ACTUL UNIC EUROPEAN

1
CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………….3
I.Naşterea Actului Unic European……………………………………………………………...4
I.1. Principalele etape care au condus la semnarea Actul Unic European (AUE)
………………..4
I.2. Obiectivele Actului Unic European…………………………………………………………..5
II. Structura Actului Unic European…………………………………………………………..6
II.1. De ce Act
Unic?..............................................................................
.......................................7
II.2. De la Actul Unic European şi până la înfiinţarea Uniunii Europene………………………..8
III. Contributiile Actului Unic European……………………………………………………..9
III.1. Modificari institutionale…………………………………………………………………...9
III.2. Modificari politice………………………………………………………………………..10
III.3. Modificari aduse Tratatului ……………………………………………………………...11
Concluzii……………………………………………………………………………………….13
Speţă …………………………………………………………………………………………...15
Bibliografie…………………………………………………………………………………….17

2
Introducere

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986,de nouă ţări (
Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg şi
Portugalia ) iar la Haga
la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state ( Italia, Grecia şi Danemarca
care au organizat un
referendum în acest scop ).
Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. A.U.E. marchează o nouă etapă în
procesul de
realizare a pieţei interne Comunitare şi a relansat acţiunea comunitară,
constituind un moment
foarte important al istoriei U.E.
El evidenţiază politica statelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei
comunitare,
conciliind cele două curente care s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene
– cooperare
interstatică şi acţiunea supranaţională - prefigurând U.E. Dar până la semnarea
Actului Unic
European au avut loc mai multe acţiuni în această direcţie, printre care cele mai
importante au
fost :
Raportul Davignon, adoptat în 1970 de către miniştrii de externe la Luxemburg, care
prevedea cooperarea politică a celor şase state în scopul informării şi consultării
regulate cu
privire la cele mai importante probleme internaţionale.
Comisia Comunităţilor Europene primea dreptul de a da avize în situaţiile în care
lucrările miniştrilor de externe antrenau efecte asupra activităţii Comunităţilor.
Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 14-15 decembrie 1973 a adoptat o
declaraţie asupra
identităţii europene, în cadrul căreia statele membre încercau să definească
liniile politice
directoare şi responsabilitatea Europei în viaţa internaţională.
Consiliul European de la Haga din decembrie 1976 a stabilit ca obiectiv al
cooperării
elaborarea unei politici externe comune, subliniind că aceasta era limitată la
sectoarele în care
statele membre erau de acord să-şi exercite suveranitatea de o manieră convergentă.
Raportul de la Londra din 1981 a consacrat prezenţa Comisiei la toate nivelurile de
cooperare politică şi a stabilit o procedură de criză .

3
I.Naşterea Actului Unic European

Actul Unic European a fost negociat in cadrul Conferinței Interguvernamentale

desfașurată in perioada 9 septembrie 1985 – 17 februarie 1986.
Actul unic european a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986 de 9 state din
cele
12 membre și la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca și Grecia ,
fiind primul mare
amendament al Tratatului stabilind Comunitatea Economică Europeană (CEE). Actul
unic
european a intrat in vigoare la 1 iulie 1987.

I.1. Principalele etape care au condus la semnarea Actul Unic European (AUE)
Principalele etape care au condus la semnarea Actul Unic European (AUE) sunt:
 Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983
Acest text elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul
german al
Afacerilor Externe şi de omologul său italian, Emilio Colombo, este însoţit de
declaraţiile
statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relaţiilor
interinstituţionale, al
competenţelor comunitare şi al cooperării politice. Şefii de stat şi de guvern se
angajează să
reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii şi să decidă dacă este
posibil să le
încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană1.
 Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene
La solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formează o comisie
parlamentară pentru
afaceri instituţionale în vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască
Comunităţile existente
cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14
februarie 1984.
 Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984
Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus
din
reprezentanţi personali ai şefilor de stat şi de guvern şi prezidat de senatorul
irlandez Dooge a
examinat aspectele instituţionale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită
Consiliul
European să convoace o Conferinţă interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu
privire la
Uniunea Europeană.
 Foaia Albă asupra Pieţii Interne din 1985
Comisia sub forţa de impulsie a noului său Preşedinte, Jacques Delors, a publicat o
Foaie Albă
“White Paper” care identifica cele 279 de măsuri necesare să completeze piaţa
internă. S-a
inaintat un orar şi s-a propus ca termen limită 31 decembrie 1992.

