1. Indicați cel putin 3 sau 4
Filotei monahul de la Cozia- autorul pripealelor
persoane cu numele Filothei
din cursurile parcurse și
deosebiți-le.
2. Cine a înregistrat Pripealele lui
Filothei? Ce cor?
3. Unde regăsim în cărțile de cult
(Catavasier sau Psaltire)
capitolul Pripeale la sfinti cu
polieleu?
4. Care este structura tipiconala a
Pripealelor și Mărimurilor la
momentul polieleului?
a. varianta grecească
b) varianta slavo-romanească
5. Cine este Nichifor Vlemidis?
6. Deosebirea dintre Mărimuri și
Pripeale.
7.Câți Psalmi Izbrani are
Nichifor Vlemedis și ce
reprezintă aceștia?
8. Cine a scris despre Pripeale
– Autori și lucrari mai
importante.
1.
2.Filothei sin Agăi Jipei- autorul Psaltichiei rumânești
3.Filothei Sianitul- în ipoteza lui Iorga acesta a fost grec de
origine, înscris în hrisoavele mănăstirii Sf. Ecaterina din
București.
4.Filothei Episcopul- a scris un cuvânt de încheiere la o
ediție a Prohodului lui Macarie, tipărit la Buzău în anul
1853.
În anii 1980, corul de cameră Madrigal sub bagheta
dirijorului Marin Constantin, imprimă pe discuri de vinil
„Documente ale culturii muzicale vocale în Muntenia,
Moldova și Transilvania- sec. XIV-XVI” cuprinzând piese
vechi bizantine și gregoriene. Între acestea și o pripeală,
rămasă emblematică în istoria intrepretării muzicii
bizantine culte.
B) Varianta slavo-românească
Pripealele au avut trecere doar la popoarele slave, nu și la
greci. Acestea se cântă după polieleu, având și un stih
înainte.
Monahul și filosoful Nichifor Vlemidis a fost unul dintre cei
mai de seamă reprezentanți ai societății grecești de la
Niceea. Este cunoscut mai ales ca fiind compozitorul
psalmilor Izbrani.
Pripealele sunt compoziții creștine sub forma unor tropare
monostrofice, adăugate după polieleu la praznice și sfinți.
În sec. XVI, așa-numitul „fericitul Macarie
„, rus de origine, adduce pe lângă pripealele lui Filothei o
seamă de tropare asemănătoare ca stil, numite mărimuri
sau velicianii. Noi le-am acceptat în cult ca un alt tropar pe
lângă pripealele lui Filothei.
Deosebirea dintre pripeale și mărimuri este următoarea:
Pripealele încep cu „Veniți toți..
” li are în text particular „leghe”(tradusă la noi zicând), iar
mărimurile încep cu „Mărimu-te..”, „Fericimu-te..”, „Cu
vrednicie…”, fără particular „leghe”.
Nichifor Vlemidis a compus un număr de 20 de psalmi
isbrani sau aleși. Aceștia reprezintă o compilație de versete
din Psaltire.
-Primele informații despre Filothei monahul de la Cozia și
implicit despre Pripeale le face Episcopul Melchisedec,

9. Care este ultima carte
tiparită cu Mărimuri în
notație psaltică? Dar alta
care are numai text?
10. Ce stiti despre Ceaslovul
cumpărat de Melchisedec al
Romanului de la
Anticariat?
11. Cand au apărut Pripealele?
12. Definiția dată Pripealelor
de Tit Simedrea?
13. Cum au intrat în
cult/unde/cine le-a trimis
(Pripealele)?
îmtr-o însemnare pe primele două pagini ale unui
manuscris cumpărat de la un anticar evreu din Iași.
-De aceste informații se vor folosi și doi cercetători: A.I.
Jacimirskji în 1899 și B.I. Barvinock în 1911, care vor adduce
propria lor contribuție în elicidarea misterului creat ăn jurul
pripealelor și a autorului acestora.
-Câteva nume de români care ating acest subiect, sunt
următoarele: Cristian C. Ghencea, Ioan G. Popescu, P.P.
Panaitescu și alții.
-Cele mai bogate informații despre acest subiect le aduce
Tit Simedrea, apoi muicologul Gheorghe Ciobanu, iar
ultimul studio actualizat, aparține lui Gheorghe C. Ionescu,
autor al unui Lexicon al personalităților în domeniul muzicii
bisericești
Ultima sinteză muzicală aparține lui Ioan Popescu-Pasărea.
Acesta tipărește în 1933 „Noul Idiomelar” cu cântări
psaltice scrise după Anton Pann, Dimitrie Suceveanu și
Ștefanache Popescu, la care adaugă și creații personale.
În ceea ce privește pripealele lui Filothei, Popescu-Pasărea
scrie și 33 de tropare(14 pripeale și 19 velicianii). După
părerea lui Gheorghe Ionescu, acesta reușește să obțină
varianta cea mai reușită a pripealelor lui Filothei.
Melchisedec al Romanului cumpără în anul 1899 un
manuscris din secolul 17, pentru noțiuni istoric-literare
despre formarea rânduielilor bisericești, așa cum
mărturisește în însemnarea sa. S-a dovedit ulterior că este
un fragment de Ceaslov, ajuns ulterior în Biblioteca
Academiei Române. Însemnarea lui Melchisedec de pe
primele pagini ale manuscrusului reprizintă primele
informații pe care le avem depsre Pripealele lui Filothei.
La mănăstirea Cozia, în jurul anului 1400, un monah pe
numele de călugărie Filotei, fost logofăt la curtea
domnitorului Mircea cel Bătrân, compune deopotrivă
muzica și textul unor „mici tropare, care se cântă cu stihuri
alese din psalmii întocmiți de Nichifor Vlemidis la Polieleul
sărbătorilor domnești, ale Maicii Domnului și ale sfinților
cuvioși și mucenici mai însemnați”.
Nichifor Vlemidis, “neîndestulat” sufletește doar de Psalmii
134 și 135, alcătuiește Psalmii izbrani și din același “dor
pios”, Filotei îndrăznește mai mult: înlocuiește pripeala
Aliluia de la sfârșitul fiecărui verset din Psalmii aleși cu
pripeala creația sa personală, căreia Tit Simedrea îi dă
următoarea definiție: „mici tropare, care se cântă cu stihuri
alese din psalmi întocmiți de Nichifor Vlemidis la Polieleul
sărbătorilor domnești, ale Maicii Domnului și ale sfinților
cuvioși și mucenici mai însemnați” .
Dacă psalmii lui Vlemidis au fost acceptați în cult fără nici o
opoziție, fiind creați din Sf. Scriptură, pripealele lui Filothei
venau ca o inovație. Șansa ca ele să fie acceptate a fost
oferită de „textele biblice cântate”, astfel încât „adăpostite”

14. Unde se găsește manuscrisul
original al lui Filothei Monahul?
15. Care sunt cele mai cunoscute
manuscrise grecești cu
Pripealele lui Filotei?
16. Despre Stihirarul Kriukovyi
17. Ce înseamnă Pripeale
bulgărești?
18. Manuscrisele de la Putna cu
muzica în limba greacă și limba
slavonă.
19. Manuscrisul slav 283 BAR – la
f 236 – 240 verso găsim
Pripealele lui Filothei – în ce
notație?
20. În ce limba s-au scris
Pripealele? Dar varianta
originală?
sub/lângă autoritatea psalmilor 134,135 și acei psalmi
izbrani, să pătrundă repede în practica de strană la români,
la slavi, dar nu și la greci. Pripealele lui Filotei au pătruns
mai întâi în mănăstirea în care era ânchinoviat, Sf. Treime-
Cozia, apoi s-au răspândit în Moldova, Bulgaria, Serbia și
Rusia, prin intermediul manuscriselor slavone, iar apoi prin
edițiile tipărite ale Psaltirii și Catavasierului
Manuscrisul original cu Pripealele lui Filothei nu se
cunoaște. Avem însă o sumedenie de manuscrise slavone
cu redacție medio-bulgară cu textul pripealelor, fără notație
muzicală. S. Teodor consemnează un număr de 24
manuscrise slavone care conțin pripealele lui Filotei.
