Sunteți pe pagina 1din 51

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE JUDICIARĂ

Judecător dr. CRISTINA VĂLEANU

- SUPORT DE CURS –

Anul II
Semestrul II
2011-2012
CUPRINS:

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE DE ETICĂ ............................................................................... 4


1. Etimologie, definiţie, delimitări conceptuale .................................................................................... 4
2. Importanţa studierii eticii. Rolul şi funcţiile eticii în societate ......................................................... 6
CAPITOLUL II. ETICA ŞI RESPONSABILITATEA SOCIALĂ........................................................ 10
1. Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii sociale....................................... 10
2. Etica şi deciziile manageriale ......................................................................................................... 12
CAPITOLUL III. CONFLICTELE DE INTERESE .............................................................................. 13
1. Cauze ale comportamentului neetic ................................................................................................ 13
1.1. SURSE ALE CONFLICTELOR LA NIVEL INTERPERSONAL: ..................................................................... 14
1.2. SURSE ALE CONFLICTULUI ÎNTRE GRUPURILE FORMALE ORI ÎNTRE ACESTEA ŞI CELE INFORMALE: .... 15
2. Tipuri de conflicte de interese. Clasificări...................................................................................... 16
3. Consecinţele conflictelor de interese şi modalităţi de atenuare ale acestora ................................. 17
4. Proceduri instituţionale de rezolvare a conflictelor ....................................................................... 18
CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ .......................................... 19
1. Conceptul de „deontologie”: etimologie, definiţie ......................................................................... 19
2. Importanţa şi funcţiile normelor deontologice în justiţie................................................................ 20
CAPITOLUL V. INSTRUMENTE PRACTICE ALE DEONTOLOGIEI PROFESIONALE.......... 24
1. Coduri deontologice ale categoriilor profesionale din sistemul judiciar ....................................... 24
1.1. CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR – APROBAT PRIN HOTĂRÂREA PLENULUI
CSM NR. 328/2005................................................................................................................................... 24
1.2. CODUL DEONTOLOGIC AL PERSONALULUI AUXILIAR DE SPECIALITATE: ............................................ 35
PROCEDURA ATRAGERII RĂSPUNDERII DISCIPLINARE/ DEONTOLOGICE A MAGISTRAŢILOR:...................... 42
PROCEDURA ATRAGERII RĂSPUNDERII DISCIPLINARE/ DEONTOLOGICE A PERSONALULUI AUXILIAR DE
SPECIALITATE CONFORM REGLEMENTĂRII LEGII NR. 567/2004 ................................................................ 48

BIBLIOGRAFIE: ....................................................................................................................................... 51

2
Obiectivele generale ale cursului:

1. Asigurarea formării profesionale a studenţilor în domeniul


eticii şi a deontologiei profesiilor juridice în scopul cunoaşterii şi
respectării normelor specifice de conduită în domeniul judiciar.
2. Asigurarea unei pregătiri profesionale a studenţilor conformă
cu specializările din domeniul sistemului judiciar care să corespundă
nevoilor reale de formare a viitorilor specialişti, profesionişti ai
dreptului.
3. Cunoaşterea statutului, a competenţelor şi a activităţilor
desfăşurate de categoriile profesionale din sistemul judiciar.
4. Îmbunătăţirea capacităţilor educaţionale ale studenţilor cu
privire la însuşirea normelor etice şi de integritate care să contribuie la
schimbarea mentalităţilor din sistemul judiciar.
5. Formarea unor conduite ale viitorilor specialişti ai dreptului
conforme cu activităţile derulate în domeniul judiciar.
6. Formarea şi dezvoltarea capacităţii de a emite raţionamente
juridice şi de a utiliza un limbaj specific.
7. Deprinderea abilităţilor de exprimare, în scris şi oral, de
analiză şi sinteză în abordarea problemelor; abilităţi de învăţare şi de
dezvoltare a lucrului în echipă.
8. Dezvoltarea motivaţiei şi formarea unei atitudini pozitive faţă
de profesiile juridice, a receptivităţii şi responsabilităţii faţă de
schimbările inovatoare din sistemul judiciar.

3
Capitolul I. Noţiuni generale de etică

1. Etimologie, definiţie, delimitări conceptuale

Etimologic, termenul de etică provine din grecescul ethos/ ethicos


care înseamnă obicei, cutumă, obişnuinţă, comportament habitual.
Termenul de etică mai este definit ca reprezentând acea ştiinţă care
se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane, din perspectiva
principiilor morale
Ethos este utilizat pentru a defini:
1. un ansamblu de trăsături specifice unui grup social sau unei epoci,
moralitate
2. specificul cultural al unei colectivităţi.

Noţiunea de etică are acelaşi înţeles cu cea de morală.Dar ce este


morala?
Conceptul de morală se referă la:
o un anumit cod social,
o la un ansamblu de reguli cărora trebuie să ne supunem pentru a fi
admişi în societate.
o evocă intervenţia unei autorităţi tradiţionale, adesea religioase,
capabile să ne indice ce trebuie de făcut sau evitat.

Etimologic:
o cuvântul morală etimologic provine din limba latină de la cuvântul
mos/ moris ceea ce înseamnă morav, obicei, regulă.

Înţelesul actual , potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române


cuprinde următoarele definiţii :
- pentru etică:
1. ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, este o teorie asupra
moralei
2. analizează rolul acestor principii în viaţa socială
3. reprezintă totalitatea normelor de conduită morală ce corespund
ideologiei unui anumit grup sau societăţii
- pentru morală:

4
1. ansamblul normelor de conveţuire, de comportare a oamenilor unii
faţă dee alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este
sancţionată de lege, ci de opinia publică
2. disciplina ştiinţifică ce se ocupă cu normele de comportare ale
oamenilor în societate.
Putem spune că noţiunea de morală reprezintă acea unitate a
valorilor şi antivalorilor a binelui şi a răului, iar noţiunea de
moral se asimilează ideii de bine, pozitiv.

Dar ce este norma?


Norma este o regulă de comportament , având o valabilitate
supraindividuală , explicit nuanţată la nivelul conştiinţei colective ca
standard de conduită , deliberat acceptat şi respectat de către indivizi.
O normă ar fi lipsită de sens dacă ar solicita un comportament
imposibil .
O normă raţională are menirea să determine individul să se
conformeze unui anumit model de acţiune , întrucât acest model este
socialmente dezirabil.

Delimitări conceptuale:

1. Regulile morale şi “poruncie” religioase

Delimitările pot avea drept criteriu:

¾ autoritatea
- poruncile religioase sunt exterioare individului , singura libertate ce i se
atribuie omului fiind aceea de a se supune sau nu comandamentelor
religioase ;
- normele morale derivă din conştiinţa lăuntrică a individului, din voinţa
lui autonomă de a se supune propriei deliberări şi evaluări raţionale a
valorii deciziilor sale şi a consecinţelor ce decurg din acestea

¾ subiectul
- credinciosul este subiectul poruncii religioase
- omul în general este subiect al normele morale

5
¾ sancţiunile
- poruncilor religioase se produc , în viziunea credincioşilor , mai ales în
viaţa de apoi ,
- recompensele şi pedepsele morale aparţin în totalitate lumii pământeşti ,
fie că vin din partea celorlalţi , fie că sunt administrate de vocea lăuntrică
a propriei conştiinţe , acestea din urmă fiind cele mai importante.

2. Regulile morale şi prescripţiile juridice


Delimitările pot avea la bază drept criteriu:
- autoritatea
1. prescripţia legală este heteronomă ( din„ exterior ”) , fiind
vorba de o instituţie juridică , administrativă sau politică ;
2. norma morală este autonomă (conştiinţa lăuntrică) , fiind
respectată întrucât individul este convins , de propria raţiune şi voinţă , de
valabilitatea ei universală

- subiectul
1. prescripţiilor juridice este întotdeauna circumscris în
limitele grupurilor de „ supuşi ” ai anumitor autorităţi instituţionale ,
2. normei morale este întotdeauna generic

- sancţiunile
¾ sancţiunile juridice sunt de regulă punitive (de pedepsire), şi
nu premiale, întrucât respectul legii reprezintă o
îndatorire sau o obligaţie ;
¾ sancţiunile din sfera moralităţii vin dinlăuntrul conştiinţei
fiecărui individ , fiind de natură psihică sau spirituală

2. Importanţa studierii eticii. Rolul şi funcţiile eticii în societate

Etica sibolizează ştiinţa binelui şi a răului. Esta ştiinţa care ne ajută să


cunoaştem omul, comportamentul său şi societatea în ansamblu şi ajută
oamenii să decidă ce este mai bine să facă

Ştiinţa eticii are un dublu caracter:


- analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor noastre)

6
- normativ (ne spune ce avem de făcut), însă nu este o ştiinţă
descriptivă (nu ne indică cum să facem).

A fi etic nu înseamnă o obligaţie, întrucît etica este raţională, nu se


impune din exterior , reclamă respectarea anumitor valori care nu reprezintă
altceva decât binele oamenilor şi anumite principii morale.

Comportamentul etic şi reponsabilităţile sociale care le implică corpul


profesional al unor categorii de salariaţi produc importante efecte cu privire
la:
1. recrutarea şi menţinerea celor mai calificaţi salariaţi/ profesionişti
2. îmbunătăţirea performanţelor organizaţionale
3. promovarea unor standarde de calitate superioare în vederea
constituirii unui corp profesional de elită
4. sprijin pentru depăşirea perioadelor de criză
5. întărirea imaginii corpului profesionale în societate.

Nevoia de moralitate este din ce în ce mai pregnantă deoarece:


- la baza unei relaţii profesionale stă respectul, cinstea şi încrederea în
colegul/ partenerul de serviciu
- o atitudine neetică faţă de proprii salariaţi poate duce la scăderea
performanţelor organizaţionale pe termen lung
- pentru un corp profesional cel mai dăunător factor îl constituie ştirbirea
imaginii publice ca urmare a unui comportament neetic
- deşi ar putea să atragă reticenţă în implementarea normelor şi valorilor
comportamentale specifice profesiei, etica se circumscrie unei acţiuni
profitabile pe termen lung pentru întărirea corpului de profesionişti.

