Curs nr.

Introducere în comunitatea persoanelor surde

În ultimele trei decenii s-au amplificat preocupările faţă de persoanele cu

handicap auditiv, mai ales în urma cercetărilor efectuate de lingvistul american
William Stokoe în 1960, care a arătat că limbajul gestual al surzilor din America
este un limbaj real ce are toate caracteristicile şi funcţiile principale ale limbajelor
umane. Această observaţie uluitoare pentru acea vreme nu prea îndepărtată este
astăzi extinsă la limbajul gestual al surzilor din toate ţările. Primele cercetări au
fost urmate de tot mai multe investigaţii asupra „limbajului semnelor” desfăşurate
de cercetători auzitori şi surzi, mai ales în Danemarca, Finlanda, Suedia, Spania,
Franţa, Germania ş.a. În Statele Unite ale Americii şi în alte ţări s-au creat
adevărate instituţii de cercetări asupra limbajului şi surditaţii şi s-a accelerat
formarea de interpreţi în limbajul gestual şi a celui specific persoanelor cu
surdocecitate. În cadrul unor prestigioase universităţi europene şi americane, cu
colaborarea Asociaţiilor Naţionale ale Surzilor, aceste organizaţii au devenit tot mai
active în lupta pentru recunoaşterea limbajului gestual şi obţinerea acceptării
surzilor ca minoritate lingvistică în cadrul populaţiei majoritare.

În ceea ce priveşte abordarea persoanelor cu handicap, în societate există

actualmente două modele, unul medical, cu adânci rădăcini în societatea
tradiţională, care consideră persoanele cu handicap ca fiinţe cărora le lipseşte ceva
şi care au nevoie de protecţie şi de intervenţii în diverse sfere. Accentul este pus pe
defectele pe care le are o persoană surdă în comparaţie cu o persoană auzitoare.
Prin urmare, alegând persoana auzitoare ca ,,model”, obiectivul acestei concepţii
este acela de a ,,vindeca” persoana surdă ca să obţină o vorbire şi un auz mai bun.
Observăm că într-o societate de auzitori persoana surdă apare în rolurile
consecutive de pacient al medicilor audiologi, de elev, de client al serviciilor
sociale şi de angajat asupra căruia se năpusteşte o întreagă armată de educatori din
şcolile speciale sau de masă, de logopezi care se străduiesc să-i facă „să vorbească
normal”, de chirurgi experţi în implant cohlear, de consilieri pe probleme de
sănătate mintală şi de orientare şcolară şi profesională, psihologi, asistenţi sociali,
cercetători, preoţi, etc. H. Lane (1996), subliniază că toate aceste servicii şi
intervenţii sunt necesare şi bine intenţionate iar unele dintre acestea sunt apreciate
de persoanele surde. Această armată de profesionişti nu a reuşit, totuşi, să ducă la
scăderea gradului de discriminare la care sunt supuşi surzii pe piaţa muncii şi nici
la creşterea gradului de toleranţă al societăţii faţă de surzi sau a sprijinului de care
au nevoie aceste persoane.

Cei care se opun acestei perspective medicale sunt experţii în sociolingvistică şi

antropologie culturală. Ei se concentrează pe ceea ce are persoana surdă, nu pe
ceea ce nu are. Această abordare socio-culturală se bazează pe realitatea din

1
colectivitatea surzilor, pe experienţa pe care o au ei, pe modalităţile lor de a-şi
rezolva problemele, pe resursele lor şi nu pe slăbiciunile lor care ar putea fi
prezente şi în rândul auzitorilor. Un alt concept care ar putea fi abordat într-un
viitor nu prea îndepărtat consideră aceste persoane ca o variaţie normală în cadrul
populaţiei generale. Abordarea medicală datează de peste 300 de ani şi este profund
ancorată în conştiinţa contemporanilor noştri, fiind reflectată în multe domenii ale
vieţii cotidiene, dând naştere la atitudini discriminatorii ce iau uneori forme
aberante. După cum se menţionează şi în „Manifestul disabilităţii (handicapului) în
România”, persoanele cu disabilităţi nu sunt respectate ca persoane cu drepturi
egale şi nu li se recunoaşte valoarea şi demnitatea umană. Deciziile care se iau la
nivel legislativ au loc fără consultarea persoanelor în cauză şi de multe ori ele
constituie o violare a drepturilor umane.

Se cunoaşte că există numeroase tipuri de disabilităţi (intelectuale, fizice, motorii,

psihice, etc.) care au unele elemente comune dar şi unele diferenţe specifice. Dacă
comparăm aceste elemente comune cu valorile şi obiectivele comunităţii surzilor,
vom constata că surzii au priorităţi cu totul diferite. În primul rând, surzii nu
recunosc că au o disabilitate. Ei au propria identitate ca persoane surde în
comparaţie cu, de exemplu, handicapaţii mental care de multe ori nu-şi dau seama
ce sunt. Surzii nu cred că este ceva rău să fii surd şi de multe ori ei doresc să aibă
copii surzi pentru a transmite cultura şi valorile ei (H. Lane, 1996). Apoi,
persoanele cu disabilităţi urmăresc să obţină o mai bună îngrijire medicală, servicii
de reabilitare şi de asistenţă personală (care să-i ajute să se îmbrace, să mănânce
sau să-i plimbe) care să le ofere, în final, o viaţă îndependentă. Înterpreţii de care
au nevoie surzii nu pot fi incluşi în categoria de asistenţi personali, deoarece
aceştia îşi oferă serviciile atât pentru auzitori cât şi pentru surzi. Obiectivele
principale ale surzilor se referă la recunoaşterea oficială a limbajului gestual,
folosirea lui ca mijloc de instruire în şcoli, la locul de muncă sau a interpreţilor
oriunde este nevoie pentru facilitarea comunicării cu autorităţile.

Spre deosebire de auzitori care urmăresc integrarea surzilor în şcoli de masă, surzii
consideră că au mai mult de câştigat în şcoli speciale, unde pot folosi limbajul
gestual ca mijloc de instruire şi de socializare. Având un limbaj şi o cultură proprie,
surzii caută interdependenţa pe care o găsesc la cluburile lor şi în cadrul
evenimentelor speciale organizate de ei înşişi, spre deosebire de alte persoane cu
disabilităţi care urmăresc o viaţă independentă şi se întrunesc mai ales din motive
politice. Desigur, surzii sprijină mişcarea în favoarea drepturilor persoanelor cu
disabilităţi într-un efort comun de promovare a propriei identităţi, pentru controlul
destinului propriu şi pentru obţinerea unor drepturi, servicii şi legi care ar fi fost
mult mai dificil de obţinut dacă ar fi luptat singuri, din cauza numărului mic de
persoane surde. Din acest motiv persoanele surde s-au alăturat mişcării promovate
de persoanele cu handicap şi au constituit Forumul Disabilităţii în Romania.

2
 Se pare că ar fi mai corect să vorbim despre surzi ca persoane cu identitate proprie
ca despre francezi, români, etc. şi nu ca despre persoane cu deficienţă de auz.
Auzitorii au inventat acest termen bazat pe conceptul de disabilitate dar surditatea
tot surditate rămâne chiar dacă este protezată, iar o disabilitate are şanse să fie
vindecată prin diverse măsuri medicale şi recuperatorii.

Spre deosebire de persoanele cu alte disabilităţi, surzii se diferenţiază de acestea în

mare măsură. Astfel, profesioniştii auzitori care se ocupă de surzi îi consideră pe
aceştia ca având o disabilitate cu atât mai serioasă cu cât surditatea este mai gravă.
În schimb, surzii apreciază capacitatea de atenţie în mediul vizual şi limbajul
gestual şi nu acordă atenţie aspectului medical al surdităţii. Ei îi consideră pe aceşti
profesionişti ca având limite serioase în perceperea vizuală şi în limbajul vizual-
gestual precum şi atitudini greşite faţă de surzi. Aceştia îi blamează pe mulţi
profesionişti auzitori care, deşi susţin că-i servesc pe surzi, nu pot să comunice
fluent cu aceştia, fiind handicapaţi sub acest aspect. În orice caz, cele mai
handicapante sunt atitudinile pe care le au mulţi auzitori faţă de surzi. Ei au alte
valori legate de cultura şi de limbajul gestual al surzilor şi nu apreciază elocvenţa şi
marea bogăţie de exprimare a limbajului gestual tocmai pentru că nu cunosc acest
limbaj.

Considerarea persoanelor cu handicap auditiv ca minorităţi culturale şi lingvistice

reprezintă o idee care câştigă tot mai mult teren în ţările dezvoltate, datorită
intensificării studiilor asupra limbajului gestual, a progreselor care au apărut în
studierea culturii şi istoriei surzilor cu impact asupra legislaţiei şi a conştiinţei
auzitorilor. Astfel, promovarea învăţării limbajului gestual la preşcolarii surzi, la
părinţii lor şi la alte persoane auzitoare care doresc să devină interpreţi, predarea
cursurilor de limbaj gestual în licee şi universităţi ca „limbi străine”, ca a doua
limbă sau în scopul formării de interpreţi calificaţi, sunt doar câteva evoluţii
recente care facilitează adoptarea modelului minoritar-lingvistic în tratarea
persoanelor surde. Ca urmare a poluării industriale, sonore sau de altă natură
precum şi a creşterii speranţei de viaţă, a crescut în ultimii ani numărul de persoane
adulte cu pierderi auditive, dar s-a redus numărul de copii cu hipoacuzie, în urma
monitorizării cuplurilor care ar putea da naştere la copii cu deficienţe de auz. La
acestea se adaugă cei care, din cauza proceselor specifice îmbătrânirii ţesuturilor,
auzul le-a scăzut semnificativ şi au nevoie de un aparat de amplificare a sunetelor.
Statisticile recente arată că hipoacuzia ocupă locul 3 în ansamblul afecţiunilor
datorate vârstei a III-a, după artrită şi hipertensiune arterială. Este interesant să
menţionăm aici că afecţiunile vederii se situează pe locul 9, fapt ce trage un serios
semnal de alarmă cu privire la importanţa ce trebuie acordată protezării auzului ca
mijloc de păstrare a capacităţii de comunicare şi de facilitare a integrării sociale.

Potrivit Rezoluţiei ONU deficienţa este definită ca fiind orice pierdere sau
anomalie a structurii sau funcţiei psihice, fiziologice sau organice (anatomice);
incapacitatea este consecinţa deficienţei, o restricţie sau lipsa a posibilităţii de a

3
efectua o activitate la parametrii normali; handicapul este dezavantajul rezultat din
deficienţă sau din incapacitate, care limitează sau împiedică indeplinirea unui rol
care este normal în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali (Rezoluţia
ONU nr 37/52din 3 XII 1982 - Programul Mondial de Acţiune privind Persoanele
cu Handicap). În cazul nostru, o persoană cu pierdere auditivă poate să întâmpine
dificultăţi de a continua activitatea anterioară dacă aceasta se baza pe comunicare
cu publicul sau dacă auzul juca un rol esenţial (controlor de zbor, aviator, muzician
ş.a.). Aici este nevoie de intervenţia societăţii pentru ca deficienţa sau incapacitatea
să nu devină handicap. Handicapul descrie interacţiunea dintre persoană şi mediu
cu concentrarea atenţiei asupra deficienţelor din mediul înconjurător, pentru a le
elimina şi a permite acestor persoane cu handicap să participe în condiţii de
egalitate

De pildă, copiii cu hipoacuzii severe sau cu surditate urmează şcoli speciale, dar nu
este exclusă frecventarea unei şcoli normale. În acest ultim caz, este nevoie ca
profesorul să aibă unele cunoştinţe despre necesităţile unui copil cu hipoacuzie
pentru a contribui la dezvoltarea lui normală. De pildă, acesta trebuie să
conştientizeze importanţa mediului sonor pentru copilul hipoacuzic şi să creeze
condiţii pentru ca acesta să poată participa la cât mai multe activităţi împreună cu
colegii lui auzitori. De mare folos este aşezarea copilului în clasă, astfel încât să-l
poată vedea în acelaşi timp pe profesor şi pe colegi când participă la lecţii. De
asemenea, clasa trebuie să fie suficient de bine luminată pentru a permite citirea de
pe buze. In acest sens este util ca elevul să fie aşezat mai în faţă pentru a vedea şi
auzi ceea ce spun profesorii, dar mai important dintre toate aceste elemente este
asigurarea unui sprijin în afara clasei la materiile pe care nu le-a înţeles. Acest
sprijin ar putea fi asigurat acasă de părinţi, în limita posibilităţilor, sau de profesorii
de specialitate, mai ales în clasele mai mari.

De asemenea, protezarea adecvată a hipoacuzicilor duce la schimbarea

structurii lor psihologice şi deschide o altă perspectivă, mai optimistă, legată de
viaţa socială. Copiii cu hipoacuzie devin mai deschişi faţă de acumularea de
informaţii iar capacitatea lor de a le prelucra şi de a le folosi le poate permite să
frecventeze cursurile unui liceu sau ale unei facultăţi în condiţii aproape normale.
Auzitorii pot să-i ajute să se integreze în societatea majoritară dar trebuie să ţină
seama de cultura lor, să nu exagereze cu mainstreamingul, să aprecieze limbajul
gestual, deoarece unii surzi nu pot să suplinească limbajul gestual cu cel verbal,
ceea ce-i poate duce la izolare de societatea auzitorilor. Ca să poată frecventa în
bune condiţii o instituţie de învăţămînt superior sau un colegiu este absolut necesar
ca persoanele cu surditate gravă să beneficieze de sprijinul unui interpret în
limbajul mimico gestual.

Punctul de vedere medical a dat naştere surdologiei ca ramură a defectologiei,

persoana surdă fiind considerată anormală şi trebuie acţionat asupra ei prin diferite
mijloace (corectiv-recuperatorii, medicale, educaţionale) pentru a fi ,,normalizat” şi

4
integrat în societatea auzitorilor, singura societate cu drepturi depline. Se omite
faptul esenţial că surzii nu sunt un grup de handicapaţi ci persoane care au propria
istorie, limbaj şi cultură. Alţi termeni folosiţi sunt surdomut (surdo-mut, surdo-
vorbitor) deficient de auz, hipoacuzic, disfuncţional auditiv, asurzit, handicapat de
auz ş.a. Toţi aceşti termeni au fost creaţi de auzitori pentru a nu-i jigni pe cei care
nu aud şi pentru a materializa unele măsuri de protecţie. Termenul preferat de
aceste persoane este cel de surd, care nu implică noţiunea de boală. Însă aceste
expresii sunt mai ofensatoare decât cuvântul ,,surd”. Să nu uităm că surzii sub
aspect cultural sunt mândri că sunt surzi. De pildă, dacă ei citesc un articol din
presă despre realizările sportive sau de altă natură ale unei persoane surde dar nu se
specifică acest aspect, se simt ofensaţi.

Pentru a se reduce în mare măsură izolarea la care pot fi condamnate de mediu,

persoanele surde, chiar dacă poartă o proteză, trebuie să fie ajutate să nu se simtă
marginalizate în societate. În acest sens se recomandă atât auzitorilor cât şi surzilor
să adopte unele strategii de comunicare la care ne vom referi în continuare.

Cum putem participa la comunicarea gestuală

La început, este necesar să cunoaştem semnele care ne informează dacă o

persoană aude sau nu. Primul semn evident este modalitatea de comunicare
gestuală cu altă persoană (dacă şi aceasta este surdă) sau pronunţarea mai lentă şi
cu voce tare când se comunică cu o persoană auzitoare. De asemenea, este bine să
cunoaştem unii factori care pot facilita sau îngreuna această comunicare, pe care-i
prezentăm în continuare.

Modalitatea de abordare

Ca şi la auzitori, există unele maniere bune şi rele de începere a unei

conversaţii, de continuare, de aşteptare a rândului la intervenţie, de întrerupere ş.a.
care trebuie să fie cunoscute. Unele din aceste comportamente sunt diferite de cele
folosite de auzitori din cauza specificului vizual al limbajului gestual. De pildă,
prin atragerea atenţiei putem începe o conversaţie. Dacă persoana surdă este destul
de aproape, dar priveşte în altă parte, se poate atinge umărul sau braţul cu o
mişcare uşoară a palmei. Dacă persoana surdă este mai departe, este suficient să se
fluture mâna, un ziar sau o floare. O modalitate mai rar folosită este transmiterea
unei vibraţii, prin lovirea podelei cu piciorul sau a tăbliei unei mese, care poate fi
recepţionată de persoana în cauză. Dacă persoana surdă se află într-un grup, este
necesar să se ceară altei persoane să atingă umărul celei în cauză. În cazul unor
grupuri mari, cum ar fi o adunare socială, modul normal de atragere a atenţiei este
să se stingă/aprindă lumina de câteva ori.

5
 Unele modalităţi de atragere a atenţiei sunt considerate nepotrivite de către
colectivitatea de surzi. De pildă, nu se acceptă apucarea capului cu palmele şi
îndreptarea spre faţa celui care vrea să-i spună ceva decât în cazul unei relaţii foarte
strânse. La fel este şi în situaţia fluturării mâinii prea aproape de faţa cuiva,
licărirea luminii din sală pentru a atrage atenţia unei singure persoane care se află
într-un grup, atingerea unei persoane în afara braţului sau umărului, lovirea brutală
sau prea frecventă pe eceste părţi.

O dată ce o persoană surdă a fost contactată prin modalităţile expuse mai sus,
este de aşteptat ca acea persoană să menţină un contact vizual până când se face o
pauză normală. Emiţătorul este liber să privească în altă parte dar să rămână
conştient de răspunsurile sau de direcţia privirii receptorului. Acesta din urmă
poate arăta că urmăreşte mesajul prin expresia feţei, mişcările de aprobare sau de
respingere făcute cu capul, prin alte gesturi de răspuns dar fără să-l întrerupă pe
emiţător. Dacă receptorul priveşte în altă parte şi nu se menţine contactul ocular
este un semn de întrerupere a emiţătorului.

Schimbarea rândului la conversaţie sau participarea la discuţie se face prin

fluturarea mâinii în faţa celui care ,,vorbeşte”. Dacă acesta este pregătit ,,să vă dea
cuvântul”, îşi va lăsa mâinile în jos în cadrul spaţiului de gesticulare, într-o poziţie
de repaus. Este mai dificil să se participe la conversaţie într-un grup mai mare, în
special dacă sunt şi auzitori care folosesc limbajul sonor. În acest caz, bunele
maniere cer ca auzitorii să folosească modalităţile vizuale de atragere a atenţiei şi
de comunicare.

Prin întreruperea contactului vizual, prin scuturarea capului, prin închiderea

ochilor sau prin folosirea unor gesturi care exprimă dezacordul se ajunge la
întreruperea celui care gesticulează.Dacă emiţătorul îşi lasă mâinile în jos şi
priveşte spre interlocutor dă de înţeles că a terminat ce avea de spus sau aşteaptă un
răspuns.

Cu toate că felul în care aude copilul depinde de specificul hipoacuziei, în

majoritatea cazurilor trebuie să se vorbească cu voce clară, articulată, normală, care
să permită înţelegerea vorbirii şi să se evite repetarea cuvintelor. Buzele, mimica
feţei şi mişcările corpului contribuie cu informaţii suplimentare la înţelegerea
mesajului verbal de aceea se recomandă să se păstreze contactul ocular permanent
cu persoana surdă şi să i se vorbească în faţă. Există situaţii când persoana cu
surditate gravă sau profundă nu poate suporta proteza auditivă, fie din cauză că
pragurile ei auditive sunt foarte apropiate de cele dureroase şi are loc o interferenţă
între acestea, fie datorită neprotezării îndelungate sau din alte motive. Deoarece
proteza auditivă nu este de nici un ajutor, persoana cu surditate se bazează aproape
exclusiv pe vedere în recepţionarea vorbirii altora. În majoritatea covârşitoare a
cazurilor aparatul auditiv poate fi de ajutor, cel puţin pentru a atrage atenţia celui
care-l poartă că cineva îi vorbeşte sau că se apropie un pericol.

6
Persoanele surde, dacă nu înţeleg ceva trebuie să întrebe din nou “Despre ce este
vorba, nu am înţeles?, fără să le fie teamă sau ruşine. Chiar şi persoanele cu auzul
perfect normal pot înţelege greşit un mesaj. Dacă vorbirea lor este dificil de înţeles
de auzitori, este foarte util să aibă la îndemână un carneţel şi un pix pentru a le
folosi în caz de necesitate. Dacă se află într-un grup de auzitori care vorbesc, să le
ceară acestora să-i vorbească pe rînd. Dacă se află la cursuri, la o petrecere sau la
un eveniment social, persoana surdă să fie lăsată să aleagă un loc care oferă cele
mai bune condiţii de vizibilitate şi, totodată, cât mai departe de sursele de zgomot.
Ea ar trebui să atragă atenţia pesoanelor care doresc să-i vorbească să-i atingă
braţul pentru a-l atenţiona.

De partea cealaltă, când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă, este util să

respecte unele strategii uşor de realizat care facilitează comunicarea, cum ar fi:

- să închidă sonorul la aparatele de radio sau televizor;

- să vorbească în faţa persoanei surde şi să păstreze contactul ocular pe tot

timpul conversaţiei, cu toate că în cultura auzitorilor menţinerea îndelungată a
contactului ocular poate fi interpretată ca un gest de lipsă de educaţie;

- să nu poarte o conversaţie îndelungată într-un mediu cu mult zgomot;

- dacă persoana surdă nu a înţeles mesajul, să nu treacă mai departe până nu se

lămureşte problema. În caz contrar se accentuaeză sentimentul de marginalizare
sau de ignorare a persoanei sale;

- când cei din jur se amuză la o glumă sau un banc, este bine să se explice
persoanei surde gluma pe înţelesul ei;

- când se poartă o conversaţie la telefon solicitată de persoana surdă, este de

preferat să se transmită simultan mesajul primit, deoarece ar putea fi citit de pe
buze. Să nu se spună niciodată “nu este important” ceea ce s-a comunicat prin
telefon şi astfel să se omită o parte semnificativă din mesajul primit. Persoana
surdă trebuie lăsată să aprecieze importanţa mesajului. Sub acest ultim aspect
menţionăm că tot mai mulţi surzi “se înarmează” cu telefoane mobile şi astfel pot
comunica direct prin SMS;

- să nu se vorbească cu mişcări exagerate ale gurii, cu voce strigată sau fără

voce. Este de preferat o vorbire cu voce normală dar cu un ritm mai lent.

Desigur, dacă auzitorii ar participa la unele cursuri de limbaj gestual, ele ar

putea nu numai să comunice mai uşor cu persoanele surde dar ar cunoaşte o nouă
limbă, o nouă cultură, care le-ar îmbogăţi orizontul cultural şi ar duce la crearea
unei mai bune integrări sociale a persoanelor lipsite de auz fără voia lor.

7
Influenţa condiţiilor de mediu şi aspectului interlocutorului asupra
recepţionării limbajului acestuia

Prin factori fizici inţelegem tot ce-l înconjoară pe surd în orice situaţie de
comunicare, în afara gesturilor transmise. Toate acestea pot fi semnificative
deoarece sunt factori auxiliari care pot evidenţia sau ascunde informaţia iar luarea
lor in considerare este vitală pentru asigurarea confortului comunicării.Se cunoaşte
că comunicarea poate fi facilitată sau îngreunată în funcţie de distanţa la care se
află interlocutorii, de aspectul fizic al celui care vorbeşte, de fondul sonor sau fizic
şi, în special, de lumină. Spre deosebire de vorbitori, gesticulatorii nu pot comunica
cel mai bine când sunt prea aproape unii de alţii, din cauza mişcărilor pe care
trebuie să le facă cu mâinile. De aceea, între ei este de dorit să existe o distanţă de
cca două spaţii de gesticulare, sau de cca 2 metri, care să permită celui care
,,vorbeşte” sâ-l vadă pe interlocutor de la talie în sus şi să aibă spaţiul necesar de
gesticulare. Din aceste motive, gesticulatorii surzi tind să stea ceva mai departe
unii de alţii în comparaţie cu auzitorii.

Imbrăcămintea si aspectul exterior ingrijit

Îmbrăcămintea este recomandabil să contrasteze cu culoarea pielii.De pildă,

dacă pielea are o culoare deschisă, se recomandă să se poarte haine de culoare
închisă şi invers. Îndiferent de culoarea imbrăcămintei, mâinile aflate in mişcare
trebuie să iasă în evidenţă cu uşurinţă pe fondul hainelor. Este de preferat să se
poarte imbrăcăminte in culori calde dar cu nuanţe contrastante faţa de culoarea
pielii. Bluzele, cămăşile sau alte articole de imbrăcăminte de culori diferite sau
stridente, cu figuri geometrice, cu desene florale sau cu dungi vii, constituie factori
perturbatori ai atenţiei.

Aspectul fizic. Mustăţile groase şi bărbile stufoase acoperă o mare parte din
suprafaţa buzelor şi a feţei şi nu facilitează inţelegerea. Din motive similare, este de
dorit ca femeile să evite machiajul excesiv, unghiile prea lungi şi foarte colorate,
un ruj strident colorat şi abundent etc. Machiajul trebuie sa fie adaptat situaţiei iar
un ruj moderat poate facilita labiolectura. Printre alţi factori care trebuie evitaţi se
numără coafura neobişnuită, purtarea de bijuterii în exces, consumul de ceapă sau
de usturoi, folosirea unor parfumuri de proastă calitate sau prea puternice, lipsa
unei igiene personale ş.a.

Iluminarea este unul din cei mai importanţi factori fizici, dacă nu cel mai
important, in procesul de comunicare. Când o persoană surdă intră intr-o cameră,
unul din primele lucruri pe care le observă este aranjamentul luminilor. Dacă
lumina este inadecvată în ambele sensuri, ea adaugă incă un handicap vizual la
disabilitatea sa auditivă deja prezentă. Sursa principală de lumină trebuie să se afle
în faţa celui care vorbeşte, in partea de sus. Vor fi evitate umbrele care se pot aşeza
pe faţa lui precum şi iluminarea prea puternică sau prea slabă. Se vor evita tuburile

8
fluorescente defecte, luminile pâlpâitoare, candelele, luminile care atârnă în jos sau
aşezarea în contra lumină.

Fondul vizual, adică zona din spatele celui care vorbeşte, trebuie să respecte
aceleaşi reguli amintite in cazul imbrăcăminţii. Astfel, draperiile, storurile, tapetele
sau zugrăvelile este de preferat să fie în culori calde şi să contrasteze cu
imbrăcămintea. Sunt de preferat fonduri în culori pline în locul celor cu modele
pentru a nu crea perturbări nedorite.

Zgomotul de fond poate avea un efect perturbator asupra persoanelor surde

aflate într-o sală, care pot suferi din cauza consecinţelor indirecte ale acestui
zgomot, chiar dacă nu sunt conştiente de existenţa lui. Astfel, dacă cel ce vorbeşte
este deranjat, el nu mai este suficient de atent şi poate greşi, poate pierde şirul
expunerii şi toate acestea se vor rasfrânge, in final, asupra audienţei. Audienţa de
surzi însăşi poate fi o sursa de dificultaţi dacă in timpul expunerii surzii vorbesc
unii cu alţii prin semne sau dacă părinţii surzi îşi lasă copiii auzitori
nesupravegheaţi şi aceştia se joacă cu zgomot sau aleargă de colo-n-colo pe
coridoare.

Inalţimea scenei sau a platformei de pe care vorbeşte o persoană joaca un rol

deosebit de important. Camerele cu podeaua dreaptă sau cele cu stâlpi sau coloane
sunt cele mai contraindicate locuri pentru a participa la evenimente sociale sau
culturale. Spre deosebire de auzitori, care pot chiar să inchidă ochii şi să-l
urmărească pe vorbitor, surzii nu au altă cale de a-l urmări decât dacă-l pot vedea
şi, pentru aceasta ei trebuie să facă eforturi de rasucire sau de inclinare a capului.
Cel mai indicat auditorium este cel în trepte, în lipsa acestuia poate fi amenajat un
podium pe care să se aşeze vorbitorul ori de câte ori se adună un grup mai mare de
surzi. Pentru un banchet sau evenimente similare este necesar să nu se pună pe
mese aranjamente florale, coşuri cu flori etc. deoarece au un efect perturbator.

În situaţia când un grup de surzi este invitat să participe la o acţiune unde

majoritatea participanţilor sunt auzitori, ei trebuie să se aşeze in aşa fel încât să
poată vedea pe auzitorii care vorbesc.

Poziţia naturală şi cea mai convenabilă de gesticulaţie este zona din faţa
corpului celui care gesticulează. Dacă semnele sunt executate la nivelul feţei, ele
sunt dificil de citit sau pot fi chiar invizibile deoarece faţa şi mâinile sunt de
aceeaşi culoare. Cu toate că sunt unele semne care se realizează la nivelul feţei,
este de recomandat ca cele mai multe semne sa fie executate la nivelul
umerilor.Trebuie evitată tendinţa unora de a-şi ridica mâinile mai sus de umeri.
Dacă semnele care se realizează de obicei la nivelul umărului încep să coboare spre
piept, acestea dau impresia că cel care vorbeşte este obosit. Instalarea oboselii se
face simţită şi când acesta îşi mută frecvent greutatea corpului de pe un picior pe
altul sau işi rezemă coatele de pupitru. Desigur, el nu trebuie să stea cu picioarele

9
lipite de podea, dar nici să se mişte de colo-colo de a lungul scenei. Pentru a evita
oboseala, el poate face un pas natural spre stânga sau spre dreapta din timp în timp.

Limbajul feţei şi al corpului

În comunicarea gestuală surzii folosesc mâinile, faţa şi părţile corpului. Mişcările

corpului sunt folosite pentru a da ritm gesticulării. Când auzitorii vorbesc, ei
marchează părţi din cuvinte, propoziţii şi fraze prin ritmul vocii sau prin
schimbarea vitezei şi tonului vocii. Surzii trebuie să arate astfel de delimitări pe
cale vizuală şi o fac prin mişcări uşoare ale corpului şi prin schimbări ale expresiei
faciale. În gesticulaţie se foloseşte mimica feţei pentru a exprima emoţia şi a spori
expresivitatea mesajului gestual. După expresia facială ne dăm seama de felul
propoziţiei şi ce simte cel care gesticulează referitor la informaţia exprimată.
Expresia feţei este la fel de importantă ca şi mişcările făcute cu mâinile dar se
recomandă ca cel care priveşte spre gesticulator să se concentreze în special asupre
feţei. Esenţial este să se păstreze contactul ocular şi privirea asupra celui care
gesticulează, chiar dacă se mai pierde o parte dim mesajul realizat cu mişcările
mâinilor.

Când se foloseşte limbajul corpului se poate transmite mai clar un concept

prin semne. Aşa cum a arătat A.Pease cu privire la limbajul corpului, poziţia
acestuia în diferite împrejurări poate exprima mai mult decât ceea ce se emite pe
cale verbală. La fel este cazul şi în limbajul gestual, de pildă, semnificaţia lui ,,Nu
ştiu" sau ,,Nu cunosc" apare mai clar dacă se ridică umerii, se înclină capul şi se
întorc palmele de jos în sus. La fel, când gesticulăm ,,Sunt bolnav", se inchid
ochii, se întredeschide gura şi se duce mâna la cap sau pe locul dureros. Un alt
exemplu este cuvântul ,,NU". Viteza cu care se scutură capul dintr-o parte în alta,
cu ochii deschişi sau închişi, poate să spună multe despre gradul negaţiei.

Capul şi expresiile faciale sunt folosite şi pentru alte scopuri. Negarea şi

confirmarea sunt arătate prin mişcări ale capului. Emoţiile cum ar fi surpriza,
teama, bucuria sau supărarea, sunt arătate prin expresii ale feţei. Intrebările sunt
marcate prin o privire întrebătoare. Mişcările buzelor şi modificarea expresiei
faciale pot fi folosite pentru a arăta cum se realizează o acţiune. De pildă, pentru a
arăta că cineva scrie cu dificultate se încruntă sprâncenele, se subţiază buzele şi se
face semnul "a scrie". O expresie facială vie, variată şi adecvată momentului este o
componentă importantă a oricarei forme de comunicare faţă-în-faţă, fiind şi un
element gramatical al limbajului. Cei care gesticulează se bazează mult pe expresia
facială pentru a transmite nuanţe şi aspecte subtile, „aflate în umbră”. În limbajul
gestual, expresia facială joacă acelaşi rol ca volumul şi tonul vocii din comunicarea
verbală, unde semnificaţia cuvintelor emise se poate schimba radical numai prin
felul cum sunt rostite acele cuvinte (cu sarcasm sau cu sinceritate). În limbajul
gestual ochii, sprâncenele şi forma buzelor joacă cel mai mare rol în modificarea
semnificaţiei gesturilor similare. În contexte diferite, ridicarea sprâncenelor poate

10
arăta simpatia către cineva sau o întrebare, iar intensitatea expresiei faciale poate să
arate intensitatea sentimentelor de durere, furie sau calm. De asemenea,
combinarea corecta a gestului cu expresia facială poate să ofere o mai buna
inţelegere a mesajului.

Folosirea expresiei faciale nu este specifică limbajului gestual. Se folosesc

diferite feluri de expresii faciale ca o componentă a comunicarii în toate culturile
lumii, în arta dramatică, în pantomimă, etc. Ea se foloseşte mai ales pentru mărirea
efectului în gesticulare: clipirea ochilor, pentru a arăta surpriza, zâmbetul care
spune „ am glumit”, încrucişarea ochilor pentru a da un efect comic, rotirea ochilor
pentru exasperare ş.a. De fapt, fiecare persoană îşi condimentează discursul cu
expresivitatea facială în manieră proprie, în funcţie de temperament. Spre deosebire
de comunicarea verbală, unde folosirea expresiei faciale este opţională, în limbajul
gestual aceasta este mult mai importantă deoarece, dacă nu există o concordanţa
între gest şi expresia facială, se p Spre deosebire de persoanele cu alte disabilităţi,
surzii se diferenţiază de acestea în mare măsură. Astfel, profesioniştii auzitori care
se ocupă de surzi îi consideră pe aceştia ca având o disabilitate cu atât mai serioasă
cu cât surditatea este mai gravă. În schimb, surzii apreciază capacitatea de atenţie
în mediul vizual şi limbajul gestual şi nu acordă atenţie aspectului medical al
surdităţii. Ei îi consideră pe aceşti profesionişti ca având limite serioase în
perceperea vizuală şi în limbajul vizual-gestual precum şi atitudini greşite faţă de
surzi. Aceştia îi blamează pe mulţi profesionişti auzitori care, deşi susţin că-i
servesc pe surzi nu pot să comunice fluent cu aceştia, fiind handicapaţi sub acest
aspect. În orice caz, cele mai handicapante sunt atitudinile pe care le au mulţi
auzitori faţă de surzi. Ei au alte valori legate de cultura şi de limbajul gestual al
surzilor şi nu apreciază elocvenţa şi marea bogăţie de exprimare a limbajului
gestual tocmai pentru că nu cunosc acest limbaj.roduce derutarea receptorului. El
nu poate şti cu precizie dacă se face o afirmaţie sau se formulează o intrebare, dacă
i se vorbeşte sincer sau este luat peste picior

Ochii sunt folosiţi pentru a arăta cu cine se vorbeşte, despre ce se vorbeşte.

Dacă dorim să vorbim despre cineva prezent, arătăm spre persoana în cauză în timp
ce privim spre ea şi apoi intoarcem privirea spre interlocutor. De asemenea, corpul,
ochii şi faţa sunt folosite într-un mod special când vorbim despre ce face cineva
pentru altcineva sau când reproducem o conversaţie. De ex. dacă dorim să spunem
că o femeie dă o minge la un copil, facem semnul femeie şi aratam spre dreapta,
apoi facem semnul copil şi arătăm spre stînga. Următorul semn este minge. Se
priveşte apoi spre stânga (unde se află copilul) şi apoi se imita mişcarea mâinilor
femeii din dreapta care dă mingea spre stânga la copil. În comunicarea gestuală
ochii pot avea rolul de accentuare suplimentară. De pildă, modul de închidere a
ochilor poate diferenţia un „bătrân” de un „foarte bătrân”sau un om „bun” de altul
„foarte bun”

11
 Uneori surzii folosesc ambele mâini pentru a produce două semne în mod
simultan. De ex. daca se întreabă "Ţi-e foame?", gesticulatorul foloseşte în mod
simultan ochii (îndreptaţi spre adresant), faţa (cu un aspect întrebător), mâna
dreaptă (se face semnul pentru foame) şi mâna stângă (se arată spre
interlocutor).Toate semnele se fac intr-un spaţiu tridimensional, în faţa propriului
corp.

Prezintă un interes deosebit semnele care se fac cu degetele index şi cel

mijlociu. Acestea pot să imite picioarele unei persoane care merge încet, se plimbă
agale, aleargă, cade, şchioapătă, se împiedică, stă în picioare sau culcată, şade cu
picioarele încrucişate ş.a. De asemenea, tot cu aceste două degete se poate arăta că
persoana a avut un somn agitat toată noaptea şi s-a învârtit în pat, dar ele stau în
poziţie orizontală şi ating palma mâinii opuse cu faţa şi dosul lor.

De curând s-a pus în evidenţă rolul privirii în gramatica limbajului gestual.

De pildă, când vorbim despre un copac iar privirea se ridică în sus, fiind însoţită de
cele două degete ale unei mâini în formă de „V”, ne dăm seama că este vorba
despre un „copac înalt”. În schimb, dacă cele două degete în „V” fac mişcări în sus
şi în jos asupra unei persoane, iar ochii urmăresc mişcarea degetelor, ştim că este
vorba de o apreciere asupra celei persoane. Dacă privirea este însoţită de o
încruntare a sprâncenelor sau de un zâmbet de admiraţie, ne dăm seama că este
vorba de o atitudine de dispreţ sau, respectiv, de admiraţie faţă de acea persoană.
Gradul de deschidere sau de închidere a ochilor poate indica apropierea sau
depărtarea unui obiect de subiect în asociere cu un gest. De asemenea, privirea
poate semnaliza schimbarea rolului vorbitorului aşa cum o face şi mutarea poziţiei
corpului sau a părţilor lui (în special a capului şi a umerilor) spre locul unde se află
presupusul subiect

Folosirea expresiilor faciale este un valoros mijloc de comunicare. Unii

vorbitori dau impresia că au „ochi care vorbesc”. Alţii, din contra, au o expresie a
feţei de „jucător de poker”, care dă impresia că este plictisit. Expresia feţei vie şi
activă, deşi subtilă, şi mişcările ochilor pot aduce o contribuţie remarcabilă în
procesul de înţelegere a mesajului. Însă, o persoană care face mişcări exagerate ale
ochilor şi feţei, dând o grimasă neatractivă, nu numai că scârbeşte audienţa dar
poate crea o atitudine negativă faţă de cel care vorbeşte. Folosirea adecvată a
expresiei faciale şi a mişcărilor oculare se poate realiza după o perioadă
indelungată de practică comunicativă cu surzii.

Dacă se creează un moment vesel in timpul unei comunicări şi persoanele din

sală încep să râdă, nimic nu este mai jenant pentru o persoană surdă dacă nu i se
explică de ce râd oamenii. De aceea, se va face o mică pauză şi se va da explicaţiile
de rigoare. De asemenea, se vor evita unele mişcări deranjante cum ar fi ridicarea
frecventă a umerilor căzuţi, săltarea pantalonilor, împingerea ochelarilor pe nas,

12
perierea scamelor imaginare de pe haină, introducerea cămăşii în pantaloni etc.în
timp ce se vorbeşte unei audienţe de persoane surde

Unitate şi diversitate în colectivitatea persoanelor surde

Întrucât nu putem găsi două persoane surde care să semene perfect din toate
punctele de vedere între ele, vom întâlni o mare diversitate a acestora în cadrul
colectivităţilor de surzi din orice ţară a lumii. Spre deosebire de diversitatea care
există între auzitori, putem presupune că diversitatea din colectivităţile de persoane
surde ar fi mai mare deoarece sunt implicaţi mai mulţi factori, cum ar fi momentul
apariţiei surdităţii, cauzele ei, gravitatea pierderii auditive, consecinţele diferite
date de aceşti factori şi elementele specifice ce caracterizează o minoritate.

În literatura de specialitate se menţionează că ar exista patru trăsături esenţiale

comune oricărei minorităţi care le determină să se unească. Acestea ar fi:

1,- O caracteristică fizică comună cum ar fi culoarea pielii sau limbajul;

2.- indivizii se consideră ei înşişi ca membri ai aceleiaşi comunităţi iar cei din jur îi
identifică în mod similar;

3.- tendinţa ca indivizii să se căsătorească între ei;

4.- membrii minorităţii suferă din cauza nedreptăţilor produse de membrii societăţii
majoritare şi luptă pentru a obţine drepturile social-umane cuvenite.

Dacă luăm în considerare toate aceste aspecte ne dăm seama că ele sunt valabile
pentru caracterizarea populaţiilor minoritare din orice ţară, inclusiv a comunităţilor
de surzi. Deşi conform ultimelor date statistice ale Federaţiei Mondiale a Surzilor
există pe glob o populaţie de cca 75 milioane de surzi, aceasta este considerată o
minoritate în comparaţie cu populaţia majoritară de auzitori din fiecare ţară în
parte. Ceea ce-i face pe toţi surzii din lume să se unească sau să se bucure când
întâlnesc alte persoane surde este că ei pot să comunice între ei în orice ţară prin
limbajul gestual, după un scurt moment de tatonare.

În privinţa trăsăturii fizice, observăm că vederea constituie principala cale de

informare iar limbajul mimico-gestual este cea mai importantă forţă de consolidare
a minorităţii surzilor. După cum se ştie, în societatea umană există o mare
variabilitate printre oameni, unii sunt mai înalţi alţii mai scunzi, unii aud mai bine
sunetele abia perceptibile de alţii, ochii oamenilor au nuanţe diferite ale aceleiaşi
culori, există persoane cu diferite deficienţe etc. În acest context putem considera
că surzii reprezintă persoane în esenţă vizuale - o caracteristică ce nu poate fi
eliminată din cadrul minorităţii surzilor. In această perspectivă, putem considera
persoanele surde ca fiind o variaţie umană naturală în cadrul variaţiei generale şi in
continuă schimbare a speciei umane.

13
 Limbajul mimico gestual este o trăsătură caracteristică persoanelor surde ca
minoritate, ce-i conferă acesteia şi specificul de minoritate lingvistică nu de
persoane bolnave. Acest limbaj a existat de când au apărut surzii pe pământ şi va
exista în cadrul societăţii de auzitori tot atâta vreme cât vor fi şi persoane surde în
mijlocul acesteia. Momentul apariţiei acestui limbaj ca mijloc de comunicare se
pierde in negura vremurilor. Unii autori consideră că originea limbajului gestual
american (ASL) se află in insula Martha’s Vineyard unde, acum aproximativ 200
de ani, conlocuiau în armonie atât surzii cât şi auzitorii ce alcătuiau colectivitatea
de pe insulă. Deoarece aceste populaţii erau izolate de cele de pe continent,
indivizii acesteia se căsătoreau intre ei, uneori surzii îşi alegeau soţii sau soţiile şi
din rândul auzitorilor. Fiind multe căsătorii între persoane inrudite, se năşteau şi
copii surzi. Pentru a se inţelege cu surzii, auzitorii au învăţat limbajul semnelor
folosite de surzi şi astfel s-a dezvoltat limbajul gestual până la nivelul de astăzi
(după E.Costello, 1995, D.Miles, 2002 ş.a.). Deoarece persoanele surde constituiau
cca 25% din populaţia insulei, multe din întrunirile comunităţii erau traduse în
limbaj gestual. După alţi autori, limbajul gestual american s-a dezvoltat pe baza
limbajului gestual francez adus în America de Thomas Hopkins Gallaudet şi
Laurent Clerc în 1817, când a luat fiinţă prima şcoală de surzi din America la
Hartford (Connecticut). Se cunoaşte că Abatele marchiz de L’Epee este considerat
inventatorul metodei gestuale în educaţia surzilor din Franţa secolului al XVIII-lea
şi că el s-a inspirat de la două fete surde când a eleborat „metoda semnelor
metodice”. Datele istorice disponibile neaga acest lucru. Nu se contestă meritul
abatelui de L’Epee în dezvoltarea metodei gestuale, dar trebuie să se accepte faptul
că limbajul gestual exista cu mult timp înainte de a fi „inventat” de acest inimos
prelat, şi era folosit în cadrul colectivităţii de surzi. Cert este că limbajul gestual s-a
format la începutul secolului al XIX – lea, pe baza gesturilor folosite de indivizii
surzi. Treptat, aceste gesturi folosite la început între două persoane surde, apoi de
grupuri de surzi s-au constituit într-un sistem ce a căpătat conturul unui limbaj
gestual naţional, el fiind diferit de la o ţară la alta sau prezintă diferite nuanţe
regionale în cadrul aceleiaşi ţări.

Cu toate că limbajul gestual a fost persecutat în educaţie de peste un secol, după

Congresul de la Milano el a continuat să se dezvolte în loc să fie eliminat, ajungând
astăzi la o dezvoltare nemaicunoscută, mai ales în ţările europene, în SUA şi
Canada. În aceste zile, tot mai mulţi auzitori doresc să înveţe limbajul gestual (din
diferite motive). El a rămas predominant în viaţa surzilor cu toate presiunile
exercitate asupra lui de limbajul naţional majoritar. S-a observat că timp de peste o
sută de ani cei care foloseau limbajul gestual au fost „înghiţiţi” de societatea
majoritară în familie, la şcoală, la locul de muncă, etc. dar acest fapt n-a contribuit
la diminuarea folosirii lui între persoanele surde. Dimpotrivă, persoanele auzitoare
au manifestat tendinţa de a învăţa limbajul gestual pentru a putea comunica mai
bine cu colegii lor surzi.

14
Se cunoaşte că surzii se identifică ei înşişi ca fiind persoane surde. De asemenea,
auzitorii din jurul lor îi consideră tot ca persoane surde. După părerea noastră, cel
puţin la noi în ţară, toţi copiii surzi au fost şcolarizaţi şi nu se mai poate vorbi de
surdo-muţi deoarece toate persoanele surde vorbesc, având grade diferite de
inteligibilitate.

Se observă că în peste 90% din cazuri, surzii se căsătoresc între ei şi, în marea lor
majoritate, copiii lor sunt auzitori. Aproape toate investigaţiile realizate până în
prezent subliniază acest aspect. Un studiu recent efectuat de Schildroth şi Hoto
(1991) cu privire la recensământul copiilor surzi americani a constatat că 6% dintre
copiii născuţi în SUA au devenit surzi după vârsta de 3 ani. Noi am constatat că, la
intrarea într-o grădiniţă specială, copiii surzi din familiile cu părinţi surzi au o serie
de calităţi comportamentale şi de comunicare superioare copiilor surzi din familiile
de auzitori. Faptul este explicabil prin aceea că în familiile de surzi are loc de
timpuriu o comunicare „normală” între părinţii surzi şi copiii lor în limbajul gestual
iar acesta parcurge la timp treptele de dezvoltare ale oricărui limbaj stabilite de
psihologul Jean Piaget.

În fine, surzii suferă într-adevăr din cauza nedreptăţii, a discriminării şi a

neînţelegerii problemelor care îi frământă. Acest ultim aspect a determinat
autorităţile din unele ţări să înfiinţeze comisii speciale care să combată
discriminarea acestei populaţii prin măsuri de constrângere a angajatorilor să
folosească persoane surde într-un anumit procent din totalul angajaţilor auzitori.
Desigur, aceste comisii anti-discriminare au fost înfiinţate sub acţiunea asociaţiilor
de surzi mai active dar eficienţa măsurilor luate lasă mult de dorit, deoarece
discriminarea persoanelor surde nu are loc numai în domeniul angajării ci şi în
toate domeniile vieţii sociale.

Trăsăturile enumerate constituie o forţă care-i uneşte pe surzi în cadrul unei

minorităţi cultural-lingvistice şi determină o minimalizare a diferenţelor care există
între aceste persoane în cadrul comunităţii lor, constrângîndu-i să se organizeze
pentru ca, împreună, să înfrângă mai uşor obstacolele comune. Recent, în România
s-a înfiinţat ,,Consiliul Naţional al Disabilităţii” ce reuneşte deocamdată şapte
organizaţii ale persoanelor cu handicap iar primul preşedinte a fost ales domnul
Mihail Grecu, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România.

Limbajul gestual este un puternic simbol al identităţii în colectivitatea surzilor din

cauză că aceste persoane luptă pentru propria identitate într-o lume care nu i-a
înţeles de–a lungul veacurilor, care le-a discreditat limbajul şi le-a negat cultura
proprie. Amintim aici cuvintele sociologului surd Barbara Kannapel (1989), un
pionier al luptei surzilor americani pentru drepturi civile. ”Limbajul gestual este
limbajul nostru... Noi l-am creat, noi îl ţinem în viaţă şi el ne întreţine pe noi şi
tradiţiile noastre. A respinge limbajul gestual înseamnă a respinge persoana surdă”.
Datorită comunicării prin limbaj gestual surzii se simt „ca acasă” în compania

15
semenilor lor, chiar dacă se află în străinătate. Ca şi alte mijloace de comunicare,
limbajul gestual este un mijloc de interacţiune socială, care poate transforma pe
surzi în participanţi activi ai societăţii, deoarece el permite o comunicare uşoară,
firească şi completă între persoanele surde. Acestea se pot înţelege oricând între
ele, îşi împărtăşesc experienţe, credinţe şi valori culturale comune, care apar din
faptul că aceste persoane se bazează pe vedere şi folosesc limbajul gestual ca
principal mijloc de comunicare. Naşterea lor într-o familie de auzitori (în
majoritatea cazurilor), frecventarea unei şcoli speciale pentru surzi, găsirea unui loc
de muncă prin intermediul Asociaţiei, cunoştinţelor, rudelor sau prietenilor surzi,
toate acestea constituie baza unei experienţe comune vehiculate prin limbajul
gestual. De asemenea, viaţa surzilor în cadrul unei colectivităţi proprii, participarea
la activităţile asociaţiei şi la diferitele întâmplări din viaţa ei, câştigarea unor premii
cu echipa sportivă sau culturală a clubului, găsirea unui partener de viaţă şi multe
altele, constituie subiecte de discuţii între surzi când aceştia se întâlnesc. De fapt,
aproape toate cunoştinţele despre lume şi viaţă ale surzilor profunzi şi nu numai
sunt comunicate prin limbaj gestual.

Cultura surzilor

Termenul de cultură a surzilor se referă la un grup de persoane care au credinţe şi

practici comune. Sub aspect cultural, surzii sunt recunoscuţi după surditatea lor şi
folosirea unui limbaj vizual. Cei născuţi surzi în familii de surzi sunt singurii care
se nasc în interiorul acestei culturi. Aceşti copii învaţă limbajul părinţilor lor ca
prim limbaj şi tradiţiile oamenilor surzi de la familia lor şi din contactele cu
membrii colectivităţii de surzi, dar aceste cazuri sunt relativ rare.

Pornind de la ideea că cultura este o componentă a adaptării societăţii la mediul

social şi fizic care o înconjoară, prezentăm câteva din obiceiurile şi tradiţiile
surzilor. La fel ca în orice altă cultură, componentele culturii surzilor cum ar fi
tradiţiile, valorile şi criteriile de apreciere a lor, istoria, obiceiurile, exprimarea
artistică a sentimentelor ş.a. sunt depozitate cu ajutorul limbajului gestual pentru a
fi transmise altor generaţii. Prin urmare, limbajul gestual are şi rolul de depozitar al
culturii la care cel ce nu cunoaşte acest limbaj nu are acces. Menţionăm în
continuare câteva din valorile acestei culturi care este puţin cunoscută de
majoritatea auzitorilor.

De la inceput trebuie să precizăm că, atunci când ne referim la cultura surzilor,

vorbim despre acea cultură specifică unui grup de persoane surde, care se identifică
cu comunitatea de surzi şi foloseşte limbajul mimico gestual ca principal mijloc de
comunicare. Gradul acestei identificări cu limbajul gestual şi colectivitatea de surzi
depinde de vârstă, de educaţie, de contactele mai mult sau mai puţin frecvente cu
comunitatea de surzi şi de alţi factori. Vorbind la modul general, copiii care se nasc
cu surditate sau care pierd auzul în perioada preşcolară, au cele mai mari şanse să

16
aparţină culturii surzilor. In schimb, persoanele care pierd auzul mai târziu, la
vârsta adultă, de obicei, nu se consideră că aparţin comunităţii surzilor.

Se afirmă adesea că limbajul determină cultura, iar acest lucru este valabil pentru
toate comunităţile de surzi din întreaga lume.Din moment ce această comunitate nu
are acces uşor la limbajele vorbite care-o înconjoară, limbajele gestuale s-au
dezvoltat timp de sute de ani, în aproape orice parte a lumii, ca cel mai natural şi
mai simplu mijloc de comunicare între persoanele surde. Prin intermediul
limbajului gestual s-au putut transmite tradiţiile, folclorul, o puternică identitate, un
sentiment al apartenenţei şi coeziunii între surzi. Toate acestea, precum şi alte
elemente au creat cultura surzilor. Această cultură s-a transmis de la o generaţie la
alta şi a oferit soluţii de supravieţuire a persoanelor surde într-o lume formată
predominant din auzitori.

Dar de ce trebuie să vorbim de o cultură separată, a surzilor, când avem o cultură

naţională? După cum se cunoaşte, cultura este formată dintr- un set de valori,
credinţe şi comportamente care sunt acceptate în comun de o colectivitate. Ea este
modelul nostru mental, felul nostru de a privi lumea. În spiritul acestor valori noi
judecăm pe alţii, acţionăm şi apreciem acţiunile noastre şi ale altor persoane.
Trebuie să reţinem că fiecare persoană este unică. Oamenii se deosebesc între ei nu
numai prin amestecul dintre părţile pozitive si cele negative, ci şi prin religie,
naţionalitate, sex, vârstă, limbaj, pregătire profesională, tradiţie spirituală şi
influenţele culturale la care au fost expuşi.

Noi putem observa cu uşurinţă cum vorbesc, cum acţionează şi cum se comportă
oamenii. Valorile şi concepţiile care determină aceste comportamente sunt mult
mai greu de observat. După cum se poate constata din figura de mai jos, avem două
nivele ale culturii, în funcţie de gradul ei de conştientizare. La nivelul de suprafaţă
(care nu este nivelul superior), ce reprezintă doar vârful unui aisberg, sau doar
urechile unui hipopotam aflat sub apă, se află cuvintele şi acţiunile observabile. La
nivelul de profunzime, se află valorile, credinţele şi ,,simţul cultural”, ele
constituind ,,fondul” acestei culturi.

Studiile din ultimii 30 de ani au constatat că limbajul gestual este diferit de la o ţară
la alta, că nu este universal, deşi are unele semne gestuale comune. Aceasta,
deoarece, limbajele umane reflectă culturile în care se dezvoltă. Trebuie să reţinem
că limbajele gestuale indigene sunt unice, nescrise, nu versiuni manuale ale
limbajelor verbale. Aceasta le face să fie diferite de formele scrise ale aceleiaşi
limbi din ţări diferite. De pildă, limba engleză este limba naţională in Anglia,
Statele Unite, Australia ş.a. dar limbajele gestuale din aceste ţări sunt diferite.
Unele ţări au chiar mai multe limbaje, cum ar fi, de exemplu, Elveţia, care are trei
variante de limbaje gestuale (elveţian-francez, elveţian-german şi elveţian-italian),
în funcţie de cantoanele aflate la graniţa Germaniei, Franţei şi Italiei, unde au
pătruns elemente ale culturii din aceste ţări. De asemenea, în unele ţări limbajul

17
gestual naţional are dialecte locale, ce reflectă semnele care s-au dezvoltat printre
anumite grupuri de surzi.

În ciuda acestor deosebiri între limbajele gestuale din fiecare ţară, există unele
fenomene istorice interesante care fac ca unele limbaje gestuale din ţări aflate la
mari distanţe, să fie mai mult legate între ele decât altele. Astfel, deşi limba engleză
este limba vorbită în Anglia şi Statele Unite, limbajele gestuale din aceste ţări
(American Sign Language - ASL şi British Sign Language - BSL) sunt diferite dar
ASL este mai apropiat de limbajul gestual francez. Aceasta, deoarece, Laurent
Clerc, un profesor surd francez, a fost adus în SUA de Edward H. Gallaudet pentru
a înfiinţa prima şcoală pentru surzi, în 1817, la Hartford/Connecticut şi a contribuit
la răspândirea limbajului gestual francez in America. În mod similar, se
menţionează că primii profesori surzi din Australia şi India au fost educatori cu
experienţă din Anglia. Aceştia au contribuit la răspândirea limbajului gestual
englez în aceste ţări.

Fără îndoială că există şi unele trăsături commune ale acestor limbaje gestuale
diferite pe care le folosesc persoanele surde, de pildă:

- caracteristici gramaticale similare, ce rezultă, probabil, din proprietăţile

spaţiale/vizuale inerente;surzii din diferite ţări, care se întâlnesc cu ocazia unor
evenimente internaţionale sportive sau culturale, pot comunica mai uşor decât
auzitorii care nu vorbesc aceeaşi limbă, datorită experienţei lor de viaţă comune în
o lume de auzitori.

- mulţi surzi sunt creativi în elaborarea unor strategii de comunicare prin folosirea
mimicii şi gesturilor, deoarece ei trebuie să acţioneze astfel pentru a putea
comunica cu cei care nu folosesc semnele. Prin aceasta, comunitatea de surzi ar
putea fi considerată prima comunitate internaţională adevărată, unde barierele de
limbaj şi de comunicare sunt relativ uşor diminuate.

În figura de mai jos am reprezentat cultura auzitorilor prin ,,persoana auzitoare” iar
cultura surzilor prin ,,persoana surdă”. Între cele două culturi există înfluenţe
reciproce, dar o influenţă mai mare ar fi din partea culturii auzitorilor. Nu intram
aici în detalii, dar trebuie să menţionăm că există trei nivele de dezvoltare a
capacităţilor culturale:

- cultura subiectivă, ce constă în cuvinte şi acţiuni verbale sau nonverbale (de ex.
salutul), ce contribuie la înţelegerea mai bună a propriei persoane;

- familiarizarea culturală, constând în valori şi ,,simţ cultural” ce motivează

comportamentele noastre faţă de alte persoane şi formează capacitatea de a-i
înţelege mai bine pe ceilalţi şi

18
 - posibilitatea formării unui ,,pod cultural” ce permite ca persoanele care aparţin
ambelor culturi să trăiască şi să lucreze împreună într-un mod mai productiv.

cuvinte, actiuni, comportamente observabile

Persoana Persoana
surda auzitoare

valori, credinte, simt

cultural, neobservabile

,,distanţa culturală”

,,distanţă culturală”

În mod frecvent noi ne uităm la alţi oameni şi apreciem comportamentul lor pe

baza simţului nostru cultural. Modalitatea în care este achiziţionată această
cultură o face unică. Se cunoaşte că mai puţin de 10% dintre copiii surzi se nasc
din părinţi surzi. In aceste cazuri destul de rare, limbajul gestual şi alte elemente
ale culturii surzilor se transmit de la părinţi la copii. Restul, de peste 90% din
copiii născuţi surzi din părinţi auzitori, se află în situaţia specială de a învăţa
limbajul gestual de la alte persoane. Aici avem o variaţie foarte largă a
persoanelor care acceptă sau nu cultura surzilor. La o extremă sunt acele persoane
care nu au informaţii despre limbajul gestual şi cultura surzilor sau care sunt
sfătuite de ,,profesionişti” auzitori să respingă limbajul gestual în favoarea
,,metodei orale”, cu scopul de a-i face pe copiii lor mai ,,potriviţi pentru lumea

19
auzitorilor”.Aceşti copii intră în contact cu limbajul gestual abia când încep
şcoala şi cunosc alţi copii la fel ca ei. Pe de altă parte, anumite ţări, în special cele
din Scandinavia, au o tradiţie privind activităţile de intervenţie timpurie, unde un
professor itinerant vine în locuinţa acestor familii şi începe predarea limbajului
gestual la aceste familii cât mai devreme după constatarea medicului că copilul
este surd. În multe comunităţi, adulţii surzi simt o mare responsabilitate în
educarea şi culturalizarea viitorilor membri ai comunităţii lor. Chiar şi unii adulţi
care au copii surzi şi au avut contacte cu persoanele surde stimulează astfel de
contacte între copiii lor şi membri ai comunităţii surzilor, angajând bone surde
sau primind in gazdă studenţi surzi.

Aşa cum este cazul cu alţi oameni din orice cultură, este imposibil să generalizăm
cu privire la toţi ,,surzii”. Astfel, accesul la o educaţie mai bună şi la servicii de
sprijin diferă mult de la o ţară la alta. Atitudinile faţă de surzi variază de la o
cultură la alta. În unele familii, a avea un copil surd poate insemna o pedeapsă
divină iar acesta este ascuns în casă, neavând acces la educaţie şi limbaj. În altele,
părinţii surzi se bucură că au un copil surd, deoarece poate transmite mai uşor
cultura şi tradiţiile lor. Unii surzi au acces la învăţământul superior, cum este
cazul in tot mai multe ţări, cu ajutorul unor interpreţi şi la noi, în ultimii zece ani,
prin eforturi proprii. Variaţia foarte largă privind accesul la educaţie şi la
posibilităţile profesionale ale surzilor determină variaţia profilurilor profesionale
ale acestor persoane. Comunitatea de surzi include oameni cu doctorate, care
lucrează în domeniul comerţului, profesori, programatori şi analişti pe computer,
muncitori manuali si alţi surzi care nu pot găsi un loc de muncă şi depind de
asistenţa publică.

Valorile prezentate mai jos reprezintă principii orientative care ne informează

cum gândeşte şi cum acţionează o persoană surdă ca cetăţean şi muncitor onorabil
şi productiv. Uneori aceste valori sunt idealuri ce nu pot fi întotdeauna realizate la
nivel social sau individual, dar ele reprezintă credinţe şi atitudini ce orientează
comportamentul personal şi deciziile politice. Prezentăm, în continuare, unele
aspecte positive şi negative ale acelorlaşi valori, pentru a avea o imagine cât mai
realistă asupra acestora. În ciuda acestei diversităţi, comunitatea de surzi are
multe trăsături culturale comune pe care le menţionăm mai jos, dar care diferă de
ale auzitorilor.

- informaţia este oferită cu detalii. Persoanelor surde le place să facă cunoscută

informaţia pe mai multe nivele. Un nivel este cel în care se dau informaţii
generale care afectează pe mai mulţi surzi, cum ar fi prezenţa unei busculade în
trafic. Acest lucru este apreciat deoarece surzii nu au acces la informaţiile din
presă, radio ş.a. Este de aşteptat ca surzii să informeze, cu tot felul de detalii, pe
prieteni în legătură cu schimbările semnificative din viaţa lor sau a cunoştinţelor

20
comune, cum ar fi căsătoria, divorţul, bolile Adesea se ajunge la neînţelegeri şi
lipsă de productivitate, pe care am numit-o ,,distanţă culturală”. De pildă, cerem
ceva cuiva şi răspunsul poate fi: ,,Nu am timp.” Putem crede că acea persoană
este rea, nu vrea să colaboreze, deşi ea doreşte să fie sinceră ca să nu perturbe
activitatea noastră. In cultura surzilor sunt unele elemente diferite care pot
deranja pe unii auzitori nefamiliarizaţi, de pildă, contactul vizual prelungit
(pentru a citi de pe buze), bătaia uşoară pe umăr (pentru a atrage atenţia)

- modul de prezentare. Când un auzitor (A) prezintă un alt auzitor (B) unei alte
persoane auzitoare (C), este suficient să-i pronunţe numele. Urmează o strângere
de mână şi are loc conversaţia. În schimb, la surzi procesul este ceva mai
complex. De pildă, când o persoană surdă (A) prezintă altei persoane surde (B) o
persoană surdă (C) are loc următorul proces: se dactilează numele persoanei (C)
concomitent cu pronunţarea numelui, se prezintă semnul de nume, se oferă alte
detalii cum ar fi starea civilă, unde a absolvit şcoala generală şi profesională, cine
a fost profesorul diriginte, date privind cartierul unde locuieşte, dacă are copii, cu
cine a fost coleg de clasă, ce profesie are şi unde lucrează ş.a. Abia după acest
proces de prezentare are loc ,,conversaţia” dintre surzi pe teme comune.

- participarea la unele petreceri, are un anumit tipic în desfăşurarea lor. In

primul rând, data şi locul întâlnirii se stabilesc cu mult timp înainte deoarece
organizatorii surzi doresc să se ocupe de cele mai mici detalii. De obicei,
invitaţiile se fac in scris şi rareori prin telefon, fax sau computer. Grupurile care
stau in apropiere se întâlnesc şi se deplasează împreună la petrecere. După
consumarea ei, grupurile se despart conform unui tipic şi se succed în mai multe
etape. Mai întâi, există un „la revedere”, urmat de căutarea hainelor concomitent
cu discutarea planurilor unei noi întâlniri. Discuţiile continuă pe scări spre
mijlocul de transport public sau propriu, iar gazda conduce musafirii până îi vede
plecaţi în siguranţă. În timp ce se află în mijlocul de transport, de obicei împreună
cu prietenii cu care au venit şi care locuiesc în aceeaşi zonă, persoanele surde îşi
flutură mâinile la cei rămaşi. În mijlocul de transport, discuţiile continuă până la
coborâre. Aproape invariabil, surzii întârzie la întâlnirile programate precum şi la
evenimentele publice. Însă, după consumarea evenimentului, ei mai stau la
discuţii. Explicaţia acestor întârzieri constă în faptul că această colectivitate se
bazează pe contactul personal în păstrarea relaţiilor sociale datorită dificultăţilor
de menţinere a legăturii prin telefon.

- Persoanele surde au nu numai un nume propriu ci şi un „semn de nume”.

Precizăm că acordarea unui semn de nume este legată de un semn caracteristic
persoanei surde, ce poate scoate în evidenţă personalitatea sa. O cercetătoare
surdă din SUA, Sam Suppala (1992), a scris chiar o carte întitulată „Cartea
semnelor de nume” unde a scos în evidenţă că există două clase de semne de
nume, cele pur descriptive şi cele care includ o formă a mâinii ce corespunde unei
dactileme care reprezintă iniţiala numelui persoanei denumite. Semnele

21
descriptive, mai des folosite, se referă la aspectul sau comportamentul unei
persoane, la urmele lăsate de un accident de exemplu, dând informaţii prezentate
codificat despre cultura şi limbajul acelei persoane. Când un copil surd vine
pentru prima dată la o şcoală de surzi, el nu are de obicei un semn de nume. Acest
semn îl va primi de la colegii lui după ce învaţă limbajul gestual. În Finlanda unii
părinţi surzi dau copiilor lor un semn de nume chiar imediat după naştere. Acest
semn de nume este făcut cunoscut la rude, vecini, prieteni în acelaşi timp cu
înregistrarea numelui oficial. De asemenea, şi auzitorii care învaţă limbajul
gestual sau care vin mai des în contact cu colectivitatea de surzi, pot să primească
un semn de nume caracteristic.

Forma unui semn de nume poate fi influenţată de ceva comun celui care
primeşte acest semn, cum ar fi :

-o caracteristică fizică exterioară (păr buclat, un semn din naştere, un neg, o

gropiţă, o cicatrice etc.);

-o trăsătură de caracter, un obicei, un tic (de ex. cineva care zâmbeşte întotdeauna
poate primi un semn de nume ca ,,zâmbăreţul”);

-o componentă a numelui oficial. De ex. dacă numele este FLOAREA, semnul de

nume poate fi ,,floare”. La fel este cazul pentru nume ca Peşte, Ursu, Pisică etc.

-un obiect de îmbrăcăminte (tricou cu dungi, volănaşe, etc.).

În afară de aceasta, oamenii din afara comunităţii de surzi, de pildă, sportivi

fruntaşi, politicieni etc. pot să primească semne de nume. O persoană poate avea
mai multe semne de nume. În timp ce unul este folosit în familie, al doilea, la
locul de muncă şi al treilea în alt context. Unii oameni pot avea un semn de nume
care este folosit în situaţii oficiale şi altul care poate fi legat de o poreclă din
limbajul verbal care nu este indicat să se folosească în situaţii oficiale.

Semnul de nume se poate schimba în cursul vieţii purtătorului. Motivul

schimbării poate fi că pot apare două persoane cu acelaşi semn de nume în
aceeaşi colectivitate de surzi sau în acelaşi loc de muncă. În scopul evitării
confuziei, se poate schimba semnul de nume, de obicei la persoana mai tânără,
care a intrat mai târziu în colectivitate sau care este mai puţin cunoscută.

Doi oameni care nu se cunosc unul pe altul şi care se întâlnesc pentru prima dată
se prezintă ei înşişi atît după numele oficial cât şi după semnul de nume. Uneori
acest semn de nume este gesticulat primul şi după aceea urmează dactilarea
numelui oficial. Se pare că nu există o legătură strânsă între semnul de nume şi
genul unei persoane, astfel că acelaşi semn de nume se poate acorda atât la femei
cât şi la bărbaţi.

22
 - faptul de a fi surd este mult apreciat. Surzii sunt convinşi că un auzitor
nu va obţine niciodată o identitate similară cu a unei persoane surde chiar dacă a
trăit toată viaţa în mijlocul colectivităţii lor. Chiar dacă are părinţi surzi şi
cunoaşte foarte bine limbajul gestual, persoanei auzitoare îi va lipsi experienţa
vieţii ca persoană surdă în societatea auzitorilor, care include frecventarea unei
şcoli speciale cu internat şi confruntarea cu diversele prejudecăţi ale acestei
societăţi faţă de surzi. De asemenea, a gândi şi a vorbi ca o persoană auzitoare
este minunat pentru un auzitor dar în cultura surzilor dacă o persoană surdă
gândeşte şi vorbeşte ca un auzitor, nu se va bucura de aceeaşi apreciere în cadrul
colectivităţii de surzi. La fel va fi cazul altor persoane surde care adoptă valorile
culturale ale auzitorilor şi îi privesc „de sus” pe semenii lor surzi.

- când surzii şi auzitorii interacţionează, există mai multe modalităţi în care poate
avea loc comunicarea, surzii îşi adaptează vocabularul şi modul de a vorbi în
funcţie de abilităţile auzitorului.. Metodele de comunicare între surzi şi auzitori
pot include note scrise, dactilografierea pe calculator, citirea de pe buze folosirea
interpreţilor.

- atitudinea faţă de metodele de educaţie diferă. In timp ce majoritatea auzitorilor

folosesc metode orale sau un limbaj gestual ,,modificat”, surzii militează pentru
folosirea unor metode manuale şi a unui limbaj gestual ,,curat”, fără exagerări sau
,,inovaţii”. De aici rezultă necesitatea de a se folosi un limbaj gestual comun,
unitar, cu toţi elevii din ţara noastră, pe care încercăm să îl eleborăm cu ajutorul
dvs.

- percepţia vizuală şi limbajul gestual sunt apreciate în mod deosebit în

colectivitatea surzilor. Astfel, o dată cu intensificarea mişcărilor pentru drepturile
persoanelor surde, s-a dezvoltat şi conştiinţa demnităţii şi a valorilor personale.
La acest fapt a contribuit efortul unor surzi ambiţioşi de a urma studii superioare
şi de a se afirma în lumea ştiinţei. Se cunosc multe cazuri de persoane surde care
au adus contribuţii importante în ştiinţă, artă şi cultură. Amintim aici contribuţiile
lui Thomas A. Edison în sfera descoperirilor ştiinţifice, a lui Goya în pictură, a lui
Ludwig van Beethoven în muzică, a lui Emanuelle Laborât, Deanne Bray,
Marlee Matlin ş.a. în cinematografie şi teatru ş.a.

- importanţa accesului vizual. Este esenţial ca persoana surdă sa vadă în mod

confortabil pe cel care vorbeşte. În acest sens, ea trebuie aşezată în bancă în aşa
fel ca să-l vadă atât pe profesor cât şi pe colegii care sunt ascultaţi în clasă.
Profesorul nu trebuie să stea cu spatele la sursa de lumină, să nu se mişte frecvent
în clasă, să nu aibă ticuri (ridicarea frecventă a ochelarilor pe nas, scuturarea unei
scame imaginare de pe haină, mutarea frecventă de pe un picior pe altul ş.a.). De
asemenea, profesorul nu trebuie să fie îmbrăcat după ultima modă sau cu haine
viu colorate, să nu aibă unghiile prea mari sau vopsite în diferite culori, buzele
vopsite strident, machiaj excesiv, coafură extravagantă bijuterii prea multe etc. Cu

23
ocazia unei întâlniri la o ,,masă rotundă” este recomandabil să nu se pună vaze cu
flori, ornamentale sau nu, care pot împiedica vizibilitatea.

- orientarea spre grup, afilierea, loialitatea. Ca membri ai unei culturi

colective, cei mai mulţi surzi consideră a fi de importanţă mai mare necesităţile,
preocupările şi interesele grupului. Ei simt plăcere şi confort în a petrece timpul
cu alte persoane surde, având deplin acces la comunicare prin limbajul gestual. Ei
tind să aprecieze sprijinul dat altora ca ei şi să constituie un front unit în faţa
opresiunilor şi a concepţiilor greşite din partea auzitorilor.

- lipsa de deschidere spre alte persoane, izolarea, închiderea în cadrul

grupului sunt câteva atitudini negative. De obicei, surzii sunt bucuroşi că auzitorii
învaţă limbajul gestual, deoarece el asigură ocazii mai multe de comunicare cu
alţii, cum ar fi funcţionari, poliţişti, doctori ş.a. În acelaşi timp, surzii pot prezenta
o răceală faţă de noii gesticulatori, bazată pe experienţa din trecut cu auzitorii, al
căror interes iniţial faţă de limbajul gestual a scăzut cu timpul.

- tendinţa spre consultare, colaborarea. În mod normal, persoanele surde

discută cu alte persoane surde înainte de a lua o decizie, cum ar fi schimbarea
profesiunii. Un preşedinte de asociaţie de surzi care ia decizii de capul său fără a
se consulta cu restul grupului, este curând exclus din serviciu.

- lipsa de hotărâre, pierderea de timp. În cazul în care persoanele surde

lucrează într-o unitate împreună cu persoane auzitoare au nevoie de ceva mai
mult timp pentru a se hotărâ care din variante este în cel mai bun interes al lor.
Acest comportament, asociat cu frecvente consultări cu persoanele auzitoare,
poate fi văzut ca o manifestare de slăbiciune a persoanelor surde. Auzitorii pot
deveni nerăbdători faţă de lipsa de decizie a colegilor surzi.

- vorbirea directă. De obicei, persoanele surde nu folosesc un stil de

comunicare directă tot timpul, dar sunt unele situaţii unde acest stil este de
aşteptat şi mult apreciat. După ce salută un prieten apropiat, o schimbare în
aspectul acelei persoane, fie pozitivă sau negativă, va fi comentată. Dacă această
schimbare este pozitivă, aceasta este apreciată şi încurajată. Dacă schimbarea este
negativă, se fac comentarii în direcţia oferirii unui ajutor pentru îndreptare. Un
obicei în cultura surzilor este preferinţa de a discuta direct şi sincer, fără
introduceri diplomatice. Sunt inadecvate şi chiar ofensatoare aluziile la discuţiile
vagi pe care le folosesc unele persoane pentru a părea politicoase. Obiceiul de a
comunica cu claritate este prezent în literatura cu şi despre surzi şi în povestirile
care sunt bogate în amănunte.

A vorbi în secret, fără gesturi, de faţă cu alte persoane surde, se consideră a fi

nepoliticos şi se recomandă ca aceste conversaţii particulare să aibă loc în afara
Asociaţiei sau în alte spaţii unde nu se află alte persoane surde. De obicei, la club

24
se formează grupuleţe care discută lejer prin semne şi oricine este liber să asiste,
să intervină acolo unde este oportun cu sugestii sau sfaturi.

- Se manifestă cu acuitate la persoanele surde de orice vârstă dorinţa de a

obţine informaţii legate de colectivitatea de surzi din ţara noastră şi din alte ţări
cum ar fi noutatea şi diversitatea activităţile programate la club, date despre unii
lideri importanţi din alte ţări şi realizările lor, existenţa unei istorii proprii cu
numele celor care au fondat filialele şi au adus contribuţii pe plan sportiv, social
sau cultural ş.a. Când surzii se întâlnesc întâmplător se întreabă: „Ce mai este nou
la club?, „Ce facilităţi s-au mai obţinut?”, „S-a modificat legislaţia acolo unde s-
a greşit?”, „Ce s-a discutat în ultima şedinţă de Consiliu sau de Birou
Executiv?”, „Ce intervenţii au mai făcut preşedinţii noştri ?” ş.a. Sunt mult
apreciate informările care se fac la club pe linie socială, politică sau pur şi simplu
de ordin informativ general. In unele filiale s-a permanentizat obiceiul de a se
prezenta informări saptămânale de către preşedinţi. Mai nou, de curând
pensionarii surzi de la filiala Bucureşti vin marţea de dimineaţă şi astfel este
posibil să se prezinte informări canalizate pe interesul lor. In afară de faptul că se
bucură de a fi împreună, pensionarii surzi discută despre sănătate, medicamente,
cum să facă economii ca să le ajungă pensia, unele măsuri de întrajutorare ş.a.

- informaţia este oferită cu detalii.Persoanelor surde le place să facă cunoscută

informaţia pe mai multe nivele. Un nivel este cel în care se dau informaţii
generale care afectează pe mai mulţi surzi, cum ar fi prezenţa unei busculade în
trafic. Acest lucru este apreciat deoarece surzii nu au acces la informaţiile din
presă, radio ş.a. Este de aşteptat ca surzii să informeze, cu tot felul de detalii, pe
prieteni în legătură cu schimbările semnificative din viaţa lor sau a cunoştinţelor
comune, cum ar fi căsătoria, divorţul, bolile

- banii nu constituie un subiect ,,tabu” în cultura surzilor. Se discută mult în

grupul de surzi despre cum să faci cumpărături ample, cum să tratezi cu un
vânzător de maşini, cum să cumperi ceva avantajos ş.a. astfel că fiecare învaţă din
experienţa altora. De asemenea, cei care au călătorit în străinătate şi au avut
necazuri, vor spune deschis altora ca să se ferească. Procedurile şi simptomele
medicale ale unor boli sunt descrise în amănunt pentru a împărtăşi experienţa de
viaţă şi pentru a-i educa pe alţii care ar putea să nu fie atenţi şi să se
îmbolnăvească (semne ale diabetului, ale hepatitei, bolilor venerice ş.a.).

- Unele aspecte pot fi considerate ,,tabu”. A întreba pe cineva în mod direct cu

câţi bani a cumpărat o maşină sau o casă, de ce a divorţat, de ce nu poate avea
copii, poate fi considerat nepoliticos. La fel, a face o descriere grafică a funcţiilor
corpului sau a comportamentului în baie, poate fi considerată inadecvată (în
special la masă).

25
 - lipsa de intimitate, flecăreala constituie o caracteristică a acestei comunităţi de
surzi. Unii auzitori încep să se dea deoparte când sunt întrebaţi în legătură cu
detalii ale vieţii private. Întrebări referitoare la starea lor civilă, sănătate, salariu
pot părea cel puţin nepoliticoase. Dacă auzitorii se confesează unei persoane
surde cunoscute, să nu se mire că în curând veştile se vor răspândi curând în toată
comunitatea de surzi dacă nu cer ca acea informaţie să rămână confidenţială.

- în familie, bucătăria este camera de discuţie preferată de surzi, deoarece lumina

este cea mai bună iar camera este mai mică. La restaurant, surzii aleg cu grijă
masa, asigurându-se că nimeni nu va sta în contra lumină, lângă o fereastră
luminată puternic.

- la o conferinţă, unde participă mai mulţi surzi, persoanele care doresc să spună
ceva, sunt rugate să se urce pe un podium, pentru ca să poată fi văzute fără efort.
Acest lucru cere uneori pauze mai lungi, pentru ca vorbitorii să treacă de la şi
spre podium. Dacă vorbesc auzitori, este necesar să fie prezenţi interpreţi în
limbajul gestual.

- dacă persoanele surde se află la o ,,masă rotundă” este necesar să fie înlăturate
toate obstacolele care împiedică vizibilitatea (vaze cu flori, diferite ornamente sau
aranjamente florale ş.a.)

- persoanele surde tind să-şi controleze propriile vieţi, să fie independente şi

mândre. De pildă, ei consideră că sunt cei mai în măsură să manevreze politica
privind educaţia propriilor copii surzi. Sunt personae care vor să fie
independente. Cei mai mulţi nu vor să se identifice cu persoanele cu handicap, ci
doresc să fie consideraţi o minoritate culturală şi lingvistică, deoarece
comunicarea rămâne cea mai semnificativă barieră în calea integrării sociale.

Auzitorii caută să restrângă tot mai mult numărul de persoane surde din
societate, făcând apel la tot felul de soluţii, printre care enumerăm desfiinţarea
şcolilor cu internat, incluziunea surzilor în şcolile de masă, chirurgia implantului
cohlear, intervenţii genetice ş.a. Nu demult a existat şi soluţia exterminării a zeci
de mii de surzi în camerele de gazare fasciste. Faţă de aceste ,,iniţiative”
comunitatea surzilor manifestă o atitudine contrară, de rezistenţă.

Cu toate că colectivitatea surzilor este o familie foarte eterogenă, cum vom vedea
mai departe, dominanţa acestei identităţi a surzilor va atenua diferenţele de
vârstă, clasă socială sau de altă natură care sunt mai evidente în societatea
auzitorilor. Există aici o preferinţă pentru deciziile luate în grup, de acordare a
ajutorului reciproc, un respect pentru persoanele în vârstă şi pentru realizările lor,
ca într-o adevărată familie. Sunt apreciate, de asemenea, contactul fizic,
familiaritatea, plăcerea de a fi împreună, de a se vizita unii pe alţii, de a se
îmbrăca modest în afara ocaziilor oficiale, valori care promovează unitatea marii
familii a surzilor. Deosebit de importante sunt legăturile cu şcoala-internat iar

26
absolvenţii lor se referă la şcoala absolvită de cîte ori fac cunoştinţă cu alte
persoane surde. Şcoala pentru surzi are semnificaţii mai profunde, deoarece ea a
fost adevărata casă in afara vacanţelor şcolare şi, de multe ori, pentru unii chiar şi
în timpul vacanţelor, când părinţii lor „uitau” să-i mai ia acasă. Aici surzii şi-au
petrecut cea mai mare parte a copilăriei şi tinereţii lor, şi-au făcut prieteni şi chiar
şi-au ales partenerul de viaţă. Intrucât majoritatea surzilor se căsătoresc între ei,
căsătoria lor cu un auzitor este privită cu suspiciune. Se apreciază apariţia unui
copil surd în familie, el fiind considerat un dar pentru familiile de surzi deoarece
el poate transmite mai departe moştenirea lor culturală.

Putem aminti aici un episod semnificativ petrecut pe tărâmul politicii surzilor

americani care au dorit şi au impus ca preşedinte al Universităţii Gallaudet o
persoană surdă. În cadrul acţiunii lor, studenţii surzi au adoptat ca motto cuvintele
lui Jesse Jackson, fost candidat la Preşedinţia Statelor Unite „Problema nu este că
studenţii nu aud ...ci că lumea auzitorilor nu-i ascultă” Cuvintele din „motto-ul”
de mai sus reflectă foarte bine concepţia pe care o au majoritatea auzitorilor când
este vorba ca surzii să obţină unele drepturi legitime, unele posturi de conducere
sau să ia decizii în probleme legate de viaţa lor. Uneori surzii reuşesc să învingă,
aşa cum

s-a întâmplat cu ocazia numirii unui preşedinte surd la conducerea Universităţii

Gallaudet, singura instituţie de învăţământ superior de arte liberale exclusiv
pentru surzi.

Într-o zi de sâmbătă din luna martie a anului 1988 s-a anunţat că consiliul de
conducere al Universităţii, format din 17 auzitori şi 4 surzi a finalizat selecţia
celor trei candidaţi pentru funcţia de preşedinte al Universităţii. Pentru prima
dată în istoria Universităţii Gallaudet, doi dintre candidaţi erau surzi, unul cu
doctorat în psihologie (I. King Jordan) iar celălalt, doctor în pedagogie, director
al unei şcoli de surzi, fiu al unei familii de surzi. Singurul candidat auzitor
provenea de la altă universitate şi nu avea cunoştinţe despre surzi sau despre
limbajul gestual. In ciuda acestor lipsuri, candidatul auzitor a fost ales de către
consiliu. Această alegere i-a şocat pe mulţi astfel că a doua zi, duminică, s-a
format un mic grup de studenţi surzi, cadre didactice şi foşti studenţi care au
organizat un marş de protest spre hotelul unde erau cazaţi membrii consiliului
pentru a le cere explicaţii. Răspunsul dat de preşedintele consiliului a fost
„candidatul surd n-a fost ales deoarece surzii nu sunt capabili să acţioneze în
lumea auzitorilor”. Acest răspuns a încins situaţia deja volatilă şi a fost speculat
de ziarele americane.

Luni, sutele de angajaţi ai Universităţii Gallaudet au găsit porţile încuiate de

studenţi. Universitatea a fost forţată să se închidă. Studenţii au formulat patru
cereri pe care le-au supus spre satisfacere consiliului înainte de a deschide
campusul. Aceştia solicitau : 1) consiliul să anuleze decizia şi să numească un

27
preşedinte surd; 2) să se retragă din funcţie preşedintele consiliului; 3) numărul
de membri surzi în noul consiliu trebuie să fie mai mare de jumătate din numărul
total de membri şi 4) să nu aibă loc sancţiuni asupra protestanţilor.

Marţi, consiliul s-a întâlnit cu o delegaţie a studenţilor şi a refuzat toate cererile.

În această situaţie studenţii au organizat o mişcare cunoscută sub numele „Deaf
president, now” (Preşedinte surd, acum). Protestatarii s-au adunat pe stadion şi
au aruncat afişe cu portretele preşedintelui consiliului şi ale candidatului auzitor.
S-a format un comitet de coordonare care să supravegheze protestul, să
elaboreze planuri şi să urmărească evoluţia lui.

Miercuri şi joi conducătorii naţionali ai asociaţiilor de surzi, studenţii surzi şi

personalul didactic s-au întâlnit cu unii membri ai Congresului, care au fost de
partea lor. Personalul didactic de la Gallaudet a votat, în marea lor majoritate,
să sprijine solicitările studenţilor. S-a format un centru de comunicaţii şi o
echipă de interpreţi care să-i informeze pe reporterii de la radio şi TV în legătură
cu acţiunile care au loc. In acea seară, unul din liderii studenţilor, Greg Hlibok,
a apărut pe postul de televiziune ABC împreună cu candidatul auzitor şi cu
actriţa surdă de film Marlee Matlin. Această emisiune a atras mult sprijin pentru
cauza studenţilor şi a adus contribuţii de peste 20.000 dolari la cauza lor, plus o
ploaie de telefoane, scrisori şi telegrame de sprijin. In toate şcolile de surzi din
SUA au avut loc marşuri. Spre seară candidatul auzitor s-a retras, recunoscând
dreptatea cauzei surzilor.

Vineri a avut loc un marş spre Capitoliu, care a atras peste 3.000 de participanţi
din toată ţara. Au venit chiar autobuze încărcate cu părinţi ai elevilor surzi
împreună cu copiii lor. Automobilele şi camioanele claxonau. Participanţii
fluturau pancarte iar pe un panou uriaş agăţat de clădirea Muzeului Afro-
American era scris „Totuşi, noi avem un vis”. Muncitorii de pe traseu au oprit
lucrul şi fluturau batiste de la ferestre către studenţi. Chiar unii membri ai
Congresului stăteau pe treptele Capitoliului pentru a se adresa participanţilor la
marş. Astfel hotărârea şi comportamentul studenţilor în lupta lor au câştigat
multe aprecieri. Un senator a afirmat „Voi aţi promovat educarea oamenilor în
legătură cu surditatea, cu preocupările faţă de surzi iar simplul adevăr legat de
surzi pe care noi trebuie să-l acceptăm este că surzii au dreptul la demnitate şi la
respect”. Toţi cei trei candidaţi de atunci la preşedinţia SUA au trimis scrisori de
sprijin studenţilor.

