UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMUNICAREA COPIILOR CU DEFICIT DE AUZ

Profesor coordonator: lector univ. dr. Mirela Anghel

Student: Tudorașcu-Dobre Petre-Dragoș

Domeniul de studii: Asistență Socială

An/ Serie/ Grupa: I/ S2/ G4

2022

1
 CUPRINS

1. Comunicarea și importanța acesteia ....................................................................3

1.1. Ce este comunicarea..........................................................................................3

1.2. Comunicarea interpersonală..............................................................................3

1.3. Importanța comunicării în dezvoltarea copiilor................................................3

2. Comunicarea copiilor cu deficiențe de auz............................................................4

2.1. Cum se dezvoltă abilitatea de a comunica în rândul copiilor cu deficiente de

auz.............................................................................................................................4

2.2. Comunicarea interpersonală a copiilor cu deficit în auz ..................................5

2. Concluzie.................................................................................................................6

Bibliografie......................................................................................................................7

2
 1. Comunicarea și importanța acesteia

1.1. Ce este comunicarea

Conform (Anghel, 2007), comunicarea este una dintre cele mai importante și
reprezentative acțiuni desfășurate de oameni, o acțiune în absența căreia nu ne-am putea
imagina o societate umană. Aceasta se poate întâmpla fie spontan, fie în urma unei pregătiri
riguroase în prealabil. Comunicarea nu este doar o simplă emitere de sunete, ci un proces prin
care un emițător transmite o serie de informații unui receptor printr-un anumit canal de
comunicare, cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului.

De asemenea, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul

socializării sale și se dă sens atât informațiilor verbale, prezente în formă orală sau scrisă, cât
și informațiilor non verbale, reprezentate de paralimbaj, mișcările corpului, mimică și
folosirea spațiului (Iovănuț, 2001, p. 5).

1.2. Comunicarea interpersonală

Comunicarea este cea mai importantă și des întâlnită formă de comunicare, o formă de
comunicare de care oamenii depind pentru a avea o existență socială deoarece aceasta este
necesară în viața de familie, în relațiile cu prietenii și pentru activitatea profesională. Astfel,
comunicarea interpersonală are rol de a te ajuta să te înțelegi pe tine și pe cei din jur (Iovănuț,
2001, p. 9). Acest tip de comunicare are loc între două persoane și, pe măsură ce evoluează, îi
ajută pe aceștia să își definească relația. Conținutul acestor conversații poate varia de la intim,
de exemplu atunci când cei doi oameni discută despre o problemă de sănătate cu care unul
dintre aceștia se confruntă, pană la absolut banal, când discuția are ca subiect, de exemplu,
alimentele pe care aceștia urmează să le cumpere la următoarea lor vizită la magazin.
Indiferent de importanța conținutului, toate discuțiile îi ajută pe cei doi oameni să își
înțeleagă și negocieze relația (Floyd, 2013).

1.3. Importanța comunicării în dezvoltarea copiilor

În primii ani ai copilăriei, abilitățile emergente de comunicare și abilitățile de învățare

susțin alte dezvoltări critice. Bebelușul care învață mai ușor să înlocuiască plânsul cu

3
încercări rudimentare de alte forme de comunicare (de exemplu, arătând cu degetul și
îndreptându-și privirea spre obiectul care îi interesează) petrece mai mult timp în stări mai
fericite și este un copil mai ușor de gestionat de către părinți în primele luni de viață
(Crockenberg, 1981). Comunicarea este, de asemenea, principalul mijloc prin care copiii își
construiesc o viață socială și prin care aceștia interacționează cu mediul academic. Astfel,
studii americane arată că preșcolarii care vorbesc clar și își exprimă eficient ideile și nevoile
sunt mai capabili de a face parte din grupurile de joacă și să interacționeze cu ceilalți copiii
(Guralnick, 1999).