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, București, 2005, pg. 76.

4
 Consiliul European de la Milano
Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985 propune convocarea unei
Conferinţe
interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata preşedinţiei luxemburgheze, la
9
septembrie 1985 şi se încheie la Haga, la 28 februarie 1986.

I.2. Obiectivele Actului Unic European

Principalul obiectiv al Actului Unic European era sa aducă un nou elan in procesul
construcţiei Europene pentru a completa Piaţa Internă. Oricum, acest scop era greu
de atins pe
fundamentul tratatelor existente , mai ales pentru decizia luată la Consiliu, care
a impus
unanimitate pentru armonizarea legislaţiei.
De aceea Conferinţa Inter –Guvernamentală care a atins punctul culminant in Actul
Unic
European a avut un mandat dublu. Era necesar de a concluziona, pe de o parte, un
Tratat
relaţionat cu o Politică Externă şi Securitatea Comunitară şi, pe de altă parte, un
act amendand
Tratatul CEE, mai ales la nivelul de2:
- procedura de luare a deciziei in cadrul Consiliului;
- puterile Comiisei;
- puterile Parlamentului European;
- extensia responsabilităţilor Comunităţilor;
- conservarea, protejarea şi imbunătăţirea calităţii vieţii;
- protejarea sănătăţii colectivităţilor umane;
- să se asigure o utilizare raţională a resurselor naturale;
- promovarea măsurilor la nivel internaţional pentru a trata problemele mediului la
nivel regional
sau mondial;
Punerea in aplicare a acestor obiective cu privire la mediul inconjurător necesită
respectarea următoarelor principii:
- prevenirea este mai bună decat tratarea;
- orice prejudiciază mediul inconjurător trebuie combătut la nivelul sursei;
- cel ce poluează va trebui să plătească pentru repararea oricărui prejudiciu şi
curăţirea mediului;
- principiul integrării: cerinţele privind protecţia mediului trebuie integrate in
formularea şi
implementarea tuturor politicilor sectoriale ale UE.
Actul Unic European prevedea, in acelaşi timp, necesitatea ca politica legată de
protecţia
mediului să facă parte integrantă şi din „celelalte politici comunitare sectoriale”
PAC, „Politica
comună in domeniul Transporturilor, Politica Energetică, Politica Regională,
Politica in
domeniul Turismului”3.

2
3

Rudăreanu Mariana, Drept comunitar, note de curs, Editura Fundaţia România de

Mâine, Bucureşti, 2007, pg. 107.
Trandafir Cornel, Drept comunitar. Manual Universitar, Editura Sitech, Craiova,
2006, pg. 121.

5
In 1987, Actul Unic European a reprezentat o tentativă de consolidare a pieţei
economice
interne europene, la care subiectul energetic nu s-a bucurat de mare succes. Un pas
in
dezvoltarea concepţiei politicii energetice europene l-a reprezentat semnarea
Cartei Europene a
Energiei de la Haga in 1991, care stabileşte principiile, obiectivele şi mijloacele
de realizare a
unei cooperări pan-europene in domeniul energiei.
Actul Unic European din 1986 a stabilit un calendar cu obiectivele pietei interne.
Intre
rezultatele sale, extraordinar de pozitive, se evidențiază urmatoarele:
a) Deschiderea contractelor publice, prin intermediul imbunatațirii directivelor
asupra
contractelor de muncă și administratorilor, accentuandu-i transparența și controlul
și
amplificandu-l la nivelul unor importante sectoare excluse pană atunci, cum ar fi
transporturile, energia și telecomunicațiile;
b) Presiunea disparităților fiscale, prin intermediul aproximării dispozițiilor
naționale in
materie de fiscalitate indirectă, impozit asupra valorii adăugate (TVA) și impozite
asupra
consumurilor specifice;
c) Liberalizarea piețelor de capitaluri și a serviciilor financiare;
d) Normalizarea, prin intermediul recunoașterii textelor și certificatelor
naționale și, in
general, prin intermediul recunoașterii principiului de echivalență al normelor
naționale,
impreună cu determinate mijloace de armonizare in materie de securitate și zgomot;
e) Presiunea obstacolelor tehnice (exercițiul liber al activităților profesionale
și echivalența
formalităților) și fizice (controale la frontieră) asupra liberei circulații a
persoanelor.
Astfel, de exemplu, Directiva adoptată in noiembrie 1997 asupra profesiunii de
avocat
facilitează exercițiul acestei profesiuni in cadrul Uniunii Europene;
f) Crearea unui cadru favorabil cooperării industriale prin intermediul armonizării
dreptului
societăților și aproximarea legislațiilor in materie de proprietate intelectuală și
industrială
(mărci și patente);
g) Liberalizarea serviciilor (telecomunicații, energie, etc.), ce reprezintă mai
mult de 70%
din PIB-ul UE. Actul permitea țărilor membre să ia măsuri pentru prevenirea
infracționalității .
Construcția Uniunii Economice și Monetare este foarte avansată, există politici
comune
specifice pentru Agricultură, Piscicultură și Industrie.
Politica fiscală are unele obiective de echilibru social, sectorial și regional
manuite prin
intermediul Fondurilor Structurale și de Coeziune. Uniunea Monetară s-a produs prin
efecte reale
prin crearea Euro.