Sâmbătă, sute de studenţi şi suporterii lor s-au adunat pe campus, la un picnic,

unde s-au ţinut cuvântări şi şedinţe strategice. Între timp, membrii consiliului s-
au întors la Washington pentru a alege un nou preşedinte şi a analiza cererile
studenţilor.

28
Duminică, membrii consiliului au anunţat că al 7-lea preşedinte al Universităţii
Gallaudet şi primul preşedinte surd va fi dr. J.King Jordan. Fostul preşedinte al
consiliului s-a retras. S-a format un nou consiliu unde membrii surzi alcătuiau
majoritatea. Nu au avut loc represalii şi s-au acceptat toate solicitările
studenţilor.

Fructele acestui activism al studenţilor au fost bogate. Universitatea Gallaudet

a angajat mai mulţi surzi la toate nivelurile. S-a înfiinţat o nouă specializare -
studii legate de surditate; s-au adoptat noi măsuri în favoarea surzilor şi s-a
obţinut o mai mare toleranţă faţă de limbajul gestual. Milioane de americani au
devenit mai conştienţi de colectivitatea surzilor şi de limbajul lor. Această
„revoluţie” a fost înainte de toate o reafirmare a culturii surzilor, care a generat
o aniversare mondială numită „Deaf way I” , care a avut loc în 1989, la care au
participat peste 5.000 de surzi din toate ţările, inclusiv savanţi, artişti şi lideri
politici. Au avut loc expoziţii de sculptură, de pictură, piese de teatru, conferinţe,
dansuri, spectacole de pantomimă, vizionări de filme şi de casete video ş.a.
Manifestarea s-a bucurat de un deosebit succes astfel că în anul 2000 a avut loc
a doua ediţie numită „Deaf way II” la care au participat şi unii membri surzi din
ţara noastră. Astfel, doamna Carmen Criştiu a obţinut o sponsorizare din partea
Radio-Romania Actualităţi şi a participat cu poezii şi proză la secţiunea
„literatură”. Toate contribuţiile literaţilor surzi au fost incluse într-o antologie a
scriitorilor surzi printre care este şi reprezentanta noastră Carmen Criştiu.(,,The
Deaf Way II Anthology. A Literary Collection by Deaf and Hard of hearing
Writers”, Tonya M. Stremlau editor, Gallaudet University Press, 2000.

Când cineva intră într-un club social al surzilor poate să observe o mare
diversitate în rândul persoanelor participante, din care menţionăm aici doar pe
cele mai frapante. Desigur, această diversitate este prezentă şi la persoanele
auzitoare însă dorim să o evidenţiem în rândurile de mai jos pentru a fi mai bine
cunoscute de auzitori. Astfel, sub aspectul vârstei, întâlnim atât nou născuţi
purtaţi în braţele părinţilor cât şi octogenari sprijiniţi de bastoane sau de alte
persoane mai tinere. Copiii sunt fie auzitori cu părinţi surzi sau copii surzi cu
părinţi auzitori care vin mai ales la evenimente dedicate copiilor de ziua lor, de
Crăciun, cu ocazia unor concursuri de desen, de recitări de poezii sau de pregătire
pentru a participa la unele manifestări interne sau internaţionale. Sub aspectul
situaţiei economice sau sociale dobândite prin exercitarea unei profesiuni, se
observă diferenţe semnificative, mai ales prin felul de a se îmbrăca sau de a vorbi.
Cu toate că marea majoritate a surzilor au obţinut o calificare profesională, unii
fiind profesori în şcolile pentru surzi, ingineri, artişti plastici, designeri, tehnicieni
dentari, programatori de calculatoare, restauratori de opere de artă, asistenţi
sociali, etc. mulţi dintre aceştia prestează munci sub nivelul calificării lor. Cauza
acestei situaţii este ceva mai complexă şi nu ţine numai de prejudecata unor
angajatori ci şi de nivelul scăzut de educaţie sau de pregătire profesională a unor
persoane surde, sau de dorinţa multor surzi de a obţine venituri mari cu eforturi

29
minime încă de la ieşirea de pe băncile şcolii. De multe ori angajatorii oferă
locuri de muncă pentru surzi prin Bursele locurilor de muncă special organizate
dar acestea nu se ocupă de către cei vizaţi din cauza cerinţelor formulate, a
necunoaşterii suficiente a pregătirii profesionale a surzilor sau din alte motive.
Prin aceste condiţii, unii angajatorii se eschivează de la plata unor penalizări
prevăzute de lege iar alţii preferă să le plătească decât să angajeze persoane cu
handicap auditiv. Alte cauze ale nivelului scăzut de angajare ţin de modul
deficitar în care se face formarea profesională, de mijloacele materiale precare ale
şcolii, de lipsa unor materiale pe care să se facă practica ş.a.

Sub aspectul gravităţii pierderii auzului, se observă o mare diversitate care se

reflectă în preferinţa acestor persoane de a folosi preponderent limbajul gestual
sau verbal, ceea ce oglindeşte fidel modalitatea de instruire oralistă sau gestuală
de care au beneficiat aceste persoane în primii ani de după pierderea auzului.
Această diversitate lingvistică a fost remarcată şi de Helga Stevens la recent
încheiatul Congres Mondial al FMS care a avut loc la Montreal în 2003. Autoarea
subliniază dreptul copiilor surzi de a fi educaţi în limbaj gestual şi faptul că
aceştia sunt împiedicaţi să înveţe de timpuriu acest limbaj sau să comunice în
limbaj gestual, prin aceasta frânându-se dezvoltarea plenară a potenţialului lor
uman. Alţi autori, cum ar fi Tove-Skutnabb-Kangas numeşte chiar genocid
lingvistic împiedicarea copiilor surzi de a învăţa în limbajul lor natural. Cei cu
resturi de auz pot să poarte proteze care sunt fie ascunse sub o şuviţă de păr sau
purtate cu nonşalanţă de cei care nu se ruşinează de deficienţa lor auditivă. În
funcţie de momentul pierderii auzului, unii au o vorbire inteligibilă (dacă au
pierdut auzul după ce au învăţat să vorbească), alţii abia pot să pronunţe câteva
sunete cu toate eforturile depuse de „demutizatori” în şcoală. În timp ce unii
gesticulează de zor în limbajul cu care se simt cel mai confortabil, un limbaj
purtător de valori şi de cultură, alţii comunică prin labiolectură. Cu toate că surzii
se deosebesc între ei prin disabilitate, fond etnic, etc. noi trebuie să ne conentrăm
mai mult pe elementele ce-i unesc nu pe cele ce-i separă.

Printre persoanele surde întâlnim adesea şi auzitori, aceştia fiind mai ales copii
ai părinţilor surzi, prieteni ai acestora sau unii profesori din şcolile de surzi care
doresc să facă mai mult pentru promovarea socială a elevilor lor.Trebuie să
menţionăm aici că pentru a fi acceptat de comunitatea de surzi nu se ia în
considerare gradul sau gravitatea pierderii de auz ci gradul de acceptare a
limbajului şi culturii surzilor, identificarea cu valorile specifice acestei
colectivităţi. Interesele celor care vin la club pot fi la fel de diferite ca şi
persoanele respective. Unii vin să se informeze, printre aceştia fiind tot mai mulţi
studenţi sau persoane interesate să devină interpreţi, alţii vin să-i informeze pe
semenii lor în legătură cu evenimentele sociale, sportive sau culturale care au
avut sau care vor avea loc în cadrul asociaţiei. De asemenea, surzii se bucură de
premiile pe care le-au obţinut cu echipa lor şi doresc să le facă cunoscute în
comunitate şi să primească aprecieri. Mulţi surzi sunt şomeri şi caută de lucru iar

30
colegii lor surzi îi pot ajuta când află un loc liber în cadrul intreprinderii unde
lucrează. Menţionăm aici că deşi se oferă locuri de muncă potrivit calificării lor,
inclusiv prin „Bursele locurilor de muncă” special organizate cu sprijinul
Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, la care Asociaţia Naţională
a Surzilor din Romania şi-a acordat tot sprijinul, mobilizând la această acţiune pe
toţi salariaţii din filialele teritoriale, nu sunt prea mulţi surzi care se înghesuie să
se angajeze. De fapt şi aceste „Burse...” au destule lacune ce reflectă nu numai un
formalism sau o „evadare” de la plata obligaţiilor fiscale care sperăm că vor fi
eliminate cât mai curând.

Ceea ce frapează imediat este îmbrăcămintea simplă, neprotocolară, lejeră care

este purtată de obicei la aceste întruniri ale comunităţii surzilor, faptul că toţi îi
cunosc pe ceilalţi, se salută sau se sărută ca într-o mare familie. Aproape toate
discuţiile se poartă în limbaj gestual, deschis, cu dezinvoltură, oricine putând să
asiste sau să-şi spună părerea fără să fie înlăturat. Toţi se simt la club „ca acasă”,
chiar şi persoanele surde care vin din altă localitate sau din altă ţară. Vizitatorii
străini se bucură de o atenţie mai mare fiind trataţi cu ospitalitate şi rugaţi să
povestească cum este în ţara lor, ce drepturi au surzii de acolo, cum trăiesc ei.
Aceste informaţii sunt preluate de liderii surzi locali care fac presiuni asupra
autorităţilor autohtone pentru a obţine aceleaşi facilităţi prin intermediul
asociaţiilor lor. Şi de multe ori reuşesc.

Deşi mult mai reduse ca număr, se pot întâlni în comunitatea de surzi şi

persoane surde cu alte afecţiuni asociate surdităţii cum ar fi surdocecitatea,
deficienţele motorii sau mentale. De obicei, aceste persoane sunt însoţite la club
deoarece au nevoi speciale pe care le cunosc doar cei mai apropiaţi acestora.

Cea mai importantă variabilă asupra căreia dorim să insistăm aici este marea
diversitate a limbajului gestual ce poate fi întâlnită în colectivitatea surzilor. Unii
lingvişti (Woodward, 1973) au constatat că această diversitate este sistematică şi
este legată de condiţiile în care vorbitorul a dobândit limbajul gestual. Astfel, unii
copii surzi cu părinţi surzi şi cei care au învăţat limbajul gestual de timpuriu, tind
să folosească o gramatică diferită de cea folosită de auzitori, o gramatică vizuală
în care cuvintele-gesturi au ordinea corespunzătoare importanţei acestora în
cadrul mesajului. Pe de altă parte, copiii surzi cu părinţi auzitori precum şi cei
care au învăţat mai târziu limbajul gestual folosesc o gramatică mai apropiată,
dacă nu identică, cu gramatica limbajului verbal. Momentan nu ne punem
problema care ordine a gesturilor trebuie să o considerăm corectă, cea a
importanţei gesturilor în cadrul mesajului vizual sau ordinea gramaticală folosită
în linbajul verbal. Cel mai important este să se folosească un limbaj gestual cât
mai natural iar ordinea gesturilor să fie cea acceptată de persoanele aflate în
dialog. Surzii sunt conştienţi că persoanele auzitoare au dificultăţi de invăţare a
limbajului gestual dar apreciază interesul manifestat pentru învăţarea şi folosirea
acestuia. Astfel, în funcţie de abilităţile lingvistice în limbajul gestual ale

31
persoanei auzitoare, persoana surdă îşi adaptează limbajul gestual folosit în
comunicarea cu aceasta.

În afară de contribuţia familiei şi a influenţei educaţionale, regiunea geografică

de unde provine persoana surdă va contribui în mod semnificativ la diversitatea
lingvistică din comunitatea surzilor prin gramatica şi coloritul local al
vocabularului folosit. Este evident, din această perspectivă, că vom avea semne-
gesturi diferite pentru o listă de cuvinte identice pe care o putem da la grupuri de
surzi proveniţi din zone geografice diferite ale ţării. Dacă extindem această idee
la surzii proveniţi din ţări diferite care au aceeaşi limbă naţională vom constata
acelaşi lucru. Pentru acelaşi cuvânt vom avea un gest diferit. Explicaţia constă în
faptul că limbajul gestual nu este o simplă reproducere a cuvintelor dintr-o limbă
ci o exprimare culturală a unui obiect în funcţie de utilitatea sau forma lui. S-a
observat că persoanele surde pot să adopte o altă varietate de limbaj gestual, să
schimbe ordinea gesturilor, apropiind-o de ordinea cuvintelor din limbajul verbal
când se adresează unor persoane care nu cunosc prea bine limbajul gesturilor.
Woodward (1973) a explicat acest lucru prin existenţa unor „semne de contact”
care se schimbă în funcţie de natura situaţiei de contact şi, în special, de
priceperile lingvistice ale partenerilor la conversaţie.

Putem vorbi aici de o influenţă semnificativă a limbajului verbal asupra celui

gestual, care poate lua şi alte forme cum ar fi dactilarea unor cuvinte mai rar
folosite, pronunţarea fără voce a cuvintelor gesticulate, variaţia limbajului în
funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin oficial al contextului, ce poate fi
însoţit de o pantomimă adecvată situaţiei. Desigur, aceste forme ale diversităţii
limbajului gestual sunt valabile şi în cazul limbajului verbal.

În acest context putem menţiona o anumită diversitate orizontală în grupul

surzilor (H.Lane şi alţii,1996), adică de o stratificare în cadrul ei, unde indivizii şi
grupurile diferă după poziţia lor. Membrii surzi apreciază mult unitatea dintre ei
şi îi consideră pe ceilalţi surzi ca pe membrii unei familii dar cu grade de rudenie
diferite. Acest grup exclude pe membrii care „dau din coate” să ajungă mai
repede sus fără să fi câştigat în prealabil încrederea, respectul şi aprecierea
celorlalţi, fapt evidenţiat cu ocazia alegerilor pe grupe, filiale şi pe ţară. Rareori
se pot strecura în rândul conducerii comunităţii surzilor persoane care să nu
întrunească cerinţele menţionate, lucruri care nu prea se întâmplă des în cadrul
colectivităţii de auzitori.

De asemenea, putem constata că în mediul surzilor există şi o diversitate

verticală, adică două feluri de lideri care pot avea un rol în raport de capacităţile
lor. Un prim grup ar putea fi format din surzi care s-au născut auzitori dar au
asurzit pe parcurs, după ce au învăţat limbajul verbal. Aceste persoane sunt
apreciate pentru capacitatea lor de a stabili contacte acceptabile între persoanele
surde şi cele auzitoare, acţionând ca mediatori între cele două culturi. Un al

32
doilea grup ar putea fi alcătuit din lideri născuţi surzi de părinţi surzi care cunosc
foarte bine limbajul şi cultura comunităţii de care aparţin. Din cauză că ei pot să
lucreze în şcolile de surzi, în birourile filialelor sau să conducă echipe sportive,
culturale sau sociale ale surzilor s-au făcut remarcaţi prin capacităţile lor
organizatorice şi au obţinut respectul şi încrederea membrilor. În orice caz, un
lider surd trebuie să aibă un aspect îngrijit, plăcut, o motivaţie pusă în slujba
semenilor săi şi o pricepere de a mobiliza şi de a conduce oamenii la diverse
activităţi.

Unii autori (Parrott, Kyle, Tipping, Lane ş.a.) au evidenţiat că fiecare minoritate
lingvistică este diferită faţă de celelalte sub anumite aspecte. Astfel, majoritatea
surzilor se căsătoresc între ei în timp ce alte minorităţi îşi caută parteneri în afara
grupului, limbajul gestual s-a dezvoltat în timp ce alte limbaje minoritare au
dispărut, surzii învaţă a doua limbă (a majorităţii) mult mai greu, ca pe o limbă
străină, şi aproape nici o persoană surdă nu a ajuns să fie expert într-un limbaj
verbal cu toate că unii au mult talent în scrierea de poezii sau povestiri. In timp ce
copiii minorităţilor încep să înveţe limbajul verbal încă de la naştere, surzii îl
învaţă abia la şcoală. Spre deosebire de alte minorităţi care se concentrează pe o
arie geografică restrânsă, surzii sunt mult mai dispersaţi pe tot teritoriul unei ţări
astfel că prezenţa unor interpreţi este vitală. De asemenea, puţini surzi ajung să
ocupe în societate poziţii mai înalte ca doctori, avocaţi, notari, etc. profesii la care
alte minorităţi nu întâlnesc aproape nici un obstacol. În timp ce alte minorităţi
învaţă în şcoli obişnuite, surzii luptă să păstreze şcolile speciale cu internat ca
mijloc important de transmitere a culturii de la o generaţie la alta şi de dezvoltare
a conştiinţei de sine. Însă, aşa cum există diversitate în comunitatea surzilor aşa
există şi diverse puncte de vedere cu privire la locul central al limbajului gestual
pentru experienţa surzilor. Nu trebuie să uităm că şi datorită activismului
organizaţiilor de surzi, ONU a adoptat „Regulile Standard privind egalizarea
şanselor persoanelor cu handicap” ce prevăd, printre altele, începerea de cursuri
de limbaj gestual pentru părinţii cu copii surzi, folosirea limbajului gestual în
şcoli, existenţa unor şcoli speciale separate pentru surzi, servicii de interpretare
inclusiv la ONU şi la Parlamentul European pentru oficialii FMS sau ai Uniunii
Europene a Surzilor, accesul la informaţie ş.a.

Ca elemente specifice culturii surzilor menţionăm câteva din cele mai evidente:

- lucrările literare în proză sau versuri scrise de surzi, sunt cunoscute mai puţin,
din cauză că acestea sunt editate în perspectiva vânzării şi a obţinerii unui profit.
Literatura surzilor include aspecte din istoria lor (se organizează anual conferinţe
internaţionale consacrate acestui subiect), povestiri, poezii, legende, fabule,
anecdote, glume, piese de teatru, jocuri şi multe altele care reafirmă valorile din
colectivitatea surzilor. Deoarece persoanele surde trăiesc în mijlocul culturii
majoritare, aceasta „inoculează” propriile valori astfel că nu se poate face o
demarcaţie netă între cele două culturi. Una din primele activităţi ale Asociaţiilor

33
de surzi a fost publicarea unui dicţionar cu semnele gestuale. Motivaţia rezidă in
faptul că surzii resping crearea de gesturi arbitrare şi folosirea inutilă a mâinii
pentru transmiterea de semnificaţii gestuale.

Literatura scrisă de surzi prezintă subiectul cu candoare. Deosebit de sensibile

sunt povestirile lui Carmen Criştiu (care acum lucrează la un roman) sau poeziile
Violetei Iancu. Menţionăm aici volumul de poezii ,,Frunze pe ape” publicat de
Carmen Cristiu cu sprijinul Fundaţiei Umanitare Bogdan, înfiinţată de Gelu
Bogdan, persoană surdă, la Editura ,,Neremia Napocae” în anul 2002. cele două
cărţi ,,Surditate şi comunicare”(2006), ,,Istoria comunităţii surzilor”(2007) şi
numeroase articole publicate în reviste de specialitate ale subsemnatului Desigur,
sunt şi mulţi alţi surzi care scriu poezii şi încercări literare dar, fie din timiditate,
din lipsă de curaj sau din alte motive, nu le trimit spre publicare. În literatura
română cunoaştem existenţa unui roman al lui Vasile Dimitriu-Leorda
(Înfrângerea destinului sau romanul unui surdo-mut), apărut în anul 1938 la
editura ,,Diana” din Bucureşti. De fapt, personalitatea profesorului surd V.D.-
Leorda s-a manifestat pe multiple planuri, el fiind director şi fondator al
periodicului ,,Răsăritul nostru”, primul ,,ziar” al surdomuţilor din România,
apărut în anul 1932, preşedinte al ,,Asociaţiei Amicale a Surdo-Muţilor din
România”, primul preşedinte şi membru fondator al ,,Cercului sportiv al Surdo-
Muţilor din România”, înfiinţat la Bucureşti la 1 aprilie 1934. A fost un prolific
sculptor, poet, publicist în mai multe ziare ale vremii sale şi iniţiator al primei
,,Case a tăcerii”, un adevărat lăcaş de cultură pentru surdo-muţi, din păcate,
nefinalizat.

- teatrul pentru surzi, unde actorii interpretează în special piese care ţin de viaţa
lor, de dificultăţile legate de comunicarea cu auzitorii, de concepţiile greşite ale
auzitorilor referitoare la limbajul gestual şi cultura surzilor ş.a. Deşi sunt abordate
şi piese din dramaturgia universală (Romeo şi Julieta, Copiii unui Dumnezeu mai
mic, Hamlet, ş.a.) acestea nu sunt receptate aşa de uşor de surzi. Sala de spectacol
este mai mică, cu scaune aşezate în pantă şi cu scena la nivelul podlei. In funcţie
de spectatori, piesele interpretate în limbaj gestual sunt traduse la microfon sau
nu, din spatele scenei.

- teatrul mimat, este o variantă de teatru mult apreciat, care durează puţin
timp şi reflectă aspecte critice din viaţa surzilor (scumpirea produselor in pieţe şi
magazine, dificultăţile de comunicare, ş.a.).

- pantomima este unul din genurile cele mai accesibile persoanelor surde şi
mai apreciate. Se cunoaşte că pantomima a fost practicată de persoanele surde
încă de acum 5000 de ani în China sau, mai recent, în Imperiul Roman, ca
modalitate de distracţie a celor bogaţi sau pentru unele spectacole în pieţele
publice.Subiectele sunt luate din viaţa reală.

34
 - picturile, sculpturile, desenele reflectă viziunea despre viaţă şi artă a
persoanelor surde şi au un anumit specific, în funcţie de concepţia artiştilor.

- dansurile populare şi moderne sunt mult apreciate de tinerii surzi, ei

participând la festivaluri şi concursuri de acest gen în ţară şi în afara ei. Însă,
pentru a dansa corect, în special dansuri populare, persoanele surde au nevoie de
multe repetiţii, pentru memorarea coregrafiei. Pe parcurs, este nevoie şi de unele
semne ajutătoare care să permită execuţia corectă a dansului.

- fotografia şi filmul sunt genuri unde persoanele surde s-au remarcat încă de
la începuturile acestor arte. Sunt cunoscute filmele cu personaje surde cum ar fi
Marlee Matlin, Deanne Bray, Dorothy Miles sau filmele mute cu legendarul
Charlie Chaplin sau filmele de un comic unde se foloseau multe gesturi de către
Louis de Funes.

Ne exprimăm opinia că dacă tot mai mulţi auzitori vor cunoaşte mai îndeaproape
limbajul gestual şi cultura surzilor îşi vor forma o atitudine pozitivă faţă de aceşti
factori care crează marea diversitate existentă în comunitatea surzilor. Poate că
atunci apariţia unui copil surd nu va mai fi privită ca un accident regretabil ci ca
un eveniment care le poate facilita înţelegerea umanităţii ca sumă de indivizi cu
variabilitate diferită. Putem deduce că este de neimaginat o cultură a surzilor fără
un limbaj gestual şi este dureros să vedem un copil surd care nu poate comunica
prin limbajul său. În lipsa acestei comunicări, mai ales în primii ani de viaţă de
după pierderea auzului, există neşansa ca acest copil să nu-şi dezvolte limbajul şi
gândirea, să nu găsească un loc de muncă, să devină un dependent economic de
societate, când părinţii săi nu vor mai fi, elemente mai grave decât însăşi
surditatea.

Cursul nr. 2: Principalele momente din istoria limbajului gestual şi a

educaţiei surzilor in lume.

Folosirea formelor vizuale de comunicare constituie o componentă a

moştenirii naturale a fiinţelor umane, aşa cum este şi cuvântul emis verbal.
Mişcările mâinii, feţei şi ale corpului sunt folosite aproape inconştient în
conversaţia cotidiană pentru a accentua sau a ilustra ceva care nu este prezent.
L.Wald, (1973) înţelege prin gest orice mişcare corporală purtătoare a unei
semnificaţii comunicative sau afective. Ea distinge în cadrul acestui limbaj
mişcările extremităţilor corpului (gesturi propriu-zise), mişcările muşchilor feţei
(mimica) şi o combinaţie a mişcărilor menţionate mai sus (pantomima), aceasta
din urmă fiind capabilă să se substituie vorbirii umane. Unele gesturi sunt folosite
preferabil în locul limbajului verbal, cu toate că, în general, acestea îl însoţesc
permanent.

35
 Gesturile au fost prezente încă de la începuturile omenirii, însoţind limbajul
sonor. Treptat, gestul instinctiv a dobândit valori noi, fiind emis în mod conştient
şi voluntar iar la surdomuţi s-a transformat într-un limbaj propriu, cu toate
atributele unui limbaj real. De-a lungul istoriei găsim mai multe exemple de
grupuri care au dezvoltat această abilitate de a comunica pe cale vizuală. De
pildă, dansatorii religioşi hinduşi spun povestiri despre zeii lor folosind un sistem
elaborat de gesturi care datează de peste trei mii de ani. Oamenii din sudul
Siciliei comunică în mare parte prin gesturi, care sunt la fel de vechi. În Roma, în
timpul împăratului Nero, actorii de pantomimă puteau transmite o bogăţie de
semnificaţii numai prin gesturi. Exemplele pot continua cu călugării benedictini,
care au elaborat un sistem complex de gesturi care le permitea să comunice în
timpul ,,canoanelor tăcerii”; cu aborigenii din Australia sau din Deşertul Kalahari,
care au elaborat un sistem de gesturi pe care îl foloseau în cursul partidelor de
vânătoare, de pescuit sau când vorbirea sonoră nu era permisă; cu indienii
americani, aşa zişii ,,piei roşii”, care au elaborat un sistem de gesturi pe care îl
foloseau la adunări oficiale, unde puteau spune lungi povestiri.. Este de menţionat
cazul tribului Warramunga din Australia, unde văduvele nu aveau voie să
comunice verbal timp de un an ci numai prin gesturi. La evrei astfel de femei erau
numite ,,femei mute”. La alte ordine călugăreşti (pitagoreii), ,,legământul tăcerii”
era o formă de educaţie religioasă.
Încă din antichitate, Quintilian considera că gesturile reprezentau o limbă
internaţională. Probabil că acesta se referea la limbajul gestual folosit de oratori,
nu de surzi. Insă, L.Wald a observat, pe bună dreptate că ,,gesturile nu sunt o
dublare a vorbirii, ci un mijloc auxiliar de subliniere, de evidenţiere a ideilor, de
nuanţare şi de precizare a lor”. La surzi, gesturile sunt impregnate de o
componentă culturală, în afară de faptul că reprezintă principalul mijloc de
comunicare. În acest context, trebuie să subliniem că aceeaşi mişcare gestuală
poate avea semnificaţii diferite la diferite popoare (de ex. afirmarea şi negarea,
scoaterea limbii, salutul, etc.). De asemenea, s-a observat că gesturile sunt
folosite în raport de gradul de afectivitate al comunicării, fiind mai numeroase şi
mai frecvente la copii, la populaţiile tribale şi la meridionali.
Cele două sisteme de comunicare au continuat să coexiste până în zilele
noastre. Pentru auzitori, limbajul sonor a devenit principalul sistem de
comunicare. Totuşi, ei continuă să se sprijine pe limbajul gestual pentru a întări
cele afirmate verbal. Pentru surzii profunzi, limbajul gestual a devenit mijlocul
principal de comunicare, el având aproape aceleaşi funcţii ca orice alt limbaj
natural, în cadrul căruia se desfăşoară întreaga lor viaţă. Spre deosebire de
limbajul sonor, cel gestual are un inventar de semne de peste o sută de ori mai
redus (cca 3.ooo-7.ooo de semne gestuale comparativ cu cele câteva sute de mii
din limbajul verbal) şi posibilităţi mai mici de combinare a lor.
Deşi limbajul gestual este principalul mijloc de comunicare pentru surzi,
aceasta nu înseamnă că el a apărut deplin dezvoltat din mâinile fiecărei persoane
surde. Fiecare limbaj s-a format prin interacţiunea dintre persoanele surde care-l

36
 folosea. Aşa se explică faptul că limbajul gestual a apărut în diferite locuri din
lume şi sub diferite forme. El s-a dezvoltat acolo unde s-au găsit oameni cu
destulă abilitate de a gândi vizual, capabili să comunice cu surzii în afara
necesităţilor imediate, după cum a observat Dorothy Miles(2002). Astfel a fost
posibil să se dezvolte o cultură a surzilor în interiorul culturii majoritare, să fie
cunoscută, transcrisă şi transmisă de la o generaţie la alta prin lucrările unor
persoane surde sau auzitoare care au reuşit să comunice deplin cu surzii prin
folosirea limbajului gestual.
Până la începutul anului 1000 înainte de Christos, Talmudul (o carte care
conţine interpretări ale rabinilor despre legea evreiască), nega dreptul surzilor de
a avea o proprietate. Ea menţionează faptul ca surdomuţii pot susţine o
conversaţie cu ajutorul gesturilor. Acest fapt sugerează că familia persoanei surde
interpreta pentru rabin cele spuse de surd prin gesturi. Surzii aveau permisiunea
să se căsătorească sau să divorţeze, prin gesturi. Se menţionează în Talmud despre
o căsătorie între doi fraţi surzi dintr-o familie cu două surori surde din altă
familie. Acest fapt sugerează că astfel de căsătorii erau destul de frecvente acum
2000 de ani. Însă, acceptarea aparentă a limbajului gestual de vechii evrei nu
însemna că persoanele surde aveau aceeaşi poziţie socială ca şi auzitorii.
Limbajul verbal era sacru cu ocazia ceremoniilor religioase sau în situaţiile
legale, astfel că dacă surzii nu puteau vorbi, nu puteau participa. De asemenea,
Coranul îi proteja pe surzi de a fi blestemaţi de alte persoane dar nu le permitea să
participe pe deplin la ritualurile ce aveau loc in Templu. În ceea ce priveşte pe
surdo-muţi, au fost formulate legi speciale referitoare la căsătorie şi proprietate
iar acestora nu li se permitea să fie martori în justiţie.
În Grecia antică, filozoful Platon (427-347) utilizează cuvântul “logos”,
care însemna, în acelaşi timp, “cuvânt” şi “raţionament”. Pentru Platon, cineva
care nu avea auz, nu putea gândi. Vechii greci au negat posibilitatea ca surzii să fie
educaţi. Filozoful Aristotel (384-322 î.Ch.) a susţinut că ,,surzii nu pot fi educaţi
deoarece, neavând auz, ei nu pot să înveţe”. După Aristotel auzul era necesar
pentru dezvoltarea inteligenţei. El spunea că: “Auzul contribuie la gândire în cea
mai mare parte, pentru că limbajul este baza instruirii. Limbajul se compune din
cuvinte şi fiecare cuvânt este un semn. De aceea, printre oamenii privaţi din
naştere de acest simţ, cei născuţi orbi sunt mai inteligenţi decât surdo-muţii.
Potrivit concepţiei sale, fiul surd al regelui Croessus al Lydiei nu era recunoscut ca
moştenitor al tatălui său, tocmai fiindcă îi lipsea auzul. Această atitudine faţă de
limbaj şi de surzi era predominantă şi în Codul Roman al lui Justinian în sec. al
VI-lea e.n., care acorda unele drepturi legale numai surzilor care puteau vorbi.
Acest cod a influenţat în mare măsură alte lucrări de drept, care au apărut ulterior
şi au fost valabile până în zilele noastre.
Primii creştini au văzut surditatea ca un păcat al părinţilor pentru care au de
suferit copiii lor. Sfântul Augustin a spus primilor creştini că copiii surzi sunt un
semn al supărării lui Dumnezeu faţă de păcatele părinţilor lor. Între timp călugării
benedictini cu auz normal au adoptat ,,canonul tăcerii” pentru a-l venera mai bine

37
pe Dumnezeu. Pentru a comunica informaţia necesară între ei, au elaborat un
sistem propriu de semne sau un limbaj gestual care, în orice caz, nu este un limbaj
folosit de surdo-muţi.
Sfântul Jerome (sfârşitul sec.al IV-lea) a sesizat că surzii pot învăţa
Evanghelia prin semne “folosind în conversaţia zilnică expresivitatea întregului
corp”. Sfântul Augustin, în corespodenţa sa cu Sfântul Jerome, evoca existenţa
unei familii surde foarte respectată din burghezia milaneză, pentru care gesturile
formează cuvintele unui limbaj. “La câteva popoare, în antichitate, părinţii,
considerând naşterea unui copil surd o mare ruşine, îl ascundeau de ochii lumii”.
La egipteni şi mai ales la perşi, destinul acestora era obiectul unei
solicitudini religioase din partea poporului. Infirmitatea surzilor era privită ca o
favoare a zeilor” (după Ferdinand Berthier: ”Surzii înainte şi după Abatele de
I’Epee”, Paris, 1940).
În perioada Evului Mediu au început să se dezvolte zonele urbane. Aceasta
a făcut ca şi persoanele surde, provenind din familii cu venituri mici, să vină în
oraşe în căutare de lucru. Astfel surzii s-au cunoscut unii cu alţii, au început să se
întâlnească, să formeze colectivităţi şi să-şi dezvolte un limbaj gestual tot mai
sofisticat în ciuda faptului că el nu era acceptat din punct de vedere legal. După
cum scria Pierre Desloges, în astfel de adunări ale surzilor, ,,noii veniţi aveau
ocazia să-şi finiseze şi să-şi organizeze limbajul gestual. Acţionând gestual cu
tovarăşii lor, surzii învăţau rapid arta de a-şi descrie gândurile, chiar cele mai
abstracte”.
După anul 1500 a început să se dezvolte educaţia surzilor. Pe întreaga
perioadă a Renaşterii în Europa au avut loc o serie de experimente ale unor
călugări, medici sau preoţi care au făcut primele încercări de educare a surzilor.
Astfel, medicul Girolamo Cardano din Padova, Italia, a încercat să-l instruiască
pe fiul său folosind un cod de simboluri. El a crezut că surdul poate să înveţe un
limbaj simbolic cum ar fi limbajul scris. Între timp Pedro Ponce de Leon (1520-
1584), un călugăr benedictin, a reuşit să-i facă pe surzii din naştere să vorbească.
El a instruit câţiva copii surzi din familii nobile, apoi a încercat să facă publice
succesele sale. Nici Girolamo Cardano şi nici Pedro Ponce de Leon nu au lăsat o
moştenire prea bogată referitoare la activitatea lor cu persoanele surde, dar această
perioadă l-a impulsionat pe Juan Pablo Bonet, un adept al limbajului gestual
timpuriu, să scrie o carte bine cunoscută despre semnele manuale folosite cu
surzii, care a apărut în 1620 („Simplificarea literelor alfabetului şi metoda de a-i
învăţa pe surzi să vorbească”). El a predat sunetele limbajului verbal, literă cu
literă, cu ajutorul unui alfabet manual atribuit Sfântului Bonaventure. Dactilologia
actuală este un derivat al acestuia. Michael de Montaigne scria: „Surdo-muţii
noştri discută, argumentează şi povestesc prin semne. Eu i-am văzut atât de abili în
această activitate, încât nu le lipsea nimic pentru a se face înţeleşi de oricine”. Mai
târziu, avea să aduge: „Ei au nevoie de un alfabet al degetelor şi de o gramatică a
gesturilor ...”

38
 În SUA multe din familiile de pe insula Martha’s Vineyard, Massachusetts,
aveau probleme auditive ereditare. În unele ,,sate”, cca 25 % dintre rezidenţi erau
surzi. In cursul acestei perioade s-a dezvoltat pe insulă o formă proprie de limbaj
gestual care este considerată de mai mulţi autori americani ca fiind limba gestuală
originală a surzilor. Deoarece aici erau aşa de multe persoane surde, o serie de
întruniri ale comunităţii erau traduse în limbaj gestual. Se cunoaşte că auzitorii de
pe insulă au învăţat limbajul gesturilor folosite de surdomuţi şi chiar întemeiau
familii cu aceştia. Mai târziu, această formă de limbaj s-a combinat cu limbajul
gestual francez, adus de Laurent Clerc şi a constituit baza limbajului gestual
american (ASL).
Prima persoană surdă cunoscută că ar fi predat altor surzi limbajul gestual
este considerat a fi Etienne de Fay, care a reuşit să devină professor, desenator şi
arhitect la Amiens (Franţa, 1710). El era surd din naştere, cunoscut sub numele
,,bătrânul surd din Amiens”. Se cunoaşte că a predat limbajul gestual elevilor săi
în cadrul abaţiei Saint Jean.
Tot în Franţa, Jacob Rodrigues Pereira (1715-1780) îi învaţă să vorbească
pe tinerii surzi din familiile bogate, fiind un perceptor al acestora.. El utiliza
alfabetul manual al lui Bonet şi câteva gesturi inventate de el, pentru unele silabe.
El excludea gesturile naturale. Este considerat un promotor al “demutizării”
(termen care a fost folosit şi de Seguin în 1847): “elevul ţine mâna pe gâtul
profesorului, încercând să imite în acelaşi timp atât vibraţiile pe care le simte, cât
şi mişcările organelor pe care le vede”. Astfel au fost educaţi cu succes mai mulţi
surzi. El a constatat că ,,elevii surzi erau inteligenţi şi puteau să-şi exprime
gândurile prin limbaj”.Dar, după părerea sa, acest limbaj era al auzitorilor care îi
educau şi nu admitea altă formă de limbaj decât cel verbal. De fapt, conepţia
predominantă a oamenilor din secolele 17-18 era că un om educat era acela care
vorbea bine. A fi fără vorbire însemna a fi fără gândire : vorbirea era condiţia
prealabilă a oricărui limbaj interior. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea filozofii vor relua dezbaterile asupra relaţiei dintre gândire şi limbaj care, în
fine, vor duce la o oarecare ameliorare a vechilor concepţii.
Începând cu anul 1760, o persoană auzitoare, abatele de L’Epee, a început
să-şi pună unele întrebări legate de modul în care se poate comunica cu surzii prin
gesturi naturale, dacă această comunicare poate fi eficientă. Contestatarul abate de
L’Epee va lupta întreaga sa viaţă pentru surzi, cu toată opoziţia Bisericii. Se
povesteşte că, din întâmplare, el a intrat într-o casă unde trăiau două surori
gemene surde. El a fost frapat de complexitatea limbajului gestual prin care
comunicau gemenele între ele şi cu restul comunităţii surde din Paris. L’Epee a
învăţat semnele de la ele. Pentru prima dată a fost recunoscut faptul că gesturile
puteau exprima gândirea umană la fel ca şi limbajul oral, că poate să existe un
limbaj interior în afara exprimării orale.
La scurt timp, Abatele de L’Epee a înfiinţat în casa lui din Paris, rue des
Moulins, o mică şcoală unde instruia gratuit pe toţi copiii surzi care îi erau
încredinţaţi. El îi învaţă franceza scrisă cu ajutorul gesturilor naturale (preluate de

39
la elevi) şi cu unele semne artificiale inventate de el, cunoscute ca ,,semne
metodice”. Prin aceste semne el înţelegea nu numai gesturile naturale pe care le
făceau elevii săi pentru a exprima lucruri sau idei, dar şi celelalte semne inventate
de el pentru a indica timpul, persoanele, genurile şi funcţiile gramaticale ale limbii
franceze. În mod practic, aceste semne metodice erau o metodă eficace de dictare
vizuală dar în nici un caz nu erau un limbaj. Din acest motiv, elevii înţelegeau
rareori ceea ce scriau în limba franceză. În ciuda muncii sale enorme, abatele de
L Epee era departe de a ajunge la o dezvoltare intelectuală a elevilor săi sau la o
bună cunoaştere a limbii franceze aşa cum o dorea. Şaizeci de ani mai târziu,
Berthier ne explica greşeala abatelui. Astfel, pentru a ajunge la traducerea
cuvintelor franţuzeşti abatele de L Epee a consultat etimologiile latine şi greeceşti.
A vrut să transforme limbajul gestual şi să-l plieze după obişnunţele limbajului
convenţional, fără să se gândească că o grefă de la un limbaj la altul devenea un
nonsens. Mimica (numele dat limbajului gestual în acele vremuri) nu recunoştea o
altă lege decât aceea a naturii şi a raţiunii. Ea are propria sintaxă, imuabilă, opusă
sintaxelor capricioase ale limbajului verbal.
În urma succeselor dobândite cu elevii surzi şi pentru a-şi face cunoscută
metoda sa de instruire a organizat demonstraţii de comunicare cu elevii surzi (între
1771-1774) pentru educatorii şi celebrităţile venite din toată Europa.În 1776
publică prima sa lucrare ,,Institutele de surdomuţi” unde expune sistemul său de
instruire. Astfel, ideile sale s-au răspândit pretutindeni unde surzii puteau fi
educaţi în grupuri, datorită unei metode gestuale şi faptului că instruirea surzilor
nu mai era rezervată celor privilegiaţi. Se spunea pretutideni că numai la Paris
surzii săraci aveau mai multe şanse decât auzitorii săraci de a accede la educaţie...
L’Epee a publicat în 1776 o primă lucrare a sa, „Institutele de surdo-muţi”,
în care prezintă un sistem de „semne metodice”. Această carte a avut efectul unei
bombe. Pereire (Paris), abatele Deschamps (Orleans) şi Heinicke (în Germania) s-
au revoltat. Ei considerau că numai cuvântul vorbit putea exprima gândirea
umană. Abatele de L’Epee nu a inventat limbajul gestual, ci doar o conversaţie
gestuală personală, repede abandonată de surzi, obişnuiţi cu semnele utilizate în
comunitatea surzilor şi mai ales cu gramatica limbajului lor gestual, gramatică
total necunoscută de către abate. În orice împrejurare Charles Michel de L’Epee s-
a luptat şi a reuşit să impună opinia că surzii sunt oameni ca toţi ceilalţi, inteligenţi
şi capabili să înţeleagă la fel ca toată lumea. El a încercat să elaboreze o punte
între lumea surzilor şi cea a auzitorilor printr-un sistem de semne standardizate şi
dactileme. Energicul preot, dornic să-i ajute pe cei mai puţin fericiţi, a înfiinţat o
şcoală pentru surzi la Paris, (care a devenit mai târziu, în 1789, Institut Naţional
pentru Tinerii Surzi) şi la Truffaut. În 1788 a publicat un dicţionar al limbajului
gestual francez. A murit sărac, în locuinţa sa, la finele lunii decembrie 1789, anul
când la Paris izbucnea Revoluţia Franceză. După moartea sa, Adunarea
Constituantă din Franţa a ridicat şcoala sa la rang de Instituţie naţională fiind
condusă de fostul său elev Jean Massieu, care a devenit astfel al doilea profesor
surd din Franţa, iar acestuia i-a acordat numele de ,,binefăcător al umanităţii”

40
(1791). Jean Massieu a fost acela care l-a învăţat pe abatele Sicard limbajul
semnelor. Acesta din urmă a continuat să adauge o serie de semne personale la
cele învăţate, rezultând astfel o altă metodă, la fel de greu ineligibilă ca şi cea a
abatelui de L’Epee.
În 1779 a apărut prima carte scrisă de un surd „Observaţiile unui surdo-
mut”. Este vorba de Pierre Desloges, în vârstă de 32 ani. Devenind surd la vârsta
de 7 ani, prea târziu pentru a fi beneficiat de metoda de instruire a abatelui de
l’Epee, Pierre Desloges a avut timp să achiziţioneze unele elemente de franceză
rudimentară şi să le perfecţioneze autodidact, datorită cărţilor care i-au trecut prin
mâini (era tipograf). El a demonstrat foarte clar că un limbaj gestual bine
structurat era folosit în mod curent în Franţa înainte de inventarea ,,semnelor
metodice” ale abatelui de L’Epee. Acesta a afirmat că abatele de L’Epee nu a
inventat limbajul gestual, deoarece el exista de multă vreme în cadrul comunităţii
de surzi francezi. ,,La începuturile infirmităţii mele, în situaţia în care nu am trăit
printre surdo muţi, nu aveam nicio posibilitate de a mă face înţeles decât prin scris
şi cu pronunţia mea defectuoasă. Eu am ignorat mult timp limbajul gestual. Nu mă
foloseam decât de semne disparate, izolate, fără continuitate şi fără legătură. Nu
cunoşteam arta de a le reuni, pentru a forma imagini distincte, cel puţin pentru
a-mi reprezenta propriile idei, pentru a le transmite semenilor, pentru a conversa
cu ei într-un discurs inteligibil şi ordonat. Primul care m-a iniţiat în această artă
atât de utilă a fost un surdomut din naştere, italian, care nu ştia nici să scrie nici să
citească; el era om de casă la un actor de la Comedia Italiană”. (Desloges,
,,Observation d’un sourd muet). Se poate deduce uşor din confesiunea lui Pierre
Desloges că sistemul de comunicare gestuală care funcţiona în acele timpuri între
surzi era un adevărat limbaj. Autorul susţinea că acest limbaj îi permitea să-şi
exprime cu precizie gândurile sale abstracte, tot domeniul conceptual.
Începând din anul 1880, Jean-Marc Itard (cunoscut ca fiind educatorul
copilului sălbatic de la Aveyron), a devenit în 1880 medic–şef al Institutului
Naţional pentru Tineri Surzi din Paris şi şi-a consacrat întreaga viaţă vindecării
surdo-mutităţii şi învăţării vorbirii orale de către aceştia. Fiind convins de originea
psihologică a surdităţii, el a iniţiat numeroase experienţe medicale dureroase (şi
adesea crude) asupra elevilor din Institut. Nereuşind să-i înveţe pe elevii săi să
pronunţe cuvintele sau sunetele pe care le dorea, el a conchis că elevii săi erau
„contaminaţi” cu obiceiurile gesticulative ale celor din celelalte clase. El a incercat
atunci să suprime în totalitate folosirea limbajului gestual în favoarea unei educări
exclusive a vorbirii. Dar Itard a sfârşit prin a recunoaşte limbajul gestual ca fiind
indispesabil în instruirea „morală” şi „intelectuală” a surzilor, totuşi păstrând
preferinţa sa pentru vorbirea orală. Prin testament, el a hotărât să se finanţeze o
clasă a Institutului, în care orice utilizare a limbajului gestual să fie înterzisă.
Cam în aceeaşi perioadă, educatorii oralişti obţin o serie de progrese în Spania,
Franţa, Germania, Olanda şi Anglia. Mulţi oralişti au folosit metode secrete pentru
a preda labiolectura la elevii lor surzi. Printre cei mai cunoscuţi profesori oralişti
s-a numărat Samuel Heinicke, un educator german. Folosind tehnici elaborate de

41
un educator şi medic olandez (Amman), Heinicke îi învăţa pe elevi să vorbească
punându-le mâinile pe gâtul său în timp ce vorbea. Tehnicile sale oraliste sunt
cunoscute sub numele de ,,metoda germană”
În SUA se înfiinţează prima şcoală pentru surzi în 1817 la Hartford,
Connecticut, de către un american interesat de educaţia surzilor, Thomas Hopkins
Gallaudet, şi de un francez, Laurent Clerc, fost elev al lui Sicard. Thomas
Cogswell, un om de afaceri care avea o fiică surdă, îl trimite pe Gallaudet în
Europa cu scopul de a învăţa metodele de instruire a surzilor pentru ca apoi să
fondeze o şcoală publică în SUA. În Anglia, Gallaudet îl întâlneşte pe succesorul
abatelui de L’Epee, arhiepiscopul Roche Sicard, autor al ,,Teoriei semnelor”.
Acesta îl invită la Paris unde învaţă în scurt timp metodele folosite şi îl cunoaşte
pe cel mai bun elev al său, Laurent Clerc, cu care se întoarce în SUA şi înfiinţează
prima şcoala americană pentru surzi la Hartford. Aici s-au format mulţi dintre
viitorii profesori ai surzilor şi fondatori de şcoli în America. Alice Cogswell, cea
care l-a inspirat pe Gallaudet să-i înveţe pe surzi, a fost prima absolventă a şcolii
americane.
Auguste Bebian, nepotul abatelui Sicard, a devenit, în 1817, pedagog
responsabil al Institutului din Paris. El a propus pentru prima oară un invăţământ
bilingv. După el, achiziţia limbajului oral este facilitată atunci când ideea este
înţeleasă graţie limbajului gestual. În paralel, elevii învaţă să citească şi să scrie
corect. În 1831, noul director al Institutului, Desiree Ordinaire, a impus elevilor
urmarea unor cursuri dure de învăţare a vorbirii. Profesorii surzi au refuzat să se
conformeze. Atunci el a interzis complet folosirea semnelor, dar în 1836 a fost silit
să-şi dea demisia.
Ferdinand Berthier este unul dintre cele mai strălucite exemple de reuşită a
unui surd, printr-o educaţie bilingvă. El a devenit profesor la Institutul Naţional
pentru Surzi din Paris şi a apărat mereu dreptul elevilor la propriul limbaj,
limbajul gestual. Berthier a scris câteva cărţi despre lumea surzilor şi a fost ales
membru al Societăţii Oamenilor de Litere. El a denunţat erorile metodei abatelui
de L’Epee, dar a avut un imens respect pentru acesta şi i-a cinstit memoria
întreaga sa viaţă. În 1834, a înfiinţat Societatea Centrală a Surdo-mutilor din Paris,
care avea scopul de a reuni, mobiliza şi anima comunitatea surzilor. El organiza în
fiecare an un banchet care reunea pe toţi surzii din Franţa, aceasta fiind probabil
prima formă de organizare a surzilor într-o asociaţie. În 1841 a înalţat un
monument pe locul presupusului mormânt al abatelui de L’Epee (Eglise St. Roch,
Paris) iar în 1843, a ridicat o statuie a abatelui de L’Epee la Versailles. În 1868, a
publicat „Codul lui Napoleon pe înţelesul surdo-muţilor”. A murit în 1886.
În 1854, Remy Valade, profesor la Institutul din Paris, a publicat prima
culegere de gramatică a limbajului gestual (operă reeditată în 1879).
În 1864, preşedintele Abraham Lincoln a semnat Charta pentru Washington
D.C. care a dus la crearea primului colegiu pentru surzi. Iniţial acesta era cunoscut
sub numele de ,,Colegiul naţional pentru surzi şi muţi”, fiind singura facilitate
acreditată care putea să ofere diplome la nivel de colegiu pentru surzii din Statele

42
 Unite. Primul preşedinte a fost Edward Miner Gallaudet, fiul lui Thomas. Din
1893 acest colegiu poartă numele de ,,Gallaudet College”, fiind un lider al
educaţiei superioare a surzilor din intreaga lume.
În 1872, englezul Alexander Graham Bell instruia surzii cu ajutorul unei
metode de lectură pentru a recepta sunetele: „sunetul vizibil” (inventat de tatăl
său). El pleacă în Statele Unite pentru a-şi prezenta metoda, se instalează aici şi
deschide o şcoală. Bell susţinea cauza oralismului şi dorea interzicerea căsătoriilor
între surzi sub pretexţul că „reproducerea unei rase de indivizi deficienţi este o
calamitate pentru societate”. Inventatorul telefonului, Alexander Graham Bell, a
cărui mamă a fost deficientă de auz şi al cărui tată a cheltuit mult timp din viaţa sa
promovând o metodă ,,moartă” de instruire pentru surzi (vorbirea vizibilă), şi-a
început cariera ca educator pentru surzi. În 1872 el deschide o şcoală în Boston
care folosea metode oraliste de instruire cu elevii şi pregătea profesori pentru surzi
care să lucreze după metodele sale. Această şcoală nu a avut succes din cauza
opoziţiei şcolilor pentru surzi care foloseau metode manuale de instruire. Totuşi
Bell s-a ocupat de administrarea şcolilor pentru surzi şi de inventarea unui
dispozitiv care, conform gândirii sale, ar putea mecaniza vorbirea. În 1876 el
inventează telefonul. Înarnat cu avere şi cu o reputaţie enormă, Bell a înfiinţat
,,Volta Bureau” cu scopul promovării unei educaţii oraliste pentru copiii surzi.
Se cunoaşte că Revoluţia Franceză a izbucnit pe 14 iulie 1789 iar în 1804
Napoleon Bonaparte a preluat puterea. Armata franceză a mărşăluit de-a lungul
Europei. Toate acestea erau evenimente moderne în Franţa acelei vremi, inclusiv
educaţia surzilor prin metoda franceză, care s-a răspândit în multe ţări. Totuşi,
când Napoleon a fost debarcat în 1814, tot ce provenea din Franţa era privit cu
dezgust.
În 1814-1815 Convenţia de la Viena a trasat noi graniţe în Europa. S-a
creat Federaţia Germană constând din 38 de state în locul celor peste 400
existente anterior. Naţionalismul a început să se dezvolte în Germania în timpul
războaielor napoleoniene ducând la o mai mare unitate. Germanii aveau un
puternic simţ al ordinii. În anul 1871 Federaţia Republicilor Germane era
formată din 25 de state conduse de Otto von Bismarck supranumit „Cancelarul
de fier”.
Primul profesor de surzi care a revigorat metoda de instruire germană a
fost Johann Baptiste Graeser (1766-1841), precursor al lui Samuel Heinicke.
Ca şi Samuel Heinicke, el credea că singura cale pentru ca o persoană să devină
cu adevărat un membru al societăţii era să înveţe să converseze ca şi cum ar fi
fost auzitoare. Limbajul gestual trebuia evitat integral. În acelaşi timp, francezii
au început să abandoneze limbajul gestual. Sistemul german a devenit
predominant în şcolile pentru surzi din Franţa. Limbajul verbal a început deja să
fie predat în şcolile din Paris încă pe timpul lui l'Épée iar în 1839 formarea
limbajului oral a fost introdusă la Bordeaux.
Profesorii din acele vremuri erau conştienţi că elevii surzi primesc o
educaţie inferioarǎ prin metoda orală. Atunci, de ce a fost folosită? Deoarece,din

43
moment ce surditatea era considerată nevindecabilă sub aspect medical, s-a
crezut că surzii pot fi determinaţi să vorbească pentru a fi normali. În acelaşi
timp, gradul deficienţei de auz nu a putut fi măsurat. Orice persoană a cărei auz
era sub normal a fost numită surd. Nu s-a permis să existe o comunitate de surzi.
Aceştia au fost priviţi ca potenţiali auzitori şi, prin urmare, ar putea vorbi. Toţi
copiii surzi trebuiau să fie pregătiţi să vorbească. Limbajul gestual n-a mai fost
considerat un mijloc viabil de transmitere a informaţiei.
Adepţii metodei orale au susţinut că:
a) „metoda orală pură” era esenţială pentru bunăstarea fizică a surdului;
b) limbajul gestual nu putea fi folosit ca limbaj de instruire;
c) vorbirea era un dar de la Dumnezeu.
În acea perioadă tuberculoza era mai răspândită printre surzi decât la
auzitori. S-a crezut că această boală se datora folosirii greşite a plămânilor de
către copiii surzi, dar motivul real consta în condiţiile de viaţă nesănătoase din
şcolile cu internat. Abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au cunoscut
cauzele tuberculozei şi cum se transmitea ea.
Victor Auguste Jäger, un profesor german de surzi, a publicat o lucrare în
care ataca limbajul gestual şi dactilarea. De asemenea, el s-a opus segregării
surzilor. Un alt profesor de surzi, Friedrich Moritz Hill (1805-1874), german şi
adept al metodei orale, a avut o mare influenţă asupra educaţiei surzilor. El a fost
şi un formator al profesorilor de surzi.
Unul din continuatorii lui Hill a fost David Hirsch (1813-1896), fost
director al şcolii pentru surzi din Rotterdam timp de 35 de ani. In 1861, un
italian, abatele Balestre (1834-1886) l-a vizitat pe Hirsch şi apoi a răspândit
metoda orală în propria sa ţară.Cea mai importantă persoană asupra căreia el a
făcut presiuni să se convertească la metoda orală a fost abatele Giulo Tarra
(1832-1889), fost director al şcolii pentru surzi din Milano. « Metoda germană »
a fost atât de cuprinzătoare în acea vreme din cauza că Germania domina atunci
Europa, ca rezultat al victoriei ei asupra Franţei în războiul din 1870-1871.
În America, primele atacuri serioase la adresa limbajului gestual au fost
îndreptate asupra folosirii limbii engleze codificate manual. Se urmărea
înlocuirea acestei codificări artificiale cu limbajul verbal. Mai mult, acest
process s-a accelerat prin sosirea in SUA a unor eminenţi educatori europeni
care foloseau în şcolile lor metoda orală. Spre finele anului 1860, la insistenţele
lui Howe, s-a înfiinţat la Massachussets o şcoală unde elevii surzi trebuiau să
folosească exclusive limba engleză orală (H.Lane, 1966). La scurt timp au
apărut asemenea şcoli la New York, Paris, Londra ş.a.

Primul şi al doilea Congres al profesorilor de surzi

Primul Congres al profesorilor pentru surzi a avut loc în 1878 la Paris, cu
ocazia Expoziţiei Universale. Această întâlnire a fost sponsorizată de nepotul şi
fiul milionar al lui J.Perreira. El a atras numai 27 de profesori, în special
suporteri ai oralismului, care au avut astfel ocazia să schimbe idei şi

44
săstabilească legături. Chiar la aproape zece ani după războiul franco-german, a
fost imposibil să se vorbească în Franţa de metoda de instruire germană. Orice
menţionare a « metodei » întorcea oamenii împotriva ei.
Al doilea Congres al profesorilor pentru surzi a avut loc la Milano, 1880,
dar acesta cu greu se mai putea numi ,,internaţional”. La Congres au participat
225 de delegaţii din întreaga lume unde existau şcoli pentru surzi, 157 dintre ei
au fost din Italia (98 din Milano), 67 din Franţa, 12 din Anglia, 8 din Germania,
6 din S.U.A. şi câte unul din Belgia, Canada, Rusia, Norvegia şi Suedia. După
H.Lane, (1996), din cei 164 de participanţi, 87 erau italieni, 56 francezi, 8
englezi, 5 americani şi 8 de alte naţionalităţi. Delegatul Suediei a fost Carl
Kierkegaard–Ekbohrn, director al şcolii pentru adulţi surzi din Bollnas.
În acea vreme, la Milano existau două şcoli de surzi unde se folosea de
mai multă vreme limbajul gestual până în 1870. După această dată s-a impus să
se folosească metoda orală.Directorul uneia dinaceste şcoli a fost ales preşedinte
al Congresului iar celălalt director Italian a fost ales secretar. Cu o zi înainte de
deschiderea Congresului precum şi în fiecare după amiază, după desfăşurarea
lucrărilor, aveau loc demonstraţii şi examinări ale copiilor surzi realizate de
profesorii italieni, în faţa unui numeros public.
Programul discuţiilor la Congresul de la Milano, (1880) s-a axat pe
următoarele teme:
1) Organizarea şi găzduirea din instituţiile pentru surdo-muţi şi materialele
folosite
- Instituţiile vor avea forma unor şcoli de zi sau cu internat? Discutaţi avantajele
şi inconvenientele fiecăreia;
- Pentru o şcoală de zi este suficient să mobilezi clasa, să asiguri suficiente
standarde sanitare pentru a îmbunătăţi şi păstra sănătatea elevilor, să asigurari
materialelor didactice, plasarea corectă a tablei, bancilor, catedrei, etc.
- Pentru o şcoală cu internat, în afară de clase, trebuie să se asigure următoarele:
a) dormitoare suficient de spaţioase pentru a caza un număr mare
de copii în condiţii sanitare acceptabile.
b) o sală de mese.
c) un teren de joacă acoperit.
d) o infirmierie.
e) unul sau două ateliere echipate corespunzător pentru surdo-muţi
ca aceştiă să înveţe o meserie din cadrul programei şcolare sau
prin ucenicie la meseriaşi particulari după absolvirea şcolii;
f) terenuri largi cu echipament sportiv şi aparate pentru gimnastică.

2) Instruirea:
- Cât de mare ar fi numărul de elevi surzi la un institut de surdo-muţi?
Câţi învăţători şi învăţătoare sunt necesari? Care este proporţia adecvată
între personalul didactic şi elevi?

45
 - La ce vârstă este de dorit ca elevii surzi să înceapă şcoala; dacă metoda
de instruire folosită în şcoală va fi orală sau prin semne?
- Ce înzestrare fizică şi intelectuală vor trebui să aibă surdo-muţii ca să
beneficieze de educaţie şi să aibă o vorbire inteligibilă?
- Câţi ani de şcoală se cer pentru ca surdo-mutul să fie educat prin metoda
orală respectiv prin metoda limbajului gestual?
- Este necesar să se plaseze surzii congenital în clase separate de cei
asurziţi din cauza bolilor?
- Câţi elevi pot fi instruiţi cu eficienţă în acelaşi timp de un profesor care
foloseşte metoda orală şi câţi de unul care foloseşte metoda limbajului
gestual?
- Este mai bine pentru surdo-mut să aibă unul şi acelaşi profesor pe tot
parcursul şcolii, sau să schimbe profesorii după atingerea unui anumit
nivel de performanţă?
- Elevii vor sta în bănci sau în picioare în timpul orelor? Ei vor scrie de
regulă la tablă sau pe tăbliţe?
- Care va fi durata lecţiei? Va fi o pauză între două lecţii?

3) Metodele folosite:
- Explicaţi de ce metoda orală este preferabilă metodei gestuale şi invers
(aceasta se aplică în special în situaţiile din clasă dar şi cerinţelor din
interacţiunea socială cotidiană).
- Explicaţi ce se înţelege prin metoda orală pură şi cum diferă ea de aşa
numita metodă combinată?
- Care este deosebirea între semnele convenţionale şi cele naturale?
- Care sunt mijloacele cele mai naturale şi eficiente prin care surdo-mutul
poate obţine mai rapid performanţa în limbajul normal?
- Când şi cum se va preda la surdo-muţi gramatica limbajului indiferent de
metoda orală sau mimico-gesticulară folosită?
- La ce nivel se vor da elevilor manuale?
- Oare desenele ne-elementare (de exemplu imaginea formelor obiectului
făcută cu mâna liberă) vor constitui o parte integrala a dezvoltarii unui
surdo-mut?
- Ce poate învăţa un surdo-mut într-un anumit volum de timp dat, dacă el
este instruit prin: metoda orala sau prin metoda limbajului mimico-
gestual?
- Cum se va realiza cea mai buna disciplină la o şcoală de surdo-muţi.?

4) Chestiuni speciale:
- Oare surdo-muţii după ce au absolvit şcoala uită cea mai mare parte din
ce au învăţat dacă ei au fost instruiţi prin metoda orală şi fac apel la
gesturi şi la scriere când conversează cu persoane valide? Dacă este aşa,
de ce este aşa şi cum poate fi remediată situaţia?

46
 - Unde şi cum poate fi oferită o educaţie pentru tinerii care, datorită
surdităţii lor, au fost excluşi de la posibilitatea de a-şi continua studiile
clasice comparabil cu cea oferită de instituţiile de învăţământ pentru
valizi. Oare o astfel de educaţie poate să fie oferită într-o secţie mai
avansată din şcoala pentru surzi sau într-o instituţie separată? Oare
profesorii de la acest nivel vor fi profesori pentru surzi, sau profesori
pentru elevii normal inzestrati ?
- Pentru ce meserii sunt cel mai potriviţi surdo-muţii; în ce moment au ei
mai mult succes şi pot fi deschise noi domenii profesionale pentru ei?
- Sunt sau nu surdo-muţii mai susceptibili decât auzitorii faţă de anumite
boli sau sindroame? Mai mult, considerând în general temperamentul
surzilor, nu vor fi aplicate legi speciale de igienă în cazul lor şi nu vor fi
folosite forme speciale de terapie?
- Oare orice recensământ din orice ţară europenă arată o creştere sau
scădere a procentului de surdo-muţi faţă de ansamblul populaţiei din ţara
în cauză? Dacă oricare din aceste tendinţe pot fi observate, care sunt
motivele cauzatoare?
Congresul de la Milano a fost prezidat de abatele Tarra, care a fost
convertit spre metoda orală de instruire cu câţiva ani mai înainte. El a condus
discuţiile fierbinţi pro şi contra metodei orale. Rapoartele adepţilor unei metode
sau alteia au fost citite de pe podium. Unii au sugerat o combinaţie a metodelor
orale şi manuale. Metoda orală a predominat. A fost adoptată următoarea
rezoluţie cu o majoritate covârşitoare:
„Congresul, considerând incontestabila superioritate a vorbirii faţă de
gesturi , declară că metoda orală să fie preferată faţă de cea a semnelor în
educarea şi instruirea surdo-muţilor.” (Sursa: Wright, D., În Deafness a
Personal Account, London, 1969, pg. 177).

Concluzii ale Congresului (notate de Kierkegaard-Ekbohrn):

În ultima zi, participanţii la Congres au votat în favoarea Rezoluţiei de
mai sus, cu excepţia celor cinci delegaţi americani, care reprezentau 51 de şcoli
cu peste 6.000 de elevi ce foloseau limbajul gestual american. Rezoluţia
acestui ,,congres al cangurilor” , după cum a fost numit de Dorothy Miles (2002)
a avut implicaţii pe termen lung asupra vieţii suzilor. În speranţa că vor face din
surzi nişte copii normali, mulţi părinţi au fost atraşi cu uşurinţă de partea
oraliştilor. Reyoluţia prevedea şi următoarele aspecte:
- Cuvântul vorbit fiind indiscutabil superior limbajului semnelor în integrarea
surdomutului în societate când i se asigură performanţa în limbaj, metoda
potrivită de educare şi de cultivare a surdomuţilor este mai ales metoda orală
decât metoda pantomimică.
- Considerând efectul dăunător al folosirii simultane a vorbirii şi semnelor
pentru vorbire, capacitatea de labiolectură şi luciditatea gândirii, metoda orală
pură trebuie să fie preferată în instruirea surdo-muţilor.

47
- Deşi un obiectiv al metodei orale pure este să dea elevilor surdomuţi o educaţie
cât mai mult similară cu cea pentru valizi, Congresul crede că cea mai naturală
şi mai eficientă tehnică în educaţia surdomuţilor este ilustrarea, de exemplu,
prezentarea la început a cuvântului vorbit şi apoi în scris, obiectele aşezate sau
acţiunile realizate în faţa ochilor elevilor.
- Aşa cum s-a arătat în mod repetat că surdomuţii din variate medii sociale care
au absolvit institutele, după ce au fost chestionaţi pe diferite subiecte, au răspuns
corect şi cu o pronunţie destul de clară, după ce au citit de pe buzele celui care i-
a chestionat, Congresul a ajuns la concluzia că surdo-muţii educaţi prin metoda
orală pură nu au uitat ce au învăţat la institut, ci, mai mult, şi-au sporit
priceperile prin conversaţie şi citire. Mai mult, s-a constatat că aceşti surdo-muţi
folosesc vorbirea în exclusivitate şi astfel, departe de a-şi pierde această
abilitate, şi-o îmbunătăţesc alături de priceperea citirii de pe buze prin folosirea
cotidiană.
- O educaţie a surdomuţilor prin metoda orală va începe între 8 şi 10 ani.
- Surdo-mutul va frecventa şcoala cel puţin timp de 7-sau 8 ani.
- Un profesor care foloseşte metoda orală pură nu poate avea în clasă mai mult
de 10 elevi la un moment dat.
S-a considerat, de asemenea, că folosirea simultană a gesturilor şi a limbajului
verbal va afecta vorbirea orală, labiolectura şi precizia gandirii.
După consumarea lucrărilor Congresului, delegaţii s-au îmtors în ţările lor
şi au raportat ,,condamnarea la moarte” a limbajului gestual. Spre începutul sec.
XX limbajul gestual a început să dispară treptat din şcolile speciale pentru surzi.
Profesorii surzi au început să fie destituiţi pe motiv că nu puteau să predea
limbajul şi labiolectura. Elevii surzi mai mici erau permanent supravegheaţi ca
să nu se ,,contamineze” cu limbajul gestual folosit de elevii mai mari. Şcolile au
început să se laude cu succesul oralist, posibil doar cu elevii cu auz parţial, cu
asurziţi tardiv sau cu surzi din familii de surzi care aveau un nivel superior de
educaţie. În ciuda acestoe evoluţii, elevii surzi au continuat să folosească
limbajul gestual în şcoli. Însă, după absolvirea şcolii, acest succes a dus la
formarea unui amestec de limbaj gestual şi oral şi la desconsiderarea persoanelor
care foloseau limbajul gestual.
Faptul că cei mai mulţi surzi nu primeau educaţia şi informaţia de care
aveau nevoie în limbajul lor natural, i-a determinat să nu mai poată face faţă
concurenţei de pe piaţa muncii. Mai mult, se urmărea să se asimileze persoanele
surde cu cele auzitoare prin descurajarea căsătoriilor dintre surzi, eutanasierea
unor surzi ,,nepotriviţi”, desfiinţarea internatelor din şcolile de surzi,
implantarea cohleară ş.a.
Până în 1890 s-au pensionat peste 75% dintre profesorii care foloseau
metodele manuale. O dată cu înfiinţarea sa, Asociaţia Naţională a Surzilor din
Statele Unite a reacţionat faţă de rezoluţia Conferinţei de la Milano iar în
continuare a avut un rol esenţial în menţinerea activă a limbajului gestual şi a
educaţiei manuale. Congresul s-a terminat cu un strigăt: „Vive la parole!”

48
(„Trăiască vorbirea!”) şi cu un vot majoritar al delegaţilor (cu excepţia
americanilor), pentru interzicerea semnelor în educarea surzilor.
Ultimii elevi instruiţi prin mimica gestuală au părăsit Institutul din Paris în
1887. La fel s-a întâmplat în toată Europa după adoptarea acestei ruşinoase
rezoluţii. Profesorii surzi au fost obligaţi, printr-o serie de măsuri administrative
luate de oficialităţile vremii, să-şi părăsească locurile de lângă elevii surzi şi să-şi
caute altă ocupaţie. Următorul Congres, din 1900, a frapat prin interzicerea
oricărei participări a profesorilor surzi francezi la procesul de instruire a elevilor
surzi.
Edward Miner Gallaudet-fiul, student auzitor, a început să conteste această
decizie, propunând o educaţie ”mixtă”(cuvântul ”semn” era cu obstinaţie evitat),
dar cererea sa a fost refuzată de Congres. Un ,,război de 100 de ani” a început
atunci, pe parcursul căruia surzii nu puteau comunica prin semne decât pe ascuns,
transminţându-şi în ilegalitate un limbaj interzis în toate unităţile şcolare şi
căminele aferente.
În 1903 a fost creat primul centru de reabilitate a auzului, cu învăţarea
labiolecturii (acest centru a fost recunoscut ca fiind de utilitate publică abia în
1953). În acest timp primele proteze auditive nu erau uşor de folosit (cele mai
multe cântărind câteva kilograme, care trebuiau să fie aşezate pe masă). Pentru
prima dată deficienţii de auz aveau ocazia să folosească proteze auditive cu
microfoane bazate pe carbon, şi cu energie furnizată de baterii de 3 sau 6 volţi
pentru amplificarea sunetelor. Se crede că A.G.Bell a elaborat un sistem de căşti,
dar nu a obţinut niciodată un patent pentru ele.
De la începutul secolului al XX-lea societatea a început să acorde mai
mare atenţie persoanelor surde, după ce a constatat că acestea pot fi productive.
Ocazia s-a ivit în urma concentrării bărbaţilor în cele două războaie mondiale.
Între 1910 şi 1950 surzii au avut mari posibilităţi să lucreze, deoarece se simţea
lipsa bărbaţilor plecaţi pe front. Cei mai mulţi au fost angajaţi în slujbe
manufacturiere. Acum s-au format primele Asociaţii ale Surzilor pe lângă marile
oraşe. În Europa s-au format companii întregi de soldaţi surzi, iar comenzile
superiorilor erau date prin semne speciale care puteau fi văzute de la distanţă.
În 1924, Ruben-Alcais a organizat primele Jocuri Olimpice ale Surzilor. În
1926, Crellard a inaugaurat Salonul Internaţional al Artiştilor Tăcuţi. Majoritatea
surzilor din Franţa, după anii’50, erau în mod masiv şi grav sub-educaţi. Ei
terminau şcoala cu un nivel foarte scăzut de instruire şi îngroşau rândurile
şomerilor. A trebuit să vină anul 1971 şi cel de-al VI-lea Concres al Federaţiei
Mondiale a Surzilor (care s-a ţinut atunci la Paris) pentru ca profesorii auzitori
care lucrau cu surzii să devină conştienţi de bogăţia şi eficacitatea traducerilor
simultane în limbaj mimico-gestual, văzându-i la lucru pe interpreţii suedezi şi
americani.
În 1964, Robert Weinbrecht, o persoană surdă, a inventat telefonul cu taste
pentru surzi, care le permitea acestora să folosească liniile telefonice pentru a se
apela unii pe alţii cu ajutorul sistemului de dactilografie ataşat la un telefon

49
obişnuit. În acelaşi an (1964), Congresul SUA a adoptat raportul Babbidge cu
privire la educaţia oralistă a surzilor considerată un ,,trist eşec”. O mare parte din
comunitatea surzilor a aplaudat acest raport şi l-a considerat o recunoaştere de
mult aşteptată a superiorităţii educaţiei şi comunicării manuale.
După anul 1970, cele două metode de educaţie divergente sub aspect istoric
converg, cel puţin teoretic, spre metoda ,,comunicării totale” care era o combinaţie
a metodelor orale şi manuale de educaţie a persoanelor surde. Această metodă a
apărut după anul 1960, datorită unei mame nemulţumită de încercările de instruire
cu ajutorul metodelor oraliste a fiicei sale cu deficienţe de auz . Treptat, acest
sistem prinde rădăcini şi devine baza unei noi abordări a educaţiei surzilor în
cadrul sistemului public de învăţământ. În 1967, doctorul fizician R.Orin Cornett,
a pus la punct, la Washington, metoda comunicării totale, într-o perspectivă a
educării pur oraliste. Metoda sa avea la bază lectura labială. Era necesar, de
asemenea să se asocieze fiecărui fonem pronunţat un gest complementar, efectuat
cu mâna în apropierea feţei. Sistemul viza eliminarea „sosiilor” (p-b, c-g, etc.),
care aveau aceeaşi formă a buzelor dar difereau prin sonoritate şi erau uşor
confundabile. Achiziţionarea structurilor limbajului prin acest sistem permitea
elevilor surzi să înveţe să citească la o vârstă normală şi să parcurgă aceleaşi etape
de instruire ca şi elevii auzitori.
La Congresul Federaţiei Mondiale a Surzilor, care a avut loc în 1975 la
Washington, delegaţii şi turiştii francezi au descoperit avansul dezvoltării sociale
şi intelectuale a comunităţilor surzilor din America, unde limbajul gestual era
autorizat. Dintre francezii care militau pentru recunoaşterea oficială a limbajului
gestual s-a remarcat Bernard Mottez.
În 1975, „Legea Integrării” îndrepta copiii surzi şi hipoacuzici spre
incluziunea în sistemul de educaţie normală. Dar, totodată, aflaţi sub influenţa
Congresului de la Milano, elevii surzi integraţi în învăţământul obişnuit sufereau
din cauza izolării. În 1977, este introdusă în Franţa comunicarea totală de o
familie de americani instalată la Aix-en-Provence, care o deprinse în S.U.A.
În 1980 s-a creat Asociaţia Naţională Franceză a Interpreţilor pentru
Deficienţii Auditivi. La 17 iunie 1988, Parlamentul European a votat o rezoluţie
referitoare la limbajele gestuale utilizate de surzi. Aceasta viza recunoaşterea
oficială în fiecare stat membru a limbajului gestual şi invita statele membre din
Europa să elimine toate obstacolele de care se loveşte încă recunoaşterea
limbajului gestual. După 10 ani, în 1998, Parlamentul European a votat o nouă
rezoluţie, vizând accelerarea recunoaşterii oficiale a limbajului gestual şi formării
de interpreţi. El a dat un bun exemplu angajând câţiva interpreţi în limbajul
gestual la dezbaterile care vizau probleme referitoare la persoanele cu handicap.
Ultima Rezoluţie a Parlamentului European propune statelor membre
finanţarea proiectelor-pilot în favoarea învăţării de către copiii şi adulţii surzi a
limbajului gestual, având ca profesori pe surzii formaţi anume pentru aceasta.
În 1975 este adoptată Legea 94-142 care prevedea educaţia gratuită şi
adecvată a tuturor copiilor handicapaţi din America, care să le permită să fie

50
integraţi în şcolile de masă, unde să primească instruire specializată şi să
interacţioneze cu copiii normali.
În 1972 are loc pentru prima dată subtitrarea unei emisiuni la televiziune, a
unui film întitulat ,,The French Chef” (Bucătarul şef francez), transmisă de PBS
(Public Broadcasting System). Până în 1980 se dezvoltă sistemul de subtitrare şi
se transmit primele spectacole. Acest sistem de subtitrare putea fi făcut lizibil cu
ajutorul unui decodor ataşat la aparatul TV. După 1993 Comisia Federală pentru
Comunicaţii a cerut ca toate noile aparate TV să posede decodoare care să permită
persoanelor surde să aibă acces la textul scris fără să deranjeze pe cei care
urmăresc în mod normal emisiunile televizate.
Legea Reabilitării din 1973 include o secţiune care prevedea ca cei cu
handicap să aibă acces şi şanse egale la folosirea resurselor organizaţiilor care
primeau fonduri federale sau care beneficiau de contracte guvernamentale. În
privinţa surzilor, se prevedeau facilităţi referitoare la folosirea telefoanelor cu text
şi a interpreţilor.
În 1985 s-a aprobat efectuarea implantului cohlear pentru persoanele surde
de peste 18 ani, ca experiment clinic. Dispozitivul era o proteză mecanică pentru
urechea internă. Ea străbate oasele urechii interne, plasând electrozi direct în
cohlee, unde erau absorbite undele sonore care erau apoi duse la creier prin nervul
optic şi interpretate.
De abia în 1991 Adunarea Naţională accepta, prin „legea Fabius”, utilizarea
limbajului gestual în educarea copiilor surzi. „În educarea tinerilor surzi, libertatea
de a alege între comunicarea bilingvă, limbajul gestual (scris şi oral) şi
comunicarea orală este un drept al tuturor surzilor”. Punerea în practică a legii este
totuşi lentă, din cauza lipsei mijloacelor financiare, a dificultăţilor întâmpinate de
surzi pentru a deveni formatori şi a celor implicate în formarea profesorilor
specializaţi.
În 1987 actriţa surdă Marlee Matlin devine prima persoană surdă care
câştigă premiul ,,Oscar” pentru rolul ei în filmul ,,Children of a lesser God”
(Copiii unui Dumnezeu mai mic). Această piesă a fost prezentată, în premieră, la
teatrul ,,Odeon” din Bucureşti în 1994, având în rolul principal pe actorul Marcel
Iureş. Odată cu creşterea conştiinţei surzilor privind demnitatea şi posibilităţile lor,
în 1988 studenţii şi cadrele didactice de la Universitatea Gallaudet au protestat faţă
de alegerea unui alt preşedinte auzitor. Acest protest desfăşurat sub lozinca
,,Preşedinte surd acum” a continuat timp de o săptămână cu multiple marşuri,
conferinţe de presă, emisiuni televizate, etc. După opt zile de proteste studenţeşti,
domnul I.King Jordan este ales primul preşedinte surd al Universităţii Gallaudet.
Între timp, Congresul a recomandat ca limbajul gestual american (ASL) să fie
folosit ca prim limbaj pentru surzi iar limba engleză să fie a doua limbă. În 1989
Gallaudet este din nou în centrul atenţiei internaţionale când festivalul ,,Deaf Way
I” a adus la un loc peste 5000 de surzi de pe toate continentele, întruniţi în
campusul acestuia, eveniment repetat în 2001 sub numele ,,Deaf Way II”.

51
 În 1990 au fost scoase în afara legii practicile discriminatorii şi obstacolele
puse în calea accesibilităţii handicapaţilor. Pentru surzi, legea prevedea mijloace
mai bune de comunicare şi de educare şi şanse egale de angajare.
În 1990 este din nou amendată legea educaţiei din 1972, astfel că ea prevedea
ca elevii cu handicap să frecventeze şcoli cu mediul cel mai puţin restrictiv. În
aceste condiţii şcolile cu internat pentru surzi au fost considerate ca fiind ,,un
mediu foarte puternic restrictiv”. Unele din aceste şcoli au fost desfiinţate din
cauza numărului redus de elevi, iar altele au început să funcţioneze cu un număr
mai mic de elevi, tendinţă care se manifestă şi în ţara noastră .