2. Comunicarea copiilor cu deficiențe de auz

2.1. Cum se dezvoltă abilitatea de a comunica în rândul copiilor cu deficiente de auz

Limbajul joacă un rol central în dezvoltare. Nu este doar mijlocul de schimb social, ci
ajută la internalizarea normelor sociale și la dezvoltarea controlului comportamental. Unul
dintre cele mai importante aspecte ale auzului este rolul semnificativ pe care acesta îl joacă în
formarea și dezvoltarea limbajului. Astfel, din punct de vedere psihopedagogic, copiii cu
deficiențe de auz se găsesc într-o situație mai dificilă deoarece imposibilitatea perceperii unei
anumite categorii de stimuli duce la o experiență senzorială a lumii fizice mai săracă decât
experiența copiilor care nu au un astfel de deficit, mai ales când vine vorba despre inter-
relaționarea timpurie care stă la baza procesului de comunicare (Popa, 2001). Astfel, Costea-
Bărlițiu (2009) argumentează că ființele umane utilizează informația auditivă pentru a
înțelege limbajul, copilul prezentând la naștere predispoziții perceptive și unelte pentru
învățare care îl fac capabil de recunoașterea pattern-urilor din sunetele verbale, lucru care îi
oferă copilului accesul la structura lingvistică. Această etapă din dezvoltarea timpurie dar
îngreunat considerabil de pierderile parțiale sau totale de auz de care suferă unii copii. Lepot-
Froment & Clerebaut (1996), citați de Anca (2001) argumentează că bebelușii cu deficiențe
de auz prezintă o vocalizare mai săracă, dezvoltarea repertoriului consonantic de la 6-8 luni
este mai puțin extinsă decât la auzitori. La copiii care suferă de surditate, producțiile silabice
sunt aproape nule, în timp ce la copiii auzitori, o dată cu creșterea în vârstă, crește și
repertoriul de cuvinte tri- și poli-silabice utilizat de aceștia.

4
 O serie de cercetări americane (Meadows, 1980) arată că în cazul copiilor cu
deficiență de auz de 4-5 ani, educați în mediu oralist, au un repertoriu de în jur de 200 de
cuvinte, număr ce corespunde și copiilor auzitori de 2 ani și jumătate. De asemenea, la copiii
hipoacuzici sau cu deficiențe de auz severe, există un decalaj între vorbirea impresivă și cea
expresivă, care se reduce treptat odată cu însușirea și dezvoltarea limbajului. Chiar dacă acest
decalaj se reduce în timp, multe dificultăți de exprimare și de formulare verbală rămân.

În cazul copiilor deficienți de auz, învățarea cuvintelor depinde de structura fonetică a

acestora, de frecvența utilizării și de accesibilitatea acestora. Alți factori care influențează
dezvoltarea laturii fonetice sunt aptitudinea individuală psiholingvistică, gradul deficitului
auditiv și momentul în care și-a făcut apariția problema. Dacă hipoacuzia a apărut devreme în
viața copilului, însușirea vorbirii este imposibilă în lipsa unor măsuri de instruire specială.
Dacă deficiența apare după însușirea vorbirii, apar unele neajunsuri în dezvoltarea
vocabularului și în pronunția corectă a sunetelor și a cuvintelor. Deficiențe în vorbire care se
observă frecvent la persoanele cu deficiențe de auz sunt confuzii între consoanele surde și
sonore, confuzii între șuierătoare și siflante, omisiuni ale primei sau ultimei silabe dintr-un
cuvânt, dificultăți în pronunția combinațiilor de consoane și accentuarea deficitară a
cuvintelor, mai ales ne-pronunțarea terminațiilor (Verza, 2003).

Un alt aspect al comunicării afectat de deficiențele de auz este inteligibilitatea

vorbirii. Astfel, în urma unor studii asupra caracteristicilor dezvoltării limbajului verbal la
diferite categorii de persoane cu deficiențe de auz, Verza (2003) scoate în evidență faptul că
la copiii cu deficiențe de auz, intonația, ritmul și debitul vorbirii sunt deficitare, lucruri care
afectează inteligibilitatea. Aceștia prezintă următoarele particularități în vorbire:

 nazalizare excesivă sau absența nazalizării;

 dificultăți în realizarea articulației;
 pattern-uri respiratorii defectuoase, coordonări incorecte ale organelor care se
ocupă de vorbire;
 aritmie și disritmie (diverse neregularități ritmice și pauze nepotrivite în
vorbire).

2.2. Comunicarea interpersonală a copiilor cu deficit în auz

5
 Deficitele de limbaj, despre care am vorbit și în capitolul anterior, pot contribui la
probleme de comportament prin interferarea cu înțelegerea și comunicarea cererilor și
nevoilor către ceilalți și prin interferarea cu reglarea emoțională și comportamentală. Primul
proces este interpersonal, iar al doilea este intrapersonal. Cercetări anterioare au legat ambele
procese de problemele de comportament în rândul copiilor (Cohen, et al, 1998). Copiii cu
hipoacuzie neurosenzorială, în special, prezintă rate mai mari de probleme de comportament
externalizate și anume 30-38%, comparativ cu copiii cu auz obișnuit, ale caror rate sunt de 3-
18% (Barker, et al, 2009).

