balş Bal atribuia modifi-
cărilor secolului al XVIII-lealea intervenţia
interven de la nivelul cornişei ei prin care era inserat şirul de denticuli,
străini moldoveneşti67.
ini plasticii decorative moldovene
ALEXANDRU LĂPUŞNEANU
ŞNEANU (1552 – 1561, 1563 – 1568)
64
Marina Ileana Sabados, op. cit.,, p. 23.
65
Scarlat Porcescu, Biserica episcopală…,
episcopală… p. 11.
66
Gheorghe Balş,, “Bisericile moldoveneşti
moldoveneş din veacul al XVI-lea”, în B.C.M.I., fasc. 55-58,
58, Bucureşti,
Bucureş 1928, p. 91.
67
Idem, p. 96.
21
Petrea Stolnicul, viitorul domnitor al Moldovei – Alexandru Lăpuşneanu, era fiul nelegitim al lui Bog-
dan cel Orb, ultimul voievod descendent al dinastiei Muşatinilor. A fost ales domn după moartea lui
Ştefan Rareş, însă pentru a ajunge la tron a avut nevoie de susţinerea polonezilor. Păstrând relaţii bune
şi cu turcii, Alexandru Lăpuşneanu a continuat să susţină dinastia Szapolyay.
După preluarea puterii de către Iacob Heraclit în 1562, Lăspuşneanu a fost exilat în insula Rhodos.
Heraclit cunoscut în istorie sub numele de Ioan Vodă era de religie protestantă, acest aventurier încer-
când să introducă protestantismul şi în Moldova. A fost înlăturat de la conducerea Moldovei de către
boierul Tomşa care va fi uns domn în 1563. Susţinut de Poarta Otomană, Lăpuşneanu va reveni în ace-
laşi an la conducerea statului moldovean.
Activitatea arhitecturală a lui Lăpuşneanu a fost mai puţin intensă decât a predecesorilor săi, domnito-
rul fiind un continuator al tradiţiilor constructive ale înaintaşului său Petru Rareş, atât din punctul de
vedere al perpetuării tradiţiei stilistice cât şi din punctul de vedere al intervenţiilor de reconstrucţie a
unor lăcaşe de cult existente (Rădăuţi, Pângăraţi, Bistriţa). Pe lângă ctitoriile sale de la Bistriţa (recon-
struită integral), Slatina, Pângăraţi sau fundaţiile ortodoxe de la Lvov şi de la Muntele Athos (biserica
mănăstirii Dochiariu), acesta s-a ocupat şi de intervenţii asupra unor ctitorii anterioare cum este cazul
adăugării exonartexului şi a înlocuirii ancadramentelor de la biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a mănăstirii Bistriţa, jud. Neamţ (finalizată în 1554)
Biserica a fost construită pe locul unei ctitorii anterioare, atribuită perioadei domniei lui Alexandru cel
Bun care a fost înmormântat aici (1432) alături de soţia sa Doamna Ana (1418)68. Ansamblul din care
făcea parte această primă biserică a suferit intervenţii atât în epoca lui Ştefan cel Mare cât şi în timpul
lui Petru Rareş. Biserica a fost reconstruită integral în timpul şi la comanda lui Alexandru Lăpuşneanu.
Urmând îndeaproape modelul Probotei, biserica este lipsită de tainiţă deasupra gropniţei. Pronaosul
alungit, acoperit cu două cupole separate printr-un arc dublou, continuat până la nivelul pardoselii de
pile adosate zidurilor laterale (reminiscenţă a principiului structural important în Valahia din spaţiul
sârbesc la sfârşitul secolului al XIV-lea) reia formula de la biserica mănăstirii Neamţ, cu contrafort
intermediar, plasat în zona în care sunt concentrate eforturile generate de împingerile acoperirii. Cu
majoritatea elementelor decorative aparţinând vocabularului stilistic moldovenesc, inclusiv numeroa-
sele trimiteri la manifestările gotice, biserica Bistriţei, ca şi unele antecedente din timpul lui Petru Ra-
reş, include o serie de referinţe la orientările renascentiste deja prezente peste Carpaţi, în Transilvania:
portalurile exterioare ale pridvorului surmontate de cornişe profilate cu denticuli, sau „cornul abun-
denţei”, motiv mitologic antic grecesc, prezentat în fundalul stemei încastrate în zidul sudic.
Biserica „Schimbarea la Faţă” a mănăstirii Slatina, jud. Suceava (1554-1558)

