DEZVOLTAREA ABILITĂ Ț ILOR DE

COMUNICARE Ș I LIMBAJ – FUNDAMENT

AL INTEGRĂ RII Ș COLARE Ș I SOCIALE A
COPILULUI CU DIZABILITĂ Ț I
INTELECTUALE

NOȚIUNI GENERALE DESPRE COMUNICARE

CE ESTE COMUNICAREA

• Comunicarea este un proces de schimb de influențe, energie, informații. Suportul comunicării

este mesajul care se transmite de la un emițător către un receptor.

• Comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între cel puțin două persoane, din care una emite

(exprimă) o informație, iar cealaltă o recepționează (înțelege), cu condiția ca ambii parteneri să

cunoască codul (să vorbească aceeași limbă).

• Mesajele pot fi verbale (adică orale, scrise și citite) sau nonverbale, (adică exprimate prin
semne, gesturi, desene), sau paraverbale (ton, volum, dicŃie, ritm, accente, pauze etc.).

• Instrumentul comunicării este limba.

• „Limbajul corpului“ reprezintă, de asemenea, o parte importantă a comunicării. Prin „limbajul

corpului“ numim mesajele transmise prin expresia feței, poziția corpului, contactul vizual,
gesturi etc.

• O bună comunicare presupune combinarea armonioasă a limbajului verbal cu cel nonverbal și

cu aspecte paraverbale.
ETAPELE COMUNICĂRII:

Un copil trebuie să-și dezvolte o serie de abilități pentru a putea comunica.

• Aceste abilități încep să se formeze încă de la naștere, o dată cu primul țipăt al copilului.

• Am putea asemăna aceste abilități de comunicare cu niște cărămizi din care este construită o
casă.
• Așa cum se aranjează cărămizile pentru a construi o casă, la fel se așează, se „construiesc“ și se
dezvoltă abilitățile de comunicare, care-i permit copilului să comunice prin intermediul vorbirii.

• Abilitățile necesare comunicării sunt:

• atenția;

• ascultarea ;

• imitarea;

• alternarea (schimbarea rolului);

• jocul;

• înțelegerea ;

• gesturile ;

• vorbirea.

Atenția începe să se contureze atunci când copilul privește pentru prima dată fața mamei și se
dezvoltă, treptat, ajungând să fie o capacitate, care-i permite copilului să se concentreze asupra
unei singure activități.

Ascultarea începe să se dezvolte în momentul în care copilul distinge toate sunetele și încearcă să
răspundă la ele, formându-și abilitatea de a asculta selectiv.

Imitarea și alternarea (schimbarea rolului) încep să se dezvolte atunci când mama imită acțiunile
și sunetele copilului, iar acesta, la rândul său, o imită pe mama. Astfel, se dezvoltă abilitatea de a
participa pe rând la conversație.
Jocul debutează cu privirea și atingerea fețelor sau a obiectelor, cu ascultarea și producerea de
zgomote, sunete. Ulterior, jocul se perfecționează și se complică, servind comunicării.

Înțelegerea începe să se dezvolte când copilul conștientizează sensul lucrurilor pe care le vede și
le aude, conturându-se astfel abilitatea de a înțelege limbajul adultului și situațiile complexe.

Gesturile apar atunci când copilul se mișcă, plânge și se agită, iar mama îi răspunde. Mai târziu
se dezvoltă abilitatea de a folosi gesturi mai complicate.

Vorbirea debutează cu gânguritul și lalațiunea (repetarea unor silabe). Ulterior se dezvoltă

capacitatea de exprimare corectă a cuvintelor și propozițiilor.

MOMENTE IMPORTANTE ÎN DEZVOLTAREA COMUNICĂRII

• Copilul învață să comunice înainte de rostirea primelor cuvinte.

• Pentru o bună comunicare, este necesară o serie de abilități.

• Copilul își formează abilități de comunicare prin contactul zilnic cu persoanele din jurul său.

