Limbajul non-verbal

Oamenii difera între ei si acesta este un lucru evident. Ei au constiinta acestor deosebiri, mai ales
când se au în vedere criteriile socio culturale. Exista tipuri de mentalitati si conduite diferite, de
relevanta a legaturilor afective cu semenii. Transparente sunt astfel de diferente când e vorba de
cultura africana, asiatica, euramericana si, în cadrul lor, de etnii.

Principalele modalitati si mecanisme ce intervin în abordarea cognitiva a celorlalti sunt:

comunicarea verbala, comunicarea paralingvistica, limbajul non verbal, atribuirea, combinarea si
sinteza informatiilor. Cultura si mediul social au o influenta mare asupra comportamentului
uman. Relatiile umane, pentru o mai mare conectivitate, necesita un cod comun sau o limba
comuna, o mostenire, o istorie comuna sau norme, cunostinte, atitudini, valori, credinte, modele
de perceptie care sunt acceptate de grup si acest lucru se vede în exprimarea verbala si non
verbala.

În acord cu specificitatea culturala, functioneaza reguli deosebite, uneori contrastante, în legatura

cu unde si cum emotiile ar trebui sa fie exprimate. Asemenea norme sunt numite în literatura de
specialitate ( Ekman, 1971) reguli de expunere (display rules). În mai multe culturi este total
nepoliticos sa te bucuri când ai învins un oponent. Dar regulile de expunere se aplica si în
interiorul unei culturi, ele fiind învatate de mic copil. De exemplu sa nu razi de cei infirmi sau de
anumite gafe. Totusi, se considera ca respectivele reguli au un caracter represiv, inhibator, si ca
tendinta fiintelor umane de pe toata planeta este sa-si exprime spontan si similar trairile prin
intermediul miscarilor faciale. Comunicarea non-verbala este din aceasta cauza mai greu de
controlat decât cea verbala.

Oamenii din diferite culturi au orientari diferite catre individualism , autoritate, nesiguranta,
feminitate. S-au facut cercetari pornindu-se de la distinctia: cultura individuala - centrata pe
calitatile si performantele individuale, adica cultura occidentala si cultura de tip colectivist, unde
individul este estompat în favoarea grupului (cultura asiatica, hispanica, sud-europeana si la
majoritatea populatiilor simple, iliterate). Pe aceasta linie cercetari mai aprofundate s-au facut
comparînd conceptia de sine în cultura japoneza si cea americana, considerându-se
reprezentative pentru diferenta Est (cuvânt cheie: colectivism) si Vest (cuvânt cheie:
individualism) . Asemenea studiu s-a întreprins prin colaborarea unui specialist american cu unul
de origine japoneza (Markus si Kit Ayama- 1991).

În America- independenta si capacitatea de a te descurca singur sunt privite ca valori centrale în

procesul de socializare. Esti învatat de mic sa fii competitiv, sa lupti pentru reusita, sa fii în stare
sa te autodepasesti continuu si sa depasesti orice obstacol prin fortele proprii.
Cultura japoneza – sinele apare ca interdependent , oamenii vazându-se pe sine ca integrati
profund micromediului social în care activeaza, puternic angajati în relatiile cu ceilalti si
conducându-se dupa principiul ca ei trebuie sa se comporte potrivit gândurilor, sentimentelor si
actiunilor celorlalti cu care sunt în relatie. Gelozia, frustrarea, nu mai sunt valabile atunci cand se
obtine un succes remarcabil pentru culturile interdependente.

Practica cotidiana si numeroase cercetari experimentale arata deosebiri marcante individuale în

abilitatile de a deduce stari sufletesti din expresiile faciale. Dincolo de varietatea individuala s-au
constatat diferente semnificative dupa criterii sociodemografice. Dar mai pregnanta apare
deosebirea de gender: femeile au mai pronuntate abilitati în descifrarea starilor sufletesti pornind
de la expresiile faciale ( a limbajului non-verbal în general).

Miscarile trupului merita sa retina atentia în aceeasi masura cu institutiile sau cu alte forme
consacrate de manifestare a interactiunii sociale, tocmai pentru ca în ele vedem cultura
încorporându-se. O data ce aceeasi realitate este desemnata în limbi diferite prin complexe
sonore diferite, e clar ca între cuvânt si lucrul pe care acesta îl denumeste nu exista o legatura
naturala, ci o pura conventie.