Biserica este una dintre cele mai mari biserici construite până atunci în Moldova. Înscriindu-se în limi-
tele stilului moldovenesc cristalizat şi perpetuat, biserica lui Lăpuşneanu a fost realizată cu scopul de a
fi utilizată ca necropolă domnească. Din punct de vedere arhitectural construcţia nu introduce inovaţii,
prelucrând motive şi elemente deja utilizate. Formula „pseudotriconcului” cu absidele laterale realizate
în grosimea zidurilor laterale ale naosului urmează în mare măsură exemplul de la Sf. Ion din Piatra
(1497), însă la o altă scară şi cu o exprimare diferită în exterior. Dacă la Sf. Ion din Piatra pereţii late-
rali ai naosului erau îngroşaţi doar până la o cotă puţin peste jumătatea înălţimii faţadei, la Slatina, ab-
sidele laterale sunt marcate în exterior prin rezalite dezvoltate pe întreaga înălţime a zidurilor. Vasile
Drăguţ69 motivează utilizare acestui tip de plan prin raportarea bisericii la casa domnească, spaţiul re-
gulat rezultat între cele două fiind la origine organizat ca o piaţetă renascentistă cu trepte şi o fântână
poligonală din marmură pentru care domnitorul tocmise meşteri pietrari ardeleni. Ca şi înaintaşul său
Petru Rareş, Lăpuşneanu a mizat pe mâna de lucru locală, coordonată de meşteri specializaţi pe care i-
a căutat în aceeaşi zonă de nord-est a Transilvaniei, la Bistriţa.70 Acestora li se datorează probabil şi
unele elemente de profilatură clasică din interiorul bisericii.
68
Vasile Drăguţ, op. cit., vol. V, p. 209. În prezent, în gropniţa bisericii se mai păstrează doar piatra de mormânt a Doamnei
Ana, alături de cele ale lui Alexandru, fiu al lui Ştefan cel Mare şi a Doamnei Maria, soţia domnitorului Ştefan Lăcustă.
69
Idem.
70
Paul Henry, op. cit., p. 147.
22
BOIERII MOVILEŞTI LA SFÂRŞITUL SEC. AL XVI-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SEC. XVII
Movileştii s-au autoexilat în 1591, însoţindu-l pe domnitorul Petru Şchiopul care părăsise Moldova,
refuzând să plătească tributul majorat de turci. Dacă Petru Şchiopul şi-a continuat drumul până în Ti-
rol, Movileştii s-au oprit în Polonia, unde, dată fiind originea lor nobilă în ţara din care proveneau, au
primit indigenatul, devenind „nobili şi cetăţeni ai Coroanei”71.
Ieremia Movilă a devenit domn al Moldovei în anul 1595, primul dregător al curţii sale fiind boierul
Luca (Lupu) Stroici, mare logofăt, importantă figură a culturii moldoveneşti, primul care utilizează
alfabetul latin atât pentru propria semnătură pe actele oficiale redactate în slavonă, cât şi pentru tran-
scrierea rugăciunii „Tatăl Nostru” rostită la acordarea indigenatului Movileştilor de către Dieta polonă.
Biserica mânăstirii Suceviţa (1582-1586)