Cursul nr. 3
Aspecte din istoria preocupării societăţii româneşti faţă de educarea surzilor
Găsim referiri la surdomuţi în scrierile lui Aristotel, Plutarh, Hipocrat şi
alţi învăţaţi din perioada antichităţii. Astfel, în lucrarea „Despre simţurile celor
care simt”, Aristotel a comparat dezvoltarea psihică a orbului cu cea a surdului şi
a concluzionat că orbul din naştere este mai inteligent decât surdul şi mutul. De
asemenea, Plutarh s-a referit la sacrificarea copiilor deficienţi de către „Sfatul
bătrânlor” din Sparta şi Atena, ei fiind aruncaţi în râpa Tarpea de pe Muntele
Taiget. Merită să reţinem că în documentele studiate de A.I.Diacikov referitoare
la aceste sacrificări nu se menţionează surdomuţii ci alte categorii de deficienţi
fizici. Probabil că deficienţa de auz nu este vizibilă la naşterea copilului ci mai
târziu, dar din documente nu rezultă cu claritate dacă surdomuţii erau sacrificaţi
când se descoperă surditatea lor. În „Codicele lui Justinian” există diferite
referiri la drepturile de care beneficiau surdomuţii. Astfel, dacă ei puteau vorbi,
citi sau scrie aveau unele drepturi, înclusiv cel de proprietate sau de moştenire,
dar ele erau negate surdomuţilor din naştere, care nu ştiau să scrie sau să
citească.
O dată cu înţelegerea faptului că surditatea este cauza primară a mutităţii,
că pot exista persoane surde care pot să vorbească, s-a trecut la o fază superioară
în considerarea fenomenului surdomutităţii. La început surdomutitatea a fost
privită de cei mai mulţi filosofi şi preoţi ca având origine divină, în special
datorită lucrărilor lui Aristotel după care „nu putea exista nimic în mintea umană
dacă nu a trecut mai întâi prin simţuri” (traducerea din limba latină a
expresiei: ,,Nihil est in intellectu qui prius fuerit in sensu”). Acceptând această
teorie, Biserica a considerat că a încerca să faci un surd să vorbească era o
blasfemie, deoarece aceasta era voia Domnului. Au trebuit să treacă multe secole
până când acest argument religios a fost înlăturat. Reprezentanţii Bisericii
creştine ortodoxe au avut un rol de pionierat în a-i face pe surzi să vorbească, fie
prin semne, fie prin viu grai. Timp de sute de ani medicii au evitat să găsească o
explicaţie ştiinţifică surdomutităţii de teama persecuţiei inchiziţiei şi au acceptat
teoria că mutitatea se datora distrugerii nervului frenic, din cauza căruia surzii nu
puteau să articuleze. Se omitea astfel contribuţia creierului şi a exerciţiului în
formarea vorbirii, deoarece limba nu este un organ independent în procesul

52
articulaţiei, fie că are nervul frenic intact sau nu. Popa M.(2002) caută să explice,
cele expuse mai sus prin aceea că legislaţia, biserica şi medicina din vremurile
trecute, prin faptul că au susţinut că surzii nu puteau fi educaţi, i-au împiedicat
mult timp să ducă o viaţă civilă activă.
Primele mărturii scrise despre persoanele cu handicap au apărut în ţara
noastră în vechile documente (boiereşti, domneşti şi mănăstireşti) de pe vremea
lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Matei Basarab, Mihai Viteazul şi Vasile
Lupu, care se refereau la „miluirea mişeilor, calicilor şi săracilor”, surzii fiind
incluşi în categoria mişeilor. În „Pravila de la Govora” (1640) se pomeneşte
despre cei care şi-au pierdut auzul. În „Cartea românească de învăţătură”, în
,,Pravilele împărăteşti” din vremea lui Vasile Lupu (Popa, M., Stănică,
I.,Popovici,D.V.) şi în „Îndreptarea legii”, apărută în 1652 la Târgovişte, pe
vremea lui Matei Basarab legiuitorii erau îndemnaţi să fie îngăduitori cu cei
vinovaţi dacă sunt surzi şi muţi. De asemenea, încă de pe atunci se făcea o
diferenţiere între surdomuţii care nu puteau să vorbească şi cei care ştiau să scrie
şi să citească. În ,,Codul civil” român adnotat de Hamangiu există referiri la
surdomuţi. Când aceştia (fie martori sau acuzaţi) nu ştiau să scrie, preşedintele
tribunalului numea din oficiu drept interpret o persoană care este deprinsă cu
vorbirea lor. (Deci, încă de pe atunci era recunoscută necesitatea interpreţilor în
instanţele judecătoreşti). La baza acestor preocupări, de esenţă filantropică, au
stat sentimentele de omenie şi principiile moralei creştine.
În multe documente ale vremii, atât de la noi cât şi din alte ţări europene,
se aminteşte de existenţa unor „surdomuţi” care ştiau să scrie şi să citească cu
toate că nu puteau să vorbească dar nu se făceau referiri la educaţia lor, la felul
cum au fost instruiţi. Se ştie, cu siguranţă, că au existat preocupări de educare a
surzilor, mai ales a celor din familiile înstărite, pe lângă mănăstiri, biserici sau în
familie, unde primii profesori au fost preoţi sau călugări. Mai târziu, în secolul al
XVII1-lea, a început instruirea surzilor în grupuri, în cadrul unor aziluri sau
mănăstiri, îndiferent de situaţia lor materială, acestea constituind nucleele
primelor şcoli din Europa care au luat fiinţă în Anglia, Franţa sau Germania.
Prima încercare de educaţie organizată a surzilor pe teritoriul ţării noastre
este atribuită lui Băcilă, un fost husar în armata lui Napoleon, care a înfiinţat şi a
condus un institut particular pentru surdomuţi la Dumbrăveni (Elisabetopol), în
Transilvania, între anii 1827/ 1831 şi 1846. Acesta, trecând prin Paris, a vizitat
Institutul Naţional pentru Tineri Surzi înfiinţat de Abatele de L’Epee în 1870,
rămânând impresionat de cele văzute. Când a revenit la Dumbrăveni, a încercat
să realizeze ceva similar însă, neavând mijloacele financiare, a fost nevoit să
închidă această primă şcoală în anul 1846. Ca şi la Institutul din Paris, s-a folosit
metoda mimico gestuală în procesul de instruire al elevilor surzi (Pufan.C.,
1972)
Prima formă de educaţie cu specific de şcoală pentru surzi din România,
care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena
Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului

53
Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost
primiţi primii copii cu deficienţe de auz. (Pufan,C., Stănică, I., Popa, M.). Mai
târziu, această şcoală a devenit independentă, cu reşedinţa în Palatul Ghica-Tei,
iar în anul 1895 a fost mutată la Focşani, într-un local corespunzător, unde s-a
înfiinţat Institutul pentru surdomuţi. Primul profesor al şcolii a fost un deficient
de auz, instruit la Viena şi Paris, al cărui nume nu este menţionat în documente,
dar se pare că se numea Palla. Acesta îşi educa elevii folosind metodele mimică,
grafică şi dactilă. Mai apoi, după acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic),
George Ştefănescu şi Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind şi director al şcolii din
Bucureşti şi Focşani între anii 1870 şi 1901 (Popa. M., Pufan, C.).
În acelaşi an cu înfiinţarea primei şcoli din Bucureşti (1863), se
inaugurează o şcoală particulară la Timişoara, din iniţiativa profesorului Carol
Schaefer (1841-1912), dar această şcoală nu a avut o continuitate şi nu se
cunoaşte ce metode de instruire se folosea şi în ce fel a funcţionat. Însă actuala
şcoală profesională de la Timişoara (înfiinţată oficial în 1885) se consideră
continuatoarea tradiţiilor şcolii lui Schaefer. Treptat, reţeaua şcolilor româneşti
pentru surzi s-a extins prin înfiinţarea de noi aşezăminte şi institute speciale la
Arad (1885), Cluj (1888), Cernăuţi (1908), Bucureşti (înfiinţată în 1919 dar
funcţionînd din 1921 pentru fete şi din 1927 pentru băieţi), Iaşi (1931 sau 1932)
ş.a. (Stanică, I., Popa,M., 1994). Menţionăm că şcoala pentru fete din Bucureşti a
funcţionat iniţial pe Str. Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o
clădire foarte veche şi inadecvată iar după 1976 şcoala s-a mutat într-un local
nou în cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente şcoală-pilot de formare
practică a noilor cadre didactice. Şcoala de băieţi a funcţionat iniţial într-o
clădire de lângă Arhivele Statului după care s-a mutat pe Calea Griviţei 199 iar
mai târziu, după extinderea căii ferate, s-a mutat în cartierul Bucureştii Noi.
În aceste şcoli se foloseau metodele manuale, grafice şi dactilemele, care
au fost înlocuite treptat cu metoda „orală” (germană) de demutizare, ca de altfel
şi în toate ţările Europei, după Congresul profesorilor de surzi de la Milano,
1880. Consecinţele acestei abordări, deşi această metodă a fost aplicată cu
moderaţie, nu au fost cele aşteptate, astfel că peste un secol s-au reevaluat
metodele folosite în şcolile de surzi şi se consideră că mult mai benefice ar fi
metodele bilinguale de instruire.
În acea perioadă, pentru popularizarea metodei orale de demutizare s-au
folosit lucrările lui L.Gogouillot „Cum putem face pe surdomuţi să vorbească cu
viu grai”, apărută la Paris în 1894, fiind tradusă în limba română doi ani mai
târziu, „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” (D. Rusceac, Cernăuţi, 1933),
„Noţiuni de articulaţie sau instrucţiuni pentru a face să vorbească surdo-muţii”
(E. Baican şi N.Ionescu, Bucureşti, 1884). De asemenea, N. Ionescu a publicat
mai multe articole în „Convorbiri didactice” în 1895 (nr. 4,5,6,7,9), 1896 (nr.
1,4,10) şi 1897 (nr. 1,2,4). Au apărut şi alte lucrări de specialitate, majoritatea
fiind traduceri din limba franceză şi germană, precum şi primele abecedare, cărţi
de citire şi de dezvoltare a vorbirii. Un moment de referinţă îl reprezintă apariţia

54
„Revistei asociaţiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania” care a
apărut la Cernăuţi, (localitate care în acea vreme făcea parte din „România
Mare”), sub îngrijirea lui Dimitrie Rusticeanu, între anii 1931-1936.
Trebuie să amintim, în acest context, personalitatea eminentă a
profesorului Dimitrie Rusticeanu (D.Rusceac), care a făcut studii de specialitate
la Viena şi, la întoarcerea în ţară, a fost numit director al Institutului de orbi şi
surdomuţi „Regina Maria” din Cernăuţi, funcţie ce a deţinut-o între 1912-1940.
A publicat numeroase lucrări unde a popularizat ideile înaintate ale specialiştilor
europeni în domeniul demutizării. Dintre lucrările mai însemnate amintim
„Programa de studii a institutelor de surdo muţi din România” (1923), „Carte de
cetire” (1924), „Studiul limbii româneşti în şcoala de surdo muţi” (1931),
„Limbajul mimico gesticular”(1932), "Iniţierea surdo muţilor în limbajul vorbit”
(1933), „Predarea limbii materne în şcoala de surdo muţi”(1935) ş.a. Toate
aceste lucrări au marcat începutul trecerii de la comunicarea mimico gestuală la
cea orală în educaţia surzilor.
Dimitrie Rusticeanu şi Ion Ciorănescu, cu sprijinul altor surdologi din
şcoli (Mihai Ionescu, Sevastiţa Popescu, Gh. Atanasiu, Lidia Petrescu,
C.P.Timofte, Cornea Aurel, Popiţan V. ş.a.) pun bazele metodei orale româneşti
de demutizare, care respinge exagerările metodei orale „pure”, acceptă înnoiri şi
ţine seama de specificul limbii române în articularea structurilor fonetice. O
contribuţie deosebită în domeniul însuşirii elementelor fonetice ale limbii au
adus-o cercetătoarea Lucia Măescu-Caraman şi fostul inspector principal în
Ministerul Învăţământului Alexandru Caraman. Aceştia, cu sprijinul unor
colaboratori, profesori din şcolile pentru deficienţi de auz din Bucureşti, Craiova,
Fălticeni, Satu-Mare, Cluj ş.a. au organizat întâlniri de lucru, au elaborat mai
multe lucrări vizînd perfecţionarea învăţământului special pentru elevii surzi,
pentru însuşirea limbajului verbal şi au propus conducerii fostului MEC un
proiect ambiţios de restructurare a învăţământului românesc. De asemenea, au
elaborat un abecedar care stă la baza învăţării citirii şi scrierii şi în zilele noastre,
având în anexă imagini labiale ce permit învăţarea labiolecturii cu mai multă
uşurinţă. Contibuţii deosebite în acest domeniu au mai adus Constantin Pufan,
Ilie Stănică, Valer Mare, Dumitru Ciumăgeanu, George Băcanu, Gh. Manolache,
Popa Mariana ş.a.
Şcolile speciale, printre care şi cele de surzi, au fost reorganizate prin
Legea învăţământului primar şi normal din 1924 iar personalul didactic era
format din învăţători asistenţi, numiţi dintre absolvenţii şcolilor normale, pe
baza recomandării date de directorul şcolii normale şi de profesorul de
pedagogie; învăţători titulari, numiţi dintre învăţătorii asistenţi, cu un stagiu de
doi ani într-o şcoală specială, pe baza unui concurs precum şi dintre absolvenţii
unor şcoli speciale !!! (Stănică, I., Popa, M.,1994). Tot în această perioadă,
pregătirea specialiştilor, numiţi profesori „medicopedagogi” s-a făcut la
Universitatea din Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu şi
la Universitatea din Bucureşti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Ciorănescu,

55
care a fost inspector la Ministerul Învăţământului şi director al Şcolii de
surdomuţi din Bucureşti între 1927-1940. Acesta a făcut studii la Berlin şi a
publicat în 1932 „Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea,
citirea cu grai şi scrierea”, având o anexă care cuprinde „Îndrumări metodice
privind predarea sunetelor, ortofonie”.
Rezultatele recensământului din 1 ianuarie 1936 au arătat că existau numai
7 şcoli speciale pentru surdomuţi în acea vreme iar acestea nu puteau cuprinde
pe toţi copiii care aveau nevoie de condiţii speciale de instruire. Atunci existau
două categorii de aşezăminte, unele care "ospitalizau", deci cu internat, cum ar
fi cele din Cluj şi Timişoara, care aparţineau Ministerului Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale, altele care erau frecventate de elevi externi, care locuiau de
obicei cu părinţii în aceeaşi localitate. Oficial, învăţământul era gratuit pentru cei
care puteau dovedi cu acte sărăcia în care trăiau, dar majoritatea elevilor plăteau
unele contribuţii. Erau primiţi în şcoală nu numai copii care aveau vârsta de 7 ani
ci şi mai mari, cu aceştia fiind alcătuite clase speciale. Din cauză că erau prea
puţine şcoli iar posibilităţile lor de cuprindere, reduse, mulţi copii rămâneau
neşcolarizaţi. Din această cauză nu se putea asigura nici profesionalizarea în
masă iar mulţi dintre surdomuţi îngroşau rîndurile cerşetorilor, vagabonzilor sau
prostituţia tinerelor fete. (Stănică,I., Popa,M.1994).
D.Rusticeanu, în lucrarea sa „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv”
arată că în acele timpuri (1932) existau numai 6 şcoli pentru surzi, din care patru
aparţineau Ministerului Învăţământului (două din Bucureşti, câte una din Focşani
şi Cernăuţi) şi alte două erau administrate de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale (Cluj şi Timişoara). Faptul că şcolile erau sub tutela a două
ministere crea destule neajunsuri, pe care nu le menţionăm aici. Autorul
estimează că aceste 6 şcoli abia puteau şcolariza 500 de elevi „lipsiţi de simţul
auzului şi de facultatea vorbirii” dintr-o populaţie totală estimată la 18.000 de
surzi care locuiau în „România Mare”. Încă de pe atunci acest luminat
medicopedagog preconiza crearea de clase diferenţiate în şcolile de surzi, în
funcţie de dotarea intelectuală şi de starea auzului şi a vorbirii elevilor, pentru a
se evita unele dificultăţi enorme (op. citată, ). Astfel, autorul recomanda ca „...în
clasele A să se admită elevii surzi cu un coeficient de inteligenţă superioară
normalului, copii cu resturi de auz şi cei asurziţi după învăţarea limbajului
verbal. În clasele B să se primească elevii atinşi de surditate congenitală sau
dobândită în prima vârstă a copilăriei, având însă o dotaţiune normală iar în
clasele C să se trimită elevii surdo-muţi atinşi de debilitate mentală”
De asemenea, D.Rusticeanu a propus şi o organizare ideală a
învăţământului special, începând cu grădiniţa, unde să se creeze condiţii optime
de exercitare a simţurilor şi a mişcării şi unde copiii de 5-7 ani să se pregătească
pentru învăţarea limbajului auditiv (op. citată). În cei 8 ani de studiu şcoala
trebuia să-i iniţieze pe elevi în istoria şi geografia patriei, să le predea noţiunile
numerice şi să-i demutizeze prin metode specifice. În consecinţă, instruirea
trebuia să cuprindă următoarele materii: articulaţia, labiologia, conversaţia,

56
cetirea, exerciţii gramaticale, compuneri, aritmetica şi geometria, religia, istoria,
geografia, ştiinţele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul
manual şi îndeletniciri practice. Programa analitică era specială.
După al doilea război mondial şi până în prezent s-au conturat câteva etape
distincte în educaţia copiilor cu deficienţe de auz pe care le-au semnalat
C.Pufan , Ilie Stănică şi Mariana Popa în lucrările citate mai sus.
Prima etapă, cuprinsă între anii 1950 şi 1970, a inclus schimbări în
organizarea învăţământului şi în metodele de recuperare, cu accent pe metoda
românească de demutizare, ale cărei baze au fost puse în special de D.Rusticeanu
şi I. Ciorănescu. Ea a fost echilibrată, accepta înnoirile dar respingea exagerările.
Astfel ne explicăm de ce în şcolile noastre unde s-a utilizat această metodă, deşi
s-a folosit în mod amplu mimico-gesticulaţia, nu s-a ajuns la exagerările
promovate de unele şcoli din Franţa, la folosirea unei „metode orale pure”
promovate de germani sau a dactilologiei care era impusă de şcoala sovietică.
Însă, mimico-gesticulaţia şi dactilologia erau metode auxiliare aservite formării
vorbirii orale, alături de alte metode specifice demutizării. În această etapă: s-a
extins şi diferenţiat reţeaua de învăţământ special, s-au perfecţionat metodele de
depistare şi de diagnosticare a copiilor cu deficienţe, s-au organizat instituţii de
formare şi de perfecţionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de
învăţământ, programe şi metodici speciale, s-au creat primele grădiniţe de
hipoacuzici şi surzi la Bucureşti, Săftica, Craiova, Fălticeni, Focşani, Satu Mare
ş.a., s-au creat unităţi noi de învăţământ profesional şi s-a diversificat
nomenclatorul de meserii din aceste şcoli.
În urma elaborării noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru
clasele I-X cu contribuţia semnificativă a colectivului „Invăţământ special” din
Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice din Bucureşti (înfiinţat în 1962,
desfiinţat în 1982 şi reînfiinţat în 1990) şi Cluj, a inspectorilor din direcţia
„Şcoli speciale” din M.E.C. În 1961 s-a înfiinţat secţia de defectologie la
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucureşti s-a creat
un colectiv de psihopedagogie specială care a fost desfiinţat în 1982 şi pus în
funcţie în 1990. De asemenea, tot în 1961 s-a creat Institutul Central de
Perfecţionare a Personalului Didactic la Bucureşti cu filiale în toată ţara pentru
perfecţionarea profesorilor din şcolile speciale.
A doua etapă (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare în ceea ce priveşte
asigurarea bazei materiale, desfiinţarea institutelor de cercetări destinate
educaţiei şi dezvoltării psihologiei, precum şi a facultăţilor de defectologie din
Cluj şi Bucureşti, a Institutului Central de Perfecţionare a Personalului Didactic.
O dată cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finanţare prin
situarea şcolilor speciale pe ultimul loc al priorităţilor, astfel că nu s-au mai
procurat proteze auditive şi nici nu s-au mai reeditat manualele şcolare.
A treia etapă a debutat după evenimentele din decembrie 1989, când au
luat amploare preocupările pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu
sprijin material şi logistic din partea unor organizaţii umanitare din Vestul

57
Europei. Astfel, Crucea Roşie Britanică a dotat toate şcolile pentru surzi cu
audiometre moderne portabile şi un număr apreciabil de proteze auditive, s-au
creat centre pentru confecţionarea de olive unde au fost angajate persoane surde,
s-au acordat burse de studiu pe un an în Anglia, unii profesori au avut
posibilitatea să facă vizite de studiu în Anglia şi Danemarca etc. În 1990 au fost
reînfiinţate secţiile de psihopedagogie specială în cadrul Facultăţilor de
Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi
a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Recuperare şi Educaţie Specială a
Persoanelor cu Handicap cu sectoare de cercetare, perfecţionare şi curriculum.
Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în
1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a
persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind
protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea
încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999 prin
ordonanţă de urgenţă a Guvernului, apoi Parlementul le-a dat putere de lege în
2002, scoţând din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a
inclus în Legea 19 din 2000. În acest fel, persoanele surde cu handicap accentuat
puteau beneficia de următoarele facilităţi:
- gratuitate cu mijloacele de transport public local de suprafaţă sau cu
metroul în Capitală,
- şase călătorii pe an, dus-întors, cu trenul personal, cl. a II-a, cu autobuze
sau nave de transport fluvial,
- asistenţa medicală şi medicamente gratuite atât ambulatoriu cât şi pe timpul
spitalizării,
- compensarea procurării de proteze auditive o dată la 5 ani prin CNAS,
- indemnizaţie de 50% din salariul minim brut pe ţară pe durata valabilităţii
certificatului de persoană cu handicap pentru cei care nu au nici un venit şi
pentru cei care beneficiază de pensie de urmaş,
- intrare gratuită la competiţii sportive sau la spectacole în limita locurilor
rezervate persoanelor cu handicap,
- „Asociaţia Naţională a Surzilor din România” asigură un interpret în limbaj
mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului,
începând din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în
mod gratuit în primele 20 de ore şi apoi contra unei taxe pentru serviciile de
interpretare asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu
contra cost.
- Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o
indemnizaţie de 30% din valoarea îndemnizaţiei lunare indiferent de
veniturile obţinute (care se ridică la suma de 207 lei în anul 2007).
- Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona conform legii 19
din 2000 cu 10 ani mai devreme în comparaţie cu persoanele valide dacă au
cotizat cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de
asigurări sociale.Actualmente unele prevederi se află în discuţie deoarece

58
 cheltuielile guvernamentale sunt prea mari iar situaţia persoanelor surde din
ţările membre ale Uniunii Europene este oarecum diferită de cea din ţara
noastră, în sensul că aceştia au mai puţine facilităţi.
La cele de mai sus au fost adăugate şi alte prevederi în conformitate cu Legea nr.
448 din 18 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, care poate fi considerată una din cele mai bune legi în
acest domeniu, ea putând servi ca model pentru o legislaţie similară altor ţări
europene.
Facilităţile enumerate mai sus reprezintă o serioasă economie la bugetul
destul de sărac al familiilor de persoane cu handicap şi asigură o modalitate, deşi
minoră, de supravieţuire a handicapaţilor fără loc de muncă. În continuare se
depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în
Forumul Disabilităţii din România înfiinţat în 2003, pentru schimbarea atitudinii
societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru
îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea
şi încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în
sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de
profesori itineranţi etc.
Deşi tendinţa generală de promovare a oralismului în şcolile pentru surzi
nu a putut fi oprită timp de peste 100 de ani, această politică s-a dovedit
falimentară. Limbajul gestual a continuat să existe iar la ora actuală se fac tot
mai multe cercetări asupra acestui limbaj. Absolventii surzi ai învăţământului
superior au început de câţiva ani buni să se angajeze în şcolile speciale, pe
diferite posturi, servind ca modele de folosire a limbajului gestual.Congresele,
seminariile, cărţile şi revistele consecrate limbajului gestual sunt destul de
frecvente. Se manifestă, de asemenea, un interes sporit faţă de formele de
manifestare artistică şi culturală ale comunităţii de surzi.
În ultimii ani se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale
limbajului mimico-gestual prin recomandările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a
Parlamentului European care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul
mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi
sunt îndemnaţi să înveţe acest limbaj pentru a comunica de timpuriu cu copiii
lor, ştiind că această comunicare timpurie în limbajul natural al copiilor surzi va
stimula dezvoltarea ulterioară pe toate planurile a acestor copii. În acest sens,
Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat un Ordin
comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002)
pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a
interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific al persoanelor cu
surdo-cecitate.
Desigur, formarea de interpreţi va deschide calea spre accesul în diverse
instituţii de învăţământ obişnuit de toate gradele pentru persoanele surde dar
acest fapt nu exclude preocupările defectologilor pentru formarea limbajului
verbal ca mijloc de comunicare. Această poziţie este, de fapt, o continuare a

59
tendinţei de echilibru manifestată de specialiştii defectologi din ţara noastră de-a
lungul vremii, de evitare a extremelor.

Curs nr.4

Aspecte din lupta surzilor pentru drepturi fundamentale şi pentru

afirmarea limbajului gestual
Satisticile Federaţiei Mondiale a Surzilor, cu sediul în ,,Casa
luminii” din Helsinki/Finlanda estimează la cca 70 de milioane numărul de
persoane surde pe glob. Totuşi, noi putem presupune că numărul de persoane cu
deficienţă de auz de toate gradele poate ajunge la cca 2o % populaţie, ceea ce
ridică numărul acestor persoane la aproape un miliard. De asemenea, ultimele
evoluţii din literatura de specialitate subliniază că ar fi mai bine să se renunţe la
termenul „deficient de auz” în favoarea celui de surd. Motivul rezidă în faptul că
termenul deficient de auz semnifică ceva care lipseşte şi trebuie tratat,
compensat, ori surditatea este ceva permanent. Mai mult, surzii din ţările
dezvoltate doresc să nu mai fie consideraţi persoane handicapate ci o minoritate
culturală şi lingvistică, o variaţie naturală în cadrul speciei umane. Ei doresc să li
se recunoască limbajul gestual şi cultura specifică şi să se bucure de drepturile
fundamentale ale tuturor oamenilor valizi.
În ultimii ani Organizaţia Naţiunilor Unite a venit în întâmpinarea acestor
doleanţe ale surzilor, adoptând o serie de documente, printre care:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Umane (1948),
- Declaraţia Drepturilor Persoanelor care aparţin Minorităţilor Naţionale,
Etnice, Religioase şi Lingvistice (1992),
- Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap
(1993),
- Convenţia cu privire la Drepturile Umane ale Persoanelor cu Disabilităţi
(13.decembrie 2006).
De asemenea, s-au organizat o serie de manifestări dedicate persoanelor cu
disabilităţi sub genericul „Anul Internaţional al persoanelor cu handicap”, „Anul
European al persoanelor cu disabilităţi” etc. În 2003, cu ocazia Anului European
al Persoanelor cu Handicap, Asociaţia Naţională a Surzilor a adoptat, împreună
cu şapte organizaţii afiliate, un „Manifest al disabilităţii (handicapului) în
Romania”, ca o încercare de unire a eforturilor diferitelor organizaţii ale
persoanelor cu handicap şi din dorinţa de a face cunoscut societăţii civile că toţi
handicapaţii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi fundamentale ca şi
persoanele valide.
Conceptul de ,,drepturi umane” este legat de Charta ONU şi de Declaraţia
Universală a Drepturilor Umane. În mare, drepturile omului se referă la respectul
faţă de demnitatea umană, dreptul la viaţă, la securitate şi integritate personală.
Principiile de bază ale drepturilor omului acoperă:
- dreptul de decizie privind viaţa proprie,

60
- libertatea de gândire, opinie şi exprimare,
- egalitatea, ne-discriminarea şi participarea.
Cele mai importante documente din punctul de vedere al celor care
folosesc limbajul mimico-gestual sunt:
• Convenţia internaţională privind drepturile civile şi politice(1966);
• Convenţia internaţională privind drepturile economice, sociale şi culturale
(1966),
• Convenţia privind eliminarea discriminării împotriva femeilor (1979),
• Convenţia internaţională privind interzicerea folosirii torturii, a
tratamentului inuman (1984),
• Convenţia privind drepturile copilului (1989).
Se ridică problema de ce avem nevoie noi, surzii, de o convenţie
separată, intrucât drepturile enumerate în Declaraţia Universală sunt suficiente
pentru a proteja pe orice persoană. Acest lucru este valabil într-o lume
,,normală”. Din păcate, unele grupuri cum sunt femeile, copiii, refugiaţii,
persoanele cu handicap o duc mai rau decât alte grupuri, fiind discriminate şi
exploatate. Celor peste 650 de milioane de persoane cu disabilităţi le lipsesc o
serie de oportunităţi, întâmpinând o miriadă de obstacole : lipsa de educaţie;
dificultatea de a găsi un loc de muncă, chiar dacă sunt bine calificaţi; lipsa
accesului la informare şi comunicare; nu se bucură de servicii sanitare;
călătoresc cu dificultate; nu sunt acceptate ca fiind ,,potrivite” de către societate
etc. Din aceste câteva motive a fost necesar să se elaboreze o convenţie care să
asigure acoperirea drepturilor umane şi pentru persoanele cu disabilităţi.
„Declaraţia Universală a Drepturilor Umane” la care facem referire în
rândurile de mai jos, afirmă, în primul său articol că „toate fiinţele umane se
nasc egale în demnitate şi în drepturi”. Cu toate acestea, Federaţia Mondială a
Surzilor a înaintat în 1994 o scrisoare adresată Secretarului General al ONU de
atunci, Boutros Boutros Ghali, în care făcea cunoscut că persoanele surde nu se
bucură de demnitate şi de drepturi egale. De pildă, se fac în continuare cercetări
genetice şi se pun în aplicare diverse practici de eliminare sau de reducere a
numărului de persoane surde atât în Europa cât şi în Statele Unite. Articolul 2
„interzice discriminarea pe motiv de limbaj”. Se cunoaşte că de a lungul vremii
surzii au trebuit să lupte pentru ca ei şi limbajul lor să supravieţuiască deoarece,
mai ales după Congresul din 1880 de la Milano, s-a considerat de către auzitori
că limbajul gestual este un limbaj inferior iar surzii au fost constrânşi să renunţe
la el. De asemenea, unele grupuri religioase au căutat „să-i salveze pe surzi” de
utilizarea limbajului gestual. Desigur că aceste grupuri nu au reuşit iar eşecul lor
a fost pus pe seama lipsei de credinţă a surzilor, pe faptul că mulţi dintre ei sunt
posedaţi de diavol întrucât nu puteau să vorbească. În Evul Mediu s-a ajuns ca
familiile unor surzi să-i ascundă în azile de nebuni sau să-i forţeze să vorbească.
Mai târziu, adepţii lui Adolf Hitler au închis mii de surzi în lagăre de
concentrare, au efectuat experimente „medicale” care de multe ori le-au provocat
moartea ori i-au împiedicat să procreeze prin castrare. In zilele noastre aceste

61
tendinţe de micşorare a numărului de persoane surde nu au dispărut, ele
îmbrăcând forme mai subtile cum ar fi experimentele genetice, incluziunea în
şcoli de auzitori, desfiinţerea internatelor în şcolile speciale, implantul cohlear
ş.a.
Mai departe, la articolul 16 se garantează la toţi oamenii „dreptul de a se
căsători”, dar o analiză a Federaţiei Mondiale a Surzilor confirmă că mai există
ţări, mai ales în zonele subdezvoltate, unde nu li se recunoaşte surzilor acest
drept iar în alte ţări femeile surde sunt forţate să se căsătorească în ciuda voinţei
lor. Aceste fapte constituie o violare a unui drept fundamental. De asemenea, în
unele ţări surzii nu au dreptul să conducă un vehicol sau o barcă cu motor
deoarece „nu au dreptul să obţină un permis de conducere” din cauza unor
prejudecăţi sau dezinformări ale societăţii. La noi în ţară încă nu se pun astfel de
probleme, cu toate că au existat încercări de îngrădire a dreptului de a obţine un
permis de conducere a autoturismelor, dar a intervenit Asociaţia Naţională a
Surzilor, care a reuşit să aducă argumente ce au convins autorităţile să acorde
permis de conducere la surzii români. In alte ţări se fac cursuri în limbaj gestual,
de învăţare a regulilor circulaţiei rutiere, în vederea obţinerii permisului de
conducere. De asemenea, poliţiştii examinatori învaţă limbajul gestual şi
facilitează examinarea persoanelor surde.
Articolul 23 al „Declaraţiei...” garantează „dreptul la muncă, alegerea
liberă a profesiunii, crearea unor condiţii favorabile la locul de muncă şi evitarea
discriminării”. Aceste prevederi foarte importante sunt, de obicei, violate în
întreaga lume, fapt ce împiedică asigurarea independenţei economice şi un trai
decent pentru persoanele surde. Articolul 25 garantează „dreptul la îngrijire
medicală şi la alte servicii sociale”. De obicei, surzii nu pot beneficia pe deplin
de aceste drepturi din cauză că medicii specialişti, asistentele, nu cunosc limbajul
gestual şi cultura surzilor şi nu pot înţelege pe deplin afecţiunle acestora astfel ca
să-i poată ajuta cu eficienţă. Lipsa interpreţilor calificaţi în cadrul personalului
din spitale îi privează pe surzi de serviciile medicale de calitate care să ducă mai
repede la vindecare.
Având în vedere faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanelor
surde nu sunt respectate, Federaţia Mondială a Surzilor s-a implicat activ în
elaborarea unei Convenţii a ONU cu privire la drepturile umane ale persoanelor
cu disabilităţi, la care ne vom referi în continuare.
Pe 13 decembrie 2006 Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia
ONU privind Persoanele cu Disabilităţi şi protocoalele opţionale. Acestea au fost
supuse spre semnare, ratificare şi implementare statelor membre. Până pe 28
iunie 2007 această Convenţie a fost semnată de 99 de ţări iar pentru
implementare este obligatorie semnarea convenţiei de cel puţin 20 de ţări. În
acest proces îndelungat (2001-2006) de elaborare a textului Convenţiei, ONG-
urile au participat activ pentru prima dată, în toate etapele. FMS a militat şi a
negociat pentru ca drepturile persoanelor surde să fie incluse în această
Convenţie a drepturilor omului.

62
 Convenţia pune în faţa statelor membre ale ONU obligaţia de a lua măsuri
care să promoveze drepturile umane ale persoanelor cu disabilităţi şi înlăturarea
discriminării. FMS s-a concentrat în special pe acordarea drepturilor lingvistice
persoanelor surde, lucru posibil numai prin recunoaşterea oficială a limbajului
gestual. Prezenta Convenţie nu include drepturi noi pentru surzi. Ea se bazează
pe celelalte convenţii ale ONU şi urmăreşte aplicarea acestora în cazul
persoanelor cu disabilităţi.
Convenţia cuprinde 50 de articole, din care articolele 5-30 se referă la
diverse drepturi iar restul, la statistici, colaborare internaţională, monitorizare şi
implementarea prevederilor. În ceea ce priveşte persoanele surde, Convenţia
recunoaşte limbajul gestual ca limbaj de sine stătător, considerat a fi egal cu
celelalte limbaje vorbite şi garantează dreptul de a folosi interpreţi calificaţi în
limbaj gestual, de a obţine informaţii şi de a se exprima în limbaj gestual în
relaţiile oficiale, nu numai în cele private. Se solicită, de asemenea, facilitarea
folosirii limbajului gestual, recunoaşterea lui oficială, folosirea în procesul de
instruire şi promovarea identităţii lingvistice a colectivităţii persoanelor surde.
Se prevede ca statele membre ale ONU să-şi asume responsabilitatea angajării
unor profesori calificaţi în limbaj gestual.
Articolul 2 include definiţii referitoare la comunicare şi limbaj şi cuprinde
lista de modalităţi de comunicare. În acest sens, definiţia limbajului este:
,,Limbajul include limbajele verbale, gestuale şi alte forme de limbaje neverbale.
Articolul 3 cuprinde 9 principii generale, din care cel mai important pentru
surzi este punctul (h)- respectarea capacităţilor în evoluţie ale copiilor cu
disabilităţi şi respectarea dreptului acestor copii de a-şi păstra identitatea, cum ar
fi respectarea diferenţei şi acceptarea persoanelor cu disabilităţi ca parte a
diversităţii umane.
Articolul 9 se referă la accesibilitate, la participarea la toate nivelurile
societăţii şi la responsabilitatea statelor membre in această privinţă. Mulţi itemi
din acest articol pun accent pe acces liber la comunicare şi informare (prin
intermediari), inclusiv prin ghizi şi interpreţi în limbaj gestual, care să faciliteze
accesul in instituţii şi clădiri deschise publicului.
Articolul 21 abordează libertatea de exprimare a opiniilor şi accesul la
informaţie prin toate formele de comunicare, inclusiv accesul in limbaj gestual la
instituţiile publice, la mijloacele mass-media şi la internet. Limbajul gestual este
menţionat în articolul 21 (b): acceptarea şi facilitarea folosirii limbajului gestual,
a sistemului Braille, a limbajelor alternative precum şi toate celelalte mijloace,
modalităţi şi forme de comunicare accesibile, la alegerea persoanelor cu
disabilităţi, în interacţiunile oficiale. Este important că s-a pus accentul pe
acceptarea folosirii limbajului gestual în interacţiunile oficiale nu numai în cele
private. De pildă, surzii au dreptul să trimită şi să primească un document în
limbaj gestual, să primească informaţii la tribunal, la poliţie, la medic, să facă
tranzacţii în birouri şi departamente, să primească instruire, tratament, servicii
etc. în limbaj gestual.

63
 În articolul 21 (c) se tratează recunoaşterea şi promovarea limbajului
gestual. Acest articol este de mare importanţă şi va avea un mare impact în viitor.
Aceasta înseamnă că limbajul gestual trebuie să fie recunoscut, fie în legislaţie,
fie în politicile şi programele publice. De asemenea, surzii de toate vârstele au
dreptul să folosească limbajul gestual iar copiii surzi nu vor fi forţaţi să-şi
schimbe limbajul pe parcursul dezvoltării. Articolul implică sprijinirea
publicaţiilor în limbaj gestual, a educaţiei, cercetării în domeniul limbajului
gestual şi al folosirii lui.
Articolul 24 a fost foarte disputat din cauza opiniilor diferite pe care le au
experţii ONU în privinţa aranjamentelor educaţionale. FMS a promovat deptul
de a primi educaţia obligatorie (de bază) în limbajul propriu, adică surzii să
poată primi această educaţie în limbaj gestual. În final s-a găsit un compromis,
adică s-a convenit ca participarea deplină la educaţie, în societate şi integrarea
socială să fie obiectivul principal al învăţământului. Dar aranjamentele
educaţionale vor trebui să respecte cele mai bune soluţii pentru fiecare grup de
persoane cu disabilităţi.
Articolul 24.3.(b): Facilitarea învăţării limbajului gestual şi promovarea
identităţii lingvistice a comunităţii surzilor. Acest articol subliniază că nu va fi
interzisă folosirea limbajului gestual in nici o situaţie de învăţare. Se recomandă
să se ofere modele de adulţi surzi copiilor surzi în beneficiul acestora. Copiii pot
astfel să cunoască resursele comunităţii surzilor unde se vor integra după
absolvire. Ei pot să înveţe cum acţionează adulţii surzi în societate şi în viaţa
productivă prin folosirea diferitelor forme de limbaj şi a interpreţilor. Prin
activităţi culturale, este important să se acorde copiilor surzi roluri lingvistice,
astfel ca să-şi facă prieteni în comunitatea surzilor.
Articolul 24.3.(c) se referă la educaţia persoanelor, în special a copiilor cu
surditate sau surdocecitate, care trebuie să primească instruirea în cel mai
potrivit limbaj cu handicapul lor şi într-un mediu care să realizeze la maximum
dezvoltarea lor academică şi socială. Acest articol poate fi un criteriu de
apreciere a calităţii educaţiei, care trebuie să ia in considerare mediul de
instruire, limbajul, materialele didactice, competenţele de folosire a limbajului
gestual de către profesori, metodele şi principiile educaţiei bilinguale potrivite cu
nevoile elevilor.
Articolul 24.4. precizează că pentru asigurarea acestor drepturi statele
membre vor trebui să ia măsuri adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv a
celor cu disabilităţi, care să fie calificaţi în folosirea limbajului gestual şi/sau
Braille şi să formeze profesionişti care să lucreze la toate nivelurile
învăţământului. Acest articol va ridica o serie de provocări pentru formarea
profesorilor în diferite ţări. O cerinţă centrală este formarea priceperilor de
folosire corectă a limbajului gestual de către formatori, deoarece accesul
persoanelor surde la activităţile de formare ca profesori sau de profesionişti în
alte domenii este posibil mai ales prin folosirea limbajului gestual.

64
 Articolul 30 se referă la participarea surzilor la activităţile culturale,
recreative şi sportive în condiţii egale cu celelalte persoane. În acest sens,
materialele culturale, programele televizate, filmele, piesele de teatru precum şi
alte activităţi/evenimente culturale vor trebui să fie accesibile în forme adecvate.
Mai mult, la punctul 4 articolul 30 afirmă că persoanele cu disabilităţi se vor
bucura de recunoaşterea identităţii culturale şi lingvistice, care include limbajul
gestual şi cultura surzilor în condiţii egale cu ale celorlalte persoane valide.
Toate aceste articole, împreună cu alte convenţii privitoare la drepturile
omului (unde se precizează înlăturarea discriminării pe bază de limbaj), întăresc
poziţia limbajului gestual şi drepturile umane ale surzilor. Această Convenţie,
după ce va fi ratificată şi implementată, va duce la creşterea drepturilor
persoanelor surde în toate ţările. Pe viitor vor fi necesare noi planuri şi strategii,
distribuţii de informaţii, elaborare de proiecte ş.a. care să ducă la creşterea
conştientizării populaţiei şi la încurajarea implementării convenţiei în diferite
ţări. Spargerea barierelor atitudinale şi mişcarea spre abordarea bazată pe
drepturi umane cu privire la surzi cere elaborarea unor programe de acţiune
proprii în fiecare ţară. Astfel, convenţia va duce la schimbarea concepţiei despre
sine a persoanelor surde prin recunoaşterea limbajului gestual (care este o parte
importantă a identităţii şi încrederii în sine). Markku Jokinen, preşedintele
Federaţiei Mondiale a Surzilor consideră că ,,respectul pentru limbajul cuiva şi a
dreptului de a-l folosi constituie baza civilizaţiei, culturii şi participării în
societate”. În această direcţie, FMS consideră că este o prioritate a perioadei
2007-2013 pregătirea şi distribuirea de informaţii, consultarea ţărilor membre şi
monitorizarea aplicării convenţiei privind drepturile persoanelor cu disabilităţi,
inclusiv a persoanelor surde. De aici rezultă că Asociaţia Naţională a Surzilor din
România va trebui să elaboreze un plan propriu de aplicare a acestei importante
Convenţii a ONU care să ducă la mai rapida implementare a prevederilor
referitoare la persoanele surde.

Aplicarea „Regulilor standard ale ONU privind

egalizarea şanselor persoanelor cu handicap”
la integrarea socială a surzilor
În ultimii 200 de ani ai dezvoltării omenirii sub aspect social, economic şi
politic, persoanele cu handicap au fost marginalizate şi lăsate pe ultimul plan al
dezvoltării lor umane. Ele nu s-au bucurat de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi
persoanele valide. Pentru a elimina aceste neajunsuri au avut loc o serie de
iniţiative la nivel internaţional şi au fost adoptate unele documente din care
amintim : declararea anului 1981 ca „ Anul Internaţional al Persoanelor cu
Handicap"; elaborarea şi adoptarea în 1982 a „Programului Mondial de Acţiune
în legătură cu Persoanele cu Handicap” (1982-1992); întâlnirea de la Stockholm
(1987) a experţilor dedicată implementării programului de acţiune menţionat. S-
a sugerat că este necesar să se elaboreze o concepţie care să ghideze stabilirea
priorităţilor pentru acţiunile viitoare. La baza acestei concepţii trebuie să fie

65
recunoaşterea drepturilor persoanelor cu handicap şi eliminarea tuturor formelor
de discriminare faţă de aceste persoane.
Astfel, în anul 1991 s-a constituit un comitet de lucru în cadrul Comisiei
pentru Dezvoltarea Socială a ONU care să elaboreze „Regulile standard...”
bazate pe o serie de documente elaborate anterior de ONU, care s-au finalizat
prin adoptarea, la 20 decembrie 1993, a acestui document.
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap au
fost elaborate pe baza experienţei dobândite în timpul "Decadei Naţiunilor Unite
pentru Persoanele cu Handicap" (1983-1992). Cu toate că "Regulile Standard..."
nu sunt obligatorii, ele vor putea deveni norme internaţionale unanim acceptate
atunci când ele vor putea fi aplicate de un număr mare de state, cu intenţia de a fi
respectate ca reguli de drept internaţional. Ele implică un puternic angajament
politic şi moral din partea statelor, de a acţiona pentru egalizarea şanselor
persoanelor cu handicap. Acestea oferă un instrument pentru conturarea
politicilor şi acţiunilor în favoarea persoanelor cu handicap şi a organizaţiilor
acestora. Ele cuprind principii de responsabilitate, de acţiune şi de cooperare,
zonele de o importanţă decisivă pentru calitatea vieţii precum şi realizarea unei
participări depline şi egalitare.
Scopul acestor "Reguli..." este să asigure aceleaşi drepturi şi obligaţii
pentru membrii handicapaţi ai societăţii ca şi membrilor valizi, să contribuie la
înlăturarea obstacolelor care împiedică persoanele cu handicap să participe
deplin la activităţile societăţii în care trăiesc. Ele sunt un stimul pentru ca
persoanele cu handicap şi organizaţiile lor să fie mai active în realizarea acestui
proces de egalizare a şanselor.
Prin "egalizarea şanselor" se înţelege un proces prin care diversele sisteme
ale societăţii şi mediului, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile şi
documentarea pot fi accesibile persoanelor cu handicap. Principiul "drepturilor
egale" presupune că necesităţile fiecărui individ sunt de importanţă egală, că
aceste necesităţi trebuie să stea la baza planurilor făcute de societate şi că toate
resursele trebuie folosite într-un asemenea mod încât fiecare individ să aibă
şanse egale de participare. Persoanele cu handicap trebuie să primească tot
sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite de educaţie, sănătate,
angajare în muncă şi servicii sociale.
Persoanele cu handicap sunt membre ale societăţii şi au dreptul să rămână
în interiorul comunităţilor în care trăiesc. Aceste persoane trebuie să primească
tot sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite de educaţie,
sănătate, angajare în muncă şi servicii sociale. Când persoanele cu handicap se
vor bucura de drepturi egale, ele vor trebui să aibă şi obligaţii egale. Atunci când
drepturile acestor persoane vor fi obţinute, societăţile vor avea pretenţii sporite
din partea persoanelor cu handicap. Noi putem folosi acele Reguli Standard care
se referă la handicapul generat de tulburările de comunicare şi de auz pentru a
determina autorităţile guvernamentale să ia măsuri care să accelereze procesul de
egalizare a şanselor cu auzitorii.

66
 Prezentăm, în contiunare, o serie de reguli care prezintă o
importanţă mai mare pentru persoanele surde precum şi unele direcţii de acţiune
care ar asigura realizarea drepturilor acestora.
Regula nr.1-Creşterea conştientizării: Statele vor iniţia acţiuni care să
sporească cunoştinţele societăţii despre persoanele cu handicap, drepturile lor,
nevoile lor, potenţialul şi contribuţia lor. Acestea prevăd ca surzii să aibă dreptul
la interpretare în limbaj gestual de la naştere până la deces, întrucât acest limbaj
este prima lor limbă, pe care o cunosc cel mai bine, de care sunt cel mai ataşaţi şi
pe care o folosesc cel mai frecvent în comunicarea culturii, tradiţiilor şi
obiceiurilor lor. Persoanele care lucrează în unităţile cu internat trebuie să
primească o formare şi în limbaj gestual, iar toate activităţile să fie interpretate în
acest limbaj. Este imperios necesar să se asigure îndrumări în limbaj gestual
pentru pensionarii surzi în toate domeniile care îi interesează. Societatea trebuie
să fie obligată să ofere informaţii pentru surzi în autobuzele care circulă în
întreaga ţară, în gări, autogări, aeroporturi, etc. prin mijloace de vizualizare
grafică sau electronică, în scopul facilitării orientării acestora. Asociaţia Surzilor
ar trebui să aibă o pagină pe Internet, prin care să ofere auzitorilor informaţii
corecte despre surzi, fapt realizat de curând dar informaţiile necesită o
reactualizare. Este necesar să se organizeze seminarii şi emisiuni la TV despre
surzi, să se dea informaţii despre ei în cărţile de telefon. Periodicul "Vocea
Tăcerii" ar trebui, după părerea noastră, să se distribuie la biblioteci şi la
autorităţile publice, în scopul informării corecte a publicului.
Regula nr.2-Îngrijirea medicală: Statele vor asigura îngrijirea
medicală eficientă pentru persoanele cu handicap. Adică, surzii să aibă drepul la
interpret în spitale, unităţi de urgenţă, în vizitele medicale la doctori, pentru a
alege tratamentele în caz de terapie psihologică sau psihiatrică, să fie consultaţi
în privinţa implantului cohlear şi să fie informaţi cu privire la protezele auditive
pentru a face cea mai bună alegere. Este de dorit ca surzii să aibă posibilitatea
rezervării prin apel telefonic a serviciilor de salvare, pompieri şi poliţie în caz de
urgenţă
Regula nr.3 Reabilitarea: Statele vor asigura servicii de reabilitare pentru
persoanele cu handicap cu scopul de a atinge şi de a menţine un nivel optim de
independenţă şi funcţionare. Aceasta înseamnă că surzii nu vor fi în mod automat
declaraţi ca reabilitaţi dacă pot să vorbească sau dacă găsesc un loc de muncă.
Interpreţii să fie disponibili în toate instituţiile de învăţământ pentru auzitori,
inclusiv în colegii şi universităţi, în acest fel ei pot avea şanse mai mari de
reuşită în asimilarea studiilor şi în obţinerea unei calificări superioare în mai
multe domenii.
Regula nr.4 - Servicii de sprijin: Statele vor asigura elaborarea şi
furnizarea serviciilor de sprijin, care includ aparate de ajutorare pentru
persoanele cu handicap, care să le ajute să-şi ridice nivelul de independenţă în
viaţa cotidiană şi să-şi exercite drepturile lor.

67
 În acest sens surzii vor beneficia de videotelefoane, de telefoane mobile, de
interfoane cu ecran video pentru uşi, alarme pentru fum, subtitrare la TV. Se va
înlătura limitarea numărului de auxiliare tehnice, de ex. ceasuri vibratoare şi
lămpi-fulger. Telefoanele cu text vor trebui să constituie responsabilitatea
asistenţei sociale centrale, pentru a putea fi procurate prin fondurile acordate din
bugetul asigurărilor sociale de stat. Se recomandă să se colaboreze la nivel
european în legătură cu auxiliarele tehnice (pentru standardizare şi
compatibilizare) şi să se asigure o mai bună informare şi alegerea liberă a
furnizorilor
Regula nr.5–Accesibilitatea: Statele vor recunoaşte importanţa
covârşitoare a accesibilităţii în procesul egalizării şanselor în toate sferele
societăţii. Pentru persoanele cu deficienţe de orice fel statele vor:
a) introduce programe de acţiune pentru a face mediul fizic accesibil;
b) iniţia măsuri care să asigure accesul la informaţie şi comunicare; o mai
bună informare în locurile de transport (aeroporturi, staţii de cale ferată, staţii de
autobuz) şi informarea internă în timpul transportului local.
c) se va asigura subtitrarea la TV, monitoare TV în centrele de
cumpărături, şi sisteme de intercomunicaţie în şcolile pentru surzi.
Grupurile-ţintă va trebui să includă pe utilizatorii de proteze auditive ca
spectatori ai programelor de televiziune, să se realizeze o mai buna informare
despre surzii-orbi iar surzii să contribuie la atragerea atenţiei societăţii spre
surditate şi spre nevoile oamenilor surzi, pentru forme speciale de comunicare.
Regula nr.6–Educaţia: Statele vor recunoaşte principiul şanselor
educaţionale egale la nivel primar, secundar şi terţiar pentru copiii, tinerii şi
adulţii cu handicap, în unităţi integrate. Ele vor oferi asigurări că educaţia
persoanelor cu handicap este o parte integrantă a sistemului educaţional.
Regula nr.6 poate fi folosită pentru a convinge autorităţile că limbajul
gestual trebuie să fie limbajul de instruire al copiilor surzi. Autorităţile
responsabile şi organizaţiile pentru surzi vor elabora împreună programe de
pregătire pentru profesori, iar şcolile pentru copiii surzi vor angaja profesori
surzi. Cercetarea în domeniul limbajului gestual la nivel universitar şi elaborarea
unor materiale didactice sunt condiţii preliminare pentru iniţierea cursurilor de
limbaj gestual de înaltă clasă pentru profesori şi persoane auzitoare. Educaţia
surzilor va începe în propriul lor limbaj - limbajul gestual. Se va asigura o mai
bună pregătire în limbaj gestual pentru profesorii care lucrează în şcolile de
surzi. Vor fi alocate resurse de "mainstreaming" pentru a îmbunătăţi nivelul
educaţional al elevilor surzi care pot urma o şcoală obişnuită. Educaţia adulţilor
surzi nu va fi limitată la un nivel educaţional. Ei vor avea dreptul la educaţie
suplimentară sau permanentă. Retribuţia egală se va acorda atât profesorilor
surzi cât şi a celor auzitori.
Regula nr.7–Angajarea: Statele vor recunoaşte principiul că persoanele cu
handicap trebuie să fie împuternicite să-şi exercite drepturile lor umane,
îndeosebi în domeniul angajării. Atât în zonele urbane cât şi în cele rurale ei

68
trebuie să aibă şanse egale de angajare productivă şi de obţinere a veniturilor pe
piaţa muncii.
În acest sens se va asigura dreptul la prioritate în cursul angajării dacă surzii
obţin rezultate egale la probele teoretice sau de performanţă. Se va asigura
dreptul la educaţie suplimentară a adulţilor angajaţi, patronii vor fi mai bine
informaţi cu privire la posibilităţile surzilor, se va asigura dreptul la faxuri şi
telemobile în scopuri profesionale şi se vor utiliza consilieri speciali cu calificare
de experţi în surditate şi limbaj gestual în activitatea de consiliere a surzilor
Regula nr. 8-Obţinerea de venituri şi securitatea socială: Statele sunt
responsabile de asigurarea securităţii sociale şi obţinerea de venituri pentru
persoanele cu handicap.
La acest punct se va atrage atenţia spre două posibile strategii pentru surzi,
având în vedere, pe de o parte, lipsa de oferte de slujbe flexibile pentru surzi în
general şi, pe de altă parte, dreptul la alocaţie de întreţinere zilnică şi dreptul de a
fi membru la un fond de şomaj legat de slujbe flexibile sau de slujbe mai uşoare
pentru surzi
Regula nr.9-Viaţa de familie şi integritatea personală: Statele vor promova
participarea deplină a persoanelor handicapate la viaţa de familie. Ele vor
promova dreptul la integritate personală şi se vor asigura că legile nu vor face
discriminare împotriva persoanelor handicapate cu privire la relaţiile sexuale,
căsătorie şi calitatea de părinţi. Se au în vedere: dreptul surzilor la adopţie,
dreptul copiilor surzi de a fi adoptaţi, dreptul de interpretare la reuniunile
familiale şi dreptul de interpretare la şedinţele cu părinţii.
Regula nr.10–Cultura: Statele vor oferi asigurări că persoanele cu
handicap sunt integrate şi vor participa la viaţa culturală pe baze egale. Surzii
vor avea dreptul de interpretare în legătură cu evenimentele culturale care au loc
în ţară sau peste graniţă
Regula nr.11-Recreerea şi sportul : Statele vor lua măsuri pentru ca
persoanele handicapate să aibă şanse egale de recreere şi sport. Surzii trebuie să
aibă dreptul la interpretare în situaţiile amintite
Regula nr.12–Religia: Statele vor încuraja măsurile de participare egală a
persoanelor handicapate la viaţa religioasă a comunităţii lor. În acest sens, surzii
vor avea dreptul la interpretare la ceremoniile religioase, acolo unde nu există
biserici special destinate slujbelor pentru surzi. Insă, în ultimii ani a căpătat o
amploare deosebită formarea de preoţi surzi sau auzitori pentru a oficia diverse
slujbe dedicate persoanelor surde.
Precizăm că recomandările din Regulile Standard nu pot fi implementate
prin faptul că ele există. Numai dacă organizaţiile de handicapaţi vor juca un rol
activ şi creator în aplicarea Regulilor, ele vor deveni concrete. Organizaţiile de
surzi vor trebui să colaboreze cu alte organizaţii ale persoanelor cu handicap
pentru a prezenta un front unit de discuţii cu autorităţile responsabile şi în
procesul de planificare. De pildă, unele asociaţii recomandă integrarea copiilor

69
cu handicap în sistemul şcolar obişnuit. În mod ideal, organizaţiile de surzi vor
negocia pentru a spijini integrarea în clase sau şcoli speciale pentru copiii surzi.
Organizaţiile surzilor vor prezenta, concis, necesităţile lor prin mijloacele
de informare în masă şi vor pregăti informaţii pentru pentru părinţii copiilor
surzi, profesori, autorităţi şi oamenii politici.
Privind aplicarea „Regulilor...” de mai sus constatăm că în ţara noastră s-
au obţinut rezultate notabile, cu toate că mai sunt încă multe de făcut. Cu privire
la activităţile religioase, de exemplu, s-au constituit comunităţi de persoane
surde în mai multe oraşe mari (Bucureşti, Constanţa, Cluj, Oradea, Craiova,
Timişoara, Sibiu Suceava, Piatra Neamţ ş.a.) cu sprijinul mitropoliilor respective
şi la recomandarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, această
activitate va continua prin Fundaţia „Sfântul Grigore Palama” din Piteşti,
coordonată de părintele Onu Constantin, odată cu pregătirea de noi preoţi care să
înveţe şi să folosească limbajul gestual în activitatea religioasă cu persoanele
surde. Menţionăm că la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Piteşti s-a înfiinţat
în anul 1999 o grupă de persoane surde şi auzitoare în cadrul unei specializari
,,Comunicare şi slujire în limbaj mimico-gestual”, cu scopul de a pregăti
profesori de religie şi preoţi pentru comuniutăţile de surzi. În anul 2008 va
absolvi ultima promoţie a acestei specializări cu durata de 4 ani, deoarece nu s-
au mai înscris suficienţi studenţi pentru această specializare.
Un raport privind aplicarea Regulilor standard ne oferă o imagine a
progresului realizat în 31 de ţări membre ale Federaţiei Mondiale a Surzilor până
în 1996. Comitetul de Experţi însărcinat cu aplicarea Regulilor standard, a
chestionat organizaţiile guvernamentale privind implementarea Regulilor în
diferite domenii. S-au primit răspunsuri de la un număr de 31 de ţări membre ale
Federaţiei Mondiale a Surzilor, a căror distribuţie geografică şi economică a fost
destul de largă pentru a da o imagine rezonabilă privind statusul persoanei surde,
în momentul analizei (1996). Covârşitoarea majoritate a ţărilor (25 din 30), au
raportat că guvernele lor au o politică recunoscută oficial legată de handicapaţii
de un anume fel, exprimată în legi, îndrumări oficiale adoptate de guvern sau de
un consiliu al handicapaţilor sau o politică adoptată de partidele politice sau de
ONG-uri. Politica guvernamentală în sfera handicapului a fost văzută ca punând
accent pe reabilitare, accesibilitate sau sprijin individual. Numai 11 ţări au spus
că guvernul lor a iniţiat sau a sprijinit campanii de informare transmiţând
mesajul participării depline încă de la adoptarea Regulilor Standard. Slăbiciunea
legislaţiei generale poate fi înţeleasă din faptul că ea n-a fost văzută ca aplicabilă
la persoanele cu handicap referitoare la: dreptul de a fi părinţi, de a avea o
familie (11 ţări ), dreptul la căsătorie (10 ţări), drepturi politice (8 ţări), dreptul la
viaţă privată (6 ţări), accesul la tribunal (5 ţări), la angajare (4 ţări) şi la educaţie
(o ţară).
Ţările membre ale FMS au notat că unele beneficii economice şi sociale
nu sunt garantate prin lege persoanelor handicapate cum ar fi, de exemplu,
participarea la procesul de decizie care-i afectează (17 ţări), viaţa independentă

70
(17 ţări), securitatea financiară (14 ţări), angajare (12 ţări), îngrijire medicală şi
sănătate (6 ţări) şi recuperarea (5 ţări).
Limbajul gestual a fost recunoscut ca limbaj oficial al surzilor (11 ţări); 4
state au spus că acesta era folosit ca prim limbaj în educaţie, 4 ţări au afirmat că
el a fost recunoscut ca prim mijloc de comunicare, iar 11 ţări au spus că el nu are
un status oficial recunoscut. Au fost 12 ţări care au raportat că interpretarea în
limbaj gestual era accesibilă pentru orice scop, în timp ce 17 ţări au spus că ea
era accesibilă numai pentru evenimente majore.
În multe ţări s-au realizat progrese vizibile după adoptarea Regulilor
Standard. În 40 de ţări aceste Reguli sunt folosite ca instrument în elaborarea
politicii faţă de handicapaţi, sau de revizuire a legislaţiei existente. De altfel, s-au
realizat mari progrese în recunoaşterea limbajului gestual şi în formarea de
interpreţi, cu toate că progresele sunt destul de lente. Dl. Bengt Lindquist,
raportor special al ONU pe problemele handicapaţilor a întocmit o hartă pe care
se pot vedea progresele înregistrate de diferite ţări în aplicarea Regulilor
Standard în domeniul legislativ.
Se constată aici două tendinţe, una în care se elaborează o legislaţie
specială pentru handicapaţi, cum ar fi în S.U.A. (Legea Americanilor cu
Handicap) şi România (Legea nr. 519 din 2002, Legea 448 din 2006)) şi alta în
care măsurile legate de handicap sunt integrate în legislaţia generală. Deşi
legislaţia specială poate fi mai eficientă în aspectele pe care le acoperă, ea
prezintă întotdeauna riscul că nu este destul de cuprinzătoare. Ea nu poate să
acopere întreaga societate şi astfel se întâmplă ca unele domenii să rămână
neprotejate. De asemenea, odată cu evoluţia societăţii se impun noi măsuri
legislative ceea ce presupune o continuă revizuire a legislaţiei speciale. S-ar
părea că cea mai bună soluţie ar fi să existe o legislaţie specială în domeniile
vitale iar celelalte măsuri legate de handicap să fie incluse în alte segmente ale
legislaţiei.
Se afirmă că organizaţiile finanţatoare: Banca Mondială, Programele ONU
pentru dezvoltare ş.a. ar trebui să facă mai mult pentru accelerarea sau
stimularea dezvoltării în sfera handicapului. Se urmăreşte ca în viitor să se
elaboreze o convenţie care să stabilească, pe baza Regulilor Standard, scopurile
şi principiile dezvoltării şi politica în sfera handicapului.
După evenimentele din decembrie 1989 au luat amploare preocupările
pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin material şi logistic din
partea unor organizaţii umanitare din Vestul Europei. Astfel, Crucea Roşie
Britanică a dotat toate şcolile pentru surzi cu audiometre moderne portabile şi un
număr apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre pentru confecţionarea de
olive în şcolile pentru surzi din Bucureşti şi Cluj, unde au fost angajate persoane
surde; s-au acordat burse de studiu pe un an în Anglia,pentru perfecţionare în
domeniul protezării auzului; unii profesori au avut posibilitatea să facă vizite de
studiu în Anglia şi Danemarca etc. În 1990 au fost reînfiinţate secţiile de
psihopedagogie specială în cadrul Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţele

71
Educaţiei de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi a fost înfiinţat
Institutul Naţional pentru Recuperare şi Educaţie Specială a Persoanelor cu
Handicap, cu sectoare de cercetare, perfecţionare şi curriculum.
De asemenea, unele măsuri luate de conducerea Ministerului Educaţiei şi
Cercetării vor contribui la facilitarea integrarii şcolare a elevilor cu deficienţe în
contextul schimbărilor prevăzute sa aibă loc in curând în şcolile româneşti,
Aceste măsuri trebuie legate de protecţia socială a elevilor cu deficienţe pentru
ca, împreună, să ducă la realizarea maximă a potenţialului intelectual şi
profesional al viitorilor absolvenţi care vor lucra intr-o societate tot mai
informatizată.
Articolul 50 din Constituţia României prevede : ,,Persoanele cu handicap
se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de
egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea
participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând
drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor”.
Aderarea României la Uniunea Europeană a determinat Autoritatea
Naţională pentru Persoanele cu Handicap să elaboreze o strategie naţională
pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în
perioada 2006-2013. Această strategie cuprinde principalele coordonate pe care
se va axa activitatea ANPH pentru realizarea şanselor egale acestor persoane,
pentru o societate fără discriminări. Aceste coordonate sunt:
1. Respectarea drepturilor şi demnităţii persoanelor cu handicap, în baza
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care porclamă, în primul articol, că
toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în
spiritul fraternităţii. Astfel, comunităţile trebuie să ţină seama de diversitatea
membrilor lor şi să se asigure că persoanele cu handicap, membri ai comunităţii,
îşi pot exercita efectiv şi se bucură de toate drepturile omului: civile, politice,
sociale, economice şi culturale;
2. Prevenirea şi combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i
se asigură folosirea sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul
politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice
fără deosebire, excludere, restrciţie sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV ori apartenenţă la o
categorie devaforizată. Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie să
facă faţă este cauzată de prejudecăţi, însă, de cele mai multe ori, este urmare a
faptului că aceste persoane sunt uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi
întărirea artificială a barierelor de mediu şi de atitudine între persoanele cu
handicap şi comunitate;
3. Egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, înţeles ca proces,
definit de Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu

72
Handicap, prin care diversele sisteme ale societăţii, cum ar fi serviciile,
activităţile, informaţiile, comunicareaa şi documentarea, sunt disponibile tuturor.
Persoanele cu handicap sunt membri ai societăţii şi trebuie să primească tot
sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite din educaţie, sănătate,
angajare în muncă, servicii sociale etc. Ca parte integrantă a procesului de
egalizare a şanselor, trebuie prevăzute ajutorarea şi pregătirea persoanelor cu
handicap pentru ca acestea să-şi poată asuma deplina responsabilitate de membri
ai societăţii;
4. Egalitatea de tratament, care reprezintă absenţa oricărei discriminări
directe sau indirecte, bazate pe motive de aparteneţă religioasă sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea şi încadrarea
în muncă, aşa cum este stabilit în Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din
27 noiembrie 2000;
5. Solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea
persoanelor care nu ăşi pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi
întăririi coeziunii sociale;
6. Responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine activ
în promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, precum şi în creearea,
dezvoltarea, diversificarea şi garantararea susţinerii serviciilor necesare
persoanelor cu handicap. Aceste servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe
nevoile persoanelor cu handicap, integrate în contextul social, şi nu o sursă de
segregare. Un astfel de sprijin este în comformitate cu modelul social european
de solidaritate, model care recunoşte solidaritatea noastră, a tuturor, unii faţă de
ceilalţi şi, în special, faţă de cei care au nevoie de sprijin;
7. Solidaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi,
complementar acestora, statul intervine în situaşia în care familia sau persoana
nu-şi poate asigura integral nevoile sociale;
8. “Adaptarea” societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea
în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a
persoanelor cu handicap, prin adoptarea şi implementarea măsurilor adecvate, iar
persoanele cu handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de cetăţean. Procesul
transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a se “încadra” în societate,
pe concepţia de schimbare a societăţii care trebuie să includă şi să facă faţă
cerinţelor tuturor indivizilor, inclusiv ale celor cu handicap;
9. Interesul persoanei cu handicap, potrivit căruia orice decizie şi măsură este
luată numai in interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările
întemeiate pe milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate;
10. Abordarea integrată, potrviti căruia protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale
sociale, educaţionale, ale ocupării forţei de muncă, petrecerii timpului liber,
accesului la informaţie etc. Nevoile persoanelor cu handicap şi ale familiilor
acestora sunt diverse şi este important să fie conceput un răspuns al comunităţii

73
cât se poate de cuprinzător care să ţină seama atât de persoane ca întreg, cât şi de
diversele aspecte ale vieţii acesteia;
11. Parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile nonguvernamentale ale
persoanelor cu handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în
domeniu, sunt implicate şi consultate în procesul decizional la toate nivelurile,
privind problematica handicapului, precum şi în procesul de protecţie a
persoanelor cu handicap.
Deşi Uniunea Europeană recomandă ca persoanele cu dizabilităţi să fie
şcolarizate împreună cu persoanele valide, decizia ce trebuie luată în cazul
persoanelor cu surdidate profundă trebuie să fie bine cântărită pentru a nu se
ajunge la o integrare formală care poate avea consecinţe mai grave decât
surditatea însăşi pe planul dezvoltării personalităţii de ansamblu. În acest context
precizăm că deficienţa de auz semnifică “absenţa, pierderea, sau alterarea unei
funcţii sau unei structuri” iar handicapul ce poate rezulta se referă la pierderea
sau limitarea şanselor de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu
al celorlalţi membrii ai societăţii. Starea de handicap este provocată de societate
şi ea poate să diminueze sau să agraveze gradul de manifestare a deficienţei.
Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în
1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a
persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind
protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea
încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999, prin
ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102, apoi Parlementul le-a dat putere de
lege în 2002 (Legea nr. 519), scoţând din această lege prevederile referitoare la
pensionare, pe care le-a inclus în Legea 19 din 2000 (privind pensionarea). În
fine, în decembrie 2006 a fost promulgată Legea nr. 448. Pe baza ultimei legi,
din 2006, persoanele surde cu handicap accentuat pot beneficia de următoarele
facilităţi:
- gratuitate cu mijloacele de transport public local de suprafaţă pe tot teritoriul
ţării sau cu metroul în Capitală;
- şase călătorii pe an, dus-întors, cu trenul personal, cl. a II-a, cu autobuze sau
nave de transport fluvial;
- prioritate la instalarea unui post telefonic;
- asistenţa medicală şi medicamente gratuite atât ambulatoriu cât şi pe timpul
spitalizării;
- compensarea procurării de proteze auditive o dată la 5 ani prin CNAS;
- indemnizaţie de 50% din salariul minim brut pe ţară pe durata valabilităţii
certificatului de persoană cu handicap pentru cei care nu au nici un venit şi
pentru cei care beneficiază de pensie de urmaş (207 lei lunar);
- scutire de impozit pe veniturile realizate din salarii pentru persoanele cu
handicap grav şi accentuat, încadrate cu contract individual de muncă, în
conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României pentru

74
modificarea şi completarea Legii nr. 571-2003 privind Codul Fiscal, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 263, din 30.03.2005;
- intrare gratuită la competiţii sportive sau la spectacole în limita locurilor
rezervate persoanelor cu handicap;
- posibilitatea contractării unui împrumut bancar în valoare maximă de 20000
lei, fără dobândă, aceasta fiind plătită din un fond special al Autorităţii Naţionale
a Persoanelor cu handicap;
- „Asociaţia Naţională a Surzilor din România” asigură un interpret în limbaj
mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului, începând
din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în mod gratuit în
primele 20 de ore şi apoi contra unei taxe pentru serviciile de interpretare
asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu contra cost.
- Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o
indemnizaţie de 30% din valoarea îndemnizaţiei lunare indiferent de veniturile
obţinute (care se ridică la suma de 470.000 lei în anul 2005).
- Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona conform legii 19 din
2000 cu 10 ani mai devreme în comparaţie cu persoanele valide dacă au cotizat
cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de asigurări
sociale.
Facilităţile enumerate mai sus reprezintă o serioasă economie la bugetul
destul de sărac al familiilor de persoane cu handicap şi asigură o modalitate, deşi
minoră, de supravieţuire a handicapaţilor fără loc de muncă. În continuare se
depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în
Forumul Disabilităţii din România înfiinţat în 2003, pentru schimbarea atitudinii
societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru
îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea
şi încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în
sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de
profesori itineranţi etc.
În ultimii ani se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale
limbajului mimico-gestual prin recomandările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a
Parlamentului European care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul
mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi
sunt îndemnaţi să înveţe acest limbaj pentru a comunica de timpuriu cu copiii
lor, ştiind că această comunicare timpurie în limbajul natural al copiilor surzi va
stimula dezvoltarea ulterioară pe toate planurile a acestor copii. În acest sens,
Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat un Ordin
comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002)
pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a
interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific al persoanelor cu
surdo-cecitate.
Desigur, formarea de interpreţi va deschide calea spre accesul în diverse
instituţii de învăţământ obişnuit de toate gradele pentru persoanele surde dar

75
acest fapt nu exclude preocupările defectologilor pentru formarea limbajului
verbal ca mijloc de comunicare. Această poziţie este, de fapt, o continuare a
tendinţei de echilibru manifestată de specialiştii defectologi din ţara noastră de-a
lungul vremii, de evitare a extremelor
Se cunoaşte că în toată lumea limbajele minoritare sunt supuse procesului
de discriminare, iar limbajul gestual nu face excepţie. Prin urmare, este
explicabil de ce protejarea şi promovarea limbajului gestual ocupă un loc
prioritar printre preocupările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi ale organizaţiilor
naţionale ale acestor persoane deoarece, se crede că prin folosirea acestui limbaj
se poate îmbunătăţi educaţia, se pot obţine mai multe locuri de muncă iar
persoanele surde pot participa mai deplin la viaţa societăţii în care trăiesc. Pentru
a se atinge aceste obiective ar trebui ca persoanele surde să poată folosi acest
limbaj ca primă limbă încă din primii ani de viaţă iar părinţii acestora să înveţe
să comunice prin limbaj gestual de timpuriu.
Fiind înconjuraţi de auzitori, surzii profunzi se pot simţi ca nişte străini în
propria lor ţară, deoarece ei constituie o minoritate lingvistică şi culturală care
nu-şi poate comunica opiniile şi, în majoritatea cazurilor, nu se poate face
înţeleasă decât cu ajutorul unui interpret. În cadrul cluburilor de surzi acest
inconvenient dispare iar cultura surzilor se păstrează şi se transmite mai departe
în mod firesc. Dar de ce este nevoie de o cultură a surzilor în cadrul culturii unei
naţiuni ? Oare este ea deosebită de cultura societăţii majoritare? Asupra acestui
subiect ne vom referi mai pe larg într-un capitol aparte dar dorim să subliniem că
prin cultura surzilor se înţelege un ansamblu de cunoştinţe, experienţe, credinţe,
limbaj specific, obiceiuri şi tradiţii care se transmit prin limbajul gestual. Abia în
ultimii ani unii autori surzi au căutat să culeagă această cultură şi s-o conserve
prin intermediul literaturii scrise, a pieselor de teatru, a lucrărilor de artă ş.a.
Marea importanţă a cluburilor surzilor rezidă în faptul că aici surzii comunică în
mod liber prin limbajul gestual, îşi formează o cultură specifică pe care o
comunică altora şi participă la diferite activităţi care nu pot fi realizate în
cluburile auzitorilor, cu puţine excepţii.
În ultimii 50 de ani s-au efectuat mai multe încercări de standardizare a
limbajului gestual, pentru a facilita înţelegerea între surzii din diverse ţări. După
modelul unei „limbi universale” cum ar fi Esperanto, s-a încercat să se elaboreze
ceva similar şi a fost creat un aşa–zis limbaj internaţional şi un dicţionar
„Gestuno” de către un comitet din cadrul Federeţiei Mondiale a Surzilor, care
cuprinde cca. 500 de gesturi (semne) folosite mei ales în cadrul unor întâlnuri
internationale ale surzilor. Aceste gesturi sunt preluate din diferite limbaje
gestuale naţionale de către un comitet stabilit în cadrul FMS. Acest sistem a fost
folosit pentru prima dată la o întâlnire internaţională organizată de FMS în
Finlanda, în anul 1970 şi nu s-a bucurat de prea mare succes. In consecinţă, s-a
creat un curs intensiv de formare a interpreţilor în limbajul internaţional
(Gestuno) care să activeze la Congresul FMS din anul 1978 care a avut loc la
Varna, Bulgaria. Nici de această dată sistemul nu a avut succesul scontat şi s-a

76
renunţat la acest limbaj gestual „internaţional” în favoarea folosirii interpreţilor
naţionali ai fiecărei delegaţii.
Deoarece s-au amplificat preocupările de ,,unificare” a limbajelor
naţionale în diverse ţări, mai ales de către persoane auzitoare, mai puţin avizate
şi insuficient cunoscătoare a limbajului gestual, considerăm util să ne referim la
poziţia oficială a Federaţiei Mondiale a Surzilor privind acest aspect. Cele mai
frecvente probleme urmărite de ,,unificatorii „ limbajului gestual au fost :
- să se înlocuiască limbajele gestuale vechi cu un limbaj gestual ,,mai bun”;
- să se unifice mai multe limbaje gestuale într-un limbaj gestual unic;
- să se şteargă semnele străine (acele gesturi împrumutate din alte limbaje
gestuale) din limbajele gestuale naţionale.
În consecinţă, F.M.S., prin Comisia de experţi in limbajul gestual, cu respectarea
convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, a adoptat o poziţie oficială
pe care o prezentăm mai jos.
Ca şi limbajele verbale, limbajele gestuale vor cunoaşte întotdeauna
adoptarea de gesturi noi din limbajele gestuale din alte ţări. Adoptarea de gesturi
noi are loc ori de câte ori persoanele surde din diferite ţări încearcă să comunice
unele cu altele cu ocazia întâlnirilor oficiale internaţionale sau când ele urmăresc
emisiunile în limbaj gestual televizate din alte ţări. În consecinţă, orice efort de
a-i forţa pe surzi să împrumute gesturi din limbajele gestuale folosite în alte ţări
este inutil.
Sub aspect istoric, în mod virtual, toate limbajele, atât cele verbale cât şi
cele gestuale, nu pot rămâne neschimbate. La fiecare generaţie apar gesturi noi,
ca şi cuvinte noi. Ca şi gesturile vechi, cele noi pot fi pe deplin acceptate, pot fi
parţial modificate sau pot să dispară. Chiar şi aşa-zisele limbaje clasice au fost
forţate să adopte cuvinte noi sau să le creeze ca răspuns la schimbările din sfera
tehnologiei sau a cercetării ştiinţifice.
Se cunoaşte că limbajele gestuale sunt diferite în ţările unde limbajele
vorbite sunt comune şi înţelese reciproc. De exemplu, limba engleză se vorbeşte
în unele ţări europene, în Asia, zona Pacificului, în Americile de Nord, Centrală
şi de Sud, în o parte a Canadei ş.a. Această limbă engleză vorbită este înţeleasă
mai mult sau mai puţin bine între auzitorii care vin în contact din aceste zone. Cu
totul altfel se prezintă limbajul gestual din aceste ţări. El a fost importat iniţial de
la misionarii străini, de la profesorii de surzi sau s-a format între grupurile de
surzi din aceste ţări, purtând o puternică amprentă culturală şi nu sunt aşa uşor de
înţeles. Este nevoie de o perioadă de ,,tatonare”, de ,,acomodare” pentru ca
persoanele surde provenind din ţări cu aceeaşi limbă verbală să se poată înţelege.
De pildă, alfabetul dactil din SUA şi Canada este diferit de alfabetul dactil
britanic, care este dominant în Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi alte
câteva ţări.
Comparaţiile efectuate între limbajele gestuale şi cele verbale au confirmat
în mod repetat că evoluţiile lor sunt puternic influenţate de schimbările culturale.
De fapt, între dezvoltarea oricui limbaj, fie verbal, fie gestual, şi cultura unde el

77
este practicat există o influenţă şi determinare reciprocă. Nici o cultură nu se
poate dezvolta în afara unui limbaj şi invers, ele fiind fosrte strâns legate. Totuşi,
culturile au o influenţă puternică asupra dezvoltării limbajelor. Mai multe ţări
care au în comun acelaşi limbaj verbal pot avea culturi diferite, de ex ţările
industrializate faţă de cele aflate în curs de dezvoltare. Astfel, vocabularul oricui
limbaj, din orice ţară, va fi influenţat întotdeauna de schimbările sociale,
industriale, tehnologice şi de altă natură pe care le denumim convenţional
,,schimbări culturale”. Astfel, limbajele gestuale din diferite ţări care au aceeaşi
limbă scrisă şi vorbită nu pot fi forţate să devină un singur limbaj sau limbaj
gestual unic.
Ca şi limbajele vorbite, mai multe gesturi importate din alte limbaje
gestuale au fost eventual modificate în mare parte în ţările industrializate. Din
aceste motive, orice încercare de unificare a limbajelor gestuale practicate în
ţările cu limbaj verbal şi scris comun este inutilă. Aşa cum a confirmat în mod
repetat istoria, mai multe ţări nu au reuşit să împiedice importul de cuvinte din
alte ţări în limbajul lor matern. Nu s-a reuşit nici să se înlocuiască cuvintele
importate cu cuvintele adoptate din limbajul verbal. Astfel de schimbări au avut
loc şi în cadrul limbajelor gestuale.
În consecinţă, FMS afirmă cu claritate că orice tendinţă de purificare sau
unificare forţată a limbajelor gestuale, iniţiată de guverne, de profesionişti care
lucrează cu surzi sau de diverse organizaţii ale surzilor reprezintă o violare a
tratatelor ONU şi UNESCo amintite mai sus. Surzii din orice ţară au doar dreptul
să facă schimbări în limbajele lor locale, provinciale sau naţionale, dacă este
necesar, ca răspuns la schimbările culturale intervenite în ţările lor. Controlul
dezvoltării oricărui limbaj gestual trebuie lăsat la latitudinea fiecărui grup social
unde se exercită acest limbaj.
La nivel internaţional există preocupări pentru formarea de interpreţi în
limbajul mimico-gestual. Astfel, Parlamentul European a adoptat încă din 1988 o
Rezoluţie care recomandă tuturor statelor membre ale Uniunii Europene să
recunoască limbajul gestual şi să-l folosească în toate domeniile unde se găsesc
persoane surde. Pe baza rezultatelor care au urmat Rezoluţiei menţionate, în anul
1998 acelaşi Parlament a adoptat o nouă Rezoluţie ce recomanda accelerarea
obiectivelor iniţiale. Unele state, cum ar fi Finlanda, Africa de Sud, Portugalia şi
Uganda au inclus limbajul gestual în Constituţia ţării lor, recunoscându-l astfel
ca limbaj minoritar. La fel şi SUA consideră limbajul gestual al cincilea limbaj
minoritar alături de cel spaniol, francez, german şi portughez. Alte ţări, printre
care şi România (care a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 din
1999, care a devenit curând Legea nr. 519 din 2002) au recunoscut oficial acest
limbaj însă progresele înregistrate în aplicarea practică, (la formarea de
interpreţi, la introducerea lui în procesul de învăţămnt special) sunt foarte mici în
comparaţie cu cele scontate de Asociaţia Surzilor.
Deşi surzii provin din toate straturile societăţii, ei au un puternic spirit de
colaborare şi simt o legătură mai puternică faţă de alţi surzi decât faţă de

78
auzitori. Trebuie să menţionăm că gradul pierderii auditive nu constituie un
criteriu esenţial pentru acceptarea unei persoane în cadrul comunităţii de surzi ci
folosirea limbajului gestual ca principal mijloc de comunicare. Astfel ne putem
explica de ce sunt acceptaţi în cadrul comunităţii de surzi unii copii auzitori ai
părinţilor surzi sau alte persoane auzitoare (educatori, interpreţi etc.) care se
căsătoresc cu persoane surde şi militează alături de acestea pentru obţinerea de
drepturi fundamentale. Din păcate, cei mai mulţi surzi trăiesc în ţările
nedezvoltate din Asia, Africa, America Latină ş.a. şi nu au acces la diferitele
forme ale tehnologiei informaţiei şi cu dificultate pot fi la curent cu
evenimentele mondiale care se derulează în favoarea obţinerii drepturilor
fundamental-umane. De asemenea, personalul care asigură participarea tuturor
cetăţenilor la serviciile guvernamentale, la evenimentele sociale, culturale,
sportive sau religioase nu cunosc limbajul gestual şi nu pot interacţiona cu
eficienţă cu persoanele surde, chiar şi în ţările avansate economic. Iată de ce se
impun o serie de măsuri în diferite domenii, pe care le menţionăm în rândurile de
mai jos, care să faciliteze obţinerea drepturilor fundamentale, conservarea şi
transmiterea limbajului gestual şi culturii surzilor.
Din cauză că cei mai mulţi copii surzi provin din părinţi auzitori, şcolile
speciale cu internat au fost cele care au transmis mai departe limbajul gestual şi
cultura surzilor, cu toate că nivelul educaţiei şi calitatea acesteia nu s-au ridicat
la nivelul scontat. Pentru a elimina, măcar în parte, aceste inconveniente se
impun unele măsuri de îmbunătăţire a educaţiei acestor elevi, precum :
- asigurarea de timpuriu a accesului la limbajul gestual,
- adaptarea testelor de evaluare la specificul persoanelor surde,
- formarea de profesori cu înaltă calificare, cunoscători ai limbajului gestual,
- personalul şcolilor speciale să fie capabil să comunice fluent cu elevii surzi în
limbaj gestual, prin dactileme şi labiolectură,
- evitarea izolării copiilor surzi în clase de auzitori,
- învăţământul special să facă mai mult pentru formarea de profesori, consilieri
sau administratori din cadrul persoanelor surde, ş.a.
După părerea experţilor FMS „integrarea în şcolile de masă nu poate să
ofere copilului surd interacţiunea cu alţi copii, de care are nevoie pentru a se
dezvolta plenar. In acest sistem „integrat”, copilul surd devine marginalizat iar
rezultatele la învăţătură vor fi mediocre”. Abuzul de „mainstreaming” va duce la
plasarea copiilor surzi în clase cu auzitorii, unde ei nu vor putea să-i înţeleagă pe
colegii lor auzitori şi, în acelaşi timp, se vor face înţeleşi cu dificultate de colegi
şi de profesori. Folosirea de interpreţi ar putea ameliora această situaţie dar nu la
acelaşi nivel ca în şcolile speciale prevăzute cu profesori care au calităţile dorite
(menţionate anterior). De aceea se impune ca o necesitate acreditarea
profesorilor pentru şcolile de surzi numai dacă aceştia pot să comunice fluent în
limbaj dactil, gestual şi prin labiolectură. Asociaţiile naţionale ale surzilor şi
profesorii din aceste şcoli cred că este mai util să se menţină şcolile speciale cu
internat, să se angajeze profesori surzi calificaţi care să servească drept modele

79
adulte pentru elevi şi să se introducă limbajul gestual ca obiect de învăţământ în
aceste şcoli.
Se crede că varianta includerii totale a copiilor surzi în şcolile de masă
aflate în apropierea locuinţei ar duce la un adevărat dezastru în absenţa unor
condiţii care să le permită asimilarea cunoştinţelor şcolare (H. Lane, 1996).
Având în vedere tendinţa de exagerare a „mainstreaming”-ului, a avut loc la
Salamanca, Spania, o conferinţă internaţională referitoare la educaţia specială,
unde s-a recomandat să se creeze condiţii ca toţi copiii să aibă acces la educaţie
în limba lor maternă şi s-a recunoscut că este necesar să se păstreze clase sau
şcoli speciale pentru copiii surzi şi surzi-orbi. Din cauza necesităţilor deosebite
de comunicare ale acestor deficienţi se recunoaşte şi în „Regulile Standard ale
ONU...” că este mai potrivită educaţia acestor copii în clase sau şcoli speciale.
S-a observat că actualmente a prins contur ideea educării copiilor surzi
după modelul educaţiei copiilor proveniţi din rândul minorităţilor, adică
„folosirea limbajului matern ale acestor minorităţi ca bază pentru învăţarea
limbajului naţional”. În acest sens s-a introdus limbajul gestual ca primă limbă în
unele şcoli de surzi din ţările scandinave iar limba naţională se învaţă ca o limbă
străină. De asemenea, limbajul gestual a fost inclus în programele şcolare ale
unor licee normale ca dsciplină facultativă iar în unele universităţi ca o limbă
străină. Comisia pentru invăţământ a Congresului SUA a formulat în 1986 unele
recomandări în favoarea educaţiei bilinguale a copiilor surzi cu priceperi limitate
în cunoaşterea limbii engleze. Încă din 1990 se află în curs de aplicare unele
programe de educaţie bilinguală a elevilor surzi din Danemarca, Suedia,
Finlanda, SUA şi Canada. Au loc pogrese similare şi în alte ţări cum ar fi
Venezuela şi Uganda şi se prevede o dezvoltare accelerată a educaţiei bilinguale
în viitor.
Cu toate că telefonul a fost inventat de A.G.Bell în 1875 pentru a
comunica cu mama lui, care era surdă, abia în 1964 s-a inventat un aparat similar
cu telefonul, de către un fizician surd (Robert Weitbrecht). Acesta a deschis
lumea telecomunicaţiilor pentru surzi. Acest aparat, numit „teletypewriter”,
constă dintr-o combinaţie formată dintr-un telefon şi o maşină de dactilografiat.
Claviatura acestuia trimite o serie de semnale sau beep-uri care acţionează
literele corespunzătoare. Acestea apar pe o bandă de hârtie sau pe un ecran
digital atât pe aparatul expeditorului cât şi pe cel al destinatarului când se
comunică direct. Acest aparat se foloseşte astfel: se ridică receptorul, se
formează numărul şi se aşteaptă să sune, moment semnalizat de un led care
pâlpâie. Când destinatarul pune receptorul în furcă, expeditorul trimite mesajul
dactilografiat în prealabil sau care se dactilografiază în acel moment. Astfel are
loc o „conversaţie” în scris între partenerii surzi. Dacă unul dintre parteneri este
auzitor, este nevoie de un al treilea, care „interpretează” între cei doi. Acesta
traduce verbal un mesaj scris către auzitor şi, respectiv, un mesaj sonor transpus
în scris pentru persoana surda. Aceste aparate şi-au dovedit la vremea lor
utilitatea dar acum acestea au fost înlocuite cu computerele personale, din cauza

80
preţului ridicat al convorbirilor la aceste „teletypewritere”, mai ales la distanţe
mari precum şi din cauza timpului ridicat necesar dactilografierii mesajelor.
Un alt mijloc de comunicare sunt „pagerele” speciale, prevăzute cu
tastatură, agendă telefonică, e-mail şi eran de afişaj. Mesajele se trimit şi se
primesc cu viteza celor care „conversează” însă valabilitatea acestora se întinde
pe o zonă limitată. La ora actuală, cel mai eficient mijloc de comunicare între
surzi sau între aceştia cu persoane auzitoare îl constituie calculatorul personal,
care permite trimiterea de e-mailuri şi folosirea internetului pentru informare
rapidă în cele mai variate domenii. Prin instalarea de WAP-uri, este posibil ca
persoanele surde să comunice foarte rapid prin limbajul getual deoarece se pot
vedea datorită minicamerelor video.
O importanţă deosebită prezintă subtitrarea emisiunilor televizate, mai ales
a jurnalelor de ştiri şi a unor emisiuni de importanţă naţională, cum ar fi
avertizările meteo sau de altă natură adresate populaţiei. Aceste emisiuni pot fi
vizionate de persoanele surde prin folosirea unor decodoare introduse în
receptoarele TV. Cu titlu informativ amintim că în 1970 s-a creat în SUA un
Institut Naţional de Subtitrare care a folosit fonduri federale în scopul subtitrarii
programelor de la principalele companii de televiziune. Acestea aveau iniţial o
durată de 15 ore pe saptamână iar astăzi s-a ajuns la peste 770 de ore săptamânal
iar viteza subtitrării s-a apropiat simţitor de „timpul real” în transmiterea ştirilor,
a evenimentelor sportive, a unor emisiuni speciale. La început, decodoarele se
vindeau separat şi costau cca 250 USD. Având în vedere diversitatea persoanelor
care puteau beneficia de astfel de decodoare (cum ar fi, de exemplu, 24 milioane
deficienţi de auz, 34 milioane de americani care au învăţat limba engleză ca a
doua limbă, 27 de milioane de adulţi semianalfabeţi care doreau să-şi
perfecţioneze pregătirea, 4 milioane de copii cu probleme de citire, 24 milioane
de preşcolari care învaţă să citească etc.), Congresul SUA a votat în 1993 un
proiect de lege care prevedea includerea decodoarelor în toate receptoarele TV
fabricate în America (H.Lane, R.Hoffmeister, B.Bahan, 1996). În acest fel preţul
receptoarelor TV cu decodor inclus era acelaşi cu ale receptoarelor comune iar
acestea puteau fi acţionate prin simpla apasare pe un buton şi astfel era posibilă
recepţionarea emisiunilor cu subtitrare.
În Europa s-au înregistrat progrese deosebite în domeniul subtitrării
programelor, pe care le menţionăm mai jos:
* Anglia BBC- 80%, ITV1-90%, CH4- 90%, CH5- 80%
* Franţa FR2-30%, TF1-28%, FR3-18%, FR5-10%, M6-9%
* Germania ARD-10%, ZDF- 13%, PRO7- 4%, SAT- 3%
* Belgia VRT- 40%
* Spania 30% din canalele publice
* Estonia ETV- 18%, TV2- 15%, TV3- 15%
* Finlanda YLE1- 20%, YLE2- 20%, MTV3-5%
* Irlanda RTE- 60%, TV3- 60%, TG1- 60%
* Olanda/

81
 Luxemburg NET1- 53%, NET2- 53%, NET3- 53%, RTL4-2%
* Norvegia NRK1- 50%, NRK2- 50%
* Slovenia SLO1-55%, SLO2-34%
* Suedia 30% canalele publice, 2% alte canale
* Ungaria sub 1% din toate canalele
* Pentru România şi Elveţia nu dispunem de date
Sursa: Journal des Sourds, nr. 27, 2005, p.9.

Datele de mai sus au fost obţinute de Federaţia Europeană a Deficienţilor

de Auz, care a realizat o anchetă comparativă a subtitrării programelor TV din
diferite ţări europene. Se observă că campionul incontestabil al subtitrărilor în
Europa este Marea britanie, urmată de Irlanda, Olanda-Luxemburg şi Norvegia.
Franţa nu străluceşte dar stă mai bine decât Germania, Belgia, Spania şi Suedia.
Ungaria este practic privată de subtitrare. Elveţia nu a raportat situaţia iar despre
ce se intâmplă în Romania nu s-au cerut date la vremea respectivă. Totuşi, după
câte cunoaştem, multe filme sunt subtitrate în ţara noastră. Mai mult, avem
programe de ştiri subtitrate cum sunt Realitatea TV, Antena 3, Cosmos TV ş.a.
Este interesant de notat că ţări mici ca Estonia şi Slovenia ocupă locuri onorabile
în acest clasament.
Sub impulsul decisiv al Asociaţiilor de surzi, Parlamentele din unele ţări
europene au in curs de adoptare unele legi care vor accelera procesul de
implementare a subtitrarii emisiunilor TV din acele ţări.
În cazul în care o persoană doreşte să înregistreze filme sau emisiuni
subtitrate, acum are posibilitatea graţie unui decodor, DRIVEBOX 7100, echipat
cu un disc dur de 160Gb pentru cca. 80 de ore. El este uşor de programat. De ex.
se apasă butonul telecomenzii, pentru a afişa lista de programe pe toate canalele.
Se pot urmări programele pentru următoarele 5 zile, precum şi orele pentru
fiecare emisiune. Se alege programul, emisiunea şi orele programate şi se
înregistrează emisiunea dorită. Aceasta se poate viziona din fotoliu ori de câte ori
se doreşte.
Pentru ca tot mai multe persoane surde să aibă acces la informaţiile
furnizate de instrumentele tehnologice amintite mai sus cu privire la
evenimentele locale, naţionale sau internaţionale este necesar ca aceste
informaţii să poată fi disponibile in diverse locuri care asigură serviciile publice,
în şcoli, la locul de muncă, nu numai acasă. In acest scop este necesară formarea
de interpreţi şi folosirea limbajului gestual de persoanele care asigură accesul la
aceste servicii oferite de societate.

