11.

Metodologia recuperativ-corectiva in deficientele asociate

A. Terapia in autism
Dificultatile in terapia autismului sunt determinate de faptul ca dezvoltarea neuniforma,
heterocronica a autistilor se deosebeste de intarzierile in dezvoltare specifice celorlalte
categorii de persoane cu handicap. Aceasta dezvoltare ne spune ca ei se dezvolta inegal, in
salturi, cu discrepante intre procesele si functiile psihice. Specific autistilor este ca dupa
evaluare se constata ca deficienta intr-o arie a psihicului poate sa nu fie legata de deficiente
ale altor functii si procese psihice. Este dificil sa se fixeze strategii educationale si de
recuperare pentru acesti subiecti. Exista mari dificultati in caracterizarea comportamentului si
a stilului de invatare la autisti.
Acest tablou necesita pentru recuperare un demers multidisciplinar, in care psihologul va
trebui sa colaboreze cu medicul, educatorul si parintii. Domeniul in care autistii au cel mai
mult nevoie de ajutor este cel legat de simptomele comportamentale si tratarea lor si in cadrul
acesto tulburari trebuie pus accentul pe tratarea hiperactivitatii, izolarii, stereotipiei,
autostimularii, agresivitatii sau a comportamentelor sociale inadecvate.
Studiul literaturii de specialitate ne permite sa extragem cateva consideratii esentiale
legate de trasaturile sau caracteristicile programelor destinate autistilor. Aceste elemente sunt
subliniate de multi autori:
- autismul este o tulburare complexa, caracterizata printr-o dezvoltare si un
comportament anormal;
- indivizii cu autism sunt o populatie extrem de heterogena, care prezinta o serie variata
de nevoi educationale, deoarece au o paleta foarte larga de tulburari;
- majoritatea autistilor este formata din indivizi cu polihandicap sever, avand afectate
numeroase domenii ale psihicului: comunicarea, cognitia, motricitatea si perceptia;
- un obiectiv fundamental al educarii si recuperarii autistilor este acela de a-i face sa
functioneze in medii din ce in ce mai putin restrictive;
- este necesara utilizarea unor programe bazate pe modificarea comportamentului
acestor elevi si pe invatarea unor comportamente noi cu un pronuntat caracter
adaptativ;
- programele de educatie si recuperare pentru autisti sunt deosebit de complexe, ele
utilizand strategii educationale specifice si un curriculum destinat functionarii
independente;
Donnelan arata ca pe plan international exista prea multe progame slabe, prost articulate
si bazate pe notiuni neclare. Tot el spune ca nu exista o serie de servicii de educatie potrivite
pentru autisti. Interventia recuperatorie in autism este de doua tipuri:
- indirecta sau non-operanta, adica intervenim asupra altor persoane care au legatura cu
autistul;
- utilizarea de tehnici de comportament:
Interventiile indirecte se bazeaza pe conceptia lui Kanner potrivit caruia parintii acestor
copii sunt inteligenti obsesivi si formali. A considerat ca autismul este determinat de cauze
psihologice. Alti cercetatori (Bettelheim) a spus ca autismul e determinat de relatiile
patologice dintre familie si propriul copil autist. El a mai aratat ca autismul este o retragere
dintr-o lume respingatoare, recomandand o serie de solutii printre care si cea care prevedea
separarea copilului de mama. Altii (Slurck) considerau ca dificultatile in relatiile cu parintii
care determina comportamentele dezadaptative ale autistilor se pot rezolva printr-un tratament
care sa includa ambii parinti ai autistului in cadrul unui proces terapeutic. Slurck recomanda