În ultimii ani s-a resimţit din ce în ce mai mult nevoia de a institui


norme care să jaloneze modul de a acţiona a salariaţilor în vederea
sporirii responsabilităţii faţă de public/ justiţiabili de natură a răspunde
aşteptărilor sociale privind un comportament onest.
Se manifestă din ce în ce mai mult interes în ceea ce priveşte etica
afacerilor şi profesiilor, astfel încât tot mai mulţi angajaţi caută definirea
regulilor de bază ale activităţii lor de zi cu zi.

Necesitatea instituirii unor norme etice este impusă de:


- oportunitatea definirii acelor comportamente acceptate/ acceptabile
- promovarea unor standarde înalte ale activităţii profesionale

7
- oportunitatea instituirii unor jaloane/ indicatori în procesul de
autoevaluare şi evaluare a membrilor organizaţiei
- stabilirea unui cadru pentru comportamentul profesional şi pentru
responsabilităţile sociale pentru care le incumbă exercitarea profesiunii
respective
- necesitatea de a defini identitatea şi maturitatea profesională.
- promovarea unei noi culturi organizaţionale

Normele etice se circumscriu unor reguli în convingerea membrilor


grupului profesional, cât şi a publicului în privinţa rigorii profesiunii
respective, reguli care contribuie la coeziunea grupului, dar şi la crearea unui
sentiment de apartenenţă la grup cu valori şi misiune comună.

Instituirea unui cod de etică pentru un corp profesional prezintă o


importanţă aparte, întrucât obligă un număr mare de profesionişti să
gândească într-un mod original misiunea lor şi care sunt obligaţiile pe care
ei, ca grup şi ca indivizi, le au faţă de organizaţie, dar şi faţă de societate ca
întreg.
Acceptarea şi însuşirea valorilor etice fundamentale se impun în
dobândirea profesionalismului.

Noţiunea de profesionalism implică o dublă dimensiune:


1. epistemică, de cunoaştere, de stăpânire şi practicare a unui complex
tehnico-ştiinţific de idei, viziuni, tehnici, procedee, metode într-un
domeniu particular de activitate
2. morală de formare continuă şi manifestare ca agenţi morali, ca
oameni de caracter, cu rezultate benefice, valori şi principii etice.

În cazul magiustraţilor obiectivitatea, decenţa, imparţialitatea, respectul


pentru adevăr şi faţă de lege, buna intenţie, dreptatea, integritatea,
responsabilitatea, cumpătarea constituie valori în scopul împlinirii cât mai
optime a menirii acestora, respectiv realizarea cu succes a actului de justiţie.

Necesitatea eticii într-un domeniu profesional nu trebuie demonstrată


deoarece fără anumite reguli şi principii morale ale unei anumite profesiuni
nu s-ar putea atinge scopul sau binele comun.

8
Principii etice fundamentale:

Categoriile profesionale din sistemul judiciar sunt ţinute să respecte


următoarele principii etice fundamentale:
1. respectarea confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat faţă de
organizaţie şi faţă de partenerii externi
2. sensibilitate faţă de conflictele de interese: detectarea şi evitarea
acestora, transparenţă de acţiune
3. respect faţă de regulile de drept
4. conştiinţă profesională/ profesionalism: exercitarea profesiunii cu
conştiinţă şi onestitate, cultivarea standardelor de performanţă
5. loialitate şi bună credinţă: a nu înşela, a fi echitabil şi echidistant
6. simţul responsabilităţii: a avea în vedere consecinţele practice ale
deciziilor şi asumarea propriei responsabilităţi
7. respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi: libertatea de opinie şi
evitarea discriminărilor de ori ce fel.

Aceste principii constituie fundamente ale comportamentului etic


înlăuntrul unei organizaţii, toate aceste valori fiind interdependente,
influenţându-se reciproc, ştiut fiind că organizaţia nu poate fi etică dacă
membrii săi nu au un comportament care poate fi astfel calificat.

9
CAPITOLUL II. ETICA ŞI RESPONSABILITATEA SOCIALĂ

1. Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii


sociale.

În domeniul responsabilităţii sociale, esenţial este respectarea a trei


principii fundamentale:
- binefacere,
- justiţie,
- respectul pentru drepturile celorlalţi.

a.) Binefacere, adică responsabilitate pentru protejarea celor


vulnerabili este principiul care presupune din punct de vedere al
responsabilităţii sociale datoria atunci când ai o poziţie socială solidă
să faci bine altora, să îi protejezi, să eviţi să le faci rău.
Acest principiu fundamental presupune datoria individului de a apăra
drepturile celor care se află în imposibilitate de a-şi apăra singuri
propriile drepturi.

b.) Justiţie, adică corectitudine este principiul fundamental care implică


datoria de a fi corect din punct de vedere al egalităţii de şanse pentru toţi
salariaţii şi de a fi echitabil în aprecierea rezultatele acestora şi acordarea
recompenselor.
Acest principiu implică datoria de a trata salariaţii cu decenţă, demnitate,
evitând orice acţiuni de discriminare a acestora pe motiv de rasă, vârstă,
etnie, sex, religie etc.

c.) Respectul pentru oameni este principiul fundamental al eticii care


implică obligaţia de a respecta demnitatea, libertatea de gândire şi exprimare
a tuturor persoanelor. Acest principiu presupune cultivarea în organizaţie a
valorilor de cinste, onestitate, sinceritate şi de dezvoltare a potenţialului
salariaţilor în ascensiunea profesională.

În cadrul sistemului judiciar, responsablitatea faţă de salariaţi implică


o dublă perspectivă:
1. o dimeniune internă, în relaţia directă cu angajaţii:
- asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos;

10
- oferirea de oportunităţi reale şi obiective pentru dezvoltarea profesională
şi personală;
- realizarea unui dialog permanent prin care să se monitorizeze gradul de
satisfacţie şi aşteptările angajaţilor;
- promovarea nediscriminării şi acordarea de şanse egale tuturor.

2. o dimensiune externă, în relaţia cu mediul extern sistemului: cu alte


autorităţi statale, organizaţii profesionale, mass-media, justiţiabilii,
cetăţenii în general. Responsabilitatea socială implică:
- sporirea încrederii în sistemul judiciar;
- creşterea calităţii actului de justiţie;
- eliminarea factorilor de corupţie;
- independenţă, imparţialitate, integritate în exercitarea profesiei;
- eliminarea oricăror prejudecăţi în a favoriza/ defavoriza vreun salariat/
justiţiabil.

Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor


profesii care prezintă cel mai mare risc potenţial ca – prin modul în care are
loc – să-i afecteze pe cei cu care titularul vine în contact.
Consacrarea legislativă a unor regului de conduită a profesiilor
juridice este deosebit de importantă pentru identificarea metodelor folosite în
rezolvarea problemelor de morală cu care se confruntă categoriile
profesionale implicate în sistemul judiciar, obligaţiile impuse acestora fiind
necesare pentru a garanta imparţialitatea, echitatea şi eficienţa acţiunilor lor.

La nivelul categoriilor profesionale din sistemul judiciar sunt


identificaţi factori de presiune de natură a altera independenţa,
imparţialitatea, echitatea în exercitarea atribuţiilor specifice fiecărei profesii
juridice:

- campania negativă în mass-media împotriva autorităţii judecătoreşti;


- conduita părţilor/ avocaţilor în derularea procedurilor judiciare;
- imixtiunea unui coleg în exercitarea atribuţiilor;
- solicitarea unor autorităţi statale privind furnizarea de date în legătură cu
actele procedurale efectuate într-un dosar;
- atitudinea pătimaşă a avocatului în concluziile puse într-un dosar;
- relaţia magistratului cu una din părţi sau cu apărătorul acesteia.

11
2. Etica şi deciziile manageriale

Pentru promovarea unui comportament etic în organizaţie managerul


trebuie să întreprindă o serie de acţiuni referitoare la:
- formularea clară a obiectivelor, regulilor şi valorilor în organizaţie;
- iniţierea unor forme de pregătire a salariaţilor de natură a cunoaşte
normele de etică şi deontologie profesională;
- utilizarea standardelor etice în procesul de evaluare a salariaţilor;
- asumarea de către manageri a responsabilităţilor în cazul aplicării
sancţiunilor pentru abaterile de la normele de etică;
- încurajarea salariaţilor să promoveze valorile organizaţiei şi să adopte un
comportament etic.

În funcţie de atitudinea managerilor faţă de asigurarea unui climat


organizaţional etic pot exista trei categorii de manageri:
1. manageri amorali care în mod intenţionat sau neintenţionat nu iau în
considerare factorii etici.
În luarea deciziilor aceştia nu au în vedere dimensiunea etică.

2. manageri imorali care adoptă un comportament lipsit de principii


etice manifestând opoziţie la tot ce înseamnă valori organizaţionale şi
moralitate.
Aceşti manageri manifestă o grijă deosebită faţă de propria persoană
şi opoziţie faţă de tot ce este drept, corect, cinstit.

3. manageri morali – manifestă un comportament cu înalte valori etice


şi morale.
Regulile de comportament etic şi standardele profesionale constituie
repere în cadrul deciziilor manageriale adoptate deoarece îmbrăţişează un
comportament drept, cinstit.

O decizie etică se bazeze pe două elemente:


- hotărârea de a acţiona
- potenţialitatea de a afecta pozitiv pe cineva.
Managerii au responsabilitatea de a dezvolta un mediu etic, iar
pentru aceasta se impune ca ei să reprezinte un model de comportament
pentru ceilalţi membri ai organizaţiei.

12
Un „audit al eticii” oferă posibilitatea salariaţilor de a cunoaşte efectele
pozitive ale eforturilor lor care împreună cu managerii pot să revizuiască
toate deciziile din sfera eticii.
Climatul etic poate influenţa performanţa organizaţiei şi a salariaţilor,
disponibilitatea acestora de a sprijini valori ca eficienţa, eficacitatea,
calitatea, munca în echipă.
Managerii au îndatorirea ca în privinţa noilor angajaţi să furnizeze
acestora îndrumări privind respectarea principiilor morale care ghidează
activitatea, comportamentul personalului şi deciziile manageriale.