82
Curs nr. 5
Formarea si dezvoltarea limbajului gestual

„Universul tăcut” în care trăiesc şi muncesc persoanele cu deficienţă gravă

de auz este foarte complex şi, în ultimele două decenii, tot mai mulţi cercetători
şi-au îndreptat atenţia spre această „lume a tăcerii”. Omul, ca fiinţă socială, nu
poate trăi în afara comunicării. El se poate lipsi de cuvîntul scris sau rostit, dar
nu şi de diferitele forme ale comunicării neverbale: un surâs, murmurarea unei
melodii sau a unei rugăciuni, felurile privirii sau limbajul trupului, felul de a te
îmbrăca, de a merge, de a te comporta în diverse situaţii. Chiar tăcerea poate
contribui, în felul ei, la comunicare. În cazul surdo-muţilor, comunicarea se face
îndeosebi prin limbajul mimico-gestual iar întregul corp poate deveni un
instrument de codificare a mesajului.
Unele cercetări au pus în evidenţă faptul că persoanele aflate în
interacţiune nemijlocită îşi transmit mai mult mesaje non-verbale în actul
comunicării, ele ajungând de la cca 65% în cazul limbajului gestual la 93% când
sunt incluşi parametri vocali de tipul intonaţiei, ritmului, volumului sonor etc.
Gesturile pot transmite o informaţie cu o mulţime de amănunte în aceeaşi
acţiune de comunicare. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametri de care
depinde bunul mers al relaţiei de comunicare în care limbajul deţine un rol
esenţial. Se consideră că prin limbaj o comunitate îşi poate păstra unitatea sau
poate pieri. Chiar istoria umanităţii poate fi prezentată ca ansamblul relaţiilor de
comunicare dintre oameni. Până în prezent, antropologii au identificat peste 300
de grupuri etnice pe glob, fiecare cu identitatea lui culturală bine conturată. După
apariţia în 1872 a cărţii lui Ch. Darwin "The Expression of the Emotions in Man
and Animals" care a scos în evidenţă rolul expresiilor faciale şi a limbajului
trupului, cercetătorii au înregistrat peste un milion de semne şi semnale non-
verbale folosite în comunicare. Unii cercetători (Ray Birdwhistell) au explicat în
ce fel se poate stabili care este limba maternă a unei persoane, observând doar
gesturile sale. Alte investigatii efectuate de Dinu Mihai (1997) şi A.Pease (1993)
au arătat că semnalele non-verbale pot fi de cinci ori mai importante decât cele
verbale, ele fiind înnăscute şi, de multe ori, au un caracter de universalitate.
Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt aceleaşi în întreaga lume:
zâmbetul, clătinatul capului şi alte mişcări ale lui, rânjetul, scrâşnitul din dinţi,
ridicatul din umeri ş.a.

Cine aparţine colectivităţii surzilor?

A purta un aparat auditiv nu are legătură cu apartenenţa la comunitatea surzilor.
Majoritatea surzilor profunzi nu poartă proteze auditive. La fel, vârsta, originea,
sexul, clasa socială nu reprezintă caracteristici ale acestei comunităţi. Nota
definitorie este felul cum comunică. De fapt, colectivitatea surzilor este o
minoritate lingvistică ce comunică într-un limbaj specific şi anume cel gestual.

83
Dar aceasta nu înseamnă că nu poate comunica şi prin alte forme: verbal, scris,
oral.
Dacă un surd nu cunoaşte limbajul semnelor el nu va putea fi acceptat în
comunitatea surzilor şi nu va avea acces la cultura ei, la tradiţiile ei. Deci,
comunicarea în limbaj gestual este baza acceptării în comunitate. Oare o
persoană auzitoare care cunoaşte limbajul gestual sau are părinţi surzi poate fi
membră a colectivităţii surzilor? Nu întotdeauna, deoarece acesteia îi lipseşte
trăirea experienţelor de viaţă centrate pe vedere.
Prin urmare, surzii sunt un grup de oameni care au o pierdere gravă de auz,
folosesc în comunicare limbajul semnelor ca mijloc principal şi împărtăşesc
experienţe legate de pierderea auzului şi de folosirea limbajului gestual.
Dacă cineva a asurzit în timpul tinereţii şi şi-a pus un aparat auditiv, el nu este
surd, deoarece limbajul verbal a rămas principalul mijloc de comunicare. Dar
dacă auzul unei persoane slăbeşte tot mai mult în primii ani ai vieţii, obligând-o
să înveţe limbajul gestual şi să participe la unele activităţi din comunitatea
surzilor, atunci ea poate fi un candidat care doreşte să intre în comunitatea
surzilor. Majoritatea membrilor acestei comunităţi este formată din persoane care
s-au născut surde sau şi-au pierdut auzul în perioada de formare a limbajului (în
primii doi ani de viaţă), iar principalul lor mijloc de comunicare este limbajul
gestual.
Putem afirma că comunitatea de surzi nu are graniţe, deoarece ea există sub
aspectul organizării la nivel internaţional prin Federaţia Mondială a Surzilor, la
nivel naţional sub coordonarea Asociaţiilor Naţionale şi locale (filiale în sate şi
oraşe). De asemenea, unii surzi se pot grupa după credinţe religioase, etnii, etc.
creându-şi propria cultură. Prin cultura surzilor înţelegem tot ceea ce fac
grupurile de surzi, şi include credinţele lor, valorile, obiceiurile, tradiţiile,
activităţile şi, mai ales, limbajul în tot ce este diferit faţă de auzitori. Se cunosc 5
caracteristici sau diferenţe importante ce caracterizează comunitatea surzilor:
1. Limbajul mimico gestual, - el deschide uşile spre cunoaşterea altor surzi.
Prin el se obţine accesul la comunitatea de surzi, la istoria ei, la folclorul şi
secretele ei, care altfel nu ar putea fi cunoscute.
2. Socializarea, - surzii simt o puternică nevoie de a se socializa unii cu alţii
prin vizite reciproce, petreceri la restaurante, activităţi culturale sau sociale
desfăşurate la club pentru a se informa şi a-şi îmbogăţi viaţa socială.
3. Existenţa organizaţiilor şi a cluburilor,- primele cluburi au fost înfiinţate
de absolvenţii şcolilor de surzi ca mijloc de întărire a legăturilor cu surzii din
ţară. Mai târziu, aceste cluburi s-au dezvoltat devenind adevărate centre de luptă
pentru apărarea drepturilor social-umane ale membrilor săi.
4. Şcolile pentru surzi, - în special şcolile cu internat au constituit centrul
multor colectivităţi ale surzilor şi au jucat un rol esenţial în definirea acestor
comunităţi. Copiii care au crescut împreună în şcolile cu internat şi-au făcut
prieteni chiar pe viaţă, căsătorindu-se între ei în procent de peste 90 %. Şcolile
au oferit chiar un stil de viaţă ce nu putea fi copiat din altă parte.

84
5. Mândria surzilor - că reuşesc să facă faţă în situaţii cotidiene unde
întâlnesc bariere de comunicare. Aceasta este rezultatul ingeniozităţi de moment
sau adaptării la tehnologie. Ei sunt mândri de istoria şi cultura lor, de felul cum
s-au adaptat în societate, de succesele obţinute împreună pe diverse planuri.
La caracteristicile de mai sus am putea adaugă şi BISERICA, în ultima
vreme ea fiind cea care a constituit comunităţi religioase ale surzilor în diverse
oraşe, unde un număr tot mai mare de surzi se adună, se reculeg şi se
socializează. Ei fac pelerinaje şi excursii cu sprijinul bisericii în diferite locuri
din ţară, se întâlnesc cu foşti colegi de şcoală, îşi formează noi prieteni.

Formarea şi dezvoltarea limbajului gestual ca limbaj de sine stătător

Putem considera că elementul central al dezvoltării unui copil surd este
limbajul lui, capacitatea umană a acestuia de a-l asimila şi de a-l folosi în
comunicarea gestuală cu semenii lui. În ultimele decenii a început să se
cristalizeze ideea că limbajul gestual folosit de surzi este limbajul lor natural, un
limbaj manual-vizual care-i uneşte indiferent de caracteristicile individuale intr-o
colectivitate cultural-lingvistica. Acest limbaj este comun nu numai celor peste
70 de milioane de membri ai Federaţiei Mondiale a Surzilor, el este insuşit şi de
alte multe milioane de interpreţi sau de cunoştinte ale persoanelor surde. Se
estimează că numai în Statele Unite există între 500.000 şi 2 milioane de
utilizatori ai limbajului gestual american (ASL), el fiind al cincilea limbaj
minoritar după cel spaniol, italian, german şi francez (H. Lane, R.Hoffmeister, B.
Bahan 1996).
În ultimii 30 de ani lingviştii şi-au îndreptat atenţia spre limbajul gestual,
descoperind multe informaţii, între care cea mai importanta fiind cea că limbajul
gestual este un limbaj real, independent de limbajul verbal. El nu este o
pantomimă sau o formă rudimentară a limbajului verbal ci un limbaj natural.
Lingviştii au descoperit, de asemenea, că capacitatea de a achiziţiona un limbaj
pe cale naturală şi de a-l transmite la copil are profunde rădăcini in creier
(Pettito, Marentette, Bonvillian, Orlansky, McIntyre ş.a). Când un copil învaţă
cum sună sunetele sau cum arată semnele, atunci el cunoaşte doar expresia de
suprafaţă a limbajului. Cele mai importante principii ale limbajului sunt dictate,
însă, de capacităţile creierului uman. De asemenea, cu toate că forma limbajului
gestual este diferită de forma limbajului verbal, ambele forme sunt, în esenţă, la
fel, sub aspectul scopului pe care îl servesc şi al modului în care se
achiziţionează limbajul (Bonvillian, J. D., Orlansky, M. D., Folven R.J.,1994).
(Newport, E., Meyer, R.,1985), (Pettito, L.A., Marentette, P.F., 1991).
Cei care vin prima dată în contact cu limbajul gestual fac unele presupuneri
greşite. Astfel, se crede că limbajul gestual ar fi doar pictorial. Într-adevar,
limbajul gestual este pictorial, dar dacă ar fi numai aşa el ar fi foarte uşor de
învăţat. Însă pantomima nu este tot una cu limbajul gestual, care are reguli
gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor gestuale. Apoi, se consideră că
limbajul gestual ar fi iconic ceea ce-i determină pe mulţi să creadă că în limbajul

85
gestual se pot discuta numai aspecte concrete. Or, limbajul gestual are şi multe
gesturi abstracte, inventate şi implementate în practică. O altă greşeală ar fi să se
considere limbajul gestual ca fiind universal, or colectivităţile de surzi evoluează
în mod independent iar în multe ţări care vorbesc aceeaşi limbă (Statele Unite,
Marea Britanie, Australia, ş.a) există limbaje gestuale diferite. Prin exagerarea
aspectului concret al limbajului gestual se face o altă greşeală ce rezultă din
transcrierea gesturilor în cuvinte, care dă impresia că limbajul gestual este un
limbaj agramatical, ce conţine doar câteva verbe şi mai multe substantive. Mult
mai corect ar fi să se traducă semnele de bază luând in considerare şi
modificarea lor in propoziţie. In mod normal, auzitorii presupun la început că
toate limbajele sunt vorbite şi astfel consideră limbajul gestual ca un fel de
limbaj vorbit cu mâinile, conform unei convenţii. Or, limbajul gestual este
singurul care nu are o formă verbală, dar are toate celelalte caracteristici ale
limbajelor verbale.

Etapele de formare ale limbajului gestual

Pentru a se stabili cum se formează limbajul gestual la copilul surd, s-au filmat
copii surzi din familii de surzi şi apoi s-au analizat rezultatele pe care le
prezentăm succint mai jos. S-a constatat că copiii surzi parcurg aceleaşi etape in
achiziţia limbajului gestual ca şi copiii auzitori care asimilează limbajul verbal
(Pettito, L.A., Marentette,P.F., 1991). Astfel, copiii surzi gânguresc înainte de a
produce primele gesturi. Acest gângurit poate fi oral sau manual. Cel oral, dacă
nu este sancţionat pozitiv, dispare. Ca şi la auzitori, etapa unui singur cuvânt la
copiii surzi constă în semne individuale, izolate şi produse o singura dată. La
această etapă un semn obişnuit este indicarea cu degetul. Primele producţii
formate din două gesturi sunt alcătuite din două indicări. De exemplu, dacă un
copil vrea să arate că o jucărie este a lui, arată întâi spre jucărie apoi spre sine. În
această fază, multe din semne sunt simple substantive sau verbe cu multe greşeli
specifice “discuţiilor” copilului cu lumea înconjurătoare (H.Lane, R.Hoffmeister,
B. Bahan 1996).
Alte studii realizate de Bonvillian, Orlansky, Folven, McIntyre,
Meyer şi Newport au arătat că achiziţia limabjului gestual poate fi mai rapidă
decât cea a limbajului verbal. Astfel, studiile menţionate au arătat că primul
semn tinde să apară cu 2-3 luni mai devreme decât primul cuvânt emis de copilul
auzitor. De asemenea, creşterea vocabularului gestual pare să fie mai rapidă. Un
copil surd a fost studiat şi s-a constatat că la vârsta de 13 luni el a folosit 85 de
semne-gesturi. De obicei, la această vârstă, copiii auzitori abia îşi formează
primele cuvinte. După autorii citaţi, într-adevăr modalitatea manuală ar asigura
un mijloc de comunicare deosebit de accesibil pentru copiii foarte mici, ea ar
putea fi din cauză că acest „mecanism al vorbirii” este direct vizibil atât pentru
copil cât şi pentru părinţi. Cercetătorii au sugerat, de asemenea, că controlul
motric al mâinilor se poate dezvolta mai devreme decât cel al aparatului vocal.
Totuşi, propoziţiile formate din două gesturi apar la copilul surd la aproximativ

86
aceeaşi vârstă ca şi propoziţiile din două cuvinte de bază fără marcatori
gramaticali (H.Lane, 1996). Şirul de semnificaţii este similar în ambele limbaje.
Primele gesturi care apar sunt legate de existenţă, de pildă, se arată spre mama,
apoi apar semnificaţii legate de acţiuni (de ex. tata papă) şi de stări afective (de
ex.mama râde). După Newport şi Meyer, acestea sunt urmate de afirmaţii legate
de loc (se arată spre maşină) şi, în fine, de caracteristici ale acţiunilor (de ex.
aleargă repede).
În limbajul gestual, pronumele apare la vârsta de aproximativ 20 de
luni, începând cu pronumele personal la persoana I (eu, al meu), la fel ca la
copilul auzitor şi ambele categorii de copii fac aceleaşi greşeli legate de folosirea
pronumelui. În timp, când copilul surd atinge vârsta de 2 ani, el asimilează
pronumele pentru cele trei persoane, trecând prin aceleaşi faze ca şi copilul
auzitor dar, după cum a constatat Pettito şi Marentette, coplul surd nu va stăpâni
corect folosirea pronumelui până la vârsta de 8-9 ani.
Cu toate că limbajul gestual nu se leagă exclusiv de ordinea
cuvintelor ca în limbajul verbal pentru a transmite semnificaţii, se pare că
învăţarea limbajului gestual de către copiii surzi favorizează o anumită ordine a
gesturilor, adică ordinea subiect-verb-obiect. Cele două forme de negaţie în
limbajul gestual (scuturarea capului şi gestul ”NU”) se dezvoltă mai devreme. La
începutul fazei de două gesturi, copilul formează negaţia prin punerea semnului
de negaţie la inceputul propoziţiei (ex.nu mănânc), înaintea verbului şi fără
subiect. Mai târziu apare expresia „NU POT”.
Prima indicaţie a cunoaşterii gramaticii limbajului gestual, care
apare în jurul vârstei de 3 ani este acordul subietului cu verbul, dar numai dacă
subiectul este prezent. Acum apar unele mişcări care arată flexiunea verbului,
adică cum este realizată acţiunea (normală, continuă, repetitivă) sub influenţa
limbajului verbal. Abia în jurul vârstei de 7-8 ani copilul surd poate să
stăpânească sistemul complex al verbelor (Lane,H.,1996). Alţi autori (Ewoldt şi
Hoffmeister) au subliniat că abilitatea de a descrie relaţia dintre obiecte aflate în
spaţiu urmează o secvenţă a dezvoltarii. Mai întâi apare PE, apoi ÎN SPATELE
LUI şi după aceea ÎNTRE, care este aceeaşi ordine raportată pentru copiii care
învaţă mai multe limbaje verbale (H.Lane, R.,Hoffmeister, B.Bahan, 1996 ).
Rezumând cele afirmate până aici, conform cercetărilor lui Newport
şi Meyer (1985) şi Pettito (1991), achiziţia limbajului verbal şi a celui gestual
urmează etape identice de dezvoltare, gânguritul (7-10 luni), etapa primului gest
şi asimilarea regulilor de formare a propoziţiei (22-36 luni). Ceea ce pare să
determine progresul în achiziţia limbajului este complexitatea regulilor pe care
poate copilul să le înveţe şi nu modalitatea verbală sau manuală a limbajului în
care se pot învăţa aceste reguli. Aceste rezultate au dus pe oamenii de ştiinţă la
concluzia că creierul este programat sub aspect biologic să asimileze limbajul
indiferent de modalitatea sa, verbală sau gestuală.
Achiziţia limbajului gestual de către copiii surzi din părinţi auzitori,
care formează, de fapt, comunitatea surzilor, este oarecum diferită, deoarece

87
părinţii auzitori nu cunosc limbajul gestual şi nu-i pot învăţa pe aceşti copii
limbajul gestual ca limbă maternă. În afară de aceasta, copiii au acces limitat la
limbajul verbal, deoarece nu aud sunetele. Astfel de copii gesticulează în mod
spontan cu părinţii lor sau cu alţi copii. Ei produc mai întâi un gest odată şi apoi
combină gesturile pentru a produce propoziţii formate din două gesturi care tind
să fie ordonate într-un mod consistent care arata cine face acţiunea, ce şi cum.
Se pare că fiinţele umane au o capacitate biologică pentru asimilarea
limbajului ce implică un set intern de norme. Copiii îşi construiesc gramatica
limbajului pe care il achiziţionează pe baza acestor norme interne numite ipoteze
de nativizare (nativization hypothesis), deoarece copiii folosesc capacitatea lor
nativă de a construi gramatica, de a nativiza informaţia incompletă pe care o
primesc. Sub acest aspect, copiii surzi nu se deosebesc de alţi copii din moment
ce toţi copiii auzitori pot să audă numai o fracţiune din propoziţiile posibile în
limba lor totuşi ei sunt capabili să-si însuşeasca regulile gramaticale complexe
şi să le folosească cu eficienţă. Utilizând această înzestrare umană innăscută
pentru limbaj, copiii surzi pot să inventeze tot felul de schimbări în construirea
propoziţiilor gestuale pe care nu le-au văzut niciodată. Aceasta capacitate pare
să scadă odată cu vârsta.
Psiholingviştii au postulat multă vreme că există o perioadă critică pentru
achiziţia oricărui limbaj, fie el verbal sau gestual. Această ipoteză a fost dificil de
examinat în mod riguros la limbajele verbale, deoarece copilul care este întârziat
în achiziţia limbajului verbal este adeseori afectat şi în alte aspecte. În schimb,
copilul surd tipic din părinţi auzitori permite să se facă o testare asupra ipotezei
enunţate deoarece acest copil nu este expus de obicei la un limbaj convenţional
până la vârsta preşcolară sau chiar mai târziu. La ora actuală există tot mai multe
dovezi că copiii surzi suferă o penalizare în asimilarea gramaticii şi în
prelucrarea propoziţiilor dacă ei încep mai târziu să înveţe limbajul gestual şi cu
cât este mai mare întârzierea, cu atât este mai mare şi penalizarea (Newport,
Mayberry si Eichen citaţi de H.Lane,1996). Mai mult, copiii surzi din părinţi
auzitori nu înţeleg semnificaţia propoziţiilor în limbaj gestual la fel de bine ca
cei care-l învaţă de timpuriu. Aceşti copii surzi care învaţă limbajul gestual cu
întârziere diferă mult şi de cei care au asurzit mai târziu şi învaţă limbajul
gestual ca a doua limbă (Mayberry,R., Eichen, E, 1991). Aceşti copii asurziţi, cu
toate că vin în contact cu limbajul gestual ca a doua limbă relativ târziu,
achiziţionează prima limbă conform programului de dezvoltare. Această achiziţie
a limbajului verbal poate să constituie baza unei mai bune cunoaşteri a
limbajului gestual în comparaţie cu copiii surzi care sunt deprivaţi de şansa
învăţării primului limbaj.
S-a constatat că atunci când copiii surzi vin prima oară într-o şcoală
specială cu internat, ei vin cu un limbaj de casă. Aceste forme de limbaj sunt tot
atât de numeroase ca şi numărul de copii care-l folosesc. Aceşti copii intra în
contact unii cu alţii, formând un limbaj de contact, ce reprezintă limbajul care se
impune. Treptat, diferitele limbaje de contact se reduc la un limbaj comun al

88
şcolii, care permite comunicarea eficientă între toţi copiii din acea şcoală precum
şi între aceşti elevi şi profesorii lor. Prin activităţile inter-şcolare aceste limbaje
de contact la nivelul şcolilor se „uniformizează” tot mai mult, creându-se
premisele formării limbajelor regionale care, în anumite condiţii, pot servi ca
bază pentru crearea unui limbaj gestual naţional standardizat. Acesta va permite
asimilarea, păstrarea şi transmiterea culturii acelei naţiuni în rândul membrilor
ei.
Contactul extensiv între surzii din diferite ţări datează probabil de la
primul Congres International al surzilor (Paris,1889). De atunci aceste contacte
au devenit mai frecvente. Astfel s-a dezvoltat spontan un limbaj de contact
cunoscut sub numele de semne internationale. Acesta permite ca vorbitorii de
limbaje gestuale reciproc neinteligbile pentru auzitori să se poate înţelege. La
aceste întâlniri internaţionale, cum ar fi Congresul Federatiei Mondiale a
Surzilor, cuvântarile sunt interpretate nu numai in limbajul naţional al ţării gazdă
(în ultimii ani s-a recomandat să se folosească limba engleză pentru
corespondenţă şi limbajul gestual internaţional în expunerile de la aceste întîlniri
internaţionale) ci şi în semne internationale.Vocabularul folosit în asemenea
situaţii de contact este foarte restrâns iar înţelegerea cuvântărilor depinde foarte
mult de creativitatea şi de experienţa celor care gesticuleaza. Vocabularul din
semnele internaţionale provine din trei surse: limbajul gestual naţional al
interlocutorilor, numărul limitat de semne care au fost adoptate oficial în
decursul anilor ca vocabular standardzat de semne internaţionale şi mimică.
După 1970, F.M.S. a depus un efort de a extinde şi standardiza
vocabularul din semne-gesturi selectate din diferitele limbaje gestuale. A treia
carte denumită GESTUNO urmărea să faciliteze comunicarea la intalnirile
internaţionale aşa cum s-a sperat sa fie ESPERANTO. Influenţa acestui sistem
standardizat asupra semnelor internaţionale contemporane practicate în situaţii
oficiale sau neoficiale a fost limitată.

Probleme de comunicare în familiile cu copii surzi

Naşterea unui copil este un moment deosebit în viaţa oricărei familii.
Copilul poate să aducă în familie o schimbare fundamentală a destinului ei.
Părinţii, de asemenea, vor depune toate eforturile pentru a-i asigura copilului cea
mai bună dezvoltare şi educaţie. Apariţia unui copil surd poate, teoretic vorbind,
să modifice substanţial planurile iniţiale ale părinţilor, mai ales dacă ei sunt
auzitori şi nu au avut nici o experienţă anterioară cu alte persoane surde. Dacă
părinţii auzitori cu copii auzitori acţionează în conformitate cu unele roluri
sociale prescrise, de ce nu am presupune că şi părinţii surzi cu copii surzi, vor
acţiona în mod similar.
Trebuie să menţionăm că nu toţi părinţii surzi reacţionează la fel cu ocazia
naşterii unui copil surd. Unii se întristează, fapt explicabil prin influenţa valorilor
culturale şi a informaţiilor primite de la profesioniştii domeniului, care sunt
auzitori, în covârşitoarea lor majoritate şi văd naşterea unui copil surd ca un

89
eveniment regretabil ce va necesita intervenţia specialiştilor în recuperare. Însă,
părinţii surzi cunosc cel mai bine încercările prin care au trecut în perioada
copilăriei şi adolescenţei lor într-o lume dominată de auzitori. Uneori experienţa
lor a fost aşa de dureroasă încât nu doresc aşa ceva pentru copilul lor şi acceptă
intervenţia specialiştilor în recuperare, lecţiile obositoare de corectare a vorbirii,
operaţii costisitoare de implant cohlear şi alte intervenţii destinate să
“normalizeze” un copil surd.
Pe parcursul creşterii copilului, părinţii surzi se confruntă cu obstacole
considerabile. Cel mai adeseori, ei au o educaţie rudimentară, sub capacitatea
lor, sunt angajaţi sub nivelul lor de pregătire şi sunt consideraţi inferiori din
cauză că nu aud şi nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cînd apar probleme legate
de sănătatea sau de instruirea copilului, ei au nevoie de sfaturi competente pe
care le găsesc extrem de rar. De pildă, li se recomandă să facă operaţie de
implant cohlear la copil deşi aceasta nu ar îmbunătăţi auzul; să nu folosească
limbajul gestual deoarece s-ar frîna formarea limbajului verbal; să poarte proteză
cu toate că nu are resturi auditive utilizabile pentru vorbire, etc. Toate aceste
sfaturi crează în mintea părinţilor sentimente de îndoială, frustrare, inferioritate.
Prin urmare, părinţii surzi trebuie să aibă încredere în ei şi în valorile
colectivităţii surzilor, să vadă pe copilul lor surd într-o lumină pozitivă, ca pe o
fiinţă normală care nu aude dar care se poate realiza plenar într-o societate a
auzitorilor. Surzii pot să practice numeroase profesii şi să ofere o imagine
pozitivă despre colectivitatea lor. Părerea auzitorilor că surzii au posibilităţi
limitate de afirmare nu va mai fi multă vreme tolerată.
Datele din literatura de specialitate sunt unanim de accord că peste 90%
dintre copiii surzi provin din familii de auzitori. La naşterea unui astfel de copil
părinţii trec prin cîteva faze de la şocul provocat la aflarea diagnosticului, la o
stare de nervozitate, cu acuzaţii la adresa personalului medical, cu căutări în
antecedente pentru a găsi o cauză ce ar fi putut determina apariţia surdităţii la
copil. Treptat, se ajunge la acceptarea copilului surd ca o fiinţă ce trebuie tratată
la fel ca orice copil ce are dreptul la dragoste, la viaţă, la educaţie, la un viitor
luminos.
Majoritatea părinţilor auzitori însă nu au avut experienţe anterioare cu
colectivitatea surzilor şi vor accepta cu uşurinţă modelul medical bazat pe ideea
deficienţei auditive şi a necesităţii intervenţiei specialiştilor. Copilul surd va fi
tratat astfel ca pacient care are nevoie de medici orelişti, care să stabilească
cauza pierderii auzului şi să recomande proteze sau operaţii, de audiologi care să
măsoare şi să stabilească pierderea de auz, de logopezi care să dezvolte cât mai
mult posibil comunicarea verbală şi de profesori specializaţi să lucreze cu copii
handicapaţi. Nu punem la îndoială necesitatea unor astfel de servicii dar aceşti
părinţi ar trebui să ştie că există şi părinţi surzi care-şi cresc mai bine copiii lor
surzi fără aceste multe şi costisitoare servicii puse în balanţă cu rezultatele foarte
modeste ale performanţelor şcolare şi ale dezvoltării psihice.

90
 Aşa cum am menţionat mai sus, o situaţie aparte prezintă apariţia unui
copil surd într-o familie de auzitori care nu a avut niciodată contacte cu
comunitatea de surzi. Această familie poate trece prin mai multe faze, sub aspect
psihologic, de la şocul provocat la aflarea veştii că copilul lor este surd până la
acceptarea situaţiei ca atare. Aceste etape ar putea fi cele ce urmează:
În prima etapă medicul anunţă părinţii că copilul are o deficienţă auditivă sau
surditate ceea ce poate să le provoace un şoc. Apoi, părinţii încep să reacţioneze,
să înţeleagă că deficienţa copilului este permanentă, cu toate că este greu de
acceptat. Unii părinţi pot manifesta agresivitate faţă de personalul medical,
considerându-l vinovat, în mod inconştient, de situaţia copilului lor. Desigur,
situaţia poate fi foarte dificilă şi greu de depăşit. După un timp se ajunge la
următoarea etapă, când părinţii încep să se acomodeze treptat cu situaţia şi să
înţeleagă că viaţa merge mai departe. Încet, încet, ei pot să descopere că viaţa are
un sens. În această fază părinţii sunt foarte sensibili dar şi sceptici faţă de
sfaturile binevoitoare ale medicilor sau specialiştilor.
În ultima etapă are loc o reorientare. Cu toate că părinţii se simt frustraţi,
ei descoperă că şi acest copil surd le îmbogăţeşte viaţa şi le deschide noi
perspective. Ei încep să se concentreze mai puţin asupra deficienţei şi mai mult
asupra posibilităţilor de viitor ale copilului. Aici iese în evidenţă rolul
referentului sau al consilierului social, care trebuie să-i convingă pe părinţi că
deficienţa copilului lor nu constituie un obstacol în calea comunicării iar
protezarea adecvată poate să aducă un aport pozitiv la acest proces. Pentru
aceasta, părinţii trebuie să participe la cursuri de limbaj gestual şi să contribuie
la parcurgerea etapelor de dezvoltare ale limbajului stabilite de Jean Piaget
(1973), menţionate succint de lingvista Diana Ghido, în lucrarea ei de licenţă
aparută în anul 2000, pe care le amintim mai jos:
I. Etapa indiceală, care constituie, probabil, începutul oricărei structurări a
capacităţii de cunoaştere în vederea semnificării. Indicele „este un semnificant
nediferenţiat de semnificatul său, în sensul că el constituie o parte, un aspect sau
un rezultat cauzal al acestui semnificat”.
II. Structurile de semnificaţie simbolică, în cadrul cărora semnificanţii se
diferenţiază de semnificaţia lor, nu aparţin obiectului sau evenimentului indicat,
ci sunt produşi de subiect cu scopul de a evoca sau reprezenta aceşti semnificaţi,
chiar în lipsa oricăror incitaţii perceptuale din partea lor. Debutul funcţiei
semiotice se produce la 16-18 luni, simbolul având calitatea de a fi interiorizat.
Potrivit lui Piaget, funcţia semiotică este alcătuită din cinci conduite semiotice
care apar oarecum spontan, la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia
amânată, jocul simbolic, imaginea grafică, imaginea mentală şi evocarea verbală.
La copilul handicapat auditiv apare a şasea conduită semiotică: limbajul mimico-
gestual, care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. Prin urmare, la
doi ani apare limbajul mimico-gestual la copilul cu deficienţă auditivă, de unde
rezultă importanţa acestuia ca instrument al gândirii.

91
III. În jurul vârstei de şapte ani are loc decăderea simbolului în semn. Semnul
este rupt total de semnificat; simbolul este instrument al gândirii pre-operatorii
iar semnul – al gândirii operatorii. Simbolul este purtător de pre-concepte
(subiective, individuale şi particulare), semnele sunt sociale, selective,
convenţionale.
În acest context precizăm că limbajele mimico-gestuale sunt sisteme de
comunicare complexe, care prelucrează şi redau informaţia într-un mod specific.
Ele au la bază atât o componentă înnăscută dar şi scheme convenţionale învăţate.
Componenta înnăscută în comunicarea non-verbală, confirmată de cercetări
recente (A. Pease,1993,p.15) este dublată de „împrumuturi” din ambele părţi:
componenta non-verbală a limbii orale a unei culturi şi limbajul mimico-gestual
din interiorul aceleiaşi culturi (de ex. gestul ridicării din umeri arată lipsă în
limbajul mimico gestual).
Uneori sistemul de comunicare folosit de surzi este considerat un limbaj
transcultural, internaţional. A.I. Diacikov susţine că există 900 de semne comune
limbajelor gestuale din întreaga lume (care exprimă intr-o formă foarte
asemănătoare aceleaşi conţinut). Noi considerăm că acest lucru nu este posibil
din mai multe motive. Unul dintre acestea este faptul că orice limbaj este
modelat de necesităţile de comunicare ale colectivităţii care il întrebuinţează.
Convenţiile pe care le persupune orice cod diferă de la o cultură la alta, astfel că
un limbaj gestual este mult mai accesibil indivizilor din aceeaşi cultură. Un
limbaj transcultural nu ar putea fi, prin urmare, decât un limbaj artificial. Un alt
motiv al imposibilităţii ca limbajul mimico gestual să traverseze mai multe
culturi este lipsa mediatizării acestor limbaje, ceea ce explică dificultăţile de
unificare a variantelor dialectale ale limbajului gestual românesc sau a oricărui
alt limbaj.
A existat un proiect de formare a unui limbaj mimico-gestual internaţional
destinat folosirii de surzi şi auzitori la conferinţe numit “Gestuno”, din care au
apărut patru variante cu ocazia fiecărui Congres al Federaţiei Mondiale a
Surzilor, după modelul “ESPERANTO”. Astăzi, datorită avântului tehnologiei
informaţionale, proiectul a fost reluat sub numele Internaţional Sign Language
(ISL), acesta fiind un limbaj artificial folosit în comunicarea dintre oficialităţile
cu handicap auditiv la anumite întâlniri, convenţii la nivel internaţional. ISL însă
nu va înlocui niciodată limbajele naturale mimico-gestuale autohtone.
Fiind limba maternă a unei colectivităţi, limbajele mimico-gestuale nu sunt
limbaje artificiale ci principalul sistem de comunicare al surzilor profunzi.
,,Canalul vizual” este cel mai accesibil, ceea ce determină conturarea unei
structuri gramaticale specifice. Prin acest canal se poate transmite întreaga
cultură a comunităţii de surzi materializată în jocuri, poezii, basme, legende,
bancuri, obiceiuri, tradiţii, ritualuri, etc. În întreaga lume există sute de limbaje
gestuale care se dezvoltă la fel ca şi limbajele orale naţionale, însă, după alte
reguli gramaticale specifice canalul vizual.

92
Toate limbajele gestuale au avantajul de a fi percepute prin ochi. Un mare număr
de semne imită gesturile care se fac în mod obişnuit, cum ar fi fluturarea mâinii
pentru a spune “la revedere”. Semnele pentru acţiuni şi cele pentru lucruri imita
adesea gesturile care se fac când se manevrează aceste obiecte, cum ar fi
ridicarea unui pahar spre gură (cu semnificaţia de a bea), pieptănarea părului,
perierea dinţilor, spălarea rufelor cu mâna sau cu maşina automată, tăierea pâinii
cu cuţitul ş.a. totuşi, în semne, mişcările mâinilor sunt mai scurte şi mai rapide
decât mişcările care se fac în momentul acţiunii cu obiectele.
În unele semne forma mâinii imită forma obiectului iar mâinile se mişcă aşa cum
se mişcă şi obiectele. Aşa este cazul pentru mişcarea aripilor unei păsări având
semnificaţia de “pasăre” sau “a zbura”. Alteori, mişcările mîinilor “desenează”
în aer contururile obiectelor (trompa unui elefant, o sticlă, acoperişul unei case,
un peşte ş.a.). În fine, multe semne arată pur şi simplu spre un specimen despre
care dorim să vorbim. De pildă, se arată cu degetul index în sus dacă ne referim
la cer sau la culoarea albastră, spre oamenii despre care dorim să vorbim, spre
părţile propriului corp când arătăm unde ne doare etc.
În acest fel se formează o idee legată de folosirea mimicii şi a gesturilor şi se
poate găsi cu uşurinţă o cale de comunicare simplă cu persoanele surde chiar
dacă vocabularul disponibil este foarte limitat. Se foloseşte astfel o caracteristică
a limbajului gestual, aceea că el include în componenţa lui gesturile şi mimica,
fapt ce permite realizarea unei comunicări simple. Mai apoi, când se ajunge la
stăpânirea unui vocabular mai complex, care include semnele convenţionale, se
pot purta discuţii pe diverse teme. În orice caz, trebuie să ţinem seama de
existenţa unui vocabular de semne standardizate care sunt folosite de
colectivitatea de surzi, chiar dacă unele dintre ele nu sunt cele mai caracteristice
pentru obiectul la care se referă. Totuşi, ele s-au înrădăcinat în colectivitatea de
surzi şi trebuie folosite ca atare pentru a cunoaşte şi înţelege cultura lor, istoria
lor, constituind limbajul lor. Se aplică şi aici principiul: “Când eşti la Roma fă
cum fac romanii”, adică să te comporţi şi să vorbeşti ca ei.
Nu putem vorbi de o inferioritate a limbajelor gestuale în raport cu limbajele
verbale ci de un anumit raport între ele. Astfel, prezintă un interes deosebit
corelaţia între cantitatea de informaţie transmisă şi efortul fizic depus în
limbajele mimico-gestuale. Ca volum de timp conversaţional, se pare că
limbajul mimico-gestual român este comparabil cu limba româna. Deşi dă
impresia unei limbi abreviate, mai extinsă ca mod de execuţie şi mai redusă ca
eficienţă decât limbajul verbal, limbajul mimico-gestual presupune şi gesturi
complexe, motiv pentru care sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte
pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Întrucât în procesul transmiterii mesajelor
prin limbaj gestual se fac eforturi cu mâinile, braţele, creierul, acestea obosesc
astfel că după cca 30 minute de interpretare sau de folosire continuă a limbajului
gestual, este necesar să se facă o pauză de 10-15 minute. Deoarece canalul vizual
are un rol secundar în transmiterea informaţiilor pentru auzitori în comparaţie cu
canalul auditiv, se creează impresia inferiorităţii limbajului gestual.

93
 O dată cu intensificarea preocupărilor interdisciplinare, ce oferă un cadru
mai adecvat de analiză, asistăm la ora actuală la o creştere a interesului
specialiştilor faţă de studierea limbajului gestual. De asemenea, au fost elaborate
cursuri frecventate de tot mai multe persoane auzitoare interesate, din diferite
motive, să comunice cu persoanele surde. În unele ţări, limbajul gestual a devenit
materie şcolară, obiect de învăţământ facultativ sau obligatoriu. În alte ţări
(Danemarca, Suedia, Finlanda) s-au creat departamente de cercetare a limbajului
gestual unde lucrează cercetători surzi şi auzitori.
Sub aspect legislativ, limbajul gestual a fost recunoscut de tot mai multe
ţări, unele introducând prevederi chiar în Constituţia ţării lor (Africa de Sud,
Finlanda, Uganda, Portugalia) sau în diverse acte legislative. În ţara noastră abia
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/1999, care a devenit ulterior
Legea nr. 519 din 2002 s-a recunoscut oficial limbajul gestual şi s-a recomandat
angajarea de interpreţi în instituţiile publice. La nivelul Parlamentului European
s-au adoptat două rezoluţii (în 1988 şi 1998) care recomandă recunoaşterea
oficială a limbajului gestual şi folosirea de interpreţi calificaţi în toate ocaziile de
interes public unde participă persoane surde.Parlamentul European a oferit chiar
un exemplu în acest sens angajând interpreţi la şedinţele sale unde se discuta
probleme legislative referitoare la persoanele cu disabilităţi. Menţionăm, în acest
context, că Helga Stevens persoană surda cu pregătire juridică în Statele Unite, a
fost aleasă de curând membră a Parlamentului din Belgia, zona flamandă.
În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de
învăţământ special, întrucât folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi
insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd. Nu credem că
mai este cazul să subliniem importanţa ”băii de limbaj” pentru dezvoltarea
psihică a copilului preşcolar. Unele cercetări (J. Ahlgren, B. Tervoort, D. Schein)
evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de timpuriu de „baia
de limbaj gestual” în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi dezvolte în mod
sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare a funcţiilor de
cunoaştere şi de comunicare.
Deoarece, până în jurul vârstei de patru ani este ineficientă folosirea
limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să devină şi un
handicapat socio-cultural şi intelectual, dacă cei din jurul său (părinţi, rude
apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el iar mijlocul cel mai util
este limbajul gestual. Recomandăm deci, ca părinţii auzitori să adopte
modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi, cel puţin în primii ani de
viaţă, pentru a-l scoate din izolarea comunicativă în care trăieşte. Refuzând
această soluţie, mai ales din dorinţa de a nu scoate în evidenţă că au un copil
surd, aceşti părinţi pot să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât
însăşi surditatea, fapt pe care l-am semnalat înca de acum 20 de ani într-o lucrare
anterioară.
Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu
personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului

94
în perspectiva integrării sociale şi profesionale, considerăm că copilul surd are
nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit în mod raţional, va
permite copilului să cunoască mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, să-şi
exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai târziu, aceste achiziţii gestuale vor
contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult, fiind familiarizaţi cu
handicapul lor, aceşti surzi îl vor accepta de timpuriu şi vor pune mai puţine
probleme de adaptare psihologică şi socială, îşi vor forma deprinderi superioare
de scriere şi de citire şi o labiolectură mai bună. Acest lucru s-a constatat în
practica şcolară, copiii surzi proveniţi din familii de surzi au un bagaj de
cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de
auzitori.
Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-l învăţa
pe copilul sau adultul surd să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât în
mică măsură, de aceea surdul nu poate fi înţeles decât de persoanele cu care vine
în contact mai des. Comunicarea dintre auzitori şi surzi este greoaie, adesea
dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce
majoritatea surzilor au o motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai
rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării
limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în
cadrul vieţii sociale (R. Madebring, 1978). Din dorinţa de a spori numărul de
gesturi unii „binevoitori” au introdus numeroase gesturi artificiale, create de ei,
forţându-i pe surzi să le accepte şi să le folosească. Desigur, această imixtiune
nedorită într-un limbaj, oricare ar fi el, este profund dăunătoare şi nu face nici un
serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de comunicare.

Caracteristicile comunicării la copilul deficient de auz comparativ cu

auzitorii
Gradul de pierdere a auzului fiecărui copil precum şi diversitatea
adiţională care poate să existe din cauza mai multor factori sociali şi de mediu,
fac dificilă alcătuirea şi prezentarea unor modele educative care să fie luate drept
bune pentru toţi copiii cu deficienţe de auz. Faptul că un copil este născut cu
deficit de auz, în general determină ca limbajul dobândit să aibă anumite
caracteristici. De pildă, acuareţea cu care sunt exprimate formele limbajului
verbal este redusă. Din această cauză modul în care este perceput limbajul verbal
poate să fie inexact în comparaţie cu cel pe care-l percepe copilul auzitor,
deficientul auditiv beneficiind doar de indici vizuali în perceperea vorbirii orale,
mai ales când protezarea auditivă nu este eficientă. În timp, percepţia
distorsionată şi incompletă a limbajului oral de către copilul surd contribuie la
dobândirea unui model distorsionat şi incomplet a cea ce inseamnă limba
maternă pentru auzitor. Aceasta face să îi fie dificil să compare o propoziţie cu o
altă propoziţie, astfel munca depusă de professor pentru al face pe elev să
înţeleagă regulile limbajului exprimat în vorbirea curentă va fi foarte dificilă. De
asemenea, este deosebit de redusă frecvenţa cu care sunt folosite formele

95
limbajului. În general, putem considera că cu cât un copil are o deficienţă de auz
mai mare, cu atât va dispune mai puţin de limbajul sonor care i se adresează în
mod direct.
Un copil cu surditate prelinguală, care nu a beneficiat de o amplificare
sonoră potrivită, va şti şi va înţelege o parte din ceea ce i se spune numai dacă se
uită la buzele celui care vorbeşte şi prinde câţiva indici vizuali. În asemenea
circumstanţe, înainte ca înţelegerea să se dezvolte şi înainte ca el să facă primele
demersuri individuale să vorbească după modelul normal al limbajului sonor,
trebuie să nu uităm că procesul de recepţionare a vorbirii este incomplet şi chiar
înterupt. Specialiştii care se implică în educarea copiilor surzi prelingual, pe
lângă cunoaşterea particularităţilor legate de copilul deficient, trebuie să aibă şi
cunoştinţe temeinice de limbă şi de psihologia însuşirii limbajului în condiţii de
normalitate.Dacă ne punem întrebarea “De ce profesorul pentru surzi trebuie să
aibă cunostinţe despre modul de dobândire a limbajului la auzitori?” putem
răspunde:
a) pentru că este vorba despre dobândirea limbii materne care este
perturbată de deficitul de auz. Acest proces şi nu altul va fi în atenţia
profesorului pentru surzi asupra căruia va trebui să ia decizii. Unii profesori cred
că trebuie să facă apel la o metodă de achiziţionare a limbajului într-un mod
altfel structurat pentru a ajunge la acel model al limbajului caracteristic copilului
fără deficienţe. Pentru a avea cunoştinţe suficiente trebuie să deţinem
posibilitatea de a identifica toţi factorii care concură la dobândirea limbajului
oral şi, mai ales, factorii care fac imposibilă dobândirea în mod normal a
limbajului verbal.
b) deoarece procesul normal de dobândire a primului limbaj constituie un punct
de inspiraţie pentru a creiona programele de recuperare a copilului cu deficit de
auz. Dacă problema s-ar pune pentru dobândirea unei a doua limbi, atunci ar fi
indicat să se studieze modul în care se învaţă o limbă străină de către vorbitorii
unei limbi materne. În acest caz se recomandă să fim atenţi la conversaţia dintre
copilul mic şi mama lui. Cei mai mulţi copii auzitori dobândesc competenţe în
vorbirea limbii materne în jurul vârstei de 3 ani. Când se consideră că
dobândirea limbii materne s-a realizat cu success este necesar să studiem toate
aspectele pentru a înţelege condiţiile în care are loc dobândirea acestei limbii.
c) c) profesorii pentru surzi trebuie să aibă cunoştinţe precise în privinţa
etapelor parcurse în dobândirea limbajului oral, deoarece vor trebui să
recunoască diferenţa între un limbaj nedezvoltat şi un limbaj deviant. De accea,
profesorii trebuie să fie înarmaţi şi cu un set de tehnici de cercetare a limbajului
verbal-oral pentru a putea face această diferenţă.
1. Etapele dezvoltării limbajului verbal la copilul auzitor.
Copilulul auzitor începe să dobândească limbajul în primele luni de viaţă. În
general, toţi copiii parcurg aceleaşi stadii. În primul an de viaţă, copilul nu este
gata să rostească cuvinte din limba pe care o aude. La inceput, apare o
comunicare nonverbală ce se desfăşoară între mamă şi copil. Primul tip de

96
comunicare constă în sunete referitoare la disconfortul lui sau la problemele de
hrană. Primele sunete la care mama reacţionează adecvat apar mai târziu, ca
semnale conştiente pentru a dobândi unele comportamente specifice determinate
din exterior. Aceste producţii verbale ale copilului se transformă în vocale şi
consoane cu o anumită intonaţie prin care-şi exprimă sentimentele.
Formarea deprinderii de a menţine un contact vizual cu mama este un
moment foarte important pentru stabilirea legăturii afective copil-mamă
(adult).Mama trebuie să se adreseze copilului în propoziţii foarte scurte, simple
cu toate că, la început, copilul nu înţelege conţinutul mesajului dar el
reacţionează pozitiv la intonaţia producţiei verbale a mamei. El reacţionează
vocalizând. Astfel, începe o mică ,,conversaţie” între mamă şi copilul de 3 luni,
când el gângureşte. Acum copilul învaţă să dea atenţie vorbirii, el ascultă cum se
schimbă sunetele pe care le aude, ritmul şi intonaţia lor.
Copilul învaţă despre limbaj în cadrul interacţiunii sociale cu adultul, în mod
involuntar. În perioada 8-20 săptămâni, copilul emite sunetele în mod plăcut,
apare un gângurit, sunete care au locul de articulare în partea posterioară a
organelor fonatoare (c şi g). Este un stadiu în care se consideră că copilul deţine
un control al muşchilor şi organelor fonatoare. În perioada 16-30 săptămâni,
aceste consoane dezvoltă producţii verbale sub forma lalaţiunii; el replică
silabele, copiază mişcările buzelor părinţilor (produce sunete labiale şi velare); îi
face plăcere vocea sa şi îşi controlează organele fonatoare şi vocea.
Copilul începe să producă tot mai multe sunete controlate în regiunea frontală,
precum şi sunete nazale şi, fricative. La sfârşitul acestui stadiu apare un număr
tot mai mare de sunete. Se realizează o alternanţă consoană-vocală, uzând de o
melodie şi un ritm anume, ceea ce semnalează o dezvoltare normală a copilului.
În jurul vârstei de un an copilul începe să facă propoziţii scurte cu cuvinte
formate din două silabe, cu o melodicitate clară şi ritm precizat. Aceste cuvinte
se numesc protocuvinte. În acest stadiu, copilul produce aceste protocuvinte în
care sunetele sunt clare, dar sensul nu este conştientizat. Mama stimulează
copilul pentru a-i antrena mecanismele articulatorii şi pentru a-i folosi limbajul şi
îl ajută stimulându-l auditiv şi vizual, oferind un model verbal cu sens încercării
lui de a comunica. Adultul ajută copilul să-şi aducă propia experienţă în
conjuncţie cu limbajul, rezultând un triunghi de referinţă între obiect/eveniment,
adult şi copil.
Când sensul sunetelor şi propoziţilor devin clare, copilul rosteşte primele
cuvinte în mod intenţionat, dar înţelegerea limbajului verbal începe înainte de
aceasta. Spre sfârşitul primului an copilul produce propoziţii formate dintr-un
singur cuvânt, numite holofraze. Aceste cuvinte exprimă diferite sensuri,
depinzând de situaţia în care le produce. După aproximativ şapte luni de la
producerea holofrazelor, copilul combină aceste cuvinte formulând adevărate
propoziţii.

97
 2.Aspecte particulare ce influenţează dobândirea limbajului verbal la
copilul deficient de auz
Copilul auzitor care îşi însuşeşte limbajul oral percepe limbajul verbal ce este
folosit în jurul lui în mod clar şi complet. Efectul acestui fapt este că, pe măsură
ce trece prin stadiile dezvoltării limbajului, el are un model clar al limbajului pe
care-l însuşeşte în faţa ochilor şi urechilor sale.
Copilul auzitor este capabil să compare propoziţia lui cu a unui vorbitor etc.
Aceasta îl ajută să înţeleagă pentru sine regulile de folosire a limbajului. Este în
măsură să asculte şi să înţeleagă limbajul folosit de alţii în mod repetat; uneori
acest limbaj îi este adresat direct, alteori îl aude întâmplător. Efectul este că
începe să înveţe şi să producă din ce în ce mai mult sunete şi să respecte în mod
involuntar regulile gramaticale. De exemplu: când aude „să mergem la baie”,
această idee este auzită în foarte multe contexte şi transformată în multe feluri.
Gradul de surditate al unui copil, handicapurile adiţionale, situaţia familială a
fiecărui individ fac ca însuşirea limbajului verbal-oral să fie o problemă dificilă
şi cu urmări devastatoare uneori asupra personalităţii copilului cu deficit de auz.
Lipsa modelului verbal determină nedezvoltarea limbajului sonor în general. La
deficienţii de auz lipseşte experienţa vizuală şi auditivă a comunicării verbale pe
care copilul auzitor o obţine în mod involuntar încă de la naşterea sa. Acest lucru
va determina, în mare măsură, eforturile de ,,demutizare” de mai târziu.

3. Caracteristicile diferitelor etape de dezvoltare a limbajului oral.

Începând de la naştere, copilul cu deficienţă de auz plânge, aceasta fiind un mod
de comunicare, pentru a atrage atenţia la disconfort, foame, durere. În schimb, la
copilul auzitor se parcurg următoarele faze în dezvoltarea limbajului verbal-oral:
Între 0-3 luni - copilul vocalizează când i se vorbeşte, gângureşte;
Între 3-6 luni- copilul se opreşte din plâns când îi sunt satisfăcute necesităţile şi
întoarce capul spre persoana care îi vorbeşte;
Între 6-9 luni – se manifestă faza de ,,lalaţiune” dar începe un model de intonaţie
asemănător cu cel existent în limbajul verbal normal;
La un an are loc limbajul fals sau emiterea de protocuvinte (un fel de „jargon” al
limbajului folosit în joacă de copil). El emite holofraze (prin care se fixează pe
un cuvânt ce exprimă o idee complexă. În jurul acestei vârste începe să pronunţe
primul cuvânt iar la un an şi 9 luni o combinare de două cuvinte. El este capabil
să asculte şi, în acelaşi timp, se implică în cântece ritmate; La vârsta de 2 ani şi
6 luni - sistemul vocalic este complet;
La 3 ani manifestă competenţă în limbaj; formează propoziţii din patru cuvinte;
se conturează o gramatică de bază; sistemul consonantic este mai mult sau mai
puţin complet:
Apar primele semne de folosire a limbajului în mod imaginativ, iar
comportamentul începe să fie controlat în mod verbal;
La 3 ani şi 6 luni poate să întrebe, dar răspunsul lui nu este încă bine conturat;

98
La 4 ani–controlul gramatical este imatur, dar foloseşte structurile gramaticale
corect şi pune nenumărate întrebări;
La 5 ani–este posibil ca anumite consoane laringeale să nu fie încă fixate, dar
folosirea limbajului verbal este bine structură.

4.Legile psihologice de asociaţie între cuvânt şi imagine care acţionează

la surdomuţii în curs de demutizare.
Procesul de achiziţionare a limbajului verbal la surdo-muţi are o
desfăşurare sistematică în condiţiile de şcolarizare a copilului. În acest proces se
realizează o trecere de la o comunicare preponderent gestuală, folosită de copiii
deficienţi de auz din familii de surdo-muţi sau din familii de auzitori, spre
comunicarea verbală, sub influenţa predării cunoştinţelor prin indermediul
cuvintelor şi al mijloacelor auxiliare de comunicare.
C.Pufan (1970), studiind aceste aspecte a sesizat faptul că se formează două
categorii de asociaţii: liniare şi ramificate.
Asociaţia liniară primară, este cel mai simplu tip de asociaţie, întâlnit atunci
când între imagine şi cuvântul care desemnează aceea imagine nu se intercalează
alte mijloace de comunicare, realizându-se o relaţie de echivalenţă între imagine
şi cuvânt iar schema este „imagine = cuvânt”.
Un tip mai complex de asociaţie liniară se manifestă atunci când între imagine şi
cuvânt intervine un singur mijloc auxiliar de exemplu ori mimico-gesticulaţia ori
dactilemele. Acest mijloc de comunicare se intercalează ca suport între cuvânt şi
imagine, aducând servicii în favoarea memorării şi folosirii imaginii dar şi a
cuvântului. Schema este „imagine = gest => cuvânt”.
Acest tip de asociaţie intervine atunci când se predau cuvinte noi iar profesorul
recurge, voluntar sau involuntar, la mimico-gesticulaţie pentru a sprijini acest
cuvânt. De exemplu când se învaţă cuvântul „creion”, profesorul execută un gest
şi pronunţă cuvântul; el solicită elevilor să se folosească de cuvânt, dar elevii vor
reactualiza şi utiliza atât cuvântul cât şi semnul (gestul), ca mediator.
Atunci când se folosesc dactilemele, imaginile sunt redate cu ajutorul degetelor
mâinilor pentru fiecare literă ce compune cuvântul ce desemnează imaginea.
Dactilemele sunt folosite în procesul de demutizare şi se mai numesc şi limbă
vizualizată sau sunete verbale vizualizate. În limba română se foloseşte alfabetul
dactil realizat cu degetele unei singure mâini.
Alt tip de asociaţie lineară are loc atunci când între imagine şi cuvânt se
intercalează două sau mai multe mijloace auxiliare: mimico gesticulaţia şi
dactilemele. Schema este „imagine=mimico-gesticulaţie=dactileme  cuvânt”.
Un tip de asociaţie lineară mai rar întâlnit are loc atunci când cuvântul se
asociază cu imaginea prin intermediul unui alt cuvânt cunoscut de surdo-mut.
Acest tip de asociaţie este folosit pentru învăţarea unor cuvinte care au aceeaşi
rădăcină lingvistică, de exemplu: casă, căsuţă. Schema este “imagine = cuvânt
cunoscutcuvânt nou”. Această schemă se simplifică prin reducţie, dispare

99
necesitatea utilizării imaginii şi astfel schema devine “cuvânt cunoscut = cuvânt
nou” intrând în acţiune vocabularul activ şi vocabularul pasiv al copilului.
Asociaţia ramificată are loc atunci când se apelează concomitent la două
mijloace auxiliare. Schema devine: “imagine = mimico-gesticulaţie = cuvânt 
dactileme”. Această asociaţie se foloseşte atunci când profesorul recurge la
dactileme dar şi la semn pentru a denumi cuvântul. Mulţi copii menţin cele două
mijloace de exprimare: mimico-gesticulaţie şi dactilemele.
Un alt tip de asociaţie ramificată conţine trei sau mai multe mijloace auxiliare,
schema fiind următoarea:”imagine mimică gestică = dactileme = semn
evocator cuvânt”.
Există unele cazuri în care o asociaţie directă între imagine şi mimico-
gesticulaţie are drept consecinţă faptul că nu se mai ajunge la cuvânt,
împiedicând demutizarea sau cel puţin îngreunând procesul demutizării.

5.Influenţa deficienţei de auz asupra dezvoltării timpurii a copilului.

Surditatea nu restrânge numai registrul auditiv al copilului ci, mai ales,
interrelaţionarea socială timpurie care stă la baza procesului de comunicare. În
cele mai timpurii contacte pe care copilul le are cu persoanele din jur şi mediul
ambiant, se include pipăitul, mirosul, gustul, văzul, auzul, folosind o varietate de
modalităţi de a cunoaşte lumea.
În mod normal, copilul este implicat de la început în tot felul de activităţi, în
care schimbul de informaţii este reciproc, stabilindu-se un gen de “conversaţie”
chiar înainte de apariţia primelor cuvinte. Adultul şi copilul manifestă un interes
reciproc, unul faţă de altul, manifestat într-un gen de dialog intim şi afectiv între
cei doi în care atenţia este împărtăşită. O treaptă importantă în dezvoltare este
momentul în care în relaţia directă adult- copil este interpus un element din
lumea exterioară.

Webster şi Wood (1989) descrie acest fenomen ca pe un triunghi de referinţă, în

care o experienţă vizuală (fie un subiect sau un eveniment) împărtăşită visual de
copil şi adult este îmbibată permanent de limbajul corespunzător. În acest sens
când atenţia copilului este atrasă de un subiect sau de un eveniment din jur,
explorarea vizuală a copilului este “reflectată”, ca într-o oglindă de adult, care se
şi uită încotro se uită copilul şi comentează despre subiectul prezumtiv al atenţiei
copilului (Popa,M, 2001).
Începând din a doua jumătate a primului an, copilul poate să urmărească privirea
adultului. În acest caz, atenţia copilului şi a adultului va fi captată de acelaşi
eveniment sau subiect, ceea ce va creşte posibilitatea ca prin comentariul verbal
făcut de adult, să se ofere copilului modelul verbal al subiectului sau acţiunii la
care se referă. Astfel, adultul îl ajută pe copil să-şi lege experienţa de limbaj,
accentuând relaţia ce există între sunetele vorbirii şi evenimente.
Observaţiile efectuate asupra modalităţilor de interacţiune timpurie între mamă şi
copiii surzi au scos în evidenţă existenţa unor deficienţe, în comparaţie cu

100
interrelaţia dintre mamă şi copilul auzitor; mamele întâmpină dificultăţi în a
stabili o interacţiune lejeră cu copilul deficient de auz, atât în faza de vocalizare
cât şi mai târziu. În mod normal, comentariul mamei, intonaţia, tonul vocii sunt
adaptate după experienţele familiale astfel încât atunci când atenţia este
îndreptată spre un obiect se realizează şi relaţia dintre cuvânt şi referentul său.
(Gregory şi Mogford, 1981)
În cazul copilului deficient de auz, când acesta întoarce capul spre obiectul din
centrul interesului, pierde verbalizarea corespunzătoare. Astfel, triunghiul de
referinţă este lipsit de dimensiunea limbajului verbal. S-a observat că adulţilor li
se pare dificil să aibă un comportament excesiv verbal normal faţă de copiii
deficienţi de auz, sau să-şi acompanieze activităţile desfăşurate cu aceşti copii de
vocalizare, de gesturile sau expresiile pe care le folosesc ei în mod firesc.
Spre deosebire de părinţii copiilor auzitori care decid împreună cu copiii lor
asupra unor jocuri, activităţi distractive, părinţii copiilor deficienţi de auz au
tendinţa de a comunica şi direcţiona jocurile şi activităţile singuri, privându-i
astfel pe aceştia de iniţiativa şi încurajarea exprimării. Copilul deficient de auz
este nevoit să-şi modeleze comportamentul după intenţiile adultului.
În jurul vârstei de optsprezece luni, când copilul auzitor este prins în “dialog” cu
părinţii, aceştia interpretează producţia verbală a copilului clarificând-o şi
dându-i sens, folosind repetiţii, cuvinte cheie, sau extinzând şi parafrazând ceea
ce copilul intenţiona să comunice, oferindu-i astfel un model verbal pe care să-l
interiorizeze copilul. În cazul copilului deficient de auz această contingenţă în
relaţiile interpersonale cu adultul apare ca deformată sau absenţă.
Experienţa ţărilor ce au beneficiat de tehnica de amplificare auditivă în educarea
copiilor deficienţi de auz a demonstrat faptul că diagnosticarea timpurie a
sudităţii precum şi înzestrarea copilului cu proteze auditive puternice ajută la
preîntâmpinarea acestor probleme. Cu cât copilul beneficiază mai de timpuriu de
o recepţie sonoră mai bună, cu atât colaborarea cu adultul, în descifrarea
sensurilor va fi mai uşoară (Fl.Barbu, 2005)
Părinţii surzi pot să comunice cu copilul lor surd foarte devreme după naşterea
lui. Ei oferă un model de limbaj cu ajutorul căruia copilul surd se va integra mai
uşor în familie şi în comunitatea semenilor săi. La fel ca şi copilul auzitor,
copilul surd prezintă vocalizare, gîngurit şi jocuri de sunete iar dacă nu i-se
răspunde, aceste manifestări sonore vor dispare. În schmb, se vor dezvolta unele
mişcări ale mâinii şi unele forme ale primelor manifestări gestuale, cu ajutorul
cărora copilul încearcă să comunice cu cei din jur. În funcţie de cum părinţii îl
înţeleg pe copil şi îl sprijină în dezvoltarea limbajului său gestual, copilul îşi va
forma un bagaj lingvistic-gestual tot mai variat şi mai complex. El poate acum să
observe comportamentele dorite şi pe cele nedorite de la el, poate asimila
valorile culturale, poate observa interacţiunile dintre părinţii săi cu alte personae
surde şi poate să desprindă semnificaţia lor. Însă, cele mai importante informaţii
vizuale vor veni prin limbajul gestual folosit de cei din jurul său. Prin acest
limbaj el va învăţa că este timpul să se ducă la culcare, să mănânce, să înveţe,

101
sau să se joace, ceea ce va accelera acumularea de experienţe de la cei mai în
vîrstă sau de la alţi copii. Prin folosirea limbajului gestual părinţii surzi pot să
spună sau să citească poveşti la copilul lor. Prin urmare, mediul vizual şi
limbajul, interacţiunile dintre părinţii surzi şi copiii lor surzi explică de ce aceşti
copii au rezultate mai bune decât alţi copii surzi din familiile de auzitori în toate
domeniile sociale, lingvistice sau academice, fapt semnalat nu numai de
numeroşi cercetători ci şi de practica şcolilor de surzi.Cel puţin în ceea ce
priveşte dezvoltarea de ansamblu a copiilor surzi din familii de surzi la intrarea
în grădiniţă sau în clasa întâi aceste diferenţe sunt deosebit de semnificative. În
celelalte privinţe, copiii surzi se dezvoltă la fel ca şi alţi copii auzitori de aceeaşi
vârstă, cu toate că unele studii (Stănică, I., Popa, M) ş.a. au arătat diferenţe
marcante între auzitori şi surzi pe planul dezvoltării psiho-fizice.
Pe parcursul creşterii copilului, părinţii surzi se confruntă cu obstacole
considerabile. Cel mai adeseori, ei au o educaţie rudimentară, sub capacitatea
lor, sunt angajaţi sub nivelul lor de pregătire şi sunt consideraţi inferiori din
cauză că nu aud şi nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cînd apar probleme legate
de sănătatea sau de instruirea copilului, ei au nevoie de sfaturi competente pe
care le găsesc extrem de rar. De pildă, li-se recomandă să facă operaţie de
implant cohlear la copil deşi aceasta nu ar îmbunătăţi auzul, să nu folosească
limbajul gestual deoarece s-ar frîna formarea limbajului verbal, să poarte proteză
cu toate că nu are resturi auditive utilizabile pentru vorbire, etc. Toate aceste
sfaturi crează în mintea părinţilor sentimente de îndoială, frustrare, inferioritate.
Prin urmare, părinţii surzi trebuie să aibă încredere în ei şi în valorile lumii
surzilor, să vadă pe copilul lor surd într-o lumină pozitivă, ca pe o fiinţă normală
care nu aude dar care se poate realiza plenar într-o societate a auzitorilor. Surzii
pot să practice numeroase profesii şi să ofere o imagine pozitivă despre
colectivitatea lor. Părerea auzitorilor că surzii au posibilităţi limitate de afirmare
nu va mai fi multă vreme tolerată.

Copilul surd într-o familie de auzitori

Datele din literature de specialitate sunt unanim de accord că peste 90%
dintre copiii surzi provin din familii de auzitori. La naşterea unui astfel de copil
părinţii trec prin cîteva faze de la şocul provocat la aflarea diagnosticului, la o
stare de nervozitate, cu acuzaţii la adresa personalului medical, cu căutări în
antecedente pentru a găsi o cauză ce ar fi putut determina apariţia surdităţii la
copil. Treptat, se ajunge la acceptarea copilului surd ca o fiinţă ce trebuie tratată
la fel ca orice copil ce are dreptul la dragoste, la viaţă, la educaţie la un viitor.
Însă, majoritatea părinţilor auzitori nu au avut experienţe anterioare cu
colectivitatea surzilor şi acceptă cu uşurinţă modelul medical bazat pe ideea
pierderii auzului şi a necesităţii intervenţiei specialiştilor. Astfel, copilul surd va
fi tratat ca pacient care are nevoie de medici orelişti care să stabilească cauza
pierderii auzului şi să recomande proteze sau operaţii, de audiologi care să
măsoare şi să stabilească pierderea de auz, de logopezi care să dezvolte cât mai

102
mult posibil comunicarea verbală şi de profesori specializaţi să lucreze cu copii
handicapaţi. Nu punem la îndoială necesitatea unor astfel de servicii dar aceşri
părinţi ar trebui să ştie că există şi părinţi surzi care-şi cresc mai bine copiii lor
surzi fără aceste multe şi costisitoare servicii puse în balanţă cu rezultatele
realizării şcolare şi ale dezvoltării psihice.

Despre folosirea limbajului gestual ca primă limbă în educaţia persoanelor surde

Putem considera că limbajul gestual este limbajul matern al copiilor surzi din
toate ţările, fiind cel mai bun model de limbaj care inclus în cadrul limitelor
biologice ale acestora. El este singurul limbaj care poate fi învăţat în mod
natural, cu uşurinţa cu care se învaţă limbajul matern de către copilul auzitor.
Deoarece limbajul gestual este un limbaj natural, el este guvernat de reguli
gramaticale vizuale, este generator de noi semne, poate fi folosit ca mijloc de
obţinere a informaţiilor şi ca instrument de comunicare între surzi. Cu toate
aceste aspecte pozitive, chiar dacă sunt fluenţi în folosirea limbajului gestual,
copiii surzi vor rămâne dezavantajaţi în privinţa asimilării limbajului verbal,
deoarece forma lui scrisă implică reprezentarea sunetelor pe care copiii surzi
poate că nu le-au auzit niciodată. Totuşi, după părerea noastră, abordarea
învăţării limbajului verbal ca a doua limbă, pe baza limbajului gestual, poate să
ofere cea mai bună şansă copilului surd pentru ca acesta să reuşească să
asimileze limbajul verbal, fapt menţionat şi de alţi autori (B. Kannapell,1989),
(S.N.Mahshie,1995).
Cred că nu surprinde pe nimeni faptul că elevii sunt mai bine educaţi într-un
limbaj pe care îl cunosc bine. Abia după ce au suficiente priceperi în acest prim
limbaj, acestea se transferă la învăţarea celui de al doilea limbaj pe care îl pot
învăţa cu mai multă uşurinţă. Pornind de la această ipoteză Guvernul american a
adoptat în 1965 „Legea educaţiei bilinguale” care acordă finanţare diverselor
activităţi care promovează folosirea limbajelor minoritare în şcoli. De asemenea,
„Legea drepturilor civile” a obligat şcolile să ofere şanse egale de educaţie
copiilor care nu au limba engleză ca limbă maternă, pentru a înlătura bariera de
limbaj din calea educaţiei lor. Pentru a beneficia de această lege nu are
importanţă ce limbă vorbesc părinţii ci ce limbaj foloseşte copilul
(H.Lane,1996). Prin urmare, pe baza limbajului gestual şi a moştenirii culturale
proprii, copilul surd ar putea să înveţe limbajul verbal.
Instruirea biculturală şi bilinguală (sau instruirea bi-bi) poate include câteva
componente. Astfel, materiile şcolare sunt predate folosind limbajul primar al
copilului la istorie, cultură şi la disciplinele legate de arta limbajului. În plus, se
acordă atenţie predării istoriei şi culturii americane în scopul învăţării limbii
engleze pentru ca, mai târziu, elevii să fie instruiţi exclusiv în limba engleză, fără
să rămână in urmă la celelalte materii. Acest obiectiv poate fi realizat prin:
- formarea accelerată a unei imagini sănătoase despre sine a elevului ;
- dezvoltarea capacităţii lui cognitive ;
- crearea unei punţi între cunoştinţele culturale şi lingvistice ale elevului ;

103
- formarea deprinderilor de citire şi a celor expresive în limba naţională a
elevului.
În 1974 Congresul SUA a analizat din nou „Legea şsnselor egale la
educaţie” şi a pus accent pe educaţia biculturală, cerînd autorităţilor din educaţie
să-i informeze pe profesori în legătură cu problemele culturale speciale ale
copiilor cu limbaj minoritar, să-i pregătească pe profesori în predarea limbii
naţionale ca a doua limbă şi să angajeze instructori din rândul aceluiaşi grup
minoritar de unde provin elevii. Cercetările lui A.Willig, (1985) au arătat că
favorizarea educaţiei bilinguale a copiilor minoritari a dus la rezultate superioare
la probele de citire, ascultare, competenţe lingvistice, matematică, ştiinţe sociale,
atitudinea faţă de sine şi faţă de şcoală. Alte studii efectuate în SUA asupra
copiilor hispanici (Mace-Matluch, Hoover şi Calfee, 1984 ) sau în Canada asupra
copiilor proveniţi din Rusia (Swain şi Lapkin, 1991),au ajuns la rezultate
similare. Ei au constatat, în plus, că performanţele nu se datorează pur şi simplu
fluenţei în limbajul verbal al copiilor minoritari în propriul limbaj ci, mai mult,
competenţei lor lingvistice în limba lor maternă. În acest domeniu s-au efectuat
numeroase cercetări, dar toate au realizat că cu cât este mai mare încorporarea
limbajului şi culturii elevilor minoritari în programa şcolară cu atât este mai
semnificativ succesul acestor elevi (Cummings şi Swain, 1986). Astfel, în timp
ce folosirea limbajului elevilor minoritari le dă acces spre informaţii şi le
dezvoltă competenţa în a doua limbă, încorporarea culturii lor contribuie la
crearea unei atitudini pozitive faţă de propria identitate şi faţă de şcoală iar toate
acestea sporesc performanţa şcolară. Alte studii au constatat că elevii auzitori
bilinguali sunt superiori celor monolinguali în ceea ce priveşte realizarea
sarcinilor cognitive, sunt mai flexibili sub aspect cognitiv, mai sensibili la
relaţiile semantice între cuvinte, mai buni la analizarea structurii propoziţiei şi la
descoperirea regulilor în general, mai capabili să reorganizeze situaţiile
perceptive, mai creativi în rezolvarea de probleme (K.Hakuta, 1986, W.Lambert,
1977, A.Reynolds, 1991 ş.a.).
Din cele expuse mai sus rezultă implicaţiile pentru cei mai mulţi elevi surzi
care trebuie să înveţe limbajul verbal ca a doua limbă. Limba de predare în clasă
trebuie să fie la început limbajul gestual până la formarea priceperilor lingvistice
şi a cunoştinţelor de bază legate de limbajul gestual, care să faciliteze apoi
învăţarea limbajului verbal. Cu toate că nu s-au efectuat cercetări legate de
bilingualismul copiilor surzi, H. Lane consideră că rezultatele teoretice şi
practice obţinute în cazul elevilor auzitori minoritari pot fi aplicate şi asupra
copiilor surzi. Mai mult, nu sunt necesare astfel de cercetări în cazul elevilor
surzi, conchide autorul citat.
Spre deosebire de alte limbaje minoritare, limbajul gestual nu poate fi înlocuit
de nici un limbaj verbal. În cei peste 100 de ani de folosire a limbajului verbal-
oral şi a diverselor sisteme artificiale de codificare manuală a limbajului nu s-a
ajuns la realizarea succesului şcolar şi nici la performanţa scontată în limbajul
oral. Actualmente, sistemul de educaţie bilinguală modernă care se aplică în

104
Suedia, a dovedit că elevii surzi au obţinut o îmbunătăţire atât a performanţelor
şcolare cât şi a cunoaşterii limbajului verbal. În fine, limbajul verbal nu va putea
niciodată să înlocuiască total limbajul gestual ca limbaj de instruire, deoarece
surzii nu vor putea să audă limbajul conversaţional şi nici pe cel care asigură
succesul şcolar.
Desigur, succesul ce s-ar putea obţine prin aplicarea educaţiei bilinguale la
copiii surzi nu va veni în mod automat doar prin schimbarea orientării sistemului
de învăţământ spre limbajul gestual. Nici în prezent nu s-a ajuns ca profesioniştii
sau oficialii din învăţământul special să-i accepte pe surzi ca aparţinând unei
minorităţi lingvistice. Ca orice nou proces, trebuie să existe o fază de dezvoltare,
în care să se conceapă metode şi materiale noi, să se experimenteze, să se
corecteze neajunsurile. De pildă, o abordare raţională a predării limbajului verbal
ca a doua limbă pentru utilizatorii de limbaj gestual poate începe cu o analiză
prin opoziţie a gramaticii celor două limbaje.
De asemenea, trebuie să se elaboreze manuale, cursuri, diverse materiale care să
permită elevului surd să studieze limbajul gestual aşa cum fac elevii auzitori cu
limbajul lor matern. Limbajul gestual ca limbaj minoritar poate fi folosit ca
resursă ce trebuie cultivată şi promovată nu numai ca auxiliar cum se procedează
astăzi în şcolile noastre. Profesorii trebuie să fie pregătiţi să abordeze teme noi,
obiecte noi de învăţământ, unde studierea limbajului gestual să nu fie plasată pe
ultimul loc. Angajarea de profesori surzi poate fi o resursă valoroasă pentru
colegii lor auzitori şi ca modele de roluri pentru elevii surzi. Desigur, aceşti
profesori surzi trebuie să cunoască bine structura limbajului gestual, principiile
care stau la baza lui comparativ cu limbajul verbal. De asemenea, toţi profesorii
auzitori trebuie să cunoască bine limbajul gestual dacă vor să lucreze în şcolile
pentru surzi. Poate că dacă atât profesorii cât şi elevii surzi vor fi fluenţi în
folosirea limbajului gestual, nu va mai fi nevoie de clase cu efective reduse de
elevi. Educaţie bilinguală ar putea reduce abandonul şcolar şi a şomajului la
tinerii absolvenţi surzi.
Opoziţia manifestată de profesorii auzitori faţă de limbajul gestual a dat
naştere la crearea şi răspândirea unor sisteme artificiale de codificare manuală a
limbajului verbal care presupun nu numai „împrumutarea” semnelor din limbajul
gestual şi folosirea lor în ordinea cuvintelor din limbajul verbal ci şi inventarea
de semne care să ofere o „potrivire vizuală” cu structura gramaticală a limbajului
verbal. Însă, luarea unui limbaj vizual natural şi crearea unui sistem artificial
care îşi propune să reprezinte limbajul verbal natural pe cale vizuală nu poate să
îmbunătăţeacsă fluenţa în limbajul oral şi nici competenţa lingvistică a elevilor
surzi. În această situaţie vom rămâne cu perspectiva că copiii surzi vor trebui să
achiziţioneze limbajul gestual în mod natural, să-şi dezvolte cultura în limbaj
gestual şi să studieze limba majoritară pe fundaţia pusă de limbajul gestual.
Eşecul educaţiei surzilor, determinat de mai mulţi factori, cu care se confruntă
copiii surzi, părinţii lor şi profesioniştii din domeniu nu mai poate fi tolerat. Noi
trăim acum într-o lume a tehnologiei informaţiei tot mai complexă, care solicită

105
ca locurile de muncă viitoare să fie ocupate de persoane cu pregătire şcolară cel
puţin la nivel de liceu. Vor dispare multe locuri de muncă accesibile odinioară
surzilor cu pregătire slabă. Noua societate cere ca educaţia surzilor să fie
reconceptualizată şi restructurată sau învăţămntul special să se dovedească destul
de adaptativ pentru a satisface necesităţile de educaţie ale acestui grup minoritar
şi cultural deosebit.

Curs nr. 6
Competenţa lingvistică în limbajul gestual şi verbal

Se cunoaşte că în cursul secolului al XIX-lea limbajul gestual, ca instrument

principal de comunicare al surzilor, a început să fie exclus din şcolile pentru
surzii din Europa şi din Statele Unite. Toate eforturile s-au îndreptat spre a-l face
pe surd să înveţe să înţeleagă limbajul verbal şi să vorbească, aceste eforturi
devenind o obsesie a cadrelor didactice până spre sfârşitul anilor 1970, când s-a
acceptat limbajul gesturilor în aceste şcoli. Astfel comunicarea totală a luat locul
oralismului, ea fiind, cel puţin în principiu, folosirea tuturor mijloacelor de
comunicare în activitatea de predare-ascultare. În practică, însă, metoda
comunicării totale a constat în folosirea preponderentă a limbajului oral însoţit
de un anumit volum de semne.
Sub influenţa mişcării integraţioniste, de educare a copiilor cu disabilităţi
în şcolile ordinare, s-a diminuat numărul şcolilor speciale cu internat în mai
multe ţări. Acest curent al mainstreamingului, cu toate că este abia la început în
cazul şcolilor pentru surzi din ţara noastră, a avut consecinţe dezastruoase în
cazul copiilor cu surditate gravă din ţările din Vestul Europei.
Profesorii şi mulţi părinţi care au copii surzi sunt convinşi de nevoia
copiilor lor de a învăţa limbajul verbal astfel încât, ca adulţi, să nu mai fie
„persoane cu disabilităţi”, să poată vorbi şi să fie egali cu auzitorii. Din contră,
comunitatea surzilor este de părere că a fi supus la o activitate extensivă de
învăţare a limbajului verbal este o experienţă destul de stressantă pentru elevul
surd. Desigur, a putea să vorbeşti oral, înteligibil, este foarte util pentru
integrarea în societatea majoritară dar nu este întotdeauna posibil. Adeseori li se
spune părinţilor cu copii surzi că aceştia nu trebuie să înveţe prea devreme
limbajul gestual deoarece este mai uşor de învăţat decât limbajul verbal şi ar
putea să devină o piedică în calea învăţării acestuia din urmă. Limbajul gestual
ar putea fi învăţat mai târziu, după ce copilul a pornit-o pe drumul progresului în
vorbirea orală.
Se cunoaşte că există o penalizare dacă se întârzie cu învăţarea limbajului
gestual la o vârstă mai mică, astfel că foarte puţini dintre surzii care au învăţat
limbajul gestual la o vârstă mai înaintată posedă competenţa şi fluenţa în
limbajul gestual ca şi surzii care au început să folosească acest limbaj încă de la
naştere.

106
 Ideea că limbajul gestual este uşor de învăţat este promovată chiar de unii
surzi, în special de cei care au pătruns mai târziu în colectivitatea surzilor. Unii
afirmă că acest limbaj poate fi învăţat în 2 ani sau chiar în 6 luni. Într-adevăr,
într-o perioadă aşa de scurtă surzii sau auzitorii pot să stabilească o comunicare
utilă, cu atingerea unor obiectve imediate, dar aceasta nu asigură fluenţa şi
competenţa în limbajul gestual. Aprecierea greşită a fluenţei „elevilor pe termen
scurt” ar duce la părerea că limbajul gestual este un limbaj simplu. Învăţarea
limbajului gestual pare să fie uşoară pentru surzi nu din cauză că este simplu, ci
fiindcă el este un limbaj natural al surzilor, al persoanelor care se bazează pe
vedere în viaţa cotidiană. El este incomparabil mai uşor de învăţat decât limbajul
verbal care nu poate fi auzit. Orice primă limbă este mai uşor de învăţat,
deoarece este o limbă naturală pentru cel care o învaţă într-un mediu favorabil.
Pe parcursul dezvoltării spre viaţa de adult, li se reaminteşte mereu surzilor să
folosească vocea, deoarece este un semn de inferioritate dacă se bazează numai
pe limbajul gestual fără voce. De aici s-a ajuns la ideea educaţiei bilinguale
pentru surzi, dar nu este clar cum vor interacţiona cele două limbaje în educaţia
surzilor.

Diferenţe personalizate
Aşa cum oamenii sunt diferiţi sub aspect fizic, al proporţiilor dintre
diferitele părţi ale corpului, ei au nivele diferite de dexteritate ale mâinilor,
degetelor, particularităţi temperamentale şi de personalitate în executarea
gesturilor. Aceste atribute psihice, fizice şi psihologice vor influenţa în mare
masură expresivitatea gestului. Cu cât un gesticulator devine mai familiarizat cu
modul lor de executare, cu atât va fi mai uşor pentru el să–şi folosească gesturile
într-un mod cât mai personalizat. De asemenea, aşa cum limbajul unei persoane
care provine dintr-o anumită regiune prezintă unele variaţii regionale, care nu
constituie abateri de la normele limbii literare, există unele diferenţe regionale în
execuţia şi forma gesturilor, care nu pot fi depăşite decât printr-o comunicare
gestuală cu cât mai multe persoane provenind din regiuni diferite. Astfel, în timp,
se poate ajunge la conturarea unui limbaj gestual naţional uniform pentru toate
regiunile tării. Extrapolând, putem afirma că se poate contura un "limbaj
internaţional" comun pentru cei care folosesc aceeaşi limbă (de ex. engleza sau
franceza) în diferite ţări. Însă, acest lucru se poate realiza doar între participanţii
din diferite ţări care se întâlnesc adesea la conferinţe internaţionale şi îşi
formează un limbaj „esperanto” gestual. Oricum, nu putem vorbi de existenţa
unui limbaj gestual internaţional propriu-zis ci de limbaje naţionale cu elemente
de internaţionalitate.
În scopul facilitării comunicării între participanţii din diferite ţări la
conferinţe internaţionale unde se foloseşte limbajul gestual, comitetul pentru
limbajul gestual de la nivelul Federaţiei Mondiale a Surzilor a elaborat mai
multe ediţii ale limbajului gestual internaţional „Gestuno”, un fel de
„Esperanto”. Conform unei convenţii unanim acceptate, la aceste intâlniri

107
internaţionale se foloseşte limba engleză în comunicarea scrisă iar în cea orală,
limbajul gestual internaţional. În timp, unele gesturi folosite pe plan naţional au
căpătat o circulaţie internaţională prin folosirea lor mai frecventă. Aşa este cazul
cu numele propriu al ţărilor de unde provin surzii. Aceste gesturi au fost
considerate preferabile şi mai corecte sub aspect cultural şi politic de surzii
respectivi, trecând astfel în uz internaţional. Aşa este cazul pentru „România”,
care are forma unei mingi de rugbi sau pentru „Rusia”, reprezentată de mişcarea
degetului index sub buza de jos.
Ca toate limbajele vii, şi limbajul gestual a evoluat atât idiosincretic cât şi
idiomatic în general dar şi în familiile de surzi în trecerea lui de la o generaţie la
alta, de la o şcoală la alta sau de la o regiune la alta dându-i chiar o “culoare
locală” limbajului din ţara respectivă. De asemenea, între limbajul gestual şi
cultura naţională a unei ţări există o strânsă legătură, în sensul influenţării acestui
limbaj cu bogăţia mai mare a vocabularului acestuia, cu introducerea de
neologisme ş.a. Însă, limbajul gestual şi identitatea de sine a persoanei surde sunt
inseparabile, surzii fiind ceea ce vorbesc. Limbajul pe care îl foloseşte o
persoană surdă se află in inima identităţii sale culturale şi de aceea există o luptă
permanentă de păstrare şi de dezvoltare a acestui limbaj de către colectivitatea de
surzi. Pentru a comunica cu o persoană surdă, cu membrii famliei sale, cu
comunitatea de surzi nu este suficient să se cunoască dicţionarul gestual. Sunt
necesare cunoştinţe mult mai largi despre tot ce este legat de persoana surdă şi în
special de un contact permanent cu această colectivitate în toate ipostazele vieţii
sale.