Pripealele lui Filotei apar pentru prima dată în Stihirarul
Kriukovyi, din biblioteca lavrei „Sf. Trime-Serghiev”, care se
află în apropierea Moscovei. Manuscrisul este redactat în
anul 1437. Alături de pripealele lui Filotei întâlnim și
„Psalmii aleși” ai lui Nichifor Vlemidis. La sfârșitul
manuscrisului există o însemnare ce ne arată că acest
manuscris a fost copiat „în locașul împărătesc al Sf. Treimi
în anul 6954”.
În șase ediții slavone ale Psaltirii tipărite la
Kiev(1634,1642,1667,1678,1693,1697), pripealele alcătuite
de Filotei apar cu calificativul de ”pripeale bulgărești”.
Episcopul Melchisedec al Romanului, în însemnările sale,
spune că la ruși, pripealele au ajuns prin literași bulgari,
fapt pentru care le-au perceput ca bulgărești. Expresia
pripeale bulgărești creează așadar un oarecare disconfort
românilor, un popor în legătură directă cu
Constantinopolul, iar în ceea ce privește muzica
bisericească, nu a împrumutat nimic de la vecinii noștri
bulgari sau sârbi. Așa că această sintagmă nu se referă la un
stil bulgăresc de cântare ci la limba slavonă de redacție
medio-bulgară.
Mss. Slav 283 și 284. Acestea aparțin Școlii de la Putna.
Găsim obișnuitele pripeale ale lui Filotei, doar textul
slavon, fără notație muzicală și fără consemnarea numelui
acestuia.
Fără să avem originalul acestor cântări s-au creat o seamă
de supoziții referitoare la limba și melodia pripealelor lui
Filotei. Este greu să acceptăm că au fost scrise în limba
română șa anul 1400, dacă abia în 1703 în Psaltirea de la

21.La ce pagină găsim
Pripealele lui Filothei în
Psaltichia rumânească? *1713
22. În ce an scrie Macarie
Ieromonahul Pripealele și când
le publică?
23. Care este cronologia cărților:
a. Tomul I al Antologhiei
b. Tomul al II-lea al
Antologhiei; 1827 și 1856?
24. Cine notează Pripealele în
glasul VIII, dar în glasul I?
25. Enumerati cronologia cărților
și autorilor care au tipărit
Pripeale și Mărimuri(eventual
Buzău apar în limba noastră. Primele variante, copii ale
originalului, sunt în limba slavonă de redacție medio-
bulgară, ceea ce ar da de înțeles că așa au fost și compuse.
Dar apare o problemă cu prezența particulei „leghe”.
Aceasta este de origine grecească și este o formulă de
îmbogățire melodică. Asta ne duce cu gândul că copistul
slavon a preluat textul dintr-o partitură grecească și
neavând cunoștiințe avansate de muzică bizantină a copiat
și intervenția „leghe” care avea menirea de reîmprospătare
a partiturii. Deci pripealele au fost compuse muzică și text
în limba greacă. Dar neavând trecere în spațiul grecesc, au
fost copiate cu text în slavonă, melodia fiind inițial aceeași
pentru toate strofele. Așa se explică posibilitatea punerii lor
pe note de către Macarie Ieromonahul.
Pripealele lui Filotei lipsesc din psaltichia Rumânească a lui
Filothei sin Agăi Jipei. Ele s-au perpetuat pe cale orală până
la începutul sec al XIX-lea.
Macarie avea să scrie 32 de pripeale și 43 de mărimuri într-
un interval de 9 ani: 1827-1836. Ele vor fi tipărite postum,
într-o colecție apărută la Buzău: Tomul I al Antologhiei
1856(pp. 121-156), îngrijită de Serafim Ieromonahul,
starețul mănăstirii Aluniș. Faptul că că în cartea tipărită de
Macarie „Tomul al II-lea al Antologhiei”, București, 1827,
lipsesc pripealele, ne dăm seama că acesta a lucrat la ele
după această dată.
1.Tomul I al Antologhiei 1856, carte ce cuprinde
compoziții ale lui Macarie, publicată postum, edișie
îngrijită de Serafim Ieromonahul, starețul mănăstirii
Aluniș.
2. Tomul al II-lea al Antologhiei 1827, ediție publicată
de Macarie Ieromonahul la București.
Pripealele și mărimurile notate de Macarie prezintă o
caracteristică importantă. El notează melodia acestora în
glasul VIII, cu baza în Ni și cadențând în final pe treapta II,
Pa. Ceilalți compozitori vor nota aceste cântări în glasul I cu
baza Pa, cu incipit pe cvarta Ni-Ga. Cu toate aceste
diferente, nu există nici o influență asupra melodiei, care
structural rămâne nealterată. Nectarie Frimu este
următorul în ordine cronologică după Macarie, care
notează pripealele. Deja în partitură este specificat glasul I,
Pecând din Ni și încheind pe Pa.
Anton Pann și Dimitrie Suceveanu sunt următorii în ordine
cronologică. Ultimul este Ioan Popescu-Pasărea. Toți
aceștia notează pripealele în glasul I, cu plecare din Ni și
încheind pe Pa.
1.Psaltirea de la Buzău 1703
2.Ceaslovul românesc 1714- Filothei sin Agăi Jipei
3.Catavasierul de la Râmnic 1714
 si anii), începand de la prima
carte cu Pripeale.
26. În ce limbă s-au rugat românii
până la 1700?
27. Cum am ajuns să ne rugăm în
limba slavonă?
28. Explicati termenii: fântână
pecetluită, un întuneric de
cuvinte neînteles.
29. Unde întâlnim limba slavonă în
partituri musicale?
30. Evoluția Liturghierului la
români.
4.Psaltitrea de la Neamț 1817
5.Tomul I al Antologhiei 1856- Macarie Ieromonahul, ediție
publicată postum de Serafim Starețul de la Aluniș.
6.Carte de cântări bisericești Iași 1846- Nectarie Frimu
7.Privigherul București 1848 -Anton Pann
8. Idiomelarul unit cu Doxastarul(3 volume) Neamț 1856-
1857
9. Noul Idiomelar București 1933- Ioan Popescu Pasărea
10. Sebastian Barbu Bucur, Nicu Moldoveanu
Limba slavonă va fi numită de Coresi „un întuneric de
cuvinte neînțelese” iar ierarhul Grigorie în sec al XIX-lea îi
spune „fântână pecetluită”, adică de neînțeles, care nu a
potolit setea nimănui. De aceea a fos înlocuită dar abia
după 400 de ani.
Ponderea cântărilor în manuscrisele de la Putna(unicele
manuscrise musicale și cu text slavon) este de 89,13% în
limba greacă și 10,87 în slavonă conform cercetărilor
primelor 7 manuscrise descoperite și analizate de
Gheorghe Ciobanu, sau 91,55% cântări cu text în limba
greacă și 8,45% cântări cu text în limba slavonă, după
cercetarea primelor 9 manuscrise. Monahul Filotei de la
Cozia tipărește primele imne liturgice originale în spațiul
românesc. Acesta redactează acte oficiale în limba slavonă,
compune -muzică și text-, cel mai probabil în slavonă, pe la
anul 1400, peste 20 de tropare numite pripeale, care
strabat 400 de ani pe cale orală până când sunt notate pe
psaltichie de Macarie Ieromonahul.
1. Cel mai vechi Liturghier care se păstrează până
acum este în manuscris cu cele 3 Liturghii este din
sec VIII, în limba greacă și se află în biblioteca
Vaticanului, Codicele grecesc Barberini, nr. 336.
2. Primul Liturghier Ortodox din lume tipărit este o
realizare a românilor( Macarie Ieromonahul,
Târgoviște 1508, în limba slavonă. Aceasta în
condițiile în care în limba greacă este tipărit în anul
1526, ediție de studiu, ediția separată a
Liturghierului în limba greacă abia în 1578.
3. Prima ediție a Liturghierului în limba română este
cea a lui Coresi, Brașov, 1570 cu sprijinul preoților
Mihai și Jane de la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii
Brașovului
4. Liturghierul lui Dosoftei, Iași 1679, reeditat în 1683,
prima ediție cu binecuvântare ierarhică. Textul
este însă greoi.

31. Care este evolutia
Molitfelnicului la români?
32. Decalajul tipăriturilor cărților
de strană cu notație muzicală
față de cele de Altar.
33. Paisie Velicicovschi și Corul
armonic de la Mănăstirea
Neamț.
34. Rolul lui I. Cart(Ioan Cart) la
răspândirea muzicii corale.
