CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-

VASCULAR

Inima
Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în
mediastin – între cei doi plămâni. Are formă unei piramide triunghiulare, cu axul
îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la
dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului. Greutatea inimii este
de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă plană,
diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă.
Marginea stângă, rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este
situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza
inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi
două atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.

3
 1.1Cavităţile inimii
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor,
pereţii mai subţiri şi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul
atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave
inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul
atrioventricular drept, prevăzut cu vâlvă tricuspidă. La nivelul atriului stâng sunt
patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al
urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu vâlvă bicuspidă
(mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul
atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule.
La baza ventriculilor se află orificiile atrioventriculare — drept şi stâng —,
fiecare prevăzut cu vâlvă atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care
ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare
orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au
aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul
interventricular.
1.2Arborele vascular
Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă
dinspre inimă spre ţesuturi şi organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la
nivelul cărora se fac schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi, şi vene, prin
care sângele este readus la inimă.

4
 Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care,
de la exterior spre interior, sunt: adventicea, media şi intimă. Calibrul arterelor
scade de la inimă spre periferie, cele mai mici fiind arteriolele (în unele cazuri,
metarteriolele), care se continuă cu capilarele.

1.3Structura arterelor şi venelor

Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de
colagen şi elastice. În structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase
mici de sânge care hrănesc peretele vascular şi care pătrund în tunica medie. în
adventice se găsesc şi fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La
arterele mari, numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice
cu dispoziţie concentrică, rare fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. în
arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip muscular, media este groasă şi
conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre
colagene şi elastice.
Tunica internă, intimă, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale
turtite, aşezate pe o membrană bazală. Intimă se continuă cu endocardul
ventriculilor.
5
 Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are în
structură sa aceleaşi trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele
situate sub nivelul cordului, unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei,
endoteliul acoperă din loc în loc valvule în formă de cuib de rândunică, ce au
rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge. ce au rolul de a fragmenta şi
direcţiona coloana de sânge.

1.4Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În
structura lor, se disting, la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre
colagene şi de reticulină, în care se găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la
interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite, aşezate pe
membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite
6
sinusoide; ele au calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce
favorizează schimburile, şi un lumen neregulat, prezentând dilatări şi
strâmtorări.

1.5Marea şi mica circulaţie

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie:
circulaţia mare — sistemică, şi circulaţia mică — pulmonară.
Circulaţia mică
Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei
pulmonare, care transportă spre plămân sânge cu CO2.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc
sângele cu CO2 spre reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează
alveolelor care-l elimină prin expiraţie. Sângele cu O2 este colectat de venele
pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare sfârşesc
în atriul stâng.
Circulaţia mare
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care
transportă sângele cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la
nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave
care îl duc în atriul drept.

1.6Sistemul aortic
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi
organele corpului omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care
se desprind cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi
formează arcul aortic, care se continuă cu aorta descendentă, subîmpărţită în
toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace
comune, stângă şi dreaptă.

7
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreaptă spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic,
artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul
brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă şi artera
subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă şi dreaptă, urcă
la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se
bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie,
sinusul carotic (carotidian), bogată în receptori.
Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi
viscerele feţei. Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi
ochiul. Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă, unde iau
numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind: artera
vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu opusă,
participând la vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau
naştere arterele intercostale anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral
al toracelui şi se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica
cotului, artera brahială dă naştere la arterele radială şi ulnară, care vascularizează
antebraţul. La mănă se formează arcadele palmare, din care se desprind arterele
digitale.
Ramurile aortei descendente
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile
viscerale sunt arterele bronşice, pericardice şi esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile
viscerale sunt: trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele
suprarenale — stângă şi dreaptă —, arterele renale — stângă şi dreaptă —,
arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă şi dreaptă —, şi artera
mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică,
gastrică stângă şi hepatică — şi vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul,

8
ficatul şi splina. Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul,
cecul, colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers. Artera
mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers,
colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.
Ramurile terminale ale aortei
Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —, ajunse la articulaţia sacro-
iliacă, se împart fiecare în artere iliace externă şi internă.
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei,
devenind arteră femurală, care irigă coapsă. Se continuă cu artera poplitee, care
se află în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiu-lui). Ea se împarte în două
artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba
piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind
arterele digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a
gambei şi, ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare,
internă şi externă, din care se desprind arterele digitale plantare.
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri
viscerale pentru organele din bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi
organele genitale — uter, vagin, vulvă, prostată, penis.
1.8Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena
cavă superioară şi vena cavă inferioară.
Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin
venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare,
şi de la torace (spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin
sistemul azygos.
De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară,
iau naştere venele brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora
se formează vena cavă superioară.
Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de

9
la nivelul membrelor superioare. Sângele venos al membrelor superioare este
colectat de două sisteme venoase, unul profund şi unul superficial.
Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arte-rele care le însoţesc.
Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot
vedea cu ochiul liber prin transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu
însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde. La nivelul lor se fac injecţii
venoase.
Vena cavă inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de
la pereţii şi viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv
ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat
(venele hepatice). Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace
comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună este
formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă
internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin.
Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de
la nivelul membrului inferior. Ca şi la membrul superior, se disting vene
superficiale şi vene profunde (cu aceleaşi caracteristici).
Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate
diafragma şi se termină în atriul drept.
0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat
sânge încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea
se formează din unirea a trei vene: mezenterică superioară, mezenterică
inferioară şi splenică.
Anatomia fiziologia aparatului cardio-vascular
Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism.
Prin aceasta se îndeplinesc două funcţii majore:
1. distribuirea substanţelor nutritive şi a oxigenului tuturor celulelor din
organism;
2. colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi excretaţi. Forţa

10
motrice a acestui sistem este inima, în timp ce arterele reprezintă conductele de
distribuţie, venele, rezervoarele de sânge, asigurând întoarcerea acestuia la
inimă, iar microcirculaţia (arteriole, metarteriole, capilare, venule), teritoriul
vascular la nivelul căruia au loc schimburile de substanţe şi gaze.
1.9Fiziologia circulaţiei sângelui
Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se
deplasează în circuit închis şi într-un singur sens. Deoarece mica şi marea
circulaţie sunt dispuse în serie, volumul de sânge pompat de ventriculul stâng,
într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu cel pompat de ventriculul drept în
mica circulaţie.
1.10Circulaţia arterială
Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele
proprietăţi funcţionale:
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când
creşte presiunea sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut
la valori mai mici. În timpul sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum
de 75 ml de sânge peste cel conţinut în aceste vase. Datorită elasticităţii, unda de
şoc sistolică este amortizată. Are loc înmagazinarea unei părţi a energiei
sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Această energie este
retro-cedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale
calibrului vaselor mari, se pro-duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui
din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.
Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat
diametrul lumenului prin contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele
lor. Acest fapt permite un control fin al distribuţiei debitului cardiac către
diferite organe şi ţesuturi. Tonusul musculaturii netede depinde de activitatea
nervilor simpatici, de presiunea arterială, de concentraţia locală a unor
metaboliţi şi de activitatea unor mediatori.
Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe

11
măsură ce avansăm spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională
cu suprafaţa de secţiune.
Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială,
debitul sangvin şi rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
Presiunea arterială - sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care
depăşeşte presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare
stângi (presiune arterială maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul
diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică). În practica medicală curentă,
la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin măsurarea tensiunii
arteriale. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată
la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior.Factorii
determinanţi ai presiunii arteriale sunt:
 Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
 Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii
sângelui prin vase. Este invers proporţională cu puterea a 4-a a razei
vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea sângelui şi lungimea
vasului. Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor. Cu
cât vasul este mai îngust şi mai lung, cu atât rezistenţa pe care o opune
curgerii sângelui este mai mare.
 Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor
extracelulare (LEC). în scăderi ale volumului LEC, scade şi volemia şi se
produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune); în creşteri ale
LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale
(hipertensiune).
 Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la
menţinerea ei în diastolă. Scade cu vârsta.
Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii
matematice. Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional
cu rezistenţa: D = P/R.
12
 Viteza sângelui în artere, ca şi presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de
inimă. în aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s, deci de o
mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a
teritoriului capilar de o mie de ori faţă de cea a aortei.

1.11Reglarea nervoasă a circulaţiei sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale, ca, de exemplu,
redistribuţia sangvină în diverse teritorii ale organismului, creşterea activităţii
pompei cardiace, şi asigură în special controlul rapid al presiunii arteriale.
Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin intermediul sistemului
nervos vegetativ, mai ales prin sistemul nervos simpatic; sistemul nervos
parasimpatic este important în reglarea funcţiilor cordului.
Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi
doar puţine fibre vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite
tuturor segmentelor aparatului circulator, găsindu-se în număr mai mare în unele
ţesuturi (rinichi, intestin, splină şi piele).
În substanţa reticulată bulbară şi în treimea inferioară a punţii, bilateral, se
află centrul vasomotor. Acest centru transmite impulsuri eferente prin măduva
spinării şi, de aici, prin fibre simpatice vasoconstrictoare, la aproape toate vasele
sangvine, care prezintă o zonă vasoconstrictoare şi o zonă vasodilatatoare.

1.12FIBRILAŢIA ATRIALĂ

În mod normal bătăile inimii sunt ritmice. În situaţia în care atriile se

contracta foarte rapid şi încep să fibrileze (să tremure), sângele nu mai este
pompat normal spre ventriculi- aceasta situaţie poartă numele de fibrilaţie
atrială.
Inima în fibrilaţie face ca sângele să se acumuleze la nivelul atriilor, cu
formarea frecvenţa de cheaguri. Atunci când unul din aceste cheaguri este

13
pompat în circulaţie şi ajunge la nivelul creierului poate determină producerea
unui accident vascular cerebral . Fibrilaţia atrială este cea mai frecvenţa aritmie
întâlnită în practica clinica- afectând peste 5% din populaţia peste 69 de ani.

Epidemiologie

Cauze

Fibrilaţia atrială este determinată de disfuncţii ale activităţii electrice ale

inimii. Boli care afectează miocardul (muşchiul inimii) sau suprasolicită inima,
frecvent determină apariţia fibrilaţiei atriale.

Aceste boli sunt:

-hipertensiunea arterială, o afecţiune în care sângele exercită o presiune

crescută asupra pereţilor arterelor; valorile normale ale tensiunii arteriale sunt:
119 mmHg tensiunea arterială sistolică şi 79 cea diastolică

-afectiunile coronarelor şi infarctul miocardic acut: bolile arterelor coranare

sunt cauzate de formarea plăcilor de ateroscleroză (depozite de lipide în peretele
vaselor) în interiorul lor; aceste vase alimentează miocardul cu sânge bogat în
14
oxigen

-insuficienta cardiacă apare atunci când inima nu mai poate pompa eficient
sângele în circulaţie

-afectiuni ale valvelor inimii (valvulopatii): cel mai frecvent este interesată
valva mitrală (valva situată între atriul şi ventriculul stâng); aceste afecţiuni apar
când valva e deteriorată sau îngustată şi nu mai poate controla eficient fluxul de
sânge prin sau la ieşirea din inima

-cardiomiopatiile: afecţiuni în care muşchiul inimii este afectat şi astfel scade

cantitatea de sânge care poate fi pompată de inima

-miocarditele: afecţiuni inflamatorii ale miocardului şi pot apare după infecţii

virale, fungice sau alte infecţii ca difteria, reumatismul articular acut sau
tuberculoză

-boala reumatismală cardiacă: afecţiune a inimii în care sunt distruse

miocardul şi valvele, în cadrul bolii numite reumatism articular acut

-boli congenitale ale inimii: modificări ale structurii inimii prezente de la

naştere

-pericarditele (afecţiuni inflamatorii a învelişului extern al inimii) şi

endocarditele (afecţiuni inflamatorii ale porţiunii interne a peretelui cardiac): în
evoluţia acestor boli pot apare leziuni ale miocardului şi/sau valvelor

-sindromul Wolff-Parkinson-White: determină ritmuri rapide şi neregulate

(aritmii) ale inimii.

Chirurgia cardiacă, ca de exemplu by-pass-ul coronarian sau chirurgia

valvelor, pot determina apariţia fibrilaţiei atriale. Pentru persoanele peste 65 ani,
orice intervenţie chirurgicală poate declanşa fibrilaţia atrială şi creşte riscul de
apariţie a accidentelor vasculare cerebrale. În aceste condiţii fibrilaţia atrială
poate fi de scurtă durată, iar tratamentul restabileşte de obicei ritmul normal într-
15
un interval de aproximativ 2 luni.

Alte afecţiuni ce pot cauza fibrilaţie atrială sunt:

-bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC): grup de afecţiuni în care

respiraţia este dificilă, pentru că aerul este eliminat cu dificultate din plămâni

-pneumonia: inflamaţie a ţesutului pulmonar cauzată de infecţii bacteriene sau

virale

-embolismul pulmonar: întreruperea bruscă a fluxului de sânge la nivelul unei

artere de la nivelul plămânilor

-hipertiroidism: boala în care glanda tiroidă produce hormoni specifici în

exces

-consumul excesiv de alcool pentru o perioadă lungă de timp poate fi o cauză

de fibrilaţie atrială; un studiu recent a demonstrat că marii consumatori de
băuturi alcoolice dezvoltă mai frecvent aritmii decât cei care nu consumă alcool
sau cei care îl consumă ocazional; de asemenea, consumul unei cantităţi mari de
alcool într-un timp scurt determină episoade de fibrilaţie atrială

-consumul de stimulante ale activităţii cardiace (medicamente: teofilina,

amfetamine, decongestionante ce conţin pseudo-efedrina; droguri: cocaina,
metamfetaminele; excesul de nicotină şi cafeină).

Fibrilaţia atrială determinată de afecţiuni tratabile, ca de exemplu pneumonia

sau hipertiroidismul, se remite de obicei, odată cu vindecarea bolii de bază.
Fibrilaţia atrială apare uneori la persoane sănătoase, aceasta fiind denumită
fibrilaţie atrială izolată şi reprezintă mai puţin de 10% din cazurile de fibrilarie
atrială.

16
 1.14 Etiologie

Factori de risc

Factorii de risc incriminaţi sunt:

-varsta peste 60 ani

-rasa albă

-sexul masculin

-insuficienta cardiacă

-valvulopatii

-hipertensiunea arterială

-bolile coronarelor şi infarctul miocardic acut

-chirurgia cardiacă

-istoric de reumatism articular acut

-infectii ca pneumoniile sau endocarditele

-boli pulmonare ca astmul său bronhopneumopatia obstructivă cronică

-afectiuni metabolice ca hipertiroidismul, diabetul zaharat

-consumul de alcool

-consumul de stimulante ale activităţii cardiace

-bolile cardiace congenitale şi chirurgia reparatorie a acestora.