Asemănări şi deosebiri între limbajul gestual si cel verbal

Literatura se specialitate ne-a relevat că vocabularul unei limbi
dezvoltate cuprinde sute de mii de unităţi lexicale, iar cel mai dezvoltat limbaj
gestual nu depăşeşte 7000 de unităţi gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este
de 75-100 de ori mai sărac decât limbajul verbal (A.R.Penilla, A.L.Taylor, 2003),
(T.F.Allen, R.B.Rawlings, A.N.Schildroth,1989). De exemplu, pentru cele 56568
de cuvinte din „Dicţionarul limbii române moderne” s-a constatat că există 2250
de gesturi corespunzătoare (I.Drăguţoiu, 1992). De asemenea, cercetarea
comparativă a gesturilor a depistat circa 900 de gesturi comune mai multor
limbaje gestuale naţionale (A.I.Diacikov, 1957) ceea ce conferă acestui limbaj o
universalitate relativă, care n-a putut fi depăşită de nici o limbă, inclusiv
Esperanto. Totuşi, nu putem vorbi de un limbaj internaţional al gesturilor, fiecare
limbaj gestual fiind diferit de la o ţară la alta şi impregnat cu elementele
culturale specifice fiecărei ţări.
În limba română, când utilizăm termenul de ,,expresie” sau ,,expresie
figurată” avem în minte mai multe cuvinte care, împreună, exprimă o singură
idee. În acest fel se face apel la sensul figurat al cuvintelor, cum ar fi ,,a profita
de condiţii favorabile” a avea ,,vânt la pupa”, ,,a face lucrurile pe dos”, ,,a pune
plugul înaintea boilor”ş.a. Încercând să trecem în exprimăm acest tip de expresii

108
în limbajul gestual românesc, constatăm că acest termen nu se potriveşte întru-
totul. Gesturile unice nu se pot traduce în limba română decât printr-o perifrază,
acest tip de ,,prescurtare semnificativă” conferă capacitatea de rezumare într-un
gest a unei idei mult mai complexe exprimate în limbajul verbal. Surzii
consideră că limba română este imagistică în ansamblul ei. Acest fapt ne
determină să credem că limbajul gestual are un caracter foarte expresiv, figurat şi
idiomatic în acelaşi timp. Combinarea acestor trei caracteristici poate să redea o
reprezentare delicată şi, în general, imperfectă a expresiilor idiomatice.
In orice ţară surzii se află într-o situaţie particulară, deoarece folosesc o
limbă minoritară când limba majoritară este diferită. Putem afirma că surzii sunt
cel puţin bi-culturali. Ei posedă propria cultură dar aceasta este impregnată în
egală măsură cu elemente ale culturii majoritare în diferite grade, în funcţie de
educaţia primită, de momentul apariţiei surdităţii, de profunzimea ei, de anturajul
în care se învârte persoana surdă, de influenţa mijloacelor mass-media, a
publicităţii ş.a.
Ca şi în limba română, limbajul gesturilor poate să redea expresii metaforice
care aparţin influenţei culturale a limbajului verbal. Acestea reprezintă funcţia
poetică şi creatoare a limbii, cuvintele fiind folosite cu un sens diferit de cel
general cunoscut. Modalitatea în care sunt formate aceste expresii diferă
considerabil. Aşa cum au evidenţiat mai mulţi autori, limbajul gestual este un
limbaj vizual deoarece semnele sunt motivate prin iconicitatea lor şi nu numai.
Limba română este foatre bogată în imagini, în special cea colocvială, astfel că
expresiile din limba română pot avea un sens total diferit de cel exprimat în
limbajul gestual dacă sunt traduse literal. De pildă, într-o cercetare efectuată în
1997, Anne Ducros şi Thea Nougaro au arătat că, în general, persoanele surde se
ataşează de sensul literal al cuvintelor ce compun o expresie şi nu înţeleg ideea
generală ce decurge decât după mai multe explicaţii. De ex. ,,acest om este un
vulpoi” care semnifică faptul că este un ,,om şiret” nu că omul este un vulpoi
(animal) dacă se ia inţelesul ,,ad literam”. Un alt exemplu este cel de ,,fereastră”,
care este un semn iconic. Mâinile reproduc forma cadrului ferestrei şi mişcarea
realizată de deschiderea ei. Cu toate acestea, prin deplasarea semnului în
apropierea inimii se poate obţine o metaforă ,,a deschide fereastra sufletului, a
spiritului,,. Însă procesul creării diferitelor metafore ne arată că nu toate
imaginile pot fi transpuse.

Crearea de gesturi noi

Prin gesturi noi înţelegem acele semne care au fost create în cursul
comunicării gestuale referitoare la acele obiecte care nu aveau în acel moment
un semn folosit în mod obişnuit sau gesticulatorul nu-l cunoştea şi care s-a
stabilizat mai târziu intrând în uzul general. În limbajul gestual finlandez se
cunosc cel puţin 11 moduri în care pot fi create gesturi noi ( Riita Vivolin-Karen
şi Kaisa Alanne, 2004), pe care le amintim mai jos:

109
- gesturile polisintetice, create prin procedeul metaforei. Astfel de gesturi descriu
forme, mărimi, combinaţii, moduri de funcţionare sau de manevrare. În
momentul când aceste gesturi noi se schimbă în gesturi fixate, ele pot funcţiona
ca o componentă a unui gest compus sau ca gest independent. De ex.,,telefon
mobil”, un gest care descrie cum este ţinut un telefon celular la ureche în cursul
unui apel. Iniţial, când a apărut telefonul celular, nu exista un gest fixat pentru el
dar nici în dicţionar nu era menţionat. Fenomenul este similar şi pentru alte
obiecte cum ar fi ,,internet”, ,,laptop”, ,,cip” etc.
- crearea de gesturi prin conversiune, desemnează o schimbare adusă unui gest
care acţionează ca predicat polisintetic pentru a forma un substantiv. Treptat,
acest gest se schimbă într-un gest fixat şi adesea este iniţiată o pronunţare a
cuvântului din limbajul verbal. De ex.:(,,Zboară cu un aeroplan”, ,,Întoarce cheia
în broască”).
- crearea de gesturi prin derivare, constă în formarea unui gest nou prin
schimbarea formei celui existent, prin adăugarea sau scăderea unui element din
gestul iniţial. De ex.: ,,a construi-constructor (prin adăugarea semnului de
persoană la verb). Aici pot fi adăugate numere şi gesturi care exprimă numere
referitoare la clădiri, preţuri sau ore incluse în orientarea, mişcarea sau locul de
articulare al gestului.
- crearea de gesturi prin încorporare, se referă la crearea de gesturi compuse prin
combinarea a două sau cel mult trei gesturi care descriu cuvinte împrumutate din
limbajul verbal.
- crearea de gesturi prin împrumuturi, din alte limbi sau din alte limbaje gestuale
se numeşte împrumutare prin citare. Astfel de împrumuturi sunt, de exemplu,
gesturile care denumesc ţări şi oraşe din alte ţări. Gesturile care au fost
împrumutate din alte limbaje gestuale şi a căror formă s-a schimbat parţial sunt
aşa numitele ,,împrumuturi speciale”, cum ar fi gestul ,,hetero”.. Un împrumut
complet adaptat din alt limbaj gestual este numit împrumut general. Se mai
cunosc acele împrumuturi prin translaţie, formate prin translaţia cuvântului sau
gestului din limbajul sursă în limbajul ţintă astfel încât structura limbajului sursă
este menţinută. De obicei, adesea împrumuturile prin translaţie efectuate în
limbajul gestual sunt împrumuturi din limbajul verbal, de ex.: computer, telefon
cu text, etc.
- crearea de gesturi prin abreviere, se referă la toate semnele iniţializate, cum ar
fi cele referitoare la zilele săptămânii.
- crearea de gesturi prin lărgirea semnificaţiei gesturilor existente. Semnificaţiile
diferite ale acestor gesturi se pot citi de pe buzele gesticulatorului ale cărui
gesturi urmează pronunţarea cuvintelor care pot fi cititi de pe buzele lui. De ex.:
a plănui – tehnologie, inginer, sistem, proiect, tactică. Pronunţarea acestor
cuvinte confirmă semnificaţia gestului.
- crearea de gesturi prin parafrazarea unei explicaţii. De ex.. prosop- a se şterge,
a se spăla.

110
- crearea de gesturi prin dactilarea unui cuvânt în ansamblul lui astfel încât
dactilarea schimbă sau cristalizează un gest nou. Prin această schimbare sau
cristalizare, mişcarea degetelor se poate schimba şi o parte din dactilare poate fi
omisă. De ex.: TAXI, gestul este format din două litere lae aşa-numitului alfabet
manual vechi (T şi X).
- împrumutarea de gesturi din limbajul verbal pentru denumiri profesionale cum
ar fi, de ex. ,,dischetă, compact-disc, etc. se numeşte terming.

Curs nr. 7
Clasificarea gesturilor.
Relaţia limbajului mimico-gestual cu cu gândirea.
Iconicitatea gesturilor

Ce este un gest şi care sunt elementele lui

Când învăţăm o limbă străină, acceptăm diversele schimbări privind ordinea
cuvintelor în propoziţie, modalităţile de redare a categoriilor gramaticale
specifice acelei limbi, chiar dacă sunt diferite de limba noastră maternă. În ceea
ce priveşte limbajul gestual, care este principalul mijloc de comunicare al
persoanelor cu surditate profundă, care a evoluat de a lungul vremii şi a devenit
un sistem de comunicare esenţial şi valoros pentru aceşti oameni, se pare că
auzitorii nu acceptă cu uşurinţă regulile gramaticale specifice limbajului gestual.
Acest limbaj bogat şi complex este visual, gestual şi spaţial, iar regulile sale de
combinare a gesturilor se adresează în primul rând vederii. Din acest motiv, el a
evoluat într-o direcţie vizuală, diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. De cele
mai multe ori se preferă să se folosească acest limbaj cu ordinea aranjării
gesturilor proprie limbajului verbal, ceea ce nu este acceptat de comunitatea
surzilor.
Din cauza insuficientei cunoaşteri a regulilor gramaticale ale limbajului gestual
şi a modalităţilor specifice de redare pe cale vizuală a informaţiei, a persistat
convingerea că limbajul gestual este un limbaj inferior, care combină la
întâmplare gesturile şi mimica, pentru a forma mesaje similare cu o telegramă. În
ultimii ani această atitudine s-a schimbat, ca urmare a cercetărilor efectuate de
tot mai mulţi lingvişti, care au evidenţiat complexitatea acestui limbaj,
principiile lui de formare, elementele spaţiale, caracteristicile manuale şi non-
manuale componente ş.a.
Informaţia transmisă pe cale vizuală, prin intermediul limbajului gestual, este
constituită din o combinaţie de mijloace cum ar fi expresia facială şi corporală,
mişcarea, folosirea spaţiului de gesticulare şi gesturi. Gesturile au fost comparate
cu cuvintele din limbajele verbale, ele având aceleaşi sarcini ca şi cuvintele în
limbajele sonore.Limbajele gestuale sunt formate din gesturi/semne care, atunci
când sunt combinate, formează propoziţii şi fraze. Aceste semne sunt formate de
diferite părţi ale corpului, la fel ca şi în limbajul sonor, unele fiind vizibile,

111
altele, nu. De pildă, corzile vocale, limba, plămânii şi buzele conlucrează la
emiterea sunetelor. Mişcările acestora sunt trimise spre zonele receptive din
creier, care le analizează, le interpretează şi formulează un răspuns. Când acest
lanţ complex funcţionează normal, comunicarea verbală decurge ca un proces
natural şi fără efort. În cazul limbajelor gestuale participă părţile vizibile ale
corpului care, prin intermediul vederii, transmit mesaje la creier, în zona
percepţiei vizuale, unde acestea sunt interpretate şi se elaborează un răspuns.
Astfel de combinaţii de gesturi au loc în conformitate cu structurile gramaticale
ale fiecărui limbaj gestual.
Gesturile înseşi constituie numai o parte a informaţiei vizuale. Cu toate că unele
gesturi sunt standardizate, elementele care poartă informaţia esenţială diferă
puţin în funcţie de vârsta celor care folosesc limbajul gestual (de ex. între copii şi
adulţi), între zone geografice (in zonele meridionale faţă de cele nordice)0, sau
chiar între persoane din aceeaşi zonă dar care au particularităţi temperamentale
diferite ş.a. Între anumite limite, aceste variaţii sunt considerate normale. Aşa
cum un cuvânt poate avea diferite semnificaţii în context, aşa şi un gest poate fi
realizat în mai multe variante, pentru a reda sensuri sau nuanţe diferite. Prin
urmare, este important nu numai să se înveţe cum se execută corect gesturile ci şi
să-i înţelegem pe surzi şi să apreciem bogăţia şi varietatea limbajului lor.
S-a observat un interes din partea auzitorilor faţă de originea gesturilor, imaginea
vizuală oferită de această origine constituind o legătură între formarea gestului şi
semnificaţia lui. De multe ori, cunoaşterea acestei origini facilitează asimilarea
gesturilor. Dar nu este posibil întotdeauna să oferim explicaţii ştiinţifice cu
privire la legătura dintre gest şi originea lui.
Desigur, un limbaj bazat pe vedere va funcţiona în mod diferit de cel sonor.
Această diferenţă a produs timp de sute de ani confuzii în mintea celor care au
intrat în contact cu limbajul folosit de surzi. Aceştia au respins limbajul gestual
ca fiind ,,gesturi întâmplătoare, imitative şi transparente”, un sistem de
comunicare brut şi primitiv, un limbaj ireal. Abia după 1960 s-a schimbat această
atitudine, mai ales când limbajul gestual a putut fi studiat cu ajutorul video-
casetelor.

Clasificarea gesturilor
Multă vreme limbajul gestual a fost considerat inferior limbajului verbal, un
înlocuitor sărac al acestuia până la primele studii lingvistice efectuate de William
Stokoe (1964). Pe baza cercetărilor efectuate de mai mulţi autori, putem afirma
că limbajul gestual nu este o simplă colecţie de gesturi. El are un set bine
organizat de simboluri şi de reguli folosite pentru a comunica informaţii, idei,
sentimente.
Unele teorii au sugerat că primele încercări ale fiinţelor umane de a vorbi
au fost onomatopeice (L. Wald, 1973). Însă, aşa cum limbajul verbal nu este o
colecţie de onomatopee, la fel şi limbajul gestual nu este o colecţie de
iconograme, de semne sau de mişcări mimice şi pantomimice. Într-adevăr, unele

112
gesturi au o legătură mai strânsă cu reprezentările obiectelor descrise, dar cele
mai multe au doar legături tangenţiale cu acestea. În cazul gesturilor abstracte
putem remarca lipsa oricărei legături cu obiectul reprezentat.
Aşa cum în artă se pot recunoaşte imaginile, formele sau ideile autorului,
aşa şi în limbajul gestual pot exista grade diferite de apropiere de obiectul
reprezentat, gesturile putând fi percepute vizual pe o scară mergând de la
pictorial, iconic spre abstract. Dacă gesturile ar fi numai pictoriale, mesajele ar
putea fi înţelese fără dificultate şi nu ar mai fi nevoie de lecţii pentru a le învăţa.
Gesturile de origine pictorială sau iconică pot fi executate în trei feluri:
a) degetele sau toată mâna imită conturul formei obiectului (afiş, card,
perete, casă, cărare, obiect curbat, tubular, rotund etc).
b) Se imită apucarea şi manevrarea obiectului (cană -,,a bea”, sertar -,,a
deschide un sertar”, brichetă -,,a aprinde bricheta”, ţigară -,,a fuma”, automobil
-,,a conduce un autoturism” etc).
c) Mâna însăşi poate constitui un obiect sau o parte a lui, de ex. ,,ibric”-,,a
turna din ibric”, ,,foarfecă”-,,a tăia cu foarfeca”, ,,petrol”-,,a alimenta o maşină
cu petrol” etc.
Aceste trei modalităţi de creare a gesturilor sunt foarte diferite încât cu greu pot
să contribuie la crearea vocabularului de gesturi, de aceea s-au creat clasificatori.
Alte gesturi prezintă doar o idee vizuală a semnificaţiei obiectului, având o
asemănare trecătoare cu acesta sau pot fi atât de abstracte fără a avea nimic
comun cu obiectul. Pe această bază gesturile pot fi grupate în gesturi
transparente, care pot fi recunoscute uşor de începători (de ex. ,,a bea”). Alte
gesturi sunt translucide, putând fi recunoscute cu oarecare dificultate (de ex.
,,ieftin”, care sugerează că ceva este redus, fără valoare). Când se cunoaşte
semnificaţia, devine clară legătura dintre formă şi sens. Un al treilea grup de
gesturi este complet codificat şi nu oferă nici un indiciu vizual (de ex. ,,cine?”).
În comunicarea mimico-gestulă surzii se pot folosi de mai multe categorii de
semne sau gesturi: naturale, artificiale, indicatoare.
1) semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin însăşi aspectul lor); de
exemplu semnul pentru casă- “are acoperiş”; cocoş- “are creastă”, gâscă- se
imită mersul legănat al gâştei, raţă – se imita macaitul ratei cu degetele mare,
index si mijlociu, care se duc la buye si imita macaitul ratei).
2) semne artificiale (pentru întuneric- trecerea mâinii prin faţa ochilor în semnul
de “este opac”, “negru”). Acestea implică o convenţionalitate mai mare;
3) dactilemele (semne digitale care imita mai mult sau mai putin literele
alfabetului).
4) semne indicatoare (indicarea obiectelor care se află în câmpul vizual al celor
care discută în timpul comunicării ).
Dimitrie.Rusticeanu (1935), a elaborat o interesantă şi originală sinteză a
diverselor sistematizări ale comunicării gestuale astfel:
I.Gesturi naturale :
Gesturi simple:

113
1) Gesturi demonstrative (indicative sau indicatoare): când obiectul se găseşte în
câmpul vizual (arătarea cu degetul a obiectului respectiv, gesturile pentru
pronume, pentru raporturile spaţiale etc.)
2) Gesturi imitative, când se schiţează o acţiune sau o stare, gestul şi
semnificaţia sunt identice: a bea, a mânca, a dormi, a plânge, a râde ş.a.
3) Gesturi descriptive; amintesc de figurile obiectelor (desenul în aer a liniilor
unei figure geomtrice, a inimii, potcoavei, ferestrei, stelei etc.). Gesturile plastice
sunt tot gesturi descriptive: corpul propriu serveşte pentru descriere (soldat,
naştere etc.).
4) Gesturi metodice:
a) Partea considerată pentru întreg. De exemplu, semnul pentru ,,tata”(semnul
mustăţii răsucite), ,,mama” (se mângâie obrazul duios), ,,casa” (se indică
acoperişul cu palmele în formă de unghi cu varful în sus), ,,iepure” (se imită
urechile, cu degetele index si mijlociu duse la nivelul urechilor) , ,,măgar” (se
arată urechile mari cu ambele degete mari atingând urechile, celelalte degete
fiind rasfirate) ş.a. Toate aceste gesturi pot să nu fie esenţiale pentru obiectul
semnificat.
b) Materializarea modului de fabricare: împletirea ciorapilor, lucrul la strung etc.
c) Materializarea modului de întrebuinţare: gesturile pentru degetar, tutun, supă
ş.a.
d) Exprimă efectul: dă naştere unor grimase pentru acru, oţet, piper ş.a.
e) Determinarea exactă a locului : gestul pentru cravată, nasture, fermoar ş.a
f) Exprimarea unei stări negative : gestul pentru orbire, surditate ş.a.
g)Exprimarea unei stări, unei situaţii a unei personae: gestul pentru deţinut,
pentru a exprima naţionalitatea unei persoane ş.a.
Gesturi compuse: ,,ţânţar” : gestul pentru “zboară şi înţeapă”; ,,albină”: gestul
pentru “zboară, înţeapă, miere”; ,,cireşe”: gestul pentru culoarea roşie şi
scuiparea sâmburelui” ş.a.m.d.
II. Gesturi artificiale arbitare: care “nu sînt în legătură cu cea ce înseamnă”. Sunt
gesturi simbolice de ex. : pentru folosirea auxiliarului ,,a fi” şi pentru tot ceea ce
se include în noţiuni abstracte. Semnele arbitare sînt adoptate pe baza înţelegerii
(asentimentului) celor care le folosesc.
III. Gesturi convenţionale : Ele derivă din gesturile naturale precum şi din cele
artificiale. După acelaşi specialist gesturile mai pot fi: omonime, sinonime,
derivate.
Dactilemele sunt socotite gesturi destinate să reprezinte vizibil fonemele.
Gesturile naturale şi cele indicatoare au, de obicei, aceeaşi valoare comunicativă.
În stânsă legătură cu ambianţa comunicării şi conţinutul la care se referă,
gesturile pot acoperi în mod firesc aceleaşi necesităţi. Aşa se explică, de
exemplu, că dacă obiectele asupra cărora se discută sunt în vecinătate, surzii nu
le mai redau prin semnul mimico-gesticular, ci prin cel indicator: referindu-se la
cămaşă, arată gulerul sau referindu-se la fereastră, indică fereastra ş.a.m.d. Din
studierea structurii şi dinamicii comunicării prin mimico-gesticulaţie, rezultă că

114
aceasta beneficiază de o dezvoltare stadială. Este un sistem complex de
comunicare iar în acelaşi timp supus în permanenţă influenţelor integrării,
amplificării şi diversificării.
În funcţie de nivelul dezvoltării psihice al persoanei surde şi de bogăţia
informaţională de care dispune, componentele mimico-gesticulaţiei surzilor îşi
schimbă nu numai posibilităţile valorii communicative, dar şi frecvenţa în cadrul
ansamblului general al comunicării. Astfel, pe baza cercetărilor întreprinse
asupra surzilor de diverse vârste s-a constatat creşterea frecvenţei şi a valorii
comunicative a gesturilor artificiale, reducerea frecvenţei (dar nu şi a valorii
comunicative) a gesturilor naturale şi indicatoare, care relevă evoluţia limbajului
mimico-gestual, condiţionarea sporită pe care acesta o primeşte din partea
limbajului verbal şi a gesturilor artificiale ale auzitorilor, succesele care se obţin
în abstractizarea şi generalizarea semnelor.
În privinţa posibilităţilor precizării, delimitării şi extinderii conţinutului pe care îl
exprimă, gesturile sunt inferioare cuvîntului. Ele exprimă deci noţiuni de specie
ca: palton, costum, tramvai, troleibuz, cal, urs, iepure, dar nu exprimă noţiuni de
gen, ca: îmbrăcăminte, transport, animale.
Gestul surdului are întotdeauna caracter situativ (situaţional), concret (intuitiv).
Trăsăturile gesturilor derivă din imaginile pe baza carora au fost create. În
clasificarea realizată de Gheilman (citat de C.Pufan, 1972), acestea sunt:
1) concretismul (specificul structural concret);
2) semnifiatia nedefinită (deci nelimitata precis). De exemplu, cu
ajutorul unuia şi acelaşi gest se pot exprima semnificaţii de tip substantival
(nominal) şi verbal;
3) paralelismul mimic (poate exista în cazul în care sunt mai multe
gesturi pentru acelaşi obiect. În cadrul colectivelor de surzi într-o şcoală, pot
coexista în comunicare doar la început mai multe gesturi pentru un obiect, căci
după aceea se selecţionează şi se impune pentru toţi un singur gest. Experienţa
dovedeşte că, de obicei, reuşeşte să se impună acel gest care înfăţişează obiectul
în modul cel mai inteligibil.
Există totuşi situaţii, în care se generalizează gestul la care recurg profesorii,
educatorii sau elevii mai apropiaţi din şcoală (elevii care posedă un anumit
prestigiu în faţa celorlalţi datorită rezultatelor la o anumită activitate: buni la
învăţătură, la diferite activităţi sportive; cei cu înfăţişare deosebit de plăcută, care
dispun de forţă fizică ieşită din comun sau au alte calităţi.
4) relativa universalitate (asigurată de însăşi caracterul intuitiv al
gestului Acestei trăsături i s-ar mai putea spune ,,caracterul esperantist al
gestului”, prin posibilităţile pe care le oferă de a fi folosit cu aceeaşi semnificaţie
de către persoane din diverse ţări.
Prezintă importanţă clasificarea specială care aparţine lui W.Wundt. El a împărţit
gesturile în : a) descriptive şi b) plastice. Această clasificare, în esenţă, nu diferă
de cea în gesturi naturale şi artificiale (convenţionale). Prin semnificaţia lor,
gesturile naturale şi cele artificiale pot exprima în aceeaşi măsură concretismul

115
obiectelor. Ca, rol ele sunt, deci, echivalente, fiind subordonate structurii şi
nivelului cunoaşterii.
Semnele artificiale folosite de surd, prin simpla lor prezenţă în limbajul mimico-
gestual nu reprezintă elemente de comunicare superioare celor naturale, deoarece
include acelaşi conţinut limitat al gândirii.
Nu numai din analiza trăsăturilor gesturilor dar şi a semnificaţiei lor rezultă, că
gândirea în imagini a surdului dispune de o evoluţie inferioară celei noţional-
verbale.
Faptul că surzii din diferite ţări, se folosesc de unele semne comune a fost
observat de multă vreme, mai ales de către specialişti. Surdo-pedagogul rus
V.I.Flery a constatat, că din totalul de 72 gesturi (urmărite de dînsul la surdo-
muţii ruşi şi francezi), un număr de 32 (deci 45%) erau comune. O atare situaţie
nu se întâmplă însă cu cuvintele limbii franceze şi ruse deoarece aceste limbi nu
dispun de un număr atât de mare de elemente comune. Gheilman a făcut o
asemenea statistică, găsind că 75% din acele semne s-au păstrat şi se folosesc
întocmai, 22,5% şi-au modificat caracterul (putând totuşi să fie înţelese), iar
2,5% au fost înlăturate sau au dobândit o nouă semnificaţie.
La baza schimbarii continutului şi abandonarii gesturilor stau de obicei
motive sociale. Multe tradiţii şi obiceiuri care s-au schimbat au determinat
modificări de aspect sau de semnificaţie la unele gesturi. De exemplu, surzii din
timpul lui Flery, spre a spune prin gest “tată” schiţau sărutarea mâinii drepte
(dosul palmei). Gestul era legat de felul în care se manifesta atunci respectul
copilului faţă de tată. În prezent surdo-muţii ruşi, pentru semnul “tată”, duc mâna
dreaptă cu palma în jos la frunte, apoi sub bărbie. Surzii din ţara noastră, redau
de obicei semnul “tată” prin schiţarea “are mustaţă”, chiar dacă persoana
respectivă nu poartă mustaţă.
În mimico-gesticulaţie, prin elementul gest, obiectul nu e redat niciodată în
totalitatea trăsăturilor sale; din totalul trăsăturilor obiectului (ale imaginii lui)
surdo-mutul selectează una sau un număr foarte restrâns. Obiectul este redus
astfel la una sau câteva aspecte intuitive, care vor deţine rol de simbol. Ca
element al limbajului, simbolul gestual devine în mod treptat factorul care
asigură acumularea şi exprimarea experienţei legată de un anumit obiect sau de o
întreagă categorie. Se constată că trăsăturile pe care le menţionează surdul în
mimico-gesticulaţie, în legătură cu un obiect sau altul nu sunt întotdeauna cu
necesitate caracteristice. De multe ori ele sînt considerate caracteristice pentru
obiectele la care se referă, numai de către câţiva surzi.
Analog cuvântului, semnul mimico-gesticular deţine rol de integrator al
experienţei senzorial-logice. Totuşi numărul semnelor pe care le găsim la surzii
dintr-o anumită ţară este întotdeauna mai restrâns (de câteva sute de ori mai mic)
decât al cuvintelor folosite de către cetăţenii auzitori ai ţării respective.
Limba vorbită este deci mai bogată în denumiri (termeni) decât mimico-
gesticulaţia; totodată ea oferă posibilităţi pentru diferenţieri mai multe şi mai
precise în gândire. Reiese, de asemenea, că există multe deosebiri între

116
pantomimică şi mimică din comunicarea surdului şi formele respective din artă
ale auzitorilor; cele din arta figurativă a auzitorilor sunt întotdeauna mai bogate
şi mai accentuate spre a realiza o expresivitate mai mare, sînt modalităţi de
exprimare specifică gândirii noţional-verbale.

În mimico-gesticulaţie, aceleaşi semn poate include semnificaţii diferite, în

funcţie de semnele învecinate. Aşa este cazul semnelor de tip omonim. De
exemplu, “fel-soră”= redare prin semnul atingerii longitudinale a degetelor
arătătoare de la ambele mâni; ,,câine”, a fi muşcat de câine=mişcări de apucare
cu mâna şi cu gura. Se utilizează, de asemenea, gesturi de tip sinonim. Ele au
însă o frecvenţă mai restrânsă decât omonimele. Provenienţa acestora constă
îndeosebi în variabilitatea semnelor cu care vin copiii la şcoală (înainte de a se
impune unul din gesturi pentru fiecare semnificaţie). În coletive sau grupuri de
surzi (de exemplu, în condiţiile unei singure şcoli), mimico-gesticulaţia
evoluează selectiv către raportarea şi folosirea unui singur semn pentru o singură
semnificaţie.
Limbajul mimico-gesticular este mai economic iar în acelaşi timp mai schematic
decât limbajul cuvintelor. Mimico-gesticulaţia este mai puţin perfecţionată iar, ca
atare, mai puţin adecvată pentru însăşi dezvoltarea gândirii în complexitatea ei.
În procesul formării şi dezvoltării comunicării verbale la surzi, ca urmare a
faptului că scrisul se poate însuşi mai repede decât pronunţarea, se abuzează
uneori de folosirea unor cuvinte scrise. Chiar dacă aceste cuvinte au o
componenţă fonematică uşor de realizat, trebuie stabilit încă de la început un
echilibru între scris şi citit. Nu trebuie pierdut din vedere că, la începutul
demutizării, cuvântul de obicei deţine rol prea puţin important în procesul
gîndirii. Mai ales dacă i se cunoaşte numai forma scrisă sau numai pronunţarea,
el va îndeplini doar funcţii de simplă recunoaştere (mecanică sau conştientă).
Treptat, prin ambele aspecte, cuvântul va ajunge să deţină rolul pe care îl are în
mod obişnuit în limbajul verbal şi în toate celelalte procese psihice (formate pe
această cale) ale auzitorului. Imaginea generalizată, ca şi noţiunea, dispune de
posibilităţi de a se deschide în judecăţi şi raţionamente. La rîndul lor judecăţile şi
raţionamentele devin condiţii, la început pentru îmbogăţirea şi restructurarea
imaginilor generalizate, apoi pentru noţiunile exprimate verbal
La permanenta îmbogăţire şi restructurare a imaginilor generalizate, iar apoi a
noţiunilor, contribuie nu numai cuvintele pe care le ia la cunoştinţă în întreaga
perioada a demutizarii. Analizând procesul formării unor noţiuni la copilul
auzitor, precum şi al imaginilor generalizate la surd, pe baza unei categorii de
obiecte cu care copulul vine în contact mai ales în perioada şcolară (de exemplu,
formarea noţiunilor şi a imaginilor generalizate de “caiet”, “carte”, “catalog”,
“pupitru”, “strung” unii autori au constatat că în stadiul demutizării începătoare,
procesul cunoaşterii înregistrează o evoluţie asemănătoare (C.Pufan, 1972),
(M.Popa, 2001). Prin cunoaşterea şi altor obiecte de acelaşi fel se îmbogăseşte
conţinutul gândirii ca proces de cunoaştere. Tot acum operaţiile logice (analiza şi

117
sinteza, abstractizarea şi generalizarea, comparaţia, concretizarea), care la
auzitor asigură formarea noţiunii, la surd vin în sprijinul evoluţiei reprezentării
sau imaginii individuale către imaginea de grup şi formarea imaginii
generalizate.
La auzitor generalizarea se menţine un timp foarte scurt numai la nivelul
caracteristicilor imaginii, căci imaginea şi semnificaţia ei primeşte învelişul
convenţional verbal care permite lărgirea continuă a sferei noţiunii şi
îmbogăţirea nelimitată a conţinutului său .
Generalizarea, ca şi celelalte operaţii logice la nivelul imaginii, continuă la
surdomutul in curs de demutizare pâna când cuvântul va deveni principalul
factor al comunicării şi dinamizării gândirii. Formarea imaginilor generalizate,
exprimarea lor prin intermediul mimico-gestculaţiei, precum şi activitatea
desfăşurată de surd, constituie dovezile cele mai convingătoare, că in tot ceea ce
caracterizează gândirea acestuia se remarcă trăsăturile relaţionale specific
umane. Mimico-gesticulaţia, precum şi felul în care se manifestă surdul în cadrul
activităţii pe care o desfăşoară, duc la concluzia, că gândirea în imagini nu e
lipsită de unele dintre formele elementare ale raţionamentului inductiv şi prin
analogie.
Strânsa legătură a operaţiilor de gândire cu procesele de gândire, poate fi luată
ca argument în favoarea tezei că dacă inducţia şi deducţia ar fi absente din
gândirea surdlui, ar deveni inexplicabilă însăşi formarea imaginilor generalizate,
precum şi a tuturor proceselor de gândire specific umane. Procesele de gândire şi
operaţiile logice ale surdului nu se formează in etape diferite, ci simultan, pe
baza aceluiaşi material reflectoriu,-cunoaşterea predominant senzorială. De
aceea, mimico-gesticulaţia serveşte atât comunicarea cât şi unele dintre
necesităţile cunoaşterii.
Gindirea in imagini a surdului permite prea puţin evoluţia principalelor calităţi
care se realizeaza la auzitor prin mijlocirea cuvântului,cum ar fi caracterul critic
(discernamântul), supleţea, rapiditatea, lărgirea (profunzimea). Această situaţie
este consecinţa şablonismului, simplismului, inerţiei şi altor trăsături calitative
negative ale gândirii, care la surd sunt mai evidente, găsind un climat mai
prielnic de dezvoltare decât la auzitor.
Prin conţinutul, variabilitatea şi eficienţa sa, cuvântul stimulează şi îmbogăţeşte
nu numai gândirea şi limbajul, dar şi celelalte procese psihice, mai mult decât le
stimulează şi le imbogăţeşte semnul mimico-gesticular. Prin noţiunea pe care o
asigură treptat, el devine cel mai important integrator al experienţei senzoriale şi
logice. Cu ajutorul cuvântului sunt acumulate şi sistematizate în noţiuni atât
rezultatele reflectorii la nivelul treptei senzoriale a cunoaşterii, cât şi cele care se
obţin la nivelul treptei abstracte, generalizatoare. Nu trebuie pierdut însă din
vedere, că însăşi auzitorul recurge la unele semne mimico-gestuale. Valoarea lor
comunicativă nu este întru-totul identică la copilul şi adultul auzitor, după cum
nu poate fi identică nici la copilul şi adultul surdo-mut.

118
 Prin specificul său, imaginea generalizată nu este adecvată spre a indeplini
până în cele mai mici detalii toate atribuţiile pe care le indeplineşte în gândire
noţiunea bazată pe cuvânt. De aceea se poate spune, ca ea este un analog al
noţiunii dar nu un echivalent total.
Fiind strâns legată de concret şi operând cu caracteristici ale acestuia, imaginea
generalizată se dovedeşte a fi mai adecvată pentru a îngloba şi reda fidel
conţinutul empiric al reflectării senzoriale, deci al senzaţiilor, percepţiilor şi
reprezentărilor. Ea dispune de caracteristici obiectuale, asigurate de
reprezentările despre obiecte şi fenomene. De aceea, la nivelul imaginii
generalizate, posibilităţile abstractizării, ca şi ale celorlalte operaţii logice, sunt
intotdeauna mărginite. Datorită naturii sale evident intuitive, imaginea
generalizată reuşeşte să asigure mai ales reflectarea la nivel inferior; nu poate
stimula în modul cel mai intens dezvoltarea gândirii. Chiar şi în această
împrejurare iese în evidenţă funcţia compensatoare a mimico-gesticulatiei.
Manifestările surdului total, deci cu atât mai mult, cele ale surdo-mutului
în curs de demutizare, au un evident caracter social. Deşi ei nu folosesc limbajul
sonor ca mijloc de comunicare, surzii şi-au însuşit şi se folosesc de o anumită
experienţă socială la nivelul mediului în care trăiesc, cu ajutorul comunicării prin
gesturi şi al activităţii. În acelaşi timp se poate spune că viaţa împreună cu
auzitorii i-a “umanizat”. Înseşi manifestări de natură afectivă sau declanşate de
afectivitate, ca: bucurie, oftat, râs, plans, nervozitate ş.a. au un evident character
social; ele nu pot fi confundate cu reacţiile afective întâlnite la maimuţă. Îşi
demonstrează şi în acest caz valabilitatea teza că reprezentarea sensibilă apare şi
la celelalte animale, pe când cea reflexivă, “intenţionată”, există numai la fiinţele
care posedă raţiune. Limbajul mimico-gestual al surdului dispune de
caracteristici semnalizatoare specific umane. Îndeplinind rolul de limbaj,
mimico-gesticulaţia posedă funcţia de comunicare, precum şi pe cea de
cunoaştere; ea sprijină dezvoltarea gîndirii, fiind în interdependenţă cu gândirea
în imagini (specifică) şi exprimă rezultatele gândirii în imagini.
Raportând mimico-gesticulaţia la sistemele de semnalizare se poate spune că
limbajul mimico-gesticular nu se limitează la ceea ce a numit I.P.Pavlov, primul
sistem de semnalizare. Dacă s-ar limita la acesta, mimico-gesticulaţia ar fi lipsită
de multe dintre atributele sale. La fel ar fi greşit să se afirme, că mimico-
gesticulaţia este echivalentă într-un totul cu cel de-al doilea sistem de
semnalizare; privită astfel, mimico-gesticulaţiei i s-ar atribui anumite
caracteristici pe care realmente nu le posedă. Mimico-gesticulaţia include
caracteristici ale primului sistem de semnalizare (de natură senzorial-perpectivă)
şi multe dintre cele care aparţin celui de-al doilea sistem (funcţia de comunicare
umană).
Mimico-gesticulaţia surdului are o structură complexă; ea evolutionează,
se îmbogaţeşte, se rectifică (prin învăţare); nu se limitează la un număr mic de
semnale. Pe de altă parte acestea nu sunt înscrise în codul genetic uman, ceea ce
le face diferite de cele pe care le posedă lumea animală. Ca şi limbajul

119
cuvintelor, mimico-gesticulaţia îndeplinind funcţia de comunicare, dispune de un
character-istoric evident, se formează şi evoluează în societate, prin conţinutul
său oglindind diversele schimbări ale societăţii. Cu ajutorul semnelor mimico-
gesticulatorii, surdutul îşi însuşeşte experienţa de viaţă în mediul social în care
trăieşte, acumulând cunoştinţe despre utilitatea socială a obiectelor; îşi formează
deprinderi de muncă; acceptă sau respinge diverse norme de comportament şi
convieţuire socială ş.a.m.d.

Unele gesturi sunt produse cu o singura mână (gesturi uni-manuale) iar altele
sunt executate cu ambele mâini (gesturi bi-manuale). Un gesticulator dreptaci
produce gesturile uni-manuale îndeosebi cu mâna dreaptă iar cel stângaci, cu
mâna stângă, aceasta fiind mâna lor dominantă sau activă iar cealaltă mână este
numită mână ne-dominantă sau pasivă. În cazul gesturilor executate cu ambele
mâini ele pot fi divizate în două grupuri pe baza rolului jucat de aceste mâini.
a) când ambele mâini se mişcă, ele au, în general, aceeaşi configuraţie.
Mişcarea lor poate fi : 1) o mişcare de ,,copiere”, când mâinile se mişcă simultan
şi în aceeaşi direcţie (de ex. ,,paralel”, ,,împreună”, ,,alături”); 2) o mişcare
,,opusă”, când mâinile se întâlnesc una cu alta sau se separă una de alta (de
ex. ,,divorţ”); 3) când mâinile fac aceeaşi mişcare dar în direcţii diferite, trecând
una peste alta (de ex. ,,a depăşi”, ,,peste”);
b) când mâna dominantă se mişcă iar cea pasivă stă:
1) mâna pasivă este locul de articulaţie al gestului (de ex. ,,a simţi”)
2) ambele mâini au aceeaşi configuraţie (de ex ,,împreună”)
3) mâinile au diferite configuraţii (de ex. ,,unt”).
Există mai mulţi factori care uşurează învăţarea limbajului gestual. De pildă,
anumite semne au forme şi mişcări similare şi, în anumite cazuri, pur şi simplu,
reproduc mişcarea sau imită forma obiectului. Unele semne reconstituie sau ne
reamintesc unele caracteristici ale obiectului sau acţiunii, De exemplu, semnul
pentru elefant înfăţişează trompa elefantului în timp ce semnul pentru un sport
reproduce mişcarea caracteristică acestuia. Uneori, recunoaşterea originii unui
semn ne ajută să ne reamintim semnul mai uşor. De exemplu, pentru lapte
semnul îşi are originea în acţiunea de mulgere a vacii.

Iconicitatea gesturilor
Multe gesturi seamănă cu ideea pe care o reprezintă, cu forma sau cu modul lor
de acţionare.. Ele dau o imagine vizuală corespunzătoare ideilor, obiectelor,
mişcărilor sau oamenilor pe care îi reprezintă. Această imagine nu reprezintă un
gest sau o pantomimă realizată la întâmplare ci implică modalităţi controlate şi
convenţionalizate de prezentare vizuală a informaţiei. De pildă, obiectele pot fi
reprezentate prin conturul sau forma lor, prin modalitatea de manevrare sau
mişcarea care se realizează cu ele. Uneori o combinare între aceste elemente nu
este exclusă. Unele gesturi au un grad de iconicitate mai puţin evident

120
dobândind un grad de convenţionalitate mai mare, legat de forma de bază a
mâinii, de aşezarea gestului, de unele legături mai abstracte ş.a.
Unele gesturi sunt foarte uşor de reprodus şi de înţeles, fiind evidente,
reprezentând obiectele după forma lor. De pildă, degetele curbate sunt folosite,
de obicei, să reprezinte obiecte curbate (o minge, un pahar de coniac) sau
suprafeţele curbate ale acestora. Mâinile plate sunt folosite pentru a reprezenta
obiecte plate (carte, cutie, masă). Prin convenţionalitatea dobândită, aceste
gesturi se pot referi la orice obiect iar prin unele modificări ale gestului se oferă
informaţii suplimentare despre el. De ex. prin adăugarea gestului ,,mare” la
,,minge” se obţine gestul ,,minge mare” etc. Prin folosirea degetelor index şi
mare se poate contura forma obiectului. De ex. card bancar bilet, tablou, farfurie
etc. Manevrarea sau mişcarea asociată cu obiectul sunt deosebit de importante în
reprezentarea lui adecvată (de ex. banană, măr, volan, călcarea rufelor) ş.a. Aici
creşte mult în importanţă forma pe care o ia mâna precum şi unghiul, poziţia şi
mişcarea pe care o face pentru a reprezenta un anumit obiect.
Poziţia obiectelor sau a oamenilor în relaţie unii cu alţii este arătată prin folosirea
unor prepoziţii cum ar fi pe, sub, peste ş.a. Însă, prepoziţiile nu sunt folosite
întotdeauna, mai importantă este ,,poziţionarea” gesturilor în spaţiu. În cazul
obiectelor concrete, legătura dintre forma unui gest şi semnificaţia lui apare
destul de repede. Totuşi, în cazul unor concepte abstracte, cum ar fi, de ex.
,,orice”, ,,trebuie”, ,,sigur”, ,,nesigur” ş.a. este implicată o anumită iconicitate
pentru a reprezenta semnificaţia într-o modalitate care poate fi mai potrivită sub
aspect visual. Folosirea unor mişcări sigure, accentuează idea insistenţei sau
obligaţiei (de ex. ,,trebuie”, ,,sigur”) în comparaţie cu mişcarea de fluturare a
palmei care denotă îndoială sau nesiguranţă (de ex. ,,nesigur”, ,,oricum”).
Mişcarea gesturilor negative pare să fie un indicator al sensului unui gest.
Aceasta se execută mai departe de corp sau de cap. În acest caz, expresiile
faciale şi corporale sunt deosebit de importante pentru transmiterea aspectelor
negative ale gesturilor, putând arăta intensitatea şi gradul lor (ex. ,,nu cred”, ,,nu
ştiu”, ,,nu-mi place”, nu vreau”ş.a.).
Indicarea constituie baza unor gesturi cum ar fi pronumele, care reprezintă
o modalitate de a indica obiectele fără a le denumi,precum şi arătarea părţilor
corpului, a direcţiilor etc. Se foloseşte, de asemenea, îndreptarea privirii spre un
loc anume pentru a ne referi la un obiect plasat dinainte în acel loc.
Rolul contextului este deosebit de important în distingerea diferitelor
semnificaţii ale unui gest. Aşa cum cuvintele pot avea diferite semnificaţii în
funcţie de context, aşa şi gesturile diferă după felul cum sunt executate, după
poziţia plasării, direcţia şi mărimea mişcării. De pildă, cu ajutorul gestului
,,lumină”, se poate reprezenta o lustră (poziţia spre tavan), o veioză (schimbarea
poziţiei spre jos), razele soarelui, luminile de poziţie ale unei maşini, lumina-
fulger a unui aparat de fotografiat, luminile unui semafor, ale unui far ş.a.
Contextul în care este folosit acest gest aduce precizia necesară. Se cunosc şi

121
forme alternative, variaţii regionale ale aceluiaşi gest, elemente comparabile cu
accentul sau dialectul din limbajul verbal.
Aşa cum în limbajul verbal există o versiune oficială, exactă, gramaticală
a folosirii cuvintelor şi o versiune în care cuvintele se folosesc altfel în situaţii
intime, adică între prieteni foarte apropiaţi, în cazuri neoficiale, la întâlniri cu
prietenii etc. la fel este situaţia şi în limbajul gestual, care va prezenta forme sau
variaţii mai mult sau mai puţin ,,standardizate”, în funcţie de împrejurările în
care sunt folosite.
Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele asemănări, dar şi
diferenţe fundamentale, acestea datorându-se în special direcţiilor auditive şi,
respectiv, vizuale în care au evoluat cele două forme de limbaj. Se apreciază că,
în general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog părţilor de vorbire, nu are
mijloace de marcare gramaticală a acestora. Se poate realiza doar o clasificare
lexicală a gesturilor (L. Wald, 1973, A. Bergman, 1979), după sensul celor
exprimate. Totuşi, limbajul mimico-gestual trebuie privit ca un limbaj adevărat,
având majoritatea trăsăturilor lui esenţiale. Astfel, el îndeplineşte funcţia
generală de comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social;
operează cu noţiuni (deşi cu un nivel de generalitate mai scăzut), fiind un
instrument al gândirii. Unele cercetări efectuate de H.P.Meadow (1968) au
evidenţiat că ambele forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de
codificare şi decodificare a propoziţiilor şi de interpretare a sensului.
Cele mai multe cercetări comparative efectuate dinainte de 1960 au evidenţiat
mai ales insuficienţele limbajului gestual, omiţând tocmai faptul esenţial că
ambele forme s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul gestual are
numeroase caracteristici vizuale, el se adresează ochiului nu urechii. Evidenţiem
mai jos câteva din cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj
reliefate de B.T. Tervoort (1978):
- limbajul verbal are un grad mai înalt de convenţionalitate faţă de
conţinutul realităţii pe care o denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;
- comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, percepându-se vizual gestul
şi toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de
exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic
structurată a limbajului verbal;
- în condiţii nefavorabile comunicării vizuale (timp de noapte,
emiţătorul aflat la distanţă mare sau în contra lumină) nu se poate realiza
dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura
nestingherită;
- acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi
volum de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj (U. Bellugi, 1981, L.
Lieth, 1978). Totuşi, execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp decât
este necesar în cazul emiterii verbale a cuvintelor.
- se consideră că, de obicei, sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte
pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia

122
gesticulată este abreviată. Printr-un singur gest se poate exprima una sau mai
multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate ar
putea să creeze confuzii în mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru
nu se întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din
contextul în care sunt utilizate.

Dacă în trecut limbajele gestuale au fost asimilate cu gesturile sau cu mimica

(pantomimica) din cauza folosirii aceluiaşi canal de comunicare şi a acelorlaşi
părţi ale corpului în mişcare, astăzi situaţia s-a schimbat radical. Trebuie să
precizăm că, prin ele însele, gesturile sau mişcările specifice pantomimei nu
constituie un limbaj, deşi sunt folosite în actul comunicării. Gesturile sunt
folosite de auzitori numai ocazional, ca atare, pentru a transmite mesaje scurte,
de obicei acolo unde perceperea auditivă este dificilă sau pentru a întări
semnificaţia unui mesaj verbal. Dar fiecare vorbitor foloseşte aceleaşi gesturi în
mod diferit. Ele nu sunt nici precise, nici standardizate. Atât surzii cât şi auzitorii
folosesc anumite gesturi naturale derivate din experienţa cotidiană: indicarea,
clătinarea capului, scuturarea lui sau expresii faciale similare, cum ar fi cele de
surpriză sau de îndoială. Spre deosebire de auzitori, surzii folosesc aceste gesturi
naturale împreună cu altele într-o modalitate care oferă gesturilor semnificaţii
precise şi consistente, îndependente de limbajul verbal.
Mimica şi pantomimica sunt o formă de artă, nu un limbaj. Un mim poate imita
viaţa, folosind un repertoriu propriu de gesturi convenţionale sau naturale,
expresii faciale şi mişcări. El ,,povesteşte” acţionând în timp real, în prezent.
Spre deosebire de acest mim, un gesticulator, ca şi un vorbitor, se poate referi la
prezent, trecut sau viitor, folosind spaţiul de gesticulare ca o scenă pentru
mesajul său, fără să se mişte prea mult. Unele din acţiuni pot avea aspect de
pantomimă, dar acestea sunt introduse într-o schemă gramaticală care poartă
semnificaţii precise. Când persoana surdă trebuie să comunice cu un auzitor, ea
pune accent pe aspectele mimice ale limbajului cu scopul găsirii unui limbaj
comun.
Aşa cum fiecare naţiune are propriul său limbaj, la fel şi limbajul gestual din
fiecare comunitate de persoane surde prezintă diferenţe în funcţie de evoluţia lor
de-a lungul secolelor. Aşa cum diferă cuvintele din diferite limbaje verbale, aşa
diferă şi gesturile unele de altele de la o ţară la alta. Mai mult, există şi diferenţe
regionale în cadrul aceleiaşi ţări aşa cum există diferenţe dialectale şi în cadrul
aceluiaşi limbaj verbal folosit în diferite zone ale ţării. De pildă, este evident că
limbajele gestuale, folosite de surzii din Statele Unite, Australia, Marea Britanie,
din unele state africane, din zona Pacificului de Sud sau din ţările arabe, care au
aceeaşi limbă naţională (engleza), prezintă diferenţe semnificative. Totuşi, după
un moment de tatonare, persoanele surde provenind din ţări diferite, pot sa
ajungă mai repede la inţelegere decât auzitorii care nu ao o limbă comună.
Aceasta din caiza gradului de iconicitate mai ridicat al gesturilor din limbajul
gestual.

123
Deoarece toate limbajele gestuale folosite de surzi sunt produse prin mişcări ale
corpului şi sunt recepţionate cu ajutorul vederii, ele pot prezenta sensuri comune
ale unor idei. Astfel, s-a ajuns la crearea unor scheme vizuale similare în toate
limbajele gestuale naţionale. În consecinţă, gesticulatorii din diferite ţări pot să-
şi adapteze vocabularele mult mai uşor decât o pot face auzitorii şi pot să
elaboreze un cod comun de comunicare pentru folosire temporară.

Curs nr. 8
Formele reprezentative ale mâinii în limbajul gestual

O trăsătură semnificativă a limbajului gestual este modul specific în care

persoanele surde folosesc anumite forme ale mâinii ca reprezentare directă a
oamenilor şi obiectelor. Aceste forme ale mâinii se execută într-o diversitate de
gesturi. De pildă, degetul index poate fi folosit pentru a reprezenta o persoană,
dar acest lucru nu înseamnă că degetul index reprezintă persoana. În acest fel,
acest gest poate fi folosit pentru a indica aşezarea, mişcarea şi poziţia persoanei
în relaţie cu un grup de persoane. De ex. ea se poate mişca înainte sau înapoi, se
poate roti în jur, mişcările pot fi infinite, în funcţie de context. Degetul îndreptat
spre sine arată că se referă la persoana care vorbeşte. Dacă degetul este îndreptat
spre exterior, înţelegem că este vorba de alte persoane. Astfel, degetul index
poate indica pronumele personal, posesivitatea. Mişcările repetate în exterior
arată că este vorba de indivizi separaţi, rotirea degetului indică ,,singuratatea”,
izolarea. O simplă mişcare de depărtare sau de apropiere a indexului de corp
indică plecarea sau, respectiv, venirea unei persoane. Trecerea indexului pe sub
palme cealaltă poate semnifica evadare, fuga de ceva. Folosirea ambelor degete
index poate reprezenta că o persoană se află în spatele/în urma alteia, că se
întâlnesc una cu alta, că se află faţă-n-faţă sau în opoziţie, că sunt rivale.
În mod similar, folosirea ambelor mâini poate reprezenta un grup de oameni care
se pot afla în diferite poziţii (în şir indian, în cerc, care se luptă unii cu alţii care
se integrează, care se află în război etc.
Folosirea degetelor index şi mijlociu în formă de ,,V” inversat, reprezintă, de
obicei, picioarele unei persoane care se pot mişca în diferite poziţii (stă în
picioare, stă jos, se plimbă, fuge, se împiedică, sare, cade, îngenunchează, urcă
sau coboară scările, stă întins pe jos, are un somn agitat, călătoreşte etc. Aceeaşi
formă a degetelor poate indica cum priveşte cineva pe altă persoană (de sus în
jos cu desconsiderare sau spre un copil, de jos în sus, cu respect sau spre un adult
/ obiect înalt).
Forma mâinii strânsă în pumn poate reprezenta un obiect rotund sau solid.
Mişcările specifice ale capului pot fi întărite sau accentuate prin folosirea mâinii
în formă de pumn. Scuturarea ,,pumnului” exprimă dezacordul în timp ce
înclinarea lui, acordul. O interesantă mişcare a ,,pumnului” poate reprezenta pe
cineva care este ,,cu capul în nori”, dezinteresat de ceva.

124
Un vehicul poate fi reprezentat de mişcările palmei cu degetele lipite, aşezată pe
muchie ce poate să ne dea o imagine privind direcţia, mişcarea şi viteza cu care
se deplasează acel vehicul. Mişcările palmei pot arăta că o maşină intră în garaj,
că parchează pe un loc strâmt cu faţa sau cu spatele, că urcă un deal sau coboară
o pantă abruptă, că opreşte la semafor ş.a. Folosirea ambelor palme poate
reprezenta poziţiile relative a două vehicule.
Autorii care au studiat limbajul gestual au evidenţiat numeroase asemănări şi
deosebiri ale acestuia cu limbajul verbal, pe care dorim să le evidenţiem în
rândurile ce urmează. După cum vom constata, cele două limbaje diferă numai
sub forma lor dar se aseamănă sub aproape toate aspectele ce caracterizează un
limbaj adevărat (achiziţia, rolul lui de transmitere şi de acumulare a informaţiei
ş.a.) Astfel, limbajul verbal face cuvintele să fie audibile cu ajutorul mişcărilor
musculare şi articulatorii ale gurii, limbii, laringelui iar limbajul gestual face
vizibile cuvintele prin mişcarea în spaţiu a corpului şi a membrelor sale.
Se poate afirma că membrii comunităţii surzilor observă mai bine detaliile
cu ajutorul vederii în comparaţie cu auzitorii, nu pentru că ar avea vederea mai
bună ci fiindcă simţul vizual este cel mai important mijloc de cunoaştere a lumii
înconjurătoare de către surzi. Toate cunoştiinţele lor despre lume, oameni,
lucruri, locuri, evenimente, limbaj etc. se formează prin simţul vizual. Chiar
limbajul gestual este un limbaj manual-vizual fiindcă se realizează cu mâinile
dar este coordonat de vedere.
De asemenea, regula simplificării execuţiei semnelor sau a „efortului minim” în
pronunţarea cuvintelor acţionează şi aici. De ex., în limbajul verbal, regulile
acestuia sunt astfel alcătuite încât să facă mai uşoară pronunţarea cuvintelor sau
a consoanelor. La fel şi în limbajul gestual, de-a lungul vremii se observă o
direcţie spre simplificarea execuţiei gesturilor, rafinarea lor o dată cu creşterea
nivelului de educaţie generală a populaţiei de surzi.
Multă vreme s-a considerat că viteza expunerii unui text în limbajul verbal
trebuie să fie mai mare decât cea a expunerii unei compuneri în limbajul gestual
deoarece mişcările muşchilor care participă în vorbire sunt mai mici decât cele
ale membrelor corpului. Aparent aşa stau lucrurile dar un experiment efectuat de
Bellugi şi Fischer a demonstrat că durata poate fi aproximativ egală dacă
gesturile sunt realizate de o persoană surdă, fluentă în limbajul gestual.
În orice propoziţie trebuie să existe un verb care arată cine face acţiunea şi
spre cine este îndreptată ea. În limbajul verbal acest lucru se realizează prin
ordinea cuvintelor în propoziţie şi prin folosirea sufixelor şi a prefixelor. În
limbajul gestual se aplică logica spaţială. Nu există o anumită logică a ordinii
gesturilor în propoziţia gesticulată. Prin urmare, în limbajul gestual semnele pot
fi aranjate în orice ordine dar se pare că această ordine este dictată de importanţa
gestului în cadrul propoziţiei. Asupra acestui aspect nu ne putem pronunţa cu
certitudine întrucât credem ca sunt necesare studii mai aprofundate care nu se
pot realiza decât de o echipă interdisciplinară din care să facă parte obligatoriu

125
un cercetător surd care poate să comunice fluent cu subiecţii surzi şi care să aibă
o pregatire superioară în domeniul limbajului şi comunicării.
S-a evidenţiat marea disponibilitate a vederii de a procesa informaţia pe
care „a văzut-o” chiar o jumătate de secundă. Un astfel de subiect poate să
povestească multă vreme despre ce a văzut în acea jumătate de secundă. Însă,
cineva care a auzit numai o jumătate de secundă o parte a unei simfonii nu ar
putea să povestească mai nimic despre acea simfonie. Putem afirma că în cazul
vederii ar fi mai multe canale de informaţie accesibile în acelaşi timp pe când în
cazul auzului nu există decât un singur canal. De asemenea, semnalele non-
manuale sunt foarte importante pentru înţelegerea corectă a unui mesaj prezentat
în limbaj gestual. Acestea ne indică dacă este vorba de o întrebare, de un ordin,
de o rugăminte, etc. Încruntarea sau ridicarea sprâncenelor, mişcările diverse ale
capului, poziţiile corpului ş.a. ne dau indicaţii preţioase privind mesajul sau
intenţiile reale ale „vorbitorului”. Expresia feţei poate adăuga culoare emoţională
mesajului, comunicând sentimente de emoţie, de dezgust, de bucurie, de
surpriză,etc.
De îndată ce oamenii surzi se adună, ei încep să folosească o anumită
formă de comunicare prin semne iar astfel de sisteme de comunicare se dezvoltă
în limbaje gestuale când ele sunt achiziţionate de copiii surzi care le folosesc ca
principale mijloace de comunicare. Se cunoaşte că toate limbajele sunt
influenţate de mediul social şi fizic în care sunt folosite. Aceasta înseamnă că
limbajul gestual care este cel mai bine adaptat la societatea respectivă este folosit
în cadrul acelei societăţi. Pentru a-l învăţa corect, este nevoie de modele de
"vorbitori" ai acestui limbaj, care pot fi persoane surde din respectiva comunitate
sau copii auzitori ai unor părinţi surzi care folosesc limbajul gestual ca principal
mijloc de comunicare cu părinţii lor. In consecinţă, pentru a efectua cursuri de
limbaj gestual cu profesorii sau cu părinţii copiilor surzi este bine să se înceapă
cu urmărirea concentraţiilor de persoane surde din oraşe sau a familiilor de surzi
şi să se folosească aceste persoane ca "formatori" sau ca "profesori asistenţi".
Într-o ţară pot fi folosite diferite limbaje sau dialecte gestuale. Se pune
problema care din aceste dialecte să le alegem pentru predarea cursurilor de
limbaj gestual la profesorii din şcolile de surzi sau la cei care doresc să devină
interpreţi? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se ţină seama de
următorii factori:
- caracteristica limbajului gestual, care este determinată de specificitatea şi
de mărimea grupului de oameni surzi care-l foloseşte. Este de preferat să se
folosească un limbaj gestual care are o anumită tradiţie, care este folosit de un
grup mai mare de surzi şi care are o anumită stabilitate;
- limbajele gestuale sunt influenţate de limbajele verbale folosite de
auzitorii din acea zonă. De pildă, adesea surzii folosesc mişcări ale buzelor care
imită cuvintele când gesticulează, fapt influenţat şi de promovarea labiolecturii
în cadrul familiilor acestor copii.

126
 - multe gesturi imită gesturile naturale folosite de auzitori cum ar fi
fluturarea mâinii pentru "la reverere", ducerea degetului mare la buze pentru a
semnifica ,,a bea” ; alte semne imită acţiunile pe care le facem cu obiectele
(ducerea paharului la gură, perierea hainelor, spălarea dinţilor, a hainelor, tăierea
cu un cuţit, baterea unui cui etc.) însă, mişcările mâinilor sunt mai scurte şi mai
rapide când se fac astfel de acţiuni în limbajul gesturilor.
- în unele gesturi, forma mâinii imită forma obiectelor iar mişcările mâinii
se fac aşa cum se mişcă de obicei acele obiecte. În ţările unde există preocupări
deosebite faţă de limbajul gestual s-au creat semne abstracte pentru diferite
domenii ale ştiinţei ca matematica, fizica, biologia etc. care nu au nici o legătură
cu forma obiectelor la care se referă.
- unele gesturi sunt simple indicări spre un obiect despre care dorim să
vorbim, spre oameni sau spre propria persoană. Astfel, daca atingem propriul
corp înseamnă "eu", dacă arătăm cu degetul în sus înseamnă "cer", "culoarea
albastră" ş.a.
Faptul că limbajul gestual include gesturi şi mimică permite comunicarea mai
uşoară cu persoanele surde, chiar dacă repertoriul de gesturi este mai sărac. Nu
trebuie să uităm că surzii au semne standard pentru orice subiect de discuţie.
Dacă cineva consideră că un alt semn ar fi mai potrivit pentru a înfăţişa un obiect
decât semnul standard folosit de surzi este mai bine să-şi păstreze opiniile şi să
respecte limbajul folosit de acea colectivitate de surzi. Şi aici se aplică regula:
,,când eşti la Roma fă cum fac romanii”.

Reprezentarea gestuală a principalelor categorii gramaticale

Punctuaţia
Când se pune o întrebare sau se foloseşte semnul întrebării la sfrşitul unei
propoziţii se mimează o expresie facială întrebătoare şi se păstrează mai mult
timp ultimul semn efectuat (Care poate fi semnul exclamării, al întrebării, cele
două puncte, virgule, punctual etc.). Punctuaţia poate fi folosită mai ales pentru
exactitate sau pentru accentuare când este necesar sau de dorit dar aceasta este
cel mai adeseori omisă în favoarea expresiei faciale sau a duratei gesturilor.

Folosirea pronumelor personale şi posesive

În cazul pronumelui personal se foloseşte degetul index care se îndreaptă
spre sine la persoana I singular şi spre persoane imaginare în cazul persoanelor II
şi III singular. Pentru reprezentarea persoanei I plural se folosesc degetele index
ale ambelor mâini, cu pumnii strânşi şi se face o mişcare semicirculară spre
înăuntru pentru persoana I plural sau spre în afară pentru persoana a II-a plural.
În cazul persoanei a III-a plural degetele index se îndreaptă spre persoane
imaginare.
În cazul pronumelor posesive, se fac aceleaşi mişcări ca şi în situaţia
pronumelor personale cu deosebirea că degetele index sunt înlocuite cu palmele

127
deschise şi cu degetele lipite. Aceste gesturi pot fi executate la începutul sau la
sfârşitul unei propoziţii

Genul gesturilor. S-a observat că gesturile au un fel de „gen”. De pildă, când se

referă la un băiat sau bărbat gesturile sunt executate în partea de sus a feţei, iar
când se referă la femei, ele se execută in partea de jos a feţei. Acest aspect este
util in descrierea unor relaţii familiale diferite sub aspectul genului (de ex. frate-
soră), dar care se execută cu aceeaşi formă, mişcare şi aşezare a mâinii şi
orientare a palmei.

Gesturi compuse. Aceste gesturi sunt alcătuite din două sau mai multe desene
executate în aer cu mâinile, pentru a forma reprezentarea unui obiect. Aceste
gesturi compuse sunt legate întotdeauna de gesturile individuale componente, de
exemplu, gestul “suc de mere” este format din gesturile pentru mere + acţiunea
de stoarcere + verbul a bea. Alteori, gestul compus este format din mai mult
decât suma parţilor sale, spre exemplu, gestul pentru „inundaţie” este format din
gesturile individuale: (apă+creşterea apei+revărsare). Un alt exemplu elocvent
este gestul pentru „persoană” la care se adaugă alte gesturi pentru a forma un
compus. De exemplu, contabil = persoană + a socoti; soldat = persoană + armă;
baby-sitter= persoană+a ingriji+copil; şofer=persoană+a conduce+maşină ş.a. În
mod similar se foloseşte gestul pentru cameră care, in asociere cu alte gesturi,
poate desemna o bucătărie, dormitor, baie sau sufragerie. La fel se folosesc
gesturile compuse în descrierea poziţiei unei persoane sau a ocupaţiei sale, cum
ar fi, de exemplu semnele pentru a reprezenta pe un director, bucătar, român sau
alte profesii şi naţionalităţi.

Comparaţiile
Clasificarea comparaţiilor în limbajul gestual nu se face numai prin
folosirea unor termeni tradiţionali cum ar fi comparativul şi superlativul, din
cauza mai multor forme comparative ce pot fi exprimate în acest limbaj. Ceea ce
este comun pentru toate formele comparative este faptul că ele pot fi exprimate
printr-un singur gest atât în structurile manuale cât şi în cele ne-manuale. In
cazul structurilor manuale, intensitatea mişcării şi viteza gestului sunt în creştere
când se compară ceva cu alt ceva. În cazul structurilor ne-manuale, schimbarea
are loc în cadrul expresiei faciale. De ex. când se face o comparaţie cu ceva care
este mic, puternic, etc. faţa se crispează iar buzele se strâng. În schimb, când se
fac comparaţii cu fiinţe mari, ochii se măresc şi gura se deschide.
Schimbarea mărimii sau formei gestului. Se pot face comparaţii cu gesturile care
nu au ca loc de articulare corpul gesticulatorului şi care schiţează forma
obiectului prin schimbarea formei sau a mărimii gestului. Gesturile se fac în
spaţiul de gesticulare prin urmărirea plasării reale sau imaginare a obiectului şi
prin repetarea acestora de cel mult 3-4 ori. De ex.:
- Casa aceea este mai mică decât cealaltă.

128
- Casele sunt de mărimi diferite.
În exemplele date mai sus gesturile sunt produse ca mărimi diferite.
Gesturile care au locul de articulare pe corpul gesticulatorului, care se
referă la o anumită parte a corpului uman sau care descriu forma unor părţi ale
corpului pot fi exprimate sub aspect comparativ prin modificarea formei sau
mărimii acestora. De exemplu, în fraza :,,În cursul celei de a doua sarcini burta
mea este mai mare decât la prima sarcină” se face la început o mişcare cu una
sau ambele mâini indicând o mărime şi apoi altă mărime.
Un gest separat care exprimă comparaţia se poate folosi când se arată calitatea
comparativă a obiectului. Astfel, schimbarea mărimii sau formei obiectului este
lăsată în afară sau este exprimată în acelaşi timp cu gestul care arată calitatea
comparativă. De ex.: ,,Casa aceasta este mai mare decât cealaltă”.
,,Casele sunt de diferite mărimi”. Gestul pentru casă poate
fi executat împreună cu forma care arată calitatea comparativă (mare, diferită).
Gesturile principale care au o bază iconică dar care nu au locul de
articulare pe corpul gesticulatorului şi care nu conturează forma obiectului, au
nevoie de un gest separat în formele comparative care să exprime caracteristicile
comparative. De ex.: ,,Această carte este mai subţire decât cealaltă”. Se face
gestul pentru ,,carte” şi apoi o configuraţie a mâinii care exprimă subţirimea ei.
În funcţie de distanţa dintre degetul mare şi index în configuraţia mâinii, există
mai multe posibilităţi de translaţie pentru a indica grosimea unei cărţi sau a unui
obiect.
Formele comparative pot fi exprimate şi prin opoziţii astfel încât se pot
indica două puncte de vedere cu privire la aceeaşi calitate sau gesticulatorul
poate să pună accent pe un punct de vedere propriu prin adăugarea gestului DA.
De ex. : ,,Acea sofa este mai frumoasă decât cealaltă”, şi ,,Cealaltă sofa este mai
urâtă decât prima” prin adăugarea gestului ,,DA” se poate schimba uşor
semnificaţia propoziţiei adică cealaltă sofa este sigur mai urâtă decât prima.
Uneori formele comparative se pot exprima numai prin creşterea
intensităţii şi a mişcării expresiei faciale. Când dorim în mod deosebit să
accentuăm superioritatea unui obiect faţă de altul se adaugă gestul ,,primul,
întâiul” după gestul care exprimă calitatea comparativă. De ex.. ,,Soţul meu este
cel mai drăguţ din lume” se exprimă prin gesturi astfel : (al meu), (soţul), (din
lume), (drăguţ), (primul). Gestul ,,primul” poate fi folosit şi în legătură cu un
gest care exprimă acţiunea. Astfel el accentuează activitatea de a face ceva,
predominanţa ei faţă de alte acţiuni echivalente. De ex.: ,,Cine este cel mai mare
mincinos din clasa ta?” se execută astfel : (a ta), (clasa), (mincinos), (primul),
(cine), ( ? ).

Conjuncţia
Cel mai frecvent se foloseşte conjuncţia „dar”, însă ea are două semnificaţii, una
de conjuncţie, alta de prepoziţie.
De ex: Mergi la petrecere dar să fii acasă la miezul nopţii.(în limbaj verbal)

129
 Petrecere - mergi - dar acasă - la miezul nopţii – trebuie – tu - vii.
(limbaj gestual),
Sau: Tu doreşti mere sau portocale ? (în limbaj verbal)
Mere, portocale-doreşti tu-care? (în limbaj gestual)

Numeralul
Literatura de specialitate semnalează 27 feluri de a exprima numeralele. Noi ne
vom concentra numai pe exprimarea numeralelor ordinale şi cardinale, adică pe
două modalităţi. În situaţiile cotidiene se cunoaşte că numeraţia este foarte
importantă. Ea ne arată milioanele câştigate la loto, numărul de telefon al unei
vedete pe care dorim s-o vizităm, ordinea clasificării cailor la o cursă hipică ş.a.
Numerele cardinale se execută cu o singură mână. Pentru executarea numeralelor
ordinale se fac două mişcări, una pentru formarea numărului şi alta, de rotire
uşoară a mâinii.

Exclamarea în propoziţii simple. În toate limbile lumii exclamaţiile comunică

ascultătorului ceea ce simte subiectul faţă de un obiect sau acţiune. În limbajul
gestual, gesturile fac acelaşi lucru dar ele pot fi folosite la începutul sau la
sfârşitul unei propoziţii.
De ex. în limbajul verbal spunem: „A cincizecea noastră aniversare !”, iar în
limbajul gestual : „Aniversare-cincizeci ani-a noastră!”

Timpurile verbelor
Pentru a înţelege conceptele de timp prezent, trecut şi viitor în limbajul
gestual cel care le studiază va trebui să se gândească la un spaţiu din faţa
corpului său ca reprezentând timpul prezent. De aceea semnele care se referă la
ceva ce se întâmplă în prezent se fac în faţa corpului. De pildă, semnele pentru
acum, aici, astăzi, în acest moment ş.a. se realizează cu ambele mâini în faţa
pieptului. Semnele care se referă la viitor au mai întâi o mişcare a mâinii spre
înainte, de îndepărtare de corp, de exemplu, mâine, poimâine, în viitor ş.a. În
mod similar, semnele care se referă la trecut, ieri, alaltăieri, săptămâna trecută
ş.a. sunt însoţite de o mişcare spre înapoi. În afară de aceste timpuri principale
nu putem vorbi în limbajul gestual de variaţii ale acestor timpuri ca în limbajul
verbal.
În limbajul gestual verbele pot fi divizate în patru categorii şi anume:
- A) Verbe care nu folosesc spaţiul. Locul de articulare al acestor verbe se află pe
corpul gesticulatorului şi se referă de obicei la sentimente, starea organismului,
activităţi sau incidente, de ex. a dori, a servi, a-şi aminti etc.
- B) Verbe care se modifică în funcţie de obiect. Acestea încep de la gesticulator
şi sunt îndreptate spre obiectul activităţii. Dacă acţiunea sau activitatea este
îndreptată spre ceva care deja există, se gesticulează obiectul şi este plasat în
spaţiul de gesticulare înaintea verbului. Dacă este vorba despre o activitate care
creează obiectul, acesta este gesticulat numai după acţiunea respectivă. De

130
ex. ,,Eu aerisesc acea cameră”. Gestul ,,a aerisi” este îndreptat spre direcţia unde
se află camera şi spre care se face indicarea.
- C) Verbe care se modifică după obiect şi subiect. Atât obiectul cât şi subiectul
activităţii apar din mişcarea şi sau orientarea verbelor, care se modifică în funcţie
de obiect şi subiect. Cel mai des, obiectul şi subiectul sunt mai întâi plasaţi în
spaţiul de gesticulare şi apoi se gesticulează verbul. De ex. în cazul verbului ,,a
trimite”, mişcarea începe în acel loc din spaţiul de gesticulare unde a fost
localizat expeditorul şi apoi continuă spre spaţiul unde a fost localizat
destinatarul.
-D) Verbe polisintetice sunt acele verbe unde forma lor include informaţii
despre mărimea, forma şi modul de manevrare a obiectului. Configuraţia mâinii
(clasificatorul) descrie actorul, obiectul sau manevrarea lui. In această situaţie,
locul verbului se stabileşte cu claritate. Deoarece verbul este legat de o situaţie,
el nu este cuprins în dicţionarul de bază al limbajului gestual.
Gesturile care desemnează verbe pot fi flexionate ca aspect şi prin aceasta
noi putem arăta caracterul acţiunii şi durata ei. Verbul poate să arate cu ce
seamănă acţiunea, cât de lungă pare ea, dacă este o acţiune continuă sau ea săa
terminat. In cazul unei acţiuni permanente sau continui se adaugă la verb
gesturile ,,întotdeauna” şi ,,mereu”.
Dorothy Miles (2002), dă o interesantă imagine privind reprezentarea timpului
în limbajul gestual prin folosirea a patru linii de timp pe care le prezentăm mai
jos:

cap cap

mână ms------------------md talie

A B C D
(trecut spre (unităţi scurte (timp care (timp de
viitor) de timp) continuă) creştere)

Linia ,,A” de timp este o linie imaginară care traversează umărul dinspre spate,
la nivelul urechii, spre înainte. Este o mişcare pe care o face mâna, cu palma
uşor îndoită, de la nivelul urechii spre în faţă, pe o distanţă de cca. 30-50 cm. În
cursul acestei mişcări, palma mâinii se deschide uşor şi reprezintă o imagine
vizuală a unor expresii folosite în limbajul verbal cum ar fi ,,cu mult timp în
urmă”, ,,privind înapoi în trecut”, ,,făcând planuri de viitor”, ,,privind spre
viitor” ş.a. Astfel, o mişcare spre în spate reprezintă ceva ce a avut loc în trecut
(am lucrat acolo acum o vreme, mi-ai spus mai înainte, acum o săptămână), în

131
timp ce o mişcare spre înainte exprimă viitorul (mâine, peste 3 ani, peste o lună
ş.a.).
Dacă vrem să arătăm că ceva s-a petrecut mai demult, se foloseşte o
singură mână, făcându-se o mişcare spre înapoi, la nivelul urechii de aceeaşi
parte cu mâna. Însă, dacă vrem să arătăm ,,trecerea timpului” sau ,,cu multi ani
în urmă” se pot folosi ambele mâini, care fac o mişcare circulară spre în urmă. În
funcţie de durata timpului la care ne referim, ambele mâini fac cercuri alternative
spre în urmă, variind numărul mărimea şi viteza cercurilor. De regulă, cu cât
timpul trece spre un viitor tot mai îndepărtat, gesturile se fac tot mai departe de
corp, spre înainte, cu gesturi lente şi mai largi.

Linia ,,B” a timpului se foloseşte pentru a arăta succesiunea şi durata timpului

din calendar (numărul de luni, de ex.). Este o altă linie imaginară, care poate
reprezenta trecutul şi viitorul, trecerea timpului, întinzându-se de la umăr spre
încheietura palmei. Astfel, o mişcare spre umăr poate exprima trecutul (ex. mai
devreme, înainte), în timp ce o mişcare inversă, spre partea de jos a braţului,
exprimă viitorul (ceva mai târziu).
Pentru unele gesturi, palma mâinii poate fi folosită ca un cadran de ceas.
Această linie a timpului se foloseşte pentru a indica ,,devreme”, ,,târziu”,
săptămâna aceasta/trecută sau viitoare”, ,,înainte”, ,,după” etc. O mişcare mai
lungă, poate indica ,,cu mult timp înainte/sau după” în timp ce mişcările mai
scurte şi repetate indică ,,cu puţin timp înainte/sau după”. Aici putem încadra
reprezentarea orelor, minutelor şi secundelor folosind ambele mâini. De
asemenea, cu mişcări specifice putem arăta trecerea rapidă sau lentă a timpului.

Linia ,,C” a timpului trece prin faţa gesticulatorului. Este locul unde putem arăta
prin gesturi că ceva are loc ,,astăzi”, ,,acum”, ,,în acest moment” sau care
reprezintă o trecere continuă a timpului. Este o linie imaginară care traversează
umerii, de la stânga spre dreapta, în faţa corpului. Aceasta se foloseşte pentru a
indica, în special, secvenţe de timp aflate în relaţie unele cu altele. Perioadele de
timp anterioare sunt indicate spre stânga celui care gesticulează iar cele care
urmează, în dreapta lui. Continuarea timpului se arată de la stânga spre dreapta,
de la trecut spre viitor. De pildă, în propoziţia ,,am aşteptat de la ora cinci până la
ora şase”, se execută o mişcare uşoară de la un punct imaginar, pe partea stângă,
până la alt punct imaginar spre dreapta. Similar se procedează când se
gesticulează ,,din anul 1975 până în anul 2006” când se oferă pe cale vizuală o
imagine a scurgerii timpului. Când ne referim la o perioadă de dinainte sau după
anul 1975, se stabileşte un punct de referinţă imaginar, după care se face o
mişcare cu palma spre stânga/respectiv, spre dreapta gesticulatorului, de-a lungul
acestei linii a timpului.
Prezentul este indicat la mijlocul acestei linii imaginare (acum, astăzi), iar
permanenţa trecerii timpului poate fi reprezentată prin o combinaţie de mişcări
circulare realizate de degetele index care se mişcă şi spre dreapta pe linia ,,C”.

132
Pentru a indica o ,,amânare” putem reprezenta acest gest fie pe linia ,,A”(cu o
mişcare spre înainte) sau pe linia ,,C”(cu o mişcare a mâinii spre
dreapta).Gesturile şi semnificaţiile lor pot rămâne aceleaşi dar se schimbă
punctul de plecare şi direcţia lor în funcţie de liniile de timp folosite.

Linia D a timpului arată, în principal, ceva care creşte sau evoluează spre
maturitate (,,mic”, ,,înalt”, ,,copil”, ,,adult”), cu mişcări care arată anumite
puncte pe o linie imaginară care porneşte, în general, de la talie în sus. Trecerea
timpului poate fi reprezentată şi prin mişcări care se fac cu ambele mâini. De ex.
dacă arătăm cu ambele mâini ,,a creşte”, înţelegem că este vorba de ,,a creşte
împreună” sau ,,a copilări”. Dacă se arată prin gesturi ,,de când aveam 4 ani până
la 7 ani”, se arată mai întâi un gest spre ,,trecut”, apoi vârsta de început (4 ani),
se face gestul de creştere cuprins între vârstele aproximative la care se referă şi
apoi se dă vârsta finală (7 ani).
Când se foloseşte o mişcare lentă, sacadată, ea poate însemna că timpul trecea
greu pentru persoana în cauză. Pentru a se adăuga unele semnificaţii deosebite la
mesajele sale, limbajul gestual foloseşte repetarea gestului şi diferite mişcări şi
viteze de execuţie. Adesea, repetarea gestului se foloseşte pentru a arăta că un
substantiv este la plural (ex. cană-căni) sau că un verb este folosit cu semnificaţii
diferite (ex. a plăti cu regularitate, la o singură persoană sau la mai multe etc).
Dacă gestul ,,a plăti” este executat repetat, cu un ritm normal al mişcării, el
poate însemna ,,a plăti cu regularitate”. 2. Dacă mişcarea este rapidă şi scurtă, ea
înseamnă ,,a plăti des”. O mişcare scurtă, cu repetiţie circulară poate însemna ,,a
plăti pentru mult timp”. Dacă la aceste mişcări se adaugă şi alte informaţii oferite
de mişcările corpului şi de expresia feţei, limbajul gestual poate să redea un şir
întreg de mesaje precise referitoare la timp

Forma de plural a gesturilor

Există mai multe feluri de a forma pluralul substantivelor gesticulate. De pildă se
foloseşte: a) repetiţia gestului: se face gestul de câteva ori pentru a arăta că sunt
mai multe obiecte. De obicei aceste gesturi se asociaza cu numeralul, (gesturile
pentru „mulţi”, „câţiva”, „mai mulţi” etc.) înainte de a forma gestul pentru
substantiv sau b) se indică persoanele la care se face referire. În unele cazuri
pluralitatea poate fi dedusă din context sau după forma verbului.
Pluralismul poate fi exprimat prin repetarea gestului de substantiv de câteva
ori. Gesturile care aparţin acestui grup au ca loc de articulare spaţiul neutru şi nu
sunt formate din mişcări repetate. Dacă gestul de dubstantiv se face cu o mână la
forma de singular, el se poate executa cu ambele mâini la forma de plural (de ex.
eu-noi; tu-voi etc). Aici configuraţia mâinii pasive copiază configuraţia mâinii
dominante. În general repetarea gestului se face de 2-3 ori. De ex când se face
gestul pentru ,,floare” la singular, pluralul poate fi exprimat în două feluri:
- prin repetarea de 2-3 ori cu o singură mână a gestului pentru ,,floare”,
schimbându-se de fiecare dată locul de articulare.

133
- se formează gestul cu ambele mâini şi se repetă de 2-3 ori. La fiecare repetare
se schimbă locul de articulare în spaţiul neutru.
Există gesturi separate care exprimă pluralismul. Expresia la plural poate fi
formată prin ataşarea unui gest care exprimă plenitudinea sau frecvenţa care se
formează înaintea sau după gestul principal. Acestea pot fi exprimate prin gesturi
polisintactice, indicări, numerale sau alte gesturi care se referă la numere (mulţi,
câţiva, rareori, o mulţime, numeros, etc.).

Gestul polisintetic ca expresie a pluralităţii. Forma de plural poate fi

exprimată prin repetarea rădăcinii mişcării unui clasificator care se adaugă la
gestul principal. Locul unde se repetă gestul polisintetic în spaţiu şi modul cum
se repetă poate să poarte o semnificaţie. Modul în care se repetă gestul
polisintetic arată poziţia şi numărul referenţilor. De ex. în expresia ,,Cărţile sunt
pe masă”, clasificatorul care se referă la carte se repetă de 2-3 ori. Această
propoziţie poate fi translatată în limbajul verbal în mai multe modalităţi în
funcţie de cum este plasat gestul polisemantic care se repetă. Dăm mai jos câteva
din alternativele posibile:
- Există cărţi într-o grămadă pe masă.
- Există multe grămezi de cărţi pe masă.
- Există cărţi aşezate una după alta pe masă.
- Există cărţi aşezate în picioare una după alta pe masă.
- Cărţile stau în picioare una după alta pe masă dar cea din dreapta a căzut...

Gesturi pentru cantitate sau frecvenţă în exprimarea pluralităţii pot fi

adăugate la gestul principal. Astfel de gesturi snnt : o mulţime, puţin, numeroase,
mulţi, grup şi rareori precum şi toate gesturile care se referă la numere. Dacă
gestul principal nu poate fi repetat (dacă forma lui de singular constă deja din o
repetare sau ea este legată de corpul gesticulatorului), atunci repetarea se face cu
verbul gesticulat sau cu clasificatorul aşezat după gestul principal. De ex, în
expresia:,,Acolo există două case” , gestul polisintetic ,,acolo” clarifică unde
sunt casele în relaţie cu alte puncte de reper.
Contextul poate exprima pluralitatea. Uneori singurul semn al pluralităţii
este contextul în care se află obiectul sau propoziţia. Aici pluralitatea, care poate
fi înţeleasă numai în contextul obiectual sau al propoziţiei, trebuie să fie legată
de un aspect cunoscut în general unde cea mai probabilă alternativă este forma
de plural şi unde exprimarea obiectului la forma de singular este o excepţie.
Indicarea ca expresie a pluralităţii. Indicarea care se adaugă la gestul
principal poate să exprime pluralitatea. Astfel, prin indicare, grupul de referenţi
este localizat în spaţiul de gesticulare. Se cunosc două tipuri de indicări:
indicarea spre un grup şi indicarea de alegere. Prin indicarea spre un grup
înţelegem o indicare prin care degetul index al mâinii dominante arată spre un
grup de referenţi. Mişcarea de indicare este o mişcare directă, de ,,ştergere” sau
curbată. De ex. :,,Există fete peste tot”. In afară de pluralitate, indicarea poate

134
să exprime şi locul unde este situat grupul de fete în spaţiul de gesticulare în
raport cu gesticulatorul sau cu alţi referenţi care au fost plasaţi mai înainte în
spaţiul de gesticulare (dacă grupul de fete este plasat la stânga sau la dreapta
gesticulatorului , aproape sau mai departe de el...).
Prin indicarea de selecţie, referenţii parcă sunt selectaţi dintr- un grup mai
mare. Selecţia este făcută prin indicarea referenţilor unul după altul cu degetul
index al mâinii dominante. Forma de plural exprimată prin indicarea de selecţie
pune accent si pe faptul că cei care au fost selectaţi constituie o minoritate în
grup. De ex.:,,există câteva fete în grupul de copii”. Propoziţia include şi
semnificaţia că majoritatea copiilor sunt băieţi şi că există mai puţine fete în grup

Curs nr. 9
Parametrii de formare a gesturilor

Gesturi fixate şi gesturi structurate productiv

Prin gest fixat înţelegem acele gesturi care sunt folosite la modul general.
Acestea au un număr limitat de semnificaţii, o formă stabilizată de redare şi fac
parte din vocabularul de bază al gesturilor unei limbi. Un gest fixat este alcătuit
din configuraţia, mişcarea, aşezarea şi orientarea mâinii precum şi din părţi
structurale ne-manuale. Nici una din părţile structurale ale unui gest fixat nu
poate purta singură o semnificaţie, aceasta fiind relevată numai când intră în joc
toate părţile structurale.

Gesturi structurate productiv sunt acele gesturi care încă nu fac parte din
vocabularul de bază a unei limbi din cauza legăturii lor tangenţiale cu o situaţie.
Se pare că limbajele gestuale au o tendinţă de a construi gesturi structurate
productiv. Acestea sunt create şi folosite într-o situaţie particulară şi încetează să
existe când situaţia nu mai are loc. Ele au o existenţă efemeră dar sunt unele
gesturi care supravieţuiesc, sunt difuzate în folosinţa comună, devin stabilizate şi
se transformă în gesturi fixate. Fenomenul echivalent poate fi găsit şi în
limbajele verbale. Un cuvânt care a fost creat la început pentru a fi folosit într-o
situaţie temporară se poate stabiliza în cadrul vocabularului activ al unei limbi
(de ex. telefonul celular).
Gesturile structurate productiv au fost studiate în limbajele gestuale din diferite
ţări. Acestea pot fi divizate în două clase: gesturi polisintetice şi specificatori de
mărime şi formă la care ne vom referi mai jos.

Structurile ne-manuale ale gesturilor

Prin părţi structurale ne-manuale înţelegem acele componente ale gesturilor care
se produc prin altă modalitate decât prin folosirea mâinilor. Acestea sunt mişcări
ale capului, ale corpului, expresiile faciale şi ale gurii, De pildă, în cazul
mişcărilor gurii distingem două tipuri :

135
a) Mişcări ale gurii care au loc în cadrul limbajului gestual fără legătură cu
forma pe care o iau buzele la pronunţarea cuvintelor ca în limbajul sonor. Este
vorba de o mişcare a buzelor legată de un gest sau de o expresie din limbajul
gestual. Menţionăm că în dicţionarul de bază al limbajului gestual finlandez sunt
menţionate descrieri pentru 15 mişcări diferite ale buzelor dar lista acestora nu
este completă.
b) Mişcarea buzelor urmează schema mişcării corespunzătoare pronunţării
cuvintelor din limbajul sonor echivalentă cu gestul respectiv dar pronunţarea se
face fără voce. Această formă a mişcării buzelor se foloseşte când se gesticulează
diferite nume cu ajutorul dactilemelor, când se foloseşte semnul de nume sau un
concept care nu are încă un gest bine fixat.
Un gest manual care este sprijinit de informaţiile date de alte părţi ale corpului
se numeşte gest sau semn multicanal, deoarece foloseşte mai mult de o cale de
exprimare a unui mesaj complet.