Cercetatorii s-au întrebat daca expresiile faciale pot identifica nationalitatea si cultura celui care
le exprima. Abigail A. Marsh a demonstrat ca pot exista astfel de “accente" ale expresiilor faciale
care apar în urma diferitelor emotii. Cercetatorii notau ca “diferentele culturale sunt intensificate
în timpul actului de exprimare a emotiilor". Prin urmare, “expresiile emotionale pot functiona ca
limbaj universal, fiind în acelasi timp unul cu accente regionale". Alte studii au încercat sa arate
daca expresiile faciale exprimate în timpul emotiilor, pe de o parte, reprezinta un limbaj
universal, iar pe de alta parte daca exista modalitati si cai unice de exprimare a emotiilor tinând
seama de diferitele culturi.

De exemplu, Izard era de parere în 1980 ca “ exista rezultate impresionante privind

universalitatea a sase emotii fundamentale: bucuria, tristetea, furia, dezgustul, surprinderea si
teama. Din moment ce toate fiintele umane cunosc aceste expresii si le atribuie aceeasi
importanta din punct de vedere al experientei , este rezonabil sa deducem ca acestea au o baza
genetica sau sunt programate." În 1988, Buck afirma ca “cercetarile privind comunicarea
emotiilor si expresiilor faciale sugereaza ca apar anumite manifestari care sunt si corect
recunoscute pe scara larga în diferite culturi."

Toate cele cinci modalitati senzoriale – vazul, mirosul, auzul, gustul, pipaitul, au organele de
simt pe fata sau în apropierea ei. Din ele numai pipaitul poate fi întâlnit pe toata suprafata
corpului. Fata ramane sursa principala de informatie despre starile noastre emotionale –
observându-ne fata ceilalti pot spune daca suntem fericiti, tristi, furiosi, surprinsi sau speriati.
Uitându-se la fata noastra pot spune daca ne simtim dominati sau supusi. Oamenii ale caror
sprâncene sunt coborâte sau îsi coboara linia sprâncenelor sunt priviti ca dominanti, în timp ce
oamenii care au sprâncene ridicate sau si le ridica temporar sunt priviti ca supusi. Acesta este
unul dintre motivele pentru care femeile îsi penseaza sprâncenele – subliniindu-le si ridicându-le,
femeile creeaza un semnal semi permanent al sumisiunii care pentru barbati se presupune ca este
atragator. Limbajul sprâncenelor ridicate si coborâte este larg raspandit. Foarte interesant este ca
exista parti ale lumii, inclusiv Africa si Asia , unde sprâncenele ridicate nu sunt interpretate ca un
semnal de sumisivitate.

Cultura poate oferi un sens particular miscarii. De exemplu, o ridicare rapida a sprâncenelor sau
bataia pleoapelor înseamna promptitudine, bunavointa în interactiune, dar în functie de cultura o
conotatie de prietenie si ostilitate este adaugata în contextul comunicarii.

Contactul vizual este un canal de mare relevanta în cunoasterea celuilalt si interpretarea

gândurilor, afectelor si a intentiilor sale. De exemplu, evitarea privirii unei persoane poate sa
însemne (daca se priveste în alta parte) dispret, dezinteres etc. iar daca se priveste în jos – rusine,
vinovatie, timiditate. Pe de alta parte, privirea insistenta poate semnifica pretuire, simpatie,
interes.

Contactul vizual are o mare variabilitate cultural - sociala. De exmplu, în societatile feudale, în
special în cele imperial-asiatice, pentru oamenii de rând era indecent sau chiar interzis sa se uite
în ochii nobililor si cu atât mai mult ai împaratului. Urme mai vagi sunt si astazi, inclusiv în
societatile democratice, unde a-ti înfrunta privirea cu seful nu e deloc recomandabil.

si o intonatie ascendenta sau descendenta transmite mesaje importante. Un timbru descendent

este asociat cu declaratiile, siguranta si dominanta, în timp ce unul ascendent este caracteristic
întrebarilor, nesigurantei, sumisiunii. Totusi, lucrurile nu stau mereu asa. Daca vorbesti cu un
australian, de exemplu, vom observa ca de multe ori afirmatiile sale suna a întrebare din cauza
intonantei ascendente. Prin urmare, opiniile sale mai putin sigure si mai putin categorice sunt
importante pentru faptul ca reduc probabilitatea unui conflict. Totusi, din alte puncte de vedere
australienii încep sa se afirme mai mult- cel putin femeile australiene. Cercetarile comparative
arata ca în ultimii cincizeci de ani timbrul vocii femeilor din Australia a devenit mai jos. Vocile
barbatilor si femeilor tind sa fie din ce în ce mai apropiate, ca frecventa vocala, si acest lucru se
întampla pentru ca femeile abandoneaza tonurile sumisive si încep sa se apropie de felul de a
vorbi masculin.