17
 1.15 Morfopatologie

Fibrilaţia atrială (reumatică şi nonreumatica)

Studiile pe pacienţii atât cu stenoză mitrală cât şi cu fibrilaţie atrială au

sugerat warfarină ca fiind efectivă în prevenirea embolismului
cerebral(9,28,83,84). Utilizarea aspirinei pentru profilaxia primară a AVC-ului
cardioembolic în cadrul stenozei mitrale nu este recomandată(83). În studiile
anterioare, nivelul anticoagularii era mai mare decât cel utilizat actual, iar
hemoragiile intracerebrale şi alte complicaţii hemoragice erau frecvente. Studiile
actuale însă au arătat ca warfarină în doze mici (INR (internationat normalized
raţio): 2.0-3.0) este efectivă în prevenirea embolismului cerebral la aceşti
pacienţi la fel ca şi la pacienţii cu FĂ nonreumatica. La pacienţii cu stenoză sau
insuficienţă mitrală hemodinamic semnificativă se va lua în consideraţie plastia
sau protezarea valvei mitrale pentru prevenirea embolismului cerebral.

Factorii de risc pentru tromboembolism au fost indentificati de studiul SPAF:

 Insuficienta cardiacă congestivă recentă;

 Istoric de hipertensiune,

 Tromboembolism în antecedente(90,91)

Rezultatele acestui studiu au sugerat ca anticoagularea cu warfarina nu este

indicată la pacienţii fără nici unul din aceşti trei factori de risc (pacienţii cu risc
minor de tromboembolism). La aşa pacienţi se consideră că riscul terapiei
anticoagulante depăşeşte beneficiile sale. În concluzie, aspirina (325 mg zilnic)
este probabil o tactică rezonabilă şi inofensivă la pacienţii cu fibrilaţie atrială
nonreumatica izolată, care sunt sub varsta de 60 de ani şi nu au nici unul din
factorii de risc menţionaţi mai sus(90-92). La toţi ceilalţi pacienţi cu FĂ, se va
utiliza warfarina oral pe o perioadă lungă de timp (INR: 2.0-3.0), doar dacă nu
este contraindicată(12,89,92,93).

18
 Problema nivelului optim al anticoagularii a fost abordată de către grupul de
studiu EAFT (European Atrial Fibrilation Trial)(96). Nu a fost obţinut un efect
terapeutic cu niveluri ale anticoagularii mai joase de INR 2.0. Frecvenţa
accidentelor tromboembolice a fost cea mai joasă cu INR între 2 şi 3,9, iar cele
mai multe hemoragii au survenit la un INR mai mare de 5.0. Prin urmare, grupul
EAFT recomandă o valoare ţinta a INR de 3.0 cu variaţii de la 2.0 până la
5.0(96). La fel ca în studiul SPAF, warfarina în doze fixe cu o ţintă de 1.3-1.5 nu
a fost la fel de efectivă ca warfarina standarta în doze ajustate şi cu un INR
mediu de 2.4, chiar şi atunci când într-un alt studiu warfarina în doze mici fixe a
fost asociată cu aspirina 325 mg pe zi(12).

Warfarina este cu aproximativ 50% mai efectivă decât aspirină în prevenirea

AVC-ului la pacienţii cu fibrilaţie atrială fără patologie valvulară. Evidenţele
sugerează că intensitatea optimă a anticoagularii orale în profilaxia AVC la
pacienţii cu fibrilaţie atrială pare a fi cea care va determină valori INR de 2.0-
3.0. Din păcate, warfarina nu este lipsită de anumite probleme şi efecte adverse.
Intervalul terapeutic îngust al warfarinei şi interacţiunile sale medicamentoase şi
alimentare impun o monitorizare riguroasă a INR pe durată tratamentului.
Frecvent este necesară ajustarea dozelor. Aceste obligaţiuni contribuie la
utilizarea redusă a warfarinei, fiind necesare terapii alternative(12). Un studiu
adiţional, ACTIVE (Atrial Fibrilation Clopidogrel Trial with Irbesartan for
Prevention of Vascular Events) a evaluat eficacitatea şi inofensivitatea
combinaţiei aspirina+clopidogrel la pacienţii cu fibrilaţie atrială. Rezultatele au
sugerat superioritatea cumadinei faţă de combinaţia aspirină+clopidogrel în
acest context(97).

Există studii care au evaluat şi eficacitatea preparatului ximelagatran în

profilaxia AVC(19). Ximelagatran este un inhibitor direct a trombinei care se
administrează oral, are o farmacokinetica stabilă independentă de sistemul
19
enzimatic hepatic P450 şi un potenţial redus pentru interacţiuni
medicamentoase. Două studii mari, SPORTIF-III şi SPORTIF-V, au comparat
dozele fixe de ximelagatran (36 mg) cu warfarina în doze ajustate (INR: 2.0-3.0)
la pacienţii cu FĂ cu risc înalt. Aceste studii au fost realizate pe 7329 de
pacienţi. În ambele trialuri, ximelagatran nu a fost inferior warfarinei şi a avut
mai puţine complicaţii hemoragice minore şi majore. Totuşi, nivelurile serice ale
alaninaminotransferazei (ALAT)au crescut tranzitor la valori de >3 ori mai mare
de normă la 6% din pacienţii care au primit ximelagatran (cel mai des în primle
6 luni)

1.16 TABLOU CLINIC

CLASIFICARE FIBRILAŢIE ATRIALĂ

Fibrilaţia atrială paroxistică este caracterizată de episoade recurenta de

fibrilaţie atrială care durează sub 7 zile. Fiecare episod se succedă rapid şi dispar
fără nici o intervenţie terapeutică, inima revenind la ritmul normal. Perioada de
linişte dintre fiecare episod variază de la persoană la persoană.

20
 Fibrilaţia atrială persistenta se caracterizează prin ritm atrial neregulat
peste 7 zile consecutive care nu dispare fără tratament. Ritmul cardiac poate fi
convertit în unul normal prin cardioversie. Fibrilaţia atrială persistentă tinde să
fie recurentă şi va reveni la un moment dat după cardioversie.

Fibrilaţia atrială permanentă

se carecterizeaza prin ritm cardiac
neregulat pentru o perioadă
neprecizată, peste 7 zile. Bolnavii
sunt trataţi prin cardioversie dar
ritmul acestora rămâne neregulat.

1.17 Diagnostic clinic

Simptomele fibrilaţiei atriale sunt:

-palpitatii (senzaţia de bătaie a inimii mult mai repede şi mai neregulat decât
de obicei)

-puls neregulat

-dispnee (respiraţie dificilă, lipsă de aer) care apare mai ales în timpul
efortului fizic sau a emoţiilor puternice

-fatigabilitate (oboseală)
21
 -ameteli, stare de confuzie

-senzatie de cap uşor sau leşin

-dureri toracice (angină).

Fibrilaţia atrială este frecvent diagnosticată în timpul unor consultaţii

medicale de rutină pentru că majoritatea acestor pacienţi sunt asimptomatici (nu
au nici un simptom care să sugereze fibrilaţia atrială).

Alţi pacienţi pot prezenta doar un puls neregulat. Fibrilaţia atrială poate
debuta cu simptome uşoare, care se pot agrava rapid sau în cursul zilelor
următoare.

De aceea este important că diagnosticul şi tratamentul acestei afecţiuni să se

facă cât mai rapid. Complicaţii importante, că accidentele vasculare cerebrale,
insuficienta cardiacă şi infarctul miocardic, pot apare înaintea diagnosticării
fibrilaţiei atriale.

22
 1.18Diagnostic diferenţial

Tahicardia supraventriculara

Cea mai frecventa formă de tahicardie supraventriculara este fibrilaţia atrială.

Tahicardia supraventriculara constă într-un ritm accelerat al bătăilor inimii ce
provine de la atrii (inima are 4 camere: două atrii şi doi ventriculi), acest lucru
putând fi dedus şi din denumirea afecţiunii (supraventricular înseamnă mai sus
de ventriculi, adică atrii, tahi înseamnă rapid, iar cardie înseamnă inima).

În mod normal, ritmul şi frecvenţa cardiacă sunt minuţios controlate de un

sistem de conducere electrică. În tahicardia supraventriculara bătăile inimii
accelerate sunt declanşate de tulburări ale iniţierii sau transmiterii impulsurilor
electrice ce determină contracţiile inimii. În mod uzual, frecvenţa cardiacă în
timpul episoadelor de tahicardie supraventriculara sunt situate între 150 şi 200
de bătăi pe minut, ocazional chiar peste 300 pe minut.

După o perioadă de timp, inima revine la o frecvenţa cardiacă normală (de la

60 până la 100 de bătăi pe minut), spontan sau consecutiv tratamentului.Alte
denumiri sinonime cu tahicardia supraventriculara sunt "tahicardia
supraventriculara paroxistică" sau "tahicardia atrială paroxistică".

În anumite situaţii creşterea frecvenţei cardiace este normală (ex: în timpul

exerciţiilor fizice, în febră, la stress). Această frecvenţa cardiacă rapidă, numită
tahicardie sinusala, constituie un răspuns normal la factorii de stress fizic sau
psihic şi nu este considerată patologică (anormală).

Forme patologice de tahicardie supraventriculara sunt următoarele:

- fibrilaţia atrială (cea mai frecvenţă)

- tahicardie supraventriculara prin intrare atrioventriculara, inclusiv sindromul

Wolf-Parkinson-White

23
 1.19Evoluţie.Prognostic

În condtiile unui control al alurii ventriculare şi al profilaxiei

anticuagulante,fibrilaţia atrială pe cord normal poate fi considerată o aritmine
beningna.

Fibrilaţia este responsabilă şi de pierderea contribuţiei contracţiei

atriale la umplerea ventriculară şi deci la debitul cardiac,ceea ce poate cauza o
decompensare hemodinamică la pacienţii cu afectări valvulare sau miocardice
(valvulopatii, cardiomiopatii, post-infarct)

Există câteva situaţii în care fibrilaţia atrială poate avea o evoluţie

malignă,ameninţătoare pe viaţă:

-la pacienţii cu sindrom de preexcitatie Wolf-Parkinson-White,la care existenţa

unor căi alternative de conducere atrioventriculara face posibilă transmiterea
mai multor impulsuri atriale,cu apariţia tahicardiei ventriculare sau fibrilaţiei
ventriculare

-la pacienţi cu infarct miocardic acut,fibrilaţia atrială poate precipita insuficienta

ventriculară stângă

-in caz de stenoză aortică sa cardiomiopatie hiertrofica,instalarea fibrilaţiei

atriale poate precipită o insuficienţă cadiaca acută

-la bolnavii necomplianti la tratamentul anticoagulant

1.20INVESTIGAŢII

Electrocardiograma este cea mai eficientă metodă folosită pentru a depista

fibrilaţia atrială. Electrocardiograma reprezintă înregistrarea activităţii electrice
a inimii. De obicei odată cu ea se efectuează istoricul bolii, examenul fizic şi o
radiografie toracică. În timpul examinării se măsoară tensiunea arterială pentru a
depista cazurile de hipertensiune arterială.

24
 Dacă se suspectează existenţa unei fibrilaţii atriale episodice, se poate
folosi un aparat care înregistrează ritmul cardiac continuu, de obicei pe o
perioadă de 24 ore. Acest procedeu e cunoscut sub numele de
electrocardiograma Holter sau electrocardiograma de 24 ore.

Se pot efectua şi alte teste care pot determina dacă există o afectare
valvulară sau miocardica. Testul de efort indică dacă există sau nu o afectare a
vaselor coronare. Ecocardiograma aduce numeroase informaţii despre starea
structurală şi funcţională a inimii: poate evidenţia afectarea valvelor, cât de
eficient trimite inima sângele în circulaţie şi de asemenea, indică dacă există sau
nu insuficienta cardiacă sau infarctul miocardic.

Dacă în cadrul tratamentului fibrilaţiei atriale se administrează

anticoagulante, sunt necesare teste repetate pentru evaluarea capacităţii de
coagulare a sângelui (timpul de protrombină).

1.21 Tratament Generalităţi

Tratamentul fibrilaţiei atriale este important din câteva motive, care vor fi
discutate în continuare. Un ritm rapid, neregulat, poate afecta miocardul şi poate
cauza slăbirea sau întinderea acestuia. Acest fapt creşte riscul dezvoltării
insuficienţei cardiace, al apariţiei durerilor precordiale şi chiar a infarctului
miocardic sau accidentului vascular cerebral. Tratamentul fibrilaţiei atriale
asigură o viaţă normală şi activă pentru majoritatea pacienţilor. Tratamentul
acestei afecţiuni cuprinde: anticoagulante sau aspirină, medicamente care scad
ritmul cardiac şi uneori medicamente antiaritmice.

Tratament iniţial

În cazul în care fibrilaţia atrială are un ritm rapid sau determină o scădere
importanţă a tensiunii arteriale, bolnavul va fi internat pentru tratament de
specialitate. Dacă fibrilaţia atrială nu determină simptome severe, pacientul va fi
tratat în serviciul ambulator. În cadrul tratamentului de iniţiere se încearcă
25
convertirea ritmului anormal al inimii în unul normal, fiziologic şi uneori este
necesară administrarea medicamentelor anticoagulante, pentru a evita formarea
cheagurilor şi a accidentelor vasculare cerebrale.

Dacă fibrilaţia atrială se instalează în mai puţin de 48 ore, pentru a reveni la

ritmul cardiac normal (ritm sinusal) se foloseşte un procedeu numit cardioversie,
care se poate efectua fie cu medicamente, fie cu şocuri electrice cu voltaj scăzut
(cardioversie electrică).

În situaţia în care fibrilaţia atrială este instalată de peste 48 ore cardioversia

are riscul de producere a unui accident vascular cerebral, de aceea este necesară
administrarea anticoagulantelor (warfarina) timp de 2 săptămâni şi abia apoi se
încearcă cardioversia. Administrarea anticoagulantelor scade riscul de
mobilizare a unui cheag de la nivelul inimii spre creier.

Dacă nu se cunoaşte momentul de debut al aritmiei şi nu există simptome

severe (de exemplu stările de leşin) se recomandă administrarea şi în acest caz a
anticoagulantelor, câteva săptămâni înainte de a încerca cardioversia, pentru a
preveni apariţia complicaţiilor, pentru că şi în această situaţie există riscul de
formare a cheagurilor în atrii.

Dacă există simptome severe şi nu se cunoaşte cu exactitate momentul de

debut se încearcă restabilirea ritmului sinusal imediat; se foloseşte
ecocardiograma transesofagiana pentru a evidenţia cheagurile intracardiace şi în
funcţie de rezultatele acestei investigaţii depind acţiunile medicale ulterioare:
dacă nu există cheaguri de sânge se poate încerca cardioversia şi se
administrează anticoagulante apoi; dacă însă există cheag anticoagulantele se
vor administra înainte de a încerca cardioversia.

