Adventisti-Pr Muresan PDF

144 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent
II. „BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA”
1. PREZENTAREA ÎNVĂŢĂTURILOR ESHATOLOGICE334
În 1955, Arthur Maxwell, un lider marcant al „Bisericii Adventiste de Ziua

a Şaptea”, afirma că adventiştii sunt protestanţi, dar se deosebesc totuşi de
aceştia în cel puţin trei privinţe: natura omului, starea sufletului după moarte şi
maniera celei de a doua veniri335. În ceea ce priveşte acest ultim aspect, trebuie
spus că specificul învăţăturilor eshatologice a particularizat încă de la început
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” de restul copului protestant. Hellen G.
White, a doua fondatoare a mişcării adventiste, spunea că „înţelegerea speranţei
celei de a doua veniri a lui Hristos este cheia care deschide înteaga istorie şi care
explică toate lecţiile viitoare”336. Un teolog adventist din a doua jumătate a
secolului al XX-lea spunea de asemenea: „credinţa în iminenţa celei de a doua
veniri a lui Hristos este baza existenţei noastre, raţiunea noastră de a fi”337.
334
În elaborarea acestui subcapitol am utilizat, ca informaţie primară, articole din: Seventh-day
Adventist Encyclopedia, Neufeld F. Don & Neuffer Julia, 2 vol., eds., Hagerstown, Review and
Herald Publishing Association, 1996; din: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Review
and Herald Publishing Association and the General Conference of Seventh-day Adventists 2000,
precum şi din: Seventh-Day Adventists answer questions on doctrine: an explanation of certain
major aspects of Seventh-Day Adventist belief prepared by a representative group of Seventh-Day
Adventist leaders, Bible teachers, and editors, Washington D.C.: Review and Herald Publishing
Association, 1957. În limba română, Adventiştii de ziua a 7-a cred..., o expunere biblică a celor 27
de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul Evangheliei, Bucureşti, 1993. De asemenea, am
utilizat mai multe lucrări ale lui Hellen G. White, în special: Tragedia veacurilor, traducere de
Nelu Dumitrescu, 1992, precum şi diverse articole publicate în revistele adventiste. Prima
„mărturisire de credinţă” adventistă apărea la Battle Creek, în 1872, în 25 de puncte. Acest
document, uşor revizuit şi dezvoltat la 28 de capitole, a apărut în Anuarul denominaţiunii în anul
1889 şi a fost tipărit an de an până în 1914. În Anuarul din 1931 s-a publicat o versiune restrânsă
la 22 de capitole, rămasă neschimbată până la 1980, când, la sesiunea Conferinţei generale, a fost
înlocuită cu una mai cuprinzătoare, formulată în 27 de paragrafe. Versetele din Sfânta Scriptură
sunt citate după ediţia Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu explicaţii,
ediţia Cornilescu, f.a. (adoptată de toate confesiunile care se declară evanghelice).
335
„What is a Seventh-day Adventist?”, în: A Guide of Religions in America: the famous Look
magazine series on religion - plus facts, figures, tables, charts, articles, and comprehensive
reference material on churches and religious groups in the United States, editat de Leo Calvin
Rosten, New York: Simon & Schuster, 1955, p. 134.
336
Ellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 13.
337
Mervyn Maxwell, Imminence of the Christ’s second Coming, Our Firm Foundation,
Washington, 1953, vol. 2, p. 186-187. În 1987 a fost publicată lucrarea lui Viggo Norskov Olsen,
The Advent Hope in Scripture in History, Review & Herald Pub Assn, 1987 (re-editată la
Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane 145
Adventiştii consideră că doctrina lor eshatologică nu se deosebeşte cu

nimic de cea profesată în primele veacuri creştine, când se credea cu ardoare că
ordinea socială şi politică actuală se va sfârşi la a doua venire a Domnului, că
Hristos va judeca vii şi morţii şi că va inugura domnia veşnică a drepţilor338. Cu
toate acestea, ei se deosebesc în multe privinţe de corpul protestant tradiţional
din care s-au desprins. În primul rând, aşa cum însuşi numele lor îl sugerează,
„Adventiştii de Ziua a Şaptea” accentuează iminenţa venirii Domnului şi acest
lucru marchează credinţa, viaţa şi activitatea „Bisericii” încă de la fondarea ei.
Adventiştii mărturisesc „că a doua venire a lui Hristos este marea speranţă
a bisericii, punctul culminant al evangheliei şi al planului mânturii”339. Venirea
„Andrews University Seminary Studies”, vol. 29, nr. 1, spring, 1991), unde este prezentată istoria
şi învăţătura despre cea de a doua venire din Vechiul Testament până în secolul al XX-lea,
arătându-se centralitatea acestei învăţături pentru creştini şi, în special, pentru adventişti. Ea a fost
publicată postum ca, de altfel, o mare parte din lucrările sale. Viggo Norskov Olsen a fost autorul
unor lucrări importante de sistematizare a învăţăturilor adventiste ca: Man, the Image of God. The
Divine Design-The Human Distortion. Some Reflections on God and Man, Review & Herald Pub
Assn, 1988, 192 p.; The New Relatedness for Man and Woman in Christ. A Mirror of the Divine,
Loma Linda University, Center for Christian Bioethics, 1993, 155 p.
338
Adventiştii susţin azi că acceptă în totalitate învăţătura eshatologică aşa cum a fost formulată în
crezul niceo-constantinopolitan şi atanasian şi în confesiunile de credinţă protestante, începând cu
secolul al XVI-lea: Raymond Cottrell, „The Eschaton. A Second-Day Adventist Perspective of the
Second Coming”, în: Spectrum. A Journal of the Association of the Adventist Forums, 1/ 1973,
p. 23; Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine. An Explanation of Certain Major
Aspects of Seventh-day Adventist Belief, notes with historical and theological introduction by
George R. Knight, Berrien Springs, Andrews University Press, 2003, 720 p.
339
Richard Lehmann, „The Second Coming of Christ”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist
Theology, p. 893-926. Richard Henry Popkin a arătat că au împrumutat foarte multe idei legate de
a doua venire a Domnului de la Manuel Lacunza, un preot iezuit originar din Chile. Lucrarea lui,
tipărită în spaniolă în timpul invaziei napoleoniene - Venida del Mesiaa en Gloria y Mayestad,
observaciones de Juan Josafat Ben-Ezra dirigidas al sacerdote cristófilo, se dedican al Mesias
Jesucristo, Londres: R. Ackermann, 1810 - şi tradusă în engleză de pastorul Edward Irwing,
Londra, 1827, s-a răspândit în America, unde i-a influenţat pe William Miller şi pe primii
adventişti. Preotul iezuit susţinea că revenirea evreilor în pământul făgăduinţei este iminentă, că
papa este Antihristul şi că a doua venire va avea loc peste foarte puţin timp. Manuel Lacunza a
intrat în ordinul iezuit în 1747 şi s-a stabilit în Italia. În 1772 s-a retras în sigurătate şi a început să
se ocupe de studiul ştiinţific al Scripturii. Ca un rezultat al cercetărilor sale, el a afirmat că cheia
Bibliei constă într-o înţelegere corectă a celor două veniri ale lui Hristos: prima corespunde cu
Întruparea, iar cea de a doua va inugura mileniul. Observaţiile sale au fost cuprinse în lucrarea
citată, rămasă în manuscris din cauza temerilor sale că o eventuală publicare îi va aduce înscrierea
în Index Librorum Prohibitorum. Publicarea postumă a cărţii, sub pseudonimul Juan Josafat Ben-
Ezra i-a adus într-adevăr condamnarea. A se vedea: Richard Henry Popkin, „Comment on Manuel
Lacuza (1731-1801)”, în: Millenarianism and messianism in early modern European Culture, vol.
2: Catholic Millenarism: from Savonarola to the Abbe Gregoire, (ed.) Karl Kottmann, Dordrecht,
2001, p. 1-13, unde autorul se referă de asemenea la vitalitatea curentului milenarist în Biserica
Lui va fi personală şi concretă (Fapte I, 11; Matei XXVI, 64; Marcu XIII, 26;
Apocalipsă I ,7; 1 Tesaloniceni IV, 16; Coloseni III,4), vizibilă şi audibilă
(Matei XXIV, 30; Apocalipsă I, 7; Matei XXIV, 26; 2 Tesaloniceni I, 10; 1
Tesaloniceni IV, 16), glorioasă şi triumfală (Matei XXIV, 30; 2 Tesaloniceni I,
7; Apocalipsă XIX, 16; 1 Corinteni XV, 25), înfricoşătoare (Matei XIII, 40; 2
Petru III, 10), bruscă (Matei XXIV, 42-44; Luca XII, 40; 1 Tesaloniceni V, 2;
IV, 13-18; 2 Petru III, 10; 1 Tesaloniceni V, 3) şi precedată de multe semne. În
prima ei viziune, la puţin timp după dezamăgirea din 1844, Hellen G. White ar fi
văzut în duh a doua venire a Domnului şi ar fi călătorit cu cei mântuiţi (144 000
de „sfinţi”) pe norii cerului, timp de 7 zile. Cităm un mic fragment din Tragedia
veacurilor, pentru a vedea cum Hellen G. White descrie venirea Domnului în
cele mai mici amănunte: „Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o
palmă. Este norul care-L înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare
înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului
Omului. Într-o tăcere solemnă îl privesc cum se apropie de pământ devenind din
ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce este un nor mare, alb, având la
temelie o slavă asemănătoare cu un foc mistuitor, iar deasupra curcubeul... Când
norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o
coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt, ci o diademă de slavă se
odihenşte pe sfânta Sa frunte...” 340.
Multe evenimente importante vor fi asociate cu întoarcerea Domnlui, ca de
exemplu învierea morţilor, distrugerea celor răi, purificarea pământului, răsplata
celor drepţi, stabilirea împărăţiei Sale veşnice. Împlinirea aproape completă a
diferitelor aspecte ale profeţiei, în mod particular cele întâlnite în Apocalipsă şi
în Cartea lui Daniel şi raportarea lor la condiţiile existente azi în lume, în
domeniul social, politic, medical sau religios indică faptul că venirea lui Hristos
este aproape, chiar la uşă susţin ei. Timpul exact al acestui eveniment nu a fost
profeţit, însă credincioşii sunt îndemnaţi să fie gata în orice moment” (Articolul
20 de credinţă)341.
Romano-Catolică, p. 101-105.
340
Ellen G.White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 588. A
se vedea mai ales Poporul lui Dumnezeu salvat, p. 583-599. A se vedea şi Mărturii pentru
Biserică, ed. fr., vol. 2, p. 75-77; redată şi în L’esprit de la prophétie et ses enseignements,
Séminaire adventiste de Salève, fd, p. 29-31. În studiile recente se arată că viziunile Hellenei G.
White despre a doua venire a Domnului sunt inspirate din opera lui Manuel Lacunza, The Coming
of the Messiah in Glory and Mayesty...
341
„Aşa după cum indică şi denumirea noastră confesională, cea de a doua venire a lui Hristos este
una din doctrinele cardinale ale credinţei adventiste. Noi îi dăm o asemnea importanţă în contextul
convingerilor noastre, deoarece ea ocupă o poziţie esenţială în Sfânta Scriptură, nu numai în Noul
Testament, ci şi în Vechiul”: Seventh-day Adventists Answer Questions On Doctrine, Review and
A doua venire a Domnului va fi precedată de numeroase semne în natură

(Marcu XIII, 24-29). Adventiştii evocă următoarele semne în natură: cutremure
(este dat ca exemplu cutremurul de la Lisabona din 1755, unul din cele mai
puternice din lume, resimţit şi în Nordul Africii şi în Europa); eclipse (19 mai
1780 în America de Nord, când mulţi au crezut că este sfârşitul lumii); căderea
stelelor (13 noiembrie 1833, cerul a fost traversat de meteoriţi. Se estimează că
erau 60 000 de meteoriţi pe oră; a fost vizibil în America de Nord, Canada,
Mexic, insule din Oceanul Pacific şi Atlantic) etc.342. În 1955, semnele de care
se temeau erau: inventarea bombei cu hidrogen şi posibilitatea izbucnirii unui
răzoi atomic; promovarea invenţiilor care au schimbat întregul mod de viaţă al
omului şi care, din punctul lor de vedere, confirmă profeţia lui Daniel XII, 4
(„Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul
vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa”); colapsul moral
în viaţa socială şi politică343. În al doilea rând, susţin că vor fi semne semne pe
plan moral. Adventiştii cred de exemplu că versetul de la Matei XXIV, 12 se
referă la toate deviaţiile în materie de sexualitate, alimentaţie, distracţie, care se
practică în timpurile moderne. De asemenea, lipsa dragostei se referă la
conflictele din familie, la scandaluri şi la orice formă de lipsă de respect faţă de
fiinţa umană (crimă, răpire etc).
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” învaţă că la a doua venire a lui
Hristos, drepţii care vor fi înviaţi şi cei care se vor afla pe pământ vor fi răpiţi la
cer şi vor domni acolo cu Hristos 1000 de ani344. Păcătoşii vor fi nimiciţi de
Herald Publishing Association, Washington, D.C., 1957, p. 449.

342
„În lume totul este într-o frământare. Semnele timpului sunt prevestitoare de rău… Spiritul lui
Dumnezeu se retrage de pe pământ şi pe apă şi pe uscat vine nenorocire după nenorocire. Au loc
furtuni mari, cutremure de pământ, incendii, inundaţii şi crime de tot felul”: Ellen G. White,
Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 33; „Apelez la membrii Bisericii să nu treacă cu
vederea împlinirea semnelor timpului, care spun atât de clar că sfârşitul este aproape”: Ellen G.
White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 37. Este important comentariul lui Richard
Lehman, care spunea că „adventiştii au acordat atenţie în mod tradiţional acestor semne, care au
apărut în regiunile unde populaţia studia scripturile şi în mod particular profeţiile biblice”:
Richard Lehmann, Les Adventistes du Septième Jour, Maredsous, Éditions Brépols, 1987, p. 96.
343
A Guide of the Religions in America, (ed.) Leo Rusten, Simon and Schuster, 1955, capitolul
“What is a Seventh-Day Adventist?”, semnat Arthur Maxwell, p. 138.
344
Despre învăţătura milenaristă a „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, a se vedea: Eric Claude
Webster, „The Millenium”, în: Handbook..., p. 927-946; Gerrit Cornelis Berkouwer, The Return of
the Christ, Grand Rapids, 1972; Loraine Boettner (1901-1990), The Millenium, P & R Publishing,
1990; Robert Clouse (ed.), The Meaning of the Millenium. Four Views, InterVarisity, 1977;
Millard Erickson, Contemporary options in Eschatology. A Study of the Millenium, Grand Rapids,
1977; Jerry Gladson, „The Significance of the Millenium”, în: Adventist Review, 16/1989; Jerry
Gladson, „William Miller and the Triumph of the Premillenialism”, în: Adventist Review, 9/1989;
slava prezenţei lui Hristos. Este vorba de Judecata milenială post-adventă, care
priveşte „lumea”, dar şi pe îngerii răi (Apocalipsă XII, 9; 1 Corinteni VI, 3).
Judecătorii sunt Hristos şi sfinţii (1 Corinteni VI, 2), iar scopul acestei judecăţi
este de a determina pedeapsa în conformitate cu faptele săvârşite (Apocalipsă
XX, 12)345. La sfârşitul mileniului, va avea loc întoarcerea lui Hristos pe pământ,
împreună cu sfinţii; a doua înviere, a celor necredincioşi, care va fi o înviere spre
judecată, eliberarea lui Satan; judecata, adică distrugerea celor păcătoşi
(Apocalipsă XX, 5, 7-10; XXI). Judecata Post-milenială are loc după ce vor fi
luat sfârşit cei 1000 de ani ai Regatului. Ea implică stârpirea celor răi şi a răului
din univers, pentru ca să nu se mai ridice niciodată. Tatăl şi Fiul vor judeca pe
Satana, pe îngerii răi şi pe toţi cei ale căror nume nu s-au găsit în „Cartea Vieţii”.
Scopul acestei judecăţi este de a distruge definitiv pe cel de la care vine păcatul,
pe Satana. Iezerul de foc din Apocalipsă XX, 15, susţin ei, este suprafaţa arsă a
pământului după mileniu346. După această distrugere a răului, Dumnezeu va crea
un cer şi un pământ nou, în care vor locui drepţii lui Dumnezeu.
Alte puncte doctrinare importante care formează spiritul mişcării sunt:
împlinirea istorică a mesajului celor trei îngeri din Cartea Apocalipsei în
lucrarea „Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a”; intrarea lui Hristos în sanctuarul
ceresc şi judecata pre-adventă la o dată precisă în istorie (anul 1844); doctrina
sabatului; manifestarea reînnoită a spiritului profeţiei în viaţa şi în activitatea
fondatoarei lor, Hellen G. White (1827-1915), doctrina mâncărurilor curate şi
necurate. Toate aceste învăţături specifice, la care ne vom referi în cele ce
urmează, se sprijină pe o interpretare particulară a textelor profetice din Vechiul
şi din Noul Testament şi de aceea am considerat necesar să prezentăm pe scurt
caracteristicile hermeneuticii adventiste.
Hans LaRondelle, „The Millenium. Its Old Testament Roots”, în: Ministry, noiembrie 1982; Hans
LaRondelle, „The One Thousand years of Revelation 20”, în: Ministry, septembrie 1982; Webb
Mealy, „After the Thousand Years. Ressurection and Judgement in Revelation 20”, în: Journal for
the Study of the New Testament, Suplement Series, 1992; Kenneth Strand, Interpreting the Book of
Revelation, Naples, 1989; Kenneth Strand, „What the Millenium Means to Me”, în: Adventist
Review, 12 martie, 1987; George Eldon Ladd, Robert G. Clouse (ed.), Anthony A. Hoekema
(contributor), The Meaning of the Millennium. Four Views, InterVarsity Press, 1977, 223 p.
345
Adventiştii susţin că în perioada de la Întrupare până la sfârşitul istoriei vor avea loc nu mai
puţin de cinci judecăţi. Prima judecată este a vieţii şi a morţii lui Hristos (Ioan XII, 31-32); a doua
este decizia personală pentru sau împotriva lui Dumnezeu; a treia este judecata pre-adventă de la
Daniel VII, 9-13; a patra este odată cu a doua venire a Domului, când cei păcătoşi vor fi distruşi;
iar a cincea este Judecata de Apoi propriu-zisă.
346
Adventiştii nu cred în existenţa iadului ca loc veşnic de suferinţă. Aceste idei, susţin adventiştii,
vin din filosofia greacă şi au fost încorporate în literatura extrabiblică evreiească.
a. Hermeneutica textelor profetice