constituirea unui grup format din copil si ambii parinti. Alti specialisti au respins utilizarea
psihoterapiei in cazul autistilor, aratand ca acestea se aplica doar pentru copilul bolnav psihic.
In loc de psihoterapie ei recomandau ludoterapia ca fiind mai eficienta.
Cu privire la procedurile comportamentale, acestea au vizat cele mai multe studii cu
scopul de a modifica comprotamentele autistilor spre a le facilita / construi o serie de recatii
adecvate la mediul inconjurator. Indiferent de tehnica, constatam doua cai de adaptare
comportamentului autistilor:
1. Intarirea pozitiva
2. Intarirea negativa
Ambele se folosesc pentru cresterea nivelul adaptarii si obtinerea comportamentelor
dorite, precum si scaderea comportamentelor neadecvate. O alta tehnica folosita in intarirea
comportamentala este legata de pastrarea neschimbata a mediului din jurul copilului. Prin
aceasta se previn situatiile neplacute de discomfort psihic. Majoritatea programelor
educationale pentru copii autisti se ocupa de problematica adaptarii comportametului
autistilor.
Falvey s-a ocupat de structura curriculumului pentru autisti, tot pe baza de schimbari
comportamentale. El sugereaza organizarea curriculumului pentru autisti pe domeniile sau
domeniul in care adultii autisti urmeaza sa functioneze. Aceste domenii ar fi 4:
- autogospodarirea;
- recreere, distractie;
- invatarea unor elemente vocationale;
- functionarea autonoma in cadrul comunitatii.
Se pot dezvolta aici deprinderi si capacitati specifice pe linia autoservirii, de ordin social,
in comunicare etc. Este util sa se formeze deprinderile intr-un mediu natural pe cat mai mult
posibil. Scopul esential al programelor destinate autistilor este de a ii pregati pe acesti elevi sa
functioneze cu succes in diverse medii naturale, cat mai variate. Mediile ar trebui sa fie cat
mai putin structurate si restrictive, care sa sprijine integrarea in comunitate, iar scoala trebuie
sa formeze deprinderi variate, care sa le asigure copiilor autisti o functionare independenta in
cat mai multe domenii.
Metoda sugerata de Falvey, mai concret, este metoda integrarii intr-o secventa
educationala unica a cat mai multor secvente de invatare specifice.
Actiunea terapeutica pentru atingerea obiectivelor majore din recuperarea autistilor (cele
referitoare la functionarea cu succes in medii cat mai variate) se realizeaza pe doua directii:
- pana la varsta de 14-15 ani, largirea experientei pe domeniile in care copilul este cel
mai putin dezvoltat;
- dupa aceasta varsta, folosirea eficienta a obsesiilor si stereotipiilor sale;
Din punctul de vedere al metodologiei recuperarii autistilor, cat priveste contactul cu
copiii acestia, comunicarea, ne bazam pe evitarea confruntarii directe; comunicarea se va
realiza tinand seama de trei elemente esentiale: copilul nu va fi privit in ochi, tonul utilizat de
terapeut trebuie sa fie scazut si bland, nu se vor da ordine autistului pe ton imperativ;
Relatia adult copil autist se realizeaza cel mai bine tinand cont de urmatoarele:
- apropierea de copilul autist trebuie sa se faca din fata si nu din lateral;
- apropierea de copilul autist e bine sa se faca la nivelul ochilor lui;
- este util sa se explice copilului autist intentia pe care o avem inainte de a atinge copilul
folosind mijloace specifice;
- activitatile tactile trebuie precedate de atingeri treptate;
- activitatile trebuie exemplificate de terapeut pe propria persoana;

activitatea trebuie gradata ca dificultate, pentru a trezi increderea copilului;

imbratisarile trebuie folosite ca o intarire pozitiva a performantelor realizate de copilul
autist;

In scolile pentru autisti existente, se realizeaza trei categorii de educatie in mare:

- educarea comportamentului social elementar;
- coretarea sau compensarea dizabilitatilor specifice;
- invatarea de cunostinte si deprinderi necesare functionarii ca adult civilizat;
Aceste trei forme se realizeaza simultan. Ele se potenteaza una pe cealalta, determinand
in final maturizarea naturala a fiecaruia dintre copiii respectivi.
In orice scoala pentru autisti, este necesara o camera izolata in care copilul sa stea sa tipe,
insotit de un adult, pana cand ii trece supararea. Mediul scolar si familial pentru autisti
trebuie a fie afectuos si securizant. Se recomanda in orice scoala cooperarea cu un psiholog
scolar cu experienta in conditionarea operanta. Se mai recomanda si utilizarea tehnicii care
prevede impartirea activitatii in pasi mici; nu se va trece la urmatorul pas decat daca pasul
anterior a fost realizat corect.
Metodele de terapie cel mai frecvent utilizate cu copiii autisti sunt:
1. Metodele de stimulare senzoriala (cu precadere tactile). Acestea cauta sa remedieze
perceptia modificata a copilului autist. Se pleaca de la premisa ca autistii pot avea praguri de
sensibilitate foarte scazute sau ridicate fata de normali. Aceste praguri, modificate, sunt
evidentiate la stimulii tactili si sonori. Hipersensibilitatea autistilor la atingere poate fi
diminuata prin mangaierea capului cu materiale moi. Reducerea sensibilitatii tactile la nivel
normal dezvolta in paralel vorbirea, afectivitatea si reduce conduitele stereotipe ale autistului
(leganatul stimuleaza sistemul vestibular, cereblul si vorbirea autistului; resucirea pe un scaun
rotativ reduce miscarile stereotipe si hiperactivismul unor autisti; exercitiile de presopunctura
realizate o ora pe zi duc la calmare etc.). Activitati pentru stimularea senzorial-tactila:
- imbratisari ferme si frecarea pe spate;
- rostogoliri pe diferite suprafete;
- ascunderi si cautari sub perne, paturi etc.;
- impachetari cu exercitarea unor presiuni moderate;
- exercitii de tarare pe diferite suprafete;
- exercitii de rotire pe scaune rotative;
- exercitii de presiune realizate prin atingerea unor zone ale corpului;
- mers descult pe diferite suprafete interioare sau exterioare.
Pentru desensibilizare tactila, exista indicatiile urmatoare:
- terapeutul sa fie sensibil;
- sa evite impunerea stimularilor senzoriale;
- sa evite ciufulirea parului, mangaierea capului fara o cauza anume;
- sa evite gadilarea sau alte atingeri usoare;
- sa evite atingerile intamplatoare sau cele ce vin din spatele copilului;
- sa evite includerea in activitati fortate sau neplacute pentru el;
- sa intrerupa imediat activitatile care determina dureri, frica, hiperactivitate sau alte emotii
negative ale copilului.
2. Ludoterapia. Aceasta se realizeaza pe trei directii: cu partile corpului, cu mingea, prin
jocuri de constructie. Forma de organizare jocuri pentru 2 persoane. Modalitatea de
proiectare a activitatilor trece progresiv de la exercitii cu anumite parti ale corpului la jocurile
cu mingea. Forma de realizare in cadrul jocurilor copilul autist sa stea in bratele terapeutului