26
 Tratament de întreţinere

Dacă fibrilaţia atrială debutează brusc, durează un timp scurt şi dispare de

la sine, se numeşte fibrilaţie atrială paroxistică. Tipic, episoadele de fibrilaţie
atrială paroxistică survin din ce în ce mai des şi durează din ce în ce mai mult de
fiecare dată. Această formă de fibrilaţie creşte riscul pacientului pentru un
accident vascular cerebral. Când bolnavul are un risc crescut de accident
vascular cerebral sunt prescrise anticoagulante administrate pe termen lung, cum
este warfarina (Coumadine), pentru a reduce acest risc. Riscul crescut pentru
această complicaţie este dat de varsta peste 75 de ani, istoric de boli cardiace,
hipertensiune arterială, diabet zaharat şi accident vascular cerebral. În cazul în
care pacientul are un risc scăzut de accident vascular cerebral nu mai este
prescrisă warfarina ci se administrează zilnic aspirina.

Pentru a preveni riscul de recurentă al fibrilaţiei atriale paroxistice, se

administrează medicamente care controlează ritmul cardiac (antiaritmice).
Pentru pacienţii cu acest tip de fibrilaţie, medicii specialişti recomandă că
pacienţii să poarte tot timpul asupra lor medicaţie antiaritmică. Astfel, în loc de
administrarea zilnică a acestor medicamente, se recomandă administrarea lor la
nevoie, într-o singură doza, atunci când apar palpitaţiile. Pentru unii pacienţi
sunt oprite astfel recurentele aritmiei, sunt reduse efectele adverse ale
medicamentelor şi zilele de spitalizare.

În timp, episoadele de fibrilaţie atrială, durează mai mult şi frecvent nu mai

dispar de la sine. Aceasta este cunoscută sub numele de fibrilaţie atrială
persistentă. Atunci când fibrilaţia atrială este prezenta un timp îndelungat, este
mai dificil să se obţină conversia la ritm sinusal. Când cardioversia nu reprezintă
o opţiune sau nu e eficientă, sunt administrate medicamente care să controleze
ritmul şi frecvenţa cardiacă şi să prevină accidentele vasculare cerebrale.

27
 Medicamente care controlează frecvenţa cardiacă

Aceste medicamente sunt administrate bolnavilor care au fibrilaţie atrială

persistenta. Ele includ beta-blocante, blocante ale canalelor de calciu şi digoxin.
De obicei ele nu induc un ritm normal dar împiedică inima să bată la un ritm
foarte rapid, care poate fi periculos. Majoritatea pacienţilor tolerează un ritm
cardiac neregulat dacă frecvenţa este menţinută între 60 şi 100 bătăi pe minut.
Studii recente au schimbat modul de tratament al fibrilaţiei atriale persistente.
Aceste studii au demonstrat că medicamentele care controlează ritmul cardiac
sunt scumpe, frecvent au efecte adverse şi nu produc rezultate mai bune decât
cele care controlează frecventa cardiacă. Grupul studiat a cuprins persoane
învârstă, cu risc de accident vascular cerebral care nu aveau simptome severe.

Medicamente care controlează ritmul cardiac

Acest tip de medicamente este încă considerat valoros în tratamentul

fibrilaţiei atriale. Dacă simptomele persistă în ciuda administrării
medicamentelor ce controlează frecvenţa cardiacă, sunt administrate
medicamente care controlează ritmul cardiac. Aceste medicamente determină
revenirea la ritm sinusal şi previn recurenţa fibrilaţiei atriale.

Medicamente anticoagulante

Majoritatea pacienţilor cu fibrilaţie atrială trebuie să ia warfarină pentru a

preveni formarea cheagurilor de sânge. Numeroase studii au demonstrat că
administrarea warfarinei previne accidenţele vasculare cerebrale şi salvează
vieţi, în cazul persoanelor care au un risc mediu său înalt de accident vascular
cerebral. Un istoric de hipertensiune arterială, diabet, insuficienţă cardiacă, atac
ischemic tranzitor său accident vascular cerebral, defineşte un risc crescut pentru
accidentul vascular cerebral. Persoanele cu risc scăzut pentru această
complicaţie sau cei ce nu pot lua warfarina vor lua zilnic aspirină

28
 Tratament în cazul agravării bolii

Unii pacienţi cu fibrilaţie atrială nu îşi modifică ritmul cardiac sub

tratament cu medicamente ce controlează ritmul şi frecvenţa cardiacă. Ei
continuă să aibă un ritm cardiac rapid şi neregulat. În aceste cazuri se recomandă
uneori o procedură nechirurgicală numită ablaţie prin cateter cu radiofrecvenţă
(se introduce un fir subţire printr-o venă din zona inghinală care e dirijat înspre
inima; uneori poate fi identificată zona atrială care eliberează impulsurile
electrice anormale şi determină fibrilaţie atrială; un dispozitiv ataşat în vârful
firului emite energie de radiofrecvenţa ce generează căldură şi distruge aceste
zone). După acest procedeu este necesar frecvent, implantarea unui dispozitiv de
pace-maker (dispozitiv care emite impulsuri electrice în ţesutul cardiac
determinând un ritm cardiac normal şi stabil). În alte cazuri e necesar un
tratament mai invaziv. Energia de radiofrecvenţă e folosită pentru a distruge
întregul nodul atrioventricular. Acesta controlează transmiterea impulsurilor
între camerele superioare şi inferioare ale inimii. Distrugerea lui împiedică
propagarea impulsurilor electrice spre camerele inferioare (ventricule).

După această procedură este necesară implantarea unui dispozitiv

permanent de pace-maker şi tratament anticoagulant cu warfarina. Ablaţia prin
cateter este cea mai eficientă procedură în tratarea fibrilaţiei atriale paroxistice.
La pacienţii cu fibrilaţie atrială persistentă sau cronică, eficienţa sa este redusă.
Ablaţia prin cateter are unele riscuri şi trebuie efectuată doar la pacienţii care
continuă să fie simptomatici în ciuda altor tratamente. Odată cu acumularea de
experienţa şi avansarea tehnologiei, acest procedeu va deveni tratamentul
preferat în fibrilaţia atrială.

Devin disponibile noi proceduri, care se bazează pe crearea unor cicatrici la

nivelul miocardului care blochează impulsurile electrice în exces. Se foloseşte
după operaţii pe cord deschis şi sunt rezervate pacienţilor cu simptomatologie
severă şi operaţii pe cord din alte motive, datorită riscurilor pe care le implică.
29
Se dezvoltă de asemenea, proceduri mult mai puţin invazive şi care necesită un
timp mai scurt de refacere al pacientului decât după operaţiile pe cord deschis.

1.22 Profilaxie

Un stil de viaţă sănătos, nutriţia corectă, tratamentul hipertensiunii precum

şi alte măsuri pot preveni fibrilaţia atrială, prin protecţia oferită împotriva bolilor
cardiace. Se recomandă oprirea fumatului, înlăturarea stresului, exerciţii fizice şi
controlul tensiunii arteriale. Medicii specialişti recomandă de asemenea, cel
puţin 2 mese care să conţină preparate din peşte pe săptămână, în special somon,
ton sau păstrăv. Un studiu recent a demonstrat că peştele prăjit sau preparat în
cuptor, poate scădea riscul de apariţie a fibrilaţiei atriale. O altă recomandare
este evitarea medicamentelor, a alcoolului, a cofeinei şi nicotinei.

Dacă valvele sunt insuficiente sau protezate, se recomandă tratamentul

antibiotic pentru a reduce riscul infecţios, dar numai la recomandarea medicului.
Dezvoltarea unei infecţii cardiace poate fi cauza de fibrilaţie atrială. Pentru că
fibrilaţia atrială creşte riscul de accident vascular cerebral şi mulţi bolnavi nu
devin simptomatici, Asociaţia Americană pentru Accidente Vasculare Cerebrale
recomandă că toţi bolnavii în special cei peste 55 ani şi cei cu factori de risc
pentru accidente vasculare cerebrale, să efectueze lunar controale ale frecvenţei
cardiace.

Mod de viata al pacienţilor cu fibrilaţie atrială

Deoarece fibrilaţia atrială este frecvent rezultatul unei afecţiuni cardiace,

este necesar un stil de viaţă care să favorizeze menţinerea unei inimi sănătoase
într-un corp sănătos:

-oprirea fumatului este cel mai important pas în prevenirea bolii

coronariene

-controlul valorilor colesterolului poate fi realizat prin dietă, mişcare şi la

30
nevoie medicaţie

-controlul tensiunii arteriale se realizează prin o dietă săracă în sare,

grăsimi şi grăsimi săturate, exerciţiu fizic, scăderea consumului de alcool şi dacă
este nevoie medicaţie

-consumul mai frecvent de preparate din peste; medicii specialişti

recomandă de asemenea, cel puţin 2 mese care să conţină preparate din peşte pe
săptămână, în special somon, ton sau păstrăv; un studiu recent a demonstrat că
peştele prăjit sau preparat în cuptor poate scădea riscul de apariţie a fibrilaţiei
atriale

-evitarea consumului de alcool, cofeinei sau stimulante că şi cocaină sau

methamfetaminele; trebuie avut în vedere faptul că unele ceaiuri sau leacuri
băbeşti conţin substanţe care pot determina fibrilaţia atrială

-exercitiul fizic are numeroase efecte pozitive: controlul greutăţii corporale,

reducerea nivelului de colesterol plasmatic, controlul tensiunii arteriale,
controlul glicemiei în diabetul zaharat, reducerea trigliceridelor, induce o stare
de fericire şi creşte forţă musculară

-reducerea stresului utilizând metode alternative că yoga, meditaţia,

procedee de biofeedback.

Tratamentul anticoagulant

Se impun unele precauţii în timpul administrării de anticoagulante:

-medicamentele trebuie administrate la aceiaşi oră în fiecare zi; dacă se

omite una din doze trebuie contactat medicul specialist

-nu trebuie schimbat tipul de medicament decât la indicaţia medicului

specialist

-sa nu se folosească alte medicamente decât cele indicate, mai ales dacă ele

31
conţin aspirină

-este indicat că pacientul să poarte o brăţară medicală, în care să fie

specificat că este sub tratament anticoagulant

-este important că atunci când este efectuat un consult medical de altă

specialitate sau când pacientul urmează un tratament stomatologic, bolnavul să
informeze aceşti medici că urmează tratament cu warfarina

-bolnavul trebuie să fie instruit, să identifice semnele unei sângerări şi să se

prezinte la medic în acest caz

-se vor efectua investigaţii regulate pentru a măsura timpul de coagulare

(test care măsoară timpul necesar sângelui pacientului să coaguleze şi se
numeşte timp de protrombină)

-dieta pacientului este bine să fie una echilibrată, nu se vor face modificări
bruşte ale aportului de mâncare în general, şi ale celui de alimente bogate în
vitamină k (vitamina K interferă cu acţiunea anticoagulantelor, crescând riscul
de sângerare) în special; aceste alimente sunt broccoli, varză, sparanghel,
lăptucă şi spanac

-medicul trebuie anunţat dacă pacientul nu poate mânca câteva zile, dacă
prezintă dureri gastrice (durere de stomac), febră, diaree

-este important să se evite consumul de alcool şi dacă totuşi se consumă, să

se facă în cantităţi moderate, deoarece alcoolul scade efectul anticoagulantelor şi
afectează puterea de coordonare şi echilibrul, crescând riscul de apariţie al
traumatismelor

-este benefică întreruperea fumatului deoarece nicotină interferă cu

acţiunea în organism a medicamentelor anticoagulante şi creşte riscul de formare
a cheagurilor de sânge

-pacientul trebuie instruit să evite activităţile în care riscul de apariţie a

32
traumatismelor este crescut, ca de exemplu schi-ul, fotbalul şi alte sporturi de
contact (traumatismele pot avea ca urmare sângerarea excesivă, dacă survin în
cursul tratamentului cu anticoagulante)

-este bine ca locuinţa şi locul de muncă să fie amenajate în aşa fel încât să
prevină căderile.

Deoarece fibrilaţia atrială creşte riscul de accident vascular cerebral şi

majoritatea celor cu fibrilaţie atrială sunt asimptomatici, Asociaţia Americană
pentru Accidente Vasculare Cerebrale recomandă ca întreaga populaţie, mai ales
cei peste 55 ani să îşi controleze frecventa cardiac o dată pe lună.

Tratament medicamentos

Decizia de administrare a medicamentelor în fibrilaţia atrială se ia în

funcţie de cauza aritmiei şi de riscul de a dezvolta complicaţii. Atunci când
cauza aritmiei este o boală cardiacă, tratamentul va fi unul de durată.

Medicamentele care controlează frecventa cardiacă sunt administrate

bolnavilor care au fibrilaţie atrială persistentă. Ele includ beta-blocante, blocante
ale canalelor de calciu şi digoxin. Studii recente au demonstrat că aceste
medicamente sunt preferabile celor antiaritmice, ca tratament de iniţiere pentru
unele persoane, în special cele învârstă cu risc de accident vascular cerebral. Tot
aceste studii au arătat că medicamentele antiaritmice sunt scumpe, au frecvent
efecte adverse şi nu produc rezultate mai bune la acest grup de pacienţi. De
obicei medicamentele care controlează frecvenţa cardiacă nu induc un ritm
normal, dar împiedică inima să bată la un ritm foarte rapid care poate fi
periculos. Majoritatea pacienţilor tolerează un ritm cardiac neregulat dacă
frecvenţa este menţinută între 60 şi 100 bătăi pe minut.

Medicamentele care controlează ritmul cardiac (medicamente antiaritmice),

ca de exemplu ibutilide (corvert) sunt folosite uneori în încercarea de a reveni la
ritmul sinusal. Ele sunt folosite atunci când medicamentele care controlează
33
frecventa cardiacă nu pot induce ritmul sinusal. Medicamentele anticoagulante,
ca de exemplu warfarina (coumadine) sunt indicate celor cu fibrilaţie atrială care
au risc moderat sau crescut de accident vascular cerebral.

De reţinut!

Unele din medicamentele de mai sus sunt folosite pentru a trata boala
coronariană, infarctul miocardic şi hipertensiunea arterială. Un nou medicament
anticoagulant numit ximelagatran, este testat pentru a vedea dacă este la fel de
eficient ca warfarina, dacă reduce riscul de accident vascular cerebral şi dacă
administrarea lui este sigură. Avantajul acestui medicament este ca în timpul
administrării nu este necesar să se supravegheze timpul de coagulare sau
tatonarea (tratamentul nu se face cu o doză standard de warfarina ci se începe cu
o doză mică care se creşte treptat până se ajunge la efectul dorit) dozelor
administrate ca în cazul warfarinei.