Structura unui gest polisintetic

Menţionăm că un gest nu este o entitate indivizibilă. Fiecare gest, ca şi cuvântul,
poate fi împărţit în părţi mai mici numite chereme echivalente cu fonemele din
limbajul verbal. Părţile structurale ale unui gest pot fi împărţite în părţi
structurale manuale (configuraţia mâinii, locul de articulaţie, mişcarea mâinii,
orientarea şi aşezarea mâinii) şi părţi structurale ne-manuale (mişcarea buzelor,
mişcarea feţei sau mimica, în special a ochilor şi a obrajilor) şi mişcarea corpului
sau pantomimica. Spre deosebire de gestul fixat, în gestul polisintetic nu se poate
găsi o formă de bază de aceea trebuie adăugată o informaţie suplimentară la
originea gestului numită morfem.

Spaţiul de gesticulare
Este format dintr-o suprafaţă dreptunghiulară având baza delimitată de lungimea
ambelor braţe întinse, care începe de la talie şi se întinde până deasupra capului.
De asemenea, ea cuprinde şi o suprafaţă ce se întinde in faţă, până unde ajung
braţele şi puţin spre spate. Acest spaţiu formează o scenă unde gesticulatorul
poate plasa oameni şi obiecte aflate în anumite relaţii între ele şi unde ideile
abstracte şi povestirile pot fi elaborate şi exprimate. În cadrul acestui spaţiu se
pot mişca mâinile gesticulatorului, care sunt urmărite de receptor. Dar receptorul
nu are nevoie să urmărească tot timpul mişcarea mâinilor gesticulatorului,
deoarece acestea dau numai o parte din conţinutul mesajului. O importanţă mai
mare prezintă faţa şi expresia acesteia.
Cele mai multe gesturi sunt realizate într-o zonă ce se extinde de la
vîrful capului la nivelul cotului şi de la un umăr la altul. Majoritatea acestor
semne sunt formate la sau lângă faţă, cap şi gât pentru a permite persoanei care
le priveşte să le observe şi să le înţeleagă mai repede. Când se termină o
propoziţie şi se pregăteşte începerea alteia sau când se aşteaptă un răspuns,
mâinile se ţin într-o poziţie confortabilă la nivelul pieptului sau ceva mai jos.

136
 A. Semnele care se fac cu o singura mână au loc în spaţiul neutru (ex.
Cine?) sau ating o parte a corpului (ex. eu).
B. Semnele care se fac cu ambele mâini prezintă trei situaţii şi anume :
- ambele mâini se mişcă şi sunt active indiferent dacă se realizează în
spaţiul neutru sau ating o parte a corpului (ex. fluture, nervos, etc);
- mâna dominantă o atinge pe cea pasivă şi ambele mâini au aceeaşi formă
(ex. atenţie, bolnav, ş.a.)
- mâna dominantă o atinge pe cea pasivă dar ambele mâini au forme
diferite (ex. a arăta, a hotărî);
C. Gesturile mixte se pot schimba după cum dactilemele sunt însoţite de gesturi
executate cu o mână sau cu ambele mâini.
Trebuie să atragem atenţia că în limbajul gestual se folosesc anumite zone ale
corpului pentru a ne referi la activităţi legate de zonele respective. De pildă,
gesturile care se fac la nivelul capului (,,a cunoaşte”, ,,a şti”, ,,a gândi”,
,,gânditor”, ,,a-şi aduce aminte”, ,,a memora” ş.a.), folosesc o formă a mâinii şi
mişcări care transmit informaţii legate de înţelegere, cunoaştere, inteligenţă.
Toate aceste gesturi pot suferi unele modificări pentru a arăta gradul sau
intensitatea. De pildă, o mişcare lentă, uşoară, însoţită de o expresie facială
corespunzătoare, poate modifica gestul ,,inteligent” pentru a indica o ,,inteligenţă
acceptabilă”. Acelaşi gest executat cu o mişcare rapidă, cu emfază şi cu o
expresie facială adecvată poate indica o ,,inteligenţă sclipitoare”. În aceste
situaţii iese în evidenţă rolul expresiei faciale.
Gesturi realizate la nivelul frunţii. O mişcare uşoară de îndepărtare a unui
gest de la nivelul frunţii poate indica exprimarea unor gânduri abstracte, o
îndepărtare de la situaţia actuală (,,a fi cu mintea în altă parte”, ,,a-şi imagina
ceva”, ,,a visa”, ,,a presupune”, ,,a ghici”, ,,idée” ş.a.)
Gesturile compuse, adică gesturile formate din mai multe gesturi sau părţi
ale acestora, sunt legate de cele mai multe ori de activitatea mentală şi se
realizează la nivelul frunţii sau încep din acel loc. Toate gesturile compuse
referitoare la activitatea mentală încep de la frunte. A doua parte a gestului
compus dă înformaţii mai detaliate pentru a clarifica ce activitate mentală are
loc. De ex. gestul ,,a crede” este format din gesturile ,,a cunoaşte” şi ,,adevăr”.
La fel este cazul gesturilor ,,a decide”=,,a crede”+,,lege”, ,,confuzie”=,,a
crede”+,,complicat”. Un alt grup de gesturi care se fac la nivelul frunţii, solicită
o formă a mâinii în care degetele sunt în ,,mănunchi”, adică se ating toate între
ele. Acestea dau o imagine vizuală de adunare sau de transmitere a cunoştinţelor
(ex. a aduna, a preda, a educa, a absorbi, a învăţa, a-şi aduce aminte ş.a.).
Gesturile realizate la nivelul ochilor sunt legate de procesul vederii, al privirii
(ex. a vedea, orb, a urmări cu vederea, a privi, ş.a.). Gestul ,,a citi” este un gest
compus, format din două gesturi ,,a vedea” şi ,,a urmări un text”. În funcţie de
context se poate face o mişcare adecvată pentru un gest urmată de direcţia
privirii. De ex. gestul ,,a privi” poate fi însoţit de o mişcare a ochilor într-o
anumită direcţie: a privi in sus, a privi in jos, a privi în jur, a privi la o persoană,

137
o persoană mă priveşte pe mine ş.a. Dacă se folosesc ambele mâini pentru
gestul ,,a privi” înseamnă că două persoane se privesc.
Gesturile realizate la nivelul urechii, sunt legate de fenomenul auzirii sau al
sunetului Ex.surd, auzitor, vorbitor, a asculta, zgomot, a ignora ş.a.
Gesturile realizate la nivelul gurii sunt legate de limbaj, vorbire şi se fac de cele
mai multe ori cu degetul/ambele degete index.(cu un deget index: a vorbi, a
spune, a ordona, a răspunde şi cu ambele degete index: a raporta, a anunţa ceva
la un grup). Folosirea unei combinaţii ale degetelor index şi a diferitelor forme
ale mâinii poate fi legată de transmiterea unor informaţii (informaţii, a explica, a
spune o poveste, a descrie ş.a.) unde rolul contextului este în creştere. Şi la acest
nivel se pot executa gesture compuse, care pornesc de la gură în diferite direcţii.
De ex. gestul ,,a promite” este format din gesturile ,,a spune” şi ,,adevăr” sau
gestul ,,lege” este format din ,,a spune” şi se atinge palma cu degetul index
pentru a arăta o idée corespunzătoare unei reguli stabilite de o autoritate. În alte
gesturi (conversaţie, comunicare, bârfă, secret, a ţipa) mâna şi degetele pot lua
diferite configuraţii.
Când în conversaţii sunt încorporate numere, odată cu indicarea lor gura face
mişcări de pronunţare în tăcere.
La nivelul nasului se fac gesturi legate de falsitate, minciună, păcăleală,
amestec în alte treburi ş.a,
La nivelul bărbiei se execută gesturi legate de unele zile ale săptămânii
(marţi, sâmbătă, sâptămâna viitoare etc), de vârstă (,,câţi ani ai?”), unele date
(ieri, alaltăieri, mâine, poimâine), unele întrebări (când ?, unde ?, câte?) ş.a.
Gesturile executate la nivelul pieptului sunt legate de pasiuni, sentimente,
dorinţe, comportamente, stări afective şi emoţii la care participă inima (iubire,
pasiune pentru cineva ş.a.). Aşa este cazul gesturilor ,,dragoste”, ,,a plăcea”, ,,a
urî”, ,,a dori”, ,,a avea nevoie”. Aici este locul exprimării dispoziţiilor
(generozitate, curaj, mândrie, bravură), a unor senzaţii de foame, de satisfacţie,
de oboseală, de boală, de bunăstare ş.a. Unele gesturi executate la nivelul
pieptului par să fie similare (a plăcea-a-i părea rău), care sunt executate cu palma
întinsă, care face o mişcare circulară, cu atingerea pieptului, dar au sensuri
contrare. Contextul este cel care face diferenţa. Un alt exemplu este dat de
gesturile ,,a avea emoţii”, care se execută cu o mişcare uşoară a mâinii spre
partea de sus a pieptului şi ,,a fi sătul” , unde mâna face o mişcare în direcţie
contrară.
Mâna cu formă de gheară, care execută mişcări la nivelul pieptului, indică
frecvent tensiunea sau agitaţia, fierberea care are loc în interiorul corpului. În
funcţie de intensitatea mişcării, de expresiile faciale şi corporale adecvate şi de
mişcările buzelor se pot exprima diferite grade ale aceleiaşi stări afective (ex.
agitat, nervos, furios), precum şi sentimente de ostilitate, de gelozie, de dorinţă
de a face ceva, de grabă ş.a.
Pentru exprimarea comportamentului unei persoane (răbdător, calm,
tolerant, perseverent, a suferi, a îndura), se execută mişcări ale mâinilor şi de

138
atingere a corpului îndreptate în jos, spre deosebire de mişcările îndreptate în
sus, care denotă apariţia emoţiilor

Curs nr. 10
Elementele esenţiale în executarea gesturilor

Un gest bine executat este format din patru elemente. Pentru ca gestul să traducă
semnificaţia corectă este necesar ca fiecare din aceste elemente să fie realizate
exact, altfel semnificaţia lui se schimbă radical, chiar dacă numai unul din
elemente este executat inexact. Aceste elemente sunt:

1.Mişcarea mâinii în spaţiu

Limbajul gestual pare a fi o mişcare continuă în spaţiul de gesticulare,
astfel încât un neiniţiat nu-şi poate da seama când se termină un gest şi când
începe altul. Totuşi, fiecare gest are o mişcare specifică, proprie, iar schimbarea
acestei mişcări poate duce la modificarea semnificaţiei gestului.
Mişcarea mâinii. În aproape toate gesturile există un anumit fel de mişcare. Fac
excepţie gesturile care arată numeralele ordinale şi majoritatea dactilemelor.
După cum se produce mişcarea pentru realizarea unui gest (orizontală, verticală,
circulară, oblică, în zig-zag, etc), se poate analiza direcţia şi maniera mişcării.
Mişcarea unui gest poate fi îndreptată:
- către gesticulator sau dinspre el (nivel de adâncime);
- în sus sau în jos (nivel vertical);
- spre stânga sau spre dreapta (nivel orizontal);
- într-o singură direcţie sau înainte-înapoi.
Mişcarea unui gest poate să înceapă de pe corpul gesticulatorului,
- de la antebraţ,
- de la cot, când mişcarea poate fi: directă (de ex. destul, suficient), mişcare de
curbare uşoară (de ex.a spune), mişcare circulară ( voi, noi), mişcare de răsucire,
când mâna se mişcă astfel încât direcţia palmei se poate schimba.
- de la încheietură, când mişcarea este formată prin îndoirea încheieturii fie în jos
(ex. un milion), fie în sus (mişcare de atragere a atenţiei unei persoane).
De asemenea, mişcarea poate fi:
- de deschidere a mâinii (de ex. lumină),
- de închidere a mâinii (de ex. a strânge, întuneric),
- de,,fluturare” a degetelor (de ex. câţi, câte),
- de îndoire a degetelor (de ex. a chema),
- o mişcare de apropiere a degetului mare de cel index (de ex. subţire).

2. Configuraţia degetelor
Constituie forma pe care o ia palma sau degetele în configurarea unui gest. În
alte limbi pot fi mai multe poziţii ale mâinilor, de pildă, în ASL, sunt 7 poziţii iar

139
în limbajul gestual britanic au fost identificate peste 60 de forme diferite ale
mâinii.(Miles,D.,2002, Smith,C. 2004). Totuşi, există o formă de bază pentru
fiecare gest, care poate rămâne aceeaşi sau se poate schimba, după cum este
executat gestul. Unele forme ale mâinii se folosesc mai des, altele mai rar. Noi
nu ne propunem să le analizăm aici dar trebuie să le menţionăm pe cele mai
importante. Acestea sunt:
- palma întinsă, cu degetele lipite
- palma cu degetele răsfirate
- palma în formă de gheară
- palma strânsa în pumn
- palma închisă
- palma în unghi drept
- palma în formă de ,,o”
- palma cu degetul mare atingând indexul
- palma în formă de cupă ş.a.
Unele dintre aceste forme ale mâinii sunt chiar gesturi proprii (ex. mâna cu
degetele strânse în pumn şi cu degetul mare în sus înseamnă ,,bun” sau poate fi o
formulă de răspuns la salut, dacă degetul mic este îndreptat în sus, celelalte
degete fiind strânse în pumn – ,,slab” sau ,,prost” ş.a.). Aceste gesturi se
folosesc, în general, cu conotaţii pozitive, respectiv, negative, dacă la gesturile
menţionate se adaugă alte detalii oferite de expresia feţei sau de mişcări ale
corpului. Astfel, gestul ,,bun” poate deveni ,,foarte bun”, ,,excelent”
Mâna în formă de ,,gheară” arată tensiunea, nervozitatea. Dacă gestul se face cu
mişcări circulare lângă frunte ,,frământare”, dacă se face cu ambele mâini în
formă de gheară în faţa pieptului ,,anxietate”, în faţă ,,supărare”, ,,capricios”,
,,morocănos”ş.a.
Mâna în formă de pumn este folosită pentru a indica posesivitatea proprie sau a
altora, în funcţie de direcţia palmei. Indicarea posesiunii poate fi indicată după
ce se dactilează numele persoanei.
Dacă se foloseşte fluturarea degetelor, înţelegem că acest gest se referă la un
număr, sau la o întreabare legată de număr (ex. ,,mulţi”, ,,cât de mulţi”,
,,când”, ,,care este preţul ?”, în combinare cu frecarea degetelor index şi mare, ,,a
calcula”).
3.Aşezarea mâinii în spaţiu sau locul de articulare in relaţie cu capul sau
pieptul persoanei care face gesturi. Se cunosc aproximativ 25 de locuri de
articulare diferite pe care le foloseşte un gesticulator de limbă engleză. Locul de
articulare reprezintă locul unde se face gestul. Pot fi distinse următoarele locuri
de articulare:
- în spaţiul neutru, de exemplu, un loc în faţa gesticulatorului (de ex. o casă,
un lift, o cameră). Părţile gesturilor produse în spaţiul neutru sunt acelea care se
pot face astfel încât pot fi plasate în acel spaţiu, în acelaşi loc şi în aceleaşi relaţii
unele faţă de altele ca şi cum gesticulatorul poate să arate mai târziu unde au fost
plasate. Acest fenomen a fost numit localizare sau descriere deoarece

140
gesticulatorul parcă descrie realitatea cât mai exact posibil, urmărind un anumit
spaţiu sau loc.
O altă caracteristică a gesturilor este aceea că plasarea lor în spaţiul neutru cere
ca suport o indicare sau un gest productiv (polisintetic sau un specificator de
formă sau mărime). Direcţia privirii gesticulatorului urmăreşte plasarea
referenţilor în spaţiul de gesticulare. Referentul poate fi concret sau abstract. Un
loc poate să reprezinte unul sau mai mulţi referenţi în acelaşi timp. Când
referentul a fost plasat odată în spaţiul de gesticulare, ne putem referi oricând la
el pur şi simplu numai prin indicare. (De ex., când vorbim despre mobilarea
camerei sau a biroului, piesele de mobilier sunt plasate în spaţiul neutru din faţa
gesticulatorului, după cum se află ele în relaţie unele cu altele, cu ajutorul
gestului de indicare. În acelaşi timp, gesticulatorul îşi îndreaptă direcţia privirii
spre referenţii plasaţi).
- pe faţa gesticulatorului, în diferite părţi, cum ar fi:
- vârful capului (ex. pălărie);
-fruntea-tâmpla ( ex. a cunoaşte);
-ochii (ex. galben, curios);
-nasul (ex. mincinos, miros);
-obrazul-urechea (ex. cercel, frumos);
-gura (ex. roşu);
-bărbia (ex. drăguţ);
-gâtul (ex. colier, sete, poftă);
-faţa (ex. femeie, a vedea, a observa).
- pe corpul gesticulatorului pot fi distinde diferite zone cum ar fi:
-umerii (ex. şef);
-pieptul (ex. foame, stomac, TBC, vreme);
-talia (ex. liturghie);
-piciorul (ex. câine).
- pe mâna pasivă, numai în cazul gesturilor care se fac cu ambele mâini, se pot
distinge următoarele zone proprii cum ar fi:
-palma, dosul mâinii (ex. a sprijini);
-antebraţul, cotul (ex. chelner);
-braţul (ex. elev de serviciu, spital).
În unele gesturi locul de articulaţie nu se schimbă pe toată durata lui (de ex. a
iubi), dar în altele el este diferit, fie la începutul fie la sfârşitul acestuia (de ex. a
se depărta, a se machia).

4.Orientarea palmei (sus-jos, stânga-dreapta). Direcţia în care se mişcă

palma şi degetele în relaţie cu corpul gesticulatorului prezintă o importanţă
deosebită. De pildă, două forme ale mâinii pot fi aceleaşi dar direcţiile diferite în
care se mişcă mâinole pot să le dea semnificaţii aparte sau opuse. În limbajul
gestual există un număr limitat de poziţii legate de orientarea mâinii. Mai mult,

141
actualele posibilităţi de îndoire a articulaţiilor limitează numărul posibil de
orientări astfel că direcţiile posibile de orientare a palmei şi degetelor sunt:
- în sus sau în jos,
- spre sau dinspre gesticulator,
- spre stânga sau spre dreapta gesticulatorului.
În grupul de gesturi care se produc în spaţiul neutru cu o singură mână există
numeroase perechi minimale, adică acele perechi de gesturi unde numai o
singură modificare a orientării palmei sau degetelor poate schimba complet
semnificaţia gestului. De ex.,, floare” se produce prin deschiderea degetelor cu
palma orientată în sus iar,, lampă” se execută tot cu deschiderea degetelor dar
palma este orientată în jos. De asemenea, situaţia este similară şi în cazul
gesturilor bi-manuale. De ex. la gestul ,,casă” palmele sunt unite la vârf prin
apropierea lor, cu degetele lipite iar la gestul ,,munte” palmele , aflate ca în
pozitia anterioară, se depărtează spre jos.
Orice schimbare a oricăruia din aceste 4 elemente poate modifica semnificaţia
gestului. Faptul că fiecare gest poate fi analizat în funcţie de elementele
menţionate demonstrează că semnele folosite de surzi nu sunt ,,gesturi
întâmplătoare”, că ele sunt la fel de precise şi de consistente ca şi cuvintele dintr-
o limbă.
Se cunosc trei feluri de gesturi care se execută cu mâinile, după cum ele sunt
realizate cu o mână, cu ambele mâini sau într-o combinaţie de gesturi şi
dactileme, formând aşa - numitele gesturi mixte. Se ştie că fiecare om foloseşte
mâna dominantă în acţiunile cotidiene. La fel şi în conversaţie, mişcările mâinii
dominante nu se schimbă, cu excepţia cazului când persoana este ambidextră.
Totuşi, şi in acest caz, mâna dominantă face gesturile principale. În comunicarea
gestuală cele mai multe gesturi se fac cu ambele mâini simultan. În majoritatea
ţărilor lumii gesturile se fac cu ambele mâini, dar există unele ţări (Statele Unite,
Anglia, Australia, de ex.) unde gesturile sunt executate cu ambele mâini în
combinaţie cu dectilemele

Clasificatorii
Se cunoaşte că pot fi folosite anumite forme şi mişcări ale mâinii pentru a
reprezenta diferite obiecte, dar în acest fel se pot obţine semnificaţii limitate.
Unele forme ale mâinii pot avea o multitudine de mişcări care pot genera un
grup de semnificaţii diferite. După forma obiectelor (ibric cu coadă, linguri sau
obiecte alungite), după cum sunt ţinute în mână sau după cum sunt folosite s-au
alcătuit clasificatori. De exemplu, putem reprezenta picioarele unei persoane
care se ridică, sare, se plimbă, cade, îngenunchează, urcă sau coboară scările,
călăreşte, driblează la un joc de fotbal etc. Un alt exemplu, este dat de gestul ,,a
privi”, dacă ne uitam în sus, se poate înţelege că ne uitam la un adult, la un
copac, la cer, etc. iar dacă privim în jos, se subînţelege că ne uităm la un copil
sau la un obiect mic sau situat pe pământ. Deschiderea şi închiderea mâinii poate
semnifica aprinderea sau stingerea unei veioze, a unui spot de lumină. În funcţie

142
de locul unde este plasată această sursă de lumină, gestul poate semnifica o
lustră, o veioză, o lampă de carte sau chiar soarele, luminile unui semafor sau
luminile de direcţie/farurile unui automobil etc. Aceste forme ale mâinii
constituie rădăcinile gesturilor legate de picioarele unei persoane, de actul
privirii sau de lumină la care ne-am referit în exemplele date mai sus.
O altă formă de clasificatori se foloseşte pentru a ţine locul unui gest care
nu este uşor de prezentat în mişcare. Acesta se numeşte proformă. De exemplu,
gestul pentru maşină este un gest care se efectuează cu ambele mâini. Se apucă şi
se întoarce volanul cu mişcări diferite pentru a arăta diferitele situaţii de
conducere a maşinii sau de parcare a ei în situaţii mai dificile. Pentru parcare în
astfel de situaţii mâna se aşează pe muchie, deoarece se poate curba mai uşor.
Mâna, plată şi întinsă, poate reprezenta o serie de obiecte plate cum ar fi o
carte, o cutie, o masă, o oglindă, un tablou. Unele obiecte se pot pune pe
suprafeţe plane, cum ar fi o podea, un perete sau pe rafturi, care sunt reprezentate
cu această formă a mâinii.
O altă formă a mâinii arată o persoană care poate fi plasată şi mişcată în
diferite feluri pentru a oferi diferite semnificaţiiî (se apropie sau se îndepărtează,
se apropie încet/repede, hoinăreşte sau vine direct etc.). Când se folosesc două
mâini, putem reprezenta o acţiune la care participă două persoane. Putem arăta
că ele merg umăr la umăr, una în spatele alteia, că se întâlnesc, îşi schimbă
locurile etc. Cu diferite mişcări putem arăta cum se află mai multe persoane (în
şir, în cerc, în linie dreaptă, într-o linie sinuoasă etc.). Pentru a arăta un grup mai
mare de oameni care mărşăluiesc în coloană, care şed, care se învârtesc în
cercuri, se folosesc mişcări ale palmelor cu faţa în jos. Pot fi folosite ca proformă
şi alte forme ale mâinii pentru a reprezenta:
- obiecte subţiri, scurte, tubulare (ex. ţigara);
- obiecte mici, subţiri, circulare (ex. nasture);
- capul unei persoane sau a unui animal;
- obiecte mai lungi şi subţiri;
- obiecte mai mari şi rotunde (ex. borcan de sticlă cu capac);
- o masă de oameni, de case mari.
Folosirea degetului mare în sus poate semnifica ,,bun”, iar în jos ,,rău”. Dacă
folosim aceste gesturi în diferite locuri şi cu mişcări distincte, ele pot însemna
,,corect”, ,,bine”, ,,de acord”, respectiv, semnificaţia inversă. În colectivitatea de
surzi, ridicarea degetului mare în sus poate fi un răspuns la întrebarea ,,ce mai
faci?”.
Într-un singur gest pot fi mai multe configuraţii, deoarece pe parcursul executării
lui configuraţia mâinii sau a degetelor se poate schimba, ea poate fi diferită la
inceputul realizării gestului şi la sfârşit sau poate rămâne constantă. Clasificările
de configuraţii ale mâinii şi degetelor sunt foarte diferite de la un cercetător la
altul, astfel că nu se poate face o prezentare exhaustivă a configuraţiilor aşa cum
este posibil în cazul literelor din limbajul verbal. Totuşi, în ansamblu, aceste
configuraţii pot fi :

143
- configuraţia palmei;
- configuraţia de apucare;
- configuraţia pumnului;
- configuraţia degetelor in funcţie de numărul degetelor folosite(1,2,3,4,5).
În limbajul gestual finlandez, de exemplu, alegerea unui clasificator este afectată
de faptul dacă referentul este ceva viu sau fără viaţă. Dacă referentul este viu (o
fiinţă umană sau un animal), se foloseşte o configuraţie în formă de V a
degetelor. Pentru un referent fără viaţă se folosesc mai multe configuraţii, cum ar
fi, de pildă:
- B dacă este vorba de un obiect cu formă plată sau pătrată, cum ar fi o carte, un
tablou sau un automobil;
- G dacă se vorbeşte despre obiecte subţiri, alungite, cum ar fi de exemplu,un
creion, un baston;
- 5 cu degetele îndoite, care se referă la obiecte tridimensionale, cum ar fi de
exemplu, un măr, o piatră, un grup de case privite din avion sau un grup de
oameni.

Curs nr. 11
Formarea propoziţiilor şi a frazelor

În limbajul gestual pot fi formate propoziţii şi fraze în care se oferă informaţii

despre referent, poziţia lui, funcţia sau caracteristicile lui. Remarcăm că în
literatura de specialitate nu s-au efectuat cercetări aprofundate legate de sintaxa
propoziţiilor şi a frazei. De asemenea, există o mulţime de definiţii ale
propoziţiei în limbajul gestual. De pildă, o propoziţie poate fi definită ca fiind o
expresie lingvistică a unei idei. Ea poate fi cea mai mică unitate de expresie
lingvistică care poate exista prin ea însăşi, formând o propoziţie privită în
ansamblu. În forma sa cea mai scurtă, o propoziţie poate fi de lungimea unui
gest. Ordinea gesturilor într-un enunţ se poate schimba în funcţie de ceea ce se
doreşte să se accentueze de către gesticulator. De obicei, gesturile care se referă
la un obiect se plasează la începutul propoziţiei. Dacă referentul poste fi văzut de
gesticulator, propoziţia poate începe cu o indicare spre el, urmată de localizarea
sau funcţia referentului. Adesea o propoziţie se termină cu indicarea referentului.
În forma sa cea mai scurtă, o propoziţie poate fi formată din un simplu gest. De
ex. ,,plouă”. Dacă se adaugă o indicare la sfârşitul propoziţiei, semnificaţia ei se
poate schimba uşor., de ex. ,,În acest moment afară plouă”. Direcţia privirii
urmează întotdeauna indicarea. În alt exemplu:,,Fata doarme”, plasarea gestului
la începutul propoziţiei care arată spre referent (fata) şi apoi se arată ce face ea
(doarme). Dacă referentul (fata) poate fi văzută de toţi cei prezenţi, se poate face
o indicare spre referent (fata) numai prin folosirea indicării sau a direcţiei
privirii. Se cunosc patru tipuri de propoziţii şi anume: enunţiative, negative,
afirmative şi interogative dar nu ne propunem aici să intrăm în detalii.

144
Structurarea propoziţiilor. Ca şi în limbajul verbal, limbajul gestual posedă
subiecte, predicate precum şi adjective sau adverbe care se referă la subiecte sau
verbe. De asemenea, în limbajul gestual se poate conversa despre orice problemă
actuală, trecută sau viitoare. Unele substantive şi verbe au aceeaşi formă a
mâinii. Ele se deosebesc prin mişcarea mâinii, o dată pentru substantive şi de
două ori pentru verbe.
De ex: scaun (a şedea); avion (a zbura); maşină (a conduce), sau
„Mie îmi place să zbor cu avioane mici” (în limbajul verbal) şi „Mici avioane-a
zbura-place mie” ( în limbajul gestual).
Dacă în limbajul verbal propoziţia se formează după schema subiect-
predicat adjectiv, complement, etc. în limbajul gestual propoziţia se structurează
în ordine diferită, în funcţie de conţinutul dialogului. Aceasta deoarece semnul
gestual nu reproduce limbajul scris ca în cazul folosirii dactilemelor. El
reprezintă o formă de comunicare ce s-a transmis de la o generaţie la alta în
familiile sau în comunităţile de surzi. Astfel, în propoziţiile simple nu are
importanţă relaţia subiect-predicat. De exemplu, ,,El vinde”. sau ,,Vinde el”,
,,Eu mănânc” sau ,,Mănânc eu”. Însă, pentru a face aceste propoziţii mai
interesante, este bine să se mai adauge un cuvânt după verb sau înaintea
subiectului, de exemplu, ,,El vinde alimente”, (în limbaj verbal), sau ,,Alimente-
vinde–el” (în limbaj gestual). Însă, aşa cum am afirmat mai înainte, sunt
necesare studii mai aprofundate pentru a desprinde regulile gramaticale ale
formării propoziţiilor în limbajul gestual.
In limbajul gestual ca şi în limbajul verbal se pot exprima o serie de expresii
metaforice, proverbe, zicători şi tot ce se află dincolo de vocabular, sintaxă şi
gramatica acestui limbaj. Dar pentru a descifra misterele acestei limbi şi a
culturii care o încadrează este necesar să se cunoască foarte bine acest limbaj şi,
mai ales, să se realizeze o reală comunicare între cel ce studiază acest aspect şi
persoana surdă în cauză. Până în prezent nu am găsit în nici o carte o ilustrare a
semnelor expresive. Cauza rezidă în faptul că sunt foarte multe expresii specifice
în fiecare ţară şi fiecare din ele are un mod aparte de exprimare din cauza
impregnării culturale. De asemenea, fiecare limbă posedă modalităţi diferite de
desemnare a unor obiecte identice.
Pentru a explica această noţiune care face ca în două limbi diferite să se
găsească rareori cuvinte care să acopere exact acelaşi câmp semantic, vom
ilustra cu unele exemple din limba română şi din limbajul gestual românesc.
a) Ceas de mână (rom.), wrist watch (engl.), montre-bracelet (fr.).În limbajul
gestual se reţine maniera în care se ataşează acest tip de ceas (fr.) iar în celelalte
limbi se arata localizarea pe o parte a corpului (mână) a obiectului în cauză. De
aici reiese evident că în fiecare context se va reţine de la fiecare cuvânt o
diferenţă particularizatoare. În expresiile figurate problema este şi mai
complicată. De fapt, cuvintele grupate într-o expresie capătă un sens global unic.
Termenii nu pot fi schimbaţi între ei şi nici completaţi. De exemplu, expresia ,,a

145
pune plugul înaintea boilor” nu poate fi înlocuită de expresia ,,a pune plugul
înaintea vacilor” pentru că ,,vaci” nu este echivalentul cuvântului ,,bou”.Astfel,
acest sens unic degajat de acest ansamblu de cuvinte va trebui tradus într-o
manieră coerentă.
b) Maşină. Pentru a indica o maşină în limbajul gestual se mimează
manevrarea unui volan. Acest semn, căruia îi putem ataşa şi alţi parametri pentru
a reprezenta un autobuz, troleibuz, camion, automobil sau diferite maşini
destinate unor procese tehnologice specifice, semnifică ,,a conduce” dar şi
,,volan”, cu toate că o maşină nu se rezumă doar la volan, dar semnul reţine una
din părţile evidente ale maşinii pentru a o desemna în întregime. Acest procedeu
al sinecdocei este la origine acelaşi cu procedeul formării acestui semn. Numai
organizarea frazei, a contextului şi parametrii acestora ne permit să distingem
sensurile exacte.

Gesturi multicanal
Se realizează cu alte părţi ale corpului în afară de mâini. Ele se caracterizează
prin faptul că participă în mod obligatoriu gesturile non-manuale. De pildă, în
cazul gestului ,,suparat” caracteristicile non-manuale sunt date de prezenţa
subţierii buzelor, umflarea uşoară a obrajilor (bosumflarea) şi încruntarea
sprâncenelor care însoţesc gestul manual (ducerea mâinii cu degetele răsfirate la
nivelul feţei şi retragerea ei cu degetele care se unesc la vârf). Prin urmare,
întreaga gamă de expresii faciale împreună cu mişcările capului formează setul
principal de caracteristici non-manuale. Expresiile faciale şi mişcările capului
pot include mişcări ale ochilor, ale gurii, ale nasului şi obrajilor. Aici pot fi
implicate şi alte mişcări ale corpului, cum ar fi mişcările umerilor şi ale
trunchiului. Astfel, corpul se poate apleca înainte sau spre spate sau se poate
întoarce spre stânga sau spre dreapta. La fel, umerii se pot ridica sau lăsa. Faţa
umană este foarte mobilă şi conţine numeroşi muşchi care pot genera o mare
bogăţie de sentimente. Unii autori vorbesc chiar de ,,un sistem de codare a
acţiunilor faciale” (P.Ekman, V.Fresen, 1978), unde ei recunosc 46 de unităţi de
acţiuni separate legate de mişcările efectuate de muşchii feţei.
Semnele non-manuale pot exprima întrebări, negaţii, răspunsuri sau atitudini
generale. De pildă, sprâncenele încruntate şi umerii îndoiţi sau sprâncenele
ridicate şi gura deschisă exprimă o atitudine întrebătoare. Folosirea mişcării
capului în sens vertical sau orizontal poate să exprime o negaţie, respectiv un
acord. Semnele non-manuale par să aibă o funcţie relaţională (C.Onu, 2007). De
pildă ele nu pot exprima substantive dar pot exprima cuvinte cum ar fi ,,da”,
,,nu”, ,,ştiu”, ,,corect”, ,,de acord” ş.a. Ele sunt asociate cu verbe, adverbe sau
adjective. Foarte rar ele funcţionează ca sunstantive în limbajul gestual.Şi
auzitorii folosesc în mod inconştient aceste semne non-manuale. Surzii, însă,
folosesc caracteristici non-manuale specifice şi foarte mici cum ar fi strâmbarea
nasului şi o înclinare a capului pe spate pentru a exprima, de ex. dezacordul cu
ceva.

146
S-a observat că în majoritatea cazurilor, forma substantivală apare ca fiind
derivată din verb. De ex. semnul pentru suliţă cere ca privirea ochilor să urmeze
mişcarea mâinii ca şi cum ea ar executa o aruncare a suliţei. Prin aceasta,
semnele multi-canal sunt legate de imitarea unor acţiuni care se realizează cu
obiectele. În relaţie cu limba română, semnele multi canal sunt dificil de tradus,
ele constituind o grupare specifică de limbaj. Sub aspect gramatical, funcţiunea
lor este complexă. De exemplu, semnul posibil, este folosit fie înainte fie după
un verb. El sugerează că ascţiunea verbului ar putea să se întâmple ori că s-a
întâmplat, dar, de fapt, ea nu a avut loc. La fel, semnul pentru-că funcţionează în
mod comparabil cu locuţiunea conjuncţională pentru că, dar nu este întotdeauna
oportun ca aceasta să se folosească în traducerea semnului. Sub aspect teoretic,
este dificil să se explice formele semnelor existenţiale ca ,,a fi”, sau ,,a exista”.
Semnele multi-canal la care ne-am referit sunt executate cu mâinile şi cu alte
părţi ale corpului; ele exploatează atât acţiunile manuale cât şi cele non-manuale,
care sunt obligatorii. Unele caracteristici non–manuale apar în mod regulat
împreună. De pildă, scoaterea limbii este însoţită, de obicei, de o strâmbare a
nasului, de mărirea ochilor şi de deschiderea largă a gurii care apar, de regulă, în
semne care exprimă uimirea, perplexitatea.

Sistemele de scriere folosite în limbajul gestual

Diferite limbaje gestuale au diferite sisteme de scriere în funcţie de natura
alfabetului folosit (latin, slav, grec, ebraic,etc.). Constatăm că nu există la ora
actuală un sistem comun de scriere pentru limbajele gestuale. Cercetătorii au
elaborat mai multe sisteme diferite de reprezentare în scris a limbajului gestual
care să se folosească în scop de cercetare. Acestea sunt destul e complicate şi
depăşesc posibilităţile de abordare de către studenţi de aceea nu ne propunem să
intrăm în detalii. Menţionăm numai că ceea ce este comun pentru toate sistemele
de scriere este faptul că ele se bazează într-o mare măsură pe caracteristicile
structurale ale gesturilor şi pe simbolurile cu care se notează. Pentru
reprezentarea mişcărilor mâinii în cursul executării gesturilor se folosesc diverse
simboluri grafice. Pe baza acestor sisteme s-au elaborat dicţionarele gestuale
aflate în uz, unele prezentând imaginea persoanei care execută gestul, aplicându-
se săgeţi ce reprezintă mişcarea iar sub fiecare imagine se prezintă cuvântul
gesticulat sau descrierea mişcărilor. Dăm mai jos un exemplu de redare a unei
propoziţii.
La început se face un gest care redă subiectul sau topica apoi se adaugă mai
multe informaţii (ridicarea sprâncenelor, înclinarea capului ş.a.). Dacă tema unei
discuţii este îmbrăcămintea cuiva, de ex. ,,Am cumpărat mai demult această
rochie” gesturile vor fi aranjate astfel:
Sprâncene ridicate, capul înclinat pe spate acord cu capul
rochie- aceasta (eu) a cumpăra-mai demult (în trecut)
sau

147
 sprâncenele ridicate, capul înclinat pe spate acord cu mişcarea
capului
(eu) – mai demult – eu a cumpăra – aceasta – rochie

Limbajul gestual poate folosi o cale diferită de ,,legare a gesturilor” din

structura unui subiect pentru a întări povestirea sau relatarea mesajului. Putem
observa că ordinea în care se execută gesturile este asemănătoare cu mişcarea
secvenţelor de cadre dintr-un film, în special când se relatează un eveniment. Un
bun gesticulator poate să producă aceleaşi efecte ca în realizarea unui film,
folosind procedee cum ar fi: transportarea informaţiei prin mişcări ale feţei,
capului şi corpului sprijinite de gesturi; injectarea altor mişcărişi distanţe în
povestirea sa prin folosirea altor clasificatori şi proforme; ,,îngheţarea” gestului
în aer; apropierea imaginii (zoom) etc.

Trebuie să reţinem că limbajul mimico gestual îmbină trei caracteristici:

spaţială (gesturile sunt formate în spaţiul de gesticulare), vizuală (acest limbaj
trebuie să fie văzut pentru a fi înţeles) şi gestuală (mâinile creează semne care
articulează gânduri). Din acest motiv, LMG îmbină două caracteristici aparent
contradictorii: libertatea gramaticală şi structura gramaticală. Aceste trei
caracteristici sunt redate simultan, ceea ce nu este posibil în limbile vorbite.
Semnele sunt folosite pentru a crea imagini ale gândurilor noastre în spaţiu. Din
cauza calităţilor spaţiale şi gesticulare nu s-a putut găsi un sistem convenabil de
redare în scris a LMG. Tot ceea ce se poate face este să scriem comentarii
privind modul de executare a gesturilor în spaţiu, care se poate folosi pentru
scopuri didactice, dar acest lucru nu constituie o formă scrisă a LMG.
Contactul ocular constituie punctul de plecare al oricărei conversaţii prin
gesturi. El trebuie menţinut tot timpul cât durează ,,conversaţia gestuală”, ceea
ce nu este prea uşor pentru auzitori. Atragerea atenţiei unei persoane surde
pentru a începe o conversaţie este să-i baţi uşor cu palma pe umăr sau antebraţ.
Alte modalităţi ţin de distanţă sau de situaţia unde se află persoana surdă. De
exemplu, dacă aceasta se află la aceeaşi masă dar la o distanţă mai mare, se poate
lovi uşor tăblia mesei iar vibraţiile acesteia vor atrage atenţia. Dacă se află la o
distanţă mai mare, într-o sală, se poate atenţiona o cunoştinţă comună care să-l
facă atent pe cel în cauză. In nici un caz nu se poate stinge şi aprinde intermitent
lumina din sală pentru a atrage atenţia unei singure persoane surde, deoarece o
pune într-o situaţie penibilă.

148
Curs nr. 12
Unele simboluri folosite pentru descrierea mişcărilor (Anglia)

---------- săgeată închisă, mişcare care traversează corpul (de la un umăr la

altul sau de sus în jos ori de jos în sus)
---------- săgeată deschisă, descrie mişcările de îndepărtare sau de apropiere
de corp
---------- mişcare repetată,
---------- mişcare spre înainte sau spre în spate, cuprinsă între umeri
---------- ,,stop”, arată oprirea bruscă a mişcărilor

închiderea mâinii deschise(sau închiderea degetului)

deschiderea mâinii închise

------ mişcare încetinita
---------- mişcare rapidă
---------- mişcare repetată, de obicei este o mişcare mică, scurtă
atingere
apucare între degetul mare şi cel index
mâna în formă de pumn
mişcarea degetelor
----------
---------- ambele mâini se mişcă împreună

de obicei, mâna asociată face o mişcare circulară în direcţia săgetii

ambele mâini se mişcă simultan, una urmărind-o pe cealaltă într-o

mişcare circulară

mişcare uşoară

Începuturile formării de interpreţi în limbajul mimico-gestual

În diferite ţări şi în ţara noastră
Formarea de interpreţi în limbajul mimico-gestual este de dată mai recentă
în ţările europene, dar primii paşi au fost făcuţi în Statele Unite prin crearea în
1965, a Oficiului Naţional al Interpreţilor penru Surzi (National Registry of
Interpreters for the Deaf). După 1965 în Franţa s-au creat mai multe organizaţii
de formare a interpretilor.
National Registry of Interpreters for the Deaf a fost infiinţat în cursul unui
seminar naţional intitulat ”Interpretând pentru surzi” care a avut loc in statul
Indiana, în 1964. Participanţii, profesori din şcolile pentru surzi şi un grup de

149
surzi mai activi, au fost de părere că era necesară o organizaţie care să deţină o
evidenţă a interpreţilor calificaţi şi să evalueze competenţa lor.
Cei mai muli „interpreţi” din acea perioadă erau profesori din şcolile
pentru surzi, copii din familile de surzi sau persoane care aveau legături strânse
cu comunitatea de suzi. Toţi erau fluenţi in limbajul gestual american(ASL). Ei
nu aveau o pregătire profesională în sfera interpretării dar lucrau în mod
voluntar, dintr-un ridicat simţ al datoriei faţă de cei care aveau nevoie de sprijin
în facilitarea comunicării. Nu se punea problema remunerării. Atunci s-a format
un prim comitet din cinci persoane, dintre care una era surdă, pentru a conduce
această organizaţie. In 1967 scopul noii organizaţii a interpreţilor a fost clar
stabilit: să se ocupe de recrutarea şi formarea mai multor interpreţi şi să
elaboreze un cod de etică. S-a obţinut o alocaţie guvernamentală pentru stabilirea
oficiului într-un sediu al Asociaţiei Naţionale a Surzilor (NAD) din Washington.
Primul director executiv, Al Pimentel, a fost el însuşi surd. După cinci ani de
funcţionare la NAD, Oficiul şi-a mutat birourile pe campusul Colegiului
Gallaudet pentru scurtă vreme, înainte de a se muta într-un sediu propriu.
După 1970, NRID a organizat întâlniri bianuale cu membrii săi, pentru a fi
la curent cu schimbările care au avut loc în domeniul profesiunii. De asemenea,
s-au înmulţit filialele locale ale acestei organizaţii pe tot cuprinsul Statelor Unite.
Codul de etică al NRID a urmărit să asigure imparţialitatea şi confiden-ţialitatea
interpreţilor, precum şi aspectul discret al ţinutei şi al comportării. Interpretul
profesional a fost format să-şi recunoască limitele în acceptarea sarcinilor şi să
caute asistenţa altor interpreţi când este necesar (inclusiv solicitarea unei
persoane surde ca „interpret de legătură” unde comunicarea era dificilă sau
delicată).
Recrutarea noilor interpreţi
Până în 1970 mulţi studenţi surzi au cerut dreptul să frecventeze
universităţi obişnuite din intreaga ţara cu ajutorul interpreţilor. Agenţiile de
servicii sociale americane au început să solicite interpreţi care să servească pe
clienţii surzi. O dată cu crearea a tot mai multe posturi de interpreţi angajaţi cu
normă intreagă, a devenit evident că noii interpreţi vor trebui să fie antrenaţi şi
pregătiţi pentru noua piaţă. Mai întâi, ei trebuiau să înveţe limbajul gestual, iar
cursurile au apărut în diverse locuri: în biserici, în agenţii care oferă servicii, în
familii care aveau copii surzi etc. Profesorii de limbaj gestual din întreaga ţară
au inventat planuri de lecţii aşa cum s-au priceput.
Predarea limbajului gestual a constat, în acea vreme, din construirea
vocabularului gestual; lingviştii au inceput cerecetarea gramaticii ASL, dar
rareori rezultatul muncii lor a fost inclus de profesorii de limbaj gestual în
domeniu. Ca urmare, aceşti noi „recruţi-interpreţi”, care au învăţat gesturile ca a
doua limbă în clasă, în comparaţie cu cei care au crescut în comunitatea de surzi,
nu erau, de obicei, la fel de fluenţi în limbajul gestual ca interpreţii mai vechi.
Cei mai mulţi dintre aceşti interpreţi noi au sfârşit prin a folosi mai ales o
versiune a limbajului verbal gesticulat decât un limbaj gestual folosit în mod

150
curent în comunitatea de surzi. Unii surzi, care au considerat limbajul verbal ca
fiind superior limbajului gestual, au fost de acord cu interpretările în limbaj
gestual cu respectarea ordinii gramaticale a limbajului verbal pe care ei au
considerat-o ca „gesticulaţie oficială”; alţi surzi, deşi bucuroşi să aibă mai multe
servicii de interpretare, au avut dificultăţi de înţelegere cu aceşti interpreţi noi.
În orice caz, aspectul semnalat mai sus a lansat problema controlului calităţii in
serviciile de interpretare.
Atestarea
Programul-pilot al NRID de atestare prin teste a fost înfiinţat în 1970 şi a
fost recunoscut oficial în 1972. Au fost pregătite echipe locale de evaluare a
candidaţilor în toată ţara. Echipele de evaluare au fost compuse din trei interpreţi
auzitori atestaţi şi din interpreţi surzi de legătură, atestaţi. Priceperile
candidaţilor au fost evaluate prin mai multe probe: să interpreteze de pe o casetă
video în limbajul verbal, gestual şi dactil. Candidaţilor li s-au acordat certificate
de „interpretare” în limbajul verbal şi cel gestual şi certificate de „transliterare”
din limbajul verbal în limbajul dactil şi invers. Au fost instituite evaluări pentru
interpretarea orală după labiolectură şi mişcările buzelor fără voce, dar mai
târziu acest gen de evaluări au fost abandonate. Însă, ”transliterarea” este folosită
şi acum în unele situaţii cum ar fi, de exemplu, în predarea cursurilor
universitare.

Lupta pentru o identitate profesională

Anii 1970 au cunoscut o veritabilă explozie de interpretare pe piata
muncii.
Legea reabilitarii din 1973 a formulat cerinţa asigurării de servicii gratuite de
interpretare pentru clienţii surzi de către orice agentie sau firmă de afaceri care
primeşte fonduri federale din partea guvernului sau de la autorităţile locale
(aceasta incluzând spitale, şcoli, tribunale, secţii de politie, servicii sociale şi
unele companii de afaceri). În acelasi an, 1973, au fost finanţate 6 programe pilot
de formare a interpretilor prin alocaţii guvernametale iar in 1978 s-a ajuns la 12
programe. Aceste programe-pilot precum şi alte 2-4 programe din universităţi şi
colegii comunitare au incercat să pregătească cât mai bine interpreţi cu foarte
puţin ajutor din partea cercetării în elaborarea planurilor de învăţământ. În
această situaţie, interpreţii-formatori, cu multă experienţă în domeniu, au
inventat planuri de învăţământ la întâmplare. Cei mai mulţi au încercat să se
apropie de cercetarea lingvistica în limbajul gestual, aşa cum a fost ea publicată.
Primele planuri de învăţământ, nu erau foarte complete ca standardele de astăzi,
dar au inclus cursuri de „îmbunătăţire a priceperilor de gesticulaţie”, de
audiologie, de psihologia surdităţii, codul de etică, interpretarea de la voce spre
gest şi invers precum şi o anumită pregătire pentru atestare.
Mai târziu, s-a trecut la formarea unui model de interpret care este
cunoscut acum ca „modelul maşină”: interpretul este o maşină care transmite
mesajul fără să adauge sau să omită ceva, care nu intervine şi care nu afectează

151
rezultatul întâlnirii sau al şedinţei interpretate. De fapt, acesta era o non-
persoană. Odată cu ridicarea calificării profesionale şi a conştientizării
profesiunii de interpret, s-a trecut de la interpretarea pentru surzi (în favoarea
lor) la independenţa profesională a interpretului, bazată pe neutralitate şi pe
prevederile din codul de etică.
„Modelul-maşină” nu ar putea să descrie adecvat rolul interpretului.
Desigur, interprtarea implică mai mult decât traducerea semnelor în cuvinte sau
invers. În cursul interpretării, trebuie să interpretăm corect conţinutul, în registrul
de limbaj care corespunde contextului şi să adaptăm interpretarea noastră pentru
a ne acomoda la nevoile vorbitorilor. ”Noi suntem chemaţi nu numai să
interpretăm între două limbaje ci şi între două culturi: anumite modificări
culturale trebuie să fie operate în interpretarea noastră pentru ca vorbitorii să se
înţeleagă unii pe alţii. Este posibil, deşi mai rar, ca un interpret să intervină într-o
manieră profesională pentru a clarifica un punct de divergenţă majoră care apare
din cauza unor diferenţe culturale, clienţii nefiind însă conştienţi de problema în
cauză”. De asemenea, Moody,B.(1991), din care am citat anterior, subliniază că
„rolul asociaţiei interpreţilor în comunitate a fost întotdeuna o chestiune delicată.
Acelaşi autor subliniază că „trebuie să fim în contact constant cu comunitatea de
surzi, dar nu putem să devenim avocaţi în favoarea surzilor dacă nu vrem să ne
pierdem credibilitatea ca interpreţi”.

Noul sistem de atestare

În 1979 NRID a instituit un nou sistem de atestare, odată cu creşterea
pretenţiilor faţă de calitatea serviciilor de interpretare. După un an de pregătire
intensivă, au fost elaborate teste noi cu mari cheltuieli. Au fost elaborate teste
scrise şi prototipuri de casete video; s-au realizat teste pe teren cu interpreţi care
aveau diferite nivele de pregătire; s-au efectuat analize statistice pentru a se
stabili validitatea şi credibilitatea unor itemi ai testului scris; s-au evaluat
casetele video de către membrii comisiei şi s-au pregătit evaluatori etc. In final,
s-a obţinut un test credibil care măsoară priceperile de interpretare.
Atestarea este importantă, ca orice licenţă pentru un medic sau şofer, dar
ea se bazează doar pe un minim de competenţă pentru practică, nu şi pe o poziţie
avansată în domeniu. Atestarea nu inseamnă că interpretul poate acţiona în orice
situaţie sau în orice loc, interpreţii trebuie să înveţe să accepte sau să respingă o
activitate în funcţie de priceperile lor, de conţinutul şedinţei şi de locul
desfăşurării ei.
Astăzi există probabil 75 de programe postliceale diferite de formare a
interpreţilor în SUA, cele mai multe cu durata de doi ani. Doar câteva durează
patru ani. Formatorii de interpreţi au înfiinţat în 1979 CIT (Conferinţa
Formatorilor de Interpreţi) cu scopul de a asigura un forum de schimburi de
experienţă în domeniul formării interpreţilor şi elaborarii planurilor de formare a
acestora. NRID are 3733 de membri din care 2070 sunt atestaţi la un nivel sau

152
altul. Dintre interpreţii atestaţi, 123 sunt surzi. Se încearcă eliminarea
interpreţilor care nu-şi îndeplinesc responsabilităţile profesionale. Unii
specialişti propun revizuirea Codul de etică actual. Aşa cum există în domeniul
Dreptului, ar fi util să existe o bancă de situaţii etice, cu sute de dileme etice şi
cu răspunsuri profesionale sugerate, pentru a ne ajuta să facem faţă diferitelor
situaţii care apar în cursul interpretarii (Moody, B., 1991).
Începuturile formării interpreţilor în Franţa datează din 1976, când unii auzitori
au cerut ,,să înveţe semne”. În luna noiembrie din acelaşi an părintele Jouaninc a
infiinţat o clasă la Paris, unde a folosit în predare vorbirea şi gesticularea în
acelaşi timp. Exemplul său a fost urmat de alţi profesori sau preoţi. Independent
unii de alţii, unii surzi au început să predea limbajul gestual in mod voluntar. În
acea vreme existau doar câţiva profesori surzi care cunoşteau bine limbajul
gestual. Faptul era imbucurător deoarece ei erau posesorii unei adevărate culturi,
iar limbajul lor gestual era într-adevăr un limbaj real şi nu un simplu vocabular
de semne. Însă, multe dintre cursurile predate de surzi s-au bazat pe liste de
vocabular, care erau obositoare pentru studenţii auzitori. ”Profesorii” surzi nu
aveau metode pedagogice pentru a preda limbajul gestual astfel încât cursurile
nu au durat prea mult.
După 1977 surzii au inceput să se pregătească cu seriozitate pentru a preda
limbajul gestual la IVT (International Visual Theatre din Vincennes). După
absolvirea cursurilor, ei au început să-şi caute de lucru în şcoli, asociaţii, fabrici,
pentru a preda limbajul gestual. In 1980 publicaţia ”Coup d’Oeil” a semnalat că
existau cinci locuri în zona metropolitană a Parisului şi 20 de alte locuri în
provincie unde amatorii puteau învăţa limbajul gestual. În 1983 s-a ajuns ca în
sistemul de învăţământ să lucreze peste 40 de surzi adulţi care cunoşteau
limbajul gestual dar nu aveau atestate (Fournier,C.,1991), (Mimmoun, R.,1991).
Nici la ora actuală nu există în Franţa o formare academică sau universitară
oficială pentru formatorii de interpreţi de limbaj gestual. Viitorii formatori se
pregătesc prin seminarii organizate de asociaţii ale surzilor sau ale auzitorilor .
La inceputul anilor 1980 s-a infiinţat ANFIDA (Asociaţia Naţională pentru
Deficienţi de Auz), având ca scop să se ocupe de toate problemele deficienţilor
de auz. Interpreţii din cadrul acestei organiaţii s-au concentrat pe cunoştinţele
despre deficienţii de auz şi „psihologia” lor, în detrimentul pregătirii în sfera
metodelor de comunicare. Deoarece populaţia de surzi era foarte eterogenă,
interpreţii au căutat să se edifice în tot evantaiul mijloacelor de comunicare
practicat de deficienţii de auz: labiolectura, dactilemele, cued speech, limbaj
gestual, luarea de notiţe dupa casete video etc. Aceste metode fiind atât de
variate şi contradictorii, n-a fost niciodată uşor să se elaboreze cursuri de
formare care să permită unei persoane să se califice în toate domeniile mai sus
mentionate (Mimoun, R.1991). Mai mult, s-a considerat că era foarte urgent să
se obţină recunoaşterea profesiunii înainte de elaborarea unor cursuri eficiente de
formare a interpreţilor.

153
 O schimbare majora a produs Asociatia 2 LPE (Două Limbaje pentru o
Educaţie) care a elaborat cursuri de pregătire bazate pe calitate. S-au creat
cursuri separate pentru cele două categorii de necesităţi ale populaţiei de surzi:
a) sprijin pentru comunicare (labiolectură, cued speech şi luarea de notiţe),
b) interpretarea din limbaj oral în limbaj gestual şi viceversa. (Texier,C.,
Lamothe,M., 2003).
Un pas înainte l-a constituit transformarea ANFIDA în ANILS (Asociaţia
Naţională a Interpreţilor în Limbaj Gestual). Aceasta era formată din auzitori,
interpreţi activi şi un mic grup de surzi activi. Ea a depus eforturi pentru
recunoaşterea profesiunii de interpret prin cursuri, conferinţe, consultaţii
acordate pentru înfiinţarea serviciilor de interpretare şi prin întâlniri cu
autorităţile locale şi centrale. Odată ce membrii ANILS au devenit conştienţi de
creşterea distanţei dintre cunoştinţele legate de interpretare ale auzitorilor şi ale
surzilor, s-a infiinţat ANPILS (Asociaţia Naţionala pentru Interpretarea în
Limbajul Semnelor).
Deoarece surzii constituiau o comunitate care nu putea să-şi aleagă din
rândurile membrilor săi persoane care să-i ajute să comunice cu lumea
auzitorilor, s-a pus accentul pe formarea de interpreţi auzitori. Însă, surzii
trebuiau să aibă încredere în aceşti interpreţi, de aceea s-a constituit un organism
de conducere, compus în majoritate din surzi, având în frunte un preşedinte surd,
care era un garant în faţa comunităţii de surzi că deciziile luate în cadrul
comitetului erau în favoarea membrilor surzi. Un obiectiv esenţial al ANPILS
era să obţina recunoaşterea profesiunii de interpret. O primă acţiune a ANPILS
în această direcţie a fost să preia conducerea serviciilor de interpretare asigurate
la Simpozionul Internaţional de Limbaj Gestual organizat in iulie 1990 la
Poitiers, având următoarele priorităţi:
- asigurarea calităţii serviciilor de interpretare;
- conducerea acestor servicii de către surzi;
- formarea primilor interpreţi surzi in Franţa, responsabili cu interpretarea în
dactileme a limbajului gestual francez.
Pregătirea asigurată de ANPILS consta în cursuri de scurtă durată folosindu-
se specialişti surzi care vorbeau fluent în limbaj gestual. În afară de iniţierea în
bazele specialitaţii se preda şi terminologia specifică domeniului.
Pentru a face faţă cererii crescânde s-au format trei tipuri de interpreţi: cei
care să fie angajaţi în instituţii, cei care să asigure servicii de interpreţi
independenţi, şi liberi profesionişti (Mimoun,R.1991).
Dacă înainte de 1983 angajarea interpreţilor surzi se făcea fără a li se cere
diplomă, după această dată se cerea acest document. Însă, cei mai mulţi interpreţi
surzi nu erau din familii de surzi şi, deci, nu aveau ca primă limbă limbajul
gestual. Din acest motiv era necesar ca studenţii să intre în contact cu adevăratul
limbaj gestual şi să interiorizeze obiceiurile comunităţii de surzi. Or, aceasta nu
se putea face decât printr-un contact frecvent cu comunitatea de surzi şi prin

154
participarea la diverse acţiuni de interpretare în instituţii medicale, de cultură,
religioase, politice, etc.
Ca metode, se recomanda ca, mai întâi să se predea sintaxa limbajului
gestual prin folosirea unor casete video, filme, jocuri pe roluri interpretate de
surzi odată cu învăţarea limbajului gestual. Această metodă îi va putea determina
pe auzitori să-şi schimbe modul de gândire, adică să reflecteze în imagini
gestuale şi nu doar să traducă din limbajul verbal în cel gestual.
S-a constatat că, la fel ca şi în limbajul verbal, există în limbajul gestual
aceleaşi semne care pot avea semnificaţii diferite. Expresia facială şi contextul
erau cele care dădeau sensul corect. Pentru studiul gramaticii limbajului gestual
erau utile casetele video cu surzi care povesteau sau cu auzitori care gesticulau.
Aceste filme puteau fi oprite oricând şi se puteau face comentarii pe marginea
lor. De asemenea, se puteau face filme cu studenţii înşişi, puşi în situaţii de
interpretare. Evaluarea şi autoevaluarea muncii studenţilor putea să ducă la
imbunătăţirea comunicării corporale şi sintactice. De asemenea, studenţii erau
învăţaţi să respecte formarea semnelor, să nu creeze semne arbitrare şi să-şi
consolideze desprinderile de comunicare clară cu surzii.

Surse bibliografice:
- Fournier, C.: Interpreter for the deaf. Specific aspects of interpreting in
criminal cases. In „Deaf people in society. Education and access „Franco
American Colloquium, 1991, Paris-New-York, pg. 135-143.
- Mimoun R.:Association Nationale Pour Interpretation en Langue des Signes
În:”Deaf people in society. Education and access”. Franco-American
Colloquium, 1991, Paris-NewYork, pg. 129-133.
- Moody, B.: Interpreting for deaf and hearing people in the United States In
Franco-American Colloquium. 1991, Paris-New York, pg. 145-151.
-Texier, C., Lamothe, M.: Association „Deux Langues Pour Une
Education”Presentation du projet. 2003. Poitiers.

Curs. nr ...
Asociaţii naţionale şi internaţionale ale surzilor
Se cunoaşte că toate minorităţile lingvistice au o caracteristică privind un loc
ce le aparţine iar comunitatea surzilor nu face excepţie. Deşi numărul
persoanelor surde depăşeşte 70 de milioane, nu putem vorbi de o "ţară a surzilor"
deoarece majoritatea surzilor provin din familii de auzitori iar familiile de surzi
au, în proporţie de peste 90%, copii auzitori. Cu toate acestea, surzii se adună în
cluburi înfiinţate de ei, conduse de persoane alese din rândul lor şi finanţate din
venituri proprii sau cu sprijin din partea unor organizaţii de stat ori private.
Baza formării primelor cluburi ale surzilor din toată lumea a constituit-o
şcolile cu internat. Aici s-au înfiripat şi s-au cimentat primele relaţii afective sau
de altă natură care au continuat în cadrul cluburilor şi asociaţiilor de mai târziu.

155
Nu întâmplător, când persoanele surde fac cunoştinţă, fac referire la şcolile pe
care le-au absolvit şi la profesorii pe care i-au avut. De obicei şcolile constituie
sursa de noi membri ai asociaţiilor. Dacă una din persoanele surde nu a absolvit
o şcoală de surzi, ea este privită cu suspiciune, chiar dacă a urmat o facultate.
Trebuie să menţionăm că relaţiile care se formează în şcolile de surzi durează o
viaţă iar când se fac excursii în diverse locuri din ţară, participanţii includ
automat vizitarea filialei teritoriale, clubul sau şcoala de surzi. In acest fel se
continuă relaţiile dintre persoanele surde şi se asigură perpetuarea existenţei
asociaţiei surzilor.
Activităţile culturale şi sportive care se desfăşoară în şcolile speciale
constitue una din cele mai puternice forţe unificatoare ale colectivităţii surzilor.
Din păcate, în ultimul timp nu există o preocupare mai serioasă în direcţia
cultivării dragostei elevilor pentru activităţile menţionate. Altfel nu ne explicăm
de ce absolvenţii surzi vin la filiale fără o pregătire culturală sau sportivă care să
le permită continuarea activităţilor în cadrul competiţiilor organizate de
Asociaţia Surzilor. Putem consideră că aceste activităţi sunt mai importante în
cadrul minorităţilor, inclusiv a surzilor ca minoritate ingvistică, deoarece le
permit să iasă în evidenţă prin performanţele obţinute în diverse ramuri sportive
sau domenii culturale şi să se integreze mai uşor în societatea auzitorilor.

Asociaţia Naţională a Surzilor din România

Organizare. Principalele obiective
La iniţiativa unui grup de surzi din Bucureşti a avut loc pe data de 9 noiembrie
1919 şedinţa de constituire a Asociaţiei Amicale a Surdo-Muţilor din România.
Primul Preşedinte a fost d-l Alexandru Clarnet iar din comitetul de conducere a
facut parte şi prinţul Henri Ghica, fiul surd al domnitorului Constantin Ghica.
Menţionam că şedinţe similare de constituire au avut loc şi în alte regiuni ale
României, formându-se asociaţii de surdo-muţi, cum ar fi cele ale Dunării de
Jos, Moldovei şi Bucovinei, Timişului, Ardealului, ş.a.
Pâna in anul 1953 când s-a reconstituit Asociaţia Surdo-Muţilor din
România pe baza fondurilor alocate de stat, asociaţiile amicale ale surdo-muţilor
funcţionau pe criterii mai mult filantropice, surzii se întâlneau la cluburi conduse
de comitete liber alese, îşi acordau reciproc ajutoare materiale, se sprijineau în
găsirea unui loc de muncă şi desfăşurau diverse activităţi culturale, sociale sau
sportive. După această dată Asociaţia s-a reorganizat, a primit buget de la stat şi
a putut angaja personal salariat, diversificându-şi activitatea. Acum, după o
existenţă de peste 85 de ani Asociaţia Naţionala a Surzilor cuprinde peste 30 de
mii de membri, organizaţi în 60 de cluburi şi 16 filiale răspândite în toate
judeţele tării.
Asociaţia Naţională a Surzilor (ANSR), funcţionează cu această denumire
din 1996, are un profund caracter social. Ea urmăreşte educarea persoanelor
surde prin activităţi organizate, destinate realizarii unei cât mai bune integrări
socio-profesionale a membrilor săi. Scopurile şi obiectivele Asociaţiei sunt

156
realizate prin contribuţia voluntară a membrilor cotizanţi şi a aparatului salariat.
ANSR are personalitate juridică, fiind reprezentată de preşedinte in relaţiile cu
organele de stat şi private, atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale. Mai
nou, s-a acordat personalitate juridică şi filialelor teritoriale, astfel că preşedinţii
acestora le pot reprezenta pe plan teritorial şi pot încheia diverse contracte care
le pot asigura o mai mare libertate financiară în oganizarea acţiunilor.
Organismul suprem de conducere al ANSR este Congresul, ce are loc o dată
la 5 ani: între Congrese ANSR este condusă de Conferinţa Naţională anuală, iar
activitatea curentă este coordonată de un Birou Executiv care se întruneşte la
fiecare 2-3 luni sau de câte ori este nevoie.
Pe plan social ANSR urmăreşte să depisteze, să sprijine, să educe şi să
integreze persoanele surde cu pierdere auditivă de peste 40 dB în viaţa socială a
României. În acest scop, ANSR colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei,
cu Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, cu Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale şi cu alte instituţii şi organizaţii implicate în procesul
integrarii socio-profesionale. ANSR sprijină membrii săi să beneficieze de
drepturile de protecţie socială în concordanţă cu legislaţia actuală prin expuneri
săptămânale la club, prin sprijinul acordat la completarea formularelor necesare
pentru obţinerea drepturilor, prin facilitarea comunicării cu ajutorul interpreţilor
aflaţi în formare.etc. Recent ANSR a început să organizeze cursuri de limbaj
gestual pentru salariaţii săi cu scopul de a oferi servicii de interpretare mai bune
membrilor care au nevoie de comunicare în relaţiile cu instituţiile de stat şi
private.
Sub aspect cultural, se organizează diverse acţiuni cultural-artistice, acestea
fiind unele din cele mai importante sarcini ale asociaţiei, care includ:
- dotarea bibliotecilor, ce au cele peste 25000 de volume, care oferă cititorilor
surzi posibilitatea de instruire la nivelul lor de înţelegere,
- concursurile literare, istoria-geografia României, creaţia literară, cunoaştera
marilor personalităţi istorice interne şi internaţionale, Miss Asociaţia Surzilor,
dansul modern şi popular, creaţia plastică ş.a., în mod tradiţional, activitaţi foarte
apreciate de surzi. Cu regret trebuie să menţionăm că aceste frumoase activităţi
au scăzut ca intensitate şi ca amploare din cauza dificultăţilor economice prin
care trece Asociaţia în perioada „de tranziţie” care a urmat evenimentelor din
decembrie 1989.
-expoziţiile de caricaturi, de fotografii, de pictură şi sculptură, de artizanat, ş.a.
care reflectă preocupările din timpul liber ale persoanelor surde,
-excursiile, mai ales in timpul verii şi prezentările de informări culturale, se
bucură de atenţia deosebită a persoanelor surde.

Activitatea sportivă este foarte apreciată de tinerii surzi, constituind un real

mijloc de integrare socială prin întâlnirile sportive dintre surzi şi auzitori. Cele
mai atractive ramuri sportive, de unde pot fi selectionaţi sportivii care să
reprezinte Organizaţia Sportivă a Surzilor din România la competiţiile europene

157
şi mondiale sunt: fotbal, minifotbal, şah, pescuit sportiv, atletism şi tenis de
masă.
Colaborarea internaţională
Asociaţia Naţională a Surzilor din România şi-a dezvoltat relaţiile de
colaborare cu alte ţări de timpuriu. Fondat in 1934, Clubul Sportiv al Surzilor din
România a participat în 1937 la Congresul de la Budapesta al Comitetului
Internaţional al Sporturilor pentru Surzi (CISS) unde a fost admis. ANSR se
numără printre membrii fondatori ai Federaţiei Mondiale a Surzilor (Roma 1952)
având la ora actuală relaţii cu peste 120 de ţări. De asemenea, in august 1949, s-a
înfiinţat Comitetul International al Şahului pentru Surzi, membru fondator fiind
şi ANSR.
Organizatia Sportiva a Surzilor a participat la mai multe competiţii
internaţionale, cucerind numeroase medalii şi diplome. Una din cele mai reuşite
competiţii a fost organizarea, în 1977, în ţara noastră a ediţiei a XIII a a Jocurilor
Mondiale de Vară unde, printre altele, echipa de fotbal a devenit campioană
mondială.După 1978, cotizaţiile la forurile internaţionale au fost sistate de
guvernul comunist şi până la înlăturarea acestuia, în decembrie 1989, Asociaţia
Sportivă a fost exclusă de la toate competiţiile internaţionale, spre regretul
tuturor membrilor ei. Însă, intre 1990 şi 1991 ANSR a fost reprimită în rândurile
comunităţii internaţionale, dupa achitarea cotizaţilor restante.
Prezentăm mai jos filialele şi grupele ANSR cu mentiunea ca acestea se află în
plin proces de dobândire a autonomiei teritoriale şi juridice:
1.Filiala Alba, cu grupe la Sebeş, Aiud şi Hunedoara
2.Filiala Bacău, cu grupe la Piatra Neamţ, Roman, Oneşti
3.Filiala Braşov, cu grupe la Sibiu şi Mediaş
4.Filiala Bucureşti, cu grupe fără sediu la Giurgiu, Olteniţa, Urziceni, iar la
Alexandria s-a obţinut recent un sediu
5.Filiala Cluj,cu grupe la Bistriţa şi Turda
6.Filiala Constanţa, cu grupă la Tulcea
7.Filiala Craiova, cu grupe la Târgu Jiu şi Turnu- Severin
8.Filiala Galaţi, cu grupe la Brăila şi Focşani
9. Filiala Iaşi, cu grupe la Bârlad şi Vaslui
10.Fliala Oradea, cu grupă la Zalău
11.Filiala Piteşti, cu grupe la Rm. Vâlcea şi Slatina
12.Filiala Ploieşti, cu grupe la Buzău, Câmpina, Târgovişte, Râmnicu-Sărat
13.Filiala Satu Mare, cu grupe la Baia Mare şi Sighetul Marmaţiei
14.Filiala Suceava, cu grupe la Botoşani, Dorohoi, Rădăuţi, Fălticeni
15.Filiala Timişoara, cu grupă la Arad
16.Filiala Târgu-Mureş, cu grupe la Sighişoara, Miercurea Ciuc, Odorhei
După cum se poate observa, aceste cluburi sunt situate mai ales în oraşele
mari, unde se poate facilita socializarea şi dezvoltarea sentimentului că se află în
" a doua lor casă". Aici, membrii mai vechi transmit celor tineri valorile surzilor,
obiceiurile, limbajul gestual, întreaga moştenire a acestei comunităţi. În aceste

158
cluburi, surzii primesc informaţii despre lumea în care trăiesc, caută şi sunt
ajutaţi să găsească locuri de muncă şi obţin facilităţile sociale. Aici ei caută să se
relaxeze, să comunice liber în limbajul gestual, să se distreze, să facă sport, să
danseze etc. Aici au loc evenimente care menţin în viaţă aceste cluburi cum ar fi
aniversarea unor membri în cadru festiv, alegerea conducătorilor la diverse
niveluri ale Asociaţiei, distribuirea de diplome prin care se recunosc meritele
unor persoane pentru serviciile depuse în slujba Asociaţiei.
În ultimii câţiva ani se remarcă o scădere a numărului de membri cotizanţi la
activităţile acestor cluburi, în special în rîndurile absolvenţilor din şcolile de
surzi care formează generaţia viitorilor membri. Printre posibilele cauze ale
acestei situaţii putem enumera tendinţa de includere a copiilor surzi în şcolile
normale locale, creşterea activităţilor subtitrate la TV, care-i determină pe tineri
să stea mai mult în faţa televizorului, creşterea costului vieţii cuplată cu scăderea
puterii de cumpărare, ceea ce-i determină pe surzi să caute să câştige un ban în
plus prin acrivităţi suplimentare. Acestea duc la îndepărtarea tinerilor surzi de la
activităţile specifice din aceste cluburi. Se speră că prin acordarea unor facilităţi
financiare obţinute prin intervenţiile Asociaţiei Surzilor să crească veniturile din
cotizaţii, dar acestea nu ar trebui să constituie sursa principală de desfăşurare a
activităţilor şi de achitare a cheltuielilor de funcţionare. Totuşi, se impune o mai
intensă susţinere financiară din partea statului.
În acest context trebuie să includem contribuţia organizaţiilor religioase la
unificarea colectivităţilor de surzi. Astfel, sub aspect istoric, în prima jumătate a
secolului trecut, Henry Syle, un preot surd, a înfiinţat prima congregaţie
episcopală pentru surzi la Philadelphia, unde a format cca 50 de preoţi surzi
misionari. Mulţi dintre aceşti preoţi au sprijinit şcolile de surzi şi au format
diverse organizaţii religioase cum ar fi Congresul Naţional al Evreilor Surzi sau
Asociaţia Internaţională a Surzilor Catolici. Bisericile creştine cu misionari surzi
au fost conduse de auzitori care-i cobsiderau pe surzi ca persoane cu handicap şi
aveau cunoştinţe limitate despre ei. Din această cauză înaintaşii surzi au avut
puţine şanse să dezvolte forme de cult care să reflecte cultura şi experienţa
surzilor. În lipsa interpreţilor calificaţi, acestor surzi le-a lipsit accesul al slujbele
religioase şi la cunoaşterea Bibliei.
În ţara noastră, începuturile educaţiei religioase datează aproape imediat
după înlăturarea regimului comunist. Primii misionari au fost adepţii cultului
baptist, care au luat legătura cu Asociaţia Surzilor şi, prin misionarii surzi şi
auzitori pe care i-au pregătit în limbajul gestual religios, au format primele
comunităţi religioase baptiste. Văzând pericolul extinderii influenţei baptiste în
rândul credincioşilor ortodocşi, au avut loc primele slujbe în limbaj gestual ale
bisericii ortodoxe care au căpătat o formă organizată în anul 1999, prin crearea
secţiei "Comunicare şi slujire în limbaj gestual" în cadrul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă de la Universitatea din Piteşti, sub coordonarea primului profesor de
specialitate al acestei secţii, preotul Onu Constantin, la care s-au adăugat
diaconul Barbu Florea şi preparatorul Costache Diana Marinela. Pînă în 2004 au

159
absolvit această sectie două promoţii de studenţi surzi şi auzitori care lucrează
acum ca preoţi pentru comunităţile de surzi, profesori de religie şi asistenţi
sociali superiori.

FEDERAŢIA MONDIALĂ A SURZILOR

Federaţia Mondială a Surzilor a fost infiinţată în 1951 la Roma. Această
organizaţie s-a dezvoltat treptat de la un grup de organizaţii naţionale la un
forum de colaborare pentru mai mult de 120 de organizaţii de pe toate
continentele.
Primul presedinte al FMS a fost domnul Vittorio Ieralla (1951-1955), după
care au urmat Dragoljub Vukotic (1955-1983), Yerker Anderson (1983- 1995) şi
doamna Liisa Kauppinen (1995-2003). Actualul preşedinte al FMS este domnul
Markku Jokinen, preşedinte al Federaţiei Surzilor din Finlanda şi lector de
limbaj gestual la Universitatea din Jyvaskyla.
O data cu creşterea numărului de asociaţii naţionale membre ale FMS s-au
infiinţat mai multe secretariate regionale în scopul unei mai eficiente colaborări
bazate pe specificul regional, după cum urmează:
- secretariatul regional pentru Europa Centrală – CERS
- secretariatul regional pentru Europa de Est şi Asia Centrală – EEMARS
- Uniunea Europeană a Surzilor – EUD
- secretariatul regional pentru America de Sud
- secretariatul regional pentru America Centrală şi zona Caraibelor
- secretariatul regional pentru America de Nord şi Canada
- secretariatul regional pentru Asia şi zona Pacificului
- secretariatul regional pentru Africa de Sud-Est
- secretariatul regional pentru Regiunea arabă

Federaţia Mondială a Surzilor, ca organizaţie internaţională specializată în

promovarea drepturilor persoanelor surde din întreaga lume, îşi bazează
activitatea pe Charta ONU şi urmează politica sa. Obiectivul FMS este să asigure
egalitatea surzilor din lume cu alţi oameni valizi în privinţa drepturilor sociale şi
umane. În acest sens, FMS colaborează cu ONU şi alte organizaţii internaţionale
(UNICEF, UNESCO, OMS, ILO, s.a.), cu organizaţiile naţionale ale surzilor şi
cu experţi specializaţi pe probleme de învăţământ, comunicaţii, cultura surzilor
şi alte discipline. De asemenea, FMS acţionează la orice nivel pentru
promovarea Recomandărilor ONU privind persoanele cu handicap, inclusiv cele
surde, a prevederilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, alte tratate
ale ONU privind drepturile omului, Regulile Standard ale ONU privind
Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, Declaraţia de la Salamanca
şi Cadrul de acţiune privind educaţia persoanelor cu nevoi speciale ş.a. În
această activitate FMS încearcă să implice lideri surzi în procesul de decizie care
afectează viaţa surzilor la orice nivel.

160
 In calitatea sa de organizaţie–umbrelă pentru asociaţiile naţionale ale
surzilor, FMS este responsabilă pentru încurajarea persoanelor surde să
colaboreze în diferite domenii astfel încât Secretariatele Regionale şi asociaţiile
naţionale ale surzilor să ajungă mai puternice, ca să îndrume persoanele surde în
realizarea obiectivelor propuse. Se acordă prioritate surzilor din ţările în curs de
dezvoltare.
Interacţiunea şi colaborarea FMS cu asociaţiile naţionale ale surzilor la nivel
mondial a continuat să crească în toate domeniile, prin folosirea tehnologiei
moderne din sfera telecomunicaţiilor.
FMS deţine o poziţie stabila şi respectată la ONU ca expert pe probleme
privitoare la surzi, avînd statut consultativ şi de reprezentare la nivel „A”.
Expertii surzi ai FMS sunt angajaţi la ONU şi în agenţiile sale specializate pentru
îmbunătăţirea drepturilor şi egalizarea şanselor surzilor în lume.
FMS are un sediu permanent şi personal care se ocupă de problemele
administrative, economice şi de informare. De asemenea, ea dispune de unităţi
conduse de Secretarul general, el însuşi persoană surdă, cum ar fi :
Departamentul de cercetări privind limbajul gestual, Centrul de interpreţi,
Departamentul de informare şi publicaţii şi Departamentul de pregătire pentru
democraţie şi managament.
FMS dispune de surse de venit şi sponsori care sprijină activitatea şi
proiectele asociaţiilor de surzi din ţările în curs de dezvoltare. Membrii Biroului
Executiv al FMS şi alţi parteneri importanţi comunică unii cu alţii prin video-
telefon, prin pagina de web şi de e-mail a organizaţiei.

Uniunea Europeană a Surzilor

European Union of the Deaf (EUD) a fost înfiinţată în 1985 sub numele de
Secretariatul Regional al Comunitaţii Europene al Federaţiei Mondiale a
Surzilor.
Este o organizaţie non-guvernamentală, non-profit şi este singura care reprezintă
interesele surzilor europeni la nivelul Uniunii Europene. Scopul său este să
stabilească şi să intreţină un dialog la nivelul UE cu „lumea auzitorilor”, prin
consultare şi colaborare cu Asociaţiile Nationale ale Surzilor din Europa. Ea
colaboreaza cu Federatia Mondiala a Surzilor pe probleme generale. De curând,
Asociaţia Naţională a Surzilor din România a primit statutul de membru asociat
al EUD, în perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. După
aderare, ANSR va putea fi membru cu drepturi depline.
Calitatea de membru deplin al EUD este deschisă tuturor asociaţiilor
naţionale din ţările membre ale UE. La ora actuală este formată din 14 membri:
Asociaţiile Naţionale ale Surzilor din Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia, Spania, Suedia, Olanda şi
Marea Britanie. In plus, EUD are contacte cu Asociatiiile Nationale ale Surzilor
din Luxemburg, Islanda şi Norvegia.

161
 Conducerea EUD se află în mâinile Comitetului Executiv, ales de şi din
rândurile Comitetului de management, care este răspunzător în faţa Adunării
Generale Anuale. Cartierul General al EUD se află la Bruxelles, Belgia, pentru a
fi aproape de inima UE şi de instituţiiile sale. Biroul funcţioneaza cu două
persoane, un director şi un secretar.
Viziunea şi obiectivele Uniunii Europene a Surzilor
EUD a fost infiinţată pentru a iniţia, desfăşura şi finanţa activităţi europene
din partea comunităţii de surzi în statele membre ale UE. Obiectivul principal al
EUD este să promoveze şi să protejeze interesele, nevoile şi şansele persoanelor
surde din cadrul UE. Emanciparea şi asigurarea de şanse egale sunt concepţii
esenţiale pentru realizarea unei poziţii egale în societate şi recunoaşterea
persoanei surde ca cetăţean cu drepturi egale. Această viziune generală se
transpune în trei obiective specifice ale EUD şi se realizează prin programe de
lucru, cum ar fi: recunoaşterea dreptului de a folosi limbajul gestual; întărirea
prin informaţie şi egalitatea la angajare.

Programe de lucru ale EUD şi domenii de acţiune prioritare

a)Recunoasterea dreptului de a folosi limbajul gestual
Sub aspect legislativ, se recomandă ca limbajul gestual să fie recunoscut legal şi
să fie acceptat de guverne şi de publicul general. Se va acorda sprijin statutar
asigurării şi promovării limbajului gestual în ţările membre ale U.E..
Crearea unui mediu de limbaj gestual favorabil în toate unităţiile pentru copii
surzi şi familiile lor, constituie un obiectiv prioritar al EUD. Părinţii vor fi
incurajaţi să înveţe limbajul gestual pentru a putea să comunice cu copilul lor
surd cât mai deplin şi natural posibil, începând cât mai devreme şi continuând pe
parcursul anilor de şcoală. În plus, va fi recunoscută importanţa limbajului
gestual în promovarea integrarii surzilor in viaţa civila, profesională, etc.
Aceasta înseamnă că trebuie să se acorde mai mult sprijin în pregătirea de
interpreţi profesionişti în limbaj gestual şi tot mai mulţi profesori surzi să fie
pregatiţi să lucreze în învăţământul special, folosind limbajul gestual.
Bilingualismul in educatie În învăţămânul obligatoriu pentru surzi va fi
promovat bilingualismul, adică copiii surzi să fie educaţi în limbajul gestual şi
limbajul verbal, în special în forma lui scrisă, care este privit ca a doua limbă a
ţării. Studiile arată că acest tip de educaţie duce la performanţe şcolare mai bune.
Totuşi, tendinţa în ţările UE este să se integreze copiii surzi în educatia obişnuită,
unde le lipseşte adesea comunicarea din clasă, datorită lipsei de interpreţi în
limbaj gestual şi unde mulţi profesori nu au nici pregătirea şi nici resursele
pentru a face faţă nevoilor specifice ale elevilor surzi. De asemenea, adulţii surzi
întâlnesc bariere în educaţia permanentă când facilităţile de educare în
comunitate nu le asigură servicii de sprijin adecvate cum ar fi interpretarea în
limbaj gestual sau persoane care iau notiţe.
Intarirea prin informare. Informaţia este putere ! Una din frustrările principale
pentru surzi este lipsa de acces la informare. Ea este şi o barieră majoră pentru

162
participarea deplină in societate şi pentru o viaţă independentă. Tehnologiile
informaţiei şi ale comunicarii (ICT) au potenţialul să imbunătăţească calitatea
vieţii pentru surzi prin deschiderea noilor posibilităţi de acces, de participare şi
de integrare socio-economica. Prin ICT este posibil să se comunice în limbaj
gestual cu ajutorul video-telefoanelor, să se înveţe limbajul gestual la distanţă
pentru interpreţi, etc.
Telecomunicaţiile. Din nefericire pentru surzi, telecomunicaţiile sunt bazate
exclusiv pe sunet şi vorbire. Accesul la telefoanele cu text este imperfect din
cauza folosirii unor telefoane cu text incompatibile şi nestandarizate pentru toate
ţările din Europa iar serviciile de legătură pentru telecomunicaţiile între
persoanele surde şi cele auzitoare lipsesc în cele mai multe din ţările UE.
Egalitate la angajare. A lucra constituie un drept fundamental al vietii
oamenilor dar surzii încă se confruntă cu bariere artificiale pentru a găsi de
lucru. Şomajul la surzi este mai ridicat decât la auzitori în toate ţătile europene.
Pregătirea profesională, locuri de muncă rezonabile şi interpreţi calificaţi sunt
câteva componente esenţiale pentru muncitorii surzi. Există temerea că
societatea informatizată va afecta şansele de angajare ale surzilor mai puţin
pricepuţi şi mai slab echipaţi pentru a satisface noile cerinţe care apar din
reorganizarea muncii.
Se consideră că femeia surdă, care suferă de dublă discriminare, de gen şi de
surditate, va trebui să aibă şanse egale cu bărbaţii, adică să aibă acces egal la
informaţie la educaţie, la muncă şi la noile tehnologii ca toate persoanele. Se
urmăreşte întensificarea contactului cu ţările din Europa Centrală şi de Est pentru
a se stabili o reţea şi a se facilita schimbul de informaţie şi experienţă intre EUD
şi aceste organizatii.