5. Două ediții intermediare bilingve, cu rugăciunile în
slavonă și tipicul în românește: Liturghierul
mitropolitului Teodosie, București 1680 și o
reeditare a acestuia la Buzău, în vremea
episcopului Mitrofan, 1702.
6. Rânduiala diaconstvelor șia avozglășeniilor care se
dzic la Liturghie și cu rânduiașă Vecerniei și cu a
Utreniei scoase și tocmite de pe limba slavonească
pe limba românească, Alba Iulia, 1689, alcătuit de
protopopul Ioan Zoba din Vinț.
7. 7. Antim Ivireanul, Râmnic 1706, împreună cu
Molitfelnicul, retipărit ediție separată în 1713 la
Târgoviște, după o versiune grecească a lui Nicolae
Glikis, 1691. Este prima traducere normativă
pentru toate edițiile ulterioare, cu un limbaj
păstrat în mare parte până în zilele noastre.
1. Coresi1567- a tipărit Molitfelnicuk împreună cu
Tâlcul Evangheliilor. Textul Molitfelnicului nu
seamănă cu edițiile clasice.
2. Dosoftei, Iașo 1681, Molitfelnicul den-țăles, ca și
Liturghierul are o sintaxă greoaie.
3. Bălgrad, 1689, ediție îngrijită de protopopul Ioan
Zoba din Vinț.
4. Molitfelnicul lui Antim Ivireanul, 1706, Râmnic, cu
titlul Evhologhiu sau Molitfelnic, legat împreună cu
Liturghierul
Decalajul dintre aparitia “cartilor de Altar” si a “cartilor de
strana” in limba romana consta in tiparierea in anul 1567 a
Molitfelnicului si in 1570 a Liturghierului, ambele tiparite
de diaconul Coresi, si aparitia Apostolului sau Praxiului in
1565 si, in jurul anului 1600 a primului Octoih mic(Oprea
Diacul), apoi, la inceputul sec XVIII a Psaltirii(1710),
Octoihului(1712), Catavasierului(1714), iar in anul 1713
apare primul manuscris romanesc cu neume(Psaltichia
rumaneasca). Deci, in linii mari, decalajul este de mai bine
de un secol.
În cee ace privește muzica bisericească, autoritatea lui
Paisie Velicicovschi s-a simțit imediat cu venirea sa la
mănăstirea Neamț. Satrețul Paisie nu a desființat corul
psaltic pe care l-a găsit la venirea sa, dar va susține
formarea unui cor care sa cânte muzică bisericească în
limba slavonă(Corul rus de muzică vocală). Sliubele se
săvârșeau, jumătate în limba românească(psaltichie) și
jumătate în limba rusească(corul vocal), ținându-se
rânduiala de întâietate cu săptămâna. La strana dreaptă
cânta corul românesc(psaltichie) iar la strana stângă corul
rusesc
Guvernul din acea perioadă va contribui substantial la
menținerea tradiției corale de la mănăstirea Neamț. În
acest sens îl trimite în mod special pe Ioan Cart să
instruiască un cor armonic acolo. I. Cart își începe

35. Cazul Mănăstirea Mihai Vodă.
36. Primul Liturghier orthodox
tipărit din lume?
37. Despre Liturghierul lui Coresi.
38. Molitfelnicul lui Ioan Zoba din
Vinț și molitfelnicul “de
înțeles” al lui Dosoftei
39. Epoca fanariotă.
repetițiile și se instalează în arhondaricul mănăstirii la 10
noiembrie 1859, pregătind corul alcătuit din 57 de părinți,
mulți deprinși cu cântările psaltice, dar foarte receptivi la
indicațiile lui Cart.
Până la 1848 slujbele la această mănăstire s-au oficiat în
limba greacă. Mănăstirea, va fi închinată mănăstirii Sf.
Simon Petru din Muntele Athos. Fiind cosntruită în afara
Bucureștilor, aceasta nu era considerată a fi parohie, însă
cu trecerea timpului enoriașii vor cere înlocuirea psaltului
cu un cor. În acest sens Guvernul adresează o scrisoare
conducerii mănăstirii în care expune problemele poporului
și în care cere aducerea unui cor care să cânte în limba
română. Conducerea mănăstirii încearcă să motiveze
necesitatea psaltului, dar motivele invocate sunt
considerate de Guvern ca fiind „scandaloase”, iar cererea
de a păstra psaltul în strana dreaptă drept „retrogradă”. La
15 februarie 1863, Al. Ioan Cuza decretează interdicția
totală de a se mai cânta în bisericile românești altă limbă
decât limba națională.
Primul Liturghier Ortodox din lume tipărit este o realizare a
românilor( Macarie Ieromonahul, Târgoviște 1508, în limba
slavonă. Aceasta în condițiile în care în limba greacă este
tipărit în anul 1526, ediție de studiu, ediția separată a
Liturghierului în limba greacă abia în 1578.
Prima ediție a Liturghierului în limba română este cea a lui
Coresi, Brașov, 1570 cu sprijinul preoților Mihai și Jane de
la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului
-Bălgrad, 1689, ediție îngrijită de protopopul Ioan Zoba din
Vinț. Molitfelnicul are un limbaj comun tuturor românilor,
este alcătuit după manuscrise care circulau în toată
Transilvania și are o structură ortodoxă în totalitate.
-Dosoftei, Iași 1681, Molitfelnicul den-țăles, ca și
Liturghierul are o sintaxă greoaie, abundă în slavonisme și
moldovenisme, iar structura Molitfelnicul lui Dosoftei nu se
mai reia în nici o ediție ulterioară. El nuîncepe cu
rugăciunile legate de Botez, ci cu slujba Aghiazmei Mari.
Țara noastră a trebuit să treacă printr-un nou secol de
încercare: dominația fanariotă (1711/1716-1821). O epocă
în care cultura grecească devine element dizolvant pentru
limba slavonă din cult și din cancelariile domnești, iar
Patriarhiile din orientul ortodox ajunse sub stăpânire
turcească își trimit clericii să se refugieze în Țările Române.
De la 1359 și până la secularizarea averilor mănăstirești au
fost închinate Patriarhiilor din orient, 75 de mănăstiri, 30
de metocuri și 560 de moșii. „Influența culturii grecești în
biserică a fost covârșitoare. Clerul superior s-a grecizat și ca
o consecință fatală, prin bisericile mari și mănăstirile

40. Reformele lui Cuza pentru
eliminarea muzicii bisericești?
41. Marturii ale străinilor despre
cântarea la români.
42. Denumiri pentru Prohod.
43. Cine scrie studii despre
perioada veche a Prohodului?
44. Este Theodor Studitul autor al
Prohodului?
45. Presupuși autori greci ai
Prohodului?
închinate, s-a citit, cântat și predicat în grecește. Jumătatea
secolului XVII este considerată o piatră de hotar prin care
limba slavonă pierde definitiv supremația și va fi înlocuită
cu limba greacă li română. Limba greacă va acapara limba
română, aceasta regăsindu-și locul, timid în strana stângă.
Teodosie, Mitropolitul Țării Românești și Antim Ivireanul
sunt singurii ierarhi care rostesc Crezul în limba română la
hirotonia lor. Ceilalți ierarhi greci, rostesc Crezul în limba
greacă. În mod oficial, secularizarea averilor mănăstirești și
slujirea doar în limba română s-a realizat în timpul domniei
lui Al. Ioan Cuza. Printr-o circulară din 30 martie 1836,
acesta impunea egumenilor mănăstirilor închinate, ca în
termen de 8 zile să înceteze a mai sluji grecește. La 17
decembrie 1863, Cuza promulgă legea pentru secularizarea
averilor, iar în 20 aprilie 1885, guvernul român obține
autocefalia Bisericii, prin care se stinge ultima licărire a
influenței grecești în România
În anul 1653, Paul de Alep consemnează cântarea bilingvă
în biserica domnească din Târgoviște: „în ziua de Paști,
Canonul Învierii afost cântat pe psaltichie în mod foarte
plăcut, la strana dreaptă grecește, iar la strana stângă
românește…” și tot aici spune: „află că întotdeauna
cântăreții domnului cântau, în biserică sau la el (la palat), la
strana dreaptă grecește, iar la strana stângă românește”.
• Urmări pe mormânturi-Ioan Pralea Moldoveanul
• Epitaful- Anton Pann
• Pogribania Domnului- Ms. Românesc BAR, nr 144,
începutul sec. XIX, utilizat în serviciul de cult la
mănăstirea Cernica.