Tratament chirurgical

Tehnica chirurgicală prin care se produc cicatrici în miocard pentru a

împiedica transmiterea impulsurile anormale de la atrii la ventriculi ("maze
procedure") este una din opţiunile terapeutice în fibrilaţia atrială. De obicei
tehnica chirurgicală este luată în considerare abia după ce s-a încercat fără
succes terapia medicamentoasă şi ablaţia cu cateter de radiofrecvenţa sau dacă
pacientul este oricum supus unei intervenţii chirurgicale pentru alte boli, cum
sunt înlocuirea valvei mitrale. În această situaţie cele 2 proceduri sunt efectuate
în acelaşi timp.

34
 Alte tratamente

Cardioversia electrică este folosită frecvent în încercarea de a restaura

ritmul sinusal, dacă aritmia nu dispare de la sine sau dacă este acompaniată de
simptome deranjante. Dacă fibrilaţia atrială a debutat recent şi este prezenţa de
mai puţin de 48 de ore, sunt luate în considerare conversia electrică sau
medicamentele antiaritmice. Dacă fibrilaţia atrială este prezenţa de mai mult de
48 ore este posibil ca în atrii să se fi format cheaguri de sânge. Conversia ar
putea determina cheagurile să se deplaseze în curentul de sânge şi să ajungă la
creier unde să determine un accident vascular cerebral. În acest caz se
administrează anticoagulante pentru a reduce riscul de producere a accidentului
vascular cerebral şi abia apoi se încearcă cardioversia. Dacă, însă simptomele
sunt severe (tensiune arterială foarte scăzută) se va încerca cardioversia imediat.
În această situaţie se foloseşte ecocardiografia transesofagiana pentru a
indentifică cheagurile care se formează în interiorul inimii. Dacă această
investigaţie nu evidenţiază cheaguri se realizează cardioversia şi apoi se
urmează tratament anticoagulant pentru 3 săptămâni. Dacă simptomele persistă
după cardioversie, există 2 feluri de proceduri ce folosesc ablaţia prin cateter.
Acestea folosesc energia de radiofrecventa pentru a distruge ariile din atrii care
determină bătăile neregulate ale inimii sau se distruge nodulul atrioventricular.
Dacă este distrus acest nodul va fi necesară implantarea unui dispozitiv de pace-
maker permanent.

35
 Capitolul II

ÎNGRIJIRI GENERALE ÎN NURSING

Rolul asistenului medical

Nevoile fundamentale ale omului sănătos

şi bolnav după modelul conceptual al
Virginiei Henderson

„Asistentul medical încurajează şi ocroteşte — e pregătit să se îngrijească

de bolnavi, de accidentaţi şi de persoanele în vârstă
ALTRUISMUL este esenţial, însă nu e suficient pentru a fi un bun
profesionist ca asistent medical. Un bun asistent medical trebuie să fie bine
instruit şi să aibă o experienţă bogată. O cerinţă fundamentală este studiul şi
instruirea practică pe parcursul a unu până la patru ani sau chiar mai mult. Dar
ce calităţi sunt necesare pentru a fi un bun asistent medical? Vă prezentăm în
continuare răspunsurile unor asistenţi medicali cu experienţă, cărora revistă
Treziţi-vă! le-a luat interviu.
„Medicul îl vindecă pe bolnav, însă asistentul medical se îngrijeşte de el.
Acest lucru necesită, de obicei, eforturi pentru a le ridica moralul pacienţilor pe
care, de exemplu, vestea că au o boală cronică sau că nu mai au mult de trăit îi
distruge atât pe plan afectiv, cât şi pe plan fizic. Trebuie să fii o mamă pentru cel
bolnav
„Trebuie să poţi simţi durerea şi zbuciumul sufletesc al pacientului şi să
doreşti să-l ajuţi. E necesar să fii bun şi să ai multă răbdare. Trebuie să doreşti
mereu să înveţi mai multe despre îngrijirea bolnavilor şi despre medicină.“
„În ultimii ani, asistenţii medicali au fost nevoiţi să-şi îmbogăţească
cunoştinţele profesionale. Prin urmare, e foarte important să ai dorinţa de a
studia şi capacitatea de a înţelege ceea ce studiezi. În plus, asistenţii medicali
trebuie să evalueze lucrurile rapid şi să treacă imediat la fapte atunci când
36
situaţia o impune.“
„Ca asistent medical trebuie să arăţi căldură. E necesar să fii tolerant şi să
dai dovadă de empatie.“
„Un bun asistent medical trebuie să fie studios, un bun observator şi să dea
dovadă de un deosebit profesionalism. Dacă un asistent medical nu
demonstrează spirit de sacrificiu — dacă el sau ea are înclinaţii egoiste sau
respinge sfatul dat de cadrele medicale superioare —, atunci acel asistent nu va
fi potrivit nici pentru bolnavi, nici pentru colegi.“
„Sunt indispensabile mai multe calităţi: flexibilitatea, toleranţa şi răbdarea.
De asemenea, trebuie să fii receptiv, să poţi să te înţelegi bine cu colegii tăi şi cu
celelalte cadre medicale. Trebuie să fii gata să-ţi însuşeşti noi deprinderi pentru
a rămâne un asistent eficient.
„Trebuie să-i iubeşti pe oameni şi să doreşti cu adevărat să-i ajuţi pe alţii.
Trebuie să fii capabil să faci faţă stresului, întrucât în nursing nu există jumătăţi
de măsură. Trebuie să fii adaptabil, ca să poţi efectua aceeaşi normă de lucru
atunci când se întâmplă să fie mai puţini colegi, fără să prejudiciezi calitatea
muncii.“
“Individul este o entitate bio-psiho-socială, formând un tot indivizibil. El
are necesităţi fundamentale cu manifestări psihice pe care şi le satisface singur
dacă se simte bine. El tinde spre autonomie în satisfacerea necesităţilor sale”.
Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14
nevoi fundamentale, cu componentele bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale
ale individului.

37
 Cele 14 nevoi fundamentele sunt :
1- Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie ;
2- Nevoia de a se alimenta şi hidrata ;
3- Nevoia de a elimina ;
4- Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură ;
5- Nevoia de a dormi şi a se odihni ;
6- Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca ;
7- Nevoia de a-şi menţine temperatura corpului în condiţii normale ;
8- Nevoia de a fi curat , îngrijit, de a proteja tegumentele şi mucoasele ;
9- Nevoia de a evita pericolele;
10- Nevoia de a comunica;
11- Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a
practica religia;
12- Nevoia de a se realiza;
13- Nevoia de a se recrea;
14- Nevoia de a învăţa cum să-şi păstreze sănătatea;

38
 2.1.Internarea pacientului în spital

Spitalul este o instituţie sanitară destinată îngrijirii bolnavilor şi

organizată pentru servicii permanente. În spital se internează bolnavii în stare
gravă care necesită o îngrijire şi supraveghere permanentă şi o atenţie deosebită
din partea asistenţei medicale.

Spitalul cuprinde următoarele părţi componente funcţionale :

- serviciul de primire unde începe pregătirea psihică a pacientului.

El este primit cu zâmbetul pe buze şi cu cuvinte de încurajare, esenţială fiind
cucerirea încrederii bolnavului în profesionalismul cadrelor sanitare. Pacienţii
vor fi dezbracati şi examinaţi. La nevoie pacientul este ajutat de asistenta şi
aşezat în poziţia necesară examinării

- prelucrări sanitare - aici se face deparazitarea şi îmbăierea

bolnavului, după care acesta va fi îmbrăcat în lenjerie curată şi condusă pe secţia
cu pături

- secţia cu pături este partea componenta a spitalului înzestrată cu

pături şi sală de tratamente, unde se asigură asistenta corespunzătoare a
bolnavilor spitalizaţi.

După ce medicul hotărăşte internarea bolnavului, asistentul completează

biletul de internare, foaia de observaţie şi trece datele pacientului în registrul de
internări.

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare

Bolnavul este condus de asistent în salonul prealabil hotărât de către

medic. Salonul se alege în funcţie de starea pacientului (diagnostic, gravitatea şi
stadiul bolii) şi sex. Asistentul conduce bolnavul în salon, îl ajută să-şi aranjeze
obiectele personale în noptieră şi să se instaleze comod şi în poziţia indicată de
medic în pat.
39
 Bolnavului se aduce la cunoştinţa regulamentul de ordine interioară a
secţiei precum şi indicaţiile medicului referitoare la alimentaţie, poziţie indicată
dacă este cazul şi scopul acestuia. Asemenea i se explică necesitatea şi modul
recoltări de produse biologice şi patologice în vederea efectuării analizelor de
laborator indicate de medic.

Se vor asigura condiţiile de mediu necesare ameliorării şi vindecării bolii.

Pentru a crea un mediu de securitate şi confort şi pentru a diminua factorii de
stres este indicat că saloanele să aibă o capacitate de 4 , max. 6 pături cu o
temperatură de 18-20°C să fie curate, liniştite şi bine aerisite cu aer umidificat.

Asistentul va completa o anexă la foaia de alimentaţie pe care o va trimite

la blocul alimentar, astfel noul pacient va primi alimentaţia necesară încă în
prima zi de internare. Bolnavilor l-i se acordă o pregătire preoperatorie şi
postoperatorie în vederea asigurării condiţiilor optime necesare intervenţiei şi a
procesului de vindecare precum şi pentru evitarea unor complicaţii grave şi
nedorite.

Asistentul observă şi este obligat să consemneze aspectul general,

înălţimea, greutatea, vârstă, aspectul tegumentelor şi mucoaselor, faciesul şi
starea psihică a bolnavului. Ea vă urmării necesităţile pacientului, manifestările
de dependenta în vederea satisfacerii acestora.

Se vor nota datele privind antecedentele familiale, chirurgicale şi

patologice ale pacientului precum şi bolile care au influenţă asupra anesteziei şi
intervenţiei (afecţiuni pulmonare, cardiace, diabet zaharat, epilepsie etc.)

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice bolnavilor internaţi

a) Pregătirea patului şi accesoriului

Patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să

satisfacă atât cerinţele de confort a pacientului, cât şi ale personalului de

40
îngrijire. Trebuie să-i permită pacientului sa 414g65e se poată mişca în voie, să
nu-i limiteze mişcările, să poată la nevoie să coboare din pat, sa poate stă în
poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod de podea. Patul trebuie să
permită ca asistenta să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigaţie şi
tratament cât mai comod. Patul trebuie să fie uşor de manipulat şi curăţat,
prevăzut cu rotiţe, dispozitiv de ridicare şi la nevoie apărătoare.

Patul va fi acoperit cu un cearşaf, muşama şi aleză. Pacientului i se oferă

două perne şi o pătură din lână moale, uşor de întreţinut. Lenjeria trebuie să fie
din bumbac cu cât mai puţine cusături. Cearşaful trebuie să fie destul de mare
pentru a intra sub saltea.

b) Schimbarea lenjeriei de pat:

- pregătirea patului fără pacient : pentru schimbarea lenjeriei de pat avem

nevoie de cearşaf simplu, cearşaf plic, două feţe de pernă, una-două pături, două
perne. După ce se îndepărtează noptieră de pe lângă pat se aşează un scaun cu
spătar la capătul patului. Pe scaun se aşează, în ordinea întrebuinţării, lenjeria
curata, pernele, pătură, împăturite corect. Cearşaful se aşează la mijlocul saltelei;
se desface şi se întinde o parte a cearşafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre
capătul opus. Cearşaful se introduce adânc sub saltea la ambele capete. Se
execută colţul apoi se introduce sub saltea toată partea laterală a cearşafului. Se
întinde bine cearşaful să nu prezinte cute.

Dacă este nevoie se aşează muşamaua şi se acoperă cu aleză.

Pernele se introduc în feţele de pernă curate şi se aşează pe pat.

- schimbarea lenjeriei cu pacientul în pat se efectuează atunci când starea

pacientului nu permite ridicarea acestuia din pat. Această manevră se execută de
obicei dimineaţa, înainte de curăţenie, după măsurarea temperaturii, luarea
pulsului şi toaleta pacientului, dar la nevoie se execută de mai multe ori pe zi. În
funcţie de starea pacientului lenjeria se poate schimba în lungime sau în lăţimea
41
patului.

Lenjeria de pat se aşează pe un scaun în ordinea priorităţii, împăturite în

felul următor :

- pătură şi cearşaful de sub pătura se împăturesc fiecare în trei sub

forma de armonică

- aleza se rulează împreună cu muşamaua fie în lăţime, fie în

lungime în funcţie de metoda aleasă pentru schimbarea patului - cearşaful se
rulează în lungime / lăţime

Pacientul se informează asupra procedeului. Se linişteşte şi se asigură că

manopera va fi făcută cu blândeţe, că nu va fi mişcat inutil, că manevrele nu-i
vor cauza dureri şi i se cere cooperarea.

Se asigură intimitatea pacientului, un mediu securizat, evitându-se curenţii

de aer.

c) Atunci când schimbarea lenjeriei se face în lungimea patului pacientul

va fi întors în decubit lateral. Cele două asistente se aşează de o parte şi de alta a
patului. Asistenta din partea dreaptă prinde pacientul cu mâna dreaptă în axilă
dreaptă, îl ridică uşor, iar mâna stângă o introduce sub umerii lui, sprijinindu-i
capul pe antebraţ. Apoi cu mâna dreaptă , retrasă de sub axilă, trage uşor perna
spre marginea patului, pacientul fiind de asemenea deplasat uşor în aceeaşi
direcţie.

Se aşează apoi în dreptul genunchilor pacientului, introduce mână stângă

sub genunchii acestuia flectandu-I puţin, iar cu mâna dreaptă îi flectează uşor
gambele pe coapse. Din această poziţie se întoarce pacientul în decubit lateral
drept, sprijinindu-l în regiunea omoplaţilor şi a genunchilor. Pacientul se
menţine acoperit. Asistenta din partea stângă rulează cearşaful împreună cu
muşamaua şi aleza murdară până la spatele pacientului, sulul de lenjerie murdară

42
se află în acel moment alături de sulul lenjeriei curate. Pe jumătatea liberă a
patului se derulează cearşaful curat, muşamaua şi aleza pregătită mai înainte. Se
întinde bine cearşaful curat pe jumătatea liberă a patului şi se aşează o pernă
îmbrăcată în faţă de pernă curata, apoi se aduce pacientul în decubit dorsal cu
multă blândeţe, sprijinindu-l în regiunea omoplaţilor şi sub genunchi. Pentru a
introduce pacientul în decubit lateral stânga, asistenta din partea stângă
procedează la fel ca şi în cazul întoarcerii în decubit lateral drept : prinde
pacientul de axilă stângă, îl ridică uşor, introduce mâna dreaptă sub umerii lui,
sprijină capul pe antebraţ şi după aceeaşi procedură întoarce pacientul în decubit
lateral stâng aducându-l dincolo de cele două suluri de lenjerie. Asistenta rulează
mai departe, din partea dreaptă, lenjeria murdară, o îndepărtează, introducând-o
în sacul de rufe murdare, apoi derulează lenjeria curată şi o întinde bine, iar
pacientul este readus în decubit dorsal, sprijinit de cele două asistente.