Comitetul Internaţiomal al Sporturilor Surzilor (CISS)

Primele organizaţii sportive internaţionale ale surzilor s-au înfiinţat în 1924.
La acea dată au existat următoarele federaţii naţionale sportive ale surzilor
(Belgia, Ceho-Slovacia, Franţa, Anglia, Olanda Polonia,) care au devenit
membre ale CISS în acel an. Menţionăm că printre federaţiile naţionale care şi-
au trimis reprezentanţii la primele Jocuri Mondiale ale Surzilor s-a aflat şi
ataşatul diplomatic al României la Paris. Domnul E. Ruben Alcais, un francez
surd, a încurajat ţările mai sus menţionate să participe la Jocurile Internaţionale
ale Surzilor, o versiune a Jocurilor Olimpice, care s-au desfăşurat la Paris între
10–17 august 1924. La întreceri au participat şi sportivi surzi din Italia, România
şi Ungaria, care s-au întrecut la probele de atletism, ciclism, fotbal, tir şi înot.
În urma succesului acestor intreceri, s-a decis să se continue competiţiile la
fiecare patru ani. Conducătorii sportului pentru surzi, adunaţi la Cafe de la Porte
Doree, 275 Avenue Du Mesnil, au convenit să fondeze o organizaţie numita
CISS şi au alcătuit un proiect de Statut la care să adere toate federaţiile sportive
ale surzilor. Astăzi, numărul lor a trecut de 94 de ţări de pe toate continentele. Ne

163
bucurăm ca România a fost reprezentată de d-l J. MENDELSOHN, ataşat al
ambasadei noastre la Paris.
Primul preşedinte al CISS a fost ales d-l E. Rubens-Alcais (1924- 1953) după
care au urmat d-l Oscar Ryden (1953- 1955), J.P. Nielsen (1955 – 1961),
P. Bernhard (1961 – 10971), J. M. Jordan (1971 – 1997), John Lovett (1997-
2003). Actualmente, destinele sportului mondial pentru surzi sunt conduse de
Donalda Ammons (SUA) care a fost aleasă în această funcţie la Congresul CISS
care a avut loc la Melbourne, Australia, în 5-6 ianuarie 2005.
Ca secretari generali ai CISS au funcţionat de-a lungul vremii d-nii Antoine
Dresse (1924-1967), O. Dahlgren (1967–1973), K. Sondergaard (1973–1997) şi,
dupa această dată, Donalda Ammons, până în 2005.
Cu toate că în anul 1955 Comitetul Internaţional Olimpic a recunoscut în
mod oficial CISS, acestor jocuri Mondiale de Vară sau de Iarnă nu li s-a acceptat
statutul olimpic până în 2001 din cauza unor interese politice şi financiare. De
pildă, cu aprox. zece ani în urmă, CISS a acceptat solicitarea CIO de a se alătura
Comitetului Internaţional Paralimpic (IPC) din dorinţa CIO de a colabora cu o
singură organizaţie-umbrelă. Totuşi, niciodată CISS nu a intenţionat să combine
Jocurile Mondiale cu cele ale altor sportivi handicapaţi deoaece colectivitatea
surzilor nu are dificultăţi în majoritatea sporturilor practicate de auzitori ci se
confruntă numai cu probleme de comunicare. În consecinţă, la Congresul din
1995 membrii CISS au votat în unanimitate retragerea din IPC şi trecerea în
subordinea directă a CIO.
De-a lungul istoriei sale au avut loc Jocurile Mondiale de Vară ale Surzilor în
următoarele oraşe: 1924 - Paris / Franţa; 1928 – Amsterdam / Olanda; 1931 -
Nurnberg / Germania; 1935 – Londra / Anglia; 1939 – Stockholm / Suedia; 1946
– Copenhaga / Danemarca; 1953 – Bruxelles / Belgia; 1957 – Milano / Italia;
1961 – Helsinki / Finlanda; 1965 – Washington / Statele Unite ale Americii;
1969 – Belgrad / Yugoslavia; 1973 – Malmo / Suedia; 1977 - Bucureşti /
România; 1981 – Koln / Germania; 1985 – Los Angeles / Statele Unite ale
Americii; 1989 - Christchurch / Noua Zeelandă; 1993 – Sofia / Bulgaria; 1997 –
Copenhaga / Danemarca; 2oo1 – Roma / Italia; 2005 – Melbourne / Australia;
2009 - Taipei (China)
Jocurile Mondiale de Vară pentru Surzi care, din anul 2001, se numesc
„Deaflimpics” adică „Jocurile Olimpice ale Surzilor” au loc la următoarele
discipline: Atletism, Badmindon, Baschet, Bowling, Ciclism, Fotbal, Handbal
Inot, Lupte, Orientare turistică, Polo, Tenis, Tenis de masă, Tir, Volei.
Dintre evenimentele mai importante ale acestei organizaţii sportive mondiale
amintim :
- 1924, august, au avut loc primele Jocuri Internaţionale Tăcute (10-17
iulie, Paris),
- 1926, octombrie, la Bruxelles, belgia, se adoptă Statutul CISS
- 1938, Statele Unite se alătură CISS, ca primul membru ne-european

164
- 1939, la Jocurile Mondiale Tăcute participă 234 sportivi iar prinţul suedez
Gustav Adolf devine primul reprezentant regal care asistă la eveniment
- 1949, au loc primele Jocuri Mondiale de Iarnă la Seefeld, Austria
- 1955, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) recunoaşte CISS ca federaţie
internaţională cu poziţie olimpică
- 1965, pentru prima dată Jocurile Mondiale ale Surzilor au loc la
Washington, în afara Europei
- 1966 s-a acordat CISS „Cupa Olimpică” de către CIO ca recunoaştere a
serviciilor sale aduse sportului mondial
- 1967, se schimbă denumirea Jocurilor Internaţionale Tăcute în Jocurile
Mondiale Tăcute, pentru a se recunoaşte natura lor mondială
- 1974, Paris, are loc sărbătorirea aniversării celor 50 de ani de activitate.
Constituirea Muzeului CISS, la Roma, într-o sală pusă la dispoziţie de Federaţia
Sportivă Italiană a Surzilor
- 1981, participarea d-lui JUAN ANTONIO SAMARANCH, preşedinte al
Comitetului Internaţional Olimpic la ceremonia de deschidere a Jocurilor
Mondiale de la KOLN in 1981 şi la probele din primele doua zile. S-a adoptat
limba engleză pentru corespondenţă ca singura limbă folosită. S-a păstrat
denumirea oficială a CISS în limba franceză în amintirea organizatorilor.
- 1988-1993, CISS rezistă cu succes la mişcarea de încorporare a Jocurilor
Mondiale Tăcute în „Jocurile paralimpice”. Contactele CISS cu CIO au inceput
la al 2-lea Congres al CISS şi au continuat până la recunoaşterea CISS ca
organizaţie mondială şi independentă de alte organizaţii ale sporturilor pentru
handicapaţi, subordonată direct CIO şi subvenţionată de aceasta. Desprinderea
de Comitetul Internaţional Paralimpic a avut loc la insistenţele conducătorilor
Asociaţiilor Sportive ale Surzilor, având în vedere cerinţele unice de comunicare
în limbaj gestual ale sportivilor surzi, costurile mari pentru asigurarea de
interpreţi, incapacitatea IPC de a asigura cazarea numărului tot mai mare de
sportivi surzi şi imposibilitatea sportivilor surzi de a participa la unele spoturi
unde startul se dădea prin semnal sonor, ş.a.
- 1999, se sărbătoreşte a 75-a aniversare de la crearea CISS, la Davos,
Elveţia
- 2001, Jocurile Mondiale ale Surzilor se desfaşoară sub denumirea
„DEAFLIMPICS” (Olimpiada Surzilor), având ca motto „EQUAL THROUGH
SPORTS” ( Egali prin sport).
La propunerea lui H. PROCHAZKA au avut loc Jocurile Internaţionale de
Iarna ale Surzilor în următoarele localităţi : 1949 – Seefeld / Anglia; 1953 –Oslo
/ Norvegia; 1955 - Oberammergau/Germania; 1959 - Montana-Vermala/
Elveţia; 1963 – Are / Norvegia; 1967 - Berchtesgaden / Germania; 1971 –
Abdelboden / Elvetia; 1975 - Lake Placid / Statele Unite ale Americii; 1979 –
Maribel / Franţa; 1983 – Madonna di Campiglio / Italia; 1987 – Oslo / Norvegia;
1991 - Banff / Canada; 1995 - Yllas / Finlanda; 1999 - Davos / Elveţia; 2003 -
Sundsvall / Suedia; 2007-Salt Lake/ SUA

165
 Cu această ocazie se organizează întreceri sportive la următoarele
discipline : Schi alpin, Schi nordic, Saniuţe, Patinaj viteză şi Hochei pe gheaţă.
Cu toate că România s-a numărat printre ţările fondatoare ale CISS, deşi nu avea
înca o federaţie sportivă naţională a surzilor, după 1977, când a găzduit a 13-a
ediţie a Jocurilor Mondiale de Vară a Surzilor la Bucureşti, la doar câteva luni de
la devastatorul cutremur care a distrus Capitala, sportivii surzi n-au mai fost
prezenţi la ediţia din 1981 de la Koln şi au fost suspendaţi până în 1991 de la
toate competiţiile sportive internaţionale din cauza neachitării cotizaţiei. Abia în
1991, la o şedinţa a Biroului Executiv al CISS care a avut loc la Budapesta,
Asociaţia Sportivă a Surzilor din România a fost reprimită cu drepturi egale în
marea familie a sporturilor pentru surzi.
Una din marile probleme a rămas acceptarea sportivilor care au o pierdere
de peste 55 dB la urechea cea mai bună deoarece există posibilitatea simulării.
Treptat, prin introducerea unor probe de audiometrie obiectivă, s-a eliminat şi
acest inconvenient, s-au introdus testele de doping la toate probele şi au fost
testaţi obligatoriu primii clasaţi la probe şi sportivii care au doborât recordurile
europene sau mondiale .
Printre alte măsuri stabilite de CISS se numără :
- limitarea numărului de oficiali care însoţesc echipele la Jocurile
Mondiale;
- alegerea prin vot secret a locului urmatoarelor jocuri cu 6 ani înainte;
- federaţiile sportive naţionale să fie autonome şi independente iar
activitatea lor să fie încurajată şi respectată;
- competiţiile regionale să fie controlate de organizaţii sportive regionale;
Astfel s-a creat posibilitatea creşterii rolului Organizaţiei Europene a Sporturilor
Surzilor (EDSO) , a Confederaţiei Sportive a Surzilor pentru zona Asiei şi a
Pacificului, a Confederaţiei Sportive Pan–americane şi celei pentru zona africană
.
CISS, împreună cu alte organizaţii sportive pentru handicapaţi, este
fondatoare a Fondului Internaţional al Sporturilor pentru Handicapaţi
(Amsterdam, 1983) conceput să colecteze fonduri care să asigure finanţarea
pentru organizaţiile sportive internaţionale ale persoanelor cu handicap ca să
promoveze activităţiile sportive ale membrilor săi.

Logo-ul Olimpiadei Surzilor

A fost conceput în 2003 de artustul Ralph Fernandez. Este un simbol pozitiv
şi puternic al colectivităţii internaţionale a sportului tăcut. El îmbină simboluri
puternice cu ar fi limbajul gestual, cultura surzilor şi cea internaţională, unitatea
şi continuitatea. Formele mâinii în limba engleză pentru „OK”, „bun” şi „mare”,
care se surapun una peste alta, într-un cerc, reprezintă semnul original al
„Olimpiadei Surzilor”. Luate împreună, semnele mâinii înfăţişează semnul
pentru „unitate”. Centrul logo-ului reprezintă irisul ochiului, care defineşte pe
durzi ca oameni vizuali, ei trebuie să folosească ochii pentru a comunica.

166
 Logo-ul încorporează cele patru culori ale steagurilor lumii. Roşu, albastru,
galben şi verde reprezintă cele patru confederaţii regionale de care am amintit
mai sus

Organizaţia Europeană Sportivă a Surzilor (EDSO)

Înainte de înfiinţarea EDSO (1983, Antibes, Franţa), au existat Campionatele
Europene ale Surzilor, o organizaţie înfiinţată în 1967 şi aflată sub auspiciile
CISS. Sarcina acestei organizaţii era să promoveze sportul surzilor, să organizeze
Campionate Europene regulate. In acea vreme, ţările care erau membre ale CISS
obţineau cu uşurinţă autorizarea pentru organizarea acestor campionate
europene, astfel că erau perioade când se puteau organiza 8-10 astfel de
campionate europene anual fără a se avea siguranţa financiară a desfăşurării lor
în bune condiţii.
În aceste condiţii, câteva ţări europene (Belgia, Franţa, Germania şi Olanda)
au luat iniţiativa să înfiinţeze o organzaţie care să elimine neajunsurile
constatate, în ciuda opoziţiei CISS, care a făcut presiuni asupra ţărilor din Blocul
comunist Est-european să nu se alăture acestei iniţiative. Cu toate aceste opoziţii,
ţările europene şi-au trimis delegaţii pentru a stabili forma şi programul
constituirii unei Federaţii Europene a Sportivilor Surzi. Din comitetul de
organizare pregătitor au făcut parte Karl Kunze (Germania), Joseph Wermuth
(Franţa), Hendrik J. De Haas (Olanda), Roland Haythornwaite (Anglia) şi
Boudewijn de Roose (Belgia). A avut loc la Madonna di Campiglio, Italia, o
primă adunare de constituire care a cunoscut un eşec din cauza manevrelor CISS.
In consecinţă, în anul 1981 a avut loc a doua şedinţă de constituire în prezenţa
delegaţiilor Asociaţiilor Sportive din Europa, unde s-au stabilit sarcinile şi
obiectivele unei federaţii Europene a Sporturilor Surzilor dar abia la 7 iulie, la
Antibes, Franţa, s-a înfiinţat în mod oficial EDSO. Primul preşedinte a fost ales
olandezul Hendrik J. De Haas, vice-preşedinţi fiind K.Kunze şi J.Wermouth,
Secretar General fiind ales englezul R.Haythornwaite iar membru al consiliului
prezidemţial (cum e fost denumit primul comitet al EDSO) a fost ales belgianul
Boudewijn de Roose. La întrunirea de înfiinţare au fost prezente 9 ţări. S-a
hotărât ca fiecare ţară europeană care este membră CISS să fie auromat primită
ca membru al EDSO, cu drept de participare la campionatele europene
organizate sub egida acesteia.
Începând din 1983 au avut loc 5-7 Campionate Europene anual. Datele şi
programul acestora fiind stabilite cu 4 sau 6 ani înainte, astfel că se asigura o
planificare sistematică şi o securitate financiară iar desfăşurarea campionatelor
avea loc după 2 ani de la terminarea campionatelor mondiale organizate de CISS
la fiecare din cele 17 discipline sportive. Actualmente sunt membre ale EDSO 40
de ţări europene cu peste 50.000 de sportivi legitimaţi în cadrul celor cca 1000
de cluburi. In afara Campionatelor Europene au loc meciuri de calificare la
fotbal, baschet (bărbaţi şi femei) şi volei (bărbaţi şi femei) şi handbal, deoarece

167
sunt acceptate în turneul final numai 12 echipe iar câştigătoarele sunt calificate
direct la Campionatele Mondiale (Deaflimpics).
La al IX-lea Congres al EDSO care a avut loc la Vilnius în 1998 s-a extins
şirul disciplinelor sportive, adăugându-se hocheiul şi atletismul pe teren acoperit
astfel că în prezent C.E. ale EDSO se desfăşoară în 20 de ramuri sportive diferite
cum ar fi atletism, atletism pe teren acoperit, badmindon, baschet, bowling,
ciclism, cros, fotbal, fotbal indoor, handbal, înot, lupte, orientare turistică, polo,
tenis de câmp, tenis de masă, schi alpin şi volei. Responsabilitatea
managementului organizatoric este acordată la 2 delegaţi iar alţi 2 delegaţi
tehnici răspund de respectarea regulamentului pentru fiecare ramură sportivă.
Subliniem că toţi membrii comitetului EDSO, delegaţii tehnici şi orice alt
responsabil al C.E, desfăşurate sub egida acestua sunt persoane surde. Amintim
aici, cu regret că primul preşedinte al EDSO, olandezul Hendrik J. De Haas a
încetat subit din viaţă în cursul participării sale la al treilea C.E. de fotbal.
Actualul preşedinte al EDSO este o femeie, franţuzoaica Isabelle Malaurie, care
a fost aleasă în această funcţie în 2004

Comitetul Internaţional al Şahului pentru Surzi (ICSC)

În scopul promovării „sportului minţii” în rândul persoanelor surde s-a
înfiinţat în anul 1953 Comitetul Internaţional al Şahului pentru Surzi (ICSC).
Acesta coordonează relaţiile dintre jucătorii de şah din cadrul asociaţiilor
naţionale ale surzilor şi aplică acelaşi regulament al jocului de şah stabilit pentru
persoanele valide.
Primul preşedinte al ICSC a fost ales olandezul L.G.Dronkers care a
funcţionat în perioada 1949-1955. Până în 1953,când s-a înfiinţat în mod oficial
ICSC, acest preşedinte coordona o organizaţie europeană de şah ce funcţiona ne-
oficial. Conform statutului, preşedinţii ce au urmat au fost aleşi pe perioade de 4
ani, cu posibilitatea re-alegerii la congres, prin votul delegaţilor. Următorii
preşedinţi ai ICSC au fost germanul O.Punsche (1956-1962 şi 1978-1986), cehul
M.Svabensky (1962-1964, germanul H.Meurer (1964-1978), maghiarul Geza
Vida (1986-1994), englezul A.J.Boyce (1994-2002). În continuare, după 2002,
destinele şahului mondial pentru surzi sunt dirijate de italianul Michele Visco.
Până în prezent au avut loc 14 Campionate Mondiale de Şah pe echipe pentru
bărbaţi şi 2 pentru femei după cum urmază :
- 1953–Oslo (Norvegia), 1955–Oberammergau (Germania, 1958-Londra
(Anglia), 1962-Varna (Bulgaria), 1966-Leksand (Suedia), 1970-Turku
(Finlanda), 1974-Fredericia (Danemarca), 1978-Obersdorf (Germania), 1982-
Mallorca (Spania), 1986-Abufeira (Portugalia),1990-Veszprem (Ungaria), 1994-
Brunn (Cehia), 1998-Lucerna (Elveţia), 2002-Vilnius (Lituania), 2006- ?
La fiecare 2 ani se organizează campionate europene de şah începând din anul
1973, primul Campionat având loc la Essen, Germania. Acestea au continuat să
se desfăşoare la Goteborg (1975), Den Haag (1977), Essen (1979), Vaxjo (1981),

168
Szeged (1983), Winterthur (1985), Belgrad (1987), Londra (1989), Hamburg
(1991), Helsinhi (1993), Roma (1995)..

Organizarea asociaţiilor de surzi

şi a serviciilor de interpretare in diferite ţări (Romania, Japonia, SUA, Finlanda)

Japonia
Federaţia Surzilor din Japonia (JFD) a fost înfiinţată în 1948 cu toate că
rădăcinile sale se întind până în 1915, când a fost înfiinţată Asociaţia Surzilor din
Japonia. Până în 1960 activităţile Asociaţiei au decurs lin, fără salturi. După
această dată numărul membrilor a crescut brusc, ajungând la 27.000 ( date
valabile pentru anul 1998), la o populaţie de cca 127.000 000 de locuitori (cca
0.2 la mie) o dată cu intensificarea activitţilor sociale şi a luptei surzilor pentru
drepturi civile.
Sub aspect organizatoric, Biroul Executiv al JFD este format exclusiv din
membri surzi. Organizaţia şi-a elaborat structuri organizatorice şi strategii legale
cu privire la elaborarea şi dezvoltarea serviciilor de interpretare, la protecţia
socială şi a drepturilor persoanelor surde şi la recunoaşterea oficială a limbajului
gestual.

Structura Federaţiei Surzilor din Japonia

JFD este o organizaţie-umbrelă care cuprinde 47 de filiale prefecturale ale
surzilor şi este încorporată în structura Ministerului Asistenţei Sociale.
Majoritatea veniturilor provin din cotizaţii. Calitatea de organizaţii non-profit n-
o scuteşte de plata impozitelor pe veniturile obţinute din diverse surse, inclusiv
din donaţii. Din acest motiv JFD nu solicită şi nu primeşte donaţii caritabile în
afara donaţiilor pentru proiecte. Legătura şi interdependenţa de contractele
locale face ca JFD să fie cuprinsă în structura guvernamentală care conduce ţara
în acel moment, ceea ce ne determină s-o includem în cadrul organizaţiilor
guvernamentale. Activităţile de bază ale JFD se desfăşoară la nivel local şi
prefectural cu ajutorul persoanelor angajate şi a celor care activează în mod
voluntar.
La nivel legislativ, activitatea de colaborare a JFD cu sistemul administrativ
s-a dovedit a fi fructuoasă, aducând schimbări în politica guvernamentală care au
fost benefice petru membrii surzi. Astfel, surzii primesc o varietate de servicii,
pe care le menţionăm mai jos:
- dacă au un venit redus, ei promesc o compensaţie suplimentară care
acoperă diferenţa până la venitul mediu pe economie,
- se acordă medicamente ş echipamente medicale compensate,
- surzii beneficiază de bilete gratuite sau compensate pentru călătoria cu
metroul sau cu trenul,
- Asociaţiile prefecturale ale surzilor primesc speţii gratuite pentru birouri
în cadrul clădirilor de asistenţă socială prefecturală şi beneficiază de personal

169
auxiliar. Aceste Asociaţii au centre informaţionale pentru surzi care asigură
casete video subtitrate şi spaţii unde surzii se pot întâlni pentru a participa la
diverse activităţi şi unde pot să primească o îndrumare profesională.
- Filialele prefecturale ale JFD organizează cursuri oficiale de limbaj
gestual la nivel local. Multe din aceste cursuri sunt finanţate de guvern, ceea ce
permite ca acestea să se desfăşoare cu contribuţii minme din partea cursanţilor
sau să fie gratuite. Prin folosirea personalului local există o strânsă legătură între
Asociaţiile locale.

Sistemul de interpretare din Japonia

În 1965 o persoană surdă a comis o crimă, fapt care a determinat luarea în
considerare a drepturilor umane ale persoanelor surde din această ţară. In cursul
interogatoriilor efectuate de poliţia niponă aceasta nu a beneficiat de un interpret
calificat, apt ce a determinat JFD să militeze pentru recunoaşterea importanţei
interpreţilor calificaţi în limbajul gestual în scopul protejării drepturilor umane
ale persoanelor surde (Nobuyuki,K., 1999,pg. 415). In acest scop JFD a publicat
o carte „Our Sign Language” (Limbajul nostru gestual), apărută în 1969,
sperând că aaceasta va contribui la înlăturarea concepţiei greşite a populaţiei
japoneze că limbajul gestual al surzilor nu este un limbaj adevărat. S-a urmărit,
printre altele, să se realizeze o standardizare a limbajului gestual japonez, o
nivelare a diferenţelor regionale subtile constatate şi să se încurajeze învăţarea
acestei forme de limbaj de către auzitori.
În 1970 Guvernul japonez a început să desfăşoare un „Program de formare
a asistenţilor în limbaj gestual” prin care au luat amploare cursurile de limbaj
gestual pe întreg teritoriul ţării, cu participarea activă a JFD. Astfel, s-au înfiinţat
„cluburi de limbaj gestual” pentru cei interesaţi să-şi perfecţioneze studiile de
limbaj gestual în afara cursurilor obişnuite. La intervale de trei ani s-au
desfăşurat două proiecte, unul vizând plasarea interpreţilor iar celălalt,
modalitatea de delegare a asistenţilor în limbaj gestual acolo unde era nevoie de
ei. Totuşi, aceste proiecte nu au dus la conturarea unui sistem naţional
satisfăcător de formare şi de plasare a interpreţilor. Din acest motiv a debutat în
1982 un alt proiect de cercetare cu durata de trei ani, care a urmărit formarea
unui sistem standardizat de limbaj gestual, la care au contribuit 11 experţi din
diferite domenii şi 4 persoane surde. Accentul s-a pus pe un sistem de formare şi
de atestare care să garanteze oferirea viitorilor interpreţi a unui nivel uniformizat
de cunoştinţe şi de priceperi. Mai mult decât atât, JFD în colaborare cu
„Asociaţia naţională de cercetare în domeniul limbajului gestual” a elaborat un
alt proiect care viza educarea unui număr de cca 1,2 milioane de japonezi care să
fie convinşi de necesitatea unui sistem naţional de interpretare în limbaj gestual.
Primele examinări în vederea atestării primilor 1000 de interpreţi au început
în 1989. Actualmente există trei sisteme de organizare a formării de interpreţi în
limbaj gestual, unul al Ministerului Muncii, altul la nivel de prefectură şi ultimul
la nivel de oraş. Pentru folosirea interpreţilor, reprezentanţii guvernamentali

170
contactează filialele prefecturale pe bază de contracte. În cadrul acestui sistem, o
persoană surdă care are nevoie de interpret ia legătura cu biroul de plasare a
interpreţlor, fie prin oficiul de asistenţă socială prefectural, fie prin filiala locală
a Asociaţiei Surzilor. Biroul de repartizare caută un interpret disponibil cu
calificarea adecvată şi se face o programare. În Japonia serviciile de interpretare
sunt în totalitate voluntare şi sunt realizate mai ales de femei casnice care au soţi
salariaţi ar plata nu depăşeşte 8 dolari pe oră. Din cauza salariului mic şi a lipsei
perspectivelor de promovare, profesia de interpret nu are căutare în Japonia.
Formarea interpreţilor are loc într-o diversitate de domenii cum ar fi :
învăţământ, medicină, angajare, consultanţă privind acordarea de drepturi
umane şi alte drepturi legale. În funcţie de solicitările din aceste domenii
particulare, interpreţii sunt delegaţi să lucreze. Cu toate că până în 1997 au fost
atestaţi 1000 de interpreţi, cererea este de patru ori mai mare. In scopul formării
de interpreţi calificaţi care ar putea să lucreze „orice, oriunde, oricând”, JFD a
solicitat înfiinţarea unui centru naţional de cercetare şi de formare a interpreţilor
în limbaj gestual, fapt realizat în 1982. Fondurile necesare formării interpreţilor
au provenit de la Ministerul Asistenţei Sociale care a încheiat contracte cu
filialele prefecturale ale Federaţiei Surzilor din Japonia pentru efectuarea acestor
servicii. Menţionăm că formarea de interpreţi în limbajul gestual în Japonia
constituie o parte a unui proiect mai larg şi de durată ( pe 20 de ani) de
popularizare a limbajului gestual în rândurile populaţiei japoneze. În cadrul
acestui proiect s-au înfiinţat „cercuri de limbaj gestual” şi „seminarii de limbaj
gestual” în aproape toate oraşele din Japonia.
„Cercurile de limbaj gestual” sunt formate din grupuri mici, au caracter
neoficial, iar începătorii pot să înveţe limbajul gestual la nivel elementar şi ar
putea să interacţioneze cu indivizii surzi la acest nivel. „Seminariile de limbaj
gestual” au un caracter pronunţat oficial, iar limbajul gestual este predat la un
nivel mai avansat. Cursurile sunt predate de membri ai Asociaţiei Surzilor, sunt
finanţate de guvern şi sunt foarte ieftine întrucât urmăresc încurajarea
interacţiunii dintre surzi şi auzitori din cadrul aceleiaşi comunităţi. Interpreţii
calificaţi sunt formaţi prin cursuri cu durata de 2-3 ani, care sunt acordate de
Asociaţiile prefecturale ale Surzilor. Structura acestor cursuri, (prezentată de
Shinichi,K., 1999), este alcătuită din un curs de bază cu durata de 35 de ore care
cuprinde 23 de teme; un curs de nivel intermediar de 55 de ore cu 23 de teme şi
o practică internă de 20 de ore unde sunt abordate 14 teme. După parcurgerea
perioadei menţionate, are loc o examinare a limbajului gestual al cursanţilor care
doresc să devină interpreţi prefecturali. S-a observat că deşi numărul de cursanţi
a crescut, foarte puţini dintre aceştia au promovat examenul de limbaj gestual.
Cauzele nu rezidă în dificultatea examenului ci în faptul că sistemul de
interpretariat durează 2-3 ani, el se bazează pe voluntariat, nu oferă un salariu şi
nu sunt perspective de promovare şi foarte puţini dintre cursanţi rezistă dacă nu
au o motivaţie suficient de puternică. După absolvirea examenului, interpretul în
limbaj gestual urmează o perioadă de pregătire specializată în domeniile pe care

171
le-am menţionat anterior, în scopul perfecţionării deprinderilor de interpretare.
Între timp se organizează o serie de seminarii unde interpreţii se familiarizează
cu cerinţele examenului naţional de atestare. Interpreţii cei mai pricepuţi vor fi şi
cei mai solicitaţi. Din cauza suprasolicitărilor şi a stressului, aceştia sunt în
pericol să sufere o serie de tulburări psihice.
Avantajul sistemului japonez constă în uşurinţa de a se obţine serviciile unui
interpret. Din cauza preţului foarte scăzut, este uşor ca medicii şi avocaţii să fie
convinşi să plătească serviciile acestor interpreţi. Datorită mentalităţii voluntare ,
calitatea interpreţilor calificaţi din Japonia diferă foarte mult. În general există o
lipsă de interpreţi iar piaţa muncii nu reacţionează deoarece guvernul a stabilit
salarii iraţional de mici pentru serviciile asigurate de interpreţi. Din acest motiv,
o serie de interpreţi nu pot efectua servicii pe durată nedeternimată, cu excepţia
celor angajaţi la universităţi, colegii sau in instituţiilr juridice. Această situaţie
determină pe beneficiarii serviciilor de interpretare să plătească o parte din
valoarea acestor servicii. Aşa cum am menţionat anterior, există un program
finanţat de Ministerul Asistenţei Sociale pentru femeile casnice care doresc să
lucreze ca asistent voluntar în limbajul gestual, cu toate că acest program are o
serie de inconveniente. Astfel, el nu oferă o pregătire profesională, ci doar o
familiarizare cu cerinţele profesiunii de interpret. De asemenea, există mari
diferenţe între pregătirea care se realizează în fiecare prefectură din cauză că
planul de instruire, programele, manualele şi cerinţele nu sunt unitare. Cu toate
acestea, programul menţionat asigură o pregătire a populaţiei feminine a Japoniei
la nivelul comunicării cotidiene cu persoanele surde.
Fenomenul îmbătrânirii populaţiei atrage acum atenţia factorilor care se
ocupă de problemele sociale. Ministerul Invăţământului încă nu recunoaşte
necesitatea folosirii limbajului gestual în şcoli în timp ce Ministerul Asistenţei
Sociale se arată extrem de binevoitor sub aspect social în privinţa folosirii
limbajului gestual de la o vârstă cât mai mică şi asigură finanţare pentru
formarea de interpreţi. Totuşi, singurii interpreţi care beneficiază de încadrare cu
normă întreagă se găsesc în serviciile referitoare la surzi.

Statele Unite ale Americii

Structura Asociaţiei Naţionale a Surzilor din SUA
Asociaţia Naţională a Surzilor din Statele Unite (NAD) s-a înfiinţat în 1880
şi a funcţionat câteva decenii cu teama că numărul membrilor săi va scădea ca
urmare a activităţii promotorilor reducerii numărului de surzi prin intervenţii
genetice şi prin alte măsuri promovate de adepţii lui A.G.Bell. Actualmente ea
are un număr mai mic de membri (cca 22.000) la o populaţie de peste două ori
mai mare decât a Japoniei (cca 270.000.000 locuitori) ceea ce reprezintă 0,08 la
mie în comparaţie cu datele statistice ale Federaţiei Mondiale a Surzilor (FMS),
care estimează că pe glob ar exista cca o persoană surdă la mia de locuitori. Or,
datele menţionate mai sus se situează cu mult sub această limită. Dar, aşa cum au
menţionat şi alţi autori, numărul de persoane surde diferă în funcţie de

172
riguozitatea recensământului, de zona geografică, de dezvoltarea economică a
acestor zone, de etatea persoanelor surde ş.a. NAD este o organizaţie non-profit
care îi permite să primească donaţii scutite de impozit, conform unei vechi
tradiţii cu rădăcini în creştinism, care încurajează pe cetăţenii americani şi
intreprinderile să doneze fonduri pentru acest gen de organizaţii non-profit. Spre
deosebire de Japonia, care are o populaţie densă, care-i permite să mobilizeze cu
uşurinţă pe membrii săi, surzi americani sunt răspândiţi pe un teritoriu vast, care
creează dificultăţi în mobilizarea surzilor americani la acţiunile NAD. Biroul
executiv al NAD este format din membri surzi, în exclusivitate. În structura sa
organizatorică, NAD are un centru juridic pentru rezolvarea situaţiilor în care
sunt implicate persoane surde (Nakamura. K., 1999).

Sistemul american de interpretare

Modelul american de interpretare a apărut odată cu Legea Americanilor cu
Disabilităţi (ADA) din 1990 care se bazează pe concepţia că toate persoanele au
acces la serviciile publice, care includ, printre altele, restaurante, hoteluri, şcoli,
magazine, spitale, toate instituţiile publice, ş.a. Accesul egal include cerinţa ca
surzii să aibă acces la alarme vizuale de incendiu, la sisteme de salvare prin
telefoane cu text, subtitrarea unor emisiuni informative ale companiilor de
televiziune, şi accesul la serviciile de interpretare. Această lege plasează
responsabilitatea egalităţii de acces pe instituţii inşoişi. Astfel, dacă o persoană
surdă din SUA cere un interpret pentru a avea acces într-un anumit loc, instituţia
vizată devine răspunzătoare pentru asigurarea unui interpret dacă nu are deja
unul în cadrul schemei de personal. Tranşele de plată pentru serviciile asigurate
de interpret diferă între 40 şi 100 de dolari pe oră în funcţie de calificarea şi de
disponibilitatea interpretului pe plan local. Majoritatea interpreţilor din SUA sunt
profesionişti şi obţin venituri substanţiale sau integrale din această activitate.
Legea menţionată cere ca interpreţii calificaţi să fie pregătiţi şi examinaţi de
Oficiul Naţional al Interpreţilor pentru Surzi (National Registry of Interpreters
for the Deaf), înfiinţată în 1965, afiliată la Asociaţia Naţională a Surzilor dar care
nu este subordonată acesteia. Pentru a-şi păstra licenţa, interpreţii calificaţi
trebuie să participe periodic la cursuri de perfecţonare. În funcţie de
complexitatea actului de comunicare, serviciile publice din SUA sunt
răspunzătoare de asigurarea accesului „rezonabil” la serviciile unui interpret.
Economia americană de piaţă este cea care dirijează sistemul de interpretare şi-l
face să fie avantajos. Cu toate că există o mare lipsă de interpreţi, această
economie de piaţă rectifică cu uşurinţă sistemul şi îi determină pe cetăţeni cu un
salariu avantajos să devină interpreţi şi să lucreze în universităţi, în sistemul
juridic-administrativ şi în alte domenii specializate.
Accentul pus pe economia de piaţă are şi unele dezavantaje pentru sistemul
american de interpretare, deoarece, dacă responsabilitatea asigurării de interpreţi
este plasată pe furnizorul de servicii, multe instituţii mici vor căuta să evite
cheltuielile mari necesitate de întreţinerea interpreţilor. Astfel, ele fac apel la

173
sistemul ”hârtie şi creion” în cazul unor consultaţii medicale, de pildă. Legea
ADA acoperă numai serviciile publice, nu se referă la intreprinderile non-profit,
la afacerile mici sau la persoane luate individual. Astfel, dacă are loc o situaţie
care implică doi vecini, vecinul surd trebuie să facă apel la un interpret sau la un
prieten care cunoaşte sistemul gestual. Din cauza acestor cheltuieli, multe
intreprinderi mici evită să asigure interpreţi. În fine, cursurile de limbaj gestual
american sunt relativ scumpe şi numai persoanele bine motivate pentru o carieră
în interpretare le pot finaliza.

Situaţia limbajului gestual şi a interpretării în Finlanda

Asociaţia Surzilor din Finlanda (ASF), s-a născut în 1905 din dorinţa şi nevoia
persoanelor surde şi a familiilor lor de a conlucra în direcţia îmbunătăţirii
situaţiei persoanelor aflate într-o situaţie similară. Ea are o îndelungată tradiţie în
sprijinirea persoanelor surde, pentru asigurarea deplină a drepturilor sociale,
umane şi lingvistice şi a unui mediu în care surzii să poată fi mândri de
moştenirea lor, de istoria, limbajul şi cultura lor.
În anul 2005 ASF sărbătoeşte cei 100 de ani de existenţă cu multe evenimente
la nivel local, regional, naţional şi nternaţional. Sediul central al ASF se află în
„Light House” (Casa Luminii) din Helsinki, un centru modern pentru surzi şi
deficienţi de auz. De-a lungul vremii, ASF a evoluat de la o simplă organizaţie
cu un singur angajat itinerant la alta ce cuprinde 41 de cluburi membre cu peste
100 de angajaţi care asigură o diversitate de servicii destinate îmbunătăţirii vieţii
celor 8000 de persoane surde. Dintre acestea aprox. 5000 folosesc limbajul
gestual ca principal mijloc de comunicare iar 15.000 de persoane cunosc şi
folosesc limbajul gestual ca profesori şi interpreţi. Aceste cluburi oferă
persoanelor surde şansa de a fi împreună şi de a-şi apăra drepturile la nivel local,
unde se pot bucura de folosirea limbajului gestual finlandez şi de cultura lor
vizuală. ASF asigură un cadru de pregătire pentru elaborarea unor acţiuni la nivel
local şi regional, oferind totodată un evantai de servicii şi de activităţi pentru
toate grupurile de vârstă, de la copii până la preşcolari.

Limbajul gestual şi învăţământul

Asociaţia promovează limbajul gestual şi desfăşoară cercetări legate de acest
limbaj. Astfel, în 1998 a publicat „Dicţionarul de bază al Limbajului Gestual
Finlandez” care a fost lansat în 2002 pe reţeaua on-line de web. În anul 2004
acest dicţionbar a devenit disponibil pe smart-phone, PC de buzunar şi pe
telefonul mobil al firmei Nokia Communicator. Alte activităţi importante includ
producerea de materiale didactice pentru predarea limbajului gestual şi
dezvoltarea serviciilor asigurate de interpreţi.

Secţia care se ocupă de dezvoltarea învăţământului caută să asigure folosirea

limbajului gestual pe toată durata procesului de instruire a elevilor surzi. Unele
proiecte includ o şcoală virtuală în limbaj gestual finlandez şi un centru de

174
orientare profesională. Un proiect finanţat de Ununea Europeană- DEAFVOC-
urmăreşte dezvoltarea predării limbajului gestual în învăţământul profesional
prin folosirea tehnologiei informaţiei şi a comunicării. În administrarea
Asociaţiei Surzilor din Finlanda se află o Şcoală Superioadă Populară (un centru
de educaţie superioară pentru adulţi), care oferă activităţi şi cursuri pentru
studenţii care folosesc limbajul gestual, pe baza unui Plan de învăţământ eleborat
în colaborare cu universităţile obişnuite. Aici a loc şi cusuri de limbaj gestual
pentru auzitori, care constituie un serviciu deosebit de important destinat
publicului.

Cultura şi informarea
Secţia pentru cultură se ocupă de organizarea evenimentelor culturale, a
competiţiilor şi a activităţilor de formare. Astfel, cei care iubesc cultura şi
profesioniştii au ocazia să-şi dezvolte priceperile şi să-şi prezinte producţiile.
Această secţie caută mijloace care să facă accesibile persoanelor surde care
folosesc limbajul gestual serviciile culturale elaborate pentru auzitori. Teatrul
Finlandez pentru surzi oferă spectacole în limbaj gestual. De asemenea, un
serviciu de informare şi o bibliotecă asigură elaborarea de rapoarte, publicaţii,
carţi şi programe pe casete video despre durzi şi surditate. Asigurarea accesului
la informaţie, mai ales prin folosirea intensivă a internetului, constituie o
prioritate a Asociaţiei. De pildă, se folosesc video-foane şi site-uri WEB pentru
interpretarea la distanţă şi pentru asigurarea serviciilor de consiliere în limbaj
gestual. Se urmăreşte folosirea televiziunii digitale pemtru transmiterea
informaţiilor în limbajul gestual. Lunar, secţia de producţie video din cadrul
Asociaţiei, produce un program educaţional şi cultural în limbaj gestual.

Servicii sociale şi de angajare

Acestea sunt deservite de 15 consilieri care lucrează pe tot cuprinsul ţării şi
folosesc limbajul gestual când consiliază clienţii surzi şi îi ajută să se angajeze.
Rata şomajului la surzii din finlanda este considerabil mai mare decât media
naţională şi se caută canale de angajare dar factorii esenţiali sunt educaţia şi
pregătirea pentru un loc de muncă.

Activitatea internaţională
Asociaţia Surzilor din finlanda are contacte şi relaţii internaţionale extensive
care funcţionează cu succes. Birourile Preşedintelui şi ale Secretarului General al
FMS sunt situate în „Casa Luminii”. Ca membru al Uniunii Europene, Asociaţia
Surzilor din Finlanda participă la diverse activităţi europene. De o lungă tradiţie
se bucură cooperarea cu ţările Nordice prin Consiliul Nordic al Surzilor.
Elaborarea de proiecte ocupă o parte importantă din activitatea internaţională a
Asociaţiei. Sunt în curs de desfăşurare proiecte cu organizaţiile din părţile de sud
şi de est ale Africii, din Orientul Mijlociu, din Asia de Sud-Est, din Balcani şi din
alte părţi.

175
 Intreprinderi proprii şi business
ASF patronează două intreprinderi. Una din ele, PROSIGN OY AB care este
singura companie de producţie din Finlanda care s-a specializat în producerea de
activităţi multimedia, programe video şi TV, servicii WEB în limbaj gestual.
Cealaltă, KL SUPPORT, este o intreprindere de marketing care acţionează ca
factor intermediar între aparatura de sprijin necesară şi intreprinderile care o
produc.
Aspecte legate de personal şi economie
În cadrul ASF lucrează un grup multicultural şi multilingual, dintre care
jumătate sunt persoane surde. Aceasta constituie un exemplu de colectivitate de
lucru formată din surzi şi auzitori care folsesc limbajul gestual în comunicare.
Aproape jumătate din bugetul Asociaţiei este acoperit de Finnish Slot
Machine Association, o organizaţie care colectează fonduri prin administrarea
unui cazinou şi a unor aparate care vând diferite obiecte. De asemenea, diferite
sectoare ale administraţiei de stat acordă donaţii, care contribuie la creşterea
veniturilor proprii ale acestei organizaţii.

Unele aspecte privind integrarea surzilor din ţările aflete în curs de dezvoltare
comparativ cu a celor din ţările dezvoltate
Putem considera că nivelul de dezvoltare economico-socială a unei ţări îşi
pune amprenta asupra posibilităţilor de integrare socială a surzilor din ţara
respectivă. În acest sens am urmărit situaţia surzilor din două ţări africane,
Burundi şi Kenya, pe care o prezentăm în rândurile ce urmează.
Burundi este o ţară subdezvoltată, cu o populaţie restrânsă, de aproximativ 5
milioane de locuitori ce se ocupă mai ales cu agricultura pe terenuri familiale
situate pe dealuri nisipoase. Oraşele sunt puţine şi de mici dimensiuni, iar
transportul dintre ele se realizează cu dificultate. În aceste condiţii, adulţii şi
copiii surzi par să fie izolaţi unii de alţii. Comunicarea în familiile cu un copil
surd se realizează pe baza unor sisteme particulare fiecărei familii. Nu este
semnalată prezenţa unor şcoli oficiale ci doar câteva şcoli sponsorizate de
biserici, astfel că nu se poate vorbi de prezenţa unui limbaj gestual comun şi nici
de o organizaţie a surzilor.
În Burundi există două triburi principale, Hutu (care cuprinde 85 % din
populaţie) şi Tutsi (15%), care au un limbaj oficial comun-kirundi şi o a doua
limbă oficială-franceza. Mai puţin de un sfert din populaţia adultă este
alfabetizată şi doar un copil din trei merge la şcoala primară, care nu este
obligatorie. Se estimează că există aprox. 4.000 de copii surzi de vârstă şcolară
dar nu există un sistem de educaţie a surzilor iar aceştia nu sunt bineveniţi în
şcolile pentru auzitori. Astfel, copiii surzi sunt ne-educaţi, cu rare excepţii şi se
crede că nu pot fi educaţi, că sunt retardaţi mental deoarece nu se poate
comunica cu ei. Auzitorii îi consideră pe surzi ca fiind lipsiţi de inteligenţă şi nu

176
li se poate acorda vreun rol social. Femeile surde burundeze nu se pot căsători şi
nu pot avea copii în cadrul unei familii. De obicei, fiecare familie are mai mulţi
copii iar aceştia îşi asumă rolul de supraveghere a persoanei surde după decesul
părinţilor.
Rarele excepţii de care aminteam mai sus se referă la acei surzi care puteau
să urmeze o şcoală de pe lângă o biserică. Învăţând să comunice, aceşti elevi pot
să dobândească unele cunoştinţe legate de tâmplărie sau de vânzarea unor
produse şi pot să aibă de lucru dacă auzitorii se pot înţelege cu ei şi le vor da de
lucru.
În Kenya, situaţia este ceva mai bună. Această ţară, de mari dimensiuni,
aflată în curs de dezvoltare, are o populaţie de 20 milioane de locuitori care
aparţin la mai multe etnii. Dintre copiii de vârstă şcolară 2 la mie sunt surzi.
Limba oficială tribală este SWAHILI dar a doua limbă oficială este cea engleză.
Toată ţara cuprinde 17 şcoli cu internat pentru surzi. Şcoala primară nu este
obligatorie. Deşi profesorii sunt plătiţi de guvern, comunitatea locală trebuie să
construiască şcoli, să le mobileze şi să le întreţină. Dintre acestea o şcoală este
de nivel liceal iar 5 clase de surzi sunt ntegrate în şcoli de masă. Cei aprox. 2000
de elevi surzi sunt instruiţi de 200 de profesori, din care jumătate au pregătire de
specialitate cu durata de doi ani. În Kenya există un Institut de Pedagogie
Specială care asigură cadrele pentru învăţământul special cu durata de 3 ani. La
admitere se cere o diplomă de profesor şi trei ani de practică pedagogică într-o
şcoală, de aceea surzii nu au şanse să devină profesori într-o şcoală de surzi.
Şcolile pentru surzi au aceeaşi programă şi aceleaşi manuale ca în şcolile de
masă dar ritmul de lucru şi metodele sunt diferite. Accentul se pune pe instruirea
orală şi pe labiolectură. Acolo unde unele şcoli pot să asigure servicii pentru
surzi, elevii sunt integraţi în şcoli de masă. Deoarece profesorii nu cunosc bine
limbajul gestual, performanţa elevilor surzi la testele şcolare este slabă şi s-a
recomandat folosirea limbajului gestual cel puţin pe bază experimentală.
Asociaţia Naţională a Surzilor din Kenya a publicat un dicţionar al limbajului
gestual dar nu se ştie precis dacă aceste semne reprezintă un limbaj unitar
deoarece sunt multe forme tribale de limbaj gestual.
Dintre cele 17 şcoli, trei sunt profesionale, fiecare având propria specializare.
Cea mai mare parte dintre absolvenţi migrează spre oraşe unde caută de lucru şi
se grupează în asociaţii ale surzilor. Meseria cea mai frecventă este cea de
tâmplar.
Spre deosebire de alte ţări aflate în curs de dezvoltare, surzii din Kenya au
unele avantaje semnificative. Astfel, există oficiali şi profesori entuziaşti şi mai
bine informaţi iar asociaţia de părinţi este dinamică, construind şcoli, înfiinţând
clinici, adunând date şi colectând fonduri cu care plăteşte cazarea a jumătate din
numărul elevilor surzi.
Situaţia din România se apropie mai mult de cea a ţărilor din vestul Europei
sub aspectul integrării surzilor în mai multe domenii ale vieţii sociale. Astfel, sub
aspectul integrării şcolare, datele disponibile ne arată că cei aproximativ 3200 de

177
elevi surzi sunt cuprinşi în cele 8 grădiniţe autonome, 15 şcoli elementare care
au şi grădinişe în structura lor, 6 şcoli sau centre şcolare profesionale, 5 licee
aflate în structura acestor centre şcolare, 2 unităţi post liceale şi mai multe clase
integrate în şcoli generale. Această reţea ce se întinde în oraşele mai mari sau cu
mai multe persoane surde, cuprinde pe aproape toţi copiii de vârstă şcolară,
învăţământul de 9 ani fiind obligatoriu. Este posibil ca un număr mic de copii
surzi din zonele rurale sau izolate să rămână neşcolarizaţi fie că părinţii lor nu
ştiu că există şcoli speciale fie că ei nu au posibilităţi materiale să-i ducă la
şcoală. Insă situaţia va fi remediată curând odată cu înfiinţarea Agenţiei
Naţionale pentru Persoane cu Handicap şi a Autorităţii Naţionale pentru
Drepturile Copiilor şi Adopţii şi a reţelei de asistenţă socială din cadrul
primăriilor. Ca urmare a creşterii cerinţelor de educaţie, s-a creat în 1999 o
specializare nouă- Comunicare prin limbaj gestual- la Catedra de Teologie
Ortodoxă şi Asistenţă Socială Didactică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la
Universitatea din Piteşti. Astfel surzii au posibilitatea să lucreze ca profesori de
religie în şcolile pentru surzi sau ca asistenţi sociali în diverse unităţi.
Sub aspect medical, în ţara noastră există o reţea medicală în aproape toate
oraşele mari unde se face evaluarea auzului, se efectuează intervenţii
chirurgicale sau se protezează auzul deficitar.
După terminarea şcolii generale, majoritatea elevilor surzi urmează cursuri
cu durata de 3-4 ani în cadrul şcolilor profesionale unde se pot califica în diverse
meserii din mai multe domenii cum ar fi cel al construcţiilor şi lucrărilor publice
( instalator sanitar, zugrav-vopsitor-mozaicar-faianţar, sculptor în lemn, tâmplar,
montator tâmplărie din aluminiu sau PVC), în domeniul hotelier-alimentaţie cum
ar fi cofetar, patiser, brutar, frizer-coafor, în sectorul serviciilor de întreţinere
(electromecanic, depanator aparate electrice şi electrocasnice, tinichigiu auto.
vopsitor caroserii auto), în industria textilă şi confecţiilor, etc
Modalitatea dominantă de comunicare este cea orală dar, după 1990 s-a
manifestat tendinţa de a se folosi tot mai mult comunicarea gestuală în şcolile
speciale. În 1999 s-a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 care, la
articolul 15, pct. (a), a recunoscut oficial limbajul gestual şi a recomandat
formarea şi angajarea de interpreţi în limbajul gestual în toate domeniile care au
tangenţă cu persoanele surde. De asemenea, a fost adoptat un ordin comun al
MEC şi MSF de atestare a interpreţilor în limbaj gestual pentru persoanele surde
şi în limbajul specific persoanelor cu surdocecitate.
Se poate conclude că dacă un copil surd poate să meargă la şcoală el poate să
aibă o viaţă mai bună decât unul neinstruit, poate comunica şi ppoate învăţa o
meserie. Deoarece instruirea din Burundi şi Kenya se face de obicei în limba
franceză sau engleză, pe care surzii nu o înţeleg, ei nu au acces fizic sau
lingvistic la o educaţie de calitate. El poate fi un dezavantajat sub aspect
economic dar nu mai poate fi considerat retardat mental, deoarece poate
comunica cel puţin gestual şi poate primi informaţii în acest limbaj de la părinţi,
rude, vecini sau semeni de ai lui. În Burundi, din cauza situaţiei economice,

178
istorice şi geografice, surzii au posibilităţi limitate de a comunica cu auzitorii,
deşi trăiesc în mijlocul lor. De asemenea, ei au ocazii rare de a comunica şi cu
alţi surzi. După H. Lane, această structură socială o putem numi integrare cu
izolare. Pe de altă parte, în Suedia, integrarea surzilor este bazată pe o cultură
distinctă de cea a auzitorilor, pe limbajul gestual şi pe legăturile acestor surzi cu
lumea surzilor, ceea ce reprezintă o integrare cu autonomie .
Desigur, surzii doresc o integrare cu autonomie. Aceasta presupune ca surzii
să se dezvolte cu mândria de a fi surzi, să aibă un limbaj gestual fluent şi legături
strânse cu alţi surzi. Auzitorii pot să-i ajute să se integreze în societatea
majoritară dar trebuie să ţină seama de cultura lor, să nu exagereze cu
mainstreamingul, să aprecieze limbajul gestual deoarece unii surzi nu pot să
suplinească limbajul gestual cu cel verbal ceea ce-i poate duce la izolare de
lumea auzitorilor.
COMPLEXITATEATEA PROCESULUI DE INTERPRETARE
COMPETENŢELE NECESARE UNUI INTERPRET
Este interesant să comparăm evoluţia din domeniul interpretării limbajului
verbal cu cea din interpretarea limbajului gestual. Se cunoaşte că abia după
primul război mondial interpretarea în limbaj verbal a cunoscut o dezvoltare
uimitoare şi o recunoaştere ca profesiune. Desigur, interpretarea a existat şi
înainte de această perioadă, dar cererea de muncă de înaltă calitate pentru
numeroase conferinţe n-a existat. În orice ocazie când se întâlneau persoane care
nu vorbeau cu toţii aceeaşi limbă, ei rezolvau problema comunicării într-unul din
următoarele moduri: puteau încerca să vorbească unii cu alţii în limbajul
majorităţii celorlalţi, într-un mod imperfect. Acest proces este cunoscut de
lingvişti ca însemnând crearea unui limbaj alterat (pidgin), care apare în întreaga
lume unde limbaje diferite intră în contact.
O alternativă devenea posibilă dacă o persoană din grup cunoştea ambele
limbaje; acea persoană putea fi desemnată interpret. Gradul de cunoaştere a
ambelor limbaje şi practicarea sarcinii de preluare instantanee a mesajelor dintr-
un limbaj într-altul poate varia foarte mult. Interpretul poate improviza, pentru a
fi înţeles, sau poate prezenta un mesaj fluent şi idiomatic, plin de expresii locale,
rămânând în acelaşi timp apropiat de sensul original.
În condiţii obişnuite, interpreţii care realizează în mod adecvat cerinţele
rolului nu vor fi notaţi, apreciaţi sau aplaudaţi. Numai când ei fac greşeli sunt
observaţi. Dacă sunt foarte buni în profesiunea lor, se situează într-un anonimat
absolut, de parcă n-ar exista.
Conferinţa de Pace de la Paris (1919) a marcat momentul începerii
interpretării calificate în domeniul conferinţei. Primii practicieni au fost angajaţi
civilii cu experienţă, ziariştii sau diplomaţii cu fluenţă în patru sau mai multe
limbi şi cu o înţelegere pasivă pentru şi mai multe limbi. Aceştia au făcut o
interpretare consecutivă, nu simultană, care consta în activitatea alternativă a
vorbitorului şi a interpretului. Tehnica "choppy" a fost rapid părăsită în favoarea
sistemului în care întreaga cuvântare era citită de vorbitorul original, urmată de

179
interpretarea făcută de interpret după un set de notiţe. Azi se foloseşte tehnica
traducerii simultane prin microfon şi cască în şase limbi, care s-a folosit pentru
prima dată la Adunarea Ligii Naţiunilor în 1931.
Ce este interpretarea
Prin termenul "interpretare" cei mai mulţi profani înţeleg că este vorba de
interacţiunea cu surzii. De fapt aceasta este numai o comunicare prin semne sau
prin gesturi între surzi şi auzitori. Prin urmare, pentru specialişti, prin interpret
se va înţelege o persoană care are fluenţă în două sau mai multe limbaje şi a fost
pregătită pentru a face faţă în procesul de inerpretare. Acest proces presupunea
întotdeauna prezenţa unei persoane surde şi a uneia auzitoare, în afara celei care
facilitează comunicarea între ele, precum şi cel puţin două limbaje diferite, cel
verbal şi cel mimico-gestual.
Interpretarea în limbaj gestual este un domeniu relativ nou, apărut în mod
oficial odată cu crearea Oficiului Naţional al Interpreţilor pentru Surzi, în 1965,
în S.U.A. După această dată preocupările pentru formarea de interpreţi în limbaj
gestual s-au extins considerabil, datorită eforturilor depuse de asociaţiile
naţionale ale surzilor, de Federaţia Mondială a Surzilor. Până la formarea unor
interpreţi calificaţi, au funcţionat în această calitate unii membri ai familiei
persoanei surde, prieteni, colegi de muncă şi alţi auzitori, care au învăţat în mod
neoficial să comunice prin semne sau prin dactileme. Cu toate că aceşti
gesticulatori necalificaţi consideră că fac un serviciu valoros pentru surzi,
folosirea lor poate fi ineficientă şi, uneori, periculoasă. Greşelile de interpretare
pot produce daune ireversibile, mai ales în domeniul juridic sau al îngrijirii
sănătăţii.
Interpreţii calificaţi sunt profesionişti cu înaltă pregătire a căror sarcină
cere multă atenţie, tact, pricepere. Când începe să lucreze, interpretul gândeşte în
acelaşi timp în două limbi. Aceasta înseamnă că cele două părţi ale creierului său
lucrează simultan. Pentru a funcţiona cu profesionalism şi a menţine în acelaşi
timp integritatea mesajului, interpretul trebuie să posede o mulţime de priceperi
învăţate în decursul programului educaţional de formare. Oricând există un
element necunoscut ce poate apare în cursul procesului de interpretare la care
interpretul trebuie să fie pregătit să-i facă faţă. Situaţia cea mai solicitantă este în
cursul unei conversaţii, deoarece interpretul aşteaptă să audă cuvintele emise de
participanţii la conversaţie, care de multe ori conţin cuvinte ce nu au un
corespondent gestual. Pentru a reduce tensiunea produsă de "elementul
necunoscut" interpreţii sunt încurajaţi să se familiarizeze dinainte cu subiecţii pe
care-i vor interpreta sau să se specializeze într-un domeniu.
Pregătirea este o parte necesară a sarcinii profesionale pentru toţi
interpreţii. Ei pot cere dinainte unele din următoarele date: materiale scrise;
ordinea de zi (care este vitală); copii după cuvântări casete audio sau video;
dischete de calculator; lista cu numele participanţilor (ortografiate corect). De
asemenea, ei pot solicita să se întâlnească cu clienţii surzi şi cu alţi vorbitori
pentru a discuta ce se va prezenta sau se va discuta. Timpul de pregătire poate fi

180
diferit pentru fiecare sarcină. Totuşi, acest proces cere timp şi este necesar. Se
poate simţi nevoia unui timp suplimentar de pregătire datorită complexităţii
misiunii.

Procesul interpretării
După Herbert, (1968) cei trei paşi importanţi în interpretare la o conferinţă
sunt: înţelegerea, conversia şi prezentarea. El include în cadrul înţelegerii
capacitatea interpretului de a percepe mesajul original, cunoaşterea profundă a
limbajului folosit, cultura celui care vorbeşte, pregătirea interpretului în ambele
forme ale educaţiei şi specificitatea subiectului. Conversia în limbajul-ţintă nu
înseamnă traducerea literală a cuvintelor, ci include capacitatea de a manevra
dificultăţile speciale ce pot să apară în adresările diplomatice sau învăţate:
proverbe şi metafore, aluzii la lucrări literare, glume sau bancuri, erori ale
vorbitorului ş.a. Prezentarea interpretului trebuie să includă un bun control al
organelor de articulaţie, al gesturilor, al accentului şi în general o bună educaţie
ca vorbitor în public.
Roy (1980) consideră că interpreţii în limbaj gestual trebuie:
1. să primească mesajul auditiv sau vizual,
2. să aibă deja fluenţă în cele două limbaje,
3. să fie familiarizat cu problema şi să facă apel la cunoştinţele anterioare,
4. să înţeleagă mesajul (sursa),
5. să analizeze mesajul în profunzime,
-să identifice interrelaţiile din cadrul mesajului
-să recunoască alte elemente utile cum ar fi: gesturi, expresii faciale,
stilul de prezentare, schimbări în volum, intensitate şi în limbajul trupului etc.
6. să lase deoparte unele cuvinte, dar în acelaşi timp,
7. să reţină mesajele neverbale printr-un proces de vizualizare, să caute
echivalenţi,
8. să recreeze mesajul în limbajul - ţintă şi
9. să producă mesaje orale/gestual/motrice.
Este de dorit ca traducerea să fie echivalentă cu mesajul original în cât mai
multe dimensiuni posibile. WILSS (1982) rezumă mai multe cerinţe aparent
contradictorii pentru echivalenţa traducerii:
1. o traducere trebuie să reproducă cuvintele din textul limbajului-sursă
(TLS),
2. o traducere trebuie să reproducă ideile (sensul) din TLS,
3. o traducere se va citi la fel ca originalul,
4. o traducere va reţine stilul TLS,
5. o traducere va oglindi stilul traducătorului,
6. o traducere va reţine dimensiunea stilistică istorică a TLS,
7. o traducere se va citi ca o piesă literară contemporană,
8. într-o traducere, un translator nu trebuie niciodată să adauge sau să
omită ceva dacă nu este necesar,

181
 Dificultăţi de traducere
Metaforele dintr-un limbaj nu pot fi transpuse în altul, iar interpretul
trebuie să caute expresii echivalente în loc să se lege de o anumită imagine.
Acolo unde interpretul este sigur că vorbitorul a făcut o eroare, acesta îi va
permite interpretului să-l corecteze. Astfel, interpretul va cere vorbitorului să
repete materialul în chestiune, în situaţia voce-spre-semn. Adaptarea expresiei
faciale ar putea fi suficientă pentru interpreţii din situaţiile semn-spre-voce când
apar greşeli pentru a fi corectate, în funcţie de distanţă şi de unghiul sub care se
află vorbitorul şi cel care gesticulează, unul faţă de altul.
În definirea interpretării ca sarcină, trebuie să analizăm dacă interpretarea
este spontană, fixată sau pregătită.
O interpretare spontană este tipul la care ne gândim cel mai des: ea este
realizată fără o prealabilă aşteptare a ceea ce va fi spus de vorbitor, de exemplu
la interviul pentru angajare, indicaţiile unui doctor, angajamentele la tribunal etc.
Desigur, perspectivele cuiva legate de situaţie, familiarizarea cu participanţi
specifici sau situaţiile aproape identice conduc la o interpretare ce nu este
totalmente improvizată. De exemplu, dacă un interpret participă cu mai mulţi
surzi care optează cu toţii pentru aceeaşi slujbă, interpretul va deveni familiarizat
cu tipurile de întrebări care se pun la interviu şi poate anticipa tipurile de
răspunsuri pe care le vor da candidaţii. Totuşi, pot apărea multe surprize, aşa că
interpretul trebuie să fie foarte atent.
O interpretare fixată este similară cu o traducere în scris. De pildă, un bun
interpret va învăţa o interpretare standard pentru textele bine cunoscute şi des
utilizate cum ar fi "Tatăl nostru" sau "Imnul de Stat". Funcţia acestor texte nu
este nici comunicativă, nici instrumentală. "Tatăl nostru", de pildă, are funcţii
simbolice, religioase şi estetice.
O interpretare pregătită se află oarecum între cele două menţionate mai
sus. Interpretul este familiarizat cu materialul textului înainte de a începe
acţiunea. Volumul de pregătire diferă în funcţie de cerinţele fiecărei sarcini. Ea
poate fi scurtă sau extensivă. De pildă, interpretul la o întrunire anuală de
acordare a unor premii poate să ceară o copie a cuvântărilor ca să se
familiarizeze cu conţinutul mesajelor şi cu numele participanţilor. El poate veni
ceva mai devreme la conferinţă pentru a se asigura că n-a intervenit vreo
modificare în program. În timpul expunerii, interpretul va rămâne atent să
urmărească orice schimbare spontană ce poate avea loc (când se elimină o frază,
când se mai adaugă ceva etc.) Aceasta este o scurtă pregătire.
O pregătire extensivă va ajuta interpretul care lucrează pentru o
conferinţă de durată, unde vor fi citite materiale tehnice. El va trebui să cunoască
dinainte programul şi să se familiarizeze cu materialele ce vor fi prezentate, cu
vocabularul tehnic, cu punctul de vedere al prezentatorului. Totuşi, el nu poate fi
pregătit în legătură cu stilul de prezentare, accentul sau folosirea auxiliarelor
vizuale şi demonstrative (diapozitive, retroproiectoare, tablă etc.). Va fi de
aşteptat o pregătire şi mai profundă, unde interpretul este o parte a unei echipe, a

182
cărei sarcină este să facă o interpretare în gesturi a unei piese de teatru. Ei
trebuie să vadă piesa de mai multe ori, să asiste la repetiţiile actorilor şi să
analizeze replicile în lumina interpretării actorilor.

Anticiparea audienţei
O altă dimensiune este să considerăm interpretarea după numărul
activităţilor comunicative ale participanţilor. Caracterul unui eveniment de
interpretare este determinat în mare măsură de numărul de oameni pentru care
trebuie să se interpreteze: unul-la unul, un grup mic sau un grup mare.
Situaţia de unu-la-unu, o persoană surdă şi o persoană auzitoare, apelează
la un interpret pentru a-şi transmite mesajele printr-o interpretare adecvată. La
un grup mic de trei la zece persoane, funcţionarea interpretului va depinde de
felul în care vorbesc oamenii, cât de mulţi gesticulează şi cât de mulţi vorbesc.
Dacă este o singură persoană surdă într-un grup de auzitori poziţia şi
funcţionarea interpretului va fi diferită. Fără îndoială, grupurile mici, unde este
de aşteptat o comunicare multidirecţională, pot fi cele mai dificile pentru
interpret, care trebuie nu numai să transmită mesajele, dar şi să identifice
persoanele care vorbesc şi să încerce să fie conştient de diferenţele culturale în
comunicare. La grupurile mari, de peste zece persoane, interpretul trebuie să ştie
care va fi formatul interacţiunii. Există un singur prezentator şi grupul care
formează audienţa? Va fi un grup amestecat la întâmplare şi va vorbi ba unul, ba
altul? Toate aceste situaţii sunt potenţial interactive. Se disting următoarele trei
posibile complexe ale interacţiuni:
1. Comunicarea într-un sens. Este de aşteptat ca interpretul să redea
mesajul dintr-un limbaj în altul fără să fie nevoie să-l transmită în direcţie opusă.
De exemplu, în interpretarea unei piese de teatru, a unui film, a ştirilor la TV.
2. Comunicarea în două sensuri. Presupune ca interpretul să transmită
mesaje între oameni care nu au un limbaj comun şi astfel trebuie să acţioneze în
ambele limbaje, folosind mai ales metoda consecutivă.
3. Comunicarea multi-direcţională. Interpretul este responsabil cu
traducerea între mai mulţi oameni, dintre care oricine ar putea oricând să dea o
replică. De exemplu, când profesorul pune o întrebare şi solicită răspunsul de la
elevi, o şedinţă de terapie în grup, o vizită la un muzeu cu un grup de surzi şi
auzitori. Aici interpretul trebuie să fie pregătit să traducă instantaneu din gesturi
în limbajul verbal şi invers.
Un interpret bun se bazează pe un text (o propoziţie sau o frază) de unde
extrage semnificaţia, o izolează şi apoi o reproduce integral în alt limbaj,
păstrând intenţia iniţială a vorbitorului din situaţia dată. Situaţiile pot fi definite,
în general, ca ocazii particulare în care are loc interpretarea. Pe de altă parte,
textele constituie substanţa, conţinutul expunerii ce trebuie interpretată în
situaţia dată. Acestea pot fi clasificate după gradul de dificultate, de formalitate,
de scopuri şi constituie materialul cu care operează interpretul.

183
 S-a evidenţiat dificultatea de a prevedea eficienţa interpretului numai pe
baza textelor. Însă SCHEIN (1974), în urma studierii corelaţiilor între mai mulţi
factori implicaţi, a stabilit că un interpret de succes este de dorit să fie în centrul
atenţiei, să fie independent, să nu fie temător, să nu fie rigid şi să nu caute
simpatie pentru sine. Totuşi, aceste rezultate nu sunt prea semnificative deoarece
eşantionul a cuprins numai 34 de persoane. La puţin timp după SCHEIN, alţi
cercetători au constatat unele trăsături de personalitate contrare celor obţinute de
Schein că ar contribui la formarea unui bun interpret (FRISCHBERG şi
ENDERS, 1974).
În concluzie, nu s-a găsit nici un instrument obiectiv care să prezică cine va
reuşi în profesiunea de interpret. În afară de inteligenţă, personalitate şi
motivaţie se cer şi priceperi lingvistice şi motorii. Profesiunea rămâne deschisă
pentru cei care o găsesc atractivă. Oricum, interpretarea eficientă presupune ca
interpretul să restructureze informaţia în funcţie de client. Lipsa de eficienţă e
legată de trei factori: incapacitatea interpretului de a analiza mesajul primit în
suficientă profunzime, alegerea inadecvată a limbajului ţintă dat şi lipsa de
competenţă în gramatica şi lexicul limbajului-ţintă.
Mai mulţi autori au analizat fiecare act de comunicare ce are loc între un
emiţător care transmite un mesaj către un receptor. Întregul act de comunicare
este aşezat într-un context (care asigură o anumită referinţă pentru o
interacţiune) şi presupune că cei doi participanţi împart un cod (un limbaj sau un
sistem de comunicare) şi poate face contact (prin canale fizice şi cu legături
psihologice).
Putem să urmărim mai multe categorii largi de priceperi: priceperi legate
de limbaj, priceperi interpersonale, vorbirea în public, comunicarea inter-
culturală şi de sprijinire.

Competenţe legate de limbajul interpreţilor

Interpreţii auzitori au nevoie de cunoaşterea exemplară a limbajului
verbal şi scris, cu acces rapid la un şir larg de termeni de vocabular specializat,
de o capacitate de a înţelege multe accente regionale şi străine. Limbajul lor
verbal nu trebuie să prezinte un accent prea marcat, iar prezentarea lor verbală
trebuie să evite monotonia sau calitatea slabă.
Ei trebuie să aibă priceperi excelente de limbaj gestual, inclusiv variantele
regionale şi multe mijloace de a încorpora limbajul verbal într-un cod vizual-
gestual. Ei trebuie să fie flexibili în felul în care interpretează pentru a se adapta
la clienţi de diferite grupe de vârstă, origini etnice, niveluri educaţionale şi
sociale. Ei trebuie să se adapteze la condiţii cum ar fi sesizarea nuanţelor subtile
din conferinţele guvernamentale sau diplomatice, precizia tehnică din cercurile
academice, eleganţa şi estetica din locurile teatrale sau literare, să aibă umor sau
rezervare după cum dictează condiţiile.
În afară de fluenţa în fiecare limbaj se aşteaptă ca interpretul să fie în
măsură să interpreteze din limbajul verbal în forma gestuală adecvată preferinţei

184
sau cerinţelor clientului. Abilitatea de a interpreta din varietăţile aceluiaşi limbaj
gestual în registrul corespunzător al limbajului verbal este cerută în mod egal.
Gesticulând şi vorbind simultan, cineva poate să evite punerea unei părţi în
afară.
Interpretarea de la gest la voce este, de fapt, o combinare între priceperile
menţionate până acum. Ea are loc în situaţiile în care un grup include mai mulţi
surzi care nu se pot vedea unii pe alţii. Interpreţilor li se cere să fie capabili să
privească un mesaj gesticulat şi să-l interpreteze simultan în limbajul verbal, în
timp ce gesticulează acelaşi mesaj. Această sarcină este aşa de solicitantă încât
mulţi nu o pot realiza. Când unul dintre membrii surzi din audienţă face un
comentariu fără să folosească vocea, interpretul este obligat să folosească vocea
în traducere în beneficiul auzitorilor care nu cunosc gesturile, când repetă în
acelaşi timp mesajul în gesturi pentru surzii care nu pot să vadă. Mărimea şi
forma spaţiului fizic va conduce la această situaţie: o sală de lectură, o clasă
aglomerată, o sală îngustă.
Dacă doi sau mai mulţi interpreţi lucrează ca o echipă, atunci unul se poate
ocupa de interpretarea cu voce, în timp ce celălalt se concentrează pe
interpretarea gesturilor. În acest fel nici unul din interpreţi nu este suprasolicitat,
iar abordarea în echipă poate fi într-adevăr eficientă.Totuşi, trebuie să se respecte
pauzele de odihnă ale interpretilor dupa circa 30 min de activitate.

Priceperile interpersonale
Interpretul trebuie să examineze rapid o situaţie nouă ce apare în sarcina
sa, cum vor interacţiona participanţii şi apoi să fie sigur că fiecare participant
este familiarizat cu felul în care acţionează. El trebuie să sesizeze când
vorbitorul se apropie de sfârşitul mesajului sau face doar o pauză, precum şi să
cunoască reglatorii conversaţionali pentru ambele forme de limbaj.
Interpretul poate fi asemănat cu un "dirijor de trafic" unde perturbarea sa
poate avea consecinţe nedorite. El nu poate fi întrerupt cu întrebări sau deranjat
cu aprecieri. El trebuie să citească atent pe cel care vorbeşte, să judece intenţiile
celor care gesticulează pentru a şti cum să faciliteze interacţiunea. El nu va
începe să interpreteze când o persoană surdă încă citeşte un document. El are
unele opţiuni: poate cere unei persoane auzitoare să aştepte un moment până
când surdul a terminat de citit; poate cere persoanei surde să fie atentă. Dacă
sarcina este de lungă durată, el poate să împărtăşească unele din cunoştinţele
sale de specialitate clienţilor surzi şi auzitori.

Interpreţii ca fiinţe umane

Interpeţii au nevoie să facă pauze pentru a-şi satisface necesităţile
personale şi de o cale confortabilă pentru a-i ajuta pe alţii care se află în situaţii
neconfortabile din locurile de interpretare.
Aşa cum noi recunoaştem limbajele gestuale din diferite colectivităţi de
surzi ca limbaje legitime, independente de limbajele verbale, trebuie să apreciem

185
că surzii ce formează aceste colectivităţi au anumite cerinţe, valori, experienţe şi
comportamente comune. Interpreţii au nevoie să fie familiarizaţi cu cultura
surzilor şi cea a auzitorilor. De pildă, un cuvânt sau o frază ce poate să aibă
conotaţie pozitivă pentru un surd poate să nu aibă nici o semnificaţie pentru
auzitor

Unele consideraţii practice privind folosirea interpreţilor

Experienţa interpreţilor în limbaj gestual care lucrează cu grupuri noi ce nu
s-au acomodat cu surzii, cu semnele şi cu audienţele amestecate formate de surzi
şi auzitori, a arătat că există mai multe tipuri de probleme ce au loc cu
regularitate şi, prin urmare, pot fi evitate printr-o planificare adecvată.

Linia de vedere. Interpretul trebuie să fie văzut pentru a realiza cu

succes sarcina facilitării comunicării. Auzitorii pot constitui o jumătate
dintre clienţi iar surzii sau deficienţii de auz formează cealaltă jumătate a
procesului de comunicare. Prin urmare, trebuie să fie deschisă calea de
comunicare între cei ce fac semne - interpret şi surd.
"Bunul simţ" dictează evidenţierea următoarelor procedee pentru auzitor
a) Staţi alături, nu în faţa interpretului
b) Aşezaţi persoana surdă şi interpretul faţă în faţă.
Aranjamentul ideal al participanţilor surzi şi a interpreţilor depinde de
mărimea camerei sau spaţiului în care va avea loc evenimentul şi tipurile de
activităţi ce se vor desfăşura. În cazul cel mai simplu, când un interpret va lucra
cu un singur surd, distanţa optimă între ei va fi de 1,5-2 m. Interpretul se va
aşeza cât mai aproape de participantul auzitor dar astfel ca persoana surdă să îi
poată vedea pe amândoi auzitorii fără efort, să poată urmări orice comentariu sau
întrebare care se pune cu voce. Uneori este inevitabil ca interpretul să se aşeze
de aceeaşi parte cu peersoana surdă (de ex. la un interviu pentru angajare, la
consultaţiile medicale, la un ghişeu bancar sau la un birou de informaţii).
Este recomandabil să se acorde multă atenţie aşezării participantului surd
astfel ca, în acelaşi timp, să-l poată vedea pe interpret, filmul sau diapozitivele
proiectate şi feţele, plus expresiile vorbitorilor de pe platformă, toate fiind
componente ale conţinutului şi contextului vizual. Persoana surdă trebuie
aşezată astfel de către organizatorii unei şedinţe încât ea să nu se simtă
segregată. Dacă sunt mai multe pesoane surde, ele trebuie aşezate aproape unele
de altele, preferabil grupate, iar interpretul să fie poziţionat în faţa lor.

186
Iluminarea. În condiţii obişnuite, lumina dintr-o cameră este suficientă
pentru ca interpretul şi persoana surdă să se poată vedea unul pe altul.
Însă, când se planifică aşezarea în cameră pentru mai mulţi participanţi,
este necesar să se acorde atenţie deosebită luminii.
a) evitaţi lumina din spate. O fereastră sau o sursă puternică de lumină
aflată în spatele intepretului face dificilă urmărirea lui. Chiar dacă interpreţii
sunt bine luminaţi din faţă, lumina puternică din spate poate să-i facă să apară
întunecaţi, cu expresii faciale neclare şi cu mişcări ale buzelor dificil de citit.
b) evitaţi lumina directă din faţă, aceasta ar putea produce două efecte
nedorite. Mai întâi, interpretul va apărea neclar, în contrast cu restul mediului
vizual. În al doilea rând, lumina îl poate împiedica pe interpret să vadă clar
audienţa şi astfel se poate limita eficacitatea comunicării în ambele sensuri.
c) evitaţi lumina slabă sau lipsa ei (de ex. la proiectarea de filme,
diapozitive). O provocare interesantă pentru interpret apare în locurile cu lumină
slabă, cum ar fi cele din sălile de teatru sau unde sunt folosite mijloace vizuale
(când se prezintă filme, diapozitive în şcoli etc.). În acest caz, o lumină slabă de
pe ecranul unde se proiectează filmul va fi suficientă pentru ca audienţa de surzi
să-l vadă pe interpret. În unele amfiteatre se asigură un spot de lumină reglabilă
ce poate fi concentrată pe o parte a ecranului.
d) atenţie la fondul audio şi vizual. Fondul ideal va avea o culoare clară, nu
prea strălucitoare sau cu o nuanţă prea puternică. Dacă fondul este texturat, el nu
va deranja. Problemele apar în camere sau în alte spaţii închise, unde decorul
poate fi în conflict cu necesitatea vederii clare între interpret şi audienţa de surzi.
e) tapetul, pereţii cu desene, draperii decorative etc.poate avea efect
perturbator. De multe ori, o sală de recepţie sau alte spaţii formale vor fi
decorate divers. Camerele alese pentru interpretare ar putea să aibă întotdeauna
flori mari, colorate intens sau iluzii decorative optice sau draperii colorate pe
pereţi, care trebuie evitate. Ca soluţii pot fi recomandate ecrane sau draperii de o
singură culoare (mai ales verde sau albastră) aşezate în spatele interpretului.
f) aşezarea uşilor în spaţiul de interpretare poate deranja.O circulaţie
intensă prin spaţiul de interpretare va distrage atenţia audienţei de surzi aşa cum
zgomotul unui radio dat prea tare şi aflat în vecinătate va deranja pe auzitori.
g) plasarea difuzoarelor, microfoanelor şi echipamentului audio are o
importanţă deosebită. Dacă vorbitorii vor folosi microfoane, interpretul va trebui
să stea într-o poziţie unde difuzoarele se află în spatele lui. Dacă sunetul
amplificat se află în faţa interpretului, el va auzi numai reflectările distorsionate
ale amplificării şi nu va putea să prezinte clar mesajul. În cazurile unde un grup
de artişti vor juca pe scenă, interpretul poate să ceară un monitor personal şi un
amplificator pe care-l poate ajusta pentru a-i asigura o audienţă optimă.
j) estimarea duratei activităţii. În estimarea duratei unei activităţi apar două
aspecte: Câţi interpreţi vor fi necesari şi cât de des se vor face pauze. Oboseala
este o condiţie dificil de apreciat, dar o activitate de 1 1/2 oră la 2 ore va cere
mai mult decât un interpret. Se recomandă ca interpreţii să ia o pauză la fiecare

187
20-30 min. şi nu se tolerează ca un singur interpret să lucreze mai mult fără
pauză. Mai frecvent, interpreţii care lucrează la o şcoală, participă cel mult la
două obiecte cu o pauză între cele două ore. Este important să reţinem că un
interpret "vorbeşte" indiferent câte persoane vorbesc; el nu face pauză când este
tăcere şi chiar atunci trebuie "să fie pregătit" să continue. Interpreţii rămân la
datorie în timpul unor prânzuri oficiale sau cină de lucru, unde participanţii surzi
merg să-i cunoască pe colegii auzitori, aşa că orele de masă nu pot fi considerate
perioade de pauză pentru interpreţi.
O problemă se referă la numărul de ore pe care un interpret le poate lucra
în mod realist într-o zi. Interpreţii la conferinţe pentru limbajele verbale nu
lucrează mai mult de 5-6 ore pe zi cu parteneri la schimb, adică doi interpreţi
lucrează între 5-6 ore pe zi, fiecare vorbind câte jumătate din timpul de lucru,
după care urmează odihna conform programului. Când audienţa de surzi include
membri ale căror preferinţe de limbaj sunt diverse, vor lucra mai mulţi interpreţi
la un moment dat. Dacă la conferinţă sunt prezente persoane cu surdo-cecitate
este nevoie de câte un interpret pentru fiecare din ele.

Curs nr.
Unele concepţii legate de interpreţi şi interpretare
Codul de etică al interpreţilor din SUA
Adeseori interpretul a fost comparat, printre altele, cu o maşină, o fereastră, un
pod sau o linie telefonică. În parte, toate aceste aspecte sunt reale, dar ele ignoră,
în acelaşi timp, faptul că interpretul este o fiinţă umană ce nu poate să lucreze cu
acelaşi randament pe o perioada nedefinită de timp.
Compararea interpretului cu o maşină se bazează pe faptul că toate lucrurile au o
importanţă egală şi interpretul reproduce mesajele fără atitudini personale, fără
modificări afective, cu sinceritate şi precizie. Inconvenientul care se manifestă
aici constă în faptul că necesităţile umane ale interpretului ar putea fi neglijate.
De pildă, este de aşteptat ca o maşină sa dea performanţe constante după multe
ore de funcţionare, in timp ce interpretul, ca fiinţă umană, are nevoie de pauze
periodice pentru a-şi împrospăta condiţia fizică, motrică şi mentală.
Interpretul comparat cu o fereastră evidenţiază accentul pe fidelitatea şi calitatea
interpretării. Interpretul văzut ca post sau linie telefonică scoate în evidenţă
distanţa sau bariera existentă între participanţii care nu au acelaşi limbaj sau
sistem de comunicare. Interpretul este acela care face posibil transportul
informaţiei de la un participant la altul din lanţul comunicării. Însă, toate aceste
aspecte nu scot în evidenţă calităţile umane ale interpretului, care trebuie să fie o
prezenţă umană şi obiectivă la orice eveniment sau întâlnire, să vadă şi să audă
tot, să aibă o memorie specializată şi un punct de vedere obiectiv. Chiar dacă îşi
formează opinii personale, acestea nu trebuie să influenţeze opinia participanţilor
la procesul de interpretare.
Având în vedere cele expuse până acum, vom trece în revistă unele din
concepţiile greşite care încă persistă în legătură cu interpreţii şi procesul de

188
interpretare. În acest sens, clarificarea presupunerilor pe care le au clienţii, fie
surzi, fie auzitori, reprezintă cea mai bună cale pentru justificarea calităţii de
interpret calificat.
a) Se presupune că interpreţii sunt închiriaţi în beneficiul surzilor. În realitate,
interpretul lucrează atât in beneficiul surzilor cât şi al auzitorilor, deoarece el
mijloceşte înţelegerea dintre ei. Fără interpret nici surdul nu poate fi înţeles de
auzitor, dacă foloseşte numai limbajul gestual şi nici auzitorul nu poate fi înţeles
dacă foloseşte limbajul verbal. Numai dacă ambii folosesc un cod comun de
comunicare, se pot înţelege, dar atunci nu mai este nevoie de interpret.
b) Se consideră că interpreţii prezintă un risc pentru securitatea personală a
clienţilor deoarece ei pot să discute cu alţii informaţia obţinută în cursul
interpretării.
Desigur, acest comportament este posibil, dar el nu este profesional şi nici etic.
Uneori, el poate fi şi ilegal. Se cunoaşte că Codul de Etică al Oficiului Naţional
al Interpreţilor are ca primă cerinţă confidenţialitatea. Un interpret care
comentează informaţiile primite în cursul unei misiuni îşi poate pierde atestatul
sau dreptul de a fi atestat. El îşi poate pierde chiar şi calitatea de membru al
Oficiului Naţional al Interpreţilor. În cazul violării confidenţialitaţii, interpretul
poate fi contestat în mod oficial la tribunal .
c) Unii pot afirma că interpretul nu interpretează întotdeauna corect tot ce s-a
spus. El mai mult comprimă decât prezintă mesajul integral. Se cunoaşte că al
doilea principiu din Codul de etică este acurateţea. Aceasta înseamnă că un
interpret poate primi sancţiuni oficiale dacă se constată că n-a prezentat exact
mesajul emis. Pot să apară neînţelegeri când lungimea mesajului din limbajul
verbal nu ar corespunde în limbajul gestual şi invers. Acest fenomen se poate
datora diferenţelor gramaticale existente în cele două limbaje şi nu in mod
necesar lipsei de pricepere a interpretului.
d) Se consideră că interpreţii pot interpreta greşit ce s-a emis în mod verbal
sau în limbaj gestual.
Desigur, aceasta este o posibilitate. Chiar interpreţii atestaţi, cu înaltă calificare,
sunt vulnerabili, ca orice fiinţă umană, datorita unor lucruri cum ar fi oboseala
fizică sau mentală. Pentru a se evita interpretarea greşită este de dorit să se ofere
interpretului calificat toate materialele disponibile pentru pregătirea prealabilă şi
să se aibă încredere în judecata lui profesională. Cooperarea este cheia unei
comunicări reuşite. De asemenea, să se aibă în vedere necesităţile persoanei
surde care nu are o pregătire şi nu poate înţelege specificul unei situaţii de
interpretare.
e) Există opinia că interpreţii proveniţi din părinţi surzi ar fi mai buni decât cei
cu părinţi auzitori.
S-a demonstrat că interpretii proveniţi din părinţi surzi ar putea să achiziţioneze
mai uşor limbajul gestual în cursul formării lor ca interpreţi, deoarece au fost
expuşi de timpuriu la această formă de comunicare. De asemenea, ei pot fi
mediatori trans-culturali foarte buni, cunoscând ambele culture, datorită

189
contactelor cu auzitorii şi cu surzii de la o vârstă mică. Însă, toate aceste condiţii
favorabile nu exclud necesitatea unei formări de calitate la un colegiu acreditat.
Interpretarea fiind un proces complex include un volum de priceperi şi
cunoştinţe care depăşesc simpla cunoaştere a celor două forme de limbaj. Pentru
a forma interpreţi calificaţi, colegiile acreditate oferă parcurgerea unor etape, dar
acestea nu constituie o limită. Între aceste etape amintim pregătirea profesională
permanentă prin ateliere, participarea la seminarii şi convenţii; elaborarea unor
proiecte de cercetare; stagii de internat, ş.a.m.d.
Spre deosebire de primii interpreţi care şi-au început pregătirea acum două
decenii în unele ţări europene şi în SUA, având alt tip de formare sau de educare,
noii interpreţi au o educaţie de înalt nivel în domeniul interpretării.
f) Interpreţii care nu sunt atestaţi nu sunt calificaţi. Desigur, atestarea este un
mijloc de apreciere a priceperii unui interpret. Totuşi, pentru a obţine atestarea
este nevoie de timp, bani şi experienţă. În concepţia Oficiului Naţional al
Interpreţilor pentru Surzi (ONIS) din Statele Unite, un interpret calificat trebuie
să posede următoarele calităţi: profesionalism; fluenţă in propriul limbaj;
înclinaţii pentru al doilea limbaj; să depună eforturi pentru a fi atestat; să
participe la sesiuni, ateliere şi alte forme de formare profesională; să aibă
cunoştinţe legate de înţelegerea şi prelucrarea informaţiei; să îşi însuşească
responsabilitatea faţa de sarcină; să aibă abilitatea de a face faţă situaţiilor noi în
timp ce interpretează; când nu poate face faţă sarcinii să accepte să fie înlocuit;
să aibă disponibilitatea să lucreze în grup şi să ofere sprijin altor interpreţi.
Toate acestea arată că interpretul, ca şi medicul, trebuie să parcurgă mai multe
etape pe drumul spre obţinerea atestatului sau calificării. Astfel, un viitor
interpret poate fii abilitat să realizeze unele sarcini simple şi apoi tot mai
complexe, sub supravegherea profesorilor, pentru a obţine experienţă. La
început ei pot interpreta în unităţi de învăţământ, la unele ore de sport, desen, sau
lecţii scurte de citire, trecând in final la interpretarea la întâlnirile de afaceri sau
la alte sarcini mai complexe.
Chiar atestarea nu este o garanţie a perfecţiunii deoarece examenul de atestare
probează priceperile la nivel minim. Mai important este dacă interpretul are
pregătirea, cunoştiinţele şi priceperea necesare pentru îndeplinirea cu eficienţă a
sarcinii. Un adevărat interpret profesionist îşi va recunoaşte întotdeauna limitele
şi va accepta numai sarcinile pe care le poate realiza.
g) În special în rândul comunităţii de surzi mai persistă ideea că interpreţii sunt
lacomi şi profită de afacere şi de surzi. Ei nu trebuie să fie plătiţi pentru munca
lor.
Trebuie să se accepte că profesiunea de interpret necesită acum o educaţie
superioară, care se realizează în timp cu cheltuială. Se ştie că interpreţii care nu
lucrează în domeniu, pe perioade lungi de timp, nu numai că pot să uite noile
informaţii dar şi cum să folosească cu eficienţă limbajul gestual. De aceea calea
de a se menţine este să se lucreze cu normă întreagă (aproximativ 20 de ore pe
săptămână) în afara timpului de pregătire (informare, documentare). Pentru a se

190
realiza acest lucru, interpretarea trebuie să fie principala activitate a interpretului
şi el trebuie plătit pentru serviciul său, mai ales dacă este singura sa sursă de
venit. De altfel şi principiul compensării specifică acest lucru.
h) Într-o situaţie de interpretare în echipă, un interpret este plătit degeaba în timp
ce celălalt lucrează.
Când o situaţie de interpretare durează mai mult de 90 de minute sunt necesari
doi interpreţi. Ei se vor schimba la intervale de 15-20 de minute pentru a se
proteja de tulburări traumatice cumulate sau de afecţiuni datorită mişcărilor
repetitive ale braţelor şi degetelor, care-i pot afecta permanent. De asemenea,
munca în echipă îi poate feri pe interpreţi de oboseala mentală. Ei trebuie să
gândească permanent în două limbi în acelaşi timp cu realizarea sarcinii. Din
moment ce creierul nu poate întreţine această stare de tensiune mentală la infinit,
interpreţii trebuie să beneficieze de scurte pauze periodice pentru a-şi realiza
sarcina la nivel maxim.
Când se folosesc echipe de interpreţi, interpretul pasiv pare să nu facă nimic. În
realitate acest interpret îl urmăreşte pe cel activ şi îl ascultă/ sau priveşte spre cel
care vorbeşte. Dacă interpretul activ omite vreo informaţie cel pasiv îi transmite
informaţia omisă, îl corectează fără să întrerupă procesul de interpretare. Dacă
un interpret lucrează singur, el trebuie să oprească pe vorbitor pentru a clarifica
informaţia omisă.