„Adventiştii de Ziua a Şaptea” acceptă interpretarea istorică, premilenaristă
a apocalipticii biblice, susţinând că profeţiile sunt portrete ale viitorului, pe care
Dumnezeu a hotărât să le descopere umanităţii. Dumnezeu, ca „Stăpân al
istoriei”, a dezvăluit evenimentele viitoare, pentru ca oamenii să cunoască
semnele dinaintea sau din timpul sfârşitului347.
O importanţă aparte este acordată Cărţii lui Daniel şi Apocalipsei Sfântului
Ioan Evanghelistul, care sunt interpretate pornind de la trei principii
hermeneutice de bază: principiul hristocentric (Hristos este cheia înţelegerii
tuturor profeţiilor scripturistice); unitatea planului mânturii din Vechiul şi din
Noul Testament şi Scriptura se interpretează pe ea înseşi (principiul Sola
Scriptura)348. Adventiştii consideră, în general, că o viziune simbolică este
347
„Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi, profeţiile cu privire la ultimele
zile solicită în mod deosebit studiul nostru. Ultima carte a Noului Testament este plină de adevăr,
pe care avem nevoie să-l înţelegem. Satana a orbit minţile multora, aşa încât sunt bucuroşi să
găsească orice scuză pentru a nu studia Apocalipsa”: Ellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa,
Bucureşti, 1988, p. 28; „Apocaliptica biblică afirmă controlul lui Dumnezeu asupra cursului
evenimentelor; ea trasează o secvenţă a istoriei sacre, care se concentrează în mod particular pe
ultimele zile... Apocaliptica biblică furnizează un înţeles care transcende durerea şi agonia acestei
lumi... Apocaliptica biblică acceptă legitimitatea guvernelor omeneşti. Regi şi regate vin şi se duc,
dar în final ele trebuie să facă loc „Împărăţiei lui Dumnezeu”... Apocaliptica biblică proclamă că
umanitatea trăieşte sub judecată... Apocaliptica biblică confirmă profeţia lui Hristos, că porţile
iadului nu pot nimic contra Bisericii Lui”: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Herald
Publising Association, 2000, p. 800. În alt loc se spune: „Dacă profeţii înşişi au sondat Scripturile
pentru a descoperi sensul profeţiilor care le-au fost revelate - sau cele ale altor profeţi (Daniel IX,
1-12; XII; 6-12), cu atât mai mult creştinii, care sunt separaţi de epoca biblică de mai multe
milenii, ar trebui să se dedice studierii cuvântului profetic”: Prophétie et eschatologie.
Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. 1, 1982, p. 8;
Froom LeRoy Edwin, The Prophetic Faith of our Fathers, Washington, 1946-1954, 4 vol. în 5
tomuri, vol. I: Early Church Exposition, Subsequent, Deflection and Medieval Revival: „Fără
lumina profeţiei viitorul este un vast şi imepentrabil necunoscut, un deşert fără ieşire, o mare fără
busolă. Dar profeţia este degetul lui Dumnezeu care arată calea unei lumi cufundată în confuzie,
deziluzie şi disperare. Profeţia este răspunsul lui Dumnezeu la întrebările omului”, p. 15. A se
vedea şi William G. Johnson, „Biblical Apocalyptic”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist
Theology, Review and Herald Publishing Association and the General Conference of Seventh-day
Adventists, 2000, p. 784-814. Temeiurile biblice, din perspectivă adventistă, care-l arată pe
Dumnezeu „Stăpân al istoriei” sunt: Apocalipsă I, 17-19; Daniel II, 28; Amos, III, 7.
348
„Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi ale Noului Testament rămân
inseparabile, ele nu se contrazic unele pe altele Cele două Testamente sunt unul, aşa cum
Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament prin profeţi şi simboluri descoperă Evanghelia
Mântuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus descoperă pe Mântuitorul care a
venit, Evanghelia în realitate”: Adventiştii de ziua a 7-a cred..., o expunere biblică a celor 27 de
puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 15-27. („Isus
urmată imediat de o explicaţie literară (mai ales la Profetul Daniel); că

simbolurile sunt adesea explicate pe parcursul naraţiunilor; că importul
simbolurilor în alte pasaje narative facilitează descifrarea semnificaţiei lor.
Astfel, se crede că cele două cărţi profetice nu au o structură liniară, ci revin
mereu asupra unor teme deja abordate (recapitulare). Cartea lui Daniel, cât şi
Cartea Apocalipsei juxtapun viziunile lor, în sensul că fiecare reia şi amplifică
subiecte deja expuse349. Astfel, întreaga construcţie a temelor doctrinare în
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” pleacă de la o interpretare istoricistă a
Cărţii lui Daniel şi a Apocalipsei350.
Un alt element care conferă specificitate hermeneuticii biblice adventiste
este semnul de egalitate care se pune între o zi profetică şi un an calendaristic.
Reputatul istoric, arheolog şi biblicist adventist, William Henry Shea (1932- ),
a examinat principiul zi-an într-o serie de studii fără să indice totuşi niciun
argument serios care să-l valideze: „Date fiind interconexiunile între diferitele
referinţe de timp în viziuni, este rezonabil să se afirme că în capitolele
apocaliptice din Daniil şi din Apocalipsă o zi simbolică semnifică un an în sens
literal”351.
Hristos este tema centrală a Scripturii”). A se vedea şi lucrarea Methods of Bible Study (Metode de
studiere a Bibliei), raportul prezentat la Comitetul anual al Conferinţei Generale din 12 octombrie
1986.
349
De exemplu, spun ei, Daniel VII reia Daniel II, dar adaugă detalii care nu erau prezente în
relatarea anterioară. Precizări suplimentare despre acest subiect sunt furnizate în scrierile Hellenei
G. White, mai ales în The Great Controversy between Christ and Satan: the Conflict of the Ages in
the Christian Dispensation, Boise, Pacific Press Association, 1888 (Grantham: Stanborough Press,
1995); traducere în limba română sub titlul Tragedia veacurilor, ediţia citată.
350
În decursul dialogului avut cu diferite denominaţiuni ale creştinismului istoric, a devenit clar că
adventiştii acordă o atenţie particulară textelor profetice şi consideră că celelalte Biserici creştine
nu le studiază suficient. În cursul discuţiilor cu reprezentanţii Consiliului Mondial al Bisericilor,
de exemplu, adventiştii au lansant câteva semne de întrebare referitoare la neîncrederea creştinilor
cu privire la acest gen de texte. Ei au argumentat că un creştin rămâne vag în mărturia lui dacă nu
are curaj să interpreteze semnele timpului. La rândul lor, reprezentanţii protestantismului
„ecumenic” au arătat că adventiştii izolează textele profetice şi apocaliptice de restul mărturiei
biblice şi că stabilesc prea uşor o legătură între anumite texte şi anumite evenimente. A se vedea:
So Much in Commun. Documents of Interest in the Conversation between the World Council of
the Churches and the Seventh-Day Adventist Church, Geneva, 1973 („The World Council of the
Churches. Seventh- Day Adventist Conversations and their Significance”, p. 98-104).
351
Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 798. El a încercat să demonstreze, de asemenea, că
acest principiu a fost cunoscut şi aplicat frecvent de evrei chiar şi în perioada post-Qumran.
William H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation, Washington, D.C.: General
Conference of Seventh-Day Adventists, p. 798; William H. Shea, „When Did the Seventy Weeks
of Daniel 9, 24 Begin?”, în: Journal of Adventist Theological Society, 1/1991, p. 115-138. În acest
articol, Shea arată că indicaţia numerologică a Profetului Daniel este foarte concretă: 7 săptămâni
În articolul „Le principe jour-année”352, el compară Numeri XIV, 34 cu

Iezechil IV, 6, concluzionând că „deoarece frazeologia ebraică a celor trei texte
este esenţial aceeaşi, este evident că principiul implicat este şi el acelaşi, cel
puţin în ceea ce priveşte interpretarea factorului timp”(p. 307). De asemenea,
într-un manual pentru instructori putem citi: „Ca adventişti, noi credem de mult
timp şi în mod justificat (?!, n.a.) că aceste profeţii au la bază principiul zi-an.
Printre argumentele biblice care susţin acest principiu, amintim: 1) Viziunile
sunt simbolice şi de aceea şi timpul specificat de ele trebuie să fie tot simbolic;
2) Cum viziunile se întind pe perioade lungi, şi unităţile de timp specificate
trebuie să acopere perioade lungi de timp; 3) Modul specific în care sunt
exprimate perioadele de timp indică, de asemenea, că ele trebuie să fie aplicate
simbolic. De exemplu, faptul că termenul ani nu este folosit în nici unul dintre
pasajele referitoare la timp poate fi explicat doar pe baza principiului an-zi (total
confuz!!!, n.a.)353.
Pe baza acestui principiu, adventiştii au elaborat o numerologie profetică,
pe care se sprijină o bună parte a sistemului lor doctrinar. Astfel, ei consideră că
cele 1260 de zile, cât a durat fuga femeii în pustie (Apocalipsă XII, 6), încep în
anul 538 d.Hr, când ostrogoţii au abandonat asediul Romei, iar puterea micului
corn, episcopul Romei, a putut să-şi consolideze autoritatea, beneficiind şi de
politica religioasă a împăratului Justinian. Ca urmare, a început perioada puterii
papale, în care au avut loc persecuţii numeroase, culminând cu Inchiziţia. După
exact 1260 de ani, în 1798, Papa Pius VI (1775-1799) a fost arestat şi exilat,
ceea ce a slăbit considerabil puterea catolicismului în acea vreme354.
şi 62 de săptămâni până la venirea lui Mesia înseamnă 67 de săptămâni, adică 483 de ani istorici.
Utilizând o argumentaţie cu date istorice, cronologice, William Shea încearcă să demonstreze că
această periodă incepe în 457 î.d. Hr., anul în care Ezra dă decretul de reconstruire a oraşului şi se
termină în anul 27 d.Hr., când Mântuitorul a fost botezat în Iordan. William Henry Shea, M.D.,
Ph.D., este director adjunct la Biblical Research Institute al Conferinţei Generale a Adventiştilor
de Ziua a Şaptea şi a fost director al Institutului de Arheologie al Andrews University (1972-
1986), Researcher Associate la Biblical Research Institute (1986-1998), autorul a numeroase
lucrări de teologie adventistă, printre care: Selected Studies on Prophetic Interpretation.
Washington, DC: Review and Herald, 1982; The Sabbath in Jewish and Christian traditions:
Symposium: Papers edited by Tamara C. Eskenazi, Daniel J. Harrington, William H. Shea, New
York: Crossroad, 1991.
352
Publicat în: Prophétie et eschatologie, p. 302-336.
353
Daniel. Studii biblice pentru majori, ediţie instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi
Sănătate, 2004, p. 88. Despre principiul „zi-an”, a se vedea: Dictionary of Premillennial Theology,
Ed. Mal Couch, Grand Rapids: Kregel, 1996, p. 256-257 (“Millennial year-day tradition”).
354
Gerhard Franz Hasel, „La „petit corn” , les saints et le sanctuaire en Daniel 8”, în: Prophétie et
eschatologie, Conférences bibliques, division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol.
2, 1982, p. 195-255. „Romano-Catolicismul a primit lovitura de moarte”, în: Adventiştii de ziua a
O altă indicaţie temporală, foarte importantă pentru învăţătura eshatologică

adventistă, este Daniel VIII, 14, referitoare la „urâciuna pustiirii”, care va dura
2300 de seri şi de dimineţi. Pe baza indicaţiilor din alte capitole ale Cărţii lui
Daniel, istoricii adventişti plasează începutul acestei perioade în jurul anului 539
î.d.Hr, când Babilonul a fost cucerit. Pentru a afla data exactă când începe
această perioadă, este luat în considerare textul de la Daniel IX, 24-27, în care se
spune că vremea încercării pentru Israel va dura 70 de săptămâni (adică 490 de
ani), împărţite în trei perioade: 7 săptămâni, 62 de săptămâni şi respectiv o
săptămână. În mijlocul ultimei săptămâni, Mesia va fi dat violent la moarte şi
aceasta corespunde, după calculele lor, exact cu anul 31 d.Hr.355. Începutul celor
490 de ani este, potrivit adventiştilor, clar marcat la Daniil IX, 25, unde se
vorbeşte despre refacerea Iersalimului. Deşi sunt trei regi care au dat decrete de
reconstruire a Ierusalimului (Cyrus, Darius, Artarxerxes), adventiştii cred că
numai decretul lui Artarxerxes poate fi luat în discuţie, deşi din nou nu există
nici un argument valabil care să susţină acest punct de vedere356. Decretul este
datat, pe baza surselor istorice egiptene şi babiloniene, în 457 î.d.Hr.357. Deci cei
7-a cred..., o expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul
Evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 244.
355
„Şaptezeci de săptamâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă, până ce
fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce
dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se va pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor.
Să ştii şi să întelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel
Uns-Cel Vestit – sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite
pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel
Uns va pieri fără să se gasescă vreo vină în El, iar poporul unui Domn va veni şi va dărâma cetatea
şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi
război-prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul
săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa
nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii”. Despre cele „70 de săptămâni” din
perspectivă adventistă, a se vedea William H. Shea, „Daniel 9, 24-27”, în: Prophétie et
eschatologie, Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. 2,
1982, p. 255-302.
356
Dintre cele trei date, 538 î.Hr. (Cyrus), 520 î.d.Hr. (Darius) şi 457 î.d.Hr. (Artarxerxes),
adventiştii aleg ultima dată, pe temeiul confirmării post-factum a profeţiei: „Să presupunem că
cineva ar lua ca punct de început al perioadei profetice anul 538 î.d.Hr. De la darea poruncii
pentru rezidirea Ierusalimului (538 î.d.Hr.) şi până la Mesia Cârmuitorul Isus, ar trebui să treacă
483 de ani. Adăugând 483 de ani la anul 538 î.d.Hr., unde ajungem? La anul 55 î.d.Hr., care nu se
potriveşte cu lucrarea lui Hristos pe pământ”: Daniel. Studii biblice pentru majori, ediţie
instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 134.
357
William Shea, „When did the seventy weeks of Daniel 9, 24 begin?”, în: Journal of Adventist
Theological Society, vol. 2, partea I, 1991, p. 115-138 (p. 121-126). A se vedea şi William Shea,
Selected Studies on the Prophetic Interpretation, Washington, 1982; William Shea, „The location
and Significance of Armagheddon in Rev. 16, 16”, în: Andrews University Seminary Studies,
2300 de ani încep în 457 î.d.Hr. şi se vor termina în 1844. Această dată ar
corespunde cu profeţia lui Daniel, că vedenia va dura „până la sfârşitul
veacurilor” (Daniel VIII, 17) şi cu „ora judecăţii” (Apocalipsă XIV, 7).
b) Marea Apostazie şi Rămăşiţa credincioasă.