II. Structura Actului Unic European

Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul (introducere), din patru
titluri şi dintro serie de declaraţii adoptate în timpul Conferinţei.
6
Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă voinţa
statelor membre
de a transforma totalitatea relaţiilor dintre ele în vederea instituirii unei
Uniuni Europene.
Preambulul precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reuneşte
dispoziţiile
comune privind cooperarea în domeniul politicii externe şi al Comunităţilor
Europene.
De asemenea, subliniază cele două obiective ale revizuirii tratatelor, şi anume „să
îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea politicilor comune
şi prin
urmărirea de noi obiective” şi „să asigure o funcţionare mai bună a
Comunităţilor”4.
A fost semnat la 17 februarie 1986 de către 9 state şi la 28 februarie 1986 de
către Grecia,
Italia şi Danemarca. In preambul, el se referă la transformarea relaţiilor statelor
membre intr-o
Uniune Europeană.
În Titlul I sunt grupate ,,Dispoziţii comune” atât pentru Comunităţile Europene cât
şi pentru
cooperarea politică .
În Titlul II sunt grupate ,,Dispoziţii pentru modificarea tratatelor instituind
Comunităţile
Europene”. În timp ce tratatele CECA si CEEA nu sunt afectate decât prin
modificările relative
la Curtea de Justitie ( cap.I şi cap.II) în schimb Tratatul CEE comportă modificări
de substanţă
atât sub aspectul dispoziţilor instituţionale cât şi al dispoziţilor relative la
fundamentele şi la
politicile Comunităţii.
Titlul III intitulat ,,Dispoziţii asupra cooperării în domeniul politicii externe
este compus
dintr-un singur articol – articolul 30 – cuprinzând 12 paragrafe.
Titlul IV conţine dispoziţii ,,generale şi finale” dar nu comportă nici o măsură
tranzitorie.Din punct de vedere al prezentării, Actul unic constituie un ansamblu
deşi conţinutul
titlului II va trebui integrat în tratatele existente .
Printr-un articol special, s-a instituţionalizat Consiliul European care pană la
acel moment,
funcţiona pe baza hotărarii luate in octombrie 1974 la Paris de către şefii de
state şi guverne.
Actul Unic a stabilit data de 31 decembrie 1998 pană la care trebuia definitivată
Piaţa
Internă, scop in care au fost conferite competente noi instituţiilor comunitare in
domeniile:
a) politica socială;
b) apărarea mediului inconjurător şi cercetare;
c) politica economică şi sistem monetar;
d) asigurarea coeziunii economice şi sociale pentru reducerea decalajelor intre
diferitele regiuni
ale statelor membre.

II.1. De ce Act Unic?

Textul reuneşte intr-un act dispoziţiile referitoare la reforma instituţiilor
europene şi
lărgirea domeniilor compeţentelor comunitare, cat şi cele referitoare la cooperarea
in domeniul
politicii externe. Actul Unic are meritul că, pentru prima dată intr-un tratat
internaţional ratificat,
4

Păun Roxana Daniela, Drept comunitar, Editura Fundația de Mâine, Bucureşti, 2009,
pg. 98.