După acesta se efectuează colţurile. Pătura de deasupra pacientului se

împătureşte în trei şi se aşează pe un scaun, pacientul rămâne acoperit cu
cearşaful folosit până atunci. Peste această asistenta aşează cearşaful curat
împăturit anterior în trei, în formă de armonica astfel că una din marginile libere
să ajungă sub bărbia pacientului. Colţurile de sus ale cearşafului curat se ţin cu
mâna fie de către pacient, fie de o altă persoană. Cele două asistente, care sunt
de o parte şi de alta a patului, prind cu o mână colţurile inferioare ale cearşafului
curat, iar cu cealaltă mână colţurile superioare ale cearşafului murdar şi, printr-o
mişcare în direcţia picioarelor pacientului, îndepărtează cearşaful murdar şi
acoperă, în aceeaşi timp pacientul cu cearşaful curat. Se aşează pătura peste
cearşaf, răsfrângând marginea dinspre cap peste pătura. Se continuă aranjarea
patului , se pliază pătură cu cearşaful deasupra degetelor de la picioarele
pacientului.

d) Atunci când pacientul poate fi aşezat în poziţie şezând, schimbarea

lenjeriei se face în lăţimea patului. Procedura se efectuează de asemenea, de

43
către două persoane : una sprijină pacientul, cealaltă rulează lenjeria murdară,
aşează şi derulează cearşaful curat.

După efectuarea fiecărei proceduri, asistenta trebuie să se asigure că

pacientul este aşezat cât mai confortabil. În unele cazuri, aleza trebuie schimbată
de mai multe ori pe zi, fără să fie nevoie de schimbarea cearşafului.

Toaleta generală a pacienţilor

Obiectivele procedurii: asigurarea stării de igienă şi confort a pacientului

precum şi a demnităţii acestuia.

Menţinerea tegumentelor în stare de curăţenie are ca scop principal,

prevenirea apariţiei leziunilor cutanate.

Reguli de bază:

-informati şi explicaţi pacientului procedura, obţinând astfel

consimţământul şi preferinţele sale în legătură cu igienă;

-apreciati starea generală a bolnavului, pentru a evita o toaletă prea lungă,

prea obositoare;

-verificati temperatura din salon, să fie peste 20 ͦ C;

-inchideti geamurile şi uşa evitând astfel curenţii de aer;

-asigurati intimitatea bolnavului aşezând paravanul;

-temperatura apei controlată cu termometrul de baie, să fie între 37 ͦ -38 ͦ C.

La pacienţii la care starea de sănătate permite, încurajaţi-i să se spele

singuri asigurându-le independenţă, ajutându-i la nevoie şi ţinându-i sub
supraveghere pe toată durată procedurii.

44
 Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului
imobilizat

Asistentul va colecta date referitoare la starea pacientului, dacă se poate

spăla singur sau nu. Cu această ocazie se observă şi starea tegumentelor şi
apariţia unor eventuale modificări. Se verifica temperatura ambiantă (20-21°C)
şi se evita curenţii de aer. Bolnavul va fi izolat cu un paravan de anturajul său.
Se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbarea lenjeriei
patului, lenjeriei bolnavului şi materialele necesare pentru prevenirea escarelor
temperatura apei trebuie să fie le 37-38°C.

Bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se vă acoperii cu un cearşaf şi pătura.

Se descoperă progresiv numai partea care se va spăla. Se stoarce bine buretele
sau mănuşa de baie pentru a nu se scurge apa în pat sau pe bolnav. Ordinea în
care se face toaleta este : spălat, clătit, uscat. Se săpuneşte regiunea după care se
clăteşte ferm, dar fără brutalitate. Apa caldă trebuie să fie din abundenţă, să fie
schimbată ori de câte ori este nevoie. Se insistă la pliuri sub sâni, la mâini, la
spaţii interdigitale, la coate şi axile. Se mobilizează articulaţiile în toată
amplitudinea lor şi se masează zonele predispuse escarelor.

La toaleta pe regiuni la patul bolnavului, patul va fi protejat cu muşamaua

şi aleza în funcţie de regiunea pe care o spălăm. La toaletă pe regiuni cu
bolnavul în pat se va respecta următoarea succesiune :

- faţă

- gât

- urechi

- braţe şi mâini

- parte anterioară torace

45
- abdomen

- faţa anterioară coapse

- bolnavul va fi întors în decubit lateral şi se vor spăla :

- spatele

- fesele

- faţa posterioară a coapselor

- bolnavul se aduce din nou în decubit dorsal

- gambele şi picioarele

- organele genitale externe

- îngrijirea părului

- toaleta cavităţii bucale

Toaleta pe regiuni

I)Îngrijirea ochilor are ca scop îndepărtarea secreţiilor şi prevenirea

infecţiilor oculare .

II) Materiale necesare :

- apa sau ser fiziologic

- tampon de tifon

- comprese

- mănuşi de baie

- prosop

- tăviţă renală

46
 Bolnavul va fi informat de necesitatea tehnicii. Se spală ochii cu ser
fiziologic, cu mână acoperită cu mănuşa. Secreţiile se îndepărtează de la
comisura externă spre cea internă.

La pacienţii inconştienţi secreţiile oculare se îndepărtează în mod regulat,

se aplică comprese îmbibate în ser fiziologic şi se picură lacrimi artificiale în
mod repetat.

III) Îngrijirea mucoasei nazale

Scop : menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare, prevenirea

infecţiilor nazale şi a leziunilor mucoasei nazale în cazul în care pacientul
prezintă sonda endo-nazala.

Materiale necesare:

- tampoane sterile montate pe bastonaşe

- ser fiziologic

- apa oxigenată diluată

- tăviţa renală

- mănuşi de protecţie

Tehnica - se întoarce capul bolnavului uşor într-o parte. Se dezlipeşte

adezivul cu care este lipită sonda. Sonda se retrage cu 5-6 cm. Fosele nazale se
curată fiecare cu câte un tampon umezit cu ser fiziologic, iar crustele se curăţă
cu apa oxigenată diluată. Se curăţă şi sonda, apoi se reintroduce şi se fixează.

Se supraveghează funcţionalitatea sondei şi pacientul.

IV) Îngrijirea urechilor

Scop: - menţinerea stării de curăţenie a pavilionului urechii şi a

conductului auditiv extern
47
 - îndepărtarea depozitelor patologice din conductul auditiv extern şi
a dopurilor de cerumen

Materiale necesare :

- tampoane sterile montate pe beţişoare

- apa

- săpun

- mănuşa de baie

- prosop

- tăviţa renală

Tehnica - se întoarce capul bolnavului uşor într-o parte, se introduce

tamponul în conductul auditiv extern şi se curăţă cu tamponul uscat. La
introducerea tamponului trebuie avut grijă de limita vizibilităţii. Pavilionul
urechii se spală cu mâna cu mănuşa, cu apa şi săpun curăţând cu atenţie şanţurile
pavilionului şi regiunea retroauriculara. Se limpezeşte şi se usucă cu prosopul.
Fiecare ureche se curăţă cu un tampon separat şi dacă din conductul auditiv
extern se scurge lichid cefalorahidian său sânge se va chema medicul.

V) Îngrijirea cavitaţii bucale

Scop: - obţinerea unei stări de bine a bolnavului

- profilaxia infecţiilor cavităţii bucale

- profilaxia cariilor dentare

Materiale necesare:

- la pacienţi conştienţi:

- periuţa

48
 - pastă de dinţi

- prosop

- tăviţă renală sau lighian

- pahar cu apă

La pacienţi inconştienţi :

- comprese

- tampoane sterile din tifon

- deschizător de gură

- spatulă linguală

- pensă port-tampon

- glicerină boraxată 20%

- tăviţă renală

- mănuşi sterile

Tehnica : - poziţia pacientului este în decubit dorsal cu capul deoparte, cu

prosopul protejând lenjeria. Se introduce deschizătorul de gură intre arcadele
dentare, se şterge limbă, boltă palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadei
dentare ca tampoane îmbinate în glicerină boraxată cu mişcări dinăuntru în
afară. Cu un alt tampon se şterg dinţii, apoi se ung buzele. Toaleta se poate face
şi cu indexul acoperit cu un tampon de tifon, mâna fiind acoperită cu mănuşa. La
pacienţii care prezintă proteză dentară, acesta se va scoate, spală şi păstra într-un
pahar cu apa.

49
 VI) Îngrijirea unghiilor

Scop:

- asigurarea igienei pacientului

- îndepărtarea depozitului subunghial care conţine germeni patogeni

Materiale necesare :

- apă şi săpun

- forfecuţă, periuţă de unghii

- pilă

- prosop

Tehnica : - unghiile se spăla cu apa, săpun şi periuţa. Pentru spălarea

piciorului acesta va fi introdus într-un lighian. După spălare se face tăierea
unghiilor cu mare atenţie pentru a nu leza ţesuturile din jur. Instrumentele după
utilizare se dezinfectează.

VII) Toaleta intimă

Scop: - igienic

- menţinerea unei stări de confort fizic

- în vederea efectuării unor tehnici la acest nivel

- sondajul vezical la femei şi bărbaţi

- recoltarea de urină pentru urocultură

Se face de mai multe ori pe zi la pacienţii inconştienţi, la cei cu sonde

vezicale, înaintea intervenţiilor chirurgicale în regiunea anală sau a organelor
genitale, a căilor urinare şi în perioadele menstruale la femei.

50
 Materiale necesare:

- paravan

- două bazinete

- tampoane sterile din vată sau comprese

- pensă port-tampon

- cană cu apă caldă

- săpun lichid

- prosop

- mănuşa de cauciuc, mănuşă de baie

- muşama, aleză

Se controlează temperatura apei, se pregăteşte patul cu muşama şi aleza.

Se asigură intimitatea bolnavului cu paravanul. Bolnavul se aşează în poziţie
ginecologică, se serveşte cu un bazinet pentru a urină. Se pune al doilea bazinet,
se îmbracă mănuşa de cauciuc peste care se ia mănuşa de baie. Se spală regiunea
dinspre simfiza pubiană spre anus turnând apă şi săpun. Se limpezeşte abundent,
se îndepărtează bazinetul. Se usucă prin tamponare cu prosopul. Pliurile se
pudrează cu talc.

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative

Generalităţi

Supravegherea funcţiilor vitale în fibrilaţie atrială se face din oră în oră.

Asistenta supraveghează bolnavul, va înregistra dacă respiraţia este modificată,
cu salturi sau dacă se face cu dificultate. Bună desfăşurare a evoluţiei se
urmăreşte după graficul temperaturii, al pulsului şi prin înregistrarea tensiunii
arteriale.
51
 a) Respiraţia se măsoară în scopul evaluării funcţiei respiratorii a
pacientului, fiind indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al
prognosticului.

Elemente de apreciat sunt : - tipul respiraţiei

- amplitudinea mişcărilor respiratorii

- ritmul

- frecvenţa

Materiale necesare :

-ceas secundar,

- creion de culoare verde,

-foaie de temperatură.

. Valorile normale a respiraţiei sunt :

- la nou-născut 30-50 respiraţii / minut

- la 2 ani 25-35 respiraţii / minut

- la adulţi 16-18 respiraţii / minut

- la vârstnici 15-25 respiraţii / minut

Manifestări de dependentă :

- ORTOPNEE = poziţie forţată , dificilă în poziţie şezând

- APNEE = oprirea respiraţiei

- BRADIPNEE = reducerea frecvenţei respiraţiei

- TAHIPNEE = creşterea frecvenţei respiraţiei

- Modificarea amplitudinii respiraţiei (superficială sau profundă)

52
 - HIPERVENTILAŢIE = pătrunderea unei cantităţi mai mari de aer în
plămâni

- HIPOVENTILAŢIE = pătrunderea unei cantităţi mai mici de aer în

plămâni

- Dispnee de tip CHEYNE-STOKES = respiraţie frecvenţa ajunsă la un

grad maxim , după care frecvenţa scade treptat şi este urmată de o
perioadă de apnee , după care ciclul se reia (respiraţie în 4 timpi)

- Dispnee de tip KUSMAUL= inspiraţie lungă urmată de o expiraţie

forţată , apnee , după care ciclul se reia.

Temperatura

Corpului reprezintă metoda prin care organismul dumneavoastră reuşeşte

să producă sau să elimine căldură, astfel încât aceasta ramana în parametrii
normali. Organismul uman deţine capacitatea, aproape unică de a se adapta
factorilor de mediu externi, astfel încât temperatura corpului uman să îşi
păstreze valorile normale constante.

Valorile normale a temperaturii :

- copil 36-37,8°C

- adult 36-37°C

- vârstnic 35-36°C

Manifestări de dependenţă :

1) Subfebrilitate – temperatură între 37-38 grade C

2) Febră moderată – temperatură între 38-39 grade C

3) Febră ridicată – temperatură între 39-40 grade C

53
 4) Hiperpirexie – temperatură peste 40 grade C

5) Frisoane

6) Piele roşie , caldă , umedă

7) Sindrom febril = grup de semne cum ar fii cefalee , tahicardie ,

tahipnee , inapetenţă, sete , oligurie , convulsii , halucinaţii ,
dezorientare.

8) Erupţii cutanate întâlnite în bolile infecţioase .

Pulsul

Este mişcarea fiziologică ritmică de dilatare şi de contractare a pereţilor

arterelor, determinată de creşterea volumului de sânge pompat de inimă

Pulsul trebuie să urmeze curba temperaturii. Cu cât temperatura este mai

mare cu atât pulsul este mai accelerat, până la valoarea de 100 bătăi / minut dar
dacă acest ritm se menţine şi în zilele următoare, bolnavul trebuie ţinut sub
supraveghere permanentă.

Factori care influenţează pulsul sunt : factori biologici (vârsta, înălţimea,

greutatea, somnul, alimentaţia, efortul fizic), factori psihologici (emoţiile,
plânsul, mânia), factori sociali (mediul ambiant). Pulsul poate fi luat la orice
arteră accesibilă palpaţiei care poate fi comprimat pe un plan osos : radială,
temporală superficială, carotidă, humerală, brahială, femurală . În practica
curentă pulsul se ia la nivelul arterei radiale.

54
 Materiale necesare : ceas cu secundar, creion sau pix roşu

Valorile normale a pulsului sunt :

- la nou-născut 130-140 pulsaţii / minut

- la copil mic 100-120 pulsaţii / minut

- la adult 90-100 pulsaţii / minut

- la vârstnic 80-90 pulsaţii / minut

Manifestări de dependenţă :

1) Modificări ale pulsului :

a) de frecvenţă – TAHICARDIE = creşterea frecvenţei pulsului

- BRADICARDIE = scăderea frecvenţei pulsului

b) de volum – puls filiform = puls cu volum foarte redus , abia perceptibil

- puls asimetric = volum diferit al pulsului la arterele simetrice

c) de ritm – puls aritmic = pauze inegale intre pulsaţii

- puls dicrot = se percep 2 pulsaţii , una puternică şi alta slabă , urmată de

pauză

55
 Tensiune arterială:

este presiunea pe care sângele o exercită asupra pereţilor arteriali

Scopul măsurării tensiunii arteriale este evaluarea funcţiei cardiovasculare

(forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul
vaselor).