Încă de la început, adventiştii s-au văzut pe ei înşişi ca formând „Biserica
de la începuturile creştinismului”, dar şi „Biserica de pe urmă”, care are cele
şapte semne ale „rămăşiţei”, aşa cum sunt enunţate ele în Apocalipsă: ţine toate
cele 10 porunci (XII, 17), are spiritul profeţiei (IX, 10), este urâtă de către
balaur, Satana (XII, 9), este un popor răbdător (XIV, 12), are credinţa lui Isus
(XIV, 12), predică a doua venire a Domnului şi vesteşte lumii ultima solie de har
(XIV, 6-10)358. Misiunea lor era să reamintească întregii creştinătăţi că lumea şi
evoluţia ei sunt supuse aşteptării eshatologice. Această misiune se concretizează
într-o întreită datorie. În primul rând, „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”
pretinde că păstrează ceea ce biserica primară, mişcările pre-reformatoare în
Evul Mediu, Reforma şi mişcările de redeşteptare au crezut. Păstrând acest
mesaj, adventiştii cred că promovează adevărata misiune ecumenică, deoarece
propovăduirea acestui mesaj eshatologic trebuie să fie prima îndatorire a
creştinilor. În al doilea rând, ei trebuie să atragă atenţia că eshatologia
tradiţională este golită de conţinut. Toate bisericile afirmă credinţa în a doua
venire a lui Hristos, dar această credinţă nu se află în centrul predicării lor. În al
treilea rând, adventiştii sunt convinşi că ei trebuie să predice a doua venire a lui
Hristos ca răspuns final al lui Dumnezeu la toate problemele oamenilor pe acest
pământ.
Această viziune eshatologică nu poate fi înţeleasă decât dacă este încadrată
în Marea luptă dintre Hristos şi Satana, cu privire la legea lui Dumnezeu şi la
suveranitatea Sa asupra Universului359. Adventiştii susţin că de la căderea
primilor îngeri şi a primilor oameni în păcat, această lume a devenit terenul
luptei dintre Dumnezeu şi Satan. Dumnezeu a oferit de mai multe ori, în mai
multe etape (dispensaţii) legământul harului Său, dar oamenii, influenţaţi de
diavolul, s-au răzvrătit. În această luptă teribilă, „Dumnezeu a revărsat harul şi
18/1980, p. 157-162.
358
Ellen G. White, Solia lui Dumezeu către Laodiceea, traducere Popa Dumitru, f.a, p. 15.
359
A se vedea punctul 8 de credinţă, precum şi articolul „Marea luptă”, în: Adventiştii de ziua a 7-
a cred...: o expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul
Evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 157-167. „Doctrina marii lupte descoperă extraordinara încleştare
care afectează fiecare persoană născută în lumea noastră şi care atinge orice colţ al Universului”,
p. 165.
Spiritul Său asupra poporului Său, pentru a-l întări ca să se împotrivească puterii
celui rău”360. Poporul ales este acela care îl va îndreptăţi pe Dumnezeu. El
constituie „rămăşiţa” care a păstrat credinţa în Hristos, poruncile lui Dumnezeu
şi mărturia Lui în lume. În al 12-lea Articol de credinţă, se spune că „Biserica
universală este compusă din cei care cred cu adevărat în Hristos, dar în zilele din
urmă, un timp de apostazie va veni şi o rămăşiţă va fi chemată să ţină poruncile
lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos. Această rămăşiţă anunţă sosirea zilei
judecăţii, proclamând mântuirea prin Hristos şi vestind apropierea revenirii sale361.
Perioada de timp cuprinsă între primele secole creştine şi apariţia
adventismului este numită de ei „Marea apostazie”, profeţită de Daniel (cap. VII
şi VIII) şi anunţată clar de Sfântul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni II, 3-4). Din
textul Epistolei, adventiştii înţeleg că, odată cu căderea Imperiului Roman,
ridicarea lui Antihrist nu va întârzia să se arate. Această perioadă este cuprinsă,
aşa cum s-a văzut, între nişte limite cronologice precise, 538 d.Hr.-1798 d.Hr.,
360
Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 9.
361
„Studierea Bibliei le-a descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a
îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă şi purificatoare experienţă, care i-a consacrat ca
rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reforma, care adusese atâta
bucurie şi putere Bisericii”: Adventiştii de ziua a 7-a cred...: o expunere biblică a celor 27 de
puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 255. „Rămăşiţa
înseamnă cei ce rămân. Biblia înfăţişează rămăşiţa ca pe un mic grup al poporului lui Dumnezeu
care, prin nenoriciri, prin războaie şi prin apostazie rămân credincioşi faţă de Dumnezeu. Această
rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde Biserica sa
vizibilă pe pământ”: Adventiştii de ziua a 7-a cred..., p. 252.
Adventiştii susţin că în Vechiul Testament noţiunea de „rămăşiţă” era întrebuinţată în sens istoric,
ca referire la cel credincios care păstrează legământul lui Dumnezeu şi în sens eshatologic, ca
referire la cei care vor rămâne credincioşi lui Mesia. Termenul „rămăşiţă” în sens eshatologic este
folosit cel mai mult de profetul Isaia (VI, 13; X, 20-21 etc), pentru care trăsăturile ei sunt credinţa,
nădejdea şi ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de Mesia. Profetul spune că rămăşiţa îi include şi
pe non-israeliţi, aceia dintre neamuri care au ales să respecte legământul lui Dumnezeu cu Israel şi
care l-au căutat pe Mesia: această idee se găseşte şi la Miheia II, 12-13; Ioil II; Ieremia XXIII, 2-8.
Din toate aceste texte, adventiştii înţeleg că „rămăşiţa” va fi adunată ca religie, mai degrabă decât
ca o comunitate politică şi că această adunare este legată de venirea lui Mesia. În Noul Testament,
adventiştii identifică rămăşiţa credincioasă cu Biserica primelor secole creştine (Ioan X, 16; Matei
XXI, 43). Această rămăşiţă va fi un popor mesianic, care se va angaja într-o activitate misionară la
scară mondială, pentru a aduna pe toţi cei care acceptă mesajul lui Dumnezeu într-o comunitate de
credinţă şi rugăciune, care este însăşi „Biserica Adventistă de Ziua a 7-a”: Hans LaRondelle, „The
remnant and the message of the three angels”, în: Handbook of Seventh-day Adventists…, p. 857-
892; Gerhard F. Hasel, The Remnant. The History and Theology of the Remnant Idea from Genesis
to Isaiah, Andrew University Monographs, 1972, vol. 5 (1974), p. 847-848; Desmond Ford,
Gillian Ford, The Adventist Crisis of Spiritual Identity, Newcastle, Desmond Ford Publications,
1982; James White, Life Incidents in Connection with the Great Advent Movement as Illustrated
by the Three Angels of Revelation XIV, Berrien Springs, Andrews University Press, 2003.
interval care se încadrează exact, susţin ei, în cei 1260 de ani ai profeţiei lui
Daniel362. Adventiştii consideră că „falsa învăţătură creştină”, care pretinde că
va continua învăţătura lui Hristos, nu este altceva decât romano-catolicismul363.
Această interpretare îşi găseşte confirmarea în Apocalipsă XII, 6, unde femeia
care fuge în pustie pentru 1260 de zile este identificată cu adevărata biserică,
persecutată în acest timp de apostazie364.
A doua parte a lucrării lui Hellen G. White despre marea controversă între
Dumnezeu şi Satan (Tragedia veacurilor) se concentrează pe perioada de la
deşteptarea adventă din secolul al XIX-lea până la a doua venire şi restaurarea
finală a tuturor lucrurilor. Aici se face o analiză a viziunii din cartea Daniel VII,
care se pune în legătură cu fiara de la Apocalipsă XII. Hellen G. White prezintă
cele 1260 de zile ale profeţiei lui Daniel ca fiind cei 1260 de ani ai supremaţiei
papale (538-1789). Tot Papalitatea este reprezentată şi de „micul corn” (Daniel
VIII, 22), care a urmat celor patru coarne sombolizând puterile politice365.
362
„Această înţelegere dintre păgânism şi creştinism a dat naştere la „omul fărădelegii”, prezis în
profeţie, ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumezeu. Acest sistem
uriaş al falsei religii este capodopera puterii lui Satana, un monument al eforturilor lui de a se
aşeza pe tron pentru a conduce pământul”: Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de
Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 44. A se vedea şi pasaje din lucrările lui Hellen G. White în:
„L’Apostasie de l’Eglise”, L’esprit de la prophétie et ses enseignements, Séminaire adventiste de
Salève, fd, p. 308-313.
363
„Apostolul caracterizează venirea noii apostazii ca pe o formă de cult contrafăcută, care se va
ridica din Biserica creştină puţin după căderea Romei păgâne. Numai papalitatea împlineşte
această profeţie în mod cert”: Hans K. LaRondelle, „The remnant and the message of the three
angels”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, p. 869. Hans K. LaRondelle este
profesor asociat de teologie sistematică la Andrews University. Şi-a luat doctoratul la
Universitatea protestantă din Amsterdam cu faimosul teolog reformat, Gerrit Cornelis Berkouwer
(1903-1996), prezentând teza Perfection and Perfectionism. A Dogmatic-Ethical Study of Biblical
Perfection and Phenomenal Perfectionism (Perfecţiune şi perfecţionism. Un studiu etico-dogmatic
al perfecţiunii biblice şi al perfecţionismului fenomenal). A se vedea şi Hans K. LaRondelle, How
to Understand the End-Time Prophecies of the Bible, Sarasota, Fl.: First Impressions, 1997.
364
„Sub conducerea papalităţii, Biserica creştină s-a afundat într-o profundă apostazie.
Popularitatea crescândă a Bisericii a accelerat declinul ei. Coborârea standardului a făcut ca cei
neconvertiţi să se simtă în pace în Biserică. Mulţimile, cunoscând foarte puţin despre adevăratul
creştinism, s-au alăturat Bisericii numai cu numele, aducând cu ei învăţătura lor păgână. Aceste
compromisuri între creştinism şi păgânism au dus la formarea „omului păcatului”, un gigantesc
sistem al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie”: Adventiştii de ziua a 7-a cred...: o expunere
biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul Evangheliei, Bucureşti, 1993,
p. 243.
365
„Apostazia a fost cea care a făcut ca Biserica timpurie să caute ajutorul guvernului civil, iar
acest lucru a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii, care este fiara”: Hellen G. White,
Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 163. A se vedea: George Rice, „Hellen G. White’s
Use of Daniel and Revelation”, în: Symposium on Revelation, (eds.) Frank Holbrock and Silver
Între predecesorii lor în eforturile de a restaura „Biserica apostolică”,

adventiştii îi numără pe apostoli, apoi pe pre-reformatori şi pe reformatori,
anabaptişti, puritani şi pietiştii germani din secolul al XVII-lea, pe Manuel De
Lacunza (1731-1801) şi pe Edward Irwing (1792-1834), care în 1827 a
publicat în limba engleză lucrarea lui Manuel Lacunza, sau pe protagoniştii
„marii deşteptări” din America. Astfel, adventiştii cred că în perioada de după
1844 şi până la a doua venire a Domnului tot adevărul biblic va fi restaurat366.
Cu toate acestea, protestantismul, în ansamblul său, nu a fost privit cu îngăduinţă
de Hellen G. White, care spunea: „În vremurile din urmă, lumea se va uni sub un
cap, puterea papală, ca să se împotivească lui Dumnezeu în persoana martorilor
lui. Cine îşi va da împărăţia acestei puteri? Protestantismul, care în timp ce
pretinde a avea trăsături şi spirit de miel şi a fi aliat cu cerul, vorbeşte cu glas de
balaur. El este mânat de influenţa iadului367.
Textul biblic care defineşte şi sintetizează spiritul curentului adventist şi
care este frecvent citat pentru a exprima identitatea mişcării este Apocalipsa
XIV, 6-7: „Am văzut un înger zburând în ceruri, cu o Evanghelie veşnică ca să o
proclame celor de pe pământ, fiecărei naţiuni şi trib, limbă şi popor. El strigă cu
voce tare: temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă; pentru că ceasul judecăţii a
venit! Slăviţi-l pe El care a făcut cerul şi pământul, marea şi apele curgătoare...”
Există cel puţin patru temeiuri care justifică alegerea acestui text biblic. Se
consideră, în primul rând, că acest pasaj transmite un mesaj apocaliptic, or,
accentul pus pe vremurile din urmă este cuprins de la bun început chiar în
numele denominaţiunii. În al doilea rând, în centrul pasajului se află
„Evanghelia veşnică”, iar adventiştii consideră că sunt creştini evanghelici, care
Spring, Hagerstown: Review and Herald Pub. Assn., 1992; „Puterea aceea, care timp de secole a
exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii, este Roma”: Hellen G. White,
Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 349. „Puterea care a
urmat după cele patru împărăţii greceşti a fost Roma, mai întâi păgână, iar apoi papală. Faptul că
profeţia precizează că acest corn mic urma să devină nespus de mare şi puternic în contrast cu
Medo-Persia, care a ajuns „mare” (Daniel VIII, 4) şi cu Grecia, care a ajuns „ puternică” (Daniel
VIII, 8) exclude ipoteza că acest corn mic ar fi regele sirian Antioh Epifanul, care nu a fost mai
puternic, nici decât Medo-Persia, nici decât Grecia. Doar Roma, atât în faza ei păgână, cât şi în
faza ei papală a fost mai puternică decât ele”: Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie
instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 110. La rândul său, Gerhard
Hasel identifică micul corn cu Papalitatea pe baza următoarelor considerente: expansiune,
persecuţia sfinţilor, arogarea puterii divine: „The Little Horn, the Heavenly Sanctuary and the
Time of the End. A Study of Daniel 8, 9-14”, în: Syposium on Daniel, vol. 2, p. 415.
366
LeRoy Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 3 (1946), p. 187-205; vol. 4 (1954), p.
289-300. Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn; Nancy Vyhmeister, „Who are
the Seventh-Day Adventists?”, în: Handbook…, p. 1-21.
367
Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 185.
mărturisesc în linii mari doctrinele legate de Sfânta Treime, divino-umanitatea

lui Hristos şi mântuirea prin jertfa Sa. În al treilea rând, textul biblic îl proclamă
pe Dumnezeu „Creator al cerului şi al pământului, Judecător al viilor şi al
morţilor”. Aceasta se leagă de faptul că ei acordă o mare importanţă
preocupărilor morale, că doctrina este importantă pentru ei, dar în egală măsură
şi practica, dar mai ales ataşamentul faţă de mişcare. În al patrulea rând, versetul
implică ideea de prozeltism; el presupune ca toată lumea, evanghelizată de ei, cu
toate rasele şi cu toate popoarele, trebuie să se încline în faţa tronului lui
Dumnezeu.
Astfel, mesajul celor trei îngeri ai Apocalipsei exprimă un apel final către
toate seminţiile pământului de a renunţa la orice formă de idolatrie şi de a se
închina Creatorului, în credinţă faţă de Hristos şi în ascultare faţă de poruncile
lui Dumnezeu. Îngerii, spun ei, sunt simbolurile unei mişcări religioase, care este
poporul lui Dumnezeu şi care predică în zilele din urmă. Acest popor este cel
despre care se spune în Apocalipsă XII, 17 că păstrează poruncile lui Dumnezeu
şi mărturia lui Hristos. Mesajul primului înger anunţă că judecata finală din cer a
început. Scopul mesajului este de a restaura adevărata închinare şi de a pregăti
locuitorii pământului pentru a doua venire a lui Hristos.
În mesajul celui de al doilea înger, Babilonul trebuie înţeles în sens
spiritual. Aşa cum Babilonul istoric a invadat teritoriul lui Israel şi a luat poporul
în captivitate, tot la fel Babilonul timpurilor din urmă va robi Biserica lui
Dumnezeu şi va înlocui adevăratul cult cu o formă contrafăcută de mijlocire.
Faptul că mesajul celui de al treilea înger se referă la cinstirea lui Dumnezeu,
Creator al cerului şi al pământului, este pus în legătură cu respectarea sabatului
ca aducere aminte a Creaţiei. Adventiştii înţeleg acest mesaj ca aplicându-se la
ei înşişi: respectarea sâmbetei este semnul ascultării de poruncile lui Dumnezeu,
iar mărturia lui Hristos este darul profetic care s-a manifestat prin Hellen G.
White în „Biserica rămasă credincioasă”368.
368
John Nevins Andrews (1829-1883), unul din fruntaşii adventişti, arăta că erorile care au
transformat creştinismul în Babilon au fost: doctrina botezului copiilor; uniunea „criminală” între
Stat şi Biserică, care a făcut ca Biserica să devină intolerantă, prostituata din Apocalipsă XVII;
credinţa într-un mileniu de pace şi de prosperitate pe pământ înainte de a doua venire; schimbarea
celei de a patra porunci-sabatul; doctrina nemuririi sufletului, derivată din mitologia păgână;
spiritualizarea celei de a doua veniri: The Three Messages of the Revelation XIV, 6-12, Battle
Creek, 1982, p. 51-53. John Nevins Andrews a fost un intelectual adventist foarte apropiat de
James White şi de Hellen G. White, care a participat la organizarea „Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea”. El a fost cel care a instituit începutul zilei de odihnă vineri seara (1855) şi care a stabilit
modalităţile legale prin care „Biserica Adventistă” să poată dobândi proprietăţi. În 1861, a publicat
o lucrare importantă, History of the Sabbath & the First Day of the Week, Battle Creek, Michigan:
Steam Press of the Seventh-Day Adventist Publishing Association, 1873, (41912), care trasează
2) ÎNVĂŢĂTURI SPECIFICE ALE ADVENTISMULUI DE ZIUA A