CAPITOLUL III. Conflictele de interese

1. Cauze ale comportamentului neetic

Conflictul este o stare tensională care apare atunci când două sau mai
multe părţi din cadrul organizaţiei trebuie să intre în interacţiune pentru a
îndeplini o sarcină, a lua o decizie şi a realiza un obiectiv şi interesele
acestora sunt diferite, criticându-se reciproc.

Declanşarea şi consumarea conflictelor a fost percepută iniţial drept


consumatoare de energie şi timp.
Concepţiile faţă de conflict au evoluat astfel încât în prezent
conflictele sunt percepute ca nişte forţe pozitive şi negative în acelaşi timp.

Managementul unei organizaţii nu trebuie să elimine cu orice preţ


orice conflict, ci pe acelea care se dovedesc reale obstacole în calea realizării
obiectivelor deoarece problema reală nu este cea a conflictului în sine, ci a
modului în care poate fi canalizat şi gestionat.

Cunoaşterea cauzelor comportamentelor neetice în organizaţie poate


ajuta la prevenirea acestora. Investigaţiile referitoare la cauzele conflictelor
au selectat o serie de cauze generatoare de practici incorecte, care pot fi

13
grupate la nivel interpersonal, dar şi la nivelul grupurilor formale ori între
acestea şi grupurile informale.

1.1. Surse ale conflictelor la nivel interpersonal:

a. Diferenţele de pregătire profesională, capacitatea de efort şi


rezistenţa la stres.
Aceste diferenţe apar în orice organizaţie, iar dacă la început acei
indivizi competenţi, muncitori deşi acceptă cu mândrie şi încredere o
serie de sarcini suplimentare, ulterior sunt predispuşi la indignare şi
conflict datorită faptului că încep să fie copleşiţi de sarcini şi obligaţii în
comparaţie cu alţi colegi.

b. Diferenţele de caracter, comportament şi stil de muncă.


Într-un colectiv alături de persoane extrovertite (deschise,
comunicative, dinamice, optimiste) îşi desfăşoară activitatea şi persoane
introvertite (melancolici, interiorizaţi, lenţi, pesimişti).
Aceste trăsături de caracter generează stiluri de muncă şi relaţii
diferite într-un corp profesional.

c. Comportamentele dificile ale unor persoane.


Nu trebuie confundat un comportament dificil cu o conduită dificilă.

d. Dorinţa de câştiguri imediate.


Persoanele care se află în situaţii de criză financiară sunt orientaţi spre
valori economice fiind expuşi la comportamente neetice în comparaţie cu
indivizii care nu pun accent pe aspectul material. De aceea, cei orientaţi
spre putere, „machiavelici” sunt mai predispuşi la decizii neetice.

e. Conflictul de roluri constituie o frecventă cauză a


comportamentului neetic.
- ambiguitatea rolurilor datorită lipsei de claritate a sarcinilor şi atribuţiilor
aferente fiecărui post; în conflictul legat de rolul individului care este pus
în faţa unei aşteptări incompatibile cu rolul deţinut: de exemplu,
responsabilitatea de a fi etic în angajare adică rolul de angajator corect,
obiectiv, imparţial care este pus în situaţia de a evalua un candidat care
este prietenul său.

14
f. Eşalonările ierarhice exagerate care imprimă multiple simboluri ale
puterii:
- birouri mari cu anticameră şi linie telefonică directă,
- spaţiu de parcare rezervat,
- maşina instituţiei pusă la dispoziţie,
- sistem de salarizare diferenţiat,

1.2. Surse ale conflictului între grupurile formale ori între acestea şi cele
informale:

a. Diferenţele de obiective.
- între compartimentele/ secţiile specializate ale unei instanţe se dezvoltă
adesea conflicte generate de obiectivele parţiale urmărite de acestea
(repartizarea judecătorilor şi personalului auxiliar, organizarea şedinţelor
de judecată în funcţie de sălile repartizate pentru desfăşurarea
dezbaterilor).

- sistemul de recompense poate amplifica şi el conflictele când se


realizează evaluarea şi recompensarea salariaţilor deoarece se au în
vedere performanţele individuale ale acestora. Nu trebuie însă uitat că
nici o performanţă de grup nu poate fi plasată în afara performanţelor
organizaţiei, fiind deci obţinută cu sprijinul indirect al celorlalte grupuri.

b. Definirea neclară a obiectivelor individuale, lipsa de claritate în


transmiterea deciziilor, imprecizia în stabilirea sarcinilor şi
responsabilităţii unor posturi.

15
2. Tipuri de conflicte de interese. Clasificări.

I. După criteriul nivelului la care apar, conflictele pot fi:

a. Conflicte individuale specifice unor salariaţi şi privesc strict fiecare


lucrător în parte (de exemplu nemulţumirea exprimată de un salariat în
legătură cu suma de bani primită ca salariu)
b. Conflicte la nivelul unei categorii de lucrători (de pildă categoria
personalului conex nemulţumită de deciziile de reâncadrare conform Legii
nr. 330/2009 în raport cu personalul auxiliar de specialitate; modul de
repartizare a premiilor între diverse categorii de personal)

II. Din punct de vedere al organigramei instituţiei:

a. Conflicte orizontale între persoane sau compartimente aflate pe


acelaşi nivel ierarhic dar pe linii diferite (între preşedinţii de şecţii în
legătură cu dotarea secţiilor)
b. Conflicte pe verticală – apar între persoane şi compartimente situate
pe trepte ierarhice diferite

III. Tipuri de conflicte în funcţie de efectele avute asupra


organizaţiei şi a performanţelor ei:

a. Conflict funcţional – apare ca o confruntare de idei între indivizi cu


posibile soluţii pentru creşterea performanţelor instituţiei. Indivizii pot
fi de acord cu obiectivele generale, dar se pot afla în conflict cu
privire la modalitatea de realizare a acestora.
b. Conflict disfuncţional – orice confruntare ori interacţiune între
persoane sau grupuri a căror desfăşurare împiedică realizarea
obiectivelor (exemplul conflictului de muncă cu sindicatul). Acestea
sunt conflicte disfuncţionale deoarece se manifestă ca tensiuni
negative, distructive pentru indivizi şi organizaţie.

Aceste tipuri de conflicte se pot transforma unul în celălalt: conflictul


pozitiv şi funcţional în conflict negativ şi disfuncţional. Punctul de cotitură
este influenţat de context, starea emoţională a indivizilor, coeziunea
grupului.

16
IV. După sfera de cuprindere, conflictul poate fi:

a. Interpersonal – între doi sau mai mulţi indivizi, determinate de


animozităţi, antipatii, invidie
b. Între grupuri formale sau informale – nu trebuie ca energiile
negative, animozităţile să fie amplificate la nivelul grupurilor

Cercetările au demonstrat că atunci când nivelul conflictelor este prea


scăzut acestea denotă o stare de antipatie şi dezinteres total, o stagnare a
organizaţiei.
Inovaţia nu mai este posibilă, iar schimbarea este greu de realizat.

Conflictele prea frecvente denotă incompatibilitatea între membrii


organizaţiei, un management deficitar şi o performanţă scăzută.
Un nivel optim/ mediu al conflictelor între grupuri determină reacţii
pozitive, dinamism şi interes pentru realizarea obiectivelor, inovare şi
adaptare rapidă la schimbare.

3. Consecinţele conflictelor de interese şi modalităţi de atenuare ale


acestora

Conflictele de interese sunt privite ca acele situaţii în care o persoană se


află într-o poziţie de încredere, iar interesele sale personale sunt în
concurenţă cu interesele personale. Aceste interese fac dificilă îndeplinirea
imparţială a responsabilităţilor, iar obiectivitatea persoanei în desfăşurarea
responsabilităţilor postului este compromisă.

Cele mai multe conflicte de interese includ afaceri proprii în care


interesul public şi cel privat se interferează, ori acele interese de familie în
care soţia, copilul, o rudă apropiată este angajată; sau informarea privilegiată
în care angajatul care gestionează informaţiile le valorifică în scopuri
proprii.

Cele mai eficiente modalităţi de atenuare a conflictelor de interese


sunt:

17
- declaraţia de avere, adică informarea publică a diferitelor categorii
profesionale în legătură cu situaţiile financiare cum ar fi depozitele
bancare, debitele/ împrumuturile, bunurile imobile deţinute, câştigurile
realizate

- declaraţia de interese – dacă salariatul face parte din organizaţii care ar


atrage incompatibilităţi cu exercitarea profesiei. Declaraţiile se
completează anual prin asumarea responsabilităţii privind corectitudinea
informaţiei.

- atitudinea de refuz/ retragere – este etic ca salariaţii înşişi să respingă


orice manifestare care ar compromite profesia şi organizaţia din care fac
parte
- instituirea codurilor de etică în prevenirea conflictelor de interese.

4. Proceduri instituţionale de rezolvare a conflictelor

1. Negocierea directă între părţile aflate în conflict. Este o procedură


dificilă în contextul climatului conflictual existent.
2. Concilierea – este realizată de o persoană neutră sau o comisie de
conciliere şi presupune organizarea de discuţii între părţile aflate în
conflict în scopul armonizării poziţiilor acestora şi ajungerii la un
anumit acord.
3. Medierea – solicită intervenţia unei persoane sau a unei comisii
neutre care investighează conflictul şi în final propune părţilor o
soluţie pentru rezolvare.
4. Arbitrajul – constă în soluţionarea conflictului de către unul sau
mai mulţi arbitri, stabiliţi de comun acord de către părţile opozante.
Decizia arbitrului este obligatorie pentru părţile aflate în conflict
deoarece acestea au acceptat atât procedura arbitrajului, cât şi
respectivul arbitru.

18
Capitolul IV. Elemente de deontologie profesională

1. Conceptul de „deontologie”: etimologie, definiţie

Termenul de „deontologie” provine din grecescul „deon” care înseamnă


obligaţie, datorie, necesitate.
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, deontologia este
disciplina care se ocupă cu datoriile ce trebuie îndeplinite, dar semnifică şi
totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintr-o
comunitate profesională sau dintre membrii acesteia şi cetăţeni.

Deontologia sau etica - deontologică ca disciplină este teoria despre


datorie, despre originea, caracterul şi normele obligaţiei morale deoarece
deontologia fiind o etică bazată pe reguli, în atenţia deontologiei se află
dimensiunea morală a comportamentului uman în general şi a specialistului
în particular.

Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă


cu studiul datoriei morale, iar într-un sens restâns, o disciplină de
interferenţă între morală şi drept, având ca obiect normarea conduitei
profesionale, a relaţiilor dintre persoanele care exercită o profesie şi a
raporturilor lor cu destinatarii exerciţiului acelei profesii şi cu terţii.

Deontologia se interferează cu dreptul prin regulile de conduită


profesională sancţionate juridic şi cu morala prin regulile circumscrise în
perimetrul normelor de convieţuire socială instituite şi impuse de opinia
publică sau de conştiinţa morală de sine a grupului care exercită profesia
respectivă.

În sistemul judiciar, nevoia unor reguli de conduită decurge din


necesitatea asigurării prestigiului justiţiei.
Deontologia judiciară se referă la ansamblul regulilor care reglementează
conduita diferitelor categorii profesionale din sistemul judiciar în calitatea
lor de exponenţi ori participanţi ai înfăptuirii puterii judecătoreşti.

Standardele de conduită care se aplică categoriilor profesionale din


sistemul judiciar sunt corelare ale valorilor din justiţie, adevăr şi dreptate, o

19
condiţie a încrederii publicului în sistem, implicând recunoaşterea faptului
că aplicarea legii nu este un exerciţiu mecanic, ci pune într-o relaţie de
responsabilitate profesionistul cu el însuşi, dar şi cu cetăţenii.

2. Importanţa şi funcţiile normelor deontologice în justiţie

Literatura de specialitate semnalează tot mai mult necesitatea definirii


regulilor de bază ale comportamentelor umane individuale şi de grup sub
toate aspectele astfel încât membrii unei organizaţii să-şi rezolve dilemele
etice cu care se confruntă în exerciţiul lor profesional şi să reziste tentaţiilor
care apar.

Nevoia de principii etice speciale pentru fiecare domeniu este aceeaşi ca


şi nevoia de principii etice în societate ca şi întreg.
Elaborarea unui cod etic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a putea
veni în întâmpinarea unei game largi de situaţii şi care să fie în acelaşi timp
şi suficient de simplu pentru a fi înţeles şi folosit în diverse situaţii.

Importanţa şi necesitatea elaborării unui cod etic este impusă de


următoarele beneficii pentru corpul profesional:
a. defineşte comportamentele acceptate/ acceptabile
b. promovează standarde înalte în activitatea profesională
c. oferă o bază de autoevaluare a membrilor organizaţiei
d. stabileşte un cadru pentru comportamente profesionale şi responsabile
e. îmbunătăţeşte imaginea organizaţiei care îl promulgă
f. constituie o dovadă a maturităţii profesionale

Principiile, normele, sistemele de valori cuprinse în codurile etice


constituie modele de gândire şi acţiune ale unei organizaţii, fiind considerate
instrumente reprezentative pentru fondul cultural al respectivei organizaţii.

Există însă şi riscuri în promulgarea codurilor de etică sau de


comportament: o dată formulat şi dat publicităţii, organizaţia trebuie să
manifeste exigenţă pentru respectarea şi îndeplinirea principiilor pe care se
bazează.

20
Orice cod etic pentru întărirea puterii sale de convingere trebuie asumat
voluntar şi nu doar impus prin lege întrucât etica nu poate fi promovată cu
„forţa” oricât de multe sancţiuni ar fi reglementate în cazul încălcării
principiilor pe care le consacră.

Sistemele de valori şi principiile cuprinse într-un cod etic deşi oferă


direcţii de acţiune care ghidează membrii organizaţiei în luarea deciziilor
într-o dilemă dată, însă nu exclude reflecţia din partea fiecărui membru pe
baza factorilor de influenţă particulari.

Normele deontologice impun anumite standarde etice, morale, în ceea ce


priveşte comportamentul destinatarilor în exercitarea profesiei.
În justiţie ele sunt cuprinse în legi şi regulamente referindu-se strict la
magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete,
avocaţi, notari, executori judecătoreşti, consilieri juridici, poliţişti.

Cadrul normativ legal care guvernează sfera noţiunii :


- norme interne
o Constituţia României
o Lg. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
o Lg. 304/2004 privind organizarea judiciară
o Lg. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii
o Lg. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei
o Codul penal, Codul de procerură civilă, Codul de procedură
penală
o Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor

- norme internaţionale:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, Paris, 1948)
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei, Roma,
1950)
- Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ONU,
1966)
- Principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor (adoptate
la Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite privind prevenirea
criminalităţii şi tratamentului infractorilor desfăşurat la Milano,

21
aprobate prin Rezoluţiile adunării generale nr. 40/32 din 22.11.1985 şi
nr. 40/146 din 13.12.1985)
- Principiile de bază ale independenţei justiţiei (ONU, 1985)
- Recomandarea nr. R(94)12 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului
Europei către statele membre cu privire la independenţa, eficienţa şi
rolul judecătorilor (adoptată de Comitetul de Miniştri la 13.10.1994)
- Carta Europeană privind statutul judecătorilor (Consiliul Europei,
1998)
- Recomandarea nr. (2000)19 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului
Europei către statele membre privind rolul procurorului în sistemul
judiciar penal (adoptate de Comitetul Miniştrilor la 06.10.2000)
- Avizul nr. 1(2001) al Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni
în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la
standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi
inamovibilitatea judecătorului (în aplicarea Recomandării nr. R(9412)
privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor)
- Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni în
atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra
principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile
judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor
incompatibile şi imparţialităţii
- Principiile de la Bangalore

În înfăptuirea actului de justiţie dreptul fiecărei persoane la un proces


independent şi imparţial este un drept fundamental şi un element de bază al
democraţiei şi statului de drept.
Statele care au aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale au recunoscut acest drept odată cu
ratificarea Convenţiei, care stipulează în articolul 6, paragraful 1: „orice
persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege”.

Principiile de bază ale independenţei justiţiei ale Organizaţiei Naţiunilor


Unite din 1985 statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii
- în deplină libertate
- să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări,
presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte,
indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în

22
calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita
funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/
forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi
judecători (articolul 2 din Statutul Universal al Judecătorilor).

Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau interes al


judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluţioneze.
Deontologia profesională îl obligă pe judecător să-şi exercite funcţia cu
obiectivitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului,
fără a da curs presiunilor şi influienţelor exterioare.

Principiile sunt regăsite şi în Recomandarea nr. 94 (12) a Comitetului de


Miniştri către statele membre a Consiliului Europei privind independenţa,
eficienţa şi rolul judecătorilor.
Orice influenţă asupra judecătorilor la soluţionarea cauzelor lezează
normele etice şi deontologice constituind o încălcare a principiului
independenţei justiţiei şi un amestec grav în înfăptuirea acesteia.

Simpla existenţă a unui cod deontologic nu este suficientă pentru a


asigura un comportament în concordanţă cu cele mei înalte standarde
morale. Din acest punct de vedere există riscul ca un cod deontologic să
rămână un simplu text care să nu fie respectat sau să se mizeze respectarea
lui pentru a asigura o aparenţă apreciată ca suficientă pentru a nu fi atrase
consecinţe negative pentru fiecare individ în privinţa carierei sale.

Eficienţa unui cod deontologic este determinată de asumarea de către


membrii corpului profesional a normelor pe care le consacră astfel încât
comportamentul rezultat să fie în concordanţă cu normele deontologice, să
fie unul real şi nu simulat.
Toate categoriile profesionale care îşi aduc aportul în realizarea actului
de justiţie trebuie să îşi asume un rol important şi să se implice cu bună
credinţă în creşterea calităţii activităţii judiciare şi în îmbunătăţirea
funcţionării sistemului judiciar.

În justiţie, codul deontologic îndeplineşte următoarele funcţii:

1. de imagine atunci când:


- defineşte climatul etic în care acţiunile sunt percepute ca fiind corecte la
nivelul organizaţiei şi al percepţiei sociale

23
- determină sentimentul de unicitate şi apartenenţă la un corp profesional
- facilitează realizarea unei comunicări deschise între societate şi justiţie
- promovează o imagine favorabilă a justiţiei şi a propriei organizaţii

2. de climat organizaţional atunci când:


- transpune regulile generale de politică instituţională în reguli verificabile
- determină înalte standarde morale
- constituie un cadru de referinţă pentru luarea deciziilor şi alegerii
comportamentelor
- ghidează comportamentul în caz de dileme morale

3. de gestionare a politicii de resurse umane când:


- oferă critecrii de selectare şi recrutare a personalului
- crează o bază de discuţie în interiorul organizaţiei
- constituie un ghid de orientare profesională
- oferă un cadru normativ pentru respingerea oricăror încercări de
intervenţie în justiţie.

Capitolul V. Instrumente practice ale deontologiei


profesionale

1. Coduri deontologice ale categoriilor profesionale din sistemul


judiciar
1.1. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor – aprobat prin
Hotărârea plenului CSM nr. 328/2005

Importanţa şi prestigiul justiţiei implică înţelegearea rolului puterii


judecătoreşti şi a responsabilităţii magistratului în aplicarea legii într-un mod
corect şi imparţial, fără a ţine cont de eventualii factori de presiune socială
sau politică, dar totodată rolul său implică şi recunoaşterea instanţelor şi
parchetelor ca baze ale unui sistem constituţional democratic.

Nevoia unor reguli de conduită specifice sistemului judiciar decurge


în rândul magistraţilor din necesitatea asigurării prestigiului justiţiei, drept

24
pentru care principiile cuprinse în Codul deontologic au menirea de a sprijini
reprezentanţii celorlalte puteri ale statului, ceilalţi actori instituţionali
implicaţi în derularea procedurilor judiciare, precum şi a publicului larg în
procesul de înţelegere a standardelor înalte de conduită pe care magistraţii
trebuie să le menţină atât în cadrul instanţelor cât şi în afara acestora.

Codul deontologic stabileşte standardele de conduită a judecătorilor şi


procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte, conforme cu onoarea şi
demnitatea profesiei având rolul de a forma magistraţii în conformitate cu
etaloanele de conduită impuse profesiei.

