Drept Comercial Roman Vasile Nemes PDF

Stanciu D.
Cărpenaru
Vasile Nemeş
Dan-Alexandru Sitaru
Drept comercial român

- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2014
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea
şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost actualizat şi aprobat în sedinta Departamentului de Drept privat din
data de 8 septembrie 2014.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Stanciu D. Cărpenaru, Vasile Nemeş,

Dan-Alexandru Sitaru
Drept comercial român

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-013-3
Unitatea de învăţare nr. 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Cuprins
1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial
2. Izvoarele dreptului comercial

ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ –
forma juridică de desfășurare a activității comerciale
Cuprins
1. Concepțiile, noțiunea și formele întreprinderii
2. Întreprinderea comercială
3. Întreprinderea civilă

COMERCIANŢII – Profesioniști, titulari ai întreprinderilor
comerciale
Cuprins
1. Noţiunea și concepțiile privind comerciantul
2. Categoriile de comercianţi
3. Calitatea de comerciant
4. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale
4.1. Principiul libertăţii comerţului
4.2. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant
4.3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale
5. Obligaţiile comercianţilor
5.1. Publicitatea prin registrul comerţului
5.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale
5.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite
6. Fondul de comerţ
6.1. Definiţie şi natură juridică
6.2. Elementele fondului de comerţ
6.3. Actele juridice privind fondul de comerţ
7. Auxiliarii comercianţilor
7.1. Noțiuni generale
7.2. Principalele categorii de auxiliari ai comercianților

SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Cuprins
I. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România
II. Regulile comune aplicabile oricărei societăţi comerciale

1. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale
5
1.1. Definiţie
1.2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale
1.3. Formele societăţii comerciale
2. Constituirea societăţilor comerciale
2.1. Actele constitutive ale societăţii comerciale
2.2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale
2.3. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale
2.4. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii comerciale
2.5. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţilor comerciale
2.6. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
3. Funcţionarea societăţilor comerciale
3.1. Adunarea generală
3.2. Administratorii societăţii
3.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale
4. Modificarea societăţilor comerciale
4.1. Condiţiile generale ale modificării actului constitutiv
4.2. Mărirea capitalului social
4.3. Reducerea capitalului social
4.4. Prelungirea duratei societăţii
4.5. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale
4.6. Schimbarea formei societăţii comerciale
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
5.1. Dizolvarea societăţilor comerciale
5.2. Lichidarea societăţilor comerciale
III. Regulile speciale privind anumite forme ale societăţii comerciale

1. Societatea pe acţiuni
1.1. Noţiunea societăţii pe acţiuni
1.2. Constituirea societăţii pe acţiuni
1.3. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
1.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni
2. Societatea cu răspundere limitată
2.1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată
2.3. Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
2.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată

OBLIGAŢIILE COMERCIALE
Cuprins
I. Regulile speciale formării și executării contractelor privind activitatea comercială
1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială
1.1. Principiul libertăţii contractuale
1.2. Regulile generale ale încheierii contractelor privind activitatea comercială
2. Regulile executării contractelor privind activitatea comercială
2.1. Principiile executării obligațiilor contractuale
2.2. Plata
3. Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială
3.1. Punerea în întârziere a debitorului
3.2. Executarea silită a obligațiilor
3.3. Rezoluțiunea și rezilierea contractului
3.4. Răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale
4. Probele în materie comercială
4.1. Probele dreptului comun
4.2. Probele specifice dreptului comercial
4.3. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie
6
II. Contractele speciale folosite în activitatea comercială
1. Unele particularități ale contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială
1.1. Scopul contractului de vânzare-cumpărare
1.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială
1.3. Răspunderea pentru vicii
1.4. Obligația de garanție pentru buna funcționare
2. Contractul de furnizare
2.1. Noțiunea contractului de furnizare
2.2. Condițiile de validitate ale contractului de furnizare
2.3. Efectele contractului de furnizare
3. Contractul de mandat în activitatea comercială
3.1. Reprezentarea în actele juridice
3.2. Noţiunea şi felurile mandatului
3.3. Contractul de mandat cu reprezentare
3.4. Contractul de mandat fără reprezentare
4. Contractul de agentie
4.1. Noţiunea, caracterele și natura juridica ale contractului de agenție
4.2. Cuprinsul si forma contractului de agenție
4.3. Efectele contractului de agenție
4.4. Încetarea contractului de agenție
Unitatea de învăţare nr. 6.