ŞAPTEA
a) Doctrina sanctuarului şi judecata pre-investigativă

Intrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc este o învăţătură de bază în
eshatologia adventistă. În Tragedia veacurilor, Hellen G. White spunea:
„Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea
oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii
planul de mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi
descoperindu-ne sfârşitul, plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi
păcat”369.
Adventiştii cred că, după Înălţare, Hristos a inaugurat activitatea Sa
preoţească în ceruri şi numai în urma acesteia credincioşii se bucură de roadele
morţii Sale pe cruce. Această activitate are două aspecte. Primul este prefigurat
de serviciile zilnice în templul evreiesc şi anume Hristos mijloceşte harul
dragostei lui Dumnezeu pentru poporul Său şi îl prezintă în faţa lui Dumnezeu.
Al doilea aspect este reprezentat de lucrarea Sa ca Mare Preot în Sfânta
Sfintelor, în ziua Curăţirii. Această învăţătură, spun ei, se bazează pe textele din
Epistola către Evrei, care arată dimensiunea arhierească a slujirii lui Hristos370,
pe Cartea Apocalipsei (XIV, 17; XI, 19), care îl arată pe Hristos îndeplinind
lucrarea lui în două lăcaşuri şi pe Cartea lui Daniel371, care, din punctul de
vedere adventist, plasează începutul „Zilei curăţirii” într-un moment specific al
istoriei, la sfârşitul celor 2300 de săptămâni, adică în 1844 (Articolele de
credinţă, de la 13, 14, 15, 16) 372.
istoria sabatului în Scriptură şi apoi în istorie. A fost editor al revistei Review and Herald, în
perioada 1869-1870, iar în 1874 a devenit primul misionar adventist în Elveţia, unde a şi murit.
John Nevins Andrews a dat numele celei mai mari universitaţi adventiste, Andrews University.
369
Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 375-
386 („Ce este sanctuarul?”); Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p.
245-249.
370
Comentarii adventiste la Epistola către Evrei: Paul Ellingworth, The Epistle to the Hebrews. A
Commentary of the Greek Text, Grand Rapids, 1993; Donald Guthrie, The Letter to the Hebrews,
Grand Rapids, 1983; Frank Kalbrook, Issues in the Book of Hebrews, Silver Spring, 1989; John
Owen, An Exposition of Hebrews, 4 vol., Evansille, 1960.
371
Profetului i se descoperă că lui Israel i-au fost acordate 70 de săptămâni de milă (la Daniel, IX,
24-27). Cel mai important aspect al profeţiei este venirea lui Mesia, care este uns după 69 de
săptămâni şi moare în mijlocul celei de a 70-a săptămâni. Un comentariu de referinţă adventist la
Cartea lui Daniel: Frank Holbrook (ed.), Symposium on Daniel. Introductory and Exegetical
Studies, Washington, 1986.
372
„Termenul sanctuar, aşa cum este folosit în Biblie, se referă mai întâi la chivotul construit de
Epistola către Evrei este o sursă importantă a învăţăturii adeventiste despre

sanctuarul ceresc373. Aici, în calitate de Mare Preot, spun adventiştii, Hristos
„administrează roadele jertfei Sale pe cruce acelora care se pocăiesc de păcatele
lor şi cred”374. Astfel, Hristos îndeplineşte în ceruri funcţia de mijlocire, pe care
Moise, ca model al lucrurilor cereşti; în al doilea rând, se referă la adevăratul chivot din ceruri. La
moartea lui Hristos, serviciul tipic (figurativ) a încetat. Adevăratul chivot din ceruri este sanctuarul
noului legământ. Şi, deoarece profeţia lui Daniel VIII, 14 este împlinită în această dispensaţie,
sanctuarul la care se referă trebuie să fie sanctuarul noului legământ”: Hellen G. White, Tragedia
veacurilor…, p. 417. „Mijlocirea lui Hristos în numele omului în sanctuarul ceresc este la fel de
importantă în planul mântuirii cum a fost moartea Lui pe cruce. Prin moartea Sa, El a început o
lucrare, pe care, după înviere, El s-a înălţat ca s-o desăvârşască în ceruri. Trebuie să intrăm prin
credinţă dincolo de catapeteasmă (Evrei VI, 20). Acolo se reflectă lumina crucii de pe Golgota.
Acolo putem avea o cunoaştere mai limpede a tainelor mânturii” (Hellen G. White, Tragedia
veacurilor…, p. 489). În scrierile adventiste, se accentuează faptul că, aşa cum altarul pământesc
avea o structură bipartită - Sfânta şi Sfânta Sfintelor - tot aşa altarul ceresc are două
compartimente: un loc sfânt, în care ard şapte lămpi de foc (Apocalipsa IV,5) şi un altar în faţa
căruia îngerii aduceau tămâiere (Apocalipsa VIII, 3-4). Curăţirea lui este o lucrare de judecată,
care începe cu intrarea lui Hristos ca mare preot la judecată. A se vedea: Angel Manuel Rodriguez,
„The Sanctuary”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist, Review and Herald Publishing
Association and the General Coference of Seventh-Day Adventist, 2000, p. 375-418; Arnold V.
Wallenkamf and Richard W. Lesher, (eds.), The Sanctuary and the Atonement, Washington, 1981.
Discuţii despre primele dezvoltări ale doctrinei sanctuarului se află în LeRoy Edwin Froom, The
Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 877-905; Elisworth M. Olsen, A History of the Origin
and Progress of the Seventh-Day Adventists, Washington, 1925, p.177-197 (reprint 1975) şi
Ingemar Linden, The Last Trump: An Historico-Genetical Study of Some Important Chapters in
the Making and Developement of the Seventh-Day Adventist Church, Frankfurt-am-Main, 1978, p.
129-131; Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed.
Viaţă şi sănătate, 2004, p. 103-126. Roy Adams, The Sanctuary Doctrine. Three Approaches in the
Seventh-day Adventist Church, Michigan, 1981, 160 p.; Frank B. Holbrook, Doctrine of the
sanctuary: a historical survey (1845-1863), Silver Spring, MD: Biblical Research Institute,
General Conference of Seventh-day Adventists, 1989, 238 p.; Arnold V. Wallenkampf, W.
Richard Lesher, The Sanctuary and the atonement: biblical, historical, and theological studies,
Washington D.C., 1981, 703 p.; Herbert E. Douglass, Why Jesus waits: how the sanctuary
message explains the delay in the Second Coming, Nampa, Idaho: Pacific Press, 2001; Clifford
Goldstein, Graffiti in the holy of holies: an impassion response to recent attacks on the sanctuary
and Hellen White, Nampa, Idaho: Pacific Press, 2003, 175 p.
373
„Isus, garantul nostru, a intrat în „locurile sfinte” şi s-a înfăţişat pentru noi în prezenţa lui
Dumnezeu. Însă nu cu speranţa de a obţine ceva pentru noi în momentul acela sau într-un moment
oarecare din viitor. Nu! El obţinuse pentru noi acel ceva pe cruce. Iar acum în calitate de Mare
Preot al nostru, El ne împărtăşeşte virtuţile jertfei sale ispăşitoare”: Seventh-day Adventists Answer
Questions on Doctrine. An Explanation of Certain Major Aspects of Seventh-day Adventist Belief,
notes with historical and theological introduction by George R. Knight, Berrien Springs, Andrews
University Press, Annotated Edition, 2003, p. 381.
374
Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 375. Prefigurarea acestei lucrări preoţeşti era
sistemul jertfelor din Vechiul Testament, însă chivotul israelit era doar o umbră, o prefigurare a
o îndeplineau preoţii zi de zi la templu („Hristos nu are nevoie ca ceilalţi mari

preoţi să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru
păcatele poporului, căci lucrul acesta s-a făcut odată pentru totdeauna, când s-a
adus jertfă pe Sine Însuşi”, Evrei VII, 27). El ar fi intrat în altarul ceresc pentru
a mijloci în numele poporului Său (Evrei VI, 20; IX, 24) şi această activitate a
început de la Înălţare şi va continua până ce El va părăsi sanctuarul ceresc la a
doua sa venire. Biserica „apostată”, spun ei, transferase în mâinile preoţilor
lucrarea de mijlocire în favoarea oamenilor prin introducerea spovedaniei şi a
împărtăşaniei. De asemenea, ea l-a sacrificat pe Hristos la fiecare Liturghie şi
astfel a îndepărtat din mintea oamenilor lucrarea lui Hristos din ceruri. Astfel,
„cornul cel mic” a smuls jertfa cea necurmată şi a „surpat” locul Sanctuarului lui
Hristos375.
Referitor la a doua etapă a activităţii lui Hristos în sanctuarul ceresc
(curăţirea sanctuarului), adventiştii se raportează la textul de la Evrei IX, 23:
„Dar deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul
acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât
acestea”. Ei consideră acest pasaj ca o indicaţie clară că Hristos îndeplineşte în
sanctuarul ceresc o curăţire care este tipologic echivalentă cu lucrarea marelui
preot în sanctuarul pământesc în Ziua Curăţirii. Viziunile Profetului Daniel
introduc elemente legate de timp şi acest lucru face posibilă, în viziunea
adventiştilor, identificarea unui moment specific în cadrul istoriei mântuirii,
când Mesia va începe lucrarea finală de curăţire, de judecată şi de vindecare în
locaşurile cereşti. Pe baza principiului an-zi, ei consideră că „urâciunea
pustiirii”(Daniel VIII,13) începe în anul 457 î.d.Hr. (decretul lui Artarxerxes de
reconstruire a templului) şi se termină în 1844 d.Hr., această perioadă temporală
acoperind cele 2300 de seri şi de dimineţi din vedenie („Şi el mi-a zis: Până vor
trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”,
altarului din ceruri spun adventiştii. În Apocalipsă, scenele descrise în capitolele IV şi V se referă
la întronarea lui Hristos ca Rege şi Mare Preot în sanctuarul ceresc, deoarece aici se află tronul lui
Dumnezeu şi tot aici este prezent Mielul. În capitolul V, este vorba de asemenea de tronul lui
Dumnezeu, înconjurat de oştile îngereşti şi de „Leul din tribul lui Iuda”. Adventiştii arată că,
alături de Epistola către Evrei, şi Profetul Daniel vorbeşte despre Mesia ca Cel ce îndeplineşte
serviciul zilnic în altarul ceresc (VIII, 11-12).
375
„Prin aceste învăţături, lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc a fost îndepărtată din mintea
multor creştini, iar în locul ei au fost aşezate tot felul de lucruri care duc la rătăcire. Prin liturghie
şi spovedanie, atenţia credincioşilor este îndepărtată de la o continuă dependenţă de lucrarea
mijlocitoare a Mântuitorului în Sanctuarul Său”: Daniel. Studii biblice pentru majori, ediţie pentru
instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 112. Frank B. Holbrook,
Doctrine of the sanctuary: a historical survey (1845-1863), Silver Spring, MD: Biblical Research
Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1989.
Daniel VIII, 14). Începând cu acest timp particular al istoriei mânturii, Hristos
va începe al doilea aspect al lucrării sale de mijlocire în sanctuarul ceresc, şi
anume cel descris la Evrei IX, 23376.
Timpul curăţirii sanctuarului, spun ei, este perioada judecăţii
investigative377. Această judecată va decide care dintre credincioşi vor fi răpiţi în
momentul venirii Domnului şi vor fi duşi în ceruri, în regatul veşnic; ea
reprezintă acea parte a timpurilor de sfârşit, când umanitatea mai are încă o
şansă să primească Evanghelia. Hellen G. White vorbeşte pe larg despre
judecata pre-adventă în Tragedia veacurilor, p. 479-491378. Pe baza textului de
la Daniel VII, 21-22 adventiştii cred că această judecată va avea loc după
războiul pe care micul corn îl face sfinţilor şi înainte ca aceştia să primească
împărăţia veşnică. Din Apocalipsă XIV, 7, unde se spune că „ceasul judecăţii a
venit”, se înţelege, susţin ei, că acest moment este plasat înainte de întoarcerea
lui Iisus în slavă. Deci această judecată va avea loc în intervalul cronologic situat
între 1798 d.Hr. şi a doua venire.
Această primă fază a Judecăţii îl are pe Dumnezeu Tatăl ca judecător
(Daniel VII, 9). Pe baza versetelor de la 1 Petru IV, 17 şi Daniil XII, 1,
adventiştii susţin că cei care vor veni la Judecată sunt mai întâi poporul lui
Dumnezeu, cei ale căror nume apar în „Cartea Vieţii”, apoi falşii credincioşi.
„Sfinţii Celui Prea Înalt” vor fi atacaţi de micul corn, dar Dumnezeu va răsplăti
răbdarea lor. Numele celor care nu au rămas credincioşi vor fi şterse din „Cartea
376
Despre acest calcul numerologic: Daniel. Studii biblice pentru majori, ediţie instructori,
octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 100.
377
Gerhard Hasel, „Divine Judgement”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist, p. 815-856;
Gerhard Hasel, „«The Little Horn » , the Heavenly Sanctuary and the Time of the End: A Study of
Daniel 8, 9-14”, în: Symposium on Daniel: Introductory and Exegetical Studies, (ed.) Frank
Holbrook, Washington, 1986, p. 378-461; George Ladd, The Last Things, Grand Rapids, 1978;
William H. Shea, „When Did the Seventy Weeks of Daniel 9, 24- 27 Begin?”, în: Journal of
Adventist Theological Society, 1/1991, p. 115-138; Gerhard Pfandl, The Time of the End in the
Book of Daniel, Adventist Theological Series, 1992; William H. Shea, „Spatial Dimension in the
Vision of Daniel 8”, în: Symposium on Daniel, p. 497-526.
378
„Când se încheie judecata investigativă, susţin adventiştii, destinul tuturor va fi hotărât pentru
viaţă sau pentru moarte. Harul se sfârşeşte cu puţin timp înainte ca Domnul să apară pe norii
cerului”: Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 261; „Numele celor
credincioşi rămân în „Cartea Vieţii”; numele celor care niciodată nu l-au acceptat pe Hristos vor fi
lăsate la o parte în această judecată”: Hellen G. White, Maranata..., p. 480; „Aceia care l-au
acceptat pe Hristos, dar au rupt legătura cu El, vor avea numele scoase afară in Cartea vieţii”:
Hellen G. White, Maranata..., p. 483. Alte texte importante sunt grupate în articolul „La
purification du sanctuaire celeste”, în: Hellen G. White, L’esprit de la prophétie et ses
enseignements, Séminaire adventiste de Salève, p. 318-320.
Vieţii”379. Locul acestei judecăţi va fi în ceruri, şi, mai precis, în sanctuarul