cu spatele lipit de pieptul lui. Cu privire la jocurile de constructie, s-a remarcat ca unii autisti
au rezultate deosebite in jocurile cu puzzle.
3. Artterapia. Aceasta cuprinde diferite forme, de la meloterapie, la pictura, desen, cu
trasaturi specifice in cazul autistilor. Meloterapia se foloseste ca mijloc de relationare intre
terapeut si copil, pentru ca de regula copii autisti drefuza sa comunice prin vorbire dar prefera
sa isi utilizeze aptitudinile muzicale. Muzica a fost deseori utilizata ca instrument
complementar in procedeele terapeutice si ca agent de reintarire pentru invatarea altor
comportamente. Conform lui Alvin, odata ce balansarea copilului e armonizata cu masura
muzicii, terapeutul poate modifica tempoul spre a vedea reactia copilului fata de schimbare.
Se asigura un contact incipient cu autistul si se sparge proverbiala izolare.
Dansul are valente terapeutice la autisti, atunci cand se asociaza cu ritmul. Copilul autist
isi poate exprima sentimente si poate atinge un stadiu non-verbal al comunicarii. Kaufman a
standardizat o tehnica prin care il determina pe autist, dupa ce e stimulat o anumita perioada,
sa se deplaseze impreuna cu terapeutul in ritmul ales impreuna.
Pictura si desenul diminueaza tensiunile, asigurand terepeutului un prim contact cu
autistul si reprezentand totodata o sursa de informatie.
4. Terapia comportamentala
Aceasta urmareste cu precadere formarea deprinderilor comportamentale adaptative, cum
ar fi comunicarea, si descurajarea comportamentelor dezadaptative de tipul agresivitatii.
Fernster a fost primul care a sesizat posibilitatea aplicarii principiilor invatarii la copiii autisti.
Studiile sale au fost continuate de un grup de teoreticieni ai invatarii sociale, din care fac parte
si Lovaas, Berberich, Perloff etc. Fernster a sesizat primul inexistenta agentilor de reintarire
achizitionati la copiii autisti. Chiar daca ei par sa reactioneze la agentii primari (hrana, bautura
etc.) ei uita ulterior raportul intre acesti agenti primari de intarire si adultii care il ofera.
Agentii de reintarire sociala (lauda, incurajarea etc.) sunt deseori ignorati de catre autisti.
Abordarile moderne pun accentul pe necesitatea crearii unor aptitudini sociale si a unor
comportamente lingvistice minime. Se porneste de la ipoteza conform careia copiii autisti sunt
mai degraba incapabili sa isi exprime comportamentele acceptabile sau previzibile. In clinica,
s-a demonstrat eficacitatea principiilor conditionarii operante in modificarea
comportamentului autodistructiv la copiii autisti prescolari.
Influentele curentului behaviorist din psihologie, bazata pe studierea legaturii dintre
stimuli si reactiile subiectului, au fost transpuse in cazul terapiei comportamentale in autism.
Lovaas este inventatorul terapiei ABA, adica Applied Behavioral Analysis. El a aplicat pentru
prima data tehnicile acestea in 1987. ABA este cea mai veche si cea mai studiata metoda
terapeutica pentru autism. A generat si numeroase controverse din cauza ca este foarte
intensiva si a fost criticata pentru ca ar produce comportamente robotizate si mecanice la
copiii autisti. Institutul Lovaas sustine ca aceste comportamente mecanicizate sunt tocmai
consecinta aplicarii metodei in mod defectuos.
In esenta, metoda ABA este un program de invatare foarte riguros structurat si deosebit de
intensiv, cu o durata de 40 de ore pe saptamana. Lectiile de invatare sunt fragmentate pana la
cele mai mici si simple elemente. Elementele sunt invatate prin repetarea perseverenta a unor
secvente de invatare. Se numesc DDT (Discrete Trial Therapy). In secventa de invatare se
prezinta copilului un stimul, sau se insista intensiv pe realizarea unor comportamente simple
(gen atinge asta!, uita-te la mine! etc.). Comportamentele adaptate si raspunsurile corecte
sunt recompensate cu o multime de intariri pozitive. Comportamentele incorecte sau
inadecvate sunt ignorate.