Primele ființe umane cu care copiii comunică și probabil cele mai importante pentru
dezvoltarea și creșterea armonioasă a acestora sunt chiar părinții acestora. Copiii surzi ai
părinților auzitori sunt unici deoarece sursa dificultăților lor de limbaj este cunoscută și
rezultă din nepotrivirea dintre strategiile de comunicare ale copilului și ale părintelui.
Dovezile pentru acest lucru provin de la copiii surzi ai părinților surzi, care dezvoltă un
limbaj similar cu cel al copiilor cu auz normal (Schick, de Villiers, de Villiers, &
Hoffmeister, 2007). Comunicarea părinte-copil este esențială pentru dezvoltarea și
socializarea copiilor. Copiii cu deficiențe de auz se luptă să comunice cu părinții care aud,
ceea ce duce la frustrare din partea părintelui și a copilului. Neputința de a comunica nevoile
și dorințele sau de a înțelege regulile parentale și societale poate fi un motiv pentru ratele
crescute de probleme de comportament observate la acești copii. Mai mult decât atât, părinții
auzitori ai copiilor surzi tind să fie mai direcți și să dețină o parte mai mare a controlului în
interacțiunile cu copiii lor (Barker, și alții, 2009).

3. Concluzie

Comunicarea joacă un rol foarte important în formarea tuturor copiilor. Aceasta poate
fi îngreunată atunci când un copil are o deficiență senzorială, cum ar fi un deficit în auz.
Astfel, copiii care suferă de probleme auditive au dificultăți pe tot parcursul învățării
comunicării (au un vocabular mai sărăcăcios, care se dezvoltă mai lent decât la copiii fără
probleme de auz, inteligibilitatea vorbirii acestora este afectată, au dificultăți de comunicare
cu principalii lor îndrumători, adică părinții acestora). Din cauza acestor dificultăți, în viața
acestor copii apar complicații precum frustrări provenite din cauza comunicării dificile dintre
aceștia și oamenii care îi înconjoară, sau neînțelegerea unor anumite norme societale. Acestea

6
sunt unele dintre cauzele pentru care un număr anormal de mare din acești copii ajung să aibă
probleme comportamentale. Cred că este important ca părinții acestor copii să fie ajutați să
răspundă corespunzător nevoilor copiilor lor. Aceștia trebuie învățați cum să utilizeze la
maxim resturile de auz rămase copilului (acolo unde este cazul) și să își încurajeze copiii să
comunice cât mai devreme posibil, pentru a ajuta la dezvoltarea normală a acestora. (Anca,
2000)

BIBLIOGRAFIE

Anca, M. (2000). Intervenții psihopedagogice în antrenarea funcției auditiv-verbale. Presa

Universitară Cluj.

Anghel, P. (2007). Strategii eficiente de comunicare.

Barker, D. H., Quittner, A. L., Fink, N. E., Eisenberg, L. S., Tobey, E. A., & Niparko, J. K. (2009).
Predicting behavior problems in deaf and hearing children: The influences of language,
attention, and parent–child communication. Dev Psychopathol.

Cohen, N., R, M., DD, V., MA, B., N, I., & NB, H. (1998). Language, social cognitive processing, and
behavioral characteristics of psychiatrically disturbed children with previously identified and
unsuspected language impairments. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 853-864.

Crockenberg, S. B. (1981). Child Development, Vol. 52, No. 3. Infant Irritability, Mother
Responsiveness, and Social Support Influences on the Security of Infant-Mother Attachment,
pg. 865.

Floyd, K. (2013). Comunicarea interpersonală.

Guralnick, M. J. (1999). FAMILY AND CHILD INFLUENCES ON THE PEER-RELATED SOCIAL

COMPETENCE OF YOUNG CHILDREN WITH DEVELOPMENTAL DELAYS. pg. 24-25.

Iovănuț, S. (2001). Comunicarea - Curs de specializare pentru lucrătorii sociali în mediul rural. Editura
Waldpress.

7
Popa, M. (2001). Comunicare şi personalitate la deficientul de auz.

Schick, B., de Villiers, P., de Villiers, J., & Hoffmeister, R. (2007). Language and theory of mind: A
study of deaf children. Child Development. 395–396.

Verza, E. (2003). Tratat de logopedie. Editura HUMANITAS.

8
9