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
Cuprins
1. Cambia
1.1. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambiei
1.2. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei
1.3. Transmiterea cambiei (girul)
1.4. Acceptarea cambiei
1.5. Avalul
1.6. Plata cambiei
1.7. Consecinţele neplăţii cambiei
2. Biletul la ordin
2.1. Noţiunea biletului la ordin
2.2. Condiţiile formă ale biletului la ordin
2.3. Plata biletului la ordin
3. Cecul
3.1. Noţiunea cecului
3.2. Premisele emiterii cecului
3.3. Condiţiile de valabilitate a cecului
3.4. Plata cecului

PROCEDURA INSOLVENŢEI
Cuprins
1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale
2. Scopul procedurii insolvenţei
3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei
3.1. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura
3.2. Insolvenţa debitorului
4. Participanţii la procedura insolvenţei
4.1. Instanţele judecătoreşti
7
4.3. Administratorul judiciar
4.4. Lichidatorul
5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei
5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
5.2. Administratorul special
6. Cererile introductive
6.1. Cererea debitorului
6.2. Cererea creditorilor
7. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii
7.1. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii
7.2. Efectele deschiderii procedurii
8. Primele măsuri
8.1. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri
8.2. Declararea creanţelor creditorilor.
8.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului
8.4. Şedinţa adunării creditorilor
9. Planul de reorganizare
9.1. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare
9.2. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare
10. Procedura reorganizării
11. Procedura falimentului
11.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului
11.2. Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentului
11.3. Măsurile premergătoare lichidării
11.4. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului
11.5. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării
12. Închiderea procedurii insolvenţei
12.1. Cazurile de închidere a procedurii
12.2. Hotărârea privind închiderea procedurii
12.3. Consecinţele închiderii procedurii
13. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei
13.1. Răspunderea civilă
13.2. Răspunderea penală
8
Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor
A. OBIECTIVELE CURSULUI
Prezentul suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă,
având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale dreptului comercial.
Lucrarea tratează aspectele fundamentale ale dreptului comercial, astfel încât studenţii să-şi
însuşească noţiunile şi termenii din domeniul comercial.
La elaborarea cursului, s-au avut în vedere actele normative în vigoare până la data de 31
decembrie 2012.
Cursul de faţă îşi propune:
1. să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului comercial şi conexiunile existente între ele;
2. să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corectă a legii
comerciale;
3. să transmită studenţilor cunoştinţele de drept comercial, necesare înţelegerii dreptului comerţului
internaţional şi a altor discipline înrudite, în vederea formării unor buni specialişti în domeniu.
Potrivit programei analitice, competenţele specifice acesteia sunt:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor
comerciale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora; înţelegerea instituţiilor
specifice Dreptului comercial cuprinse în Codul Civil şi legile speciale comerciale; înţelegerea
corelaţiilor existente între normele dreptului comercial cu normele din dreptul privat, in special cu cele
din dreptul civil şi cele din Dreptul comerţului internaţional);
2. Explicare şi interpretare (explicarea instituţiilor şi normelor cuprinse în Codul comercial;
explicarea şi interpretarea normelor comerciale cuprinse în reglementări speciale; explicarea
corelaţiilor între normele Dreptului comercial cu cele din dreptul civil şi corelaţia lor cu normele
Dreptului comerţului internaţional; explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în
practică; interpretarea corectă a normelor comerciale cuprinse în legi comerciale speciale);
3. Instrumental-aplicative (analiza evoluţiei legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie, inclusiv a
jurisprudenţei, Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţilor internaţionale de
arbitraj comercial; aspecte de drept comparat; soluţionarea unor speţe prin folosirea cunoştinţelor
acumulate);
4. Atitudinale (formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului comercial; dezvoltarea
abilităţilor de gândire juridică din perspectivă comercială; incitarea pentru o abordare multidisciplinară
a instituţiilor Dreptului comercial; obişnuinţa de a interpreta corect normele comerciale şi aplicarea
sistematică a acestora).
Însuşirea temeinică a disciplinei Drept comercial presupune, pe lângă activităţile didactice
programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza
bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii unui referat, care să aibă ca obiect tratarea
unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai
mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Pentru a nu exista încălcări ale
legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie
răspundere că nu au adus atingere dreptului de autor.
B. EVALUAREA
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor, se realizează astfel:
1. evaluarea parţială, prin intermediul lucrărilor de control programate conform calendarului
disciplinei;
2. evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris, iar notarea se
face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:
a) răspunsurile la examen – 80%;
b) activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la dezbateri, etc.) – 10%;
c) teste pe parcursul semestrului – 10%.
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care să
aibă o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut cel
puţin nota 5 (50%) la examenul propriu-zis, nu pot promova examenul pe baza notării făcute la
evaluarea parţială.
C. GRILA DE EVALUARE
Grila de evaluare pentru examen, cuprinde:
1. 2-3 subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic;
9
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
a) Înţelegeţi şi explicaţi noţiunea dreptului comercial;
b) Înţelegeţi şi explicaţi obiectul dreptului comercial;
c) Să definiţi dreptul comercial
Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie un ansamblu de