• Copilul începe să înțeleagă situații și cuvinte înainte de a se putea exprima.

• În dezvoltarea timpurie a copilului, abilitățile de comunicare se manifestă mai puțin evident

decât abilitățile motorii.

• Domeniile de dezvoltare (psiho-motor, cognitiv, socio-emoțional, limbaj, identitate) ale

copilului sunt interdependente. Dacă copilul întâmpină dificultăți într-un anumit domeniu,
aceasta ar putea afecta și celelalte domenii.

• Copilul poate avea dificultăți chiar în domeniul comunicării. Uneori, poate exista, însă, o
întârziere de un anumit grad în toate domeniile de dezvoltare a copilului.

• Fiecare domeniu de dezvoltare a copilului este la fel de important. Dacă copilul are dificultăți
în câteva domenii de dezvoltare, el trebuie să fie ajutat la fiecare din ele, nefiind omis nici unul.

• Copilul are nevoie de cinci ani, iar în unele cazuri de mai mult timp, pentru a-și forma în
întregime abilitățile de comunicare.
 ELEMENTE CARACTERISTICE LIMBAJULUI PREŞCOLARULUI ŞI ŞCOLARULUI
MIC CU DEFICIENȚĂ MINTALĂ UȘOARĂ

Deficiența mintală şi limbajul

Relaţia dintre gândire şi limbaj a făcut obiectul unor semnifica tive studii şi
cercetări. Delacroix afirmă că „gândirea produce limbajul dezvoltându-se prin limbaj".
Galperin continuă analiza acestei relaţii arătând că gândirea umană este pe deplin
verbală şi că limbajul participă, în toate etapele formării acţiunilor mintale.
Vigotski arată că, unitatea profundă dintre gândire şi limbaj se realizează Ia
nivelul cuvântului prin semnificaţia sa.
La rândul lui, J. Piaget demonstrează că funcţia semiotică repre zintă o structură
comună gândirii şi limbajului.
Inhelder face o caracterizare a gradelor de handicap după crite riile raportului
dintre gândire şi limbaj; Rubinstein afirmă tranşant că fără limbă nu există conştiinţă,
limba fiind forma socială a conştiinţei omului ca individ social.

Copiii cu dizabilități intelectuale prezintă deficiențe ale limbajului sub mai multe
aspecte cum ar fi: al percepției și înțelegerii vorbirii interlocutorului, al volumului
vocabularului, al complexității frazelor, al expresivității vorbirii, al articulării sunetelor,
al fluenței și ritmului vorbirii și nu în ultimul rând al mijloacelor auxiliare de
comunicare. Cu cât gradul de dizabilitate este mai pronunțat, cu atât frecvența
tulburărilor de limbaj este mai mare. Dezvoltarea abilităților de comunicare la elevii cu
dizabilități intelectuale este primordial necesară pentru dezvoltarea globală a acestuia,
pentru integrarea sa în societate, pentru dezvoltarea cognitivă și pentru a putea face față
provocărilor zilnice.

Clasificarea dizabilităților intelectuale, cea mai recentă este dată de DSM-5, în funcție
de nivelul severității dizabilității:
- dizabiltate intelectuală ușoară;
- dizabilitate intelectuală moderată;
- dizabilitate intelectuală severă și profundă.

Trăsăturile specifice persoanelor cu dizabilitate intelectuală sunt (Radu, 1979;