La inceput, copilul autist poate fi recompensat chiar si pentru realizarea unui lucru
apropiat de rezultatul final asteptat, urmand ca ulterior sa execute comportamentele din ce in
ce mai corect iar asteptarile fata de el vor fi ridicate. Pe masura ce avanseaza, recompensele
initiale materiale vor fi inlocuite cu recompense sociale. Pe masura ce isi insuseste priceperile
si deprinderile cele mai simple si invata sa le generalizeze, acestea se vor constitui apoi ca
elemente pentru alte activitati mai complexe (dezvoltarea limbajului, a imitatiei, formarea
capacitatii de a interactiona social etc.).
Programul tipic ABA se intinde 40 de ore saptamanal, desfasurate intensiv, de tip unu la
unu si, de regula, se organizeaza pe durata mai multor ani. Activitatile de invatare pot fi
desfasurate de catre specialisti, de catre voluntari ghidati de un expert sau chiar de familia
copilului autist. La inceput, lectiile pot debuta la domiciliul copiilor autisti, iar mai tarziu,
observandu-se progrese, specialistii recomanda ca activitatile sa se desfasoare si in alte medii.
Terapia ABA este impartita in secvente temporale pentru fiecare obiectiv in parte.
elementul cheie pentru reusita terapiei este construirea obiectivelor si fixarea duratei de
indeplinire a acestora, cu masurarea si notarea tuturor progreselor si achizitiilor facute de
copil in vederea atingerii obiectivelor proiectate.
La inceput, intarirea negativa si pedepsele au fost utilizate in cazul catorva copii autisti
prezenti la studiul original. Erau utilizate spre a se diminua anumite comportamente
problematice. Astazi, niciun program ABA nu mai utilizeaza pedepsele si nici intaririle
negative. Majoritatea programelor desfasurate azi utilizeaza doar intariri pozitive si
recompense pentru formarea comportamentelor adecvate la copiii autisti. Primul semn ca un
program ABA este eficient e legat de realizarea unei legaturi stranse intre copilul autist si
terapeut. Cei mai multi copii care iau parte la programele ABA vor solicita ulterior, de regula,
si mai multa terapie ABA, pentru ca se bucura de intaririle pozitive si de recompense.
Istoria ABA a inceput de fapt la mijlocul anilor 1960 cand Lovaas utiliza modificarile
comportamentale in terapia autismului. Dupa aproximativ 27 de ani de experimente apare in
1987 metoda lui Lovaas in versiunea actuala. Ulterior, cercetarile au demonstrat ca subiectii
cu autism care au facut terapie intensiva de 40 de ore saptamanal au inceput sa se comporte
normal dupa doi ai de interventie in proportie de 50% si tot cam 50% au reusit sa absolve
clasa I intr-o scoala normala si fara niciun suport educativ traditional. Lovaas afirma ca nu se
poate vorbi despre o cura un autism pentru ca nu avem identificata variabila organica ce
cauzeaza autismul. Sistemul Nervos este destul de ajustabil iar copilul autist poate deveni
capabil sa intervina asupra deviatiilor sale organice daca utilizam o terapie intensiva adecvata
si daca il invatam cum sa faca acest lucru.
Includerea in clase cu copii fara deficiente este considerata de o parte din specialisti drept
o solutie viabila. In aceste cazuri trebuie sa respectam urmatoarele cerinte:
- asezarea elevului autist in fata sau in spetele sirului de banci;
- gasirea unui loc pentru elevul autist intr-un colt se considera o solutie optima de
majoritatea specialistilor;
- pastrarea unei distante suficiente intre ceilalti elevi si elevul autist pentru evitarea
atingerilor;
- asezarea pe primul sau pe ultimul loc dintr-un sir de elevi;
- eliminarea pe cat mai mult posibil a stimularilor luminoase si a zgomotelor in zona
copiluli autist;
- utilizarea unui scaun rotativ in clasa pentru inhibarea eficienta si instantanee a
comportamentelor hiperkinetice sau agresive ale elevilor autisti.
Integrarea educationala devine o miscare cu dublu sens: de la copilul autist spre lumea
exterioara pentru formarea perceptiilor, dobandirea de cunostinte, de mijloace de comunicare.