ceresc, spun ei (Daniel VII; VIII)380. În ceeea ce priveşte scopul acestei judecăţi,
adventiştii se bazează pe versetul de la 1 Corinteni VI, 2, că „sfinţii vor judeca
lumea”. Sfinţii lui Dumnezeu sunt acuzaţi, persecutaţi şi asupriţi, însă în timpul
judecăţii pre-advente, Dumnezeu trimite forţele cerului în ajutorul lor şi va face
dreptate „sfinţilor Celui Preaînalt” (Daniel VII, 22)381. Însă judecata nu
presupune numai îndreptăţirea celor neprihăniţi, ci şi pedepsirea celor răi.
Judecata care face dreptate sfinţilor conduce şi la nimicirea „cornului mic”,
adică la distrugerea puterii papale.
Lucrarea preoţească a lui Hristos nu a fost în general un subiect de reflecţie
pentru autorii protestanţi. S-au referit tangenţial la acest aspect Jean Calvin
(1509-1564), în Comentariu la Epistola către Evrei şi teologii puritani englezi,
în special John Owen (1616-1683), în Exposition on Hebrews382. Însă ideea
379
„Înainte ca Hristos să vină pe norii cerului este necesar să se facă o verificare completă şi
amănunţită a tuturor candidaţilor pentru viaţa veşnică, întrucât deciziile în vederea morţii şi a vieţii
vor fi deja luate când se va arăta El”: Seventh-day Adventists Answer Questions On Doctrine…,
p. 438; „Curăţarea sanctuarului implică o lucrare de cercetare, o lucrare de judecată. Această
lucrare trebuie îndeplinită înaintea lui Hristos pe pământ pentru a-şi răscumpăra poporul; căci
atunci când vine, „răsplata este cu El ca să dea fiecăruia după faptele lui” (Apocalipsă, 22, 12)”:
Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 386.
380
Textul de la Facere, referitor la căderea în păcat a primilor oameni (Facere III, 1-19) este
considerat un exemplu al „procedurii judiciare” a lui Dumnezeu faţă de umanitate. „În cazul lui
Adam şi al Evei, se pare că Dumnezeu a cerut un raport din partea făptaşilor (? !, n.a.), iar
această anchetă a confirmat că făptaşii erau pe deplin conştienţi de păcătoşenia faptei lor”: Daniel.
Studii biblice pentru majori, ediţie instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi sănătate,
2004, p. 92. Alt text care se referă la „metoda procedurală folosită de Dumnezeu înainte de
aplicarea pedepsei” s-ar găsi la Facere XVIII, 23-33 şi XIX, 19-23: discuţia lui Dumnezeu cu
Avraam înainte de pedepsirea Sodomei şi a Gomorei şi discuţia cu Lot.
381
„De-a lungul timpului, unii dintre aceşti sfinţi au fost declaraţi, de către tribunalele pământeşti,
vinovaţi de diferite fărădelegi, când de fapt ei slujeau lui Dumnezeu şi oamenilor cu credincioşie.
În timpul judecăţii pre-advente, aceste sentinţe nedrepte rostite de tribunalele pământeşti vor fi
schimbate de tribunalul ceresc. În felul acesta, Dumnezeu va face dreptate sfinţilor Săi”. A se
vedea: William H. Shea, Theological Importance of the Preadvent Judgement, Seventy Weeks,
Leviticus, Nature of Prophecy, (ed.) F. B. Holbrook, Daniel and Revelation Committee Series, vol.
3, Washington D.C.: Biblical Research Institute, p. 323-332; William H. Shea, Selected Studies on
the Prophetic Interpretation, Washington, 1982; George Knight, A Search for Identity: The
Development of Seventh-day Adventist Beliefs, Hagerstown, Review and Herald Publishing
Association, 2000.
382
Este interesant că în anul 1841 se tradusese pentru prima dată în limba engleză comentariul lui
Calvin la Epistola către Evrei: Calvin’s Commentary on the Epistle to the Hebrews, translated
from latin by a beneficied clergyman of the Church of England, London, 1841, 197 p. Vezi şi John
Owen, An Exposition of the Epistle to the Hebrews, Grand Rapids, Michigan: Baker Book House,
reprint 1980, ce face parte din colecţia „Works of John Owen”, în 23 de volume, din care ultimele
unei judecăţi care să arate cine se poate bucura de prima înviere nu este nouă în
eshatologia protestantă. Teologul luteran, Joseph A. Seiss (1823-1904), afirma
în lucrarea The Apocalypse. Lectures on the Book of Revelation (ediţie Grand
Rapids: Zondervan, 1957) că oamenii nu sunt înviaţi sau transformaţi pentru a se
înfăţişa înaintea judecăţii, ci învierea şi transformarea sunt rezultatul judecăţii
care a avut loc deja în locaşul morţilor, în timp ce aceştia au fost morţi şi asupra
celor vii, în timp ce aceştia au fost în viaţă383.
Această doctrină dobândeşte consistenţă abia odată cu milenarismul
profesat de William Miller (1782-1849), care, studiind profeţiile lui Daniel, a
ajuns la concluzia că textul referitor la „curăţirea sanctuarului” (Daniel VIII,
14) corespunde cu curăţirea pământului de păcat la a doua venire a Domnului
şi că cei 2300 de ani se vor sfârşi în 1844. În încercarea de a explica „marea
dezamăgire” din 1844, Hiram Edson (1806-1882) a fost primul care a sugerat
că la sfârşitul celor 2300 de ani Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a
îndeplini o lucrare specială înainte de întoarcerea pe pământ. Faţă de profeţia lui
William Miller, Hiram Edson a avut revelaţia că sanctuarul care urma să fie
curăţat nu era pe pământ, ci în cer, iar 22 octombrie 1844 marchează începutul,
nu sfârşitul „Zilei curăţirii”384. Începând cu 1846, această convingere a fost
popularizată de Owen Russell Loomis Crosier (1820-1913), care a apărat-o în
ediţiile publicaţiei adventiste, The Day Star. Croiser a fost cel care a teoretizat
cele două faze ale lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc: una care începe la
Înălţare, alta care începe în 1844, în Sfânta Sfintelor. Mai departe, prin lucrările
lui Hellen Gould White (1827-1915) s-a stabilit o legătură între sanctuar, cele
10 porunci şi respectarea sabatului. Deşi venirea lui Hristos era considerată
7 volume (publicate prima dată în 1668-1684) sunt dedicate Epistolei către Evrei. Vol. 17:
Concerning the Epistle to the Hebrews; Concerning the Messiah; Concerning the Jewish Church.
Vol. 18: The Sacerdotal Office of the Christ; A Day of Scared Rest; Summary of Observations on
Hebrews. Vol. 19: Exposition of Hebrews, 1-3:6. Vol. 20: Exposition of Hebrews, 3:7-5:14. Vol.
21: Exposition of Hebrews, 6:1-7:28. Vol. 22: Exposition of Hebrews, 8:1-10:39. Vol. 23:
Exposition of Hebrews, 11:1-13:25 .
383
Joseph Seiss (1823-1904) a fost unul din cei mai importanţi predicatori evanghelici. Dintre
numeroasele sale scrieri menţionăm: Lectures on Epistles to the Hebrews, Baltimore, 1846; Last
Times (1856); Holy Types (1860); Parable of the Ten Virgins (1862); Lectures on the Apocalypse
(3 vol., 1870-1884; 61900); Voices from Babylon (1879); The Golden Altar, manual of private
devotions, New York, 1882; Lectures on the Epistles (2 vol., 1885).
384
LeRoy Froom descrie astfel această „descoperire”: „...peste el a venit convingerea copleşitoare
că, în loc ca marele nostru preot să fi ieşit din locul preasfânt al Sfântului Locaş ceresc pentru a
veni pe acest pământ în cea de a zecea zi a celei de-a şapte luni la sfârşitul celor 2300 de zile, El a
intrat în acea zi pentru prima dată în a doua încăpere a sfântului Locaş şi că, înainte de venirea Lui
pe acest pământ, El are de îndeplinit o lucrare în locul preasfânt”: „70 Weeks Considered Key to
2300 years”, în: Prophetic Faith of our Fathers, vol. 2, p. 226-247.
iminentă, totuşi nicio dată ulterioară nu a mai fost fixată.

În adventism, Judecata pre-adventă (investigativă) este importantă pentru
toţi cei care mărturisesc că urmează lui Hristos. Este o chemare pentru toţi
oamenii ca să rămână credincioşi şi să se întoarcă la Domnul. Cei credincioşi să
rămână loiali „Evangheliei veşnice”, iar cei necredincioşi să audă proclamarea
ei. În timp ce Hristos îndeplineşte curăţirea sanctuarului ceresc, poporul lui
Dumnezeu pe pământ trebuie să-şi cureţe vieţile de păcat prin lucrarea Duhului.
Astfel, „misiunea de a predica vestea cea bună în toată lumea trebuie
văzută în legătură cu Judecata pre-adventă”. Când lucrarea judecăţii
investigative va înceta, destinul fiecărui om va fi decis pentru viaţă sau
moarte, iar această probă se încheie cu puţin timp înainte ca Domnul să
apară pe norii cerului385.
În al doilea rând, doctrina preoţiei lui Hristos, împreună cu interpretarea
profetică a textului de la Daniel VIII, 14, furnizează „Bisericii Adventiste de
Ziua a Şaptea” o identitate istorică. Adventiştii văd mişcarea lor nu ca pe un
accident istoric, ci ca pe rezultatul intervenţiei speciale a lui Dumnezu în
problemele umanităţii. Împlinirea profeţiei de la Daniel VIII, 14 în anul 1844
validează prezenţa adventiştilor de ziua a şaptea în lume şi mai ales în
comunitatea creştină. La fel cum începutul slujirii cereşti a lui Hristos, spun ei,
corespunde cu revărsarea Duhului în Biserică (Fapte II, 33), tot astfel, începutul
„Zilei curăţirii” coincide cu naşterea „Bisercii Adventiste de Ziua a Şaptea”.
„Biserica Adventistă” a traversat o criză gravă în anii 1980, când un lider
adventist marcant, Desmond Ford, decanul unui Colegiu din Australia, a pus sub
semnul întrebării validitatea principiului zi-an, a arătat că doctrina sanctuarului
este nescripturistică şi a demonstrat justeţea abordării simbolice a cărţilor
apocaliptice386. 150 de teologi adventişti s-au reunit la Glacier View în Colorado
385
Hellen G. White, The Great Controversy, p. 922. John Butler arată că în doctrina sanctuarului
se combină învăţături ale Vechiului Testament, ca model de viaţă; căutarea wesleyană pentru sfinţenie
şi perfecţiune şi legalismul pelagian: John Butler, „From Millerism to Sevent-Day Adventism”, în:
Church History, 1986, p. 50-64.
386
„Daniel 8, 14 and the Day of Atonement”, în: Spectrum, 11/1979, p. 30-36. Ford şi-a expus
ideile într-o comunicare ţinută la adunarea Association of Adventist Forums (Pacific Union
College, 27 octombrie 1979), unde el era visiting professor. În discursul său, Investigative
Judgement. Theological Milestone or Historical Necessity?, el a arătat că această doctrină nu poate
fi susţiută biblic, lucru care i-a adus suspendarea. Vezi Walter Utt, „Desmond Ford Raises the
Sanctuary Question”, Spectrum, 4/1980, p. 3-8. Autorul arată că problema ridicată de Ford şi
anume o nouă înţelegere a judecăţii investigative, atingea înseşi identitatea „Bisericii Adventiste”
şi făcea inutilă existenţa unei „Biserici a rămăşiţei”. Utt adăuga faptul că „pentru a supravieţui, o
organizaţie religioasă trebuie să aşeze nişte limite şi să le reafirme periodic, dar într-un fel care să
fie perceput ca rezonabil şi corect”, p. 8.
(10-15 august 1980) pentru a examina acestei opinii şi au dat astfel tonul unor
studii sistematice care să împace eshatologia adventistă cu noile metode critice.
Cu toate acestea, controversa a semănat îndoială în adventism şi multe
personalităţi marcante s-au ridicat în apărarea lui Ford. Publicaţiile adventiste
recente abordează frecvent învăţătura despre sactuar, încercând să o facă
accesibilă şi să arate că ea este crucială pentru „Biserica Adventistă”387.
b) Sabatul: „marele test de loialitate de la sfârşitul vremurilor”388

În al 19-lea articol de credinţă al „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, se
spune: „Că Binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiunii, s-a odihnit
în cea de a 7-a zi şi a instituit sabatul pentru toţi oamenii, ca un moment de
aducere aminte a creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui
Dumnezeu cere păzirea Sabatului zilei a 7-a ca zi de odihnă, de închinare şi de
slujire, în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului... Păzirea
plină de bucurie a acestui timp sfânt de seara şi până seara, de la apus de soare şi
până la apus de soare este o celebrare a actelor răscumpărătoare ale lui
Dumnezeu”389.
Adventiştii cred că sabatul va avea un loc special în criza finală a istoriei
acestei lumi. Aproape de sfârşit va fi o creştere a puterii demonice. Răutatea lui
Satana, fiara din Apocalipsă XII, este direct îndreptată către „rămăşiţa” de
credincioşi. Sabatul, semn pentru evrei că Iahve era Dumnezeul lor, va fi în
timpurile din urmă un semn al loialităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de
legământul Lui390: „Sabatul va fi marele test de loialitate la sfârşitul
387
„Solia sanctuarului se dovedeşte a fi de o importanţă crucială pentru teologia adventistă.
Această porţiune a doctrinei adventiste, privitoare la Sanctuar, este supusă tirului criticii celei mai
vehemente, în ciuda dovezilor biblice, acceptate şi de teologii din diverse confesiuni”: Clifford
Goldstein, „Lucrarea lui Hristos în cer”, în: Curierul Adventist, martie 2004, p. 9-12. Despre
această criză, a se vedea: Richard Lehmann, Les Adventistes du Septième Jour, Maredsous,
Éditions Brépols, 1987, p. 22 ; Laura Vance, Seventh-day Adventism in Crisis. Gender and
Sectarian in an Emerging Religion, Chicago, 1999, p. 81-84. Vezi şi Florin Lăiu, „Bătălia pentru
sanctuar (VII)”, în: Curierul Adventist, iulie 2003, p. 17-19.
388
Kenneth A. Strand, „The Sabbath”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 493-537. A se
vedea, de asemenea, Samuelle Bacchiochi, From Sabbath to Sunday. A Historical Investigation of
the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, Rome, 1977; Kubo Sakae, God Meets Man.
A Theology of the Sabbath and the Second Advent, Nashville, 1978; Henneth Strand (ed.), The
Sabath in Scripture and History, Washington, 1982.
389
Articolul 19 de credinţă, Adventiştii de ziua a 7-a cred...: o expunere biblică a celor 27 de
puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul Evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 380-408.
390
Adventiştii cred că impunerea respectării duminicii la sfârşitul vremurilor este „semnul fiarei”,
despre care se vorbeşte în Apocalipsă: „Noi credem că restaurarea Sabatului este indicată în
vremurilor. El va fi linia de separaţie între cei care-i slujesc lui Dumnezeu şi cei
care nu-i slujesc. Aşa cum respectarea unui fals sabat, în complicitate cu legea
statului, contrar celei de a patra porunci, va fi un semn de adeziune la o putere
care este în opoziţie cu Dumnezeu, tot aşa ţinerea adevăratului Sabat, în
ascultare faţă de legea lui Dumnezeu, este o evidenţă a loialităţii faţă de
Dumnezeu. În timp ce o categorie, acceptând semnul supunerii faţă de puterile
pământeşti, primeşte semnul fiarei, cealaltă categorie, alegând supunerea faţă de
autoritatea divină, primeşte semnul lui Dumnezeu”391.
Doctrina despre sabat este construită pe câteva texte din Vechiul
Testament392. Adventiştii pretind că la începutul creştinismului nu exista decât o
Duminică anuală, care comemora Învierea şi că duminica a înlocuit sabatul
începând cu secolul al IV-lea. Dacă această dată anuală a început să fie
sărbătorită săptămânal, acest lucru s-a datorat unor factori contextuali, ca de
exemplu sentimentele anti-evreieşti. Ei consideră că mărturiile părinţilor
apostolici sau post-apotolici care vorbesc despre „ziua Domnului” sunt fie
interpolaţii din secolul al IV-lea (la Sfântul Ignaţiu de Antiohia, Epistola către
Magnezieni; Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I), fie traduceri
greşite (Didahia, capitolul 14). Din secolul al III-lea încolo, deşi referinţele
despre respectarea duminicii sunt numeroase, aceasta nu înseamnă, din punctul
de vedere al adventiştilor, că sâmbăta nu era respectată în egală măsură. De abia
începând cu secolul al VI-lea, duminica ar fi început să fie considerată în Europa
profeţia biblică din Apocalipsă XIV, 9-12. Crezând cu sinceritatea aceasta, noi considerăm
respectarea sabatului drept o probă a loialităţii noastre faţă de Cristos, în calitate de Creator şi
Răscumpărător. Adventiştii de ziua a 7-a nu se bizuie pe ţinerea sabatului ca pe un mijloc de
mântuire sau de câştigare a unui merit deosebit înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiţi numai
prin har. Prin urmare, respectarea sabatului din partea noastră, ca de altfel şi loialitatea noastră faţă
de orice altă poruncă a lui Dumnezeu, este o expresie a dragostei noastre pentru Creatorul şi
Răscumpărătorul nostru” .
391
„Nimeni nu a primit încă Semnul Fiarei. Vremea de încercare nu a sosit încă... Ţinerea
Duminicii nu este încă Semnul Fiarei şi nu va fi până ce se va răspândi decretul ce-i va determina
pe oameni să se închine acestui Sabat idolatru”: Adventists Answer Quations on the Doctrine…, p.
183. „Când respectarea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi iluminată cu privire la
obligaţia pentru sabatul cel adevărat, atunci cel care va călca porunca lui Dumnezeu pentru a
asculta o regulă ce nu are autoritate mai înaltă decât cea a Romei, va onora papalitatea mai presus
de Dumnezeu. El va aduce omagiu Romei şi puterii ce impune sabatul cel fals. Se va închina fiarei
şi icoanei ei”:Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 167. Este
interesant că Hellen G. White îşi sfătuia adepţii să facă toată lucrarea misioanară duminica, dar să
nu înfrunte cu orice preţ pe cei care respectă duminica , p. 176.
392
Facere II, 1-3; Ieşire V, 5; Ieşire XVI; Ieşire XX, 8-11; Ieşire XXIII, 12; Ieşire XXXI, 13-17;
Ieşire XXXIV, 21; Ieşire XXXV, 2-3; Levetic; Deuteronom V, 12-15, la care se adaugă
numeroase referinţe în cărţile istorice şi profetice.
ca o împlinire a poruncii sabatului. O oarecare stânjeneală se observă în a