Un loc aparte printre mijloacele de comunicare sonora nonverbala îl ocupa fluieratul. În afara de
binele cunoscutele sale codificari utilizate în sport si în domeniul militar, fluieratul s-a dezvoltat
si ca limbaj alternativ, menit sa se substituie total vorbirii atunci când distanta dintre emitator si
receptor este prea mare. Cazul cel mai spectaculos este cel al obiceiului populatiei Guanche din
insulele Canare de a conversa prin fluieraturi pana la distante de cca 5 km. Astazi acest sistem
neobisnuit de comunicare nu se mai mentine decat în insula La Gomera. De remarcat e faptul ca
semnalele nu codifica aici notiuni sau cuvinte, ci chiar sunetele limbii, ceea ce apropie aceasta
modalitate de transmitere a informatiei de schema de principiu a functionarii telefonului.
Daca în cadrul culturii sus amintite fluieratul era un gest normal, în societatile europene
fluieratul pe strada, mai ales dupa reprezentantele sexului feminin, este considerat o insulta, sau
daca nu, în orice caz, este privit ca un gest nepoliticos.

O alta trasatura importanta a limbajului non-verbal este atingerea. S-a afirmat ca cea mai mare
parte a societatilor evoulate nu sunt societati tactile. Cea mai mare parte a atingerilor verticale
implica o persoana dominanta care atinge un subordonat dar se poate întampla si invers. Daca
tânarul care tocmai fusese atins reactiona punînd la rândul lui mâna pe umarul sefului, acest gest
ar fi sugerat ca sunt mai egali decât sunt în realitate si ar fi putut ameninta autoritatea sefului. În
unele situatii, ca de exemplu plimbarile, oamenii cu un statut social înalt se supara la atingerile
altor persoane. De regula nu le place pentru ca stiu ca ele pot reduce autoritatea.

Unele pot chiar jigni, deocarece comunicarea dintre oamenii de diferite culturi poate avea de
suferit din cauza întelegerii gresite a acestui tip de limbaj. De exemplu, când Regina Elisabeta a
II-a a fost în vizita în Australia în 1992, primul ministru australian, Paul Keating, a luat-o fara sa
se gândeasca de dupa umeri. Pentru multi britanici acest gest a fost ofensator iar presa britanica
de scandal l-a poreclit pe Paul Keating “soparla din Oz". Cei mai multi australieni nu întelegeau
de ce se facea atata scandal. Ei nu si-au dat seama ca pentru britanici acesta era un subiect foarte
delicat. Gestul atingerii bratului sau al umarului pentru a exprima compasiune sau asigurare nu
este permis în aceeasi circumstanta în toate societatile.

Un alt exemplu pentru sustinerea aceleiasi idei este urmatorul : a fost un caz în care un lider
sovietic, dupa o conferinta în SUA si-a manifestat prietenia dintre cele doua natiuni prin
împreunarea mâinilor peste cap, un gest care pentru americani înseamna triumf.

Ridicatul din umeri este în planul gesturilor eschivarea prin excelenta. Din acest motiv nu este
deloc surprinzatoare frecventa sa.
În comunitatile unite unde oamenii îsi adreseaza constant cereri unii altora pentru favoruri sau
informatii si trebuie sa existe un mod de a refuza aceste cereri fara a se supara. Ridicatul din
umeri poate fi realizat în mai multe feluri, în functie de felul în care se combina diferitele sale
componente- înaltarea umerilor ridicarea bratelor, aratarea palmelor, ridicarea sprâncenelor si
întoarcerea capului. Felul în care oamenii combina aceste elemente depinde foarte mult de
mediul lor cultural de provenienta.
În faimoasa cercetare facuta pe italieni si evrei în New York, David Efron a observat ca în timp
ce italienii tind sa gesticuleze folosind o circumferinta larga în miscari, evreii est-europeni au
obiceiul de a –si tine coatele apropiate de corp. Aceste diferente sunt observabile si în felul în
care ridica din umeri. Italienii tind sa ridice din umeri ridicînd totodata si bratele, în timp ce
evreii est- europeni tind sa ridice umerii tinînd bratele apropiate de corp. Gestul facut de italieni
este mult mai expansiv, bazându-se pe autoapararea oferita de umerii ridicati. Ridicatul din
umeri este dublu defensiv la evreii est-europeni pentru ca se bazeaza pe protectia oferita de
umerii ridicati dar si pe apropierea coatelor de corp. Faptul ca nu se vad coatele reduce si
probabilitatea ca gestul sa para dominant.