Mai frecvent este utilizata integrarea individuala intr-o grupa obisnuita, fiind ceruta de parinti
frecvent si incurajata de specialisti. Se realizeaza in majoritatea cazurilor o integrare partiala
pe o perioada de 2-3 ani, care se completeaza cu un sprijin educativ individualizat
suplimentar. Trebuie sa evitam o integrare salbatica, fara mijloace suplimentare aditionale.
Se mai utilizeaza si o integrare in spitale psihiatrice dar aceasta formula este mai putin agreata
de parinti si specialistii in domeniul psihopedagogiei si psihologiei. Principalul repros adus
unei astfel de integrari este legat de lipsa interventiei psihologice si educationale.
Alta varianta este formarea claselor compacte de elevi autisti. Aceasta varianta trebuie sa
aiba in vedere trei conditii:
- efectiv mic de 4-5 elevi de care sa se ocupe un adult si un educator;
- beneficierea de o echipa pluridisciplinara de sprijin;
- bazarea pe o colaborare stransa intre echipa de interventie si parinti.
Un element central este dat de caietul de legatura dintre specialisti si parinti, completat
zilinic de specialisti si cuprinzand diverse recomandari pentru lucru la domiciliu.
Profesorul Eric Schopler s-a ocupat zeci de ani de clasele integrate, clase in care a pus in
aplicare programul TEACCH (Treatment and Education of Autistic and Related
Communication Handicapped Children). S-au organizat o serie de servicii care acopera
intreaga viata a persoanelor autiste dintr-o perspectiva educationala si de integrare a acestora
in comunitate.
Programul TEACCH asigura formarea adolescentilor si integrarea subiectilor autisti
pentru care a fost creata o doversitate de mijloace de integrare, facilitati rezidentiale etc.
printre care celebre sunt asa-numitele grouphomes acestea constau in case individuale
unde traiesc 5-6 autisti asistati de un tutore.
TEACCH a fost importat si in alte tari. Regula de baza este cooperarea paritala intre
parintii copiilor autisti si specialistii de la toate nivelurile, implicati in aisstenta educationala
si sociala a acestora. Aceasta colaborare se realizeaza in esenta pe 4 directii:
- specialistul ii invata pe parintii copiilor autisti, oferindu-le toate sfaturile de care
acestia au nevoie in ingrijirea propriului copil; el le prezinta parintilor modele de
comportament si invatare si elaboreaza programe individualizate de interventie, care
vor fi exemplificate in fata parintilor;
- parintii ii invata la randul lor pe specialisti pornindu-se de la ideea ca familiile
copilului autist isi cunosc cel mai bine proprii copii si sunt cel mai motivate pentru
terapia tulburarilor pe care acesti copii le au; informatiile oferite specialistilor stau la
baza alcatuirii programelor de interventie;
- specialistii si parintii isi acorda un sprijin afectiv reciproc;
- subsumarea tuturor actiunilor ideii de integrare copilului autisti in societate si ideii de
acceptare a copilului autist de societate. Transpunerea in realitate a acestui deziderat se
refera la faptul ca societatea, in ansamblul sau, trebuie sa inteleaga necesitatile
speciale ale copiilor autisti, trebuie sa le puna la dispozitie diverse servicii sociale,
institutii speciale, programe speciale in gradinite, clase speciale in scolile publice si
chiar tabere de vara.
Planul de interventie personalizat este instrumentul folosit in recuperare. PIP-ul, in cazul
autistilor, trebuie sa tina seama de urmatorii parametri:
- sa se bazeze pe utilizarea eficienta a informatiilor obtinute prin intermediul evaluarii
realizate de cel care construieste programul;
- sa asigure implicarea parintilor copiilor autisti ca pe o resursa valoroasa in construirea
si realizarea programului;

sa evalueze meticulos si permanent progresele realizate de copil;

sa se bazeze pe cunoasterea aprofundata a problemelor particulare a copilului si pe
eliminarea situatiilor care ar impiedica progresele sale;

Pe langa importanta PIP-ului, studiile despre recuperarea autistilor vorbesc si despre