norme juridice care reglementează comerţul.
Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic şi juridic.
În sens etimologic, expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care la rându-i
reprezintă o juxtapunere a cuvintelor „cum” şi „merx”, ceea ce înseamnă „cu marfă”. Deci, comerţul ar
consta în operaţiuni cu mărfuri.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi circulaţia
mărfurilor de la producători la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens
economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţie a mărfurilor, pe care le
realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pe care le efectuează fabricanţii,
precum şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii, pe care le realizează antreprenorii, respectiv
prestatorii de servicii sau, în general, întreprinzătorii.
Având în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, care trebuie reţinută, dreptul comercial
are o sferă mai cuprinzătoare; el reglementează activităţile de producere şi circulaţie (distribuţie) a
mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea comercială, adică
producerea şi circulaţia (distribuţia)mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de aplicare, este legată de opţiunea
legiuitorului pentru un anumit sistem.
Noul Cod Civil al României consacra sistemul subiectiv al dreptului comercial. Conform art. 3
C.Civ. dispozițiile Codului Civil se aplică si raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre
profeșioniști și alte subiecte de drept civil.
Prin profesioniști, Codul înțelege orice persoană fizică sau juridică care exploatează o
întreprindere.
Profesioniștii activității comerciale au calitatea de comerciant.
Cu titlu retrospectiv amintim că vechea reglementare, Codul comercial român avea la bază, ca
principiu, sistemul obiectiv. Art.3 C.com. stabilea că actele juridice, faptele şi operaţiunile sunt
considerate fapte de comerţ, cărora li se aplica Codul comercial, indiferent dacă persoana care le
săvârşeşte avea sau nu calitatea de comerciant.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridicela care participă comercianții, în calitate de profesioniști ai activității comerciale.
Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de organizare a