Chiperi, 2015): limitarea zonei proximei dezvoltări; rigiditatea, vâscozitatea genetică,
heterocronia oligofrenică, fragilitatea în construcția personalității, fragilitatea și
labilitatea conduitei verbale.
Pe lângă caracteristicile anterior prezentate (vâscozitate, rigiditate), la persoanele cu dizabilitate
intelectuală mai apar anumite trăsături ca urmare a lentorii și nesiguranței dezvoltării sale
psihice. O trăsătură considerabilă este inertia proceselor gândirii care determină dificultăți în
abstractizare și generalizare, dar și diminuarea capacității de analiză și sinteză. La elevi, procesul
se poate manifesta sub forma persistenței concretismului în gândire, aceștia având nevoie de
dovezi concrete pentru a înțelege o noțiune. Inconsecvența gândirii reprezintă o caracteristică a
elevilor cu dizabilitate intelectuală ușoară care constă în faptul că aceștia nu rămân fideli unui
mod de rezolvare de probleme, nu corectează o greșeală atunci când o observă, ci continua
sarcina în mod greșit.
Astfel că, elevii cu dizabilitate intelectuală adesea tind să se grăbească în efectuarea unor sarcini,
în loc să judece modul în care ar putea să rezolve problema mai eficient. La școlari se mai
întâlnesc adesea activități repetitive, perseverări, aceștia preferând activitatea în care nu e nevoie
să-și utilizeze atât de mult gândirea, limitânduse în a se încadra în situații simple în care tot ce
fac este să reproducă sau să imite.

Limbajul este un indiciu bun de luat în calcul în ceea ce privește dezvoltarea copilului. S-a
observat că la copiii cu dizabilitate intelectuală, apare cu întârziere față de copiii cu aceeași
vârstă mintală fără dizabilități, primele cuvinte izolate, primele propoziții și apariția vorbirii ca
mod de exprimare principal. Dificultățile din cadrul limbajului sunt strâns legate de: percepția și
înțelegerea sunetelor, a vorbirii, scris - cititul, complexitatea vorbirii, gradul de exprimare,
articularea, fonația și ritmul vorbirii, vocabular. Desigur că, pe măsură ce gradul de severitate al
dizabilității intelectuale este mai mare, pe atât sunt mai grave și mai multe dificultățile de limbaj.

Memoria este un proces complex, interrelațional cu celelalte procese psihice, care asigură o bună
organizare a vieții și o adaptare prin asocierea trecutului cu prezentul pentru a îmbunătăți
viitorul. Fără memorie nu ar exista învățare, personalitate, conștiință.

Fidelitatea redusă a memoriei este o altă caracteristică specifică a elevilor cu dizabilitate

intelectuală. Aceasta se manifestă prin faptul că elevul, ca urmare a uitării nu reproduce exact
ceea ce a memorat. Decalajele între ceea ce reproduce și ceea ce a memorat pot fi destul de mari,
mai ales că fidelitatea redusă este influențată și de situațiile în care elevul confundă informațiile
care sunt sau provin din situații similare. La unii indivizi cu dizabilitate intelectuală apare
hipermnezia, adică abilitatea crescută a acestora de a memora un volum mai mare de cifre,
adrese, nume sau orice alte lucruri care nu au sens de învățare.

Această trăsătură a fost pusă pe seama memoriei mecanice și s-a constatat că e doar o exprimare
a stării patologice. Imaginația este un proces superior, în strânsă relație cu gândirea, dar și cu
celelalte procese psihice, care creează originalitatea individului, susține organizarea și operarea
tuturor informațiilor mintale în vederea realizării proiectelor de orice fel dorite de individ.
Imaginația conlucrează cu mai multe operații precum analiza, sinteza, clasificarea, comparația,
anticiparea, substituirea. Ea poate fi: voluntară sau involuntară, activă sau pasivă, artistică sau
tehnică; reproductivă sau creatoare.

Atenția îndeplinește următoarele funcții de pregătire și orientare a individului în vederea unei

activități, de detectare și selectare a obiectului acțiunii, de fixare și menținere în câmpul
conștiinței a scopului, mijloacelor și motivației acțiunii, de înregistrare și evaluare a rezultatelor
acțiunii.