Legea nr. 303/2004 consacră dispoziţia potrivit căreia judecătorii sunt


independenţi şi se supun numai legii
Orice persoană, organizaţie, autoritate, instituţie este datoare să
respecte independenţa judecătorilor.
Necesitatea instituirii unor standarde de conduită se impune cu
pregnanţă întrucât magistratul exercită autoritatea judecătorească a statului
având responsabilităţi speciale, acestora revenindu-le obligaţia să adopte
atitudini corecte, oneste în raporturile cu justiţiabilii, cu ceilalţi participanţi
la activitatea judiciară.

Cele mai importante valori etice fundamentale ale magistraţilor


consacrate în Codul deontologic se referă la:
-independenţa magistraţilor
- promavarea supremaţiei legii
- imparţialitate
- îndeplinirea îndatoririlor profesionale
- integritate, demnitate, onoare

A. Independenţă
A fi independent se referă la persoana care nu depinde de cineva sau
ceva, care se bazează pe propriile puteri.
Este un atribut care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea
actului de justiţie şi mai ales să decidă doar în baza legii şi a propriei
conşiinţe, fără nici o subordonare sau influenţă.
Independenţa implică lipsa oricărei ingerinţe din partea altor puteri ale
statului sau a părţilor, precum şi existenţa garanţii reale contra oricăror
presiuni exterioare.

25
Judecătorii trebuie să îşi exercite funcţia cu obiectivitate şi
imparţialitate, să se supună doar legii şi să aplice legea la situaţia de fapt
determinată pe baza evaluării materialului probator, fără a da curs factorilor
exteriori cu care interacţionează.

Independenţa are un înţeles dual:


- independenţa instituţională- funcţională-care priveşte relaţiile dintre
judiciar şi alte sisteme
- independenţa individuală-personală- care se referă la independenţa de
facto a magistratului
Relaţionarea celor două sensuri ale noţiunii de independenţă constă în
faptul că un magistrat poate avea acea stare de spirit sau atitudine
specifică în exercitarea curentă a atribuţiilor judiciare

Independenţa justiţiei implică disocierea din punct de vedere


instituţional şi structural de :
- legislativ,
- executiv,
- părţi/alte persoane
- mass-media

Independenţa fată de legislativ semnifică:


- legiuitorul nu poate interveni în procesul de judecată în altă formă decât
cea a emiterii de acte normative
- după pronunţarea unei hotărîri definitivă şi irevocabilă, aceasta nu mai
poate fi modificată de nicio autoritate nejudiciară în detrimentul
procesului soluţionat definitiv.

Independenţa faţă de executiv semnifică:


- lipsa oricărei imixtiuni din partea puterii executive în activitatea de
înfăptuire a justiţiei în afara prerogativelor delegării legislative, în situaţia
guvernului, ori graţierii individuale în cazul preşedintelui ţării

Independenţa faţă de părţi:


- impune statelor obligaţia de a crea sisteme judiciare care să garanteze
neutralitatea instanţei, care conferă judecătorului poziţia de arbitru neutru
faţă de părţile litigante

26
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa
statuează asupra necesităţii lipsei oricărei ingerinţe din partea altor puteri ale
statului ori ale părţilor în procesul judiciar, precum şi obligaţia statului de a
institui garanţii reale împotriva oricăror factori exteriori care ar putea
influenţa ori denatura actul de justiţie

Independenţa fată de alte organisme, persoane, mass-media:


- judecătorii nu sunt obligaţi să dea socoteală vreunei persoane străine de
puterea judecătorească asupra modului de soluţionare a cauzei cu care au
fost investiţi

Independenţa individuală implică:


- libertatea deplină de a lua decizii în baza legii, în afara oricăror forme de
influenţă externă
- capacitatea de a conştientiza factorii externe ce infuenţează activitatea
magistratului
- capacitatea de a respinge factorii de natură externă ce influenţează
magistratul

Independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al


magistratului, ci ca datoria, obligaţia fundamentală a oricărei persoane
care ocupă o atare funcţie, de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi
morale care stau la baza conduitei independente şi imparţiale în
cercetarea şi judecarea fiecărui caz
Semnifică responsabilitatea impusă fiecărui magistrat, penrtu a-
i permite acestuia să decidă asupra unui litigiu în mod onest şi
imparţial în baza legilor şi a probelor, fără presiune sau influenţă
externă şi teamă de intervenţie din partea nimănui.

În Statutul Universal al Judecătorilor adoptat de Uniunea


Internaţională a Magistraţilor în 1999 la Taipei se stipulează (art. 1) că
„judecătorul în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi
poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate
constrângerile/ forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în
raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească.

Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni


(CCJE) prevede că „independenţa judecătorească trebuie să fie garantată de
standarde naţionale până la cel mai înalt nivel posibil”, iar Recomandarea
R(94) 12 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei

27
cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor prevede în
cuprinsul principiului I.2. că trebuie luate toate măsurile în scopul de a
respecta, proteja şi promova independenţa judecătorilor şi că independenţa
judecătorilor trebuie garantată în conformitate cu dispoziţile convenţiei şi a
principiilor constituţionale.

Magistraţii au posibilitatea de a se adresa C.S.M. în situaţia în care


vreo împrejurare ori vreo faptă le-ar leza independenţa, imparţialitatea sau
reputaţia profesională.

Reglementarea interdicţiilor cu privire la categoria magistraşilor:

- Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau


formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu
caracter politic.
- În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii sau procurorii
trebuie să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor
politice, nu trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice şi nu pot milita
pentru aderarea persoanelor la formaţiuni politice, nu pot participa la
colectarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot acorda nici un fel
de sprijin vreunui candidat la o funcţie publică cu caracter politic.
- Folosirea prestigiului sau imaginii justiţiei în activităţile politice
contravine obligaţiei magistraţilor de a fi independenţi, obiectivi şi
imparţiali.
- În respectarea obligaţiei regulamentare şi legale, judecătorilor şi
procurorilor le este interzis de a se folosi de actele pe care le îndeplinesc în
exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru aşi exprima sau manifesta
convingerile politice, fiindu-le interzis de a participa la reuniuni publice cu
caracter politic.

Reglementarea incompatibilităţilor cu privire la categoria


profesională a magistraţilor:
Funcţiile de judecător şi procuror sunt incompatibile cu orice alte
funcţii publice sau private, fiindu-le interzis să desfăşoare:
- activităţi comerciale direct sau prin persoane interpuse
- activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură
- să aibă calitatea de membru al unui grup de interese economice
- să aibă calitatea de asociat sau membru în organele de conducere,
administrare sau control la societăţi comerciale, inclusiv bămci sau alte

28
instituţii de credit, societăţi de asigutare sau financiare, companii naţionale
sau regii autonome.

Magistraţilor le este permis să exercite următoarele activităţi:

- didactice din învăţământul superior, pecum şi cele de instruire din


cadrul I.N.M. şi S.N.G.

- de a participa la elaborarea de publicaţii, articole, studii de


specialitate, lucrări literare, ştiinţifice;
- de a participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu
caracter politic şi a celor care ar afecta imaginea justiţiei;
- pot desfăşura activităţi în calitate de membri ai unor comisii de
examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor
documente interne ori internaţionale;
- pot desfăşura activităţi în calitate de membri ai societăţilor civile
sau academice şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial.
Magistraţii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procesele
aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat
parchetul şi nu pot da consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase,
chiar dacă procesele respective se află pe rolul altor instanţe sau parchete
decât acelea în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea şi nu pot îndeplini
orice activitate care se desfăşoară prin avocat.
Cu titlu de excepţie, magistraţilor le este permis să pledeze în cauzele
lor personale, ale ascendenţilor şi descendenşilor, ale soţilor, pecum şi ale
persoanelor puse sub tutela sau curatele lor.

B. Promovarea supremaţiei legii


Legea nr. 304/2004 precum şi Codul deontologic consacră obligaţia în
sarcina judecătorilor şi a procurorilor ca prin întreaga lor activitate să asigure
apărarea şi promovarea supremaţiei legii, a statului de drept, să respecte
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Magistraţii sunt datori să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, să
asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la
procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestore, să respecte şi să apere

29
demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă
la procedurile judiciare.

C. Imparţialitatea
A fi imparţial înseamnă de a fi capabil de a face o apreciere justă,
obiectivă, de a fi nepărtinitor, obiectiv, drept.
În sistemul judiciar valoarea etică a imparţialităţii interferează cu cea
a independenţei, chiar dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului folosind în art. 6 sintagma de „instanţă independentă şi
imparţială”.

Noţiunile de „independenţă” şi „imparţialitate” nu se suprapun


întrucât independenţa nu presupune neapărat imparţialitate, sfera acesteia din
urmă fiind mai largă, o instanţă putând fi independentă, ceea ce nu înseamnă
automat că va fi şi imparţială

Potrivit Codului deontologic magistraţii trebuie să fie imparţiali în


îndeplinirea atribuţiilor profesionale, să decidă obiectiv, liber de orice
influenţe, să se abţină de la orice comportament care ar fi de natură să
altereze încrederea cetăţenilor în imparţialitatea lor.