7
este menţionată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor participante, pe care
Tratatul de la
Maastricht l-a concretizat.

II.2. De la Actul Unic European şi până la înfiinţarea Uniunii Europene

Perioada de la intrarea in vigoare a Actului Unic European (AUE), in 1 iulie 1987,
şi
pană la intrarea in vigoare a Tratatului Uniunii Europene, la finele lui 1993,
cunoaşte o
dezvoltare accelerată (ne referim la faptul că de la o revizuire de proporţii a
Tratatului şi pană la
următoarea nu au trecut decat circa 5 ani, adică un sfert din timpul scurs de la
adoptarea
Tratatelor de la
Roma şi pană la AUE, determinată de mai mulţi factori, unii interni, alţii externi
Comunităţii).
Factorii de influenţă interni Comunităţii sunt in stransă legătură cu dinamica
procesului
de integrare, atinsă prin proiectul pentru o piaţă internă şi prin AUE5.
Astfel, piaţa internă se suprapune deseori cu politica monetară, cu politica
imigrării şi a
azilului, cu combaterea criminalităţii şi cu politica socială, fapt cunoscut sub
numele de “social
dumping”, ceea ce a dus la necesitatea aplicării extensive a politicii comunitare
in domeniile mai
sus amintite.
In plus, acquis-ul comunitar, care a dobandit proporţii impresionante in urma
adoptării
AUE, a atras atenţia din ce in ce mai mult asupra „deficitului demografic “din
sanul CEE,
ducand la scepticismul unor state membre privind integrarea unei Germanii devenită
mai mare şi
cu o capacitate de lucru sporită in urma reunificării.
După Tratatul de la Roma, procesul de adancire a integrării a fost cuprins in Actul
Unic
European. In urma unui preambul ce exprima intenţia Statelor Membre de a transforma
Comunitatea Economică intr-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza caţiva
ani mai
tarziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii:
- instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau
de guvern şi de
preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru
stabilirea direcţiilor
de dezvoltare ale Comunităţii;
- introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate in cadrul Consiliului,
pentru adoptarea
acelor deciziilor care au in vedere finalizarea pieţei interne, politica socială,
coeziunea
economică şi socială şi politicii cercetării;
- intărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor
legislative de
cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM
şi acordurile
de asociere;
- infiinţarea Tribunalului Primei Instanţe , alături de Curtea Europeană de
Justiţie (CEJ);
- creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu,
cercetare
ştiinţifică, coeziune economică şi socială;
5

Manolache Octavian, Drept comunitar – instituţii comunitare, Editura All Bech,

Bucureşti, 1999, pg. 143.

8
- stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea
de „piaţă internă”
fiind mai puternică decat cea de „piaţă comună” implicand nu numai realizarea celor
patru
libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera
circulaţie a
persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici
şi a coeziunii
economice şi sociale).

III. Contributiile Actului Unic European

III.1. Modificari institutionale
Pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de
domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul
unanimităţii.
Acest lucru uşurează procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente
căutării unui
acord unanim între 12 state membre.
Unanimitatea nu mai este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieţei
interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a
persoanelor şi drepturile şi
interesele lucrătorilor salariaţi.
Actul Unic European instituie Consiliul European, oficializând astfel conferinţele
şi
reuniunile la nivel înalt dintre şefii de stat şi de guvern. Competenţele acestui
organ nu sunt,
totuşi, precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici putere de
constrângere, în
raport cu celelalte instituţii6.
Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al
Parlamentului, în cazul încheierii tratatelor de asociere.
În plus, Actul Unic instituie procedura de cooperare, care consolidează poziţia
Parlamentului în cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei
duble lecturi a
legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a acestei proceduri rămâne totuşi limitat
la cazurile în
care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepţia politicii de mediu.
Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie.
Articolul 10
modifică articolul 145 din Tratatul CEE7.
Astfel, în regulă generală, Consiliul delegă Comisiei competenţele de execuţie a
actelor.
Consiliul nu îşi poate rezerva competenţa de execuţie decât în cazuri specifice.
Actul Unic
European face posibilă instituirea unui Tribunal de Primă Instanţă (TPI). Toate
cazurile pot fi
transferate acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor preliminare supuse de statele
membre sau a
chestiunilor preliminare.