• Laudele îngropării Domnului-Ioan D. Petrescu-
Visarion
Daniel Suceavă
Cătălin Cernătescu
Atribuirea paternității Prohodului în mod eronat Sfântului
Teodor Studitul (759-826), de către mai mulți cercetători
români influențați de bibliografii grecești hazardate, l-a
determinat pe Daniel Suceavă să amendeze aspru aceste
afirmații.
Manuscrisele propun autori diferiți pentru Prohod: Nil
Diasorinos, mitropolitul Rodosului (sec. XIV; menționat în
ms. gr. Iviron 412), monahul aghiotafit Ignatie, egumenul
mănăstirii Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Ierusalim,
(cca. 1346; menționat în ms. gr. Sinai 752, f. 419v), sau
Manouil Matthaios Gavalas, mitropolitul Efesului (cca.
1271-1360). O altă supoziție vehiculează numele lui
Nikiforos Vlemmydis (1197-1272) indicat în ms. gr. Vatoped
848 (sec. XV) drept compozitor al unui rând de megalinarii

46. Prohodul în Psaltichia
rumânească a lui Filothei Sin
Agăi Jipei.
47. Cadențele stării întâi a
Prohodului.
48. Triodionul din 1726 al lui popa
Stoica Iacovici și Triodul din
1634 al lui Damaschin
Râmniceanul
alcătuite după principiul acrostihului alfabetic, ceea ce ar
coborî cu două secole începuturile liturgice ale Prohodului.
Prima informație privind cântarea Prohodului în limba
patriei este atestată de manuscrisul lui Filothei sin Agăi
Jipei, Psaltichie rumănească, anul 1713, neegalată opera de
cultură muzicală veche românească. Aici, în acest
manuscris psaltic, care se constituie ca prima colecție de
cântări de cult cu text în limba română (păstrat la BAR, ms.
rom. 61), se află la folio 25 muzica în notație psaltică, cu
text literar românesc, a celor trei stări ale Prohodului.
Filothei nu dă în întregime textul Prohodului, cu toate
stihurile sale, oprindu-se a ne oferi - muzică și text - numai
primul stih din fiecare stare. Lucru firesc, întrucât
prezentarea integrală a Prohodului, care cuprinde nu mai
puțin de 185 de stihiri, ar fi ocupat prea mult spațiu în
economia Psaltichiei sale.
Pentru o exprimare mai clară privind filiațiunea muzicii lui
Filothei în procesul românirii Prohodului analizăm și
melodiile psaltice ale stihului întâi din starea I „În mormânt
viață” din manuscrisele aflate la (BAR, gr. 833, folio 122) (gr.
763, folio 125) și din (ms. rom. 61, folio 25 al lui Filothei5 ).
Muzica este evident apropiată, frazele constitutive urmând
aceeași linie, cu aceleași cadențe interioare, iar cadența
finală a celor trei variante expuse este aceeași, Di1 (SOL),
„o finală interesantă” cum remarcă și bizantinologul
Sebastian Barbu-Bucur 6 . De fapt, nu este o excepție,
pentru că toate stihirile glas V au cadența finală pe Di. Vom
vedea că Macarie Ieromonahul aduce ca noutate cadența
finală la primele două stări pe Ke, doar la noi, la Români.
• Aproape concomitent, 1726, se tipărește la
București de către „cucernicul întru preoți Popa
Stoica Iacovici” Triodionul, „acum întru întâia oară
tălmăcit pre limba românească întru folosul
tuturor preoților și spre înțelesul creștinilor”, în
care textul Prohodului este prezentat integral8 .
Menționăm că traducerea românească a
Prohodului atât cea aparținând lui Filothei (1713),
cât și cea din Triodul de la București (1726) a fost
făcută în proză quasi liberă ca, de altfel, în toate
cântările noastre bisericești.
• Au fost editate, de asemenea, mai multe Trioade
după cel din 1726, cel mai important rămânând
Triodul lui Damaschin Râmniceanu, tradus din
grecește, în care Prohodul este prezentat într-o
variantă nouă, deosebit de apreciată de istoricii
literari și de criticii de specialitate. Este o apariție
postumă pe care o datorăm episcopului
Inochentie, tălmăcirea sa de către Damaschin,
"dascălul cel Mare” cum i se spunea pentru
erudiția sa, fiind realizată câțiva ani înaintea morții
sale.
49. Importanța în evoluția
Prohodului a lui Ioniță Pralea
Moldoveanul 1810-1820.
50. Unde apare întaia oară
sintagma În mormânt viață?
51. 1823 – Ermologhionul lui
Macarie – ce știm despre
Prohod din această lucrare
tiparită la noi în țară (mai avem
una în greacă)?
Cel care intuiește pentru prima dată necesitatea unui text
literar al Prohodului în versuri ritmate pe o structură
anume, după modelul grecesc, este Ioan Pralea
Moldoveanu 11, psaltul de la Iași, "cel mai mic între
musicoșii sistimii vechi” care, în anul 1810, august 10,
tălmăcește cele două Epitafii (sau Prohoade), "unul adecă
cel din Sâmbăta cea mare a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, iar al doilea la Adormirea Preacuratei Maicii Sale”
12 alcătuite „în limba noastră cea moldovenească în sfânta
mănăstire Slatina”
Traducerile sunt făcute în versuri ritmate după modelul
grecesc, troparele conținând același număr de silabe, 35 în
starea I, 38 în starea a II-a și 19 în starea a III-a, cu câte
patru versuri în strofă (Stările I și II) și trei versuri la strofa
(starea a IlI-a).
Ioan Pralea, deși cântăreț psaltic și creator al unor melodii
bisericești 16 , prezintă textul Prohodului neînsoțit de
muzică. El specifică însă în titlu că „iaste din Triod”, iar
stihurile sunt „potrivite pe tonurile eliniceștii întocmiri”,
referindu-se la felul de a se cânta în acel timp. Prohodul lui
Pralea, cu toate slăbiciunile sale privind traducerea,
limbajul folosit, cu termenii uneori improprii, inventați, cu
o frază lipsită de plasticitate, în imagini neadecvate, așa
cum afirmă cei care l-au analizat și comentat, rămâne
totuși un început, un model vrednic de a fi continuat, care-
și va păstra locul, cu toate defecțiunile inerente, în istoria
literaturii noastre.
Încercări de ritmare a Prohodului în această perioadă
întâlnim și în Țara Românească unde, în anul 1822,
arhimandritul Gherasim al sfintei Mitropolii. Acesta
realizează o nouă traducere, „acestea scriindu-le după
altele ce au fost tălmăcite și așăzate după ceale grecești cu
măsuri după cântare mai întocmite decât la Triod și mai
scurt” 17. O realizare frumoasă, într-o traducere bună dar
care nu respectă întotdeauna structura strofică grecească
pentru asigurarea legăturii text-muzică. Remarcăm faptul
că pentru prima dată în stihul întâi al primei stări a
Prohodului întâlnim versul din incipit „În mormânt viață
"preluat de Macarie și împământenit astfel din 1836.
Macarie „intraduce” și cântările Prohodului care se găsesc
în Irmologhionul la paginile 184-185, intitulate „la
Epitafion”, unde sunt trecute în notație psaltică primul stih
al celor trei stări : „Viața în mormânt”[varianta din 1836
apare cu În mormânt, Viață], „Cade-să să te mărim” și
„Neamurile toate". Preotul Nicolae M. Popescu, profesor la
Facultatea de teologie din București, afirmă în Viața și
activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul că
acesta s-a folosit în traducerea Irmologhionul de ms. gr.
751, BAR, Είρμολόγιον άργον καί σύντομον care are același
cuprins și ordine a cântărilor ca și la Macarie18 . Alăturând
cele două texte muzicale, cel din ms. gr. 751, f. 94-95 și cel

52. Cine este Episcopul Chesarie și
ce puteți spune despre el?
53. Ediții de după 1836 ale
Prohodului.
din Irmologhion, realizat de Macarie, constatăm asemănări
vădite în construcția frazelor, ceea ce confirmă afirmațiile
făcute.