terapia de grup in cazul acestor copii, care are o influenta deosebita in structurarea relatiilor
sociale interpersonale. Terapia de grup, prin activitati ce vizeaza educatia senzoriala, poate
facilita constientizarea propriului corp, acceptarea de sine etc. Planul de interventie in grup
porneste de la unele activitati de joc care sa faciliteze comunicarea si in care copiii sa se simta
confortabil si poate continua cu activitati clasice de meloterapie, masaj etc. Scopul terapiilor
de grup este de a reduce frecventa comportamentelor tipice autismului si de a imbunatati
dezvoltarea relatiilor interpersonale la nivelul fiecarui grup avut in vedere.
B. Recuperarea si educarea orbului surdomut
Factorii care influenteaza recuperarea orbului surdomut tin de:
- varsta la care principalii analizatori si-au pierdut functia;
- existenta unor resturi de auz si de vaz la subiect;
- nivelul dezvoltarii vorbirii in momentul instalari handicapului;
- dezvoltarea psihofizica generala;
- prezenta sau absenta deprinderilor de viata cotidiana, autoservire si a cunostintelor
elementare despre obiectele si fenomenele lumii inconjuratoare;
- caracteristicile trasaturilor de personalitate ale fiecarui individ in parte;
- gradul de elaborare a proceselor compensatorii la fiecare subiect in parte;
Recuperarea se considera ca are un nivel satisfacator atunci cand orbul surdomut are
dezvoltata comunicarea la un nivel inteligibil si cand invata o profesiune elementara.
Principiul fundamental al recuperarii orbului surdomut consta in trecerea treptata de la
formarea deprinderilor senzoriale la formarea deprinderilor cognitive. Exista trei mari Scoli:
Scoala Rusa (avandu-l ca prim reprezentant pe Sokoleanki), apoi Scoala Romaneasca (prof.
Dorin Damaschin a pus la punct o metodologie de recuperare pe 9 etape) si Scoala
Occidentala, indeosebi americana si canadiana, unde ii avem pe Treffry, McInnes.
Metodologia consacrata si pe plan international stabilita de Sokoleanski este bazata pe 5
etape:
1) cunoasterea nemijlocita a obiectelor si fenomenelor inconjuratoare: este elementul
esential al socializarii orbilor surdomuti. Aici are loc procesul de umanizare incipienta
prin integrarea acestora in comunitatea umana si satisfacerea trebuintelor acestora in
forme specific umane. Au loc activitati educative pentru invatarea satisfacerii nevoilor
elementare de hranire, ingrijire, autoservire, viata cotidiana civilizata. Se recomanda
introducerea acestei persoane in cunoasterea mediului inconjurator, antrenandu-se
spiritul de observatie si pipaitul activ. Mediul este cunoscut intuitiv, iar acest lucru se
realizeaza prin:
- familiarizarea treptata a individului cu polihandicap cu elementele inconjuratoare
- diferentierea si clasificarea obiectelor dupa trasaturi caracteristice
- perceperea formei si marimii obiectelor si a relatiilor dintre partile lor componente
- compararea obiectelor si a partilor componente dupa diferite criterii.
Se elaboreaza reprezentari tactil-motorii despre obiectele inconjuratoare. cunoasterea
obiectuala se face prin imitarea unor actiuni in cadrul carora mana subiectului este
condusa de la inceput de educator. Subiectul imita dupa educator anumite actiuni

implicate in perceperea obiectelor inconjuratoare. imitarea are un rol important deoarece