6
7

Ținca Ovidiu, op.cit. pg. 104.

Tratatul de la Maastrich, articolul D.

9
III.2. Modificari politice
Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea
progresivă a
pieţei interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992.
Piaţa internă este definită drept „spaţiul fără frontiere interne în care libera
circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform
dispoziţiilor
prezentului tratat”.
În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei
politici
noi, dar inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa
politicilor
economice şi monetare se regăseşte în cadrul competenţelor existente.
Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce
două
articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează
Consiliul, care decide
cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziţii
minime pentru a
promova „îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi securitatea
lucrătorilor”.
Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul
social
la nivel european. Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică
şi socială
pentru a contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra statelor membre
mai slab
dezvoltate şi pentru a reduce disparităţile de dezvoltare între regiuni.
Intervenţia comunitară se
face prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA)
şi a
Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER)8.
În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul
CEE
stabileşte drept obiectiv „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale
industriei europene şi
dezvoltarea competitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta, Actul Unic
prevede crearea unor
programe-cadru multianuale adoptate de Consiliu în unanimitate.
Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în
Tratatul de la Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S
şi 130T din
Tratatul CEE), care permit Comunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii
mediului, contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor şi utilizarea prudentă şi
raţională a
resurselor naturale”.
Se precizează faptul că intervenţia Comunităţii în domeniul mediului are loc doar
dacă această
acţiune poate fi realizată mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor
membre (principiul
de subsidiaritate).
Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica
o
politică externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se
consulte cu
privire la problemele de politică externă care ar putea prezenta interes pentru
securitatea statelor
membre9.

8
9

Ghideanu Anca, Drept comunitar, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2004, pg.
78.
Ghideanu Anca, op.cit. pg. 80.

10
Preşedinţia Consiliului este responsabilă pentru iniţierea, coordonarea şi
reprezentarea statelor
membre faţă de state terţe în acest domeniu.

III.3. Modificari aduse Tratatului

 Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992)

Tratatul de la Maastricht reuneşte într-un singur ansamblu, denumit Uniunea
Europeană, cele trei
Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi cooperările politice instituţionalizate în
domeniul politicii
externe, al apărării, al poliţiei şi al justiţiei. Acesta redenumeşte CEE, care
devine CE. În plus,
acest tratat instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi politici
comunitare (educaţie,
cultură, cooperarea pentru dezvoltare, coeziunea) şi extinde competenţele
Parlamentului
European (procedura de codecizie).
 Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam a permis extinderea competenţelor Uniunii prin instituirea
unei politici
comunitare a ocupării forţei de muncă, prin transferul unei părţi din materiile
care intrau anterior
sub incidenţa cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin măsuri
menite să apropie
Uniunea de cetăţeni şi prin posibilitatea unei cooperări mai strânse între anumite
state membre
(cooperări consolidate). Acesta extinde procedura de codecizie şi votul cu
majoritate calificată la
noi domenii, simplifică şi renumerotează articolele din tratate.
 Tratatul de la Nisa (2001)
Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscenţelor” de la
Amsterdam, şi
anume problemelor instituţionale privind extinderea şi care nu au fost soluţionate
decât parţial în
1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul
Consiliului
şi despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată.
Acesta a înlesnit utilizarea procedurii de cooperare consolidată şi a eficientizat
sistemul
jurisdicţional.
 Tratatul de la Lisabona (2007)
Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină
vechea arhitectură
instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea
Europeană cu
Uniunea Europeană.
Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de
funcţionare al
instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia competenţelor între UE şi
statele membre.
Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune
extinsă, cu 27 de
state membre.
Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe
ale UE.
Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în
domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:
 Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), Acest tratat creşte
numărul
statelor membre ale Comunităţii europene de la douăsprezece la cincisprezece.
11
 Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,
Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003) Acest tratat creşte
numărul
statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la douăzeci şi cinci.
 Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul
statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi
şapte.