Motricitatea e în strânsă dependență cu gradul de severitate al dizabilității. Forța, precizia, viteza,

coordonarea, prehensiunea sunt abilități inferioare deoarece mișcările sunt legate de forța și
dezvoltarea fizică).
Lateralitatea este afectată, se fixează cu întârziere sau este încrucișată (dominant pentru mână,
ochi, picior), rău afirmată și duce la întârzieri în plan lexico-grafic. Reglarea forței mișcărilor
este deficitară (insuficiența senzațiilor kinestezice), persoana prezentând mișcări stereotype (mai
frecvente cu cât dizabilitatea este mai gravă – sub 60 coeficient de inteligență sunt incapabili de
mișcări de precizie). Într-un mediu de viață stimulativ se pot elabora motivații gradate și abilități
pentru stimularea procesului educativ.

Importanţa antrenării lexicului pentru formarea deprinderilor de citit-scris

la elevii cu handicap mintal din clasa I
Dezvoltarea accelerată a limbajului la intrarea în şcoală, este un proces absolut
indispensabil pentru formarea deprinderilor academice de bază, implicate în însuşirea
cititului şi scrisului, precum şi a conţinutului disciplinelor de studiu din primele clase
ale învăţământului primar.
Atât limba, ca sistem articular de semne, cât şi limbajul, care reprezintă folosirea
specifică a limbii de către fiecare persoană în parte, cuprind, în viziunea lui Moris,
următoarele elemente:

1. SINTACTICA - reprezintă relaţia între cuvinte;

2. SEMANTICA - se referă la raportul cuvintelor cu obiectele;
3. PRAGMATICA - se referă la relaţia între subiect şi limbă.

„Lexicul limbilor moderne e foarte bogat, dar numai o parte din termenii săi este
înscrisă în limbajele individuale, în dependenţă de nivelul cultural şi numai o
parte din termenii ce pot fi cunoscuţi sunt utilizaţi de subiect".

Analiza limbajului, din punct de vedere semantic, presupune, de la început,

efectuarea unor distincţii terminologice importante.
La elevii cu deficiență mintală, în momentul intrării în şcoală, se pune pro blema
însuşirii, cu maximă claritate, a sensului de bază al cuvintelor;
Astfel, dacă la normali se constată că, la intrarea în şcoală, aceştia stăpânesc, în
linii generale, sistemul limbii materne, la elevii cu deficiență mintală limbajul prezintă
mai degrabă, caracterul şi particularităţile vârstei.
Vocabularul sau lexicul copilului cu deficiență mintală prezintă, deci, anumite
elemente particulare, care îl diferenţiază de normalul de aceeaşi vârstă.
In primul rând vocabularul este cantitativ mai redus, sub aspectul cuvintelor,
noţiuni cu caracter abstract. Acestea sunt utilizate adeseori greu, într-ur context diferit
de cele în care au fost învăţate.

O importanţă deosebită o prezintă dezvoltarea limbajului sub toate aspectele sale, dar mai ales
cel semantic, pentru însuşirea citirii scrierii.

Citirea este o operaţiune de decodificare şi recunoaştere a semnificaţiei cuvintelor, iar scrisul

reprezintă o operaţie de decodare, în scopul realizării unor cuvinte cu o anumită semnificaţie.

Pentru însuşirea citirii şi scrierii copilul trebuie să fie suficient de matur şi pregătit să facă acest
lucru, adică să aibă anumite capacităţi şi deprinderi în acest sens.
Vocabularul redus al elevului va favoriza o învăţare limitată a citirii şi scrierii. Aşa îşi
are explicaţia faptul că elevul întâmpină mari greutăţi în lectura sau grafia unor cuvinte
a căror semnificaţie nu o cunoaşte.

Strategii moderne folosite în diagnosticarea nivelului de dezvoltare a

limbajului

Evaluarea limbajului copiilor cu deficient mintală este realizată de o serie de specialişti,

începând cu profesori, educatori, logopezi şi terminând cu psihodiagnosticienii din instituţiile
speciale.