Episcopul Chesarie face parte din rândul marilor ierarhi
români ai secolului trecut. El s-a născut în Bucureşti din
părinţi săraci, prin anul 1784, cu numele de Constantin
Căpăţână. La vârsta de 13 ani (1797) a fost încredinţat
Episcopului Iosif al Argeşului, care îl dă să înveţe carte
la şcoala grecească de la Biserica Domniţa Bălaşa. Apoi
îl călugăreşte la Mănăstirea Antim, cu numele de
Chesarie, şi îl hirotoneşte diacon.
În anul 1820, ucenicul Episcopului Iosif ajunge iconom
al Mănăstirii Antim şi mai târziu al Mitropoliei din
Bucureşti. Fiind dăruit de Dumnezeu cu multă
ascultare, smerenie şi pricepere, în anul 1825 este
hirotonit episcop la Buzău de Mitropolitul Grigorie
Dascălul, păstorind turma încredinţată de Hristos cu
neîmpuţinată dragoste şi osârdie, timp de 21 de ani.
1. În anul 1850 apare la București „cu cheltuiala
părintelui Maxim, îngrijitorul metohului sfintei
episcopii Buzăul”, Epitaful „care s-au tipărit întâi cu
blagoslovenia iubitorului de Dumnezeu episcop al
sfintei episcopii Buzău, Chiriu Chir Chesarie, iar
acum sa dat în tipar a doua oară întocmai fără
scădere sau adăugire". Ediția, cu reproducerea
întocmai a Cuvântului înainte al episcopului
Chesarie din ediția princeps, are în final trecută
lista abonaților.
2. O altă ediție a Prohodului lui Macarie apare la
Buzău, în tiparnița Episcopiei, în anul 1853, iunie
11, care se încheie cu un cuvânt „către toți de
obște preaiubiții noștri fii duhovnicești” semnat de
episcopul Filothei.
3. În anul 1860, martie 12, apare la Buzău, „a treia
ediție” a Prohodului, care reproduce întocmai
conținutul Prohodului lui Macarie, cu toate
cuvântările de aici inclusiv „Binecuvântările
învierii” după Petru Lampadarie Peloponesianul, la
care se adaugă „Ecteniile” ce se cântă la ocolirea
bisericii și „Veniți să fericim pe Iosif” a
protosinghelului Varlaam.
4. O nouă ediție a Prohodului de această dată cu
unele dublări ale muzicii, „tipărit a patra oară”,
apare la Buzău în 1868 cu binecuvântarea
episcopului Dionisie. Ediția reproduce textul literar
al lui Macarie. În ce privește muzica, alături de cea
semnată de Macarie Ieromonahul, se adaugă
variantele realizate de Ștefan Popescu în Prohodul

54. Prohodul în varianta lui Anton
Pann – aparitii, editii,
denumiri.
55. Prohodul în varianta lui
Ștefanache Popescu.
56. Prohodul în varianta lui Ioan
Popescu Pasărea
tipărit la București în 1862. Volumul se încheie cu
un cuvânt către credincioși, îndemnați să
primească cu smerenie sărbătorile Patimilor și
învierii lui Iisus
• Epitaful, 1846, tipărit în tiparnița proprie
• Prohodul (Epitafulă), 1853
• „Înmormântarea, Epitaful sau Prohodul Domnului
și Mântuitorului nostru Iisus Christos”, 1896,
Daniel D. Cordescu din Foventea. Ediția, precedată
de un cuvânt introductiv, reproduce textul literar
realizat de Anton Pann. Muzica nu este reprodusă.
Ștefan Popescu, compozitor de muzică psaltică, profesor de
muzică bisericească la Seminariile „Nifon” și „Central” din
București, este autor al unei noi versiuni a Prohodului
alcătuit „întocmai după cum întâia oară s-a tipărit de prea
sfinția sa răposatul întru fericire D. D. Chesarie [...], iar
acum i-am adăugat și ecteniile care trebuie a se zice la cele
patru stări (?!), asemenea s-a mai modificat și melodia mai
pe scurt după cum s-a putut” 26 . Profesorul și
compozitorul psalt Ștefan Popescu este cel care va găsi, în
1862, forma cea mai potrivită, firească și deosebit de
elegantă a acestei cântări. Varianta realizată de el este o
sinteză, inspirată, rezultată din cele două variante
anterioare lui (Macarie și Anton Pann), păstrând de la
fiecare ceea cea considerat că este mai frumos, pentru a-i
conferi în forma sa finită o structură aproape de cadrul
religios, specific acestui tragic moment al patimilor și
îngropării lui Hristos. Ștefan Popescu reproduce așadar
textul versificat al Prohodului alcătuit de Macarie în 1836,
cu toate indicațiile de tipic de la început și sfârșit. În
privința partiturii muzicale, Ștefan Popescu realizează o
versiune proprie, frumoasă și accesibilă, plecând de la
cântările lui Macarie pe care le structurează în nota viziunii
și talentului său. Melodiile create sunt mai scurte, fluide, cu
o linie firească, limpede, într-un perfect echilibru al frazelor,
de o mare sensibilitate și nobilă eleganță. Ele sunt, în
concepția lui Ștefan Popescu (Ștefanache, cum i se mai
spune), o izbutită sinteză a muzicii lui Macarie recreată la
înălțimea priceperii și talentului acestui strălucit exponent
al muzicii psaltice românești. Astfel construită, varianta
muzicii lui Ștefan Popescu din Prohodul tipărit la București
în 1862 s-a impus definitiv ca cea mai reușită, satisfăcând
din toate punctele de vedere - estetic, intelectual - toate
gusturile
Ion Popescu-Pasărea publică în anul 1902, la București, o
nouă ediție a Prohodului cu mențiunea: „scris pe muzica
bisericească de dl. Ștefan Popescu". Mai departe distinsul
pedagog și compozitor, profesor și el la cele două Seminării
din Capitală, adaugă în titlul lucrării; „completat cu tot ce
se cântă în sfânta și marea Vineri seara: tropare,
binecuvântări, sedelne, toată suflarea și stîhira «Veniți să

57. Ce știți despre Vasile
Sachelarie?
58. Ce știți despre Marin Tomescu?
59. Din ediția Institutului Biblic
comisia 1942?
fericim pe Iosif". Muzica aparține, așa cum mărturisește
onest Popescu-Pasărea, lui Ștefan Popescu. Nu putem
neglija nici contribuția eminentului său urmaș, care,
schimbând ici-colo câte o notă bine motivat, revitalizează
partitura ce-și păstrează mai departe atribuțiile sale
primare. Se înțelege că I. Popescu-Pasărea n-a fost numai
un redactor al lucrării ci un contribuabil, fapt ce se poate
observa din analiza comparată a celor două versiuni.
O ediție surpriză ne-o oferă preotul Vasile Frăcea-
Sachelarie de la biserica Mărcuța din București, care în anul
1900 tipărește Prohodul Domnului...”transformat în
versuri” și așezat pe melodia bisericească obișnuită” 28.
Animat de o frumoasă și originală intenție, Vasile Frăcea
versifică textul Prohodului pe care-1 prezintă în strofe din
câte patru versuri în rimă împerecheată la stările întâia și a
doua și din câte două versuri la starea a treia. O operațiune
dificilă fără rezultate practice. Autorul, chiar dacă a urmărit
schema alcătuirii strofelor pentru a putea fi și cântate, n-a
reușit să găsească soluțiile prosodice cele mai potrivite,
accentele metrice și expresive fiind de multe ori în vădită
contradicție cu cerințele și firescul textului muzical. De
asemenea, folosirea unor cuvinte cu pronunție aspră,
nemuzicală, plasate incomod, ca și unele abateri în
structura versurilor determină inutilizarea ediției în
serviciul de cult.
Una dintre versiunile care ne surprind prin originalitatea sa,
din păcate în afara respectului și buneicuviințe față de ceea
ce numim „artă”, este cea semnată de Marin Tomescu,
preot la biserica Agiu din București. Varianta preotului
Tomescu este anunțată prima dată de George Voicu în anul
1897 în lucrarea Chesarie - Episcop de Buzău, când
vorbește despre 'Prohodul Domnului... tradus din grecește
de episcopul Chesarie în anul 1836 și pus pe notele muzicii
orientale de preotul Marin Tomescu, 1884 (sic!)” 29.