Imparţialitatea semnifică:
- atitudinea magistratului în raport cu probele şi părţile dintr-un proces
- capacitatea magistratului de a conştientiza factori de presiune internă/
externă, de a-i respinge şi de decide fără părtinire
- absenţa oricărei prejudecăţi ori idei preconcepute, privitoare atât la
procesul prin care este luată decizia, cât şi la decizia în sine

Cerinţele imparţialităţii:
- imparţialitatea subiectivă (personală)
o se raportează la opinia judecătorului
o să înlăture orice motiv care să favorizeze sau defavorizeze vreo
parte
- imparţialitatea obiectivă (funcţională)
o se raportează la opiniile altora
o să nu existe fapte determinate şi verificabile care ar justifica
îndoielile cu privire la imparţialitatea judecătorului

30
Ca valoare etică fundamentală, imparţialitatea este prevăzută şi de
Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, principii care
stipulează că imparţialitatea este indispensabilă pentru exercitarea funcţiei
judecătoreşti fiind necesară pentru pronunţarea hotărârii (Norma 2), arătând
în detaliu obligaţiile care revin magistraţilor:

2.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat


fără părtinire, fără subiectivism, fără idei preconcepute.
2.2 Judecătorul (judecătoarea) se va strădui să adopte o conduită, atât în
instanţă, cât şi în afara acesteia, care să câştige şi să menţină
încrederea publicului, a juriştilor şi a părţilor în imparţialitatea
judecătorilor şi a justiţiei, în general.
2.3 Judecătorul (judecătoarea), în măsura posibilului, se va strădui să
adopte o conduită demnă, care să reducă la minimum numărul
situţiilor care l-ar putea descalifica, împiedicându-l de a judeca sau de
a hotărî într-o speţă oarecare.
2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în
mod conştient în legătură cu o cauză în judecare sau care i-ar putea fi
adusă spre judecare, ar putea afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea
dăuna imparţialităţii procesului. Şi nici nu va face comentarii în public
sau în alt mod, care să afecteze dreapta judecare a unei persoane sau a
unei speţe.
2.5 Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care
constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea
unui observator corect ca neffind capabil să judece. Între astfel de
cazuri, fără însă ca înşiruirea de mai jos să fie completă, se numără
următoarele:
2.5.1 cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o
prejudecată cu privire la una din părţi sau în care judecătorul
cunoaşte personal faptul că există probe controversate care pot
prejudicia dsfăşurarea procesului;
2.5.2 cazul în care, anterior, judecătorul a funcţionat ca avocat sau a
servit ca martor în dosarul supus judecăţii sale, sau
2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un
interes material în rezultatul disputei.

Drept garanţie a imparţialităţii în soluţionarea cauzelor pendinte


dispoziţiile Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală
stipulează o serie de cazuri (art. 24-27 c.p.civ. şi respectiv art.46-48 c.p.pen.)

31
în care magistratul poate fi incompatibil, garanţii instituite în scopul de a
înlătura orice urmă de parţialitate şi subiectivism în soluţionarea cauzelor.

Garanţia imparţialităţii impune judecătorilor şi procurorilor


următoarele interdicţii:
- de a interveni pentru soluţionarea unor cereri,
- de a pretinde ori accepta rezolvarea intereselor personale ori ale
membrilor familiei sale altfel decât în limitele cadrului legal;
- de a realiza imixtiuni în activitatea altor judecători sau procurori;
- de a fi influienţaţi în soluţiile pe care le adoptă în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, de relaţiile de familie şi sociale.

Codul conţine dispoziţii permisive în privinţa posibilităţii acordării de


către magistraţi a asistenţei judiciare, în condiţiile legii, însă activitatea este
permisă numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor, ale descendenţilor
sau soţilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela ori curatela
acestora, nefiindu-le însă îngăduit de a se folosi de calitatea pe care o deţin
pentru a influienţa soluţia ori pentru a crea aparenţa unui astfel de influienţă.

Codul instituie o serie de activităţi incompatibile calităţii de judecător/


procuror. Astfel, magistraţii au următoarele interdicţii:
- de a participa direct ori prin persoane interpuse la jocuri de tip
piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu
este asigurată transparenţa fondurilor;
- de a cumula calitatea pe care o deţin cu o altă funcţi publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Magistraţii pot participa ca formatori în cadrul INM, SNG potrivit
programului stabilit cu conducerile instanţelor/ parchetelor în care
formatorii îţi desfăţoară activitatea;
- de a desfăţura orice activitate legată de actul de justiţie în cazul în
care presupune existenţa unui conflict între interesele lor şi
interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor
generale ale societăţii.

32
D. Valori etice fundamentale referitoare la exercitarea
îndatoririlor profesionale
Codul instituie dispoziţii referitoare la îndatorirea magistraţilor de a-şi
îndeplini cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, de a
respecta îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente
şi ordine de serviciu. În acest sens aceştia sunt datori de a-şi îndeplini
lucrările repartizate cu respectarea termenelor legale.

În desfăşurarea dezbaterilor judiciare din timpul şedinţei de judecată,


judecătorul trebuie să manifeste o conduită corectă, onestă, civilizată, atentă
faţă de părţile din procesul dedus judecăţii, de a folosi un ton adecvat,
politicos, de natură să menţină solemnitatea şedinţelor de judecată şi ordinea
dezbaterilor.
Judecătorul trebuie să aibă capacitatea de a gestiona situaţiile de criză
ivite în sala de judecată şi să evite manifestările arogante, dispreţuitoare faţă
de părţi ori participanţii din proces şi să solicite acestora un comportament
adecvat.

Informaţiile dobândite în exercitarea profesiei nu pot fi folosite în alte


scopuri decât cele legate direct de îndeplinirea activităţilor de serviciu.
Magistraţii sunt obligaţi să menţină caracterul confidenţial al
lucrărilor cu care intră în contact în exercitarea profesiei, fiind datori să
păstreze potrivit normelor legale materialele respective în sediul instituţiei în
care îşi desfăşoară activitatea şi să permită consultarea documentelor
respective numai cu respectarea prescripţiilor legale şi regulamentare.

E. Integritate, demnitate, onoare


A fi integru semnifică a fi corect şi de bună credinţă, a fi onest,
cumpătat, cinstit, incoruptibil.
Integritatea magistratului se referă la faptul că imparţialitatea,
corectitudinea, onestitatea nu îi sunt clintite de nici un fel de practici
necorespunzătoare.
Standardele de conduită ale judecătorului sunt reglementate de Legea
nr. 303/2004 şi Legea nr. 304/2004, R.O.I.

Integritatea semnifică:

33
- calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui
fel de influenţă asupra procesului prin care el caută, admite probe şi
deliberează
- a avea anumite principii morale şi a acţiona consecvent în raport cu
acestea

Componentele integrităţii se referă la onestitate şi moralitate judiciară


Nu există grade de integritate, această valoare este absolută sau lipseşte
cu desăvârşire.

Sub aspectul integrităţii, se va aprecia dacă judecătorul evaluat:


- apără independenţa justiţiei, descurajând orice imixtiune în
activitatea judiciară;
- este obiectiv şi imparţial în exercitarea funcţiei;
- aduce la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii orice
presiuni sau ingerinţe în actul de justiţie;
- garantează prin atitudinea şi activitatea sa supremaţia legii;
- garantează prin atitudinea şi activitatea sa egalitatea
cetăţenilor în faţa legii, demnitatea părţilor;
- asigură ordinea şi solemnitatea şedinţelor de judecată;
- nu dezvăluie informaţiile cu caracter confidenţial;
- este preocupat de creşterea performanţei profesionale;
- nu săvârşeşte acte sau fapte de natură să compromită demnitatea
lor în funcţie sau societate;
- apară prestigiul autorităţii judecătoreşti;
- dovedeşte respect şi bună credinţă în relaţiile cu colegii;
- îndeplineşte competent îndatoririle profesionale;
- respectă obligaţiile cu caracter administrativ.

Valoarea etică a integrităţii este dublată de cea a imparţialităţii sens în


care magistratul este dator să manifeste:
- preocupare pentru informarea completă şi corectă;
- să asigure egalitate de tratament pentru toate părţile din proces;
- să păstreze o atitudine echidistantă faţă de părţi în timpul şedinţei
de judecată;
- motivarea hotărârilor să dovedească preocupare pentru o
argumentare rezonabil echivalentă între părţi;

34
- să evite exprimări/ manifestări ale propriilor convingeri de altă
natură decât cele juridice şi prejudecăţi în cursul şedinţei de
judecată şi în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti.
În cadrul colectivelor din care fac parte magistraţii trebuie să aibă
relaţii profesionale bazate pe respect şi bună credinţă indiferent de vechime
în profesie şi funcţia colegilor lor, fiindu-le interzis în a-şi exprima părerea
cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor.

Magistraţii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea dreptului


la replică în cazul în care prin articole de presă sau emisiuni audiovizuale
sau făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor.
Codul prevede că aceştia sunt datori să se abţină de la orice acte de
natură a compromite demnitatea lor în funcţie şi în societate, magisttraţilor
fiindu-le interzis de a desfăşura activităţi care prin natura sau modul de
finanţare ar putea să împieteze îndeplinirea cu imparţialitate şi obiectivitate a
obligaţiilor profesionale.

1.2. Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate:

Necesitatea unui cod deontologic este impusă de :


- obţinerea unor performanţe sporite în cadrul sistemului judiciar
- creşterea încrederii cetăţenilor în actul de judecată
- guvernarea activităţii corpului profesional de un ansamblu de
reguli privind conduita, etica şi deontologia acestora de natură a
contribui la îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu şi
instaurarea unor relaţii civilizate şi profesionale cu cei cu care intră
în contact pe durata desfăşurării activităţii.

Cadrul normativ legal:


1. documente interne :
- Regulament de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti;
- Legea privind organizarea judiciară;
- Codul de procedură civilă/ penală;
- Legea privind statutul personalului auxiliar de specialitate.

35
2. Documente internaţionale
- Codul de conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii
adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 34-
169/17.12.1979;
- Consiliul Europei – Recomandarea nr. R(2000)10 a Comitetului
Miniştrilor Statelor Membre privind Codurile de Conduită pentru
Funcţionarii Publici;
- Recomandarea nr. R(2000)6 a Comitetului Miniştrilor Statelor
Membre privind Statutul Funcţionarilor Publici în Europa;
- Recomandarea nr. R(1986)12 a Comitetului Miniştrilor Statelor
Membre cu privire la măsurile de prevenire şi reducere a volumului de
lucrări la instanţe.

Obiectivele generale urmărite prin instituirea normelelor de etică şi


deontologie profesională vizează valori referitoare la:

1. Prestigiul justiţiei potrivit căruia personalul trebuie să contribuie la


respectarea supremaţiei legii, la asigurarea transparenţei şi a încrederii
cetăţeanului în autoritatea judecătorească.
2. Profesionalismul în baza căruia:
- în exercitarea profesiei personalul trebuie să manifeste competenţă,
imparţialitate şi celeritate, fiind obligat să se abţină de la orice faptă care
ar aduce prejudicii justiţiabililor ori prestigiului justiţiei;
- trebuie să dea dovadă de o bună pregătire profesională şi să se
preocupe permanent pentru perfecţionarea activităţii sale;
- trebuie să îndeplinească atribuţiile şi îndatoririle profesionale cu bună
credinţă, seriozitate şi responsabilitate, să fie loiali sistemului din care
face parte.
3. Imparţialitatea :
- în exercitarea atribuţiilor sale personalul auxiliar de specialitate trebuie
să fie obiectiv, să respecte drepturile şi garanţiile procesuale ale tuturor
părţilor, fără nici o discriminare;
- trebuie să aibă o atitudine echidistantă fără influenţe legate de
naţionalitate, religie, rasă, sex ori de statut socio-economic, politic ori
cultural al unei persoane;

36
- trebuie să se abţină ori de câte ori se află într-unul din cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege.