Pentru evaluarea limbajului oral, Wiig şi Semel, propun un model structurat pe patru domenii.
Domeniile de cercetare propuse de autori sunt:

a) limbajul ca secvenţă sonoră;

b) limbajul ca sistem structurat, analizat din punct de vedere al formei;

c) limbajul ca sistem de sensuri, analizat din punct de vedere al conţinutului;

d) limbajul în contextul comunicării, analizat din punctul de vedere al utilizării.

Evaluarea gradului de dezvoltare a limbajului şi a tulburărilor acestuia, este prima etapă, absolut
indispensabilă, pentru restructurarea unui program de intervenţie în domeniul terapiei şi
recuperării deprinderilor de comunicare.

În cazul evaluării nivelului de dezvoltare a limbajului oral la deficienţii mintal, este necesar să se
ţină seama de trei elemente:

a) evaluarea să se refere la cunoştinţele noastre asupra dezvoltării copilului normal;

b) diferenţele mari care se constată în cazul dezvoltării limbajului la copiii normali;

c) evaluarea să se facă dintr-o perspectivă eco-sistemică, care permite determinarea

contribuţiilor diferitelor mijloace care pot fi induse proiectului educaţional - mijloacele familiale,
şcolare, comunitare.
S. Ionescu propune desfăşurarea proceselor de evaluare a limbajului la deficienţii mintali, după
următoarele etape:

- culegerea informaţiilor,

- observarea directă,

- aplicarea probelor structurale.

S. Ionescu consideră că activitatea de culegere a informaţiilor trebuie să se bazeze, în special, pe

datele furnizate de părinţi despre dezvoltarea generală a copilului şi în limbajul său. Analiza
informaţiilor obţinute pe această cale, orientează apoi specialistul în realizarea observaţiilor
ulterioare asupra subiecutlui.

„Importanţa observării, ca mijloc de evaluare, constă în faptul că ea permite un contact direct

şi natural cu copilul”.

Observarea sistematică vizează trei obiective principale, situate pe trei tipuri de axe:

1. repetarea comportamentului normal şi deviant al subiectului;

2. studierea relaţiilor dintre comportamentul subiectului şi anumite situaţii de comunicare;

3. relevarea aspectelor specifice ale comportamentului, înainte de a ne îmbogăţi cunoştinţele

noastre asupra sa).

Evaluarea poate fi normativă, atunci când performanţa subiectului este comparată cu cea a unui
numar de subiecți reprezentative, sau criterială, atunci când performanţa subiectului la un
moment dat este comparată cu caracteristicile performanţei propusă spre realizare.

Evaluarea normativă contribuie, în general, la identificarea gradului de întârziere în dezvoltarea

limbajului unui subiect.

Evaluarea criterială descrie nivelul performanţelor atinse de subiect, cuprinzând şi deficitele sale
actuale. Ea permite, în fapt şi identificarea nevoilor sale de intervenţie în scopul ameliorării
nivelurilor strategiilor de recuperare care urmează a fi stabilite.

Evaluarea limbajului cu ajutorul probelor standardizate, prezintă garanţia efectuării unei măsuri
obiective a caracteristicilor acestuia, în cadrul clasificărilor care se pot face, în legătură cu
testele care au drept scop evaluarea limbajului oral, noi considerăm ca fiind deosebit de utilă în
practică, cea care foloseşte drept criteriu de clasificare domeniul sau aria limbajului pentru care a
fost conceput un test sau altul.

Testele pentru evaluarea limbajului oral pot fi împărţite în:

1. teste de dezvoltarea limbajulu;,

2. teste pentru măsurarea capacităţii de articulare (pronunţie)

3. teste de evaluare a morfologiei, sintaxei;

4. teste de evaluare a semanticii şi pragmatismului.

Cele mai cunoscute teste moderne pe plan internațional sunt:

- Testul TOLD
- Scările CUNINGHAM ȘI SLOPER
- Scările HEDRICK ȘI PRATHERS

TESTUL TOLD

Testul de dezvoltare a limbajului ,.TOLD" este conceput pentru a verifica aptitudinile verbale ale
copiilor. El cuprinde o versiune care se adresează preşcolarilor şi elevilor din ciclul primar
(TOLD-P) şi una pentru elevii ciclului gimnazial (TOLD – I).