explica de ce reformatorii nu au schimbat duminica. Adventiştii susţin că
reformatorii au ales tot Duminica „pentru că aceasta era ziua tradiţională de
rugăciune în care oamenii erau obişnuiţi să meargă la Biserică” 393.
În realitate, adventiştii au împrumutat această credinţă de la Baptiştii de
Ziua a Şaptea (1671), primul grup neo-protestant care a respectat sâmbăta în
Lumea Nouă-America. Baptiştii de Ziua a Şaptea au publicat numeroase
apologii ale sâmbetei în periodicele lor, Missionary Magazine şi Protestant
Santinel, înlocuite în 1844 de The Sabbath Recorder. În 1835 a fost întemeiată
American Sabbath Tract Society, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
au fost publicate o serie de 17 tratate şi cărţi despre ţinerea sabatului. Cei care au
predicat sabatul printre mileriţi au fost Rachel Oaks Preston, o baptistă de ziua
a şaptea şi Thomas M. Preble (1810-1907), un important pastor milerit, care a
început să ţină sâmbăta începând din 1844. În 1845, el a publicat o broşură pe
acest subiect, The Hope of Israel (Speranţa lui Israel). În sfârşit, Joseph Bates
(1792-1872), un alt lider milerit, a contribuit la răspândirea acestei doctrine,
după ce a citit articolul lui Thomas M. Preble despre sabat. El a scris la rândul
lui un tratat intitulat The Seventh Day Sabbath, a Perpetual Sign (Sabatul de
ziua a şaptea, un semn veşnic), în care el prezenta sabatul pe baza celor 10
porunci şi pe baza mesajului îngerului din Apocalipsă XIV394. Un alt pamflet
publicat în 1848, A Seal of the Leaving God: 144,000 being sealed in 1849,
justifica sabatul pe baza textului de la Apocalipsă XIV, 9-12 şi îl numea
„pecetea lui Dumnezeu”.
După ce mişcarea adventistă s-a stabilit la Battle Creek, Michigan, Joseph
Bates a prezidat multe conferinţe adventiste. Teoria lui era că textul din Daniel
VII, 25, care vorbeşte de schimbarea timpurilor şi a legilor, se referă precis la
sabat. Hellen G. White a fost convinsă de argumentele lui Joseph Bates şi în
anul (1846) în care s-a căsătorit cu James White (1821-1881) a început să
393
„Care a fost motivul acestei schimbări ? Atât presiunile externe, cât şi cele interne exercitate
asupra Bisericii i-au forţat pe creştini să se diferenţieze radical de evrei. Conflictul dintre iudei şi
Imperiul Roman i-a determinat pe aceşti creştini să-şi stabilească o identitate nouă, care să-i ajute
să evite măsurile represive aplicate iudeilor sub dominaţie romană”: Daniel. Studii biblice pentru
majori, ediţie instructori, octombrie-decembie 2004, Ed. Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 86. Vezi şi
Kenneth A. Strand, „The Sabbath”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 523.
394
Joseph Bates, The Seventh Day Sabbath, A Perpetual Sign, New Bedford:Pres of Benjamin
Lindsey, 1846. Despre Joseph Bates, a se vedea: Joseph Bates, Autobiography, Berrien Springs,
Andrews University Press, 2004; George Knight, Joseph Bates. The Real Founder of Seventh-day
Adventism, Hagerstown, Review and Herald Publishing Association, 2004. Joseph Bates, un fost
căpitan de navă, a devenit o figură cunoscută între predicatorii evanghelişti ai celei de a doua
deşteptări religioase.
respecte sabatul. În anul următor, ea avea prima viziune despre sabat, dar abia
după 1850 problema respectării sabatului a fost deplin clarificată la adventişti.
„Pionierii” doctrinei sabatului au accentuat legătura acesteia cu doctrina
sanctuarului. În învăţătura adventistă de astăzi, sabatul este respectat de vineri
seara de la apusul soarelui până sâmbătă seara tot la apusul soarelui. Aşa cum a
învăţat Hellen G. White, sunt interzise activităţile cotidiene, dar este încurajată
activitatea spirituală395.
c) Hellen Harmon Gould White, „vocea profeţiei”

Adventiştii consideră că, aşa cum Dumnezeu a dăruit darul profetic
Sfântului Ioan Botezătorul pentru a anunţa prima venire a Domnului, tot astfel,
în vremurile din urmă, va trimite din nou darul profetic, astfel încât „fiecare să
aibă ocazia să se pregătească pentru a întâmpina pe Mântuitorul”. Acest
instrument al harului va împlini profeţia lui Isaia XI, 10-12, că Domnul îşi va
întinde a doua oară mâna sa pentru a răscumpăra rămăşiţa sa. În „Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea”, darul profeţiei s-a manifestat, spun ei, prin Hellen
G. White (1827-1915), fondatoarea mişcării, recunoscută ca „mesager al
Domnului, ca vas al darului profeţiei”396.
În prefaţa lucrării The White Lie (Minciuna albă), Walter T. Rea, un
membru marcant al „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, arăta că Hellen
Gould Harmon White a copiat masiv din lucrările mai multor autori din vremea
395
„Sabatul nu este o perioadă de inactivitate nefolositoare. Legea interzice munca cotidiană în
ziua Domnului... Dar aşa cum Dumnezeu a încetat să mai lucreze şi s-a odihnit în ziua sabatului şi
l-a binecuvântat, aşa şi omul trebuie să înceteze ocupaţiile lui de zi cu zi şi să dedice acele ore
sfinte odihne, rugăciunii şi faptelor bune”: Hellen G. White, The Desire of Ages. The Conflict of
the Ages Illustrated in the Life of Christ, Mountain View, California: Pacific Press Publishing
Association, 1940 (first published, 1898), p. 207. A se vedea şi Richard Lehmann, Les Adventistes
du Septième Jour, Maredsous, Éditions Brépols, 1987, p. 42-43.
396
„Între darurile Duhului Sfânt se află şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al
Bisericii rămăşiţei şi a fost manifestat în lucrarea lui Hellen White. Scrierile acestui sol al lui
Dumnezeu sunt un izvor continuu al adevărului investit cu autoritate, aducând Bisericii încurajare,
călăuzire, instruire şi mustrare. Ele declară în mod clar că Biblia este etalonul după care orice
învăţătură şi experienţă trebuie să fie verificată”: art. 17 de credinţă, Adventiştii de ziua a 7-a
cred...: o expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul
Evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 330-351. De asemenea, ei vorbesc despre marea influenţă a
scrierilor ei: „Domnul i-a dat sfaturi în probleme de sănătate, educaţie, viaţă de familie, cumpătare,
evanghelism, lucrare medicală”, lucru verificat de comportamentul membrilor Bisericii, care citesc
cu regularitate scrierile ei”: ibidem, p. 346. „Scrierile lui Hellen White nu sunt un înlocuitor al
Sfintelor Scripturi... Rolul ei principal în timpul dezvoltării şi al cristalizării învăţăturilor lor
doctrinare a fost acela de a-i călăuzi în înţelegerea Bibliei şi de a confirma concluziile la care au
ajuns prin studierea Bibliei”: ibidem, p. 347.
ei397: „Am ales titlul Minciuna albă pentru cartea mea şi nu îl aplic doar pentru
Hellen Gould Harmon White. Când noi, toţi sau fiecare în parte, ne dăm
consimţământul pentru perpetuarea mitului despre o persoană sau despre un
lucru, suntem noi înşine părtaşi la o minciună albă. Mesajul acestei cărţi este de
a ne ajuta să ne trezim, noi toţi care perpetuăm legenda”. Aşa cum arată Laura
Vance, scandalul generat de poziţia lui Walter T. Rea nu a fost decât o verigă
într-o discuţie care a început în jurul anului 1900 şi care continuă şi astăzi, cu
efecte încă imprevizibile pentru viitorul mişcării398.
3) PROBLEMA ÎNTÂRZIERII ADVENTULUI
Iminenţa venirii Domnului constituie încă o parte importantă a discursului

eshatologic al „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. Adventistul John Butler
spunea că „în timpul nostru, adventiştii întruchipează spiritul mesajului lui Hellen
G. White, păstrând sensul urgenţei sale... A pierde sensul de iminenţă promovat
397
În prefaţa lucrării sale, The White Lie, Turlock, CA: M & R Publications, 1982, 409 p., Walter
T. Rea arată cum, la începutul activităţii sale de pastor, a compilat două volume de biografii din
Vechiul şi din Noul Testament, la care a adăugat citate din operele Hellenei G. White. Cu acest
prilej, el a venit în contact cu multe din cărţile Hellenei G. White, unele publicate în timpul vieţii
acesteia, dar niciodată republicate. Astfel, el a descoperit că una din aceste cărţi, Sketches from the
Life of Paul, publicată în 1883, era identică cu o altă lucrare apărută cu 30 de mai devreme, şi
anume The Life and Epistles of the Apostle Paul, scrisă de William J. Conybeare şi John S.
Howson şi publicată la Londra, în 1851 şi la New York. Mai târziu, când studia la University of
Southern California pentru obţinerea titului de doctor, şi-a dat seama că Hellen White a copiat
mult din cărţile unui alt autor contemporan ei, şi anume Alfred Edersheim. De exemplu, lucrarea
lui Edersheim, The Bible History. Old Testament, publicată în 7 volume (1876-1887), i-a servit
doamnei White pentru a scrie Patriarchs and Prophets (1890), iar The Life and Times of Jesus the
Messiah, London, 1883, New York, 1883, i-a servit pentru The Desire of Ages.
398
Laura Vance, Seventh-day Adventism in Crisis. Gender and Sectarian in an Emerging Religion,
Urbana: University of Illinois Press, 1999, p. 77-81. Pentru alte luări de poziţie adventiste faţă de
problema plagiatului la Hellen White, a se vedea: Eric Anderson, „Must the Crisis Continue?”, în:
Spectrum, 3/1981; John Dart, „Plagiarism Found in Prophet Books”, în: Los Angeles Times, 23
octombrie 1980, p. 1; Vance Packard, The Status Seekers, New York: Simon and Schuster, Pocket
Books, 1961; Samm Sinclair Baker, The Permissible Lie, Boston: Beacon Press, 1968. Eric
Hoffer, The True Believer, New York: Harper & Row, Publishers, Perennial Library, 1951. Despre
îngrijorarea „Bisericii Adventiste” faţă de scăderea interesului pentru scrierile fondatoare, a se
vedea mai multe articole din Curierul adventist: Lucian Floricel, „O moştenire pentru viitor”, în:
Curierul Adventist, iulie 2004, p. 18-20; James Nix, „Lumina care străluceşte încă”, în: Curierul
Adventist, septembrie 2004, p. 4-6; Valetin Rusu, „Dacă avem Biblia de ce mai avem nevoie de
spiritul profetic?”, în: Curierul Adventist, septembrie 2004, p. 10-12 etc.
de Hellen White înseamnă a pierde esenţa înseşi a mesajului adventist”399.