asigura impulsul actiunii si constituie modelul actiunii cu obiectul totodata. Prin imitatie
se dezvolta reproducerea si redarea formei obiectelor. Acest lucru se realizeaza prin
modelarea actiunii in diverse materiale plastilina, lut, betisoare etc.
Imitatia se face in trei faze: intuirea obiectului, imitarea gestului de reproducere a
obiectului, executia. Toate aceste faze conduc la realizarea procesului de creatie proprie a
modelului intuit. Pentru reusita acestui proces se impune permanent ca obiectul realizat sa
fie comparat cu originalul. De aceea, executia obiectului nou trebuie sa se faca in prezenta
obiectului original prin confruntari continue cu acestea. Intr-o etapa ulterioara,
reproducerea se poate realiza in absenta obiectului modelat. Redarea detaliilor si a
proportiilor diferitelor parti ale obiectelor se poate realiza doar in finalul etapei, in urma
unor exercitii indelungate de construire si reconstruire a numeroase obiecte.
2) formarea limbajului gestual: gestul evocator se constituie treptat, prin trecerea de la
perceptia si reprezentarea particulatului la redarea generalului. La inceput, subiectii
redau doar obiecte concrete prin gesturi. Gestul asociat cu obiectul desemnat areun
caracter evocator. Gestul conduce la actualizarea reprezentarii si la reproducerea
actiunii pe care o semnifica in lipsa obiectului. Gestul generalizeaza, asigurand o
generalizare practica elementara. Numai dupa ce reprezentarile asupra obiectelor sunt
bine consolidate se poate trece cu succes la redarea unor stari sau fenomene mai
abstracte prin gesturi.
3) elaborarea si utilizarea limbajului dactil: se trece de la gesturile evocatoare la semnele
dactile. In aceasta etapa, invatarea alfabetului dactil este o etapa intermediara
importanta pentru invatarea vorbirii. Gesturile sunt inlocuite prin dactileme. Olga
Skorohodova folosea permanent in comunicare o asociere intre semnele dactile si un
cod de semne conventionale proprii. Alti indivizi cu surdocecitate pot fi antrenati sa
comunice prin scrierea sau desenarea in palma a cuvintelor cu ajutorul literelor
alfabetului. Insusirea semnelor dactile asigura insusirea ulterioara mai facila a
alfabetului Braille.
4) invatarea scrierii si citirii: se pot aplica pentru invatarea citit-scrisului urmatoarele
metode: invatarea scrierii in sistemul Braille intepand manual hartia cu punctatorul;
invatarea scrierii Braille folosindu-se masina de scris cu caractere punctiforme;
scrierea si citirea dactile folosindu-se alfabetul dactil. In toate aceste modalitati mana
are un dublu rol, atat de receptie cat si de emisie. Mana este organ de percepere si
vorbire, cu ajutorul ei se scrie si se citeste. Si la orbii surdomuti se poate utiliza
scrierea semnelor pe palma sau in alta parte sensibila a pielii, receptia fiind
dependenta in totalitate de simtul tactil. Toate metodele expuse se bazeaza pe
realizarea comunicarii prin utilizarea motricitatii. Ele au si element de diferentiere, sub
aspect psihologic si evolutiv.
5) dezvoltarea / constituirea vorbirii orale: este etapa care incheie de obicei programele
educative cu acesti indivizi. Se trece de la vorbirea dactila la cea verbala, specific
umana. Inainte de a trece la formarea limbajului oral trebuie sa ne asiguram ca
dezvoltarea perceptiei si reprezentarilor subiectului s-a realizat corespunzator. In
aceasta etapa, principala actiune care trebuie realizata consta in pregatirea motorie a
organelor implicate in procesul pronuntiei. Se efectueaza exercitii specific logopedice,
pentru respiratie, musculatura limbii s.a.m.d. Se cauta realizarea sonorizarii articulatiei
si diferentierea sunetelor in vocale si consoane. Se utilizeaza procedeul pipairii
organelor fonoarticulatorii ale terapeutului, prin aplicarea mainii sau a degetelor
subiectului pe laringe, gat, in regiunea glotei, pe buze, ceafa, vertebre, maxilare, pe
cavitatea nazal-osoasa sau pe suprafata craniana. Dezvoltarea morfo-functionala se

realizeaza prin dezvoltarea mecanismelor periferice ale vorbirii si are in vedere si

antrenarea simultana a mecanismelor asociative centrale care conduc vorbirea orala.
Metodele de invatare a limbajului oral sunt:
metoda fonetico-analitico-sintetica, in cadrul careia se recurge la invatarea structurii
fonetice a sunetelor si pe legarea acestora in cuvinte.
Metoda globala, constand in invatarea unor cuvinte sau sintagme in unitatea lor,
ulterior parcurgandu-se etape de descompunere.

Invatarea vorbirii orale este util sa inceapa prin asocierea pronuntiei cu perceperea
vibratiilor organelor efectorii si cu obiectul concret desemnat. Asocierea elaboreaza
reprezentarea verbala, simultan cu suportul senzorial-concret si semnificatia ei. Si la orbul
surdomut substantivele se invata mai facil decat verbele.
Organizarea recuperarii se face pe baza unui program cu o durata variabila, incepand cu
familiarizarea cu obiectele din mediu si terminand cu elaborarea vorbirii. Durata de timp
necesara elaborarii vorbirii depinde de la un subiect la altul. Uneori, parcurgerea unei etape
poate dura mai multi ani de zile. Sokoleanski arata ca pentru primele etapa durata poate fi de
2-3 ori mai mare decat durata de timp necesara educarii unui copil normal.
Metodologia elaborata de Dorin Damaschin contine unele etape contopite sau reduse ca
durata, in timp ce alte etape au fost prelungite. Ea se bazeaza pe exeperienta dobandita in
recuperarea orbului surdomut Amariei Vasile. Damaschin prezinta schema de recuperare, care
reprezinta un proces de recuperare emblematic in psihopedagogia romaneasca, aand 9 etape:
1. Dezvoltarea si perfectionarea functionala a analizatorilor ramasi intacti. Se face prin
dezvoltarea intuitiei, lucrari manuale.
2. Dezvoltarea functiilor organelor fonatorii prin exercitii speciale.
3. Orientarea in spatiul mic si formarea unor deprinderi de autoservire
4. Cunoasterea nemijlocita a obiectelor din jur.
5. Denumirea obiectelor prin intermediul alfabetului dactil si Braille si comunicarea cu
ajutorul acestora.
6. Demutizarea, folosindu-se procedeul pronuntiei globale a cuvintelor, prin intermediul
sistemului Braille si prin sistemul dactil.
7. Trecerea de la forma globala la cea analitica a pronuntiei si invatarea cuvintelor si
semnelor.
8. Invatarea scrierii prin exercitii cu texte in relief, denumite sistemul Klein. Textele sunt
transcrise de deficient, pronuntate si verbal si exersandu-se astfel vorbirea.
9. Imbogatirea vocabularului in procesul comunicarii si al invatarii cunostintelor.
Metoda se bazeaza pe transpunerea in practica a logicii cunoasterii. Inca Damaschin
prevedea utilitatea folosirii unor dispozitive din tehnica electronica pentru a facilita
comunicarea cu aceste categorii de persoane cu polihandicap. Mijloacele electronice e necesar
sa fie introduse ca ajutoare auxiliare, care prelungesc efectele educative in modalitati noi. El
propunea aparatul Electro-Braille, care ar inlocui activitatea la tabla, folosit ca masina
electrica de stenografiat si ca teleimprimator pentru nevazatorii surzi. Poate fi utilizat ca
dispozitiv de transmitere a informatiilor intre nevazatorii surdomuti.
In prezent, rolul aparatului imaginat de Damaschin a fost preluat de computerele adaptate
la sistemul Braille. Pe plan mondial se folosesc doua categorii de aparate in procesul de
recuperare: Opticon si Teletouch. Opticon este un instrument electronic care reproduce scrisul
tiparit intr-o reprezentare tactila. Dezavantajul ar tine de descifrarea lenta. Teletouch este util