Testul TOLD – P este compusă din 7 tipuri de probe, care măsoară capacitatea de recepţie şi
expresie, pe trei arii ale limbajului oral fonologie, sintaxă şi semantică.

1. În cadrul probei vocabular după imagini, i se va citi elevului un cuvânt și i se cere să

specific care dintre imagini (va avea la alegere 4 imagini) ilustrează cuvântul respectiv;
2. În cadrul probei vocabular oral, examinatorul citește un cuvânt și cere copilului să explice
semnificația cuvântului dat;
3. Proba de înțelegere gramaticală constă ân citirea unei proproziții de către examinator,
copilul având sarcina să exemplifice în trei reprezentări;
4. Proba de imitare a proprozițiilor : examinattorul citește o proproziție și cere copilui
reproducerea ei fidelă. Sarcina respectivă îşi are justificarea în faptul că, subiectul repetă
mai uşor o frază care face parte din vocabularul său, dar ceva mai greu o frază
necunoscută.
5. Proba de completări gramaticale (folosită extensiv şi la noi), constă în lecturarea de către
examinator a unei fraze neterminate, iar sarcina copilului este aceea de a completa
cuvântul care lipseşte. Sunt incluse în categoria cuvintelor care trebuie completate plurale
ale substantivelor, timpurile verbelor şi grade de comparaţie ale adjectivelor
6. Proba de discriminare are drept sarcină pentru citirea a două cuvinte, iar sarcina copilului
constă în a-i răspunde dacă cuvintele auzite sunt asemănătoare sau diferite.
7. Proba de articulare a cuvintelor, în care examinatorul lecturează un text care conţine
descrierea unei imagini şi sarcina copilului constă în denumirea imaginii a cărei descriere
 a ascultat-o, în felul acesta evaluându-se capacitatea sa de articulare. Subtestele
fonologice sunt folositoare, mai aies în cazul copiilor sub 6 ani.

Forma TOLD-I se adresează elevilor mai mari şi cuprinde 5 subteste.

a) Caracteristici - examinatorul citeşte o propoziţie, iar elevului i se cere să spună dacă e

falsă sau nu;

b) Generalităţi - examinatorul citeşte o serie de substantive şi elevul trebuie să indice clasa

căreia îi aparţin;

c) Comprehensivitatea gramaticală - examinatorul citeşte o listă de 50 de fraze, dintre care

40 conţin greşeli sintactice, iar elevul trebuie să răspundă care sunt corecte şi care nu, fără să le
cerceteze;

d) Combinări de propoziţii - se citeşte subiectului o listă cu câte două propoziţii din care
acesta trebuie să facă o propoziţie nouă;

e) Ordonare de cuvinte - se citesc copilului între trei şi patru cuvinte ordonate întâmplător,
iar aceasta trebuie să le ordoneze pentru a forma o propoziţie.

Varianta TOLD-I nu include măsurători din domeniul fonologiei şi nici nu măsoară abilităţi de
scris-citit.

Altă scală de evaluare a nivelului de dezvoltare a limbajului sub aspectul înțelegerii și exprimării
sale este SCALA DE EVALUARE A LIMBAJULUI , A LUI HEDRICK ȘI PRATHER (1972),
destinată copiilor în vârstă de peste 4 ani.

- Dimensiunea receptivă a scalei cuprinde 148 de itemi și permite aprecierea deprinderilor

de descriere și înțelegere a vorbirii.
- Dimesiunea expresivă a scalei curpinde 162 de itemi și constituie imaginea cuvântului,
imitarea, articularea și producția verbală a copilui.