activităţii economice.
Potrivit art.135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă. Statul trebuie să
asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie.
10
Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale, în special, se
bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia prevede că statul ocroteşte proprietatea în cele
două forme ale sale, proprietatea publică şi proprietatea privată (art.136). Totodată, dreptul de
proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, în condiţiile legii [art.4 alin.(1)].
Codul Civil. Noul Cod Civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
Acesta reglrmentează relațiile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane fizice și juridice, ca
subiecte de drept civil.
Conform art. 2 C.civ. acesta reprezintă dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă
litera și spiritul dispozițiilor sale.
Art. 3 C.civ. stabilește că dispozițiile C.civ. se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și
raporturilor dintre aceștia și oricare alte subiecte de drept civil.
Pentru raporturile comerciale prezintă interes, in special, dispozițiile Codului Civil privind statutul
juridic al persoanelor (Cartea I despre persoane), cele privitoare la obligații (Cartea a V-a Despre
obligații) respectiv cele referitoare la prescripție (Cartea a VI-a Despre prescripția extinctivă, decădere
și calculul termenelor).
De arătat este și art. 5 C.civ. care dispune că în materiile reglementate de Codul Civil normele
Dreptului Uniunii Europene se aplica în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.
Legile speciale. Anumite aspecte ale activității comerciale sunt reglementate prin legi speciale.
Sunt de menșionat, cu titlu de exemplu: Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale; Legea nr.
26/1990 privind registrul comerțului; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Uzanțele. În sensul Codului Civil, prin uzanțe, se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale.
Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită vreme
îndelungată și respectată ca o normă juridică obligatorie.
Uzurile profesionale reprezintă rguli de conduită statornicite în exercitarea unei anumite profesii,
care sunt respectate ca și când ar fi stabilite prin norme legale.
Ca regulă, uzanțele au un caracter subsidiar, se aplică numia atunci cănd legea nu prevede
altceva.
11
ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ –
forma juridică de desfășurare a activității comerciale
Cuprins
1. Concepțiile, noțiunea și formele întreprinderii

În urma studiul unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi semnificaţia juridică a noţiunii de întreprindere;
b) înţelegeţi regimul juridic al întreprinderii comerciale;
c) înţelegeţi regimul juridic al întreprinderii civile;
1. Concepțiile privind întreprinderea

Noul Cod Civil a schimbat radical concepția privind întreprinderea.
Art. 3 alin. 3 C.civ. stabilește ca exploatarea unei întreprinderi reprezintă forma juridică universală
de desfășurare a oricărei activități cu caracter profesional.
1.1. Definiție: (Art. 3 alin. 3 C.civ.) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are
sau nu un scop lucrativ.
1.2. Caracteristicile intreprinderii comerciale.

a) noțiunea de întreprindere desemnează o activ sistematic organizată;
b) organizarea activității are un caracter autonom;
c) activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor. Aceste persoane au
calitatea de profesioniști;
d) obiectul activității profesioniștilor îl reprezintă: producerea de bunuri, executarea de lucrări,
prestarea de servicii;
e) scopul activității profesioniștilor poate fi obținerea unui profit (lucrativ) sau realizarea uni scop
non-profit (nonlucrativ).
1.3. Formele întreprinderii.

În funcție de obiectul de activitate (economic sau non economic) și de scopul acesteia (lucrativ sau
nonlucrativ) întreprinderile pot fi pot fi economice (comerciale), daca se urmarește un profit sau civile,
dacă are un scop non-profit.
2.1. Definiția întreprinderii comerciale.
Întreprinderea, ca si instituție generală, este definită în cadrul art. 2 lit. f) O.U.G. nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale. Din acest text se poate extrage și definiția întreprinderii economice
(comerciale).
Întreprinderea comercială este o activitate economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi
sistematic, realizată de una sau mai multe persoane (comercianți) pe riscul lor, constând în
producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în scopul obținerii de
profit.
2.2. Caractere întreprinderii comerciale.

a) activitatea întreprinderii comerciale este o activ economică. Potrivit: art. 2 lit.a) din O.U.G. nr.
44/2008: activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau
servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe
pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit.
12
b) activitatea este este realizată permanent, sistematic și organizat (îmbină factori de producție);
c) activitatea este realizată de una sau mai multe persoane;
d) activitatea este realizată pe riscul profesionistului (pers fizică sau juridică);
e) obiect activității economice constă în producerea, comerțul, prestarea de servicii (art. 8 al. 2 Lg.
71/2011);
f) scopul activității întreprinderii comerciale este numai obținerea de profit (lucrativ).
2.3. Actele juridice comerciale – aferente exploatării unei întreprinderi.