CODUL DE ETICĂ AL OFICIULUI INTERPREŢILOR PENTRU SURZI

DIN SUA
Oficiul Interpreţilor pentru Surzi se ocupă de formarea persoanelor care vor
realiza una sau mai multe din următoarele servicii:
- interpretare din limbajul verbal în limbajul gestual şi din limbajul gestual în
limbajul verbal;
- transliterare din limbajul verbal în limbajul manual codificat/ dactileme şi din
limbajul manual codificat / dactileme în limbajul verbal;
- traducere din limbajul verbal sonor în cel verbal neaudibil perceput prin
labiolectură;
- traducerea din limbajul verbal în gesturi, pantomimă, etc. precum şi capacitatea
de a percepe gesturile şi mişcările pantomimice şi de le reproduce în limbajul
verbal sonor.
Oficiul Interpreţilor pentru Surzi a stabilit principii de comportament etic
pentru a proteja şi orienta pe interpret (auzitor sau deficient). Codul de etică se
aplică la toţi membrii atestaţi şi la cei neatestaţi ai Oficiului de Interpreţi pentru
Surzi. Codul de etică prevede următoarele reguli:
1) Interpretul va păstra strict confidenţială toată informaţia legată de activitatea
lui. El nu va divulga informaţia despre nici o activitate, inclusiv faptul că
realizează acest serviciu. Chiar informaţia aparent fără importanţă ar putea fi
periculoasă pe mâini străine. De aceea, pentru a evita această posibilitate,
interpretul nu trebuie să spună nimic despre nici o activitate pe care o prestează.

191
În cazul când informaţia sau şedinţa devine o problemă de interes public,
interpretul va folosi discreţia în comentarea ei dacă în acea şedinţă se cer date
sau informaţii.
Dacă apare o problemă între interpret şi o altă persoană care participă la aceeaşi
activitate, interpretul o va discuta mai întâi cu persoana implicată.
Dacă nu se poate ajunge la o soluţie, atunci ambii vor cădea de acord asupra unei
a treia persoane care i-ar putea îndruma.
Când pregătesc noi interpreţi prin metoda împărtăşirii experienţei actuale,
instructorii nu vor dezvălui nici una din următoarele informaţii:
- numele, vârsta, sexul, etc. al clientului;
- ziua din săptămână, ora din dată, data din an când a avut loc activitatea;
- locul, inclusiv oraşul, statul sau agenţia;
- alte persoane implicate
- alte date specifice fără legătură cu situaţia.
Aceasta, deoarece este suficient doar un minim de informaţie pentru a identifica
părţile publicate în activitatea de interpretare.
2) Interpretul va reda mesajul corect, traducând întotdeauna conţinutul şi spiritul
vorbitorului, folosind limbajul cel mai uşor de înţeles de către persoana pe care o
serveşte.
Interpreţii trebuie să transmită tot ce s-a spus în exact acelaşi fel în care s-a
intenţionat. Aceasta este deosebit de dificil când interpretul nu este de acord cu
ceea ce s-a spus sau nu se simte bine când este folosită vulgaritatea. Interpreţii
nu trebuie să uite că ei sunt răspunzători numai pentru transmiterea precisă a
informaţiei, nu de conţinutul sau de forma ei. Dacă sentimentele proprii ale
interpretului interferează cu redarea precisă a mesajului, el se va retrage din
activitate.
Când interpretează din limbajul verbal sonor în cel gestual, neaudibil, interpretul
va comunica în maniera cea mai uşor de înţeles sau preferată de persoana surdă.
Este important pentru interpret şi persoana surdă să petreacă un anumit timp
împreună pentru adaptarea reciprocă cu modul de comunicare înainte de
începerea activităţii.
3) Interpretul nu va sfătui, recomanda sau introduce opinii personale.
Aşa cum interpretul nu poate omite nimic din ceea ce s-a spus, el nu poate să
adauge nimic la situaţie, chiar dacă i se cere să o facă de către alte părţi
implicate.
Un interpret este doar prezent într-o singură situaţie de comunicare la un moment
dat, deoarece două sau mai multe părţi pot avea dificultăţi de comunicare la care
el nu va mai putea face faţă. El funcţionează numai pentru a uşura comunicarea
dintre doi vorbitori de limbaje diferite. El nu se va implica personal, deoarece
dacă procedează aşa va accepta o anumită responsabilitate pentru ceea ce
urmează .
4) Interpretul va accepta sarcinile folosind discreţia cu privire la priceperea,
poziţia locului şi consumatorii implicaţi.

192
Interpreţii vor accepta numai sarcini pentru care sunt calificaţi. Totuşi, când
există o lipsă de interpreţi şi singurul interpret disponibil nu are priceperea
necesară pentru o anumită activitate, această situaţie va fi explicată
consumatorului. Dacă consumatorii sunt de acord că serviciile sunt necesare,
indiferent de nivelul de pricepere, atunci interpretul disponibil va trebui să-şi
folosească proprul discernământ privind acceptarea sau respingerea sarcinii.
Anumite situaţii se pot dovedi dificile pentru unii interpreţi şi clienţi. Diferenţele
religioase, politice, rasiale sau sexuale pot avea efecte adverse în facilitarea
sarcinii. Prin urmare, un interpret nu va accepta sarcini despre care ştie că vor
implica astfel de situaţii.
În general, interpretul va refuza serviciile în situaţii unde sunt implicaţi membrii
de familie, unde relaţiile personale sau profesionale pot afecta imparţialitatea,
deoarece este dificil să maschezi sentimentele interne, în special în situaţii
legale. Însă, în situaţii de urgenţă, el poate asigura servicii pentru membrii de
familie, prieteni, asociaţi de afaceri. Totuşi, toate părţile vor fi informate că
interpretul nu se va implica personal în cursul evenimentelor.
5) Interpretul va cere compensaţii pentru serviciile prestate într-o manieră
profesională şi judicioasă
Interpretul va cunoaşte preţurile serviciilor din profesiunea sa şi va fi informat
asupra preţurilor practicate de organizaţia naţională. Pentru mai multe domenii s-
a stabilit o scară a plăţilor orare sau pe zi pentru interpreţi / translatori. Pentru a
stabili taxa corespunzătoare, interpreţii / translatorii vor cunoaşte nivelele proprii
de pricepere, nivelul atestării, bogăţia experienţei, natura activităţii şi indicele
costului local al vieţii.
Există circumstanţe când este mai bine pentru interpret să asigure servicii fără
taxe. Aceasta se va face discret, având grijă să se păstreze respectul de sine al
clientului, care nu va trebui să ştie că este beneficiarul unui act de caritate. Când
se asigură servicii gratuite, trebuie să se aibă grijă să fie protejat mijlocul de trai
al celorlalţi interpreţi, care au din această profesie singura cale de a obţine
venituri.
6) Interpretul va funcţiona într-o manieră corespunzătoare situaţiei
Interpreţii se vor comporta într-un astfel de mod care să aducă respect faţă de ei
înşişi, faţă de clienţi şi de organizaţia naţională care i-a atestat. Termenul
„manieră corespunzătoare” se referă la:
- îmbrăcăminte, care să nu fie supărătoare vederii şi să se potrivească cu tonul
pielii;
- comportarea ca profesionist în toate fazele activităţii:
- Interpreţii se vor perfecţiona prin participare la seminarii, şedinţe profesionale,
interacţiunea cu alţi colegi de profesie şi documentare din literatura de
specialitate;
- Interpreţii, în virtutea calităţii de membru sau atestării, vor pune accent pe
standarde profesionale ridicate în concordanţă cu prezentul cod de etică.
Curs. nr ...

193
Asociaţii naţionale şi internaţionale ale surzilor
Se cunoaşte că toate minorităţile lingvistice au o caracteristică privind un loc
ce le aparţine iar comunitatea surzilor nu face excepţie. Deşi numărul
persoanelor surde depăşeşte 70 de milioane, nu putem vorbi de o "ţară a surzilor"
deoarece majoritatea surzilor provin din familii de auzitori iar familiile de surzi
au, în proporţie de peste 90%, copii auzitori. Cu toate acestea, surzii se adună în
cluburi înfiinţate de ei, conduse de persoane alese din rândul lor şi finanţate din
venituri proprii sau cu sprijin din partea unor organizaţii de stat ori private.
Baza formării primelor cluburi ale surzilor din toată lumea a constituit-o
şcolile cu internat. Aici s-au înfiripat şi s-au cimentat primele relaţii afective sau
de altă natură care au continuat în cadrul cluburilor şi asociaţiilor de mai târziu.
Nu întâmplător, când persoanele surde fac cunoştinţă, fac referire la şcolile pe
care le-au absolvit şi la profesorii pe care i-au avut. De obicei şcolile constituie
sursa de noi membri ai asociaţiilor. Dacă una din persoanele surde nu a absolvit
o şcoală de surzi, ea este privită cu suspiciune, chiar dacă a urmat o facultate.
Trebuie să menţionăm că relaţiile care se formează în şcolile de surzi durează o
viaţă iar când se fac excursii în diverse locuri din ţară, participanţii includ
automat vizitarea filialei teritoriale, clubul sau şcoala de surzi. In acest fel se
continuă relaţiile dintre persoanele surde şi se asigură perpetuarea existenţei
asociaţiei surzilor.
Activităţile culturale şi sportive care se desfăşoară în şcolile speciale
constitue una din cele mai puternice forţe unificatoare ale colectivităţii surzilor.
Din păcate, în ultimul timp nu există o preocupare mai serioasă în direcţia
cultivării dragostei elevilor pentru activităţile menţionate. Altfel nu ne explicăm
de ce absolvenţii surzi vin la filiale fără o pregătire culturală sau sportivă care să
le permită continuarea activităţilor în cadrul competiţiilor organizate de
Asociaţia Surzilor. Putem consideră că aceste activităţi sunt mai importante în
cadrul minorităţilor, inclusiv a surzilor ca minoritate ingvistică, deoarece le
permit să iasă în evidenţă prin performanţele obţinute în diverse ramuri sportive
sau domenii culturale şi să se integreze mai uşor în societatea auzitorilor.

Asociaţia Naţională a Surzilor din România

Organizare. Principalele obiective
La iniţiativa unui grup de surzi din Bucureşti a avut loc pe data de 9 noiembrie
1919 şedinţa de constituire a Asociaţiei Amicale a Surdo-Muţilor din România.
Primul Preşedinte a fost d-l Alexandru Clarnet iar din comitetul de conducere a
facut parte şi prinţul Henri Ghica, fiul surd al domnitorului Constantin Ghica.
Menţionam că şedinţe similare de constituire au avut loc şi în alte regiuni ale
României, formându-se asociaţii de surdo-muţi, cum ar fi cele ale Dunării de
Jos, Moldovei şi Bucovinei, Timişului, Ardealului, ş.a.
Pâna in anul 1953 când s-a reconstituit Asociaţia Surdo-Muţilor din
România pe baza fondurilor alocate de stat, asociaţiile amicale ale surdo-muţilor
funcţionau pe criterii mai mult filantropice, surzii se întâlneau la cluburi conduse

194
de comitete liber alese, îşi acordau reciproc ajutoare materiale, se sprijineau în
găsirea unui loc de muncă şi desfăşurau diverse activităţi culturale, sociale sau
sportive. După această dată Asociaţia s-a reorganizat, a primit buget de la stat şi
a putut angaja personal salariat, diversificându-şi activitatea. Acum, după o
existenţă de peste 85 de ani Asociaţia Naţionala a Surzilor cuprinde peste 30 de
mii de membri, organizaţi în 60 de cluburi şi 16 filiale răspândite în toate
judeţele tării.
Asociaţia Naţională a Surzilor (ANSR), funcţionează cu această denumire
din 1996, are un profund caracter social. Ea urmăreşte educarea persoanelor
surde prin activităţi organizate, destinate realizarii unei cât mai bune integrări
socio-profesionale a membrilor săi. Scopurile şi obiectivele Asociaţiei sunt
realizate prin contribuţia voluntară a membrilor cotizanţi şi a aparatului salariat.
ANSR are personalitate juridică, fiind reprezentată de preşedinte in relaţiile cu
organele de stat şi private, atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale. Mai
nou, s-a acordat personalitate juridică şi filialelor teritoriale, astfel că preşedinţii
acestora le pot reprezenta pe plan teritorial şi pot încheia diverse contracte care
le pot asigura o mai mare libertate financiară în oganizarea acţiunilor.
Organismul suprem de conducere al ANSR este Congresul, ce are loc o dată
la 5 ani: între Congrese ANSR este condusă de Conferinţa Naţională anuală, iar
activitatea curentă este coordonată de un Birou Executiv care se întruneşte la
fiecare 2-3 luni sau de câte ori este nevoie.
Pe plan social ANSR urmăreşte să depisteze, să sprijine, să educe şi să
integreze persoanele surde cu pierdere auditivă de peste 40 dB în viaţa socială a
României. În acest scop, ANSR colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei,
cu Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, cu Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale şi cu alte instituţii şi organizaţii implicate în procesul
integrarii socio-profesionale. ANSR sprijină membrii săi să beneficieze de
drepturile de protecţie socială în concordanţă cu legislaţia actuală prin expuneri
săptămânale la club, prin sprijinul acordat la completarea formularelor necesare
pentru obţinerea drepturilor, prin facilitarea comunicării cu ajutorul interpreţilor
aflaţi în formare.etc. Recent ANSR a început să organizeze cursuri de limbaj
gestual pentru salariaţii săi cu scopul de a oferi servicii de interpretare mai bune
membrilor care au nevoie de comunicare în relaţiile cu instituţiile de stat şi
private.
Sub aspect cultural, se organizează diverse acţiuni cultural-artistice, acestea
fiind unele din cele mai importante sarcini ale asociaţiei, care includ:
- dotarea bibliotecilor, ce au cele peste 25000 de volume, care oferă cititorilor
surzi posibilitatea de instruire la nivelul lor de înţelegere,
- concursurile literare, istoria-geografia României, creaţia literară, cunoaştera
marilor personalităţi istorice interne şi internaţionale, Miss Asociaţia Surzilor,
dansul modern şi popular, creaţia plastică ş.a., în mod tradiţional, activitaţi foarte
apreciate de surzi. Cu regret trebuie să menţionăm că aceste frumoase activităţi
au scăzut ca intensitate şi ca amploare din cauza dificultăţilor economice prin

195
care trece Asociaţia în perioada „de tranziţie” care a urmat evenimentelor din
decembrie 1989.
-expoziţiile de caricaturi, de fotografii, de pictură şi sculptură, de artizanat, ş.a.
care reflectă preocupările din timpul liber ale persoanelor surde,
-excursiile, mai ales in timpul verii şi prezentările de informări culturale, se
bucură de atenţia deosebită a persoanelor surde.

Activitatea sportivă este foarte apreciată de tinerii surzi, constituind un real

mijloc de integrare socială prin întâlnirile sportive dintre surzi şi auzitori. Cele
mai atractive ramuri sportive, de unde pot fi selectionaţi sportivii care să
reprezinte Organizaţia Sportivă a Surzilor din România la competiţiile europene
şi mondiale sunt: fotbal, minifotbal, şah, pescuit sportiv, atletism şi tenis de
masă.
Colaborarea internaţională
Asociaţia Naţională a Surzilor din România şi-a dezvoltat relaţiile de
colaborare cu alte ţări de timpuriu. Fondat in 1934, Clubul Sportiv al Surzilor din
România a participat în 1937 la Congresul de la Budapesta al Comitetului
Internaţional al Sporturilor pentru Surzi (CISS) unde a fost admis. ANSR se
numără printre membrii fondatori ai Federaţiei Mondiale a Surzilor (Roma 1952)
având la ora actuală relaţii cu peste 120 de ţări. De asemenea, in august 1949, s-a
înfiinţat Comitetul International al Şahului pentru Surzi, membru fondator fiind
şi ANSR.
Organizatia Sportiva a Surzilor a participat la mai multe competiţii
internaţionale, cucerind numeroase medalii şi diplome. Una din cele mai reuşite
competiţii a fost organizarea, în 1977, în ţara noastră a ediţiei a XIII a a Jocurilor
Mondiale de Vară unde, printre altele, echipa de fotbal a devenit campioană
mondială.După 1978, cotizaţiile la forurile internaţionale au fost sistate de
guvernul comunist şi până la înlăturarea acestuia, în decembrie 1989, Asociaţia
Sportivă a fost exclusă de la toate competiţiile internaţionale, spre regretul
tuturor membrilor ei. Însă, intre 1990 şi 1991 ANSR a fost reprimită în rândurile
comunităţii internaţionale, dupa achitarea cotizaţilor restante.
Prezentăm mai jos filialele şi grupele ANSR cu mentiunea ca acestea se află în
plin proces de dobândire a autonomiei teritoriale şi juridice:
1.Filiala Alba, cu grupe la Sebeş, Aiud şi Hunedoara
2.Filiala Bacău, cu grupe la Piatra Neamţ, Roman, Oneşti
3.Filiala Braşov, cu grupe la Sibiu şi Mediaş
4.Filiala Bucureşti, cu grupe fără sediu la Giurgiu, Olteniţa, Urziceni, iar la
Alexandria s-a obţinut recent un sediu
5.Filiala Cluj,cu grupe la Bistriţa şi Turda
6.Filiala Constanţa, cu grupă la Tulcea
7.Filiala Craiova, cu grupe la Târgu Jiu şi Turnu- Severin
8.Filiala Galaţi, cu grupe la Brăila şi Focşani
9. Filiala Iaşi, cu grupe la Bârlad şi Vaslui

196
 10.Fliala Oradea, cu grupă la Zalău
11.Filiala Piteşti, cu grupe la Rm. Vâlcea şi Slatina
12.Filiala Ploieşti, cu grupe la Buzău, Câmpina, Târgovişte, Râmnicu-Sărat
13.Filiala Satu Mare, cu grupe la Baia Mare şi Sighetul Marmaţiei
14.Filiala Suceava, cu grupe la Botoşani, Dorohoi, Rădăuţi, Fălticeni
15.Filiala Timişoara, cu grupă la Arad
16.Filiala Târgu-Mureş, cu grupe la Sighişoara, Miercurea Ciuc, Odorhei
După cum se poate observa, aceste cluburi sunt situate mai ales în oraşele
mari, unde se poate facilita socializarea şi dezvoltarea sentimentului că se află în
" a doua lor casă". Aici, membrii mai vechi transmit celor tineri valorile surzilor,
obiceiurile, limbajul gestual, întreaga moştenire a acestei comunităţi. În aceste
cluburi, surzii primesc informaţii despre lumea în care trăiesc, caută şi sunt
ajutaţi să găsească locuri de muncă şi obţin facilităţile sociale. Aici ei caută să se
relaxeze, să comunice liber în limbajul gestual, să se distreze, să facă sport, să
danseze etc. Aici au loc evenimente care menţin în viaţă aceste cluburi cum ar fi
aniversarea unor membri în cadru festiv, alegerea conducătorilor la diverse
niveluri ale Asociaţiei, distribuirea de diplome prin care se recunosc meritele
unor persoane pentru serviciile depuse în slujba Asociaţiei.
În ultimii câţiva ani se remarcă o scădere a numărului de membri cotizanţi la
activităţile acestor cluburi, în special în rîndurile absolvenţilor din şcolile de
surzi care formează generaţia viitorilor membri. Printre posibilele cauze ale
acestei situaţii putem enumera tendinţa de includere a copiilor surzi în şcolile
normale locale, creşterea activităţilor subtitrate la TV, care-i determină pe tineri
să stea mai mult în faţa televizorului, creşterea costului vieţii cuplată cu scăderea
puterii de cumpărare, ceea ce-i determină pe surzi să caute să câştige un ban în
plus prin acrivităţi suplimentare. Acestea duc la îndepărtarea tinerilor surzi de la
activităţile specifice din aceste cluburi. Se speră că prin acordarea unor facilităţi
financiare obţinute prin intervenţiile Asociaţiei Surzilor să crească veniturile din
cotizaţii, dar acestea nu ar trebui să constituie sursa principală de desfăşurare a
activităţilor şi de achitare a cheltuielilor de funcţionare. Totuşi, se impune o mai
intensă susţinere financiară din partea statului.
În acest context trebuie să includem contribuţia organizaţiilor religioase la
unificarea colectivităţilor de surzi. Astfel, sub aspect istoric, în prima jumătate a
secolului trecut, Henry Syle, un preot surd, a înfiinţat prima congregaţie
episcopală pentru surzi la Philadelphia, unde a format cca 50 de preoţi surzi
misionari. Mulţi dintre aceşti preoţi au sprijinit şcolile de surzi şi au format
diverse organizaţii religioase cum ar fi Congresul Naţional al Evreilor Surzi sau
Asociaţia Internaţională a Surzilor Catolici. Bisericile creştine cu misionari surzi
au fost conduse de auzitori care-i cobsiderau pe surzi ca persoane cu handicap şi
aveau cunoştinţe limitate despre ei. Din această cauză înaintaşii surzi au avut
puţine şanse să dezvolte forme de cult care să reflecte cultura şi experienţa
surzilor. În lipsa interpreţilor calificaţi, acestor surzi le-a lipsit accesul al slujbele
religioase şi la cunoaşterea Bibliei.

197
 În ţara noastră, începuturile educaţiei religioase datează aproape imediat
după înlăturarea regimului comunist. Primii misionari au fost adepţii cultului
baptist, care au luat legătura cu Asociaţia Surzilor şi, prin misionarii surzi şi
auzitori pe care i-au pregătit în limbajul gestual religios, au format primele
comunităţi religioase baptiste. Văzând pericolul extinderii influenţei baptiste în
rândul credincioşilor ortodocşi, au avut loc primele slujbe în limbaj gestual ale
bisericii ortodoxe care au căpătat o formă organizată în anul 1999, prin crearea
secţiei "Comunicare şi slujire în limbaj gestual" în cadrul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă de la Universitatea din Piteşti, sub coordonarea primului profesor de
specialitate al acestei secţii, preotul Onu Constantin, la care s-au adăugat
diaconul Barbu Florea şi preparatorul Costache Diana Marinela. Pînă în 2004 au
absolvit această sectie două promoţii de studenţi surzi şi auzitori care lucrează
acum ca preoţi pentru comunităţile de surzi, profesori de religie şi asistenţi
sociali superiori.

FEDERAŢIA MONDIALĂ A SURZILOR

Federaţia Mondială a Surzilor a fost infiinţată în 1951 la Roma. Această
organizaţie s-a dezvoltat treptat de la un grup de organizaţii naţionale la un
forum de colaborare pentru mai mult de 120 de organizaţii de pe toate
continentele.
Primul presedinte al FMS a fost domnul Vittorio Ieralla (1951-1955), după
care au urmat Dragoljub Vukotic (1955-1983), Yerker Anderson (1983- 1995) şi
doamna Liisa Kauppinen (1995-2003). Actualul preşedinte al FMS este domnul
Markku Jokinen, preşedinte al Federaţiei Surzilor din Finlanda şi lector de
limbaj gestual la Universitatea din Jyvaskyla.
O data cu creşterea numărului de asociaţii naţionale membre ale FMS s-au
infiinţat mai multe secretariate regionale în scopul unei mai eficiente colaborări
bazate pe specificul regional, după cum urmează:
- secretariatul regional pentru Europa Centrală – CERS
- secretariatul regional pentru Europa de Est şi Asia Centrală – EEMARS
- Uniunea Europeană a Surzilor – EUD
- secretariatul regional pentru America de Sud
- secretariatul regional pentru America Centrală şi zona Caraibelor
- secretariatul regional pentru America de Nord şi Canada
- secretariatul regional pentru Asia şi zona Pacificului
- secretariatul regional pentru Africa de Sud-Est
- secretariatul regional pentru Regiunea arabă

Federaţia Mondială a Surzilor, ca organizaţie internaţională specializată în

promovarea drepturilor persoanelor surde din întreaga lume, îşi bazează
activitatea pe Charta ONU şi urmează politica sa. Obiectivul FMS este să asigure
egalitatea surzilor din lume cu alţi oameni valizi în privinţa drepturilor sociale şi

198
umane. În acest sens, FMS colaborează cu ONU şi alte organizaţii internaţionale
(UNICEF, UNESCO, OMS, ILO, s.a.), cu organizaţiile naţionale ale surzilor şi
cu experţi specializaţi pe probleme de învăţământ, comunicaţii, cultura surzilor
şi alte discipline. De asemenea, FMS acţionează la orice nivel pentru
promovarea Recomandărilor ONU privind persoanele cu handicap, inclusiv cele
surde, a prevederilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, alte tratate
ale ONU privind drepturile omului, Regulile Standard ale ONU privind
Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, Declaraţia de la Salamanca
şi Cadrul de acţiune privind educaţia persoanelor cu nevoi speciale ş.a. În
această activitate FMS încearcă să implice lideri surzi în procesul de decizie care
afectează viaţa surzilor la orice nivel.
In calitatea sa de organizaţie–umbrelă pentru asociaţiile naţionale ale
surzilor, FMS este responsabilă pentru încurajarea persoanelor surde să
colaboreze în diferite domenii astfel încât Secretariatele Regionale şi asociaţiile
naţionale ale surzilor să ajungă mai puternice, ca să îndrume persoanele surde în
realizarea obiectivelor propuse. Se acordă prioritate surzilor din ţările în curs de
dezvoltare.
Interacţiunea şi colaborarea FMS cu asociaţiile naţionale ale surzilor la nivel
mondial a continuat să crească în toate domeniile, prin folosirea tehnologiei
moderne din sfera telecomunicaţiilor.
FMS deţine o poziţie stabila şi respectată la ONU ca expert pe probleme
privitoare la surzi, avînd statut consultativ şi de reprezentare la nivel „A”.
Expertii surzi ai FMS sunt angajaţi la ONU şi în agenţiile sale specializate pentru
îmbunătăţirea drepturilor şi egalizarea şanselor surzilor în lume.
FMS are un sediu permanent şi personal care se ocupă de problemele
administrative, economice şi de informare. De asemenea, ea dispune de unităţi
conduse de Secretarul general, el însuşi persoană surdă, cum ar fi :
Departamentul de cercetări privind limbajul gestual, Centrul de interpreţi,
Departamentul de informare şi publicaţii şi Departamentul de pregătire pentru
democraţie şi managament.
FMS dispune de surse de venit şi sponsori care sprijină activitatea şi
proiectele asociaţiilor de surzi din ţările în curs de dezvoltare. Membrii Biroului
Executiv al FMS şi alţi parteneri importanţi comunică unii cu alţii prin video-
telefon, prin pagina de web şi de e-mail a organizaţiei.

Uniunea Europeană a Surzilor

European Union of the Deaf (EUD) a fost înfiinţată în 1985 sub numele de
Secretariatul Regional al Comunitaţii Europene al Federaţiei Mondiale a
Surzilor.
Este o organizaţie non-guvernamentală, non-profit şi este singura care reprezintă
interesele surzilor europeni la nivelul Uniunii Europene. Scopul său este să
stabilească şi să intreţină un dialog la nivelul UE cu „lumea auzitorilor”, prin
consultare şi colaborare cu Asociaţiile Nationale ale Surzilor din Europa. Ea

199
colaboreaza cu Federatia Mondiala a Surzilor pe probleme generale. De curând,
Asociaţia Naţională a Surzilor din România a primit statutul de membru asociat
al EUD, în perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. După
aderare, ANSR va putea fi membru cu drepturi depline.
Calitatea de membru deplin al EUD este deschisă tuturor asociaţiilor
naţionale din ţările membre ale UE. La ora actuală este formată din 14 membri:
Asociaţiile Naţionale ale Surzilor din Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia, Spania, Suedia, Olanda şi
Marea Britanie. In plus, EUD are contacte cu Asociatiiile Nationale ale Surzilor
din Luxemburg, Islanda şi Norvegia.
Conducerea EUD se află în mâinile Comitetului Executiv, ales de şi din
rândurile Comitetului de management, care este răspunzător în faţa Adunării
Generale Anuale. Cartierul General al EUD se află la Bruxelles, Belgia, pentru a
fi aproape de inima UE şi de instituţiiile sale. Biroul funcţioneaza cu două
persoane, un director şi un secretar.
Viziunea şi obiectivele Uniunii Europene a Surzilor
EUD a fost infiinţată pentru a iniţia, desfăşura şi finanţa activităţi europene
din partea comunităţii de surzi în statele membre ale UE. Obiectivul principal al
EUD este să promoveze şi să protejeze interesele, nevoile şi şansele persoanelor
surde din cadrul UE. Emanciparea şi asigurarea de şanse egale sunt concepţii
esenţiale pentru realizarea unei poziţii egale în societate şi recunoaşterea
persoanei surde ca cetăţean cu drepturi egale. Această viziune generală se
transpune în trei obiective specifice ale EUD şi se realizează prin programe de
lucru, cum ar fi: recunoaşterea dreptului de a folosi limbajul gestual; întărirea
prin informaţie şi egalitatea la angajare.

Programe de lucru ale EUD şi domenii de acţiune prioritare

a)Recunoasterea dreptului de a folosi limbajul gestual
Sub aspect legislativ, se recomandă ca limbajul gestual să fie recunoscut legal şi
să fie acceptat de guverne şi de publicul general. Se va acorda sprijin statutar
asigurării şi promovării limbajului gestual în ţările membre ale U.E..
Crearea unui mediu de limbaj gestual favorabil în toate unităţiile pentru copii
surzi şi familiile lor, constituie un obiectiv prioritar al EUD. Părinţii vor fi
incurajaţi să înveţe limbajul gestual pentru a putea să comunice cu copilul lor
surd cât mai deplin şi natural posibil, începând cât mai devreme şi continuând pe
parcursul anilor de şcoală. În plus, va fi recunoscută importanţa limbajului
gestual în promovarea integrarii surzilor in viaţa civila, profesională, etc.
Aceasta înseamnă că trebuie să se acorde mai mult sprijin în pregătirea de
interpreţi profesionişti în limbaj gestual şi tot mai mulţi profesori surzi să fie
pregatiţi să lucreze în învăţământul special, folosind limbajul gestual.
Bilingualismul in educatie În învăţămânul obligatoriu pentru surzi va fi
promovat bilingualismul, adică copiii surzi să fie educaţi în limbajul gestual şi
limbajul verbal, în special în forma lui scrisă, care este privit ca a doua limbă a

200
ţării. Studiile arată că acest tip de educaţie duce la performanţe şcolare mai bune.
Totuşi, tendinţa în ţările UE este să se integreze copiii surzi în educatia obişnuită,
unde le lipseşte adesea comunicarea din clasă, datorită lipsei de interpreţi în
limbaj gestual şi unde mulţi profesori nu au nici pregătirea şi nici resursele
pentru a face faţă nevoilor specifice ale elevilor surzi. De asemenea, adulţii surzi
întâlnesc bariere în educaţia permanentă când facilităţile de educare în
comunitate nu le asigură servicii de sprijin adecvate cum ar fi interpretarea în
limbaj gestual sau persoane care iau notiţe.
Intarirea prin informare. Informaţia este putere ! Una din frustrările principale
pentru surzi este lipsa de acces la informare. Ea este şi o barieră majoră pentru
participarea deplină in societate şi pentru o viaţă independentă. Tehnologiile
informaţiei şi ale comunicarii (ICT) au potenţialul să imbunătăţească calitatea
vieţii pentru surzi prin deschiderea noilor posibilităţi de acces, de participare şi
de integrare socio-economica. Prin ICT este posibil să se comunice în limbaj
gestual cu ajutorul video-telefoanelor, să se înveţe limbajul gestual la distanţă
pentru interpreţi, etc.
Telecomunicaţiile. Din nefericire pentru surzi, telecomunicaţiile sunt bazate
exclusiv pe sunet şi vorbire. Accesul la telefoanele cu text este imperfect din
cauza folosirii unor telefoane cu text incompatibile şi nestandarizate pentru toate
ţările din Europa iar serviciile de legătură pentru telecomunicaţiile între
persoanele surde şi cele auzitoare lipsesc în cele mai multe din ţările UE.
Egalitate la angajare. A lucra constituie un drept fundamental al vietii
oamenilor dar surzii încă se confruntă cu bariere artificiale pentru a găsi de
lucru. Şomajul la surzi este mai ridicat decât la auzitori în toate ţătile europene.
Pregătirea profesională, locuri de muncă rezonabile şi interpreţi calificaţi sunt
câteva componente esenţiale pentru muncitorii surzi. Există temerea că
societatea informatizată va afecta şansele de angajare ale surzilor mai puţin
pricepuţi şi mai slab echipaţi pentru a satisface noile cerinţe care apar din
reorganizarea muncii.
Se consideră că femeia surdă, care suferă de dublă discriminare, de gen şi de
surditate, va trebui să aibă şanse egale cu bărbaţii, adică să aibă acces egal la
informaţie la educaţie, la muncă şi la noile tehnologii ca toate persoanele. Se
urmăreşte întensificarea contactului cu ţările din Europa Centrală şi de Est pentru
a se stabili o reţea şi a se facilita schimbul de informaţie şi experienţă intre EUD
şi aceste organizatii.

Comitetul Internaţiomal al Sporturilor Surzilor (CISS)

Primele organizaţii sportive internaţionale ale surzilor s-au înfiinţat în 1924.
La acea dată au existat următoarele federaţii naţionale sportive ale surzilor
(Belgia, Ceho-Slovacia, Franţa, Anglia, Olanda Polonia,) care au devenit
membre ale CISS în acel an. Menţionăm că printre federaţiile naţionale care şi-
au trimis reprezentanţii la primele Jocuri Mondiale ale Surzilor s-a aflat şi
ataşatul diplomatic al României la Paris. Domnul E. Ruben Alcais, un francez

201
surd, a încurajat ţările mai sus menţionate să participe la Jocurile Internaţionale
ale Surzilor, o versiune a Jocurilor Olimpice, care s-au desfăşurat la Paris între
10–17 august 1924. La întreceri au participat şi sportivi surzi din Italia, România
şi Ungaria, care s-au întrecut la probele de atletism, ciclism, fotbal, tir şi înot.
În urma succesului acestor intreceri, s-a decis să se continue competiţiile la
fiecare patru ani. Conducătorii sportului pentru surzi, adunaţi la Cafe de la Porte
Doree, 275 Avenue Du Mesnil, au convenit să fondeze o organizaţie numita
CISS şi au alcătuit un proiect de Statut la care să adere toate federaţiile sportive
ale surzilor. Astăzi, numărul lor a trecut de 94 de ţări de pe toate continentele. Ne
bucurăm ca România a fost reprezentată de d-l J. MENDELSOHN, ataşat al
ambasadei noastre la Paris.
Primul preşedinte al CISS a fost ales d-l E. Rubens-Alcais (1924- 1953) după
care au urmat d-l Oscar Ryden (1953- 1955), J.P. Nielsen (1955 – 1961),
P. Bernhard (1961 – 10971), J. M. Jordan (1971 – 1997), John Lovett (1997-
2003). Actualmente, destinele sportului mondial pentru surzi sunt conduse de
Donalda Ammons (SUA) care a fost aleasă în această funcţie la Congresul CISS
care a avut loc la Melbourne, Australia, în 5-6 ianuarie 2005.
Ca secretari generali ai CISS au funcţionat de-a lungul vremii d-nii Antoine
Dresse (1924-1967), O. Dahlgren (1967–1973), K. Sondergaard (1973–1997) şi,
dupa această dată, Donalda Ammons, până în 2005.
Cu toate că în anul 1955 Comitetul Internaţional Olimpic a recunoscut în
mod oficial CISS, acestor jocuri Mondiale de Vară sau de Iarnă nu li s-a acceptat
statutul olimpic până în 2001 din cauza unor interese politice şi financiare. De
pildă, cu aprox. zece ani în urmă, CISS a acceptat solicitarea CIO de a se alătura
Comitetului Internaţional Paralimpic (IPC) din dorinţa CIO de a colabora cu o
singură organizaţie-umbrelă. Totuşi, niciodată CISS nu a intenţionat să combine
Jocurile Mondiale cu cele ale altor sportivi handicapaţi deoaece colectivitatea
surzilor nu are dificultăţi în majoritatea sporturilor practicate de auzitori ci se
confruntă numai cu probleme de comunicare. În consecinţă, la Congresul din
1995 membrii CISS au votat în unanimitate retragerea din IPC şi trecerea în
subordinea directă a CIO.
De-a lungul istoriei sale au avut loc Jocurile Mondiale de Vară ale Surzilor în
următoarele oraşe: 1924 - Paris / Franţa; 1928 – Amsterdam / Olanda; 1931 -
Nurnberg / Germania; 1935 – Londra / Anglia; 1939 – Stockholm / Suedia; 1946
– Copenhaga / Danemarca; 1953 – Bruxelles / Belgia; 1957 – Milano / Italia;
1961 – Helsinki / Finlanda; 1965 – Washington / Statele Unite ale Americii;
1969 – Belgrad / Yugoslavia; 1973 – Malmo / Suedia; 1977 - Bucureşti /
România; 1981 – Koln / Germania; 1985 – Los Angeles / Statele Unite ale
Americii; 1989 - Christchurch / Noua Zeelandă; 1993 – Sofia / Bulgaria; 1997 –
Copenhaga / Danemarca; 2oo1 – Roma / Italia; 2005 – Melbourne / Australia;
2009 - Taipei (China)
Jocurile Mondiale de Vară pentru Surzi care, din anul 2001, se numesc
„Deaflimpics” adică „Jocurile Olimpice ale Surzilor” au loc la următoarele

202
discipline: Atletism, Badmindon, Baschet, Bowling, Ciclism, Fotbal, Handbal
Inot, Lupte, Orientare turistică, Polo, Tenis, Tenis de masă, Tir, Volei.
Dintre evenimentele mai importante ale acestei organizaţii sportive mondiale
amintim :
- 1924, august, au avut loc primele Jocuri Internaţionale Tăcute (10-17
iulie, Paris),
- 1926, octombrie, la Bruxelles, belgia, se adoptă Statutul CISS
- 1938, Statele Unite se alătură CISS, ca primul membru ne-european
- 1939, la Jocurile Mondiale Tăcute participă 234 sportivi iar prinţul suedez
Gustav Adolf devine primul reprezentant regal care asistă la eveniment
- 1949, au loc primele Jocuri Mondiale de Iarnă la Seefeld, Austria
- 1955, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) recunoaşte CISS ca federaţie
internaţională cu poziţie olimpică
- 1965, pentru prima dată Jocurile Mondiale ale Surzilor au loc la
Washington, în afara Europei
- 1966 s-a acordat CISS „Cupa Olimpică” de către CIO ca recunoaştere a
serviciilor sale aduse sportului mondial
- 1967, se schimbă denumirea Jocurilor Internaţionale Tăcute în Jocurile
Mondiale Tăcute, pentru a se recunoaşte natura lor mondială
- 1974, Paris, are loc sărbătorirea aniversării celor 50 de ani de activitate.
Constituirea Muzeului CISS, la Roma, într-o sală pusă la dispoziţie de Federaţia
Sportivă Italiană a Surzilor
- 1981, participarea d-lui JUAN ANTONIO SAMARANCH, preşedinte al
Comitetului Internaţional Olimpic la ceremonia de deschidere a Jocurilor
Mondiale de la KOLN in 1981 şi la probele din primele doua zile. S-a adoptat
limba engleză pentru corespondenţă ca singura limbă folosită. S-a păstrat
denumirea oficială a CISS în limba franceză în amintirea organizatorilor.
- 1988-1993, CISS rezistă cu succes la mişcarea de încorporare a Jocurilor
Mondiale Tăcute în „Jocurile paralimpice”. Contactele CISS cu CIO au inceput
la al 2-lea Congres al CISS şi au continuat până la recunoaşterea CISS ca
organizaţie mondială şi independentă de alte organizaţii ale sporturilor pentru
handicapaţi, subordonată direct CIO şi subvenţionată de aceasta. Desprinderea
de Comitetul Internaţional Paralimpic a avut loc la insistenţele conducătorilor
Asociaţiilor Sportive ale Surzilor, având în vedere cerinţele unice de comunicare
în limbaj gestual ale sportivilor surzi, costurile mari pentru asigurarea de
interpreţi, incapacitatea IPC de a asigura cazarea numărului tot mai mare de
sportivi surzi şi imposibilitatea sportivilor surzi de a participa la unele spoturi
unde startul se dădea prin semnal sonor, ş.a.
- 1999, se sărbătoreşte a 75-a aniversare de la crearea CISS, la Davos,
Elveţia
- 2001, Jocurile Mondiale ale Surzilor se desfaşoară sub denumirea
„DEAFLIMPICS” (Olimpiada Surzilor), având ca motto „EQUAL THROUGH
SPORTS” ( Egali prin sport).

203
 La propunerea lui H. PROCHAZKA au avut loc Jocurile Internaţionale de
Iarna ale Surzilor în următoarele localităţi : 1949 – Seefeld / Anglia; 1953 –Oslo
/ Norvegia; 1955 - Oberammergau/Germania; 1959 - Montana-Vermala/
Elveţia; 1963 – Are / Norvegia; 1967 - Berchtesgaden / Germania; 1971 –
Abdelboden / Elvetia; 1975 - Lake Placid / Statele Unite ale Americii; 1979 –
Maribel / Franţa; 1983 – Madonna di Campiglio / Italia; 1987 – Oslo / Norvegia;
1991 - Banff / Canada; 1995 - Yllas / Finlanda; 1999 - Davos / Elveţia; 2003 -
Sundsvall / Suedia; 2007-Salt Lake/ SUA
Cu această ocazie se organizează întreceri sportive la următoarele
discipline : Schi alpin, Schi nordic, Saniuţe, Patinaj viteză şi Hochei pe gheaţă.
Cu toate că România s-a numărat printre ţările fondatoare ale CISS, deşi nu avea
înca o federaţie sportivă naţională a surzilor, după 1977, când a găzduit a 13-a
ediţie a Jocurilor Mondiale de Vară a Surzilor la Bucureşti, la doar câteva luni de
la devastatorul cutremur care a distrus Capitala, sportivii surzi n-au mai fost
prezenţi la ediţia din 1981 de la Koln şi au fost suspendaţi până în 1991 de la
toate competiţiile sportive internaţionale din cauza neachitării cotizaţiei. Abia în
1991, la o şedinţa a Biroului Executiv al CISS care a avut loc la Budapesta,
Asociaţia Sportivă a Surzilor din România a fost reprimită cu drepturi egale în
marea familie a sporturilor pentru surzi.
Una din marile probleme a rămas acceptarea sportivilor care au o pierdere
de peste 55 dB la urechea cea mai bună deoarece există posibilitatea simulării.
Treptat, prin introducerea unor probe de audiometrie obiectivă, s-a eliminat şi
acest inconvenient, s-au introdus testele de doping la toate probele şi au fost
testaţi obligatoriu primii clasaţi la probe şi sportivii care au doborât recordurile
europene sau mondiale .
Printre alte măsuri stabilite de CISS se numără :
- limitarea numărului de oficiali care însoţesc echipele la Jocurile
Mondiale;
- alegerea prin vot secret a locului urmatoarelor jocuri cu 6 ani înainte;
- federaţiile sportive naţionale să fie autonome şi independente iar
activitatea lor să fie încurajată şi respectată;
- competiţiile regionale să fie controlate de organizaţii sportive regionale;
Astfel s-a creat posibilitatea creşterii rolului Organizaţiei Europene a Sporturilor
Surzilor (EDSO) , a Confederaţiei Sportive a Surzilor pentru zona Asiei şi a
Pacificului, a Confederaţiei Sportive Pan–americane şi celei pentru zona africană
.
CISS, împreună cu alte organizaţii sportive pentru handicapaţi, este
fondatoare a Fondului Internaţional al Sporturilor pentru Handicapaţi
(Amsterdam, 1983) conceput să colecteze fonduri care să asigure finanţarea
pentru organizaţiile sportive internaţionale ale persoanelor cu handicap ca să
promoveze activităţiile sportive ale membrilor săi.

Logo-ul Olimpiadei Surzilor

204
 A fost conceput în 2003 de artustul Ralph Fernandez. Este un simbol pozitiv
şi puternic al colectivităţii internaţionale a sportului tăcut. El îmbină simboluri
puternice cu ar fi limbajul gestual, cultura surzilor şi cea internaţională, unitatea
şi continuitatea. Formele mâinii în limba engleză pentru „OK”, „bun” şi „mare”,
care se surapun una peste alta, într-un cerc, reprezintă semnul original al
„Olimpiadei Surzilor”. Luate împreună, semnele mâinii înfăţişează semnul
pentru „unitate”. Centrul logo-ului reprezintă irisul ochiului, care defineşte pe
durzi ca oameni vizuali, ei trebuie să folosească ochii pentru a comunica.
Logo-ul încorporează cele patru culori ale steagurilor lumii. Roşu, albastru,
galben şi verde reprezintă cele patru confederaţii regionale de care am amintit
mai sus

Organizaţia Europeană Sportivă a Surzilor (EDSO)

Înainte de înfiinţarea EDSO (1983, Antibes, Franţa), au existat Campionatele
Europene ale Surzilor, o organizaţie înfiinţată în 1967 şi aflată sub auspiciile
CISS. Sarcina acestei organizaţii era să promoveze sportul surzilor, să organizeze
Campionate Europene regulate. In acea vreme, ţările care erau membre ale CISS
obţineau cu uşurinţă autorizarea pentru organizarea acestor campionate
europene, astfel că erau perioade când se puteau organiza 8-10 astfel de
campionate europene anual fără a se avea siguranţa financiară a desfăşurării lor
în bune condiţii.
În aceste condiţii, câteva ţări europene (Belgia, Franţa, Germania şi Olanda)
au luat iniţiativa să înfiinţeze o organzaţie care să elimine neajunsurile
constatate, în ciuda opoziţiei CISS, care a făcut presiuni asupra ţărilor din Blocul
comunist Est-european să nu se alăture acestei iniţiative. Cu toate aceste opoziţii,
ţările europene şi-au trimis delegaţii pentru a stabili forma şi programul
constituirii unei Federaţii Europene a Sportivilor Surzi. Din comitetul de
organizare pregătitor au făcut parte Karl Kunze (Germania), Joseph Wermuth
(Franţa), Hendrik J. De Haas (Olanda), Roland Haythornwaite (Anglia) şi
Boudewijn de Roose (Belgia). A avut loc la Madonna di Campiglio, Italia, o
primă adunare de constituire care a cunoscut un eşec din cauza manevrelor CISS.
In consecinţă, în anul 1981 a avut loc a doua şedinţă de constituire în prezenţa
delegaţiilor Asociaţiilor Sportive din Europa, unde s-au stabilit sarcinile şi
obiectivele unei federaţii Europene a Sporturilor Surzilor dar abia la 7 iulie, la
Antibes, Franţa, s-a înfiinţat în mod oficial EDSO. Primul preşedinte a fost ales
olandezul Hendrik J. De Haas, vice-preşedinţi fiind K.Kunze şi J.Wermouth,
Secretar General fiind ales englezul R.Haythornwaite iar membru al consiliului
prezidemţial (cum e fost denumit primul comitet al EDSO) a fost ales belgianul
Boudewijn de Roose. La întrunirea de înfiinţare au fost prezente 9 ţări. S-a
hotărât ca fiecare ţară europeană care este membră CISS să fie auromat primită
ca membru al EDSO, cu drept de participare la campionatele europene
organizate sub egida acesteia.

205
 Începând din 1983 au avut loc 5-7 Campionate Europene anual. Datele şi
programul acestora fiind stabilite cu 4 sau 6 ani înainte, astfel că se asigura o
planificare sistematică şi o securitate financiară iar desfăşurarea campionatelor
avea loc după 2 ani de la terminarea campionatelor mondiale organizate de CISS
la fiecare din cele 17 discipline sportive. Actualmente sunt membre ale EDSO 40
de ţări europene cu peste 50.000 de sportivi legitimaţi în cadrul celor cca 1000
de cluburi. In afara Campionatelor Europene au loc meciuri de calificare la
fotbal, baschet (bărbaţi şi femei) şi volei (bărbaţi şi femei) şi handbal, deoarece
sunt acceptate în turneul final numai 12 echipe iar câştigătoarele sunt calificate
direct la Campionatele Mondiale (Deaflimpics).
La al IX-lea Congres al EDSO care a avut loc la Vilnius în 1998 s-a extins
şirul disciplinelor sportive, adăugându-se hocheiul şi atletismul pe teren acoperit
astfel că în prezent C.E. ale EDSO se desfăşoară în 20 de ramuri sportive diferite
cum ar fi atletism, atletism pe teren acoperit, badmindon, baschet, bowling,
ciclism, cros, fotbal, fotbal indoor, handbal, înot, lupte, orientare turistică, polo,
tenis de câmp, tenis de masă, schi alpin şi volei. Responsabilitatea
managementului organizatoric este acordată la 2 delegaţi iar alţi 2 delegaţi
tehnici răspund de respectarea regulamentului pentru fiecare ramură sportivă.
Subliniem că toţi membrii comitetului EDSO, delegaţii tehnici şi orice alt
responsabil al C.E, desfăşurate sub egida acestua sunt persoane surde. Amintim
aici, cu regret că primul preşedinte al EDSO, olandezul Hendrik J. De Haas a
încetat subit din viaţă în cursul participării sale la al treilea C.E. de fotbal.
Actualul preşedinte al EDSO este o femeie, franţuzoaica Isabelle Malaurie, care
a fost aleasă în această funcţie în 2004

Comitetul Internaţional al Şahului pentru Surzi (ICSC)

În scopul promovării „sportului minţii” în rândul persoanelor surde s-a
înfiinţat în anul 1953 Comitetul Internaţional al Şahului pentru Surzi (ICSC).
Acesta coordonează relaţiile dintre jucătorii de şah din cadrul asociaţiilor
naţionale ale surzilor şi aplică acelaşi regulament al jocului de şah stabilit pentru
persoanele valide.
Primul preşedinte al ICSC a fost ales olandezul L.G.Dronkers care a
funcţionat în perioada 1949-1955. Până în 1953,când s-a înfiinţat în mod oficial
ICSC, acest preşedinte coordona o organizaţie europeană de şah ce funcţiona ne-
oficial. Conform statutului, preşedinţii ce au urmat au fost aleşi pe perioade de 4
ani, cu posibilitatea re-alegerii la congres, prin votul delegaţilor. Următorii
preşedinţi ai ICSC au fost germanul O.Punsche (1956-1962 şi 1978-1986), cehul
M.Svabensky (1962-1964, germanul H.Meurer (1964-1978), maghiarul Geza
Vida (1986-1994), englezul A.J.Boyce (1994-2002). În continuare, după 2002,
destinele şahului mondial pentru surzi sunt dirijate de italianul Michele Visco.
Până în prezent au avut loc 14 Campionate Mondiale de Şah pe echipe pentru
bărbaţi şi 2 pentru femei după cum urmază :

206
 - 1953–Oslo (Norvegia), 1955–Oberammergau (Germania, 1958-Londra
(Anglia), 1962-Varna (Bulgaria), 1966-Leksand (Suedia), 1970-Turku
(Finlanda), 1974-Fredericia (Danemarca), 1978-Obersdorf (Germania), 1982-
Mallorca (Spania), 1986-Abufeira (Portugalia),1990-Veszprem (Ungaria), 1994-
Brunn (Cehia), 1998-Lucerna (Elveţia), 2002-Vilnius (Lituania), 2006- ?
La fiecare 2 ani se organizează campionate europene de şah începând din anul
1973, primul Campionat având loc la Essen, Germania. Acestea au continuat să
se desfăşoare la Goteborg (1975), Den Haag (1977), Essen (1979), Vaxjo (1981),
Szeged (1983), Winterthur (1985), Belgrad (1987), Londra (1989), Hamburg
(1991), Helsinhi (1993), Roma (1995)..

Organizarea asociaţiilor de surzi

şi a serviciilor de interpretare in diferite ţări (Romania, Japonia, SUA, Finlanda)

Japonia
Federaţia Surzilor din Japonia (JFD) a fost înfiinţată în 1948 cu toate că
rădăcinile sale se întind până în 1915, când a fost înfiinţată Asociaţia Surzilor din
Japonia. Până în 1960 activităţile Asociaţiei au decurs lin, fără salturi. După
această dată numărul membrilor a crescut brusc, ajungând la 27.000 ( date
valabile pentru anul 1998), la o populaţie de cca 127.000 000 de locuitori (cca
0.2 la mie) o dată cu intensificarea activitţilor sociale şi a luptei surzilor pentru
drepturi civile.
Sub aspect organizatoric, Biroul Executiv al JFD este format exclusiv din
membri surzi. Organizaţia şi-a elaborat structuri organizatorice şi strategii legale
cu privire la elaborarea şi dezvoltarea serviciilor de interpretare, la protecţia
socială şi a drepturilor persoanelor surde şi la recunoaşterea oficială a limbajului
gestual.

Structura Federaţiei Surzilor din Japonia

JFD este o organizaţie-umbrelă care cuprinde 47 de filiale prefecturale ale
surzilor şi este încorporată în structura Ministerului Asistenţei Sociale.
Majoritatea veniturilor provin din cotizaţii. Calitatea de organizaţii non-profit n-
o scuteşte de plata impozitelor pe veniturile obţinute din diverse surse, inclusiv
din donaţii. Din acest motiv JFD nu solicită şi nu primeşte donaţii caritabile în
afara donaţiilor pentru proiecte. Legătura şi interdependenţa de contractele
locale face ca JFD să fie cuprinsă în structura guvernamentală care conduce ţara
în acel moment, ceea ce ne determină s-o includem în cadrul organizaţiilor
guvernamentale. Activităţile de bază ale JFD se desfăşoară la nivel local şi
prefectural cu ajutorul persoanelor angajate şi a celor care activează în mod
voluntar.
La nivel legislativ, activitatea de colaborare a JFD cu sistemul administrativ
s-a dovedit a fi fructuoasă, aducând schimbări în politica guvernamentală care au

207
fost benefice petru membrii surzi. Astfel, surzii primesc o varietate de servicii,
pe care le menţionăm mai jos:
- dacă au un venit redus, ei promesc o compensaţie suplimentară care
acoperă diferenţa până la venitul mediu pe economie,
- se acordă medicamente ş echipamente medicale compensate,
- surzii beneficiază de bilete gratuite sau compensate pentru călătoria cu
metroul sau cu trenul,
- Asociaţiile prefecturale ale surzilor primesc speţii gratuite pentru birouri
în cadrul clădirilor de asistenţă socială prefecturală şi beneficiază de personal
auxiliar. Aceste Asociaţii au centre informaţionale pentru surzi care asigură
casete video subtitrate şi spaţii unde surzii se pot întâlni pentru a participa la
diverse activităţi şi unde pot să primească o îndrumare profesională.
- Filialele prefecturale ale JFD organizează cursuri oficiale de limbaj
gestual la nivel local. Multe din aceste cursuri sunt finanţate de guvern, ceea ce
permite ca acestea să se desfăşoare cu contribuţii minme din partea cursanţilor
sau să fie gratuite. Prin folosirea personalului local există o strânsă legătură între
Asociaţiile locale.

Sistemul de interpretare din Japonia

În 1965 o persoană surdă a comis o crimă, fapt care a determinat luarea în
considerare a drepturilor umane ale persoanelor surde din această ţară. In cursul
interogatoriilor efectuate de poliţia niponă aceasta nu a beneficiat de un interpret
calificat, apt ce a determinat JFD să militeze pentru recunoaşterea importanţei
interpreţilor calificaţi în limbajul gestual în scopul protejării drepturilor umane
ale persoanelor surde (Nobuyuki,K., 1999,pg. 415). In acest scop JFD a publicat
o carte „Our Sign Language” (Limbajul nostru gestual), apărută în 1969,
sperând că aaceasta va contribui la înlăturarea concepţiei greşite a populaţiei
japoneze că limbajul gestual al surzilor nu este un limbaj adevărat. S-a urmărit,
printre altele, să se realizeze o standardizare a limbajului gestual japonez, o
nivelare a diferenţelor regionale subtile constatate şi să se încurajeze învăţarea
acestei forme de limbaj de către auzitori.
În 1970 Guvernul japonez a început să desfăşoare un „Program de formare
a asistenţilor în limbaj gestual” prin care au luat amploare cursurile de limbaj
gestual pe întreg teritoriul ţării, cu participarea activă a JFD. Astfel, s-au înfiinţat
„cluburi de limbaj gestual” pentru cei interesaţi să-şi perfecţioneze studiile de
limbaj gestual în afara cursurilor obişnuite. La intervale de trei ani s-au
desfăşurat două proiecte, unul vizând plasarea interpreţilor iar celălalt,
modalitatea de delegare a asistenţilor în limbaj gestual acolo unde era nevoie de
ei. Totuşi, aceste proiecte nu au dus la conturarea unui sistem naţional
satisfăcător de formare şi de plasare a interpreţilor. Din acest motiv a debutat în
1982 un alt proiect de cercetare cu durata de trei ani, care a urmărit formarea
unui sistem standardizat de limbaj gestual, la care au contribuit 11 experţi din
diferite domenii şi 4 persoane surde. Accentul s-a pus pe un sistem de formare şi

208
de atestare care să garanteze oferirea viitorilor interpreţi a unui nivel uniformizat
de cunoştinţe şi de priceperi. Mai mult decât atât, JFD în colaborare cu
„Asociaţia naţională de cercetare în domeniul limbajului gestual” a elaborat un
alt proiect care viza educarea unui număr de cca 1,2 milioane de japonezi care să
fie convinşi de necesitatea unui sistem naţional de interpretare în limbaj gestual.
Primele examinări în vederea atestării primilor 1000 de interpreţi au început
în 1989. Actualmente există trei sisteme de organizare a formării de interpreţi în
limbaj gestual, unul al Ministerului Muncii, altul la nivel de prefectură şi ultimul
la nivel de oraş. Pentru folosirea interpreţilor, reprezentanţii guvernamentali
contactează filialele prefecturale pe bază de contracte. În cadrul acestui sistem, o
persoană surdă care are nevoie de interpret ia legătura cu biroul de plasare a
interpreţlor, fie prin oficiul de asistenţă socială prefectural, fie prin filiala locală
a Asociaţiei Surzilor. Biroul de repartizare caută un interpret disponibil cu
calificarea adecvată şi se face o programare. În Japonia serviciile de interpretare
sunt în totalitate voluntare şi sunt realizate mai ales de femei casnice care au soţi
salariaţi ar plata nu depăşeşte 8 dolari pe oră. Din cauza salariului mic şi a lipsei
perspectivelor de promovare, profesia de interpret nu are căutare în Japonia.
Formarea interpreţilor are loc într-o diversitate de domenii cum ar fi :
învăţământ, medicină, angajare, consultanţă privind acordarea de drepturi
umane şi alte drepturi legale. În funcţie de solicitările din aceste domenii
particulare, interpreţii sunt delegaţi să lucreze. Cu toate că până în 1997 au fost
atestaţi 1000 de interpreţi, cererea este de patru ori mai mare. In scopul formării
de interpreţi calificaţi care ar putea să lucreze „orice, oriunde, oricând”, JFD a
solicitat înfiinţarea unui centru naţional de cercetare şi de formare a interpreţilor
în limbaj gestual, fapt realizat în 1982. Fondurile necesare formării interpreţilor
au provenit de la Ministerul Asistenţei Sociale care a încheiat contracte cu
filialele prefecturale ale Federaţiei Surzilor din Japonia pentru efectuarea acestor
servicii. Menţionăm că formarea de interpreţi în limbajul gestual în Japonia
constituie o parte a unui proiect mai larg şi de durată ( pe 20 de ani) de
popularizare a limbajului gestual în rândurile populaţiei japoneze. În cadrul
acestui proiect s-au înfiinţat „cercuri de limbaj gestual” şi „seminarii de limbaj
gestual” în aproape toate oraşele din Japonia.
„Cercurile de limbaj gestual” sunt formate din grupuri mici, au caracter
neoficial, iar începătorii pot să înveţe limbajul gestual la nivel elementar şi ar
putea să interacţioneze cu indivizii surzi la acest nivel. „Seminariile de limbaj
gestual” au un caracter pronunţat oficial, iar limbajul gestual este predat la un
nivel mai avansat. Cursurile sunt predate de membri ai Asociaţiei Surzilor, sunt
finanţate de guvern şi sunt foarte ieftine întrucât urmăresc încurajarea
interacţiunii dintre surzi şi auzitori din cadrul aceleiaşi comunităţi. Interpreţii
calificaţi sunt formaţi prin cursuri cu durata de 2-3 ani, care sunt acordate de
Asociaţiile prefecturale ale Surzilor. Structura acestor cursuri, (prezentată de
Shinichi,K., 1999), este alcătuită din un curs de bază cu durata de 35 de ore care
cuprinde 23 de teme; un curs de nivel intermediar de 55 de ore cu 23 de teme şi

209
o practică internă de 20 de ore unde sunt abordate 14 teme. După parcurgerea
perioadei menţionate, are loc o examinare a limbajului gestual al cursanţilor care
doresc să devină interpreţi prefecturali. S-a observat că deşi numărul de cursanţi
a crescut, foarte puţini dintre aceştia au promovat examenul de limbaj gestual.
Cauzele nu rezidă în dificultatea examenului ci în faptul că sistemul de
interpretariat durează 2-3 ani, el se bazează pe voluntariat, nu oferă un salariu şi
nu sunt perspective de promovare şi foarte puţini dintre cursanţi rezistă dacă nu
au o motivaţie suficient de puternică. După absolvirea examenului, interpretul în
limbaj gestual urmează o perioadă de pregătire specializată în domeniile pe care
le-am menţionat anterior, în scopul perfecţionării deprinderilor de interpretare.
Între timp se organizează o serie de seminarii unde interpreţii se familiarizează
cu cerinţele examenului naţional de atestare. Interpreţii cei mai pricepuţi vor fi şi
cei mai solicitaţi. Din cauza suprasolicitărilor şi a stressului, aceştia sunt în
pericol să sufere o serie de tulburări psihice.
Avantajul sistemului japonez constă în uşurinţa de a se obţine serviciile unui
interpret. Din cauza preţului foarte scăzut, este uşor ca medicii şi avocaţii să fie
convinşi să plătească serviciile acestor interpreţi. Datorită mentalităţii voluntare ,
calitatea interpreţilor calificaţi din Japonia diferă foarte mult. În general există o
lipsă de interpreţi iar piaţa muncii nu reacţionează deoarece guvernul a stabilit
salarii iraţional de mici pentru serviciile asigurate de interpreţi. Din acest motiv,
o serie de interpreţi nu pot efectua servicii pe durată nedeternimată, cu excepţia
celor angajaţi la universităţi, colegii sau in instituţiilr juridice. Această situaţie
determină pe beneficiarii serviciilor de interpretare să plătească o parte din
valoarea acestor servicii. Aşa cum am menţionat anterior, există un program
finanţat de Ministerul Asistenţei Sociale pentru femeile casnice care doresc să
lucreze ca asistent voluntar în limbajul gestual, cu toate că acest program are o
serie de inconveniente. Astfel, el nu oferă o pregătire profesională, ci doar o
familiarizare cu cerinţele profesiunii de interpret. De asemenea, există mari
diferenţe între pregătirea care se realizează în fiecare prefectură din cauză că
planul de instruire, programele, manualele şi cerinţele nu sunt unitare. Cu toate
acestea, programul menţionat asigură o pregătire a populaţiei feminine a Japoniei
la nivelul comunicării cotidiene cu persoanele surde.
Fenomenul îmbătrânirii populaţiei atrage acum atenţia factorilor care se
ocupă de problemele sociale. Ministerul Invăţământului încă nu recunoaşte
necesitatea folosirii limbajului gestual în şcoli în timp ce Ministerul Asistenţei
Sociale se arată extrem de binevoitor sub aspect social în privinţa folosirii
limbajului gestual de la o vârstă cât mai mică şi asigură finanţare pentru
formarea de interpreţi. Totuşi, singurii interpreţi care beneficiază de încadrare cu
normă întreagă se găsesc în serviciile referitoare la surzi.

Statele Unite ale Americii

Structura Asociaţiei Naţionale a Surzilor din SUA

210
 Asociaţia Naţională a Surzilor din Statele Unite (NAD) s-a înfiinţat în 1880
şi a funcţionat câteva decenii cu teama că numărul membrilor săi va scădea ca
urmare a activităţii promotorilor reducerii numărului de surzi prin intervenţii
genetice şi prin alte măsuri promovate de adepţii lui A.G.Bell. Actualmente ea
are un număr mai mic de membri (cca 22.000) la o populaţie de peste două ori
mai mare decât a Japoniei (cca 270.000.000 locuitori) ceea ce reprezintă 0,08 la
mie în comparaţie cu datele statistice ale Federaţiei Mondiale a Surzilor (FMS),
care estimează că pe glob ar exista cca o persoană surdă la mia de locuitori. Or,
datele menţionate mai sus se situează cu mult sub această limită. Dar, aşa cum au
menţionat şi alţi autori, numărul de persoane surde diferă în funcţie de
riguozitatea recensământului, de zona geografică, de dezvoltarea economică a
acestor zone, de etatea persoanelor surde ş.a. NAD este o organizaţie non-profit
care îi permite să primească donaţii scutite de impozit, conform unei vechi
tradiţii cu rădăcini în creştinism, care încurajează pe cetăţenii americani şi
intreprinderile să doneze fonduri pentru acest gen de organizaţii non-profit. Spre
deosebire de Japonia, care are o populaţie densă, care-i permite să mobilizeze cu
uşurinţă pe membrii săi, surzi americani sunt răspândiţi pe un teritoriu vast, care
creează dificultăţi în mobilizarea surzilor americani la acţiunile NAD. Biroul
executiv al NAD este format din membri surzi, în exclusivitate. În structura sa
organizatorică, NAD are un centru juridic pentru rezolvarea situaţiilor în care
sunt implicate persoane surde (Nakamura. K., 1999).

Sistemul american de interpretare

Modelul american de interpretare a apărut odată cu Legea Americanilor cu
Disabilităţi (ADA) din 1990 care se bazează pe concepţia că toate persoanele au
acces la serviciile publice, care includ, printre altele, restaurante, hoteluri, şcoli,
magazine, spitale, toate instituţiile publice, ş.a. Accesul egal include cerinţa ca
surzii să aibă acces la alarme vizuale de incendiu, la sisteme de salvare prin
telefoane cu text, subtitrarea unor emisiuni informative ale companiilor de
televiziune, şi accesul la serviciile de interpretare. Această lege plasează
responsabilitatea egalităţii de acces pe instituţii inşoişi. Astfel, dacă o persoană
surdă din SUA cere un interpret pentru a avea acces într-un anumit loc, instituţia
vizată devine răspunzătoare pentru asigurarea unui interpret dacă nu are deja
unul în cadrul schemei de personal. Tranşele de plată pentru serviciile asigurate
de interpret diferă între 40 şi 100 de dolari pe oră în funcţie de calificarea şi de
disponibilitatea interpretului pe plan local. Majoritatea interpreţilor din SUA sunt
profesionişti şi obţin venituri substanţiale sau integrale din această activitate.
Legea menţionată cere ca interpreţii calificaţi să fie pregătiţi şi examinaţi de
Oficiul Naţional al Interpreţilor pentru Surzi (National Registry of Interpreters
for the Deaf), înfiinţată în 1965, afiliată la Asociaţia Naţională a Surzilor dar care
nu este subordonată acesteia. Pentru a-şi păstra licenţa, interpreţii calificaţi
trebuie să participe periodic la cursuri de perfecţonare. În funcţie de
complexitatea actului de comunicare, serviciile publice din SUA sunt

211
răspunzătoare de asigurarea accesului „rezonabil” la serviciile unui interpret.
Economia americană de piaţă este cea care dirijează sistemul de interpretare şi-l
face să fie avantajos. Cu toate că există o mare lipsă de interpreţi, această
economie de piaţă rectifică cu uşurinţă sistemul şi îi determină pe cetăţeni cu un
salariu avantajos să devină interpreţi şi să lucreze în universităţi, în sistemul
juridic-administrativ şi în alte domenii specializate.
Accentul pus pe economia de piaţă are şi unele dezavantaje pentru sistemul
american de interpretare, deoarece, dacă responsabilitatea asigurării de interpreţi
este plasată pe furnizorul de servicii, multe instituţii mici vor căuta să evite
cheltuielile mari necesitate de întreţinerea interpreţilor. Astfel, ele fac apel la
sistemul ”hârtie şi creion” în cazul unor consultaţii medicale, de pildă. Legea
ADA acoperă numai serviciile publice, nu se referă la intreprinderile non-profit,
la afacerile mici sau la persoane luate individual. Astfel, dacă are loc o situaţie
care implică doi vecini, vecinul surd trebuie să facă apel la un interpret sau la un
prieten care cunoaşte sistemul gestual. Din cauza acestor cheltuieli, multe
intreprinderi mici evită să asigure interpreţi. În fine, cursurile de limbaj gestual
american sunt relativ scumpe şi numai persoanele bine motivate pentru o carieră
în interpretare le pot finaliza.

Situaţia limbajului gestual şi a interpretării în Finlanda

Asociaţia Surzilor din Finlanda (ASF), s-a născut în 1905 din dorinţa şi nevoia
persoanelor surde şi a familiilor lor de a conlucra în direcţia îmbunătăţirii
situaţiei persoanelor aflate într-o situaţie similară. Ea are o îndelungată tradiţie în
sprijinirea persoanelor surde, pentru asigurarea deplină a drepturilor sociale,
umane şi lingvistice şi a unui mediu în care surzii să poată fi mândri de
moştenirea lor, de istoria, limbajul şi cultura lor.
În anul 2005 ASF sărbătoeşte cei 100 de ani de existenţă cu multe evenimente
la nivel local, regional, naţional şi nternaţional. Sediul central al ASF se află în
„Light House” (Casa Luminii) din Helsinki, un centru modern pentru surzi şi
deficienţi de auz. De-a lungul vremii, ASF a evoluat de la o simplă organizaţie
cu un singur angajat itinerant la alta ce cuprinde 41 de cluburi membre cu peste
100 de angajaţi care asigură o diversitate de servicii destinate îmbunătăţirii vieţii
celor 8000 de persoane surde. Dintre acestea aprox. 5000 folosesc limbajul
gestual ca principal mijloc de comunicare iar 15.000 de persoane cunosc şi
folosesc limbajul gestual ca profesori şi interpreţi. Aceste cluburi oferă
persoanelor surde şansa de a fi împreună şi de a-şi apăra drepturile la nivel local,
unde se pot bucura de folosirea limbajului gestual finlandez şi de cultura lor
vizuală. ASF asigură un cadru de pregătire pentru elaborarea unor acţiuni la nivel
local şi regional, oferind totodată un evantai de servicii şi de activităţi pentru
toate grupurile de vârstă, de la copii până la preşcolari.

Limbajul gestual şi învăţământul

212
 Asociaţia promovează limbajul gestual şi desfăşoară cercetări legate de acest
limbaj. Astfel, în 1998 a publicat „Dicţionarul de bază al Limbajului Gestual
Finlandez” care a fost lansat în 2002 pe reţeaua on-line de web. În anul 2004
acest dicţionbar a devenit disponibil pe smart-phone, PC de buzunar şi pe
telefonul mobil al firmei Nokia Communicator. Alte activităţi importante includ
producerea de materiale didactice pentru predarea limbajului gestual şi
dezvoltarea serviciilor asigurate de interpreţi.

Secţia care se ocupă de dezvoltarea învăţământului caută să asigure folosirea

limbajului gestual pe toată durata procesului de instruire a elevilor surzi. Unele
proiecte includ o şcoală virtuală în limbaj gestual finlandez şi un centru de
orientare profesională. Un proiect finanţat de Ununea Europeană- DEAFVOC-
urmăreşte dezvoltarea predării limbajului gestual în învăţământul profesional
prin folosirea tehnologiei informaţiei şi a comunicării. În administrarea
Asociaţiei Surzilor din Finlanda se află o Şcoală Superioadă Populară (un centru
de educaţie superioară pentru adulţi), care oferă activităţi şi cursuri pentru
studenţii care folosesc limbajul gestual, pe baza unui Plan de învăţământ eleborat
în colaborare cu universităţile obişnuite. Aici a loc şi cusuri de limbaj gestual
pentru auzitori, care constituie un serviciu deosebit de important destinat
publicului.

Cultura şi informarea
Secţia pentru cultură se ocupă de organizarea evenimentelor culturale, a
competiţiilor şi a activităţilor de formare. Astfel, cei care iubesc cultura şi
profesioniştii au ocazia să-şi dezvolte priceperile şi să-şi prezinte producţiile.
Această secţie caută mijloace care să facă accesibile persoanelor surde care
folosesc limbajul gestual serviciile culturale elaborate pentru auzitori. Teatrul
Finlandez pentru surzi oferă spectacole în limbaj gestual. De asemenea, un
serviciu de informare şi o bibliotecă asigură elaborarea de rapoarte, publicaţii,
carţi şi programe pe casete video despre durzi şi surditate. Asigurarea accesului
la informaţie, mai ales prin folosirea intensivă a internetului, constituie o
prioritate a Asociaţiei. De pildă, se folosesc video-foane şi site-uri WEB pentru
interpretarea la distanţă şi pentru asigurarea serviciilor de consiliere în limbaj
gestual. Se urmăreşte folosirea televiziunii digitale pemtru transmiterea
informaţiilor în limbajul gestual. Lunar, secţia de producţie video din cadrul
Asociaţiei, produce un program educaţional şi cultural în limbaj gestual.

Servicii sociale şi de angajare

Acestea sunt deservite de 15 consilieri care lucrează pe tot cuprinsul ţării şi
folosesc limbajul gestual când consiliază clienţii surzi şi îi ajută să se angajeze.
Rata şomajului la surzii din finlanda este considerabil mai mare decât media
naţională şi se caută canale de angajare dar factorii esenţiali sunt educaţia şi
pregătirea pentru un loc de muncă.

213
Activitatea internaţională
Asociaţia Surzilor din finlanda are contacte şi relaţii internaţionale extensive
care funcţionează cu succes. Birourile Preşedintelui şi ale Secretarului General al
FMS sunt situate în „Casa Luminii”. Ca membru al Uniunii Europene, Asociaţia
Surzilor din Finlanda participă la diverse activităţi europene. De o lungă tradiţie
se bucură cooperarea cu ţările Nordice prin Consiliul Nordic al Surzilor.
Elaborarea de proiecte ocupă o parte importantă din activitatea internaţională a
Asociaţiei. Sunt în curs de desfăşurare proiecte cu organizaţiile din părţile de sud
şi de est ale Africii, din Orientul Mijlociu, din Asia de Sud-Est, din Balcani şi din
alte părţi.

Intreprinderi proprii şi business

ASF patronează două intreprinderi. Una din ele, PROSIGN OY AB care este
singura companie de producţie din Finlanda care s-a specializat în producerea de
activităţi multimedia, programe video şi TV, servicii WEB în limbaj gestual.
Cealaltă, KL SUPPORT, este o intreprindere de marketing care acţionează ca
factor intermediar între aparatura de sprijin necesară şi intreprinderile care o
produc.
Aspecte legate de personal şi economie
În cadrul ASF lucrează un grup multicultural şi multilingual, dintre care
jumătate sunt persoane surde. Aceasta constituie un exemplu de colectivitate de
lucru formată din surzi şi auzitori care folsesc limbajul gestual în comunicare.
Aproape jumătate din bugetul Asociaţiei este acoperit de Finnish Slot
Machine Association, o organizaţie care colectează fonduri prin administrarea
unui cazinou şi a unor aparate care vând diferite obiecte. De asemenea, diferite
sectoare ale administraţiei de stat acordă donaţii, care contribuie la creşterea
veniturilor proprii ale acestei organizaţii.

Unele aspecte privind integrarea surzilor din ţările aflete în curs de dezvoltare
comparativ cu a celor din ţările dezvoltate
Putem considera că nivelul de dezvoltare economico-socială a unei ţări îşi
pune amprenta asupra posibilităţilor de integrare socială a surzilor din ţara
respectivă. În acest sens am urmărit situaţia surzilor din două ţări africane,
Burundi şi Kenya, pe care o prezentăm în rândurile ce urmează.
Burundi este o ţară subdezvoltată, cu o populaţie restrânsă, de aproximativ 5
milioane de locuitori ce se ocupă mai ales cu agricultura pe terenuri familiale
situate pe dealuri nisipoase. Oraşele sunt puţine şi de mici dimensiuni, iar
transportul dintre ele se realizează cu dificultate. În aceste condiţii, adulţii şi
copiii surzi par să fie izolaţi unii de alţii. Comunicarea în familiile cu un copil
surd se realizează pe baza unor sisteme particulare fiecărei familii. Nu este
semnalată prezenţa unor şcoli oficiale ci doar câteva şcoli sponsorizate de

214
biserici, astfel că nu se poate vorbi de prezenţa unui limbaj gestual comun şi nici
de o organizaţie a surzilor.
În Burundi există două triburi principale, Hutu (care cuprinde 85 % din
populaţie) şi Tutsi (15%), care au un limbaj oficial comun-kirundi şi o a doua
limbă oficială-franceza. Mai puţin de un sfert din populaţia adultă este
alfabetizată şi doar un copil din trei merge la şcoala primară, care nu este
obligatorie. Se estimează că există aprox. 4.000 de copii surzi de vârstă şcolară
dar nu există un sistem de educaţie a surzilor iar aceştia nu sunt bineveniţi în
şcolile pentru auzitori. Astfel, copiii surzi sunt ne-educaţi, cu rare excepţii şi se
crede că nu pot fi educaţi, că sunt retardaţi mental deoarece nu se poate
comunica cu ei. Auzitorii îi consideră pe surzi ca fiind lipsiţi de inteligenţă şi nu
li se poate acorda vreun rol social. Femeile surde burundeze nu se pot căsători şi
nu pot avea copii în cadrul unei familii. De obicei, fiecare familie are mai mulţi
copii iar aceştia îşi asumă rolul de supraveghere a persoanei surde după decesul
părinţilor.
Rarele excepţii de care aminteam mai sus se referă la acei surzi care puteau
să urmeze o şcoală de pe lângă o biserică. Învăţând să comunice, aceşti elevi pot
să dobândească unele cunoştinţe legate de tâmplărie sau de vânzarea unor
produse şi pot să aibă de lucru dacă auzitorii se pot înţelege cu ei şi le vor da de
lucru.
În Kenya, situaţia este ceva mai bună. Această ţară, de mari dimensiuni,
aflată în curs de dezvoltare, are o populaţie de 20 milioane de locuitori care
aparţin la mai multe etnii. Dintre copiii de vârstă şcolară 2 la mie sunt surzi.
Limba oficială tribală este SWAHILI dar a doua limbă oficială este cea engleză.
Toată ţara cuprinde 17 şcoli cu internat pentru surzi. Şcoala primară nu este
obligatorie. Deşi profesorii sunt plătiţi de guvern, comunitatea locală trebuie să
construiască şcoli, să le mobileze şi să le întreţină. Dintre acestea o şcoală este
de nivel liceal iar 5 clase de surzi sunt ntegrate în şcoli de masă. Cei aprox. 2000
de elevi surzi sunt instruiţi de 200 de profesori, din care jumătate au pregătire de
specialitate cu durata de doi ani. În Kenya există un Institut de Pedagogie
Specială care asigură cadrele pentru învăţământul special cu durata de 3 ani. La
admitere se cere o diplomă de profesor şi trei ani de practică pedagogică într-o
şcoală, de aceea surzii nu au şanse să devină profesori într-o şcoală de surzi.
Şcolile pentru surzi au aceeaşi programă şi aceleaşi manuale ca în şcolile de
masă dar ritmul de lucru şi metodele sunt diferite. Accentul se pune pe instruirea
orală şi pe labiolectură. Acolo unde unele şcoli pot să asigure servicii pentru
surzi, elevii sunt integraţi în şcoli de masă. Deoarece profesorii nu cunosc bine
limbajul gestual, performanţa elevilor surzi la testele şcolare este slabă şi s-a
recomandat folosirea limbajului gestual cel puţin pe bază experimentală.
Asociaţia Naţională a Surzilor din Kenya a publicat un dicţionar al limbajului
gestual dar nu se ştie precis dacă aceste semne reprezintă un limbaj unitar
deoarece sunt multe forme tribale de limbaj gestual.

215
 Dintre cele 17 şcoli, trei sunt profesionale, fiecare având propria specializare.
Cea mai mare parte dintre absolvenţi migrează spre oraşe unde caută de lucru şi
se grupează în asociaţii ale surzilor. Meseria cea mai frecventă este cea de
tâmplar.
Spre deosebire de alte ţări aflate în curs de dezvoltare, surzii din Kenya au
unele avantaje semnificative. Astfel, există oficiali şi profesori entuziaşti şi mai
bine informaţi iar asociaţia de părinţi este dinamică, construind şcoli, înfiinţând
clinici, adunând date şi colectând fonduri cu care plăteşte cazarea a jumătate din
numărul elevilor surzi.
Situaţia din România se apropie mai mult de cea a ţărilor din vestul Europei
sub aspectul integrării surzilor în mai multe domenii ale vieţii sociale. Astfel, sub
aspectul integrării şcolare, datele disponibile ne arată că cei aproximativ 3200 de
elevi surzi sunt cuprinşi în cele 8 grădiniţe autonome, 15 şcoli elementare care
au şi grădinişe în structura lor, 6 şcoli sau centre şcolare profesionale, 5 licee
aflate în structura acestor centre şcolare, 2 unităţi post liceale şi mai multe clase
integrate în şcoli generale. Această reţea ce se întinde în oraşele mai mari sau cu
mai multe persoane surde, cuprinde pe aproape toţi copiii de vârstă şcolară,
învăţământul de 9 ani fiind obligatoriu. Este posibil ca un număr mic de copii
surzi din zonele rurale sau izolate să rămână neşcolarizaţi fie că părinţii lor nu
ştiu că există şcoli speciale fie că ei nu au posibilităţi materiale să-i ducă la
şcoală. Insă situaţia va fi remediată curând odată cu înfiinţarea Agenţiei
Naţionale pentru Persoane cu Handicap şi a Autorităţii Naţionale pentru
Drepturile Copiilor şi Adopţii şi a reţelei de asistenţă socială din cadrul
primăriilor. Ca urmare a creşterii cerinţelor de educaţie, s-a creat în 1999 o
specializare nouă- Comunicare prin limbaj gestual- la Catedra de Teologie
Ortodoxă şi Asistenţă Socială Didactică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la
Universitatea din Piteşti. Astfel surzii au posibilitatea să lucreze ca profesori de
religie în şcolile pentru surzi sau ca asistenţi sociali în diverse unităţi.
Sub aspect medical, în ţara noastră există o reţea medicală în aproape toate
oraşele mari unde se face evaluarea auzului, se efectuează intervenţii
chirurgicale sau se protezează auzul deficitar.
După terminarea şcolii generale, majoritatea elevilor surzi urmează cursuri
cu durata de 3-4 ani în cadrul şcolilor profesionale unde se pot califica în diverse
meserii din mai multe domenii cum ar fi cel al construcţiilor şi lucrărilor publice
( instalator sanitar, zugrav-vopsitor-mozaicar-faianţar, sculptor în lemn, tâmplar,
montator tâmplărie din aluminiu sau PVC), în domeniul hotelier-alimentaţie cum
ar fi cofetar, patiser, brutar, frizer-coafor, în sectorul serviciilor de întreţinere
(electromecanic, depanator aparate electrice şi electrocasnice, tinichigiu auto.
vopsitor caroserii auto), în industria textilă şi confecţiilor, etc
Modalitatea dominantă de comunicare este cea orală dar, după 1990 s-a
manifestat tendinţa de a se folosi tot mai mult comunicarea gestuală în şcolile
speciale. În 1999 s-a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 care, la
articolul 15, pct. (a), a recunoscut oficial limbajul gestual şi a recomandat

216
formarea şi angajarea de interpreţi în limbajul gestual în toate domeniile care au
tangenţă cu persoanele surde. De asemenea, a fost adoptat un ordin comun al
MEC şi MSF de atestare a interpreţilor în limbaj gestual pentru persoanele surde
şi în limbajul specific persoanelor cu surdocecitate.
Se poate conclude că dacă un copil surd poate să meargă la şcoală el poate să
aibă o viaţă mai bună decât unul neinstruit, poate comunica şi ppoate învăţa o
meserie. Deoarece instruirea din Burundi şi Kenya se face de obicei în limba
franceză sau engleză, pe care surzii nu o înţeleg, ei nu au acces fizic sau
lingvistic la o educaţie de calitate. El poate fi un dezavantajat sub aspect
economic dar nu mai poate fi considerat retardat mental, deoarece poate
comunica cel puţin gestual şi poate primi informaţii în acest limbaj de la părinţi,
rude, vecini sau semeni de ai lui. În Burundi, din cauza situaţiei economice,
istorice şi geografice, surzii au posibilităţi limitate de a comunica cu auzitorii,
deşi trăiesc în mijlocul lor. De asemenea, ei au ocazii rare de a comunica şi cu
alţi surzi. După H. Lane, această structură socială o putem numi integrare cu
izolare. Pe de altă parte, în Suedia, integrarea surzilor este bazată pe o cultură
distinctă de cea a auzitorilor, pe limbajul gestual şi pe legăturile acestor surzi cu
lumea surzilor, ceea ce reprezintă o integrare cu autonomie .
Desigur, surzii doresc o integrare cu autonomie. Aceasta presupune ca surzii
să se dezvolte cu mândria de a fi surzi, să aibă un limbaj gestual fluent şi legături
strânse cu alţi surzi. Auzitorii pot să-i ajute să se integreze în societatea
majoritară dar trebuie să ţină seama de cultura lor, să nu exagereze cu
mainstreamingul, să aprecieze limbajul gestual deoarece unii surzi nu pot să
suplinească limbajul gestual cu cel verbal ceea ce-i poate duce la izolare de
lumea auzitorilor.

217