Există în prezent și o serie de instrumente de evaluare care urmăresc definirea profilului

personalității copilului cu dizabilitate mintală, în funcţie de comportamentele manifestate pe
diverse domenii ale evoluţiei sale. Aceste teste includ studierea dezvoltării copilului şi trăsăturile
definitorii ale limbajului, analizat din punct de vedere al caracteristicilor conduitei sale. Astfel de
scări de evaluare a comportamentului sunt, scara lui CUNNINGHAM şi SLOPER, scara de
dezvoltare DENVER-II şi AAMD - Adaptative Behavior Scale.
Scara lui CUNNINGHAM şi SLOPER (1978), analizează o serie de comportamente specifice,
care apar în timpul dezvoltării normale, în primii 2 ani de viaţă şi este destinată în principal,
fundamentării psihologice a unei intervenţii timpurii.

„Această scară permite trasarea profilului dezvoltării copilului în următoarele domenii:

dezvoltarea fizică şi motorie, dezvoltarea mintală, dezvoltarea socio-afectivă şi comunicare.

Scara DENVER-I. elaborată de W. K. Frankenburg, destinată copiilor până la 6 ani, evaluează

performanţa copilului în raport cu o serie de sarcini adecvate vârstei. Testul este împărţit în patru
secţiuni: personală-socială, motricitatea fină, motricitatea grosieră şi limbaj (auz, înţelegerea
limbajului şi folosirea limbajului). Se observă că testul măsoară, atât abilitatea de comunicare cât
şi nivelul dezvoltării limbajului. Scările DENVER sunt deosebit de utile pentru realizarea unui
profil psihologic amănunţit al copilului, din punct de vedere al comportamentului şi pentru
diferenţierea diverselor grade de handicap mintal.

În mediul școlar, testul LAMBERT permite aprecierea nivelului global de dezvoltare a

înțelegerii și expresiei. Profesorul poate administra acest instrument pe tot parcursul anului
şcolar. Aceasta îi va permite să compare performanţele copilului de la începutul anului cu cele
realizate după o anumită perioadă de timp, în urma intervenţiei educaţionale din şcoală.

În evaluarea capacităţii articulatorii a copilului, nivelul de vorbire acestuia este evaluată în

funcţie de gradul ei de inteligibilitate. Una dintre metodele moderne folosite, în prezent, în ţările
dezvoltate, constă în înregistrarea audio şi video a vorbirii spontane a elevilor. Este, însă, o
metodă costisitoare, care necesită timp.

Strategia cea mai des întâlnită, inclusiv în cabinetele logopedice, constă în prezentarea de
imagini, după care se cere copilului să le denumească. Prin aceasta se verifică corectitudinea
pronunţării unor anumite foneme.

Foarte cunoscut, pe plan mondial, pentru diagnosticarea acestui domeniu al limbajului, este testul
de articulare al lui Goldman-Fristoe.

Acesta implică trei categorii de sarcini, prin care se solicită producerea de sunete. În cadrul
primei categorii de sarcini, se prezintă copilului un obiect cunoscut şi i se cere să-1 denumească.
în a doua categorie de sarcini, se prezintă copilului povestiri în care sunt incluse cuvinte pe care
el trebuie să le pronunţe. A treia categorie de sarcini constă în pronunţarea de către examinator a
unei liste de foneme, pe care, apoi elevul să le includă în contexte diferite.

TESTUL NNST este destinat depistării problemelor de receptivitate şi expresivitate sintactică, la

copiii între 3-4 ani. Itemii care definesc sintaxa din test includ şi aspectele morfologice.

În test sunt incluse două subteste, unul pentru receptivitate și unul pentru expresivitate sintactică.
Subtestul de RECEPTIVITATE – prezentarea unor imagini desenate subiectului, sarcina acestui
constând în alegerea unei imagini, care corespunde propoziţiei citite de examinator.

Subtestul de EXPRESIVITATE - se prezintă două imagini, iar examinatorul citeşte descrierea

fecăreia dintre ele. Sarcina copilului constă în reproducerea cât mai fidelă a descrierii ascultate.