Pot fi definite ca acte, fapte și operațiuni juridice pe care le întreprind profesioniști în exercitarea
activității lor în exercițiul activității unei întreprinderii comerciale.
Părțile acestor acte juridice sunt numia profesioniștii.
În ce privește obiectul acestor acte comerciale, constă în producerea și circulația mărfurilor,
executarea de lucrări precum și prestarea de servicii.
Scop actelor comerciale este numai obținerea de profit.
În final, regimul juridic al actelor comerciale este același cu cel al actelor și faptelor civile, conform
noului Cod Civil. Acesta cuprinde totuși și anumite derogări de la principiul unității de reglementare a
raporturilor juridice civile și comerciale, cum ar fi: dispozițiile privind reprezentarea (art. 1297 C.civ.),
solidaritatea codebitorilor (art. 1446 C.civ.), punerea în întârziere a debitorului (art. 1523 C.civ.) etc.
3. Întreprinderea civilă.
3.1. Definiția întreprinderii civile.
În scopul unei corecte definiri a noțiunii trebuie avute în vedere dispozițiile art. 3 alin 3 C.civ.
Întreprinderea civilă reprezintă o activitate sistematic organizată, executată de una sau mai multe
persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte juridice civile, fără a avea ca scop obținerea de
profit.
3.2. Caracteristicile întreprinderii civile.

a) activitățile care formează obiectul întreprinderii civile sunt activități desf în cadrul profesiilor
liberale;
b) persoanele care desfășoară aceste activități sunt profesioniști iar aceștia își desfășoară
activitatea conform legii organice care reglementează activitatea lor și se înscriu într-un registru
special pentru fiecare categorie;
c) profesioniștii civili pun la dispoziție cunoștințele și competențele lor profesionale;
d) scopul întreprinderii civile consta în obținerea de venituri (onorarii) niciodată profit.
Actele juridice încheiate în cadrul întreprinderii civile sunt acte juridice cu caracter civil.
Exemple de subiecte de sinteză

1. Concepțiile, definiția și formele întreprinderii;
2. Întreprinderea comercială;
Exemplu de test de tip grilă

Daca o faptă este comercială numai pentru una din părţi, se aplică:
a. legea civilă pentru necomerciant şi legea comercială pentru comerciant;
b. Codul Civil;
c. legea comercială cea mai apropiată de natura raportului juridic
Bibliografie
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
Vasile Nemeș, Drept comercial, Edit. Hamangiu, București, 2012.
13
COMERCIANŢII – Profesioniști, titulari ai întreprinderilor
comerciale
Cuprins
7.1. Noțiuni generale
7.2. Principalele categorii de auxiliari ai comercianților

În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi semnificaţia juridică a noţiunii de comerciant;
b) cunoaşteţi diferitele categorii de comercianţi ce acţionează pe piaţa românească;
c) vă însuşiţi aspectele legate de dobândirea, dovada şi încetarea calităţii de comerciant;
d) cunoaşteţi condiţiile de exercitare a activităţii de comerciant;
e) reţineţi principalele obligaţii ale comercianţilor;
f) înţelegeţi noţiunea şi particularităţile fondului de comerţ;
g) cunoaşteţi principalele elemente ale fondului de comerţ;
h) să reţineţi aspectele legate de auxiliarii comerciantului;