mai ales parintilor cu astfel de copii cu surdocecitate, surzi sau nevazatori. Este un dispozitiv
ce asigura comunicarea intre nevazatori si normali. Persoanele normale scriu mesajul pe
tastatura iar aparatul reproduce fiecare litera in caractere Braille.
Metodologia occidentala elaborata de McInnes si Treffry postuleaza ca scopul oricarui
program pentru acest copii vizeaza ajutorul acordat lor in vederea dezvoltarii maximale a
potentialului lor individual, in ideea integrarii depline in familie si societate. Exista o serie de
reguli:
- Copilul cu surdocecitate poate fi ajutat si educat pentru a se integra in societate daca
nu se depisteaza la acesta nicio leziune cerebrala severa. Diagnosticarea resita poate
duce la plasrea copilului cu surdocecitate in contexte nepotrivite care sa accentueze
manifestarile negative.
- Copilul cu surdocecitate trebuie sa fie expus la stimulari si informatii senzoriale pe
care le poate asimila. Cu cat creste toleranta la stimulare, trebuie crescuta intensitatea
stimulului, pana cand copilul va fi functional intr-un mediu normal.
- Trebuie dezvoltata motivatia pentru cunoasterea mediului copilului cu surdocecitate,
pentru ca acest subiect este privat de stimulii externi esential, care trezesc interesul
pentru lumea exterioara.
- Unele deficiente fizice ale copilului cu surdocecitate pot fi remediate in timp cu
ajutorul unor interventii medico-chirurgicale.
- Copilul cu surdocecitate poate si trebuie invatat sa foloseasca intregul sau potential
senzorial rezidual.
- Copilului cu surdocecitate trebuie sa i se asigura un mediu stimulativ pe care sa il
inteleaga si sa il controleze.
- Copilul trebuie sa beneficieze de un program personalizat permanent, functionarea
continua a unui astfel de program suplinind stimularea de care copilul normal se
bucura pe parcursul orelor sale de veghe.
- Implicarea parintilor este esentiala, familia avand nevoie de o instruire in metodele de
manipulare adecvate in lucrul cu acesti copii, precum si de instruire in organizarea
activitatilor si in tehnicile de comunicare.
Din punctul de vedere al centrelor occidentale, se detaseaza Centrul Rebecca Goodman
din Marea Britanie, acest centru alcatuind un curriculum specific pentru copiii cu
surdocecitate axat pe 4 domenii. Acestea sunt: limbaj si comunicare, dezvoltare personala si
sociala, maturizarea intelectuala, dezvoltarea perceptiva si fizica. Curriculumul se adreseaza
celor cuprinsi cu varste intre 2 si 19 ani. Fiecare individ trebuie sa dobandeasca cel mai inalt
nivel de autonomie personala si sa atinga un maxim de potential in cele mai solicitante
contexte. Se axeaza pe 4 directii curriculumul:
- stabilirea surselor fundamentale de securitate.
- comunicare preformala, explorare coactiva, constientizare si orientare.
- comunicarea simbolica si invatarea conceptului de numar. Tot acum se antreneaza
mobilitatea. Se antreneaza si motricitatea generala si fina, are loc invatarea timpurie prin joc,
se formeaza deprinderi de interactiune sociala si deprinderi privind desfasurarea timpului liber
si a unei ocupatii individuale.
- activitati de curriculum national, de scris-citit in Braille, de dezvoltare a vorbirii si a
independentei in miscare, de educatie fizica, deprinderi de viata independenta, integrare,
educatie culturala si educatie morala si spirituala.