Materialele necesare sunt :

- aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale (cu mercur Riva Rocci sau cu
manometru),

- stetoscop biauricular,

- tampoane de vată şi alcool pentru dezinfectarea olivelor stetoscopului

- creion sau pix roşu pentru însemnarea valorilor în foaia de temperatură.

Valorile normale ale tensiunii arteriale sunt :

- la copil între 1-3 ani 75/90-50/60 mmHg

- la copil între 4-11 ani 90/100-60/65 mmHg

- la copil şi la adolescenţi 12-15 ani 100/120-60/75 mmHg

- la adult 115/140-75/90 mmHg

- la vârstnici >150/>90 mmHg

Manifestări de dependenţă T.A :

56
 - hipertensiunea arterială (H.T.A.) = creşterea T.A peste valorile normale

- hipotensiunea arterială = scăderea T.A sub valorile normale

- modificări ale T.A diferenţiale

- T.A diferă la segmente simetrice (braţ stâng , drept)

- COLAPS= prăbuşirea T.A

MĂSURAREA DIUREZEI = Colectarea urinei pe 24 ore:

- se pregătesc recipiente - vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate şi

clătite cu apă distilată şi acoperite;

- colectarea începe dimineaţa la o anumită oră şi se termină în ziua

următoare la aceeaşi oră;

- se informează pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei şi

asupra procedeului;

- pacientul urinează dimineaţa la o oră fixă, această cantitate de urină, de

la prima emisie se aruncă;

- se colectează, apoi, toate urinele emise în 24 ore se vor păstra până a

douazi la aceeaşi oră, păstrându-se şi urină de la ultima emisie;

- recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului, număr de salon,

se ţine la răcoare, pentru a preveni descompunerea urinei.

Cantitatea de urină eliminată în mod normal pe 24 ore este de aproximativ

1500 ml.

Notarea grafică:

- pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatura se socotesc 100 ml

57
urină

- se notează grafic cu pix albastru sub forma unei coloane ce are haşurată
numai partea superioară ce corespunde cantităţii de urină a zilei respective.

2.5. Educaţia pentru sănătate

Prevenire pe lângă evitarea stresului, a abuzului de alcool, cafea şi alte

excitante, fibrilaţia atrială se poate preveni, ca şi alte afecţiuni cardio-vasculare,
printr-un management adecvat al factorilor de risc amintiţi. Câteva schimbări ale
stilului de viaţă pot fi necesare, în asociere cu medicaţia prescrisă de medic;
acestea pot îmbunătăţi starea generală cardiacă.

Măsurile de schimbare a stilului de viaţă includ:

-renuntarea la fumat, care este de asemenea importanţă în prevenţia

bolilor coronariene;

-normalizarea nivelului colesterolului şi a tensiunii arteriale prin dietă,

exerciţiu fizic şi medicaţie, dacă este necesar;

-alimentatie echilibrată, săracă în sare, grăsimi şi care include peste;

-evitarea consumului de alcool;

-urmarea unui program regulat de exerciţii fizice, care are multe efecte
pozitive, inclusiv pierderea în greutate. Este extrem de important să consulţi
medicul înainte de a începe orice program de exerciţii fizice!

Educaţia sanitară a bolnavilor spitalizaţi şi mai ales a celor contagioşi

presupune muncă continuă serioasă şi uneori dificilă din partea personalului
sanitar în scopul obţinerii colaborării bolnavilor pentru vindecarea lor rapidă.
Succesul educaţiei sanitare depinde în foarte mare măsură de educaţia anterioară
a bolnavului, de gradul său de cultură precum şi de calitatea asistenţei medicale,
de competenţa sa profesională şi de comportamentul la locul de muncă şi de

58
interesul faţă de bolnav.

Obiective în vederea instruirii bolnavului:

1. Respectarea de către bolnav a igienei personale

2. Respectarea de către bolnav a circuitelor unităţii

3. Respectarea de către bolnav a tratamentului prescris de medic

4. Respectarea de către bolnav al

5. Colaborarea bolnavului pentru recoltarea produselor biologice,

patologice şi efectuarea diferitelor investigaţii de laborator

6. Colaborarea cu bolnavul privind aprecierea evoluţiei sale clinice

7. Înţelegerea de către bolnav a măsurilor de profilaxie pe care trebuie să

le respectepentru prevenirea recidivelor sau complicaţiilor

8. Respectarea regulamentului de ordine interioară al unităţii

Măsuri de realizare:

• instruieşte bolnavul cum să folosească lenjeria, obiectele personale de

toaletă, WC, scuipătoarea sau ploscă

• explică pacientului motivele pentru care nu trebuie să părăsească secţia,

salonul decât cu avizul asistentei sau al medicului

• nu intră în contact cu alţi pacienţi din alte saloane

• exiplica bolnavului importanţa fiecărui medicament

59
 • explică pericolul

• explică pericolul transmiterii medicamentelor de la un bolnav la altul

• colaborează cu bolnavul pentru a cunoaşte efectul medicaţiei

• informeza bolnavul despre regimul alimentar pe care trebuie să-l

urmeze şi de ce trebuie sal respecte

• informează bolnavul despre investigaţiile care trebuie efectuate şi

importanţa lor

• educă bolnavul pentru a nu dezinforma cu privire la evoluţia sa clinică

• se adaptează nivelului de înţelegere al bolnavului

• se explică bolnavului regulamentul unităţii consumul de subsante

toxice(alcool, tutun, cafea)

• explică pericolul transmiterii medicamentelor de la un bolnav la altul

• colaborează cu bolnavul pentru a cunoaşte efectul medicaţiei

• informeza bolnavul despre regimul alimentar pe care trebuie să-l

urmeze şi de ce trebuie sal respecte

• informează bolnavul despre investigaţiile care trebuie efectuate şi

importanţa lor

• educă bolnavul pentru a nu dezinformă cu privire la evoluţia sa clinică

• se adaptează nivelului de înţelegere al bolnavului

• se explică bolnavului regulamentul unităţii consumul de subsante toxice

(alcool, tutun, cafea)

• informează bolnavul despre investigaţiile care trebuie efectuate şi

importanţa lor

60
 • educă bolnavul pentru a nu dezinforma cu privire la evoluţia sa clinică

• se adaptează nivelului de înţelegere al bolnavului

Profilaxia bolii

Deoarece fibrilaţia atrială este frecvent rezultatul unei afecţiuni cardiace,

este necesar un stil de viaţă care să favorizeze menţinerea unei inimi sănătoase
într-un corp sănătos:

-oprirea fumatului este cel mai important pas în prevenirea bolii

coronariene

-controlul valorilor colesterolului poate fi realizat prin dietă, mişcare şi la

nevoie medicaţie

-controlul tensiunii arteriale se realizează prin o dietă săracă în sare,

grăsimi şi grăsimi săturate, exerciţiu fizic, scăderea consumului de alcool şi dacă
este nevoie medicaţie

-consumul mai frecvent de preparate din peste; medicii specialişti

recomandă de asemenea, cel puţin 2 mese care să conţină preparate din peşte pe
săptămână, în special somon, ton sau păstrăv; un studiu recent a demonstrat că
peştele prăjit sau preparat în cuptor poate scădea riscul de apariţie a fibrilaţiei
atriale

-evitarea consumului de alcool, cofeinei sau stimulante ca şi cocaină sau

methamfetaminele

61
 2.6. Externarea bolnavului

Medicul este cel care va hotărî momentul externării bolnavului când

acesta nu mai necesită o supraveghere permanentă şi poate continua tratamentul
prescris la domiciliu. Asistentul va pune la dispoziţia medicului documentele
bolnavului necesare formulării epicrizei şi completării biletului de ieşire şi va
asigură alimentaţia bolnavului până la externare.

Asistentul va anunţa familia bolnavului cu privire la externarea acesteia,

va avea grijă că bolnavul să-şi primească lucrurile personale de la magazia
spitalului şi să aibă o îmbrăcăminte corespunzătoare anotimpului.

Va aprofundă cu bolnavul indicaţiile primite de la medic şi cuprinse în

biletul de ieşire. Asistentul va conduce bolnavul la ieşire unde îl lasă în grija
aparţinătorilor.

Capitolul III

ÎNGRIJIRI GENERALE ÎN NURSING

Rolul asistenului medical

Nevoile fundamentale ale omului sănătos

şi bolnav după modelul conceptual al
Virginiei Henderson

„Asistentul medical încurajează şi ocroteşte — e pregătit să se îngrijească

62
de bolnavi, de accidentaţi şi de persoanele în vârstă
ALTRUISMUL este esenţial, însă nu e suficient pentru a fi un bun
profesionist ca asistent medical. Un bun asistent medical trebuie să fie bine
instruit şi să aibă o experienţă bogată. O cerinţă fundamentală este studiul şi
instruirea practică pe parcursul a unu până la patru ani sau chiar mai mult. Dar
ce calităţi sunt necesare pentru a fi un bun asistent medical? Vă prezentăm în
continuare răspunsurile unor asistenţi medicali cu experienţă, cărora revistă
Treziţi-vă! le-a luat interviu.
„Medicul îl vindecă pe bolnav, însă asistentul medical se îngrijeşte de el.
Acest lucru necesită, de obicei, eforturi pentru a le ridica moralul pacienţilor pe
care, de exemplu, vestea că au o boală cronică sau că nu mai au mult de trăit îi
distruge atât pe plan afectiv, cât şi pe plan fizic. Trebuie să fii o mamă pentru cel
bolnav
„Trebuie să poţi simţi durerea şi zbuciumul sufletesc al pacientului şi să
doreşti să-l ajuţi. E necesar să fii bun şi să ai multă răbdare. Trebuie să doreşti
mereu să înveţi mai multe despre îngrijirea bolnavilor şi despre medicină.“
„În ultimii ani, asistenţii medicali au fost nevoiţi să-şi îmbogăţească
cunoştinţele profesionale. Prin urmare, e foarte important să ai dorinţa de a
studia şi capacitatea de a înţelege ceea ce studiezi. În plus, asistenţii medicali
trebuie să evalueze lucrurile rapid şi să treacă imediat la fapte atunci când
situaţia o impune.“
„Ca asistent medical trebuie să arăţi căldură. E necesar să fii tolerant şi să
dai dovadă de empatie.“
„Un bun asistent medical trebuie să fie studios, un bun observator şi să dea
dovadă de un deosebit profesionalism. Dacă un asistent medical nu
demonstrează spirit de sacrificiu — dacă el sau ea are înclinaţii egoiste sau
respinge sfatul dat de cadrele medicale superioare —, atunci acel asistent nu va
fi potrivit nici pentru bolnavi, nici pentru colegi.“
„Sunt indispensabile mai multe calităţi: flexibilitatea, toleranţa şi răbdarea.

63
De asemenea, trebuie să fii receptiv, să poţi să te înţelegi bine cu colegii tăi şi cu
celelalte cadre medicale. Trebuie să fii gata să-ţi însuşeşti noi deprinderi pentru
a rămâne un asistent eficient.
„Trebuie să-i iubeşti pe oameni şi să doreşti cu adevărat să-i ajuţi pe alţii.
Trebuie să fii capabil să faci faţă stresului, întrucât în nursing nu există jumătăţi
de măsură. Trebuie să fii adaptabil, ca să poţi efectua aceeaşi normă de lucru
atunci când se întâmplă să fie mai puţini colegi, fără să prejudiciezi calitatea
muncii.“
“Individul este o entitate bio-psiho-socială, formând un tot indivizibil. El
are necesităţi fundamentale cu manifestări psihice pe care şi le satisface singur
dacă se simte bine. El tinde spre autonomie în satisfacerea necesităţilor sale”.
Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14
nevoi fundamentale, cu componentele bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale
ale individului.

Cele 14 nevoi fundamentele sunt :

1- Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie ;
2- Nevoia de a se alimenta şi hidrata ;
3- Nevoia de a elimina ;
4- Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură ;
5- Nevoia de a dormi şi a se odihni ;
6- Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca ;
7- Nevoia de a-şi menţine temperatura corpului în condiţii normale ;
8- Nevoia de a fi curat , îngrijit, de a proteja tegumentele şi mucoasele ;

64
 9- Nevoia de a evita pericolele;
10- Nevoia de a comunica;
11- Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a
practica religia;
12- Nevoia de a se realiza;
13- Nevoia de a se recrea;
14- Nevoia de a învăţa cum să-şi păstreze sănătatea;

2.1.Internarea pacientului în spital

Spitalul este o instituţie sanitară destinată îngrijirii bolnavilor şi

organizată pentru servicii permanente. În spital se internează bolnavii în stare
gravă care necesită o îngrijire şi supraveghere permanentă şi o atenţie deosebită
din partea asistenţei medicale.

Spitalul cuprinde următoarele părţi componente funcţionale :

- serviciul de primire unde începe pregătirea psihică a pacientului.

65
El este primit cu zâmbetul pe buze şi cu cuvinte de încurajare, esenţială fiind
cucerirea încrederii bolnavului în profesionalismul cadrelor sanitare. Pacienţii
vor fi dezbracati şi examinaţi. La nevoie pacientul este ajutat de asistenta şi
aşezat în poziţia necesară examinării

- prelucrări sanitare - aici se face deparazitarea şi îmbăierea

bolnavului, după care acesta va fi îmbrăcat în lenjerie curată şi condusă pe secţia
cu pături

- secţia cu pături este partea componenta a spitalului înzestrată cu

pături şi sală de tratamente, unde se asigură asistenta corespunzătoare a
bolnavilor spitalizaţi.

După ce medicul hotărăşte internarea bolnavului, asistentul completează

biletul de internare, foaia de observaţie şi trece datele pacientului în registrul de
internări.

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare

Bolnavul este condus de asistent în salonul prealabil hotărât de către

medic. Salonul se alege în funcţie de starea pacientului (diagnostic, gravitatea şi
stadiul bolii) şi sex. Asistentul conduce bolnavul în salon, îl ajută să-şi aranjeze
obiectele personale în noptieră şi să se instaleze comod şi în poziţia indicată de
medic în pat.

Bolnavului se aduce la cunoştinţa regulamentul de ordine interioară a

secţiei precum şi indicaţiile medicului referitoare la alimentaţie, poziţie indicată
dacă este cazul şi scopul acestuia. Asemenea i se explică necesitatea şi modul
recoltări de produse biologice şi patologice în vederea efectuării analizelor de
laborator indicate de medic.

Se vor asigura condiţiile de mediu necesare ameliorării şi vindecării bolii.