Citatul, reprodus de George Voicu și reluat de noi, este
împrumutat din pagina de titlu a ediției. Insistând asupra
lui, înțelegem că preotul Marin Tomescu nu cunoștea nici
măcar că traducerea textului literar al Prohodului din 1836
aparținea lui Macarie Ieromonahul, rolul episcopului
Chesarie fiind cu totul altul. Că muzica aparține preotului
Tomescu, o compilație stranie a celei realizate inițial de
același Macarie, cum vom observa și în edițiile apărute
ulterior, este cu totul altceva 30 . Cu toate acestea
Prohodul, în varianta literară și muzicală a preotului
Tomescu, a cunoscut cele mai multe ediții plasate în timp
între anii 1884 și 1914 când apare ultima ediție pe care o
cunoaștem, a XX-a.
Apariția unor ediții de comerț, neavizate, care sub masca
popularizării puneau în umbră edițiile autorizate, difuzând
texte denaturate și de gust îndoielnic, determină
oficialitățile sinodale sa ia măsurile necesare pentru
 curmarea acestei stări de fapt. Astfel, se constituie pe lângă
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
o comisie prezidată de mitropolitul Moldovei Irineu
Mihălcescu, în vederea stabilirii unei ediții oficiale a
Prohodului. Din comisie făceau parte Ștefan Popescu,
profesor de compoziție corală bisericească la Conservatorul
din București, preotul D. Fecioru și preotul Eugen
Bărbulescu, parohul bisericii Silvestru din capitală. Ediția,
revizuită, având de bază „slujba Prohodului din Triodul
grecesc tipărit la Veneția în anul 1878, tradus de preotul D.
Fecioru și Prohodul lui Macarie, tipărit la Buzău, în anul
1836” 31 apare în anul 1942 în condiți grafice excelente. Se
avea în vedere în principal - din cât se poate înțelege din
cuvântul introductiv - textul literar care era cel mai afectat
în circulație în această perioadă.
60. Variante armonizate – autori și • Alexandru Flechtenmacher, pe la 1886, compune
ce știți despre variantele muzica pentru Prohodul Domului, în Vinerea Mare
respective – de la Alexandru cum își intitulează el lucrarea tipărită în Repertoriul
Flechtenmaher până la Paul chorul religjos, împreună cu alte cântări proprii
Constantin? slujbei bisericești
• Mai târziu, Gavriil Musicescu armonizează cântările
Prohodului după muzica lui Dimitrie Suceveanu pe
care le publică în lucrarea sa de bază Imnele sfintei
Liturgfiii, pentru cor mixt și piano, pagina 200,
tipărită la Leipzig în anul 1900
• La rândul său profesorul Nicolae Severeanu,
„dirigintele corului vocal al Sf. Episcopii Buzău”,
tipărește în anul 1905, la București, Prohodul,
aranjat pe psaltichie și note liniare, unde
reproduce cântările înmormântării Domnului în
armonizarea la patru voci mixte a compozitorului
Alexandru Flechtenmacher
• Dimitrie Georgescu-Kiriac, marele clasic al muzicii
corale românești, în preocupările sale de a
prezenta cântările bisericești cât mai aproape de
stilul autentic al muzicii psaltice, nea lăsat cea mai
frumoasă și originală armonizare a cântărilor
Prohodului. D. G. Kiriac este compozitorul care în
înalta sa profesionalitate, înțelege deplin sensurile
acestor cântări de veacuri în tradiția muzicii
autohtone, pe care le îmbracă într-o armonie
specifică, pătrunzând în esența partiturii pe care o
tratează modal, ținând seama, ca nimeni altul, de
adevăratele funcții ale treptelor în înlănțuirea lor.
• Ediții de excepție ale Prohodului ne-au lăsat, de
asemenea, compozitorii Gheorghe Cucu, Ioan D.
Chirescu și Nicolae Lungu, reprezentanți străluciți
ai școlii muzicale românești
• O ediție bună este și cea apărută în editura
„Academica” din Craiova (ediție nedatată) cu textul
muzical armonizat la cinci voci mixte (S. A. T. Br. B.)

61.Psaltichia Rumânească: ce
manuscris este, câte cântări, ce
an)?
62. Genealogia lui Filothei Sin
Agăi Jipei?
autor Alexandru Flechtenmacher33 . Cu muzica de
același compozitor, pentru cor bărbătesc însă, sunt
reproduse variantele celor trei stări ale Prohodului
în Repertoriul liturgic, apărut în anul 1945 sub
îngrijirea profesorului Constantin Ionescu.
• Una dintre cele mai interesante variante armonice
ale Prohodului este realizată de pr. I. D. Petrescu-
Visarion care în aprilie 1940 publică cele trei stări
„În mormânt viață”, „Cuvinese dar’ și „Neamurile
toate” în aranjamente pentru cor la trei voci egale
și cor mixt. Autorul se inspiră din Filothei sin Agăi
Jipei și din unele manuscrise grecești pe care le
amintește în contextul cuvântului introductiv,
realizând o variantă ritmicomelodică proprie pe
care o armonizează în stilul caracteristic epocii
respective.
• Am insistat asupra acestui lucru pentru a pune în
evidență proveniența melodică a stihului întâi „În
mormânt viață”, utilizat drept cantus firmus de
compozitorul Paul Constantinescu în celebrul său
Oratoriu bizantin de Paști, Patimile și nvierea
Domnului35 , cunoscut fiind că bizantinologul Ioan
D. Petrescu a furnizat compozitorului materialul
psaltic ce l-a inspirat în realizarea operei sale.
• Prima carte cu neume musicale psaltice în limba
română, descoperită până acum.
• Manuscrisul însumează un număr impresionant de
cântări: 967 cu note musicale și 226 numai cu text.
• Marii muzicologi afirmă faptul că Psaltichia
rumânească datează din anul 1714, insuși Filothei
își datează manuscrisul(și pe prima filă și pe
ultima), cu anul „7222,decembrie(subl. n) 24”, deci
1713
Din mai multedocumente aflăm că Jipa, tatăl lui Filothei, era
român din Mârșa,comună situată în jud. Ilfov. De altfel, unul
dintre feciorii săi își zicea ot (de la) Mărșă sauMîrșanul
(anexele XIV și XVI), obicei în uz pe vremea aceea.
Mama lui Filothei era fiica logofătului Mihalcea și se numea
Anca. Era din Drăghinești (azi Gratia), comună situată în jud.
Teleorman. Tot aici își avea obârșia moșul ei Paraschiva
logofătul, străbunicul lui Filothei, despre care a fost vorba
întrunul din zapisele mai sus-citate și tot aici, soțul ei,
aga Jipa, a cumpărat multe moșii (anexele I-VIII; X-XIII) și
rumâni (anexelenr. IX și XIII).
Filothei n-a fost unicul fiu al familiei Jipa. Din consultarea
maimultor acte publice reiese că în această familie au fost
cel puțin patru copii – o fată și trei băieți. Despre sora lui
Filothei, informațiile obținute, deși sumare, sunt de natură
să justifice afirmația că cel ce avea să îmbrace straie
monahale provenea nu dintr-o familie oarecare, ci dintr-una
implicată în treburile țării, atât prin rangul social, prin

63. Cum arată manuscrisul în
original și cum este oferit acum
publicului?
64. Autori de cântări din Psaltichia
lui rumânească?
funcțiile obținute, cât și prin legăturile de rudenie cu casa
domnitoare.
Manuscrisul lui Filothei (ms. rom. 61) din Biblioteca
Academiei are, pe prima pagină, un chenar colorat,
reprezentând o poartă de carte susținută de două coloane
pe care urcă vrejuri de acant; în partea superioară un arc în
plin cintru bogat împodobit cu frunze de acant, format din
două capiteluri legate printr-o coloană și ornamentații pe 79
file; la fila 4v se găsește un portret în tuș al domnitorului
Constantin Brâncoveanu, cu dedicația lui Filothei, încadrat
într-un medalion de formă ovală, înscris într-un dreptunghi,
pe fond verde, ormanentat cu vrejuri, frunze și flori de acant.
Colbul uitării s-a așternut peste „Psaltichie rumânească” a
iui Filothei, până când, în 1897, cunoscutul istoric și teolog
român Constantin Erbiceanu a descoperit manuscrisul și a
publicat articolul intitulat „Întâia carte de cântări bisericești
în românește cunoscută până acum”. în acest studiu,
reputatul profesor relevă importanța Psaltichiei rumânești
pentru cultura și arta muzicală românească și prezintă
cuprinsul volumului, oferindu-ne date importante despre
Filothei sin Agăi Jipei. Și uitarea s-a așternut, din nou, până
prin anii 1969-1970, când regretatul profesor și bizantinolog
Sebastian Barbu-Bucur a început studierea manuscrisului de
la Biblioteca Academiei Române și, după o muncă de
aproape 25 de ani, a reușit sa-1 publice în întregime.