12
CONCLUZII

Cu toate că în toate tratatele originale ale Comunităţilor s-au prevăzut,confirmat

şi chiar
întreprins diferite acţiuni în acest sens, progresul realizării pieţei unice a fost
lent, el lovindu-se
de prejudecăţile şi de dorinţa de conservare a suveranităţii în anumite segmente
ale economiei,
tendinţe manifestate de către unele state membre ale Comunităţii.
Actul Unic European intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a reuşit să revitalizeze
acest proces
al realizării Pieţei unice până la data de 31 decembrie 1992 . Acesta prevedea un
program
ambiţios în acest sens având ca obiective: mişcarea liberă a bunurilor, a
serviciilor, a capitalurilor
şi a persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţiilor.
Pentru a realiza aceste obiective indrăzneţe, trebuia într-o primă fază să se ia
măsuri
serioase în sensul uşurării procedurilor.
Astfel, cu prilejul Actului Unic s-a schimbat modul în care deciziile erau luate de
către Consiliul
de Miniştrii. Înainte însă, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziei unanime a
Consiliului ,
lucru care cumulat cu faptul că miniştrii dintr-o ţară sau alta luau o atitudine
protecţionistă şi
votau împotriva legislaţiei absolut necesară realizării depline a pieţei unice a
dus la un progres
destul de lent în acest sens.
Un alt punct ,,forte“ al acestui tratat este şi principiul ,,subsidiarităţii “.
Aceasta înseamnă
că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior nu poate fi luată la
nivelul guvernului
european.
Comform acestui principiu, votul Comunităţilor ar trebui să se limiteze la acele
domenii
în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv . Toate funcţiile care pot fi
asumate la nivel
naţional sau la nivel regional ar trebui să fie de răspunderea statelor membre .
Legile şi regulamentele necesare realizării unei atmosfere de "fair-play” se aplică
în
domeniul legii firmelor şi ale libertăţii stabilirii, permiţând astfel oamenilor să
creeze
intreprinderi proprii în alte state membre, al armonizării nivelului tehnic , al
textelor, al
legislaţiei transporturilor şi al recunoaşterii reciproce a diplomelor.
Transpunerea în practică a programului Pieţei Unice şi-a adus o contribuţie
însemnată la
lărgirea posibilităţilor de acces la piaţa comunitară, cu atât mai mult cu cât
deschiderile realizate
s-au făcut în mod autonom, necondiţionat de acordarea unor concesii din partea
partenerilor
comerciali .
Printre progresele cele mai semnificative amintim:
- eliminarea unilaterală a majorităţii restricţiilor ,,reziduale” la import , care
mai erau aplicate de
către unele state membre ;
- întărirea caracterului concurenţial al procedurilor privind achiziţiile publice
în U.E. şi
extinderea automată a acestor avantaje asupra tuturor furnizorilor proveniţi din
ţările semnatare
ale Acordului GATT privind achiziţiile publice ;

13
- armonizarea la nivel comunitar a unor standarde naţionale (ceea ce simplifică
sarcina
exportatorilor potenţiali pe piaţa U.E.) şi disponibilitatea de a negocia cu ţări
terţe acorduri de
recunoaştere reciprocă a procedurilor de certificare şi testare.
Din cele scrise mai sus ne putem da seama de impactul pozitv pe care il are
naşterea
Actului Unic European asupra Uniunii Europene, prin modificarile şi revizuirile de
rigoare pe
care le introduce in Tratatele déjà existente .
Importanţa sa este de altfel relevată prin crearea unei pieţe interne unice ,
punerea in
practica a unei politici de cercetare si tehnologizare, intarirea Sistemului
Monetar European. De
altfel, factorii de influenţă interni Comunităţii sunt in stransă legătură cu
dinamica procesului de
integrare, atinsă prin proiectul pentru o piaţă internă şi prin AUE.
Preambulul exprimă scopurile fundamnetale ale Tratatului si exprimă hotărarea
Statelor
Membre de a transforma relaţiile lor intr-un intreg cu perspective de a crea o
Europă Unită.
Introducerea mai stabileşte de altfel un caracter unic al Actului , ceea ce duce la
reuniunea
aprovizionării commune in ceea ce priveşte cooperarea in domeniul Politicii Externe
şi
Securitate Comună şi a Comunităţilor Europene.
In ceea ce priveşte naşterea Actului Unic European, acesta relansează construcţia
europeană iar din punct de vedere instituţional aceasta referindu-se la extinderea
votului
majorităţii calificate, precum şi lărgirea rolului Parlamentului European,de altfel
şi dezvoltarea
unui spaţiu social.