Pentru a crea un mediu de securitate şi confort şi pentru a diminua factorii de

66
stres este indicat că saloanele să aibă o capacitate de 4 , max. 6 pături cu o
temperatură de 18-20°C să fie curate, liniştite şi bine aerisite cu aer umidificat.

Asistentul va completa o anexă la foaia de alimentaţie pe care o va trimite

la blocul alimentar, astfel noul pacient va primi alimentaţia necesară încă în
prima zi de internare. Bolnavilor l-i se acordă o pregătire preoperatorie şi
postoperatorie în vederea asigurării condiţiilor optime necesare intervenţiei şi a
procesului de vindecare precum şi pentru evitarea unor complicaţii grave şi
nedorite.

Asistentul observă şi este obligat să consemneze aspectul general,

înălţimea, greutatea, vârstă, aspectul tegumentelor şi mucoaselor, faciesul şi
starea psihică a bolnavului. Ea vă urmării necesităţile pacientului, manifestările
de dependenta în vederea satisfacerii acestora.

Se vor nota datele privind antecedentele familiale, chirurgicale şi

patologice ale pacientului precum şi bolile care au influenţă asupra anesteziei şi
intervenţiei (afecţiuni pulmonare, cardiace, diabet zaharat, epilepsie etc.)

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice bolnavilor internaţi

a) Pregătirea patului şi accesoriului

Patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să

satisfacă atât cerinţele de confort a pacientului, cât şi ale personalului de
îngrijire. Trebuie să-i permită pacientului sa 414g65e se poată mişca în voie, să
nu-i limiteze mişcările, să poată la nevoie să coboare din pat, sa poate stă în
poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod de podea. Patul trebuie să
permită ca asistenta să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigaţie şi
tratament cât mai comod. Patul trebuie să fie uşor de manipulat şi curăţat,
prevăzut cu rotiţe, dispozitiv de ridicare şi la nevoie apărătoare.

Patul va fi acoperit cu un cearşaf, muşama şi aleză. Pacientului i se oferă

67
două perne şi o pătură din lână moale, uşor de întreţinut. Lenjeria trebuie să fie
din bumbac cu cât mai puţine cusături. Cearşaful trebuie să fie destul de mare
pentru a intra sub saltea.

b) Schimbarea lenjeriei de pat:

- pregătirea patului fără pacient : pentru schimbarea lenjeriei de pat avem

nevoie de cearşaf simplu, cearşaf plic, două feţe de pernă, una-două pături, două
perne. După ce se îndepărtează noptieră de pe lângă pat se aşează un scaun cu
spătar la capătul patului. Pe scaun se aşează, în ordinea întrebuinţării, lenjeria
curata, pernele, pătură, împăturite corect. Cearşaful se aşează la mijlocul saltelei;
se desface şi se întinde o parte a cearşafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre
capătul opus. Cearşaful se introduce adânc sub saltea la ambele capete. Se
execută colţul apoi se introduce sub saltea toată partea laterală a cearşafului. Se
întinde bine cearşaful să nu prezinte cute.

Dacă este nevoie se aşează muşamaua şi se acoperă cu aleză.

Pernele se introduc în feţele de pernă curate şi se aşează pe pat.

- schimbarea lenjeriei cu pacientul în pat se efectuează atunci când starea

pacientului nu permite ridicarea acestuia din pat. Această manevră se execută de
obicei dimineaţa, înainte de curăţenie, după măsurarea temperaturii, luarea
pulsului şi toaleta pacientului, dar la nevoie se execută de mai multe ori pe zi. În
funcţie de starea pacientului lenjeria se poate schimba în lungime sau în lăţimea
patului.

Lenjeria de pat se aşează pe un scaun în ordinea priorităţii, împăturite în

felul următor :

- pătură şi cearşaful de sub pătura se împăturesc fiecare în trei sub

forma de armonică

- aleza se rulează împreună cu muşamaua fie în lăţime, fie în

68
lungime în funcţie de metoda aleasă pentru schimbarea patului - cearşaful se
rulează în lungime / lăţime

Pacientul se informează asupra procedeului. Se linişteşte şi se asigură că

manopera va fi făcută cu blândeţe, că nu va fi mişcat inutil, că manevrele nu-i
vor cauza dureri şi i se cere cooperarea.

Se asigură intimitatea pacientului, un mediu securizat, evitându-se curenţii

de aer.

c) Atunci când schimbarea lenjeriei se face în lungimea patului pacientul

va fi întors în decubit lateral. Cele două asistente se aşează de o parte şi de alta a
patului. Asistenta din partea dreaptă prinde pacientul cu mâna dreaptă în axilă
dreaptă, îl ridică uşor, iar mâna stângă o introduce sub umerii lui, sprijinindu-i
capul pe antebraţ. Apoi cu mâna dreaptă , retrasă de sub axilă, trage uşor perna
spre marginea patului, pacientul fiind de asemenea deplasat uşor în aceeaşi
direcţie.

Se aşează apoi în dreptul genunchilor pacientului, introduce mână stângă

sub genunchii acestuia flectandu-I puţin, iar cu mâna dreaptă îi flectează uşor
gambele pe coapse. Din această poziţie se întoarce pacientul în decubit lateral
drept, sprijinindu-l în regiunea omoplaţilor şi a genunchilor. Pacientul se
menţine acoperit. Asistenta din partea stângă rulează cearşaful împreună cu
muşamaua şi aleza murdară până la spatele pacientului, sulul de lenjerie murdară
se află în acel moment alături de sulul lenjeriei curate. Pe jumătatea liberă a
patului se derulează cearşaful curat, muşamaua şi aleza pregătită mai înainte. Se
întinde bine cearşaful curat pe jumătatea liberă a patului şi se aşează o pernă
îmbrăcată în faţă de pernă curata, apoi se aduce pacientul în decubit dorsal cu
multă blândeţe, sprijinindu-l în regiunea omoplaţilor şi sub genunchi. Pentru a
introduce pacientul în decubit lateral stânga, asistenta din partea stângă
procedează la fel ca şi în cazul întoarcerii în decubit lateral drept : prinde
pacientul de axilă stângă, îl ridică uşor, introduce mâna dreaptă sub umerii lui,
69
sprijină capul pe antebraţ şi după aceeaşi procedură întoarce pacientul în decubit
lateral stâng aducându-l dincolo de cele două suluri de lenjerie. Asistenta rulează
mai departe, din partea dreaptă, lenjeria murdară, o îndepărtează, introducând-o
în sacul de rufe murdare, apoi derulează lenjeria curată şi o întinde bine, iar
pacientul este readus în decubit dorsal, sprijinit de cele două asistente.

După acesta se efectuează colţurile. Pătura de deasupra pacientului se

împătureşte în trei şi se aşează pe un scaun, pacientul rămâne acoperit cu
cearşaful folosit până atunci. Peste această asistenta aşează cearşaful curat
împăturit anterior în trei, în formă de armonica astfel că una din marginile libere
să ajungă sub bărbia pacientului. Colţurile de sus ale cearşafului curat se ţin cu
mâna fie de către pacient, fie de o altă persoană. Cele două asistente, care sunt
de o parte şi de alta a patului, prind cu o mână colţurile inferioare ale cearşafului
curat, iar cu cealaltă mână colţurile superioare ale cearşafului murdar şi, printr-o
mişcare în direcţia picioarelor pacientului, îndepărtează cearşaful murdar şi
acoperă, în aceeaşi timp pacientul cu cearşaful curat. Se aşează pătura peste
cearşaf, răsfrângând marginea dinspre cap peste pătura. Se continuă aranjarea
patului , se pliază pătură cu cearşaful deasupra degetelor de la picioarele
pacientului.

d) Atunci când pacientul poate fi aşezat în poziţie şezând, schimbarea

lenjeriei se face în lăţimea patului. Procedura se efectuează de asemenea, de
către două persoane : una sprijină pacientul, cealaltă rulează lenjeria murdară,
aşează şi derulează cearşaful curat.

După efectuarea fiecărei proceduri, asistenta trebuie să se asigure că

pacientul este aşezat cât mai confortabil. În unele cazuri, aleza trebuie schimbată
de mai multe ori pe zi, fără să fie nevoie de schimbarea cearşafului.

Toaleta generală a pacienţilor

Obiectivele procedurii: asigurarea stării de igienă şi confort a pacientului

70
precum şi a demnităţii acestuia.

Menţinerea tegumentelor în stare de curăţenie are ca scop principal,

prevenirea apariţiei leziunilor cutanate.

Reguli de bază:

-informati şi explicaţi pacientului procedura, obţinând astfel

consimţământul şi preferinţele sale în legătură cu igienă;

-apreciati starea generală a bolnavului, pentru a evita o toaletă prea lungă,

prea obositoare;

-verificati temperatura din salon, să fie peste 20 ͦ C;

-inchideti geamurile şi uşa evitând astfel curenţii de aer;

-asigurati intimitatea bolnavului aşezând paravanul;

-temperatura apei controlată cu termometrul de baie, să fie între 37 ͦ -38 ͦ C.

La pacienţii la care starea de sănătate permite, încurajaţi-i să se spele

singuri asigurându-le independenţă, ajutându-i la nevoie şi ţinându-i sub
supraveghere pe toată durată procedurii.

Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului

imobilizat

Asistentul va colecta date referitoare la starea pacientului, dacă se poate

spăla singur sau nu. Cu această ocazie se observă şi starea tegumentelor şi
apariţia unor eventuale modificări. Se verifica temperatura ambiantă (20-21°C)
şi se evita curenţii de aer. Bolnavul va fi izolat cu un paravan de anturajul său.
Se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbarea lenjeriei
71
patului, lenjeriei bolnavului şi materialele necesare pentru prevenirea escarelor
temperatura apei trebuie să fie le 37-38°C.

Bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se vă acoperii cu un cearşaf şi pătura.

Se descoperă progresiv numai partea care se va spăla. Se stoarce bine buretele
sau mănuşa de baie pentru a nu se scurge apa în pat sau pe bolnav. Ordinea în
care se face toaleta este : spălat, clătit, uscat. Se săpuneşte regiunea după care se
clăteşte ferm, dar fără brutalitate. Apa caldă trebuie să fie din abundenţă, să fie
schimbată ori de câte ori este nevoie. Se insistă la pliuri sub sâni, la mâini, la
spaţii interdigitale, la coate şi axile. Se mobilizează articulaţiile în toată
amplitudinea lor şi se masează zonele predispuse escarelor.

La toaleta pe regiuni la patul bolnavului, patul va fi protejat cu muşamaua

şi aleza în funcţie de regiunea pe care o spălăm. La toaletă pe regiuni cu
bolnavul în pat se va respecta următoarea succesiune :

- faţă

- gât

- urechi

- braţe şi mâini

- parte anterioară torace

- abdomen

- faţa anterioară coapse

- bolnavul va fi întors în decubit lateral şi se vor spăla :

- spatele

- fesele

- faţa posterioară a coapselor

72
 - bolnavul se aduce din nou în decubit dorsal

- gambele şi picioarele

- organele genitale externe

- îngrijirea părului

- toaleta cavităţii bucale

Toaleta pe regiuni

I)Îngrijirea ochilor are ca scop îndepărtarea secreţiilor şi prevenirea

infecţiilor oculare .

II) Materiale necesare :

- apa sau ser fiziologic

- tampon de tifon

- comprese

- mănuşi de baie

- prosop

- tăviţă renală

Bolnavul va fi informat de necesitatea tehnicii. Se spală ochii cu ser

fiziologic, cu mână acoperită cu mănuşa. Secreţiile se îndepărtează de la
comisura externă spre cea internă.

La pacienţii inconştienţi secreţiile oculare se îndepărtează în mod regulat,

se aplică comprese îmbibate în ser fiziologic şi se picură lacrimi artificiale în
mod repetat.

III) Îngrijirea mucoasei nazale

73
 Scop : menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare, prevenirea
infecţiilor nazale şi a leziunilor mucoasei nazale în cazul în care pacientul
prezintă sonda endo-nazala.

Materiale necesare:

- tampoane sterile montate pe bastonaşe

- ser fiziologic

- apa oxigenată diluată

- tăviţa renală

- mănuşi de protecţie

Tehnica - se întoarce capul bolnavului uşor într-o parte. Se dezlipeşte

adezivul cu care este lipită sonda. Sonda se retrage cu 5-6 cm. Fosele nazale se
curată fiecare cu câte un tampon umezit cu ser fiziologic, iar crustele se curăţă
cu apa oxigenată diluată. Se curăţă şi sonda, apoi se reintroduce şi se fixează.

Se supraveghează funcţionalitatea sondei şi pacientul.

IV) Îngrijirea urechilor

Scop: - menţinerea stării de curăţenie a pavilionului urechii şi a

conductului auditiv extern

- îndepărtarea depozitelor patologice din conductul auditiv extern şi

a dopurilor de cerumen

Materiale necesare :

- tampoane sterile montate pe beţişoare

- apa

- săpun

74
 - mănuşa de baie

- prosop

- tăviţa renală

Tehnica - se întoarce capul bolnavului uşor într-o parte, se introduce

tamponul în conductul auditiv extern şi se curăţă cu tamponul uscat. La
introducerea tamponului trebuie avut grijă de limita vizibilităţii. Pavilionul
urechii se spală cu mâna cu mănuşa, cu apa şi săpun curăţând cu atenţie şanţurile
pavilionului şi regiunea retroauriculara. Se limpezeşte şi se usucă cu prosopul.
Fiecare ureche se curăţă cu un tampon separat şi dacă din conductul auditiv
extern se scurge lichid cefalorahidian său sânge se va chema medicul.

V) Îngrijirea cavitaţii bucale

Scop: - obţinerea unei stări de bine a bolnavului

- profilaxia infecţiilor cavităţii bucale

- profilaxia cariilor dentare

Materiale necesare:

- la pacienţi conştienţi:

- periuţa

- pastă de dinţi

- prosop

- tăviţă renală sau lighian

- pahar cu apă

La pacienţi inconştienţi :
75
 - comprese

- tampoane sterile din tifon

- deschizător de gură

- spatulă linguală

- pensă port-tampon

- glicerină boraxată 20%

- tăviţă renală

- mănuşi sterile

Tehnica : - poziţia pacientului este în decubit dorsal cu capul deoparte, cu

prosopul protejând lenjeria. Se introduce deschizătorul de gură intre arcadele
dentare, se şterge limbă, boltă palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadei
dentare ca tampoane îmbinate în glicerină boraxată cu mişcări dinăuntru în
afară. Cu un alt tampon se şterg dinţii, apoi se ung buzele. Toaleta se poate face
şi cu indexul acoperit cu un tampon de tifon, mâna fiind acoperită cu mănuşa. La
pacienţii care prezintă proteză dentară, acesta se va scoate, spală şi păstra într-un
pahar cu apa.