Codul Civil, deși consacră o reglementare unitară a raporturilor juridice patrimoniale, totuși, în
privința participanților la aceste raporturi juridice distinge între simpli particulari și profesioniști.
Pentru a defini conceptul de profesionist, Codul Civil apelează la noțiunea de întreprindere,
așadar profesionistul este orice persoană care exploatează o întreprindere (art. 3).
Profesionistul care exploatează o întreprindere economică are calitatea de comerciant.
Așadar, este comerciant profesionistul, persoană fizică sau juridică, care exploatează, în condițiile
legii, o întreprindere economică (comercială).
Această definiție prezintă un interes practic incontestabil, deoarece statutul profesionistul
comerciant este complet diferit de cel al necomerciantului. Comerciantul are o serie de obligații
specifice, astfel cum vom arăta, apoi, actele sale sunt supuse unor dispoziții derogatorii de la dreptul
comun, iar din punct de vedere fiscal este supus unui regim separat față de simplii particulari.
2.1. Comercianții persoane fizice
Temeiul juridic în baza căruia persoanele fizice pot realiza activități economice este O.U.G. nr.
44/2008 privind desfăşurarea activităţii economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.
Potrivit Ordonanței, pot desfăşura activităţi economice în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau
profesiile pe care legea nu le interzice expres pt liberă iniţiativă, prevăzute în CAEN, orice persoană
14
fizică, cetăţean român, al unui stat membru al U.E. sau al Spaţiului Economic European (SEE =
Norvegia, Liechtenstein, Islanda).
Ca excepție, nu pot fi comercianți, persoanele care întreprind activități specifice profesiilor
liberale.
Prin activitate economică se înțelege activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată
pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt
destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori
determinabili, în scopul obţinerii unui profit.
Așa cum rezultă din Ordonanță, formele în care persoanele fizice pot desfășura activitatea
comercială sunt: persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală, întreprinderea familială.
A. Persoana fizică autorizată (P.F.A.)
Persoana fizică poate desfășura activități economice, îndividual și independent, folosind, în
principiu, forța sa de muncă și aptitudinile sale profesionale.
Pentru desfășurarea activității își poate constitui un patrimoniu de afectațiune, destinat realizării
activității autorizate.
Pentru obligațiile asumate, persoana fizică răspunde cu patrimoniul de afectațiune, și, în
completare, cu întreg patrimoniul său.
B. Întreprinderea individuală
Persoana fizică poate desfășura activități economice, în calitate de întreprinzător, adică prin
organizarea unei întreprinderi individuale.
Întreprinderea este lipsită de personalitate juridică, iar întreprinzătorul are calitatea de comerciant
persoană fizică.
Întreprinzătorul îți poate constitui un patrimoniu de afectațiune și va răspunde pentru obligațiile
asumate în același mod ca și persoana fizică autorizată.
C. Întreprinderea familială
Întreprinderea familială este o întreprindere economică organizată de un întreprinzător persoană
fizică împreună cu familia sa. Întreprinderea familială trebuie să cuprindă minimum 2 membrii ai unei
familii.
Prin noțiunea de familie, Ordonanța înțelege soțul, soția, copiii acestora care au împlinit vârsta de
16 ani, precum și rudele și afinii până la gradul IV inclusiv.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, în formă scrisă, cu respectarea
condițiilor Ordonanței. Nu beneficiază de personalitate juridică, iar membrii acesteia sunt comercianți
persoane fizice. Interesele acesteia respectiv actele juridice ce emană sunt gestionate de un
reprezentant, numit de către membrii.
Toți membrii întreprinderii familiale, afară de stipulație contrară, răspund solidar și indivizibil, întâi
cu patrimoniul de afectațiune și apoi cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare
stabilite în acordul de constituire.
2.2. Comercianții persoane juridice