Pe de alta parte, la francezi acest gest tinde sa fie si mai economic. Deseori aceasta consta numai
într-o eschivare schitata cu gura, unde gura imita un “U" rasturnat, coborînd mandibula, tinand
buzele împreunate si tragând simultan colturile gurii în jos. Eschivarea clasica la francezi este
însotita de expresia Boff , o exclamare care rezuma foarte exact tonul plictisit si dispretuitor pe
care francezii l-au adaugat la mesajul de baza al ridicarii din umeri.

De fapt, ridicatul din umeri la francezi are deseori un ton dispretuior aproape, ca si cum autorul
gestului ar spune : “ nu am ce sa comentez, sunt plictisit si neinteresat si oricum este irelevant!"
Acest mesaj este foarte diferit de cele comunicate de alte variante etnice ale gestului – de
exemplu italienii par sa spuna: “ ce legatura are asta cu mine, sunt nevinovat!" iar mesajul
transmis de evreii est-europeni este ceva de genul: “ ce pot face eu, nu am nici o putere".

În ceea ce priveste indicatorii corporali, putem afirma ca atributele pe care le cauta barbatii si
femeile la parteneri sunt totusi foarte susceptibile la influenta culturii, modei si a circumstantelor.
Atributele fizice pe care barbatii din societatea noastra le considera atragatoare la o femeie sunt
adeseori foarte diferite de cele care maresc pulsul în alte parti ale lumii. În societatea noastra au
existat variatii istorice foarte puternice si profunde în notiunea despre frumusete. Sa comparam,
de exemplu, delicioasele femei durdulii pictate de Rubens cu modelele slabe si Calistele
Flockhart de astazi.

Cel mai evident este când luam în considerare modelul de frumusete asiatica sau africana în
comparatie cu modelul de frumusete european. Înca o data contextul socio-cultural îsi pune
amprenta asupra modului în care sunt perceputi oamenii: standardele de frumusete, inclusiv a
fetelor umane, variaza de la o cultura la alta. si aici se ia în consideratie distinctia între “cultura
individualista" si “cultura colectivista", pe baza rolului acordat individului, respectiv
colectivitatii, ca orientari ale valorilor fundamentale. Sub acest raport individualism - colectivism
Franta, Italia, Olanda si România apartin culturii individualiste si acest lucru ar putea explica cel
putin partial stereotipul atractivitatii fetei feminine.

În cultura europeana fata ovala este considerata ideal al frumusetii. Daniel McNeill observa ca
fata ovala este modelul perfectiunii în sculptura greaca si romana si a dominat mare parte din
pictura Renasterii. Mozaicul de pe peretele din stanga al Bisericii San Vitale din Ravena o
înfatiseaza pe împarateasa Bizantului, Teodora, înconjurata de curtea sa. Fata acestei splendide
împaratese are forma ovala, iar alaturi de ea este prezentata o femeie din suita împaratesei care
are fata triunghiulara. Contrastul este izbitor: frumusetea sta în fata ovala.