VI) Îngrijirea unghiilor

Scop:

- asigurarea igienei pacientului

- îndepărtarea depozitului subunghial care conţine germeni patogeni

Materiale necesare :

- apă şi săpun

76
 - forfecuţă, periuţă de unghii

- pilă

- prosop

Tehnica : - unghiile se spăla cu apa, săpun şi periuţa. Pentru spălarea

piciorului acesta va fi introdus într-un lighian. După spălare se face tăierea
unghiilor cu mare atenţie pentru a nu leza ţesuturile din jur. Instrumentele după
utilizare se dezinfectează.

VII) Toaleta intimă

Scop: - igienic

- menţinerea unei stări de confort fizic

- în vederea efectuării unor tehnici la acest nivel

- sondajul vezical la femei şi bărbaţi

- recoltarea de urină pentru urocultură

Se face de mai multe ori pe zi la pacienţii inconştienţi, la cei cu sonde

vezicale, înaintea intervenţiilor chirurgicale în regiunea anală sau a organelor
genitale, a căilor urinare şi în perioadele menstruale la femei.

Materiale necesare:

- paravan

- două bazinete

- tampoane sterile din vată sau comprese

- pensă port-tampon

- cană cu apă caldă

77
 - săpun lichid

- prosop

- mănuşa de cauciuc, mănuşă de baie

- muşama, aleză

Se controlează temperatura apei, se pregăteşte patul cu muşama şi aleza.

Se asigură intimitatea bolnavului cu paravanul. Bolnavul se aşează în poziţie
ginecologică, se serveşte cu un bazinet pentru a urină. Se pune al doilea bazinet,
se îmbracă mănuşa de cauciuc peste care se ia mănuşa de baie. Se spală regiunea
dinspre simfiza pubiană spre anus turnând apă şi săpun. Se limpezeşte abundent,
se îndepărtează bazinetul. Se usucă prin tamponare cu prosopul. Pliurile se
pudrează cu talc.

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative

Generalităţi

Supravegherea funcţiilor vitale în fibrilaţie atrială se face din oră în oră.

Asistenta supraveghează bolnavul, va înregistra dacă respiraţia este modificată,
cu salturi sau dacă se face cu dificultate. Bună desfăşurare a evoluţiei se
urmăreşte după graficul temperaturii, al pulsului şi prin înregistrarea tensiunii
arteriale.

a) Respiraţia se măsoară în scopul evaluării funcţiei respiratorii a

pacientului, fiind indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al
prognosticului.

Elemente de apreciat sunt : - tipul respiraţiei

- amplitudinea mişcărilor respiratorii

- ritmul

78
 - frecvenţa

Materiale necesare :

-ceas secundar,

- creion de culoare verde,

-foaie de temperatură.

. Valorile normale a respiraţiei sunt :

- la nou-născut 30-50 respiraţii / minut

- la 2 ani 25-35 respiraţii / minut

- la adulţi 16-18 respiraţii / minut

- la vârstnici 15-25 respiraţii / minut

Manifestări de dependentă :

- ORTOPNEE = poziţie forţată , dificilă în poziţie şezând

- APNEE = oprirea respiraţiei

- BRADIPNEE = reducerea frecvenţei respiraţiei

- TAHIPNEE = creşterea frecvenţei respiraţiei

- Modificarea amplitudinii respiraţiei (superficială sau profundă)

- HIPERVENTILAŢIE = pătrunderea unei cantităţi mai mari de aer în

plămâni

- HIPOVENTILAŢIE = pătrunderea unei cantităţi mai mici de aer în

plămâni

- Dispnee de tip CHEYNE-STOKES = respiraţie frecvenţa ajunsă la un

grad maxim , după care frecvenţa scade treptat şi este urmată de o
79
 perioadă de apnee , după care ciclul se reia (respiraţie în 4 timpi)

- Dispnee de tip KUSMAUL= inspiraţie lungă urmată de o expiraţie

forţată , apnee , după care ciclul se reia.

Temperatura

Corpului reprezintă metoda prin care organismul dumneavoastră reuşeşte

să producă sau să elimine căldură, astfel încât aceasta ramana în parametrii
normali. Organismul uman deţine capacitatea, aproape unică de a se adapta
factorilor de mediu externi, astfel încât temperatura corpului uman să îşi
păstreze valorile normale constante.

Valorile normale a temperaturii :

- copil 36-37,8°C

- adult 36-37°C

- vârstnic 35-36°C

Manifestări de dependenţă :

1) Subfebrilitate – temperatură între 37-38 grade C

2) Febră moderată – temperatură între 38-39 grade C

3) Febră ridicată – temperatură între 39-40 grade C

4) Hiperpirexie – temperatură peste 40 grade C

5) Frisoane

6) Piele roşie , caldă , umedă

7) Sindrom febril = grup de semne cum ar fii cefalee , tahicardie ,

tahipnee , inapetenţă, sete , oligurie , convulsii , halucinaţii ,
80
 dezorientare.

8) Erupţii cutanate întâlnite în bolile infecţioase .

Pulsul

Este mişcarea fiziologică ritmică de dilatare şi de contractare a pereţilor

arterelor, determinată de creşterea volumului de sânge pompat de inimă

Pulsul trebuie să urmeze curba temperaturii. Cu cât temperatura este mai

mare cu atât pulsul este mai accelerat, până la valoarea de 100 bătăi / minut dar
dacă acest ritm se menţine şi în zilele următoare, bolnavul trebuie ţinut sub
supraveghere permanentă.

Factori care influenţează pulsul sunt : factori biologici (vârsta, înălţimea,

greutatea, somnul, alimentaţia, efortul fizic), factori psihologici (emoţiile,
plânsul, mânia), factori sociali (mediul ambiant). Pulsul poate fi luat la orice
arteră accesibilă palpaţiei care poate fi comprimat pe un plan osos : radială,
temporală superficială, carotidă, humerală, brahială, femurală . În practica
curentă pulsul se ia la nivelul arterei radiale.

Materiale necesare : ceas cu secundar, creion sau pix roşu

Valorile normale a pulsului sunt :

- la nou-născut 130-140 pulsaţii / minut

- la copil mic 100-120 pulsaţii / minut

81
 - la adult 90-100 pulsaţii / minut

- la vârstnic 80-90 pulsaţii / minut

Manifestări de dependenţă :

1) Modificări ale pulsului :

a) de frecvenţă – TAHICARDIE = creşterea frecvenţei pulsului

- BRADICARDIE = scăderea frecvenţei pulsului

b) de volum – puls filiform = puls cu volum foarte redus , abia perceptibil

- puls asimetric = volum diferit al pulsului la arterele simetrice

c) de ritm – puls aritmic = pauze inegale intre pulsaţii

- puls dicrot = se percep 2 pulsaţii , una puternică şi alta slabă , urmată de

pauză

Tensiune arterială:

este presiunea pe care sângele o exercită asupra pereţilor arteriali

Scopul măsurării tensiunii arteriale este evaluarea funcţiei cardiovasculare

(forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul
82
vaselor).

Materialele necesare sunt :

- aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale (cu mercur Riva Rocci sau cu
manometru),

- stetoscop biauricular,

- tampoane de vată şi alcool pentru dezinfectarea olivelor stetoscopului

- creion sau pix roşu pentru însemnarea valorilor în foaia de temperatură.

Valorile normale ale tensiunii arteriale sunt :

- la copil între 1-3 ani 75/90-50/60 mmHg

- la copil între 4-11 ani 90/100-60/65 mmHg

- la copil şi la adolescenţi 12-15 ani 100/120-60/75 mmHg

- la adult 115/140-75/90 mmHg

- la vârstnici >150/>90 mmHg

Manifestări de dependenţă T.A :

- hipertensiunea arterială (H.T.A.) = creşterea T.A peste valorile normale

- hipotensiunea arterială = scăderea T.A sub valorile normale

- modificări ale T.A diferenţiale

- T.A diferă la segmente simetrice (braţ stâng , drept)

- COLAPS= prăbuşirea T.A

83
 MĂSURAREA DIUREZEI = Colectarea urinei pe 24 ore:

- se pregătesc recipiente - vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate şi

clătite cu apă distilată şi acoperite;

- colectarea începe dimineaţa la o anumită oră şi se termină în ziua

următoare la aceeaşi oră;

- se informează pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei şi

asupra procedeului;

- pacientul urinează dimineaţa la o oră fixă, această cantitate de urină, de

la prima emisie se aruncă;

- se colectează, apoi, toate urinele emise în 24 ore se vor păstra până a

douazi la aceeaşi oră, păstrându-se şi urină de la ultima emisie;

- recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului, număr de salon,

se ţine la răcoare, pentru a preveni descompunerea urinei.

Cantitatea de urină eliminată în mod normal pe 24 ore este de aproximativ

1500 ml.

Notarea grafică:

- pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatura se socotesc 100 ml

urină

- se notează grafic cu pix albastru sub forma unei coloane ce are haşurată
numai partea superioară ce corespunde cantităţii de urină a zilei respective.

2.5. Educaţia pentru sănătate

Prevenire pe lângă evitarea stresului, a abuzului de alcool, cafea şi alte

excitante, fibrilaţia atrială se poate preveni, ca şi alte afecţiuni cardio-vasculare,
84
printr-un management adecvat al factorilor de risc amintiţi. Câteva schimbări ale
stilului de viaţă pot fi necesare, în asociere cu medicaţia prescrisă de medic;
acestea pot îmbunătăţi starea generală cardiacă.

Măsurile de schimbare a stilului de viaţă includ:

-renuntarea la fumat, care este de asemenea importanţă în prevenţia

bolilor coronariene;

-normalizarea nivelului colesterolului şi a tensiunii arteriale prin dietă,

exerciţiu fizic şi medicaţie, dacă este necesar;

-alimentatie echilibrată, săracă în sare, grăsimi şi care include peste;

-evitarea consumului de alcool;

-urmarea unui program regulat de exerciţii fizice, care are multe efecte
pozitive, inclusiv pierderea în greutate. Este extrem de important să consulţi
medicul înainte de a începe orice program de exerciţii fizice!

Educaţia sanitară a bolnavilor spitalizaţi şi mai ales a celor contagioşi

presupune muncă continuă serioasă şi uneori dificilă din partea personalului
sanitar în scopul obţinerii colaborării bolnavilor pentru vindecarea lor rapidă.
Succesul educaţiei sanitare depinde în foarte mare măsură de educaţia anterioară
a bolnavului, de gradul său de cultură precum şi de calitatea asistenţei medicale,
de competenţa sa profesională şi de comportamentul la locul de muncă şi de
interesul faţă de bolnav.

Obiective în vederea instruirii bolnavului:

1. Respectarea de către bolnav a igienei personale

85
 2. Respectarea de către bolnav a circuitelor unităţii

3. Respectarea de către bolnav a tratamentului prescris de medic

4. Respectarea de către bolnav al

5. Colaborarea bolnavului pentru recoltarea produselor biologice,

patologice şi efectuarea diferitelor investigaţii de laborator

6. Colaborarea cu bolnavul privind aprecierea evoluţiei sale clinice

7. Înţelegerea de către bolnav a măsurilor de profilaxie pe care trebuie să

le respectepentru prevenirea recidivelor sau complicaţiilor

8. Respectarea regulamentului de ordine interioară al unităţii

Măsuri de realizare:

• instruieşte bolnavul cum să folosească lenjeria, obiectele personale de

toaletă, WC, scuipătoarea sau ploscă

• explică pacientului motivele pentru care nu trebuie să părăsească secţia,

salonul decât cu avizul asistentei sau al medicului

• nu intră în contact cu alţi pacienţi din alte saloane

• exiplica bolnavului importanţa fiecărui medicament

• explică pericolul

• explică pericolul transmiterii medicamentelor de la un bolnav la altul

• colaborează cu bolnavul pentru a cunoaşte efectul medicaţiei

• informeza bolnavul despre regimul alimentar pe care trebuie să-l

urmeze şi de ce trebuie sal respecte

86
 • informează bolnavul despre investigaţiile care trebuie efectuate şi
importanţa lor

• educă bolnavul pentru a nu dezinforma cu privire la evoluţia sa clinică

• se adaptează nivelului de înţelegere al bolnavului

• se explică bolnavului regulamentul unităţii consumul de subsante

toxice(alcool, tutun, cafea)

• explică pericolul transmiterii medicamentelor de la un bolnav la altul

• colaborează cu bolnavul pentru a cunoaşte efectul medicaţiei

• informeza bolnavul despre regimul alimentar pe care trebuie să-l

urmeze şi de ce trebuie sal respecte

• informează bolnavul despre investigaţiile care trebuie efectuate şi

importanţa lor

• educă bolnavul pentru a nu dezinformă cu privire la evoluţia sa clinică

• se adaptează nivelului de înţelegere al bolnavului

• se explică bolnavului regulamentul unităţii consumul de subsante toxice

(alcool, tutun, cafea)

• informează bolnavul despre investigaţiile care trebuie efectuate şi

importanţa lor

• educă bolnavul pentru a nu dezinforma cu privire la evoluţia sa clinică

• se adaptează nivelului de înţelegere al bolnavului

Profilaxia bolii

Deoarece fibrilaţia atrială este frecvent rezultatul unei afecţiuni cardiace,

87
este necesar un stil de viaţă care să favorizeze menţinerea unei inimi sănătoase
într-un corp sănătos:

-oprirea fumatului este cel mai important pas în prevenirea bolii

coronariene

-controlul valorilor colesterolului poate fi realizat prin dietă, mişcare şi la

nevoie medicaţie

-controlul tensiunii arteriale se realizează prin o dietă săracă în sare,

grăsimi şi grăsimi săturate, exerciţiu fizic, scăderea consumului de alcool şi dacă
este nevoie medicaţie

-consumul mai frecvent de preparate din peste; medicii specialişti

recomandă de asemenea, cel puţin 2 mese care să conţină preparate din peşte pe
săptămână, în special somon, ton sau păstrăv; un studiu recent a demonstrat că
peştele prăjit sau preparat în cuptor poate scădea riscul de apariţie a fibrilaţiei
atriale

-evitarea consumului de alcool, cofeinei sau stimulante ca şi cocaină sau

methamfetaminele

2.6. Externarea bolnavului

Medicul este cel care va hotărî momentul externării bolnavului când

88
acesta nu mai necesită o supraveghere permanentă şi poate continua tratamentul
prescris la domiciliu. Asistentul va pune la dispoziţia medicului documentele
bolnavului necesare formulării epicrizei şi completării biletului de ieşire şi va
asigură alimentaţia bolnavului până la externare.

Asistentul va anunţa familia bolnavului cu privire la externarea acesteia,

va avea grijă că bolnavul să-şi primească lucrurile personale de la magazia
spitalului şi să aibă o îmbrăcăminte corespunzătoare anotimpului.

Va aprofundă cu bolnavul indicaţiile primite de la medic şi cuprinse în

biletul de ieşire. Asistentul va conduce bolnavul la ieşire unde îl lasă în grija
aparţinătorilor.

CAPITOLUL IV

CAZURI CLINICE

89