4. Confidenţialitatea:
- instituie obligaţia în sarcina personalului auxiliar de specialitate de a nu
dezvălui informaţiile obţinute pe parcursul desfăşurării activităţii
profesionale ori de a le folosi în alte scopuri decât cele legate de
exercitarea profesiei;
- trebuie să se abţină de la orice încercare de a obţine date ori informaţii
pe care nu este îndreptăţit să le cunoască.

5. Abuzul în funcţie şi conflictul de interese:


- personalul trebuie să se abţinăîn îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de
la orice atitudine care l-ar face vulnerabil la influenţe;
- îi este interzisă folosirea calităţii oficiale pentru obţinerea de avantaje
pentru sine ori pentru altul;
- îi este interzis de a pretinde ori de a primi cadouri ori servicii în
vederea îndeplinirii îndatoririlor sale profesionale;
- îi este interzis de a încheia, personal ori prin persoane interpuse, ori ca
mandatari contracte cu instanţele judecătoreşti ori parchete pentru
furnizarea de servicii, materiale ori echipamente.

6. Atitudinea în profesie şi în afara acesteia:


- trebuie să dea dovadă de moderaţie şi să nu îşi manifeste
nemulţumirea faţă de persoanele cu care intră în contact în calitatea
oficială pe care o deţine;
- trebuie să fie respectuos, calm, amabil, lipsit de aroganţă în relaţiile cu
justiţiabilii, colegii, judecătorii, procurorii, avocaţii ori cu orice ce altă
persoană cu care intră în contact în calitate oficială;
- nu îşi poate exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi
morală a judecătorilor/ procurorilor sau a altor colegi;

37
- nu îi este permis să acorde consultaţii juridice şi nici să recomande
nominal, persoanelor interesate, avocaţi, experţi, notari, executori
judecătoreşti care exercită activităţi în legătură cu actul de justiţie;
- îi este interzis să exprime opinii cu privire la legalitatea şi temeinicia
actelor întocmite de instanţa ori parchetul unde lucrează;
- nu îi este permis să comenteze sau să justifice în presă ori în emisiuni
audio-vizuale hotărârile ori soluţiile date în dosarele despre care a luat
la cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau cu privire la
procese aflate în curs de desfăşurare ori aflate în instrumentare la
parchet;
- nu îi este permis de a se folosi de actele pe care le îndeplineşte în
exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima convingerile
politice;
- trebuie să aibă o ţinută îngrijită şi decentă, evitând extravaganţele.

În exercitare atribuţiilor profesionale, grefierul intră în interacţiune cu


diferite categorii de persoane. Interacţiunea urmăreşte următoarele
obiective operaţionale :

I. Atitudinea grefierului faţă de propria profesie:


1. Norme generale de conduită:
- Dăruire, pasiune, devotament pentru profesia aleasă
- Conduită ireproşabilă în societate
- Dorinţa de a munci şi de a se perfecţiona permanent
- A fi ordonat şi organizat pentru a-şi îndeplini calitativ şi cantitativ
sarcinile de serviciu
- Îmbogăţirea vocabularului juridic şi literar
- Conştientizarea importanţei activităţii pe care o desfăşoară
- Să nu se eschiveze de la problemele grele ivite în cadrul obligaţiilor
de serviciu

38
2. Norme speciale de conduită:
- Să aibă o ţinută vestimentară corespunzătoare
- Să respecte programul de lucru
- Să ţină cont de incompatibilităţile prevăzute de lege
- Să efectueze lucrările în termenel prevăzute de lege
- Să păstreze secretul lucrărilor şi informaţiilor obţinute n cursul
îndatoririlor de serviciu
- Să manifeste obiectivitate şi imparţialitate

II. Raporturile grefierilor între ei şi celelalte categorii profesionale


din sistem
1. Grefier – grefier
2. Grefier – grefier şef/ prim grefier
3. Grefier – celălalt personal auxiliar
- Să manifeste respect şi înţelegere
- Să manifeste disponibilitate şi solicitudine
- Să abordeze un comportament deschis şi prietenos cu colegii
- Să manifeste disponibilitate în transmiterea experienţei acumulate
- Să nu comenteze probitatea profesională şi morală a colegilor ori a
magistraţilor

III. Raporturile grefierilor cu avocaţii şi justiţiabilii


- Să abordeze un comportament deschis şi amabil cu persoanele cu care
intră în contact datorită atribuţiilor de serviciu
- Să manifeste obiectivitate şi imparţialitate
- Să manifeste calm şi să abordeze problemele politicos în discuţiile cu
părţile şi avocaţii

39
- Să nu accepte daruri ori să facă promisiuni de rezolvare a cererilor
- Să interzică accesul justiţiabililor în birou
- Să evite vizitele unor cunoştinţe la birou
- Să evite să se angajeze în activităţi de natură să-l compromită în
cursul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu
- Să evite ca relaţiile de familie ori sociale să-i influenţeze conduita în
exercitarea atribuţiilor
- Le este interzis a da consultaţii juridice, verbale sau scrise în probleme
litigioase
- Să nu adopte un comportament care să creeze impresia că ar avea în
instanţă o poziţie privilegiată

IV. Raporturile grefierului cu judecătorii


1. Grefier – preşedinte instanţă
2. Grefier – preşedinte complet/ membrii completului
3. Grefier – judecător delegat
- Să manifeste stimă şi respect pentru profesia de magistrat
- Să aducă la îndeplinire orice sarcină trasată de preşedintele instanţei
- Să colaboreze cu judecătorul în îndeplinirea atribuţiilor sale
- Să efectueze lucrările în termenele stabilite de lege sau judecător
- Să refacă actele procedurale la solicitarea judecătorului atunci când,
urmare a verificărilor, se constată că nu sunt efectuate corespunzător
- Să fie receptivi la o posibilă critică, prezentându-şi opinia contrară cu
calm şi argumente
- Nu trebuie să stăruie pe lângă judecător pentru obţinearea unei
anumite soluţii

40
Încălcarea dispoziţiilor Codului deontologic poate constitui abatere
disciplinară şi poate atrage răspunderea disciplinară a grefierilor şi a celuilalt
personal auxiliar de specialitate.

Răspundere disciplinară vs răspundere deontologică


- abatere disciplinară:
o încălcarea de către magistraţi a dispoziţiilor din legi şi
regulamente care privesc îndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a unor îndatoriri de serviciu, precum şi acele
manifestări care aduc atingere prestigiului justiţiei
- abatere deontologică:
o fapte sau manifestări de natură să aducă atingere probităţii
morale a magistraţilor
o abatere de la standardele de conduită impuse magistratului care
afectează onoarea şi demnitatea profesiei

Distincţia dintre normele deontologice şi normele legale:


- normele procedurale sunt norme juridice, iar cele deontologice sunt
regului morale
- normele procedurale sunt instituite prin lege, iar cele deontologice se
formează, de regulă, pe căi extrajudiciare
- obiectul normelor procedurale îl constituie relaţiile dintre participanţi
la procesul judiciar, în timp ce obiectul normelor deontologice
judiciare îl constituie relaţiile dintre magistraţi, relaţiile dintre
magistraţi şi justiţiabili, relaţiile dintre magistraţi şi alţi funcţionari ai
statului, relaţiile dintre magistraţi şi ceilalţi cetăţeni
- normele procedurale reglementează drepturile şi obligaţiile
participanţilor la proces, în timp ce normele deontologice judiciare
reglementează comportamentul magistraţilor în procesul judiciar şi în
afara cadrului procesual
- încălcarea dintre magistraţi a normelor de procedură cu rea credinţă
sau gravă neglijenţă poate atrage răspunderea disciplinară sau penală a
acestora, iar nerespectarea normelor deontologice nu poate să atragă
decât sancţiuni morale (oprobiul corpului de magistraţi, dezaprobarea
de către opinia publică, slăbirea încrederii în sistem)

41
Procedura atragerii răspunderii disciplinare/ deontologice a magistraţilor:

CSM îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată


pentru:
o faptele prevăzute de art. 99 din Lg. 303/2004 ce constituie
abateri disciplinare
o faptele ce constituie încălcări ale normelor deontologiei
profesionale

Conform dispoziţiilor legale, titularii acţiunii disciplinare pot fi:


1. Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar,
2. ministrul justiţiei,
3. preşedintele I.C.C.J./ procurorul general al Parchetului
de pe lângă I.C.C.J.