Trebuie adaugat si faptul ca pictura religioasa crestina, sub influenta artei bizantine a consacrat
fata ovala a Maicii Domnului. Nici intentia mass-media nu trebuie ignorata. La televiziune, în
general, ne sunt prezentate cu precadere fete frumoase, adica ovale. Aceste fapte conduc spre
ipoteza învatarii socio-culturale a standardelor de atractivitate a fetei feminine si explica
motivele pentru care acest model este considerat frumos.
O alta caracteristica a limbajului non-verbal care a luat diverse forme în timp este
disponibilitatea. La majoritatea mamiferelor este cel care face avansurile aratând femeii cât este
de puternic, sanatos si plin de resurse si ca va fi un partener perfect. Totusi la oameni se întampla
invers pentru ca majoritatea semnalelor de disponibilitate sunt transmise de femei – femeile sunt
cele care se îmbraca elegant, îsi aranjeaza parul, se dau cu parfum si se machiaza. Dar lucrurile
nu au stat întotdeauna asa. De exemplu, în Anglia secolului al XVII-lea, pe vremea dandy-lor,
barbatii educati erau cei care se îmbracau ca niste pauni iar sotiile lor aratau ca niste paunite
saracacioase. La fel de adevarat este astazi ca daca femeile sunt cele care îcearca sa fie
atragatoare din punct de vedere sexual, barbatii preiau o parte din ce în ce mai mare a nevoii de a
cheltui bani pe haine, de a avea o tunsoare la moda, de a folosi apa de colonie si lotiuni
parfumate. Hainele, bijuteriile si parfumul sunt toate purtate si de barbati si de femei.

Exista si alte forme de reclama sexuala pe care persoana respectiva nu le poarta - este vorba de
bogatii, de posesiuni. În domeniul acesta barbatii fac cele mai mari eforturi investind în masini,
apartamente si aparatura electronica pentru a putea impresiona membrii sexului opus. De
exemplu, la tigani, exista obiceiul de a cumpara viitoarea sotie în aur: viitorul sot plateste
familiei alesei lui greutatea fetei în aur.

Mauss (1935) a definit tehnicile trupului ca felul în care oamenii, în societatea lor de bastina, stiu
ca prin traditie sa-si foloseasca trupul. Hewes a descris în 1957 distributia a peste o suta de
variante a posturilor umane. Aceste posturi primesc conotatii diferite de la o cultura la alta:
postura deschisa a femeii: coatele departate de corp, picioarele apropiate, bratele încrucisate
versus postura închisa: coatele apropiate de corp, genunchii departati, picior peste picior, este
judecata pozitiv în SUA dar considerata imorala în Japonia.

Cel mai cunoscut exemplu al diferentelor culturale în cazul limbajului trupului îl reprezinta
miscarile de negare / de afirmare facute din cap. Asa cum remarca Jakobson în 1972 , se pot
distinge trei patternuri în Europa :
• Miscare verticala pentru “da" si miscare orizontala pentru “nu"
• Miscare orizontala pentru “da" si aplecarea capului pe spate pentru “nu"
• Aplecarea capului în fata pentru “da" si pe spate pentru “nu".

Un alt exemplu este aratarea limbii, care în Europa este înteleasa ca un teasear, ca o cicaleala iar
în Tibet acest gest este folosit în salut. Gestul OK în America este perceput în functie de cultura:
ca zero în Franta , bani în Japonia sau este o aluzie la homosexualitatea cuiva în Malta si o
amenintare cu moartea în Tunisia. De asemenea, exista posibilitatea exprimarii aceleiasi idei prin
gesturi asemanatoare: de exemplu, rusul ridica degetul mare în pozitie verticala, francezul îsi
duce la buze aratatorul si degetul mare unite la vârf, brazilianul îsi strânge între degete lobul
urechii ; acesta din urma îi semnaleaza altui barbat trecerea unei femei frumoase ducând mâinile
la ochi în pozitia binoclu, în timp ce italianul se trage cu aratatorul de pleoapa inferioara, daca nu
cumva este sicilian, fiindca atunci se va ciupi usor de obraz.

Aratatorul si degetul mijlociu formând litera V semnifica “victorie" si “pace" numai daca podul
palmei este orientat spre interlocutori, spre public. Daca este îndreptat catre cel care face semnul
este considerat pentru britanici un gest obscen. Pentru europenii continentali ambele versiuni ale
gestului semnifica victorie. Este interesant ca semnul victoriei cunoscut astazi în cultura
occidentala, prin anii saizeci ai secolului trecut avea înca pentru persoanele vârstnice din Sua o
semnificatie obscena, simbolizând picioarele desfacute ale unei femei. Mâna cu degetul mare în
pozitie verticala si cu celelalte degete strânse echivaleaza în SUA, Rusia sau Franta cu adresarea
unei felicitari pentru un lucru bine facut. Originea gestului se pierde în negura timpului. În Roma
antica, viata unui gladiator deosebit de curajos era crutata daca împaratul îndrepta degetul mare
în sus; daca îl îndrepta în jos, era condamnat la moarte.