Monumentala lucrare a lui Filothei sin Agăi Jipei a văzut
lumina tiparului după mai bine de 270 de ani de la apariția
ei, restituindu-se astfel culturii muzicale românești o
operă de certă valoare. În acest sens, strana românească
dispune de traducerea în limba română a celor mai
importante cântări ale principalelor slujbe ortodoxe, însoțite
de notația corespunzătoare, iar urmărirea paralelă a textului
de la Vecernia Mare, „Doamne strigat-am...”, din Psaltirea
slavo-română a Diaconului Coresi, din Psaltirea
Mitropolitului Dosoftei, din Psaltirea Scheiană, din Psaltichia
Rumânească și din Catavasier, ni se pare convingătoare
pentru evidențierea evoluției limbii literare în cântarea
cultică românească.
Dintre autorii cântărilor cuprinse în acest manuscris,
menționăm: Filothei sin Agăi Jipei, Koronis, Hrisafi întâiul
cântăreț, Gherman Neon Patron, Leon despotul
„preaînțeleptul împărat”, Ioan XIII Glykis, Kiprian, Andrei
ieremitul, Theofan, Anatolie, Ioan Monahos, Andrei Pirul,
Vizantie, Georgie Sikeliotul, Manuel Hrisafi, Simeon din
Minunatul Munte, Arsenie, Efrem Karias, George al
Nicomidiei, Leon Maistorul, Serghie Aghiopolitul, Sofronie,
Patriarhul Ierusalimului, Casia monahia (călugărița), Basilie
monahul, Sikeat Studitul, Nil Xanthopol, Cosma monahul,

65.Copii dupa Psaltichie – ce alte
manuscrie copiate mai cunoașteți și de
unde ne dăm seama ca au fost copiate?
66. Ce înseamnă variantă
anastatică – cine o folosește și
în ce lucrare?
67. Ce știți despre Filothei – unde
studiază, ce a mai scris?
Gherman patriarhul, Andrei Criteanul, Balasie preotul
Țarigrădeanul (popa Bălași), Iosif monahul de la Neamț ș.a.
O copie aproape identică a Psaltichiei rumânești este aceea
din manuscrisul românesc 4305, care se păstrează tot la
Biblioteca Academiei Române, realizată la 1751 (după 38
de ani), în timpul domnitorului Grigore Ghica și al
Mitropolitului Țării Românești Neofit Cretanul (1738-1753),
care, ca și georgianul Antim Ivireanul, a fost mai român
decât românii). Copistul manuscrisului, Ioan sin Radului
Duma Brașovean (ucenic al protopsaltului Țării Românești,
Șărban, la rându-i ucenic al Ieromonahului Filothei sin Agăi
Jipei), notează la sfârșitul manuscrisului: „A lui Șărban
întâiul cântăreț – adică protopsaltul Țării Românești –, și al
meu dascăl, Filothei Ieromonahul, Sintesitoriul acestei
vlaho-musichii”. Titlul este următorul: „Psaltichie
rumânească care cuprinde întru sine Anastasima cu
Propedia și cu tot meșteșugul, cu eothinale și cu
kekragare, stihirariul cu toate samoglasnicile praznicelor
celor stăpânești și ale sfinților mari care se prăznuiesc
peste tot anul. Stihirariul Penticostarului cu sărbătorile
Paștilor de la Sâmbăta Iui Lazăr până la Duminica mare,
Catavasiariul cu toate trebuincioasele cântări ale Bisericii ce
se cântă peste tot anul, așăzate pe meșteșugul psaltichiei
pe glasurile grecești în zilele prealuminatului și de
Dumnezeu înălțatului Domn Ioan Grigore Ghica vo<i>evod,
păstorind în arhierescul scaun al Mitropoliei preasfințitul și
de Dumnezeu trimisul chir Neofit. La anul de la facerea
lumii (7259 n.n.), iar de la Hristos (1751 n.n.), luna august a
(1)”. Copist, Ioan sin Radului Duma Brașoveanu.”
Ieromonahul Filothei, traduce din grecește în românește
trei dintre cele mai apreciate lucrări la vremea aceea –
Învățături creștinești, Floarea darurilor si Catavasierul
(tipărite, primele două, în 1700 la mănăstirea Snagov,
și cea de-a treia, în 1714, la Târgoviște)
Cea de a treia carte tradusă de Filothei este de data aceasta
o carte de strană după care se cântă (practic și pe note
muzicale): „Catavasiariu/ cu alte trebuincioase cântări ce să
/cântă preste tot anul. Acum întâiu tălmăcit pre
limba/rumânească (subl. n.) și tipărit/la întâiul an, al înăl-
țatei de/ D[u]mnezeu domnii, a prea luminatu/lui
oblăduitoriu a toată țara/ Rumânească/, Ioannu Ștefanu
Cantacuzino Voevod/. Cu bl[agoslo]venia prea Sfințitului
Mi/tropolit al Ungrovlahici/ chir Anthim Ivireanul. Prin
usârdia și nevoința sme/ritului întru Ieromonah [i]Filothei.
în sf[â]nta Mitropolie a Târgoviștei[i]/ la anul de la H[risto]s
1714 avgust/de GhiorghieRadovici”.
68. Ce lucrare originală de
compoziție este semnată de
Filothei? Ce știți despre el ca
autor de cântări și care ar fi
prima compoziție românească
scrisă pe note?
69. Cine foloseste termenul de
vlahomuzichie?
70. Care este contextual cultural
favorabil al apariției acestei
prime cărți în limba română?
71. Genealogia lui Filothei Sin
Agăi Jipei – cine era tatal lui,
mama, frati, surori etc. Cine s-a
ocupat de această genealogie?
De ce i-a rezervat atâta spațiu?
72. Confuzia lui Nicolae Iorga
despre numele a doi Filothei
care au trăit în aceeași
perioadă? Cine sunt și cine a
rezolvat această confuzie?
Filothei semnează ca autor un număr restrâns de cântări,
respectiv 28 de tropare care alcătuiesc Canonul Stâlpărilor
și Rugăciunea pentru Constantin Brancoveanu. Mai mult ca
sigur că acesta a compus și alte cântări, pe care, probabil
din modestie, nu le-a semnat; majoritatea lor sunt selecții,
traduceri, adaptări, prelucrări sau prescurtări făcute de
Filothei după diverse piese din vastul repertoriu eclesiastic
bizantin creat de numeroși imnografi, printre care și cei
amintiți mai sus.
Creații proprii cu conținut laic și cu conținut religios,
„Catavasiile Floriilor, fiind primele compoziții românești,
scrise pe note, aparținând Bisericii noastre Ortodoxe,
cunoscute pana acum.
Ultima dată numele autograf al autorului îl aflăm la sfârșitul
manuscrisului care se încheie cu „Rugăciunea robului lui
D[umn]eze[u] Filothei ieromonah[ul] sinthesitoriul aceștii
vlaho-musichii (subl. n.), cătră Prea sfânta Născătoare de
D[umne]zeu, pentru prea luminatul Domn a
toată Ungrovlahia Ioan Constantin B. Băsărab Voevod”.
Fenomenul cultural al apariției și instaurării definitive a
scrisului și cântării în limba română în Biserică s-a
desfășurat pe o perioadă lungă, deoarece traducerea din
grecește a cărților de strană era legată de dificultatea
potrivirii textului românesc la melodia bizantină
tradițională, care nu putea fi schimbată. Aceasta impunea
rânduirea cuvintelor românești în așa fel încât să aibă
ritmul cerut de necesitățile melodice ale muzicii. Astfel,
Filothei sin Agăi Jipei este acela care a pornit pe drumul
anevoios al armonizării liniei melodice bizantine cu
prozodia și topica limbii române, apelând la variantele cele
mai cizelate ale limbii române de la răspântia secolelor
XVII-XVIII; în plus, el se dovedește a fi un excelent mânuitor
al metaforelor, comparațiilor, subtilităților cuvintelor și
expresiilor, drum care a condus la apariția unor trăsături
muzicale românești, cristalizate în cântarea psaltică
autohtonă.