În cazurile în care ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de


Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt titulari ai acţiunii disciplinare,
aceştia pot sesiza Inspecţia Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare
săvârşite de judecători şi procurori.
În cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare,
aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de
orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în
legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori.
Aspectele semnalate de către titularii acţiunii disciplinare sunt supuse
unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul
Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile
săvârşirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel
mult 45 de zile de la data solicitării formulate de titularul acţiunii
disciplinare sau de la data sesizării Inspecţiei Judiciare.Inspectorul-şef poate
dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel
mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.
Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există
indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare:
a) inspectorul judiciar transmite, în termen de cel mult 10 zile de la
finalizarea acestora, ministrului justiţiei, preşedintelui Înaltei Curţi de

42
Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o propunere de clasare
b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a
formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare
Primind propunerea de clasare ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate:
a) să dispună clasarea lucrării şi comunicarea rezultatului persoanei
care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare;
b) să solicite motivat completarea verificărilor prealabile, atunci când
apreciază că acestea nu sunt complete. Completarea se efectuează de către
inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost
solicitată de titularul acţiunii disciplinare;
c) să dispună începerea cercetării disciplinare prealabile.
În cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri
disciplinare, inspectorul judiciar:
a) transmite autorului sesizării, în termen de 7 zile de la finalizarea
verificării prealabile, propunerea de începere a cercetării disciplinare
prealabile
b) dispune, prin rezoluţie, începerea cercetării disciplinare prealabile
Primind propunerea de începere a cercetării prealabile ministrul
justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie poate dispune începerea cercetării disciplinare prealabile.În situaţia
în care mai multe sesizări privesc aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, sesizările
se conexează.
În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările
acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date
concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei
vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului
sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau
procurorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se
constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul
sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să
solicite probe în apărare.
Cercetarea disciplinară se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor
legale referitoare la informaţiile clasificate şi la protecţia datelor cu caracter
personal.
Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva
judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a

43
acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.Organul de urmărire penală este obligat
să comunice Consiliului Superior al Magistraturii şi Inspecţiei Judiciare,
întrun termen rezonabil, actul prin care s-a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale.
Cercetarea prealabilă se efectuează în termen de 60 de zile de la data
dispunerii acesteia, cu excepţia situaţiei în care intervine suspendarea.
Cercetarea disciplinară se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există
motive întemeiate care justifică această măsură.
Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la
finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care
fapta a fost săvârşită.
Inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată:
a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea
secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;
b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine
datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea
situaţiei de fapt care a determinat sesizarea; rezoluţia de clasare este
definitivă;
c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării
cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea
acţiunii.
Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-
şef. Inspectorul-şef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către
inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar
în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către
inspectorul-şef.
Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef,
în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată.
Rezoluţia de respingere a sesizării poate fi contestată de persoana care
a formulat sesizarea la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de
Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei
proceduri prealabile.
Soluţiile pe care le poate pronunţa Secţia de contencios administrativ
şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt:
a) respingerea contestaţiei;
b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar
sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea
procedurii disciplinare.
Hotărârea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel
Bucureşti este irevocabilă.

44
În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii, citarea judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se
exercită acţiunea disciplinară şi a Inspecţiei Judiciare ori, după caz, a
ministrului justiţiei, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un
alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat.
Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acţiunii
nu împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii.
Acţiunea disciplinară este susţinută în faţa secţiilor de către
inspectorul judiciar care a exercitat-o şi, numai în caz de imposibilitate a
acestuia, de către un inspector judiciar desemnat de inspectorul-şef.
În cazul în care acţiunea disciplinară este exercitată de ministrul
justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, acţiunea disciplinară este susţinută de către titular ori de un
reprezentant desemnat de acesta.
Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că
sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute
de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau
procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.

Constituie abateri disciplinareale magistratilor:


a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori
prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi
interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de
colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează,
inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii
altor instituţii;
d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea
convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile
sau actele depuse de părţile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic
superior, date în scris şi în conformitate cu legea;

45
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor
legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea
repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau
procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea
sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în
aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care
au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat
cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în
condiţiile legii;
k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în
mod direct activitatea instanţei ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu
caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul
instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ
prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din
partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri,
pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor
familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
reglementat pentru toţi cetăţenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind
distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin
orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip
piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este
asigurată transparenţa fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare
ale procurorului, în condiţiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti
sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară
raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau
demnitatea funcţiei de magistrat;
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor
în interesul legii;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

46
Legea stipuleaza că există rea-credinţă atunci când judecătorul sau
procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual,
urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
Totodată, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau
procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil,
normele de drept material ori procesual.

Sancţiuni disciplinare care pot fi aplicate de Secţia C.S.M. sunt:

Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor,


proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o
perioadă de până la 6 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă
instanţă sau la un alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori
în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) excluderea din magistratură.

Pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului


Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar,
poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea
definitivă a acţiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar
putea afecta desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare sau
dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă
prestigiului justiţiei.
Pe durata procedurii disciplinare, soluţionarea cererii de acordare a
pensiei de serviciu se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii
disciplinare.
În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător
sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Preşedintelui
României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie.

Încălcarea normelor deontologice are ca efect şi blamul profesional,


moral, dezaprobarea colegilor cu privire la conduită.
Hotărârea Secţiilor consiliului, rămase irevocabile, se depun la dosarul
profesional al magistratului.

47
Judecătorul nu poate participa la examenul pentru promovarea în
funcţii de execuţie/ conducere sau pentru promovarea la ÎCCJ. ori nu
poate candida pentru ocuparea unei funcţii de inspector la CSM

Procedura atragerii răspunderii disciplinare/ deontologice a personalului


auxiliar de specialitate conform reglementării Legii nr. 567/2004

În privinţa categoriei profesionale a personalului auxiliar de


specialitate pot fi antrenate mai multe forme de răspundere: civilă,
disciplinară, administrativă, penală.
Constituie abateri disciplinare:
a) intarzierea nejustificata in efectuarea lucrarilor;
b) absentele nemotivate de la serviciu, precum si incalcarea dispozitiilor
din regulamentele privind organizarea si functionarea instantelor
judecatoresti si a parchetelor de pe langa acestea, referitoare la programul de
lucru;
c) interventiile sau staruintele pentru solutionarea unor cereri privind
satisfacerea unor interese personale, ale membrilor familiilor lui sau ale altor
persoane, precum si orice ale imixtiuni in activitatea judecatorilor sau a
procurorilor;
d) atitudinile ireverentioase in timpul exercitarii atributiilor de serviciu
fata de judecatori si procurori, fata de colegi, avocati, experti, martori,
justitiabili sau orice alta persoana cu care intra in relatii;
e) nerespectarea confidentialitatii lucrarilor care au acest caracter;
f) nerespectarea dispozitiilor legale care reglementeaza modul de
comunicare fata de terte persoane a datelor si informatiilor referitoare la
activitatea instantelor judecatoresti;
g) manifestari care aduc atingere demnitatii sau probitatii profesionale;
h) refuzul nejustificat de a indeplini o indatorire ce ii revine potrivit legii
si regulamentelor privind organizarea si functionarea instantelor
judecatoresti si a parchetelor de pe langa acestea ori alte atributii stabilite de
conducatorii instantelor judecatoresti sau ai parchetelor de pe langa acestea;
i) neglijenta grava ori neglijente repetate in rezolvarea lucrarilor;
j) incalcarea incompatibilitatilor si a interdictiilor prevazute de lege;
k) omisiunea grava de a-si indeplini atributiile ce ii revin potrivit legii;

48
l) nerespectarea prevederilor cuprinse in Codul deontologic al
personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al
parchetelor de pe langa acestea.

Sanctiunile disciplinare care se pot aplica personalului auxiliar de


specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea,
in raport cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) reducerea cu 5-15% a salariului si/sau a indemnizatiei de conducere, pe
o durata de 1-3 luni;
c) retrogradarea in gradul profesional sau treapta profesionala in cadrul
aceleiasi functii, pe o durata de 1-3 luni;
d) revocarea din functia de conducere ocupata;
e) mutarea disciplinara la o alta instanta sau parchet din circumscriptia
teritoriala a aceleiasi curti de apel sau, dupa caz, a aceluiasi parchet de pe
langa curtea de apel, pe o durata de 1-3 luni;
f) excluderea din profesie.
In cazul nerespectarii prevederilor cuprinse in Codul deontologic al
personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al
parchetelor de pe langa acestea, conducatorul instantei sau al parchetului
care aplica sanctiunea poate dispune ca, pe langa sanctiunea disciplinara
aplicata, acesta sa urmeze cursuri de deontologie a profesiei organizate de
Scoala Nationala de Grefieri.

Aplicarea sancţuinii poate fi realizată de conducătorul instanţei/


parchetului în care îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat, în ceea ce
priveşte sancţiunea avertisment, respectiv de către preşedintele curţii de
apel/ procurorul general în a cărui circumscripţie teritorială îşi desfăşoară
activitatea cel sancţionat, pentru celelalte sancţiuni

În ceea ce priveşte cercetarea disciplinară aceasta se declanşează de


conducătorii instanţelor/ parchetelor, după caz, în cazul în care există
indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, fiind este obligatorie în toate
cazurile.
Cercetarea disciplinară se efectuează prin judecători/ procurori desemnaţi
de preşedintele curţii de apel/ procurorul general şi se finalizează printr-un
act de constatare prin care se stabileşte faptele şi urmările acestora,
împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei. În
cadrul cercetării disciplinare citarea şi ascultarea persoanei cercetată şi

49
verificarea apărărilor acestora sunt obligatorii. In cadrul cercetarii prealabile
se vor stabili faptele si urmarile acestora, imprejurarile in care au fost
savarsite, existenta sau inexistenta vinovatiei, precum si orice date
concludente. Refuzul persoanei cercetate de a face declaratii sau de a se
prezenta la cercetari se constata prin process verbal si nu impiedica
finalizarea cercetarii.

Aplicarea sancţiunii disciplinare de către persoana abilitată de lege se


realizează în termen de 30 de zile de la data înregistrării actului de constatare
la cabinetul conducătorului instanţei/ parchetului competent să aplice
sancţiunea, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârşirii abaterii
disciplinare. Sancţiunea se aplică prin decizie emisă în formă scrisă, care se
comunică în cel mult 5 zile persoanei sancţionate. Decizia de sancţionare
poate fi contestată în 30 de zile de la comunicare la tribunal - secţia litigii de
muncă şi asigurări sociale in a carui circumscriptie teritoriala isi are
domiciliul

50
BIBLIOGRAFIE:

1. Bedurle-Grigoruţă Viorica, Nica Panaite, Agheorghiesei Daniela -


Conflicte si etica în managementul resurselur umane, Ed. Universităţii Al. I.
Cuza, Iasi, 2009.
2. Niculescu O., s.a. - Managerii si managementul resurselor umane, Ed.
Economică, 2004.
3. Pivniceru M., Luca C. – Deontologia profesiei de magistrat. Repere
contemporane, Ed. Hamangiu, 2008.
4. Codul deontologic al magistraţilor, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr.
328/2005.
5. Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate aprobat prin
Hotărârea C.S.M. nr. 145/2005.
o Lg. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
o Lg. 304/2004 privind organizarea judiciară
o Lg. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii
o Lg. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei
o Codul penal, Codul de procerură civilă, Codul de procedură
penală

judecător dr. Cristina VĂLEANU

51

S-ar putea să vă placă și