Sociologii au stabilit însă că este greu să se menţină un grad înalt de aşteptare pe
termen lung în rândul adepţilor unei mişcări religioase. Deoarece au trecut mai
multe generaţii de adventişti de ziua a şaptea care au sperat să vadă a doua
venire, se caută argumente pentru a explica întârzierea Parusiei.
Hellen G. White lega întârzierea adventului de necredinţa poporului lui
Dumnezeu: „Dacă planul lui Dumnezeu ar fi fost executat de poporul Său şi
dacă lumea ar fi primit mesajul milei, Hristos ar fi venit deja pe pământ, iar
sfinţii ar fi fost bineveniţi în oraşul lui Dumnezeu”400. Până astăzi, liderii
„Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” oscilează între două explicaţii. Pe de o
parte, întârzierea este cauzată de faptul că adepţii „Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea” nu sunt încă pregătiţi pentru acele evenimente, deci nu au ajuns la
nivelul moral pe care-L cere Dumnezeu; pe de altă parte, nu a fost predicată
Evanghelia la toată lumea, aşa cum a propovăduit Hristos, deci activitatea lor de
prozelitism nu şi-a atins încă scopul.
În articolul „Elements d’une théologie du retard”, teologul adventist,
Richard Lehmann, preşedintele „Campus Adventiste du Salève-France”,
constata cu amărăciune faptul că „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” anunţă
întoarcerea lui Hristos şi sfârşitul lumii de mai bine de 140 de ani şi Isus încă nu
a revenit” şi se întreba dacă nu cumva acest lucru este un semn că „Biserica” a
eşuat în îndeplinirea misiunii sale401. El argumentează că termenul „întârziere”
399
John Butler arată că în Ţările lumii a treia şi în America Latină încă se mai citeşte „Marea
controversă”, ca şi cum ar fi „ziarul de dimineaţă” şi că, prin aceasta, „cultura adventistă
furnizează un bun exemplu de „eshatologie realizată”: „From Millerism to Sevent-Day
Adventism”, în: Church History, 1986, p. 10-12.
400
Text din Hellen G. White, Testimonies, vol. 8, 1904, publicat în L’esprit de la prophétie et ses
enseignements, Séminaire adventiste de Salève, fd, p. 345. „Mântuitorul nostru nu a venit atât de
repede cum am sperat. Atunci a dat greş cuvântul lui Dumnezeu? Niciodată… Dumnezeu a
încredinţat poporului Lui o lucrare care să fie împlinită pe pământ… Dacă adventiştii, după marea
dezamăgire din anul 1844, ar fi ţinut cu tărie la credinţa lor şi ar fi mers pe calea deschisă de
providenţa lui Dumnezeu, primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o lumii, Domnul ar fi
lucrat cu putere, lucrarea ar fi fost încheiată şi Hristos ar fi venit să-şi primească poporul pentru a
fi răsplătit”: Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 59. De asemenea, ea
lega întârzierea de răbdarea lui Dumnezeu: „Prin mila lui Dumnezeu, dimineaţa întârzie să vină,
căci dacă Stăpânul venea, ar fi fost atâţia găsiţi nepregătiţi. O aşa de lungă aşteptare se datorează
faptului că Dumnezeu nu este dispus să vadă pierind poporul lui, dar venirea dimineţii pentru cei
credincioşi şi noaptea pentru cei necredincioşi este foarte aproape. Aşteptând şi veghind, copiii lui
Dumnezeu trebuie să arate caracterul lor şi să arate că sunt separaţi de lume”: „Testimonies”, vol.
2, p. 193, în: L’esprit de la prophétie et ses enseignements, p. 346.
401
Prophétie et eschatologie. Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste
de Salève, vol. II, 1982, p. 65-89.
corespunde unui sentiment uman, dar nu poate fi folosit pentru lucrările lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale402. Pe de altă
parte, „o justă teologie adventistă a întârzierii va pune accent pe necesitatea
comuniunii fraterne autentice în Biserică… pentru ca rugăciunea Bisericii să fie
în armonie cu planul lui Dumnezeu. Biserica va fi atunci capabilă să
mărturisească că Domnul vine!. Această credinţă trebuie să plece de la textul
Sfântului Apostol Petru, în care se spune că pentru Dumnezeu nu este nici trecut,
nici viitor, pentru că în ochii Săi totul este prezent continuu (2 Petru II, 9-12).
Autorul accentuează că, în aşteptare fiind, Sfântul Apostol Petru face un apel la
sfinţenie şi la mărturie creştină.
Astfel, sfârşitul timpurilor, deşi important în mişcarea adventistă, nu este –
paradoxal!- în centrul preocupărilor; accentul este pus nu pe timp în sine, ci pe
atitudinea faţă de timp403. Adventismul de ziua a şaptea este unic între grupurile
milenariste prin faptul că implică o mare doză de perfecţionism. Membrii
„Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” au căutat în mod tradiţional să urmeze
anumite modele de comportament. S-a crezut că necurăţia morală trebuie să
dispară într-o Biserică ce se pregăteşte să-l întâlnească pe Domnul ei404.
Adventiştii cred că speranţa celei de a doua veniri le aminteşte creştinilor, de
fapt, de misiunea lor de a fi „sare a pământului şi lumină a lumii”. Ei consideră
că fiecare zi este un timp al harului de la Dumnezeu, care aşteaptă fructele
402
„Prelungirea timpului face parte din planul mântuirii, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se
pocăiască (2 Petru III, 9), ca smochinul să facă roade (Luca 13, 6-8), ca să se ajungă la
plenitudinea celor 144 000 (Apocalipsă 14, 3). Credincioşii sunt avertizaţi că Dumnezeu are un
plan pe termen lung, dar cum nici o dată nu a fost revelată, ei trebuie să fie gata în orice moment”:
Prophétie et eschatologie...., p. 78.
403
„Semnele nu ne-au fost date să ne informeze despre timpul rămas până la venirea lui Hristos.
Ele ne-au fost date pentru a ne atrage atenţia despre calitatea vieţii pe care o ducem. Acesta este
sfârşitul vremurilor... Asta nu înseamnă că sfârşitul vremurilor nu va urma schema care a fost
schiţată. Dar este un fel de aroganţă înfricoşătoare din partea noastră să cerem lui Dumnezeu să
urmeze planul nostru...”: Tom Dybdahl, „How to wait for the Second Coming”, în: Spectrum, vol.
8, partea 1/1976, p. 34. „Mesajul adventist nu anunţă atât o cronologie a evenimentelor adventului,
cât o nouă calitate a vieţii, o stare de sănătate fizică, psihică, spirituală, emoţională”: Jonathan
Butler, „When Prophecy Fails. The Validity of Apocalypticism”, în: Spectrum, vol. 8, partea
1/1976, p. 13.
404
O rată a divorţului crescută şi alte dovezi despre fragilitatea membrilor şi a liderilor adventişti
la nivel înalt oferă o perspectivă confuză asupra lor. În ultimul deceniu, se poate vedea un efort de
a păstra „bornele de referinţă”, de a restabili identitatea adventismului de ziua a şaptea, însă
realitatea din teren este mai mult decât problematică: Willis J. Hackett (fost vicepreşedinte al
Conferinţei Generale), „Preserve the Landmarks”, în: Adventist Review and Sabbath Herald, 26
mai 1977.
credinţei405. Aşteptarea implică, în primul rând, o dimesiune practică: în vederea

celei de a doua veniri, viaţa unui credincios trebuie să arate anumite
caracteristici specifice, printre care speranţa, dragostea, smerenia şi sfinţenia406.
Această direcţie este sintetizată în cuvintele Hellenei G. White: „Când
caracterul lui Hristos va fi perfect reprodus în poporul Lui, El va veni să ceară ce
este al Lui”407. Această explicaţie a fost numită „principiul secerişului”. Aşa cum
fermierul trebuie să aştepte pentru ca roadele să se coacă, tot aşa şi Hristos
aşteaptă ca poporul Său să se maturizeze. „Teologia secerişului” nu înlocuişte şi
nici măcar nu concurează scopul de a evangheliza lumea, dar ea subliniază
importanţa maturizării spirituale în interiorul „Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea”. Ceea ce este necesar cu adevărat nu este atât o dezvoltare cantitativă,
cât o creştere calitativă, care să poată fi reprodusă, indusă şi altora. Parabola
celor 10 fecioare reflectă cel mai bine atitudinea faţă de „întârziere” în
adventism. Fecioarele înţelepte erau cele care s-au pregătit pentru întârziere,
aveau ulei din belşug pentru a preîntâmpina eventualitatea aşteptării. Cele
nebune au fost numite astfel pentru că aveau impresia că ştiu că Hristos va veni
acum, şi nu au prevăzut nici o întârziere408.
În al doilea rând, venirea apropiată a Domnului oferă o puternică motivaţie
pentru evanghelizare409. Timpul în care trăim este un timp al harului; este un
405
„Dacă vrei să fii sfânt în cer, trebuie să fii mai întâi sfânt pe pământ. Trăsăturile caracterului tău
în viaţă nu vor fi schimbate prin moarte sau prin înviere. Vei ieşi din mormânt cu aceleaşi
dispoziţii pe care le-ai manifestat acasă şi în societate. Isus nu schimbă caracterul la A Doua Sa
Venire; munca de transformare trebuie să înceapă de acum. Vieţile noastre de zi cu zi determină
destinele noastre: Hellen G. White, The Adventist Home, Hagerstown, Md.: Review and Herald
Publishing Association, 1980, p. 16.
406
Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Review and Herald Publishing Association and
the General Conference of Seventh-day Adventists, 2000, p. 910.
407
„Viaţa creştinului este un marş continuu de înaintare. Isus îşi curăţeşte şi îşi desăvârşeşte
poporul; iar când chipul este perfect oglindit în ei, ei sunt desăvârşiţi şi sfinţi, pregătiţi pentru
înălţare”: Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa , Bucureşti, 1988, p. 87.
408
„Nu fiţi ca fecioarele nechibzuite, care cred că făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc în timp
ce ele nu urmează sfaturile lui Hristos”: Hellen G. White, Maranata..., p. 52. “Ceea ce trebuie să
ne amintim în proclamaţia noastră este că a putea să prevedem timpul în care Hristos va veni nu
este cel mai important lucru. Timpurile şi vremurile nu sunt în mâna noastră... Adevăratul servitor
este acela care este întotdeauna pregătit, aşteptând promisiunea Domnului de a se întoarce”: Tom
Dybdahl, „How to wait for the Second Coming”, în: Spectrum, 1/1976, p. 33-35.
409
„Acesta este planul lui Dumnezeu: ca oamenii şi femeile care sunt părtaşi ai acestei mari
mântuiri prin Hristos să fie misionarii Lui, lumini în lume, spre a fi semne poporului-epistole vii,
cunoscute şi citite de orice om; credinţa şi lucrarea lor va mărturisi despre apropiata venire a
Domnului. Poporul trebuie să fie avertizat să se pregătească pentru judecata viitoare”: Hellen G.
White, Review and Herald, 16 august 1897, apud: Handbook…, p. 922. A se vedea şi Ion Bucium,
„Creşterea în Hristos. O nouă afirmare a identităţii şi a maturităţii noastre creştine”, în: Curierul
timp al urgenţei, al iminenţei (Romani XIII, 11) şi de aceea „sfârşitul lumii nu

este o chestiune pentru mâine, ci o chemare pentru azi (Evrei IV, 7)... A nu
avertiza lumea înseamnă să fii vinovat de a nu fi acordat ajutor oamenilor în
pericol”410. În scrierile Hellenei White, apare adesea ideea de grăbire a
adventului prin activitatea de predicare şi prin întreaga ţinută morală care trebuie
să caracterizeze viaţa unui creştin: „Dând lumii Evanghelia, stă în puterea
noastră să grăbim revenirea Domnului. Nu trebuie doar să aşteptăm, ci să grăbim
venirea zilei Domnului. Dacă Biserica lui Hristos şi-ar fi dus la îndeplinire
lucrarea aşa cum a rânduit El, întreaga lume ar fi fost avertizată şi Domnul Isus
ar fi venit pe pământ cu putere şi slavă mare”411.
„Grăbirea adventului” este înţeleasă cu totul altfel în cadrul grupurilor
marginale. Au apărut mulţi predicatori independenţi („independent ministries”),
care sunt aşa de nerăbdători să pună capăt aşteptării, încât caută dovezi palpabile
care să arate că lumea este aproape de sfârşit. Acest lucru a generat o
multitudine de opinii referitoare la împlinirea profeţiilor412. Astfel, există o
categorie care insistă pe cei 6000 de ani care s-au scurs de la crearea lumii.
Această opinie se bazează pe cronologia biblică a arhiepiscopului irlandez
Usher James (Ussérius Jacobus) (1581-1656)413, care susţiea că lumea a fost
creată în anul 4004 î.d.Hr. Acest lucru înseamna că al şaselea mileniul s-a
terminat şi că întoarcerea lui Hristos este aproape pentru a inugura cel de al
Adventist, septembrie 2004, p. 26-27.

410
Handbook…, p. 912. „Trăim în timpul scenelor de încheiere a istoriei acestui pământ. Profeţia
se împlineşte repede. Ceasurile de har trec iute. Nu avem timp, nici moment de pierdut. Să nu fim
găsiţi dormind la post. Nici unul să nu zică în inima lui « Domnul întârzie să vină ». Faceţi ca solia
venirii lui în curând să răsune în cuvinte glorioase de avertizare”: Hellen G. White, Maranata...,
p. 309.
411
Hellen G. White, Maranata..., p. 17. „Este privilegiul fiecărui creştin nu doar să aştepte, ci să şi
grăbească venirea Domnului nostru Isus Hristos. Dacă toţi cei care mărturisesc numele Lui ar
aduce rod spre slava Lui, cât de repede ar fi lumea semănată cu sămânţa Evangheliei. Ultimul
seceriş ar fi copt repede, iar Hristos ar veni să-şi adune grâul preoţios: Hellen G. White,
Maranata..., p. 97.
412
Ronald Lawson, „The Persistence of Apocalypticism Within a Denominationalizing Sect. The
Apocalyptic Fringe Groups of Seventh-Day Adventism”, în: Millenium. Messiahs and Mayem.
Contemporary Apocalyptic Movements, (ed.) Thomas Robbins and Palmer J. Susan, Routledge,
1997, p. 207-228.
413
James Usher a fost cancelar al Catedralei Sf. Patrik din Londra, apoi arhiepiscop de Armagh
(1625). Scrierile lui au fost foarte preţuite în epocă. În studiul lui cronologic, Annales Veteris et
Novi Testamenti, 2 vol., 1650-1654, James Ussher a elaborat un sistem cronologic, care pleca de la
anul 4004 al creaţiei. Despre el, a se vedea: Knox R. Buich, James Ussher, Archbishop of Armagh,
University of Wales Press, 1967, 205 p.
şaptelea mileniu414. O altă abordare lua în discuţie ciclul jubileelor, plecând de la

jubileul iudaic, bazat pe cele şapte cicluri de „ani sabatici”. Dacă pentru anumiţi
ani sabatici se pot avansa date precise, există multe neclarităţi referitoare la anii
biblici şi, în consecinţă, mulţi adepţi ai acestui sistem sunt în dezacord referitor la
sfârşitul celui de al şaptelea ciclu415.
Există o tendinţă foarte răspândită în adventismul de ziua a şaptea şi anume
aceea de a aplica profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei la timpurile prezente.
Adepţii acestei direcţii caută indicii în evenimentele contemporane şi le leagă de
semnele profetice. Cel mai cunoscut dintre aceştia este Charles Wheeling care a
văzut în războiul dintre Iran şi Irak vestitorul Bătăliei Armaghedonului416. A
patra categorie de interpreţi ai evenimentelor apocaliptice se distinge prin
accentul pus pe statutul Ierusalimului la sfârşitul timpurilor. Ei văd în unificarea
Israelului din 1967 începutul „sfârşitului timpurilor”, cu atât mai mult, cu cât
Ierusalimul a devenit capitala noului stat în 1980417. În sfârşit, mai există o
direcţie în adventismul de ziua a şaptea contemporan şi anume aceia care îi văd
pe liderii adventişti atât de compromişi cu „lumea” şi pe membrii săi şi atât de
„căldicei” în spiritualitatea lor, încât „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” nu
este pregătită să-L primească pe Hristos şi astfel este responsabilă pentru
414
De exemplu, în 1983 a apărut cartea lui Jan A. Marcussen, National Sunday Law, Amazing
Truth Publications, 1983-2002, 94 p., în care prezenta argumente pentru teoria celor 6000 de ani,
afirmând că evenimentele descrise în Apocalipă vor ajunge la un deznodămând în jurul anului
1996.
415
Larry Wilson a anunţat că ciclul se încheie în jurul anului 1992: Warning! Revelation is about
to be fulfilled, New York, 1994. Pentru el, aceasta era data începutului perioadei finale, în timpul
căreia cele 1335 de zile ale Cărţii lui Daniel se puteau aplica literal mai degrabă decât simbolic;
adică an cu an, mai degrabă decât o zi pentru un an. El aştepta evenimentele care să însoţească
„Marea perioadă a chinurilor” în jurul anului 1995 şi vorbea chiar de un asteriod care urma să
lovească pământul. Aceste evenimente trebuiau să culmineze cu a doua venire a lui Hristos în jurul
anului 1998. În 1998, la a cincea ediţie a cărţii sale, el a adăugat un „addendum” în care afirma că
nu priveşte întârzierea ca un eşec al interpretării sale şi că va continua să predice şi să publice în
această direcţie.
416
El este interesat de crizele bancare internaţionale şi de acţiunile şi declaraţiile Papei. Deoarece
nu acceptă interpretările adventiste mai vechi ale cărţilor profetice, anul 1844 nu are o
semnificaţie specială pentru el. Vezi: Armageddon now, Jamison, 1992, 324 p.; The king of North
and the Time of the End. Another look at Daniel 7, Jamison, 1994; The Time is Come, Jamison,
1995. James Wheeling are un site special ce poate fi consultat online:
http://www.inbookseast.org/charles/cwprophecyseminars.html şi chiar o enciclopedie, Wheeling
Encyclopedia online: http://www.ellenwhitedefend.com/WheelingEncyclopedia.htm.
417
Această direcţie este reflectată de William H. Grotheer, membru al Adventist Laymen’s
Foundation and Bible Pophecy Seminar, editorul periodicului Watchman, What of the Night?, în
care toate evenimentele contemporane referitoare la terorism sunt cooptate în scenarii apocaliptice
de succes. Vezi http://www.adventistlaymen.com/
întârzierea Parusiei. Aceste tensiuni ating apogeul atunci când liderii „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea” se confruntă cu acuzaţii de erezie din partea unor
grupări centrifuge şi încearcă să le supună unei discipline. Cu precădere se
deplâng modificările doctrinare care au rezultat din dialogul cu evangheliştii
Walter Ralston Martin şi Donald Grey Barnhouse, în anii 1950 şi care au
avut un mare impact asupra eshatologiei adventiste, întărind convingerea că
apostazia anunţată de Hellen G. White este chiar în „Biserica Adventistă”418.
Aşa numiţii „Independent Ministers”, al căror mesaj se situează la
marginea adventismului, s-au înmulţit în ultimii ani. Conducerea „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea” a fost atât de iritată de impactul predicii acestora,
încât la Consiliul Anual al „Bisericii” din 1991 s-a votat o declaraţie care să
condamne pe aceia care produc tulburări, „Perth Declaration”, 1991419. Aceşti
predicatori de la marginea adventismului sunt mult mai râvnitori în predicarea
mesajului lor decât majoritatea curentului adventist. De multe ori, de la această
dorinţă de a grăbi venirea adventului se ajunge la o contestare a conducerii şi
chiar a învăţăturilor „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. În 1976, teologul
adventist, Ronald L. Numbers, a argumentat că sfaturile medicale ale Hellenei
G. White aveau o origine mai mult umană decât divină420. În 1982, un alt
adventist, Walter T. Rea, denunţă plagiatul pe scară largă în lucrările Hellenei
G. White, lucrări despre care adventiştii afirmă că au fost scrise sub inspiraţie
divină421. A urmat, aşa cum s-a văzut, o controversă majoră generată de un
important teolog adventist, Desmond Ford, care a atacat învăţătura „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea” despre sanctuarul ceresc şi despre judecata pre-
adventă. Tot în această perioadă a intervenit „scandalul Davenport”, în legătură
418
Ralph Larson, Apostasy is the Issue, Cerrystone Press, 1993 (2 volume).
419
Robert S. Folkenberg (General Conference President Speaks), „ «Perth Declaration » About
Independent Ministries”, în: Adventist Review, 7 noiembrie, 1991, 14 p.
420
Prophetess of Health Hellen G. White and the origins of Seventh-Day Adventist health reform,
Knoxville: University of Tennessee Press, 1976, reprint 1992. Ronald L. Numbers este profesor de
istoria şi ştiinţa medicinei şi şef al Departamentului de istorie şi medicină al University of
Wisconsin-Madison. A fost preşedinte al American Society of Church History şi preşedinte al
History of Science Society. Este fellow al American Academy of Arts and Sciences şi membru al
International Academy of the History of Science. Dintre lucrările lui menţionăm: Roland L.
Numbers and Amundsen Darrel W, Caring and curing. Health and medicine in the western
religious traditions, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1998; The Creationists,
Alfred A. Knopf, 1992; Darwinism Comes to America, Harvard University Press, 1998;
Disseminating Darwinism. The Role of Place, Race, Religion, and Gender, Cambridge University
Press, 1999.
421
The White Lie, Turlock: M & R Publication, 1982. Se găseşte şi pe internet, la adresa:
http://www.ellenwhite.org/egw17.htm; „Are Adventists Afraid of Bible Study?”, în: Spectrum,
vol. 16, nr. 1/1985, p. 56-60.
cu folosirea frauduloasă a fondurilor denominaţionale422. Toate acestea au făcut