Societăţile comerciale. Sunt forme asociative în care se desfășoară activitate comercială, fiind
subiecte de drept distincte.
Pprin societăţi comerciale trebuie să înţelegem atât societăţile comerciale constituite în condiţiile
Legii nr.31/1990, cât şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr.15/1990.
Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat în
temeiul Legii nr.15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale.
Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale. Ele sunt
persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.
Societățile cooperative și Organizaţiile cooperatiste. Sunt forme asociative prin care se
realizează cooperația. Potrivit legilor lor organice, ambele desfăşoară o activitate de producere şi
desfacere de mărfuri şi prestări de servicii. De asemenea, îşi desfăşoară activitatea pe baza
principiilor gestiunii economice şi beneficiază de personalitate juridică.
Grupurile de interes economic (GIE). Sunt entităţi juridice reglementate prin Legea
nr.161/2003. Operează și la nivel european, cu participarea unor membrii din țările U.E.
Societățile europene (SE). Sunt forme asociative cu participare internațională.
Condiţiile legale necesare pentru dobândirea calității de comerciant și pentru desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice sunt următoarele (art. 8):
a) să aibă vârsta de 18 ani; iar în cazul unor membrii ai întreprinderii familiale pe cea de 16 ani;
b) nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare;
15
c) să deţină sediu social pe teritoriul României;
d) să parcurgă procedurile de înregistrare şi autorizare în cadrul Registrul Comerțului;
e) să îndeplinească condițiile de pregătire profesională și/sau atestare a pregătirii profesionale,
pentru una sau multe dintre activitățile economice pe care doresc a le întreprinde.
f) să țină contabilitatea și registrul contabil în partidă simplă (art. 15).
În condițiile O.U.G. nr. 44/2008 meseriașii și agricultorii pot desfășura activități economice în
condițiile stabilite pentru persoana fizică.
Profesiile liberale sunt exceptate de la prevederile Ordonanței și supuși reglementărilor din legile
speciale.
Exercitarea activităţii comerciale este raţiunea de a fi a societăţii comerciale. În consecinţă, pentru
a dobândi calitatea de comerciant, societatea comercială trebuie să se constituie cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
Prin urmare, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitarea activităților cu
caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această calitate ab origine, prin
însăşi constituirea ei.
Cu toate că nu are calitatea de profesionist, statul poate săvârşi anumite activități economice şi,
ca urmare, raporturile juridice care iau naştere sunt supuse legilor comerciale. Concluzia este
deopotrivă valabilă şi pentru unităţile administrativ – teritoriale.
Potrivit Legii nr.15/1990, regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile strategice
ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor
naturale, poştă şi transporturi feroviare (art.2). Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de
gestiune economică şi autonomie financiară (art.3). Prin activitatea desfăşurată, regiile autonome
trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile realizate şi să obţină profit (art.6).
Având în vedere aceste caracteristici, concluzia care se impune este aceea că regiile autonome
au calitatea de comerciant.
Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de
mărfuri, de prestări de servicii, etc. Întrucât prin desfăşurarea acestei activităţi se urmăreşte obţinerea
de profit, ea are un caracter comercial. În consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de
comerciant.
Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi
dezinteresate (activitate culturală, sportivă, caritabilă, etc.), iar nu obţinerea unui profit. Deci,
asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comercianţi.
Cu toate că nu au calitatea de comerciant, asociaţiile şi fundaţiile pot săvârşi anumite activități
economice. Mai mult, art. 47 din O.G. nr. 26/2000 recunoaşte asociaţiilor dreptul de a înfiinţa societăţi
comerciale; de exemplu, o asociaţie organizează un restaurant pentru membrii săi, sau participă la
constituirea unei societăţi comerciale.

Constituţia stabileşte că economia României este o economie de piaţă. Deci, economia ţării se
bazează pe proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii cererii şi a ofertei. În aceste condiţii
de organizare a economiei, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art.135).
Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, Constituţia dispune că alegerea profesiei
este liberă (art.41), iar exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns "numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii, ori a moralei publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor…" (art.53).
Dacă alegerea profesiei este liberă, înseamnă că orice persoană are libertatea să exercite o
profesie comercială, în funcţie de dorinţele şi interesele sale.
Accesul liber la profesiunile comerciale cunoaşte anumite limite, stabilite de lege, care au un
fundament diferit.
Astfel, legea stabileşte anumite condiţii speciale privind capacitatea persoanei fizice de a
desfăşura o activitate comercială. Prin lege sunt instituite unele incapacităţi, care sunt menite să