Ansamblul mănăstiresc a fost ctitorit de mitropolitul Gheorghe Movilă (fratele lui Ieremia Movilă,
devenit domn al Moldovei în 1584). Biserica a fost ridicată pe locul unei construcţii religioase din
lemn, atribuită de tradiţie începutului secolului al XVI-lea., reprezentând ultimul exemplu de arhitec-
tură moldovenească “pură”. Singura deosebire notabilă la nivel spaţial care apare în raport cu biserici-
le mânăstireşti anterioare constă în plasarea celor două pridvoare pe laturile de sud şi de nord, pridvoa-
re prin care se face accesul în exonartexul bisericii. Organizarea funcţională se înscrie în linia tradiţio-
nală: pridvor închis, pronaos, gropniţa în care se păstrează mormintele fraţilor Ieremia şi Simeon Mo-
vilă, tainiţa deasupra acesteia, naosul şi altarul cu cele două pastoforii săpate în grosimea zidului. Cele
trei ferestre dispuse simetric pe cele două abside laterale ale naosului anunţă cotitura pe care o va înre-
gistra arhitectura tradiţională moldovenească prin asimilarea elementelor din Ţara Românească, odată
cu finalizarea bisericii contemporane a mănăstirii Galata (1584). Biserica mănăstirii Suceviţa a fost
pictată de meşterii Sofronie şi Ion în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea între 1595 şi 1596
71
Ştefan S. Gorovei, Mănăstirea Dragomirna, p. 16.
23

Arhitectura Religioasa in Moldova - Sec. 14-16 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhitectura Religioasa in Moldova - Sec. 14-16 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARHITECTURA RELIGIOASĂ MEDIEVALĂ ÎN MOLDOVA (SEC.

ARHITECTURA RELIGIOASĂ MEDIEVALĂ ÎN

ARHITECTURA RELIGIOASĂ MOLDOVENEASCĂ PÂNĂ LA ŞTEFAN CEL MARE

Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi

TIPUL SPAŢIAL-PLANIMETRIC TRILOBAT

Biserica Sf. Treime Siret

ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA PERIOADEI LUI ŞTEFAN CEL MARE

Meşteri şi desfăşurarea şantierelor

Biserica Sf. Cruce din Pătrăuţi (1487)

Biserica Sf. Procopie din Milişăuţi (1487)

Bisericile curţilor domneşti ale lui Ștefan cel Mare.

Biserica Sf. Ioan din Vaslui (1490)

Biserica Sf. Ioan din

Biserica Precista din Bacău (1491)

Biserica Precista din Bacău:

Biserica Precista din Bacău:

Bacăulul este atestat documentar de la sfârşitul

Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi (1491-1492)

Reconstruirea bisericii (1888-1904). Discuţiile privitoare la restaurarea bisericii de la Iaşi au început

Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi:

TRĂSĂTURI DEFINITORIII ALE „STILULUI CRISTALIZAT

Tipuri de acoperire a spaţiilorţiilor interioare în construc

Tratarea paramentului şi decoraţia

ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA SECOLULUI AL XVI-LEA

CARACTERISTICI DEFINITORII ALE ARHITECTURII RELIGIOASE DIN SECOLUL AL

Caracteristici spaţial – planimetrice

Caracteristici ale spaţiului interior:

b. Generalizarea gropniţei (încăperea destinată mormintelor ctitorilor) – intercalată între pronaos şi

Caracteristici ale faţadelor. Pictura exterioară

Meşterii şi desfăşurarea şantierelor

PETRU RAREŞ (1527-1538, 1541-1546)

Biserica mânăstirii Probota (finalizată în 1530)

Biserica mânăstirii Humor (1530)

Biserica mânăstirii Moldoviţa (1532)

Biserica Sf. Dumitru din Suceava (1534 – 1535)

Biserica episcopală Sf. Parascheva, Roman (1542 – 1550)

Ansamblul episcopal de la Roman: turnul de

Construită pe un plan triconc, biserica este organizată

Biserica „Schimbarea la Faţă” a mănăstirii Slatina, jud. Suceava (1554-1558)

BOIERII MOVILEŞTI LA SFÂRŞITUL SEC. AL XVI-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SEC. XVII

Biserica mânăstirii Suceviţa (1582-1586)

S-ar putea să vă placă și