ca liderii „Bisercii Adventiste de Ziua a Şaptea” să fie foarte vigilenţi la
aspectele legate de problemele etice, dar în acelaşi timp să fie atenţi la
menţinerea unităţii „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. Adventiştii pot vota,
chiar şi pastorii, cu condiţia să ţină secrete preferinţele lor electorale423.
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” a căutat întotdeauna să
minimalizeze pericolul sciziunilor interne. Cercetătorii consideră că adventiştii
au succes în menţinerea coerenţei mişcării, deşi au fost anumite grupări care s-au
separat424. În 1995, de exemplu, presa elveţiană de limba germană consemna că
un grup adventist aderase la profeţiile unei vizionare franceze, care anunţa
sfârşitul lumii pentru 7 martie 2005425.
4. IMPACTUL MESAJULUI ESHATOLOGIC ADVENT ÎN

SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
După cum s-a văzut, învăţătura referitoare la a doua venire a Domnului, aşa
cum este propovăduită astăzi de „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, apare
destul de fragmentată426. Pe de o parte, liderii „Bisericii Adventiste” fac afirmaţii
clare despre ataşamentul la doctrina tradiţională, la credo-ul adventist şi afirmă
că întoarcerea lui Hristos va fi foarte curând. Cu ocazia celei de a 150-a
aniversări a „Marii dezamăgiri” din 1844, Robert S. Folkenberg (1941- )427,
preşedintele Conferinţei Generale a adventiştilor de ziua a şaptea (1990-1999), a
publicat o carte cu un titlu sugestiv: We Still Believe (Credem încă), Pacific
422
Tom Dybdahl, „Bad Business. The Davenport Fiasco”, în: Spectrum, vol. 12, nr. 1/1981, p. 50-61.
423
Paul A. Gordon (subsecretar al Hellen G. White Estate), „To vote or not to vote”, în: Adventist
Review, 12 septembrie 1968, p. 1-6, reprint în Adventist Review, 18 şi 25 septembrie, 1980.
424
Michael Pearson, Millennial Dreams and Moral Dilemmas, Cambridge, 1990, p. 32. A se
vedea şi Michael Pearson, Seventh-Day Adventist Responses to some Contemporary Ethical
Problems, Oxford, 1986.
425
„Die Weltwoche”, 12 octombrie 1995, p. 77, apud: Jean-François Mayer, „Sectes et
Mouvements religieux face à l’an 2000. Entre prédiction apocalyptiques et attentes millénaristes”,
în: L’an 2000. Entre peurs et espérances, Morges, Pastorale et Sectes, 2000, p. 19. Vizionara este
Maurice Chatelain, La fin du monde, Ed. du Rocher Monaco, 1981, 235 p.
426
Ronald Lawson, „The Persistence of Apocalypticism Within a Denominationalizing Sect. The
Apocalyptic Fringe Groups of Seventh-Day Adventism”, în: Millenium. Messiahs and Mayem.
Contemporary Apocalyptic Movements, (ed.) Thomas Robbins, Susan Palmer J., Routledge, 1997,
p. 207-228.
427
Din 1999 este director al secţiunii Global-Evangelism, Carolina Conference. Robert S.
Folkenberg, We Still Believe, Nampa, Idaho: Pacific Press Publishing Association, 1994.
Press, 1994. Adventismul de ziua a şaptea se face cunoscut prin manifestări de

masă, sau prin folosirea la maximum a mass-mediei, iar mesajele transmise sunt
concentrate asupra vremurilor din urmă. Se invocă frecvent „calendarul
profeţiilor”, care arată, spun ei, că „timpul sfârşitului” a început în 1798 şi, de
asemenea, că anul 1844 este o dată majoră, care anunţă cea de a doua venire a
Domului. La al 56-lea Congres mondial din 1995 (Utrecht, Olanda), a fost
adoptată o declaraţie oficială, „Adventist Statement rejects date setting for
Second Comig of Jesus” („Declaraţie adventistă care respinge fixarea de date
pentru a doua venire a Domnului”), în care se arată că „aşteptând reîntoarecerea
lui Hristos, adventiştii resping orice tentativă de a fixa o dată specifică legată de
acest eveniment... Adventiştii nu au nicio încredere în aceste eforturi
speculative, deoarece ele sunt în contradicţie cu cuvintele lui Hristos şi anume
că, deşi oamenii pot recunoaşte că întoarecerea Lui este aproape, ei nu pot şti
totuşi data exactă”.
Într-o declaraţie despre starea adventismului în anul 2000 se arată că
adventiştii aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui Hristos, dar că nu speculează pe
marginea momentului istoric precis în care acest eveniment va avea loc. Prin
urmare, ei nu acordă nicio importanţă profetică anului 2000, de vreme ce această
dată nu este menţionată în Biblie428.
Totuşi, mulţi teologi adventişti de ziua a şaptea au modificat conţinutul
eshatologiei lor şi chiar schemele advente după colapsul Uniunii Sovietice în
1989. Adaptarea era necesară deoarece nu mai existau protagoniştii necesari
scenariului care să se încadreze în schema eshatologică a Hellenei G. White.
S-au găsit însă alte direcţii destul de convenabile. Aceste direcţii sunt:
creşterea dramatică a puterii papale care a culminat cu rolul pe care Papa Ioan
Paul al II-lea l-a jucat la căderea comunismului; afirmarea Statelor Unite ca o
super-putere, capabilă, în alianţă cu papalitatea, să domine întreaga lume şi să
înceapă persecutarea celor aleşi; proliferarea „spiritismului”, care se vede de la
succesul mişcării „New Age” până la apariţiile Madonei (Fecioarei) în Biserica
Romano-Catolică429.
Pe de altă parte, deşi sumbrul scenariu apocaliptic este descris ca aproape
de deznodământ, el este în acelaşi timp departe pentru adventişti, care par să se
simtă confortabil pe poziţia pe care o ocupă astăzi pe „piaţa religioasă”. Ei se
428
Statement About Adventism and the Year 2000. Declaraţie votată cu prilejul întrunirii
Comitetului executiv al General Conference, în Silver Spring, Maryland, la 29 septembrie 1999.
429
Mark Finley, Steven R. Mosley, Confidence Amid Chaos, Boise: Pacific Press, 1992; Marvin
Moore (editor la “Signs of the Times”), Armageddon, The Devil’s Payday, Boise, Pacific Press
1995; Clifford Goldstein, One nation under God? Bible Prophecy-When the American Experiment
Fails, Boise, Pacific Press, 1996.
distanţează de poziţiile tranşante de la începutul „Bisericii Adventiste de Ziua a

Şaptea” (anti-catolicism, anti-guvern etc.) şi consideră că acelea erau manifestări
comune printre denominaţiunile protestante la acea vreme. În mod paradoxal,
însă, majoritatea adventiştilor de ziua a şaptea nu mai situează mesajul
apocaliptic în centrul predicii lor. Într-o anchetă realizată în 1991, printre 300 de
pastori adventişti de ziua a şaptea din America, s-a evidenţiat faptul că, pe
parcursul unui an întreg, numai trei predici, în medie, au fost dedicate exclusiv
celei de a doua veniri a Domnului. Există o mare diferenţă între concepţiile celor
care au intrat în „slujire” înainte de 1960, când o dipolmă nu era obligatorie
pentru a deveni pastor şi cei care intrat după această dată. Aceştia din urmă,
influenţaţi de educaţia primită în marile universităţi, sunt mai puţin dispuşi să
accepte declaraţiile eshatologiei adventiste tradiţionale. De asemenea, numai
28% din membrii „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” intervievaţi au auzit în
ultimul an o predică în care să se vorbească de semnificaţia celor 2300 de ani, de
evenimentele profetice şi numai aceia care aveau o educaţie elementară, care se
termină cu liceul, erau dispuşi să accepte eshatologia adventistă integral430.
Nivelul de educaţie este cheia pentru a înţelege de ce atenţia acordată
predicii apocaliptice este relativ scăzută. Seminariile şi departamentele
universităţilor adventiste evită, în general, abordarea tradiţionalistă a
eshatologiei. Această direcţie este confirmată de publicaţiile recente
adventiste431. Teologul adventist Jon Paulien este de părere că „Cea mai bună
metodă este de a înţelege punctul de vedere al Bibliei despre sfârşit, mai degrabă
decât a aştepta răspunsuri directe la genul de întrebări pe care numai oamenii din
vremurile noastre le pot pune (...) Scopul învăţăturilor biblice despre sfârşit nu
este acela de a satisface curiozitatea noastră despre viitor, ci de a ne învăţa cum
să trăim când aşteptăm sfârşitul”432.
În ciuda credinţei lor că „sfârşitul lumii este aproape”, adventiştii tind să
430
Encyclopedia of Millennialism and Millenial Movements, (ed.) Richard Landes, Routledge,
2000, p. 380.
431
Tom Dybdahl, „How to wait for the Second Coming”, în: Spectrum, vol. 8, partea 1/1976, p.
33-35.
432
What Bible Says about the End-Time, Hagerstown, 1994, p. 34, 89; Jon Paulien este Profesor de
Noul Testament la Seventh-day Adventist Theological Seminary şi Andrews University, în
Berrien Springs, Michigan. Jon Paulien, The Book of Revelation. Too Good to Be False!,
Hagerstown, 1990; Jon Paulien, The Millennium Bug. Is This the End of the World As We Know It,
Pacific Press Publications, 1999; Jon Paulien, Present Truth in the Real World. The Adventists
Struggle to Keep and Share Faith in a Secular Society, Boise, ID: Pacific Press, 1993; Jon Paulien,
The Day That Changed the World. Seeking God After September 11, Review and Herald
Publishing, 2002; Jon Paulien, The Deep Things of God. An Insider's Guide to the Book of
Revelation, Hagerstown, MD: Review and Herald, 2004.
prindă rădăcini şi mai adânci în societate, prin aceasta luptând pentru întârzierea
sfârşitului. Aceasta nu înseamnă că adventiştii au abandonat aşteptările
eshatologice. Ei continuă să creadă că Iisus se va întoarce curând şi că totul se va
întâmpla după scenariul prezis de Hellen G. White. Această aşteptare intensă a
sfârşitului a atras numeroşi adepţi, care au redescoperit entuziasmul primei
generaţii de membri şi s-au angajat cu fervoare în prozelitism. „Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea” a învăţat însă lecţia din 1844 şi nu a mai fixat
niciodată un termen precis pentru a doua venire a Domului, acest lucru devenind
apanajul grupărilor care s-au separat de ea de-a lungul timpului. Această poziţie
ambiguă a adventiştilor faţă de a doua venire este sintetizată în cuvintele lui
Tom Dybdahl: „Singurul fapt indiscutabil este că nu s-a întâmplat încă (A Doua
Venire). Bunicii noştri credeau că nu vor apuca să îmbătrânească. La rândul
nostru noi îmbătrânim... Mulţi dintre noi ne aflăm undeva la mijloc. Credem că
promisiunea lui Hristos este adevărată, trăim cu speranţa celei de A Doua Veniri.
Ne rugăm ca ea să fie curând. Dar în timp ce aşteptăm, nu putem ignora
întrebările şi îndoielile”433.
433
Tom Dybdahl, „How to wait for the Second Coming”, în: Spectrum, vol. 8, partea 1/1976, p.
33.

Adventisti-Pr Muresan PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adventisti-Pr Muresan PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

144 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

II. „BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA”

1. PREZENTAREA ÎNVĂŢĂTURILOR ESHATOLOGICE334

În 1955, Arthur Maxwell, un lider marcant al „Bisericii Adventiste de Ziua

Adventiştii consideră că doctrina lor eshatologică nu se deosebeşte cu

A doua venire a Domnului va fi precedată de numeroase semne în natură

Herald Publishing Association, Washington, D.C., 1957, p. 449.

a. Hermeneutica textelor profetice

urmată imediat de o explicaţie literară (mai ales la Profetul Daniel); că

În articolul „Le principe jour-année”352, el compară Numeri XIV, 34 cu

O altă indicaţie temporală, foarte importantă pentru învăţătura eshatologică

b) Marea Apostazie şi Rămăşiţa credincioasă.

Între predecesorii lor în eforturile de a restaura „Biserica apostolică”,

mărturisesc în linii mari doctrinele legate de Sfânta Treime, divino-umanitatea

2) ÎNVĂŢĂTURI SPECIFICE ALE ADVENTISMULUI DE ZIUA A

a) Doctrina sanctuarului şi judecata pre-investigativă

Epistola către Evrei este o sursă importantă a învăţăturii adeventiste despre

o îndeplineau preoţii zi de zi la templu („Hristos nu are nevoie ca ceilalţi mari

Vieţii”379. Locul acestei judecăţi va fi în ceruri, şi, mai precis, în sanctuarul

iminentă, totuşi nicio dată ulterioară nu a mai fost fixată.

b) Sabatul: „marele test de loialitate de la sfârşitul vremurilor”388

ca o împlinire a poruncii sabatului. O oarecare stânjeneală se observă în a

c) Hellen Harmon Gould White, „vocea profeţiei”

3) PROBLEMA ÎNTÂRZIERII ADVENTULUI

Iminenţa venirii Domnului constituie încă o parte importantă a discursului

de Hellen White înseamnă a pierde esenţa înseşi a mesajului adventist”399.

credinţei405. Aşteptarea implică, în primul rând, o dimesiune practică: în vederea

timp al urgenţei, al iminenţei (Romani XIII, 11) şi de aceea „sfârşitul lumii nu

Adventist, septembrie 2004, p. 26-27.

şaptelea mileniu414. O altă abordare lua în discuţie ciclul jubileelor, plecând de la

cu folosirea frauduloasă a fondurilor denominaţionale422. Toate acestea au făcut

4. IMPACTUL MESAJULUI ESHATOLOGIC ADVENT ÎN

Press, 1994. Adventismul de ziua a şaptea se face cunoscut prin manifestări de

distanţează de poziţiile tranşante de la începutul „Bisericii Adventiste de Ziua a

S-ar putea să vă placă și