• Tatăl: Jipa, mare agă în vrenea lui Matei Basarab
• Mama: Anca, fiica logofătului Mihalcea
• Soră: Safta, soția lui Matei Comănescu
• Frați: Preda Mîrșanul, Ghincea
• Bunicul din partea mamei: Logofătul Mihalcea
• Strabunicul din partea mamei? Paraschiva din
Drăghincești, mare logofăt
•
Așadar, autorul Psaltichiei rumănești era român neaoș din
Mîrșa - Ilfov, după tată, și din Drăghinești - Teleorman, după
mamă. Că era român, ne-o spune el însuși în prefața lucrării
sus�amintite, atunci când subliniază: „tălmăcit-am pre a
noastră de țară și de obște limbă...”. Și cu toate acestea,
decenii întregi, asupra originii lui, versiunea încetățenită a
fost aceea care îl pre�zenta că ar fi de neam grec. Credem

73. Școli de psaltichie în vremea
Sfântului Voievod Constantin
Brâncoveanu?
74. Cercetatori ai Psaltichiei
înainte de Părintele Sebastian
Barbu Bucur?
că apariția și dăinuirea acestei confuzii – pentru că vom
ve�dea că e vorba de o confuzie – se datoresc rigorilor
monahale care interziceau „publicitatea”, precum și
faptului că în semnătura sa, Filothei folosea semnul grecesc
θ pentru th. La acestea se mai adaugă venirea lui „de la
Sfântul Munte” și cunoașterea perfectă a limbii grecești.
Pare-se că acesta a fost motivul care l-a determinat și pe N.
Iorga – autoritate în istoriografia românească – să afirme
că, deși „asupra lui ne lipsesc și ne vor lipsi probabil orice
fel de lămuriri, poate să fi fost un grec de origine și unul din
călugării lui Antim la Snagov.
• În timpul domniei lui, numărul școlilor sporește.
Pentru a avea buni logofeți, buni cali grafi, preoți
destoinici și cărturari, însuși Brâncoveanu – la 1
septembrie 1707 – se ocupă de reforma vechii școli
domnești de la Mănăstirea Sf. Sava, care exista din
anul 1694;
• În primii ani ai secolului al XVIII-lea au fost
organizate în București mai multe școli, printre
care și cea de la Colțea, ctitorie a spătarului Mihai
Cantacuzino (văr gr. II cu Filothei Jipa), ridicată prin
anii 1701-1702, unde, pe lângă cunoștințele de
cultură generală, se preda și un curs de muzică
psaltică, iar învățăcei erau „copii, atât ai
locuitorilor pământeni cât și ai altoru streini ce ar
năzui spre învățătură”.
• În afară de înalta școală de la Sf. Sava și de cea mai
sus amintită de la Colțea, în timpul lui Brâncoveanu
mai funcționa în București „Școala domnească de
slovenie”, de la Biserica Sf. Gheorghe-Vechi – „cea
mai veche școală românească cu caracter
statornic”, cum o numește Gh. Nedioglu – unde se
învăța și muzica psaltică
• Prin urmare, spre sfârșitul domniei lui
Brâncovcanu, Bucureștii dispunea de mai multe
școli în care se învăța muzica psaltică; cel puțin
două școli oficiale, Academia de la Sf. Sava și
Școala de slovenie de la Sf. Gheorghe-Vechi, apoi
Școala de la Colțea, fundație particulară, și
Școala Domnească de muzică și, desigur, de încă o
serie de școli mărunte, pe la biserici și
mănăstiri (ca Antim de pildă, n. n.), unde „dascălii
se înțelegeau direct în ce privește plata cu
părinții copiilor ce veneau să învețe”.
Colbul uitării s-a așternut peste „Psaltichie rumânească” a
iui Filothei, până când, în 1897, cunoscutul istoric și teolog
român Constantin Erbiceanu a descoperit manuscrisul și a
publicat articolul intitulat „Întâia carte de cântări bisericești
în românește cunoscută până acum”
75. Cum se calculează anul unor
manuscrise care sunt trecute cu
anul de la facerea lumii?
76. Descrierea manuscrisului –
conținutul lui în mare,
diferențe față de copiile după el
și cum sunt distribuite
cântările?
77. Autori de cântari apăruți în
Psaltichie?
78. Ce texte a folosit Filothei și ce
alte manuscrise anterioare? De
unde a luat textele românești?
Dintre autorii cântărilor cuprinse în acest manuscris,
menționăm: Filothei sin Agăi Jipei, Koronis, Hrisafi întâiul
cântăreț, Gherman Neon Patron, Leon despotul
„preaînțeleptul împărat”, Ioan XIII Glykis, Kiprian, Andrei
ieremitul, Theofan, Anatolie, Ioan Monahos, Andrei Pirul,
Vizantie, Georgie Sikeliotul, Manuel Hrisafi, Simeon din
Minunatul Munte, Arsenie, Efrem Karias, George al
Nicomidiei, Leon Maistorul, Serghie Aghiopolitul, Sofronie,
Patriarhul Ierusalimului, Casia monahia (călugărița), Basilie
monahul, Sikeat Studitul, Nil Xanthopol, Cosma monahul,
Gherman patriarhul, Andrei Criteanul, Balasie preotul
Țarigrădeanul (popa Bălași), Iosif monahul de la Neamț ș.a
Din ce manuscrise a luat Filothei textul pentru alcătuirea
buchetului său muzical, nu știm. Ceea ce se poate afirma cu
certitudine este faptul că el nu s-a folosit de nici o carte de
cult tipărită, ci s-a folosit de traducerile făcute de el
personal și de manuscrise pe care vom încerca să
le identificăm.Traducerea cărților de ritual în limba română
s-a făcut după exemplarele slavone și gre�cești și până la
tipărire au circulat în manuscrise. Primele manuscrise după
care s-a cântat în ro�mânește sunt Octoihurile mici, a căror
traducere constituie primele încercări de înlocuire a limbii
slavone la strănă.
Credem că Filothei nu s-a folosit de Octoihul tipărit la 1712,
ci de Octoihurilc manuscrise, întrucât la 1713 el termină de
scris Psaltichia sa, care este destul de voluminoasă și la
care, de bună seamă, începuse să lucreze cu mult înainte
de anul 1712, anul tipăririi primului Octoih și chiar și
înainte de anul 1700, când era ocupat nu numai de
problema muzicii, ci și de cea a textelor după care se cânta
la strană, netraduse în întregime.Alte manuscrise de care s-
ar fi putut folosi Filothei în alcătuirea operei sale muzicale
sunt cele ale Triodului și Penticostarului traduse pentru
prima dată în limba română la Râmnic, de Damaschin
Gerbest sau Dascălul – viitorul episcop de Buzău (1702-
1708) și apoi de Râmnic (1708-1725). Triodul a fost tradus
la 1683, și rămas în manuscris pînă la 1731, cînd este tipărit
de Inochentie al Râmnicului, iar Penticostarul, înainte de
anul 1700 și tipărit abia la 1743, de Popa Mihai Atanasie
Popovici, tipograf la Râmnic.
79. Enumerați cele 4 carți tipărite
la Editura UCMR- Izvoare ale
muzicii românești -, ABCD.
Cum se numesc și în ce an au
apărut?
80. Ce puteti să spuneti de perioada
martiriului Sf Sava? *1400* Și
ce mai știm despre muzica
bisericească pe parcursul
acestor 1000 de ani?
1. Sebastian Barbu Bucur- Filothei sin Agăi Jipei,
Psaltichia rumânească, vol. 1 Catavasier, 1981
2. Sebastian Barbu Bucur- Filothei sin Agăi Jipei,
Psaltichia rumânească, vol. 2 Anastasimatar, 1984
3. Sebastian Barbu Bucur- Filothei sin Agăi Jipei,
Psaltichia rumânească, vol. 3 Stihirarul, 1986
4.
Unele relatări vorbesc și despre practicarea muzicii la
noi, cum este mențiunea despre martiriul Sfântului Sava
de la Buzău († 372), despre care se spune ca era
cântăreț de psalmi și cultiva această cântare cu mult zel.
ot din această perioadă antică ne-a rămas, de la
episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn „Te
Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzica
ce a circulat la populația străromână. Tot o mărturie a
prezenței muzicii bizantine în perioada de început este și
Condacul Nașterii Domnului, creație a Sf. Roman
Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă și a
cărui construcție modală este în Ehul 3 bizantin.