14
Speţă:
Christine Morgenbesser c. Consiglio dell'Ordine degli Awocati
di Genova, Italia - recurs prealabil, 13 noiembrie 2003
Starea de fapt
D-na Christine Morgenbesser, de cetăţenie franceză, cu reşedinţa în Italia este
titulara
unei licenţe în drept acordată în Franţa în 1996, dar nu a obţinut certificatul de
aptitudine pentru
profesia de avocat.
După un scurt stagiu în cabinetele de avocatură franceze, din 1998 a lucrat la un
cabinet
din Genova, Italia. In consecinţă a cerut să fie înscrisă în registrul
practicanţilor din Italia, pentru
a-şi efectua în mod valabil perioada de practică în vederea susţinerii examenului
de aptitudine
pentru practicarea avocaturii.
Cererea sa a fost respinsă de Consiliul Ordinului Avocaţilor din Genova, cât şi de
Consiliul Naţional din Florenţa, pe motivul că, legea italiană privind profesia de
avocat pune
condiţia existenţei unei diplome de drept obţinute de la o universitate italiană şi
faptul că d-na
Christine M. nu are calitatea de avocat în Franţa.
Curtea de Casaţie din Italia a cerut CJCE să se pronunţe asupra faptului dacă
dreptul
comunitar admite ca autorităţile italiene să refuze înscrierea titularului unei
diplome obţinute
într-un alt stat membru, pe simplul motiv că această diplomă nu a fost eliberată în
Italia.
Dreptul aplicabil
Art. 43 (privind libertatea de stabilire)
Soluţia şi principiile degajate de CJCE
Curtea precizeză mai întâi că, în situaţia d-nei Christine M. nu se aplică nici
directiva
98/5 privind exerciţiul permanent al profesiunii de avocat, nici directiva 89/48
privind
recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior, pentru că prima directivă
vizează doar
avocaţii pe deplin calificaţi, iar calitatea de „practicantă" fiind limitată în
timp şi constituind o
parte din formarea necesară dobândirii calităţii de avocat, nu poate fi calificată
ca „profesiune
reglementată" conform directivei 89/48.
Ştiindu-se că perioada de practică presupune exerciţiul unor activiţăti remunerate
(de
către clienţi sau de către cabinete de avocatură sub formă de onorarii sau de
salarii), principiile
stabilite în tratat privind libertatea de stabilire sau vizând libera circulaţie a
lucrătorilor sunt
aplicabile. Curtea reaminteşte principiile pe care le-a stabilit în jurisprudenţa
anterioară: dacă
regulile nationale nu ţin cont de funcţiile si calificările deja dobândite de un
cetăţean al unui alt
stat membru, in afara statului de primire, exerciţiul libertăţii de stabilire şi de
circulaţie este
restricţionat.
Diploma deţinută de d-na Christine M. trebuie considerată într-un cadru mai larg de
către
autorităţile italiene, verificându-se în ce măsură cunoştiinţele atestate de
diplomă, calificările sau
15
experienţa profesională obţinute într-un alt stat membru, cumulate cu experienţa
dobândită în
Italia, pot satisface, chiar şi parţial, condiţiile necesare accesului la
activitatea de practicant.
In cazul profesiunii de avocat, un stat membru trebuie să procedeze la un examen
comparativ al diplomelor, ţinând cont de diferenţele existente între legislaţiile
naţionale vizate.
Dacă din această analiză nu rezultă decât o corespondenţă parţială, statul de
primire poate cere
persoanei interesate să-şi completeze aceste cunoştiinţe.
Consecinta
Autorităţile competente ale unui stat trebuie deci să aprecieze în ce măsură
cunoştiinţele
şi experienţa dobândite în acest stat au contribuit la întregirea formării
profesionale în
conformitate cu criteriile stabilite de legislaţia sa.

16
BIBLIOGRAFIE

Cărţi
1. Rudăreanu Mariana, Drept comunitar, note de curs, Editura Fundaţia România de
Mâine,
Bucureşti, 2007.
2. Ştefan Tudorel, Drept comunitar, Editura C.H. Bech, Bucuresti, 2007.
3. Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, București, 2005.

Legislaţie

1. Tratatul de la Maastricht.
2. Actul Unic European.

Resurse Web

1. www.ier.ro
2. www.infoeuropa.ro
3. www.euroactiv.ro

17