Roger E. Axtell considera ca industria cinematografica a Hollywoodului ar fi “vinovata" de

punerea în circulatie a acestei explicatii si îl citeaza pe Desmond Morris, care aprecia ca este
vorba de traducerea gresita a expresiei latine “pollice verso" prin “îndreptarea degetului mare în
jos". În realitate, sustine Desmond Moris, când se rostea crunta condamnare nu era obiceiul de a
se orienta degetul mare în jos. Mai mult , nici pronuntarea verdictului imperial “el va trai" nu era
semnalizata de ridicarea policelui. Chair daca originea semnului – emblema despre care am
amintit ramane neclara, cinematograful l-a pus în circulatie aproape în întreaga lume, mai cu
seama în America de Nord si Europa.

si în România acest gest a fost adoptat de la americani. Când presedintele SUA, George W. Bush
a vizitat România (23 nov 2002) dupa summitul istoric de le Praga, unde s-a consfiintit intrarea
tarii noastre cu drepturi depline în NATO, dupa încheierea discursului din Piata Revolutiei din
Bucuresti, raspunzînd ovatiilor miilor de participanti la miting, nu a rostit nici un cuvânt : a
ridicat doar bratul, cu pumnul strâns si cu policele în sus. Toti am înteles ca România facuse un
pas important si foarte bun totodata. Doi ani mai tarziu, la alegerile locale din 2004, Capitala era
împanzita cu afisele candidatilor cu policele în sus.

Înca o dovada a faptului ca România a adoptat acest gest tipic american este faptul ca la
restaurantul McDonald’s din Piata Unirii existau cateva siluete desenate pe carton si atârnate pe
tavan cu un fir subtire, aproape invizibil. Înfatisau un barbat tânar, tinand în mana o punga
inspcriptionata cu emblema celor doua arcuri aurite iar cealalta mâna era cu pumnul strâns si cu
degetul mare orientat în sus. Sub siluete scria : “la placinte înainte". Preluarea gestului cu degetul
mare orientat în sus constituie înca o dovada a mcdonaldizarii comunicarii nonverbale. Într-un
cotidian românesc de mare tiraj, sub fotografia presedintelui Poloniei, Aleksander Kwasnievski
(acesta era cu pumnul strâns si cu degetul mare îndreptat în sus, scria: “Kwasnievski l-a contrazis
pe Bush pe limba lui". Asadar, limbajul gestual al americanilor tinde sa fie adoptat tot mai mult
si în tot mai multe tari de catre oamenii politici si de aici în rândul maselor.

Explicatia unor gesturi îsi are originea în simbolism, asa cum este sustinuta ideea gesturilor
insultatoare sau acoperirea gurii în vreme ce se casca – acum este un semn de civilizatie dar
initial a fost o forma de protectie împotriva factorilor nocivi. Aceste gesturi provin din credinta
într-un ochi rau, malefic sau într-o influenta demonica printr-o practica magica. În cele mai
multe cazuri traditia gesturilor s-a pierdut. Pare “natural" sa-ti exprimi dispretul scuipând si
bucuria batând din palme sau salutul prin strângere de mâna- cei care le fac rareori pot da o
explicatie plauzibila a gestului lor.

Limbajul culorilor este un un alt domeniu care isi manifesta specificitatea in functie de contextul
socio- cultural. Culoarea, dincolo de perceptia ei afectiva, este si o oglinda a personalitatii
noastre si deci influenteaza comunicarea. Semnificatia culorilor poate fi diferita în diferite
culturi. De exemplu, în China rosul este asociat cu bucurie si festivitate iar în Japonia cu lupta si
mânie. În cultura indienilor americani semnifica masculinitate . În Europa semnifica dragoste, în
SUA comunism. În tarile cu populatie africana negrul sugereaza binele iar albul raul. Pentru
europeni, negrul este culoarea tristetii în timp ce aceste stari sunt sugerate la chinezi si la
japonezi prin culoarea alb.

– Dinu, Mihai . “Comunicarea" . editura ALGOS Bucuresti 1994

- Cole, Michael , Means, Barbara “Comparative Studies of How People Think" 1981
- Feyereisen, Pierre. “Gestures and Speech" Cambridge University 1991
- Ilut, Petru “Sinele si cunoasterea lui" .Polirom 2001
- Gudykunst, Ting “Communication in personal Relationships Across Cultures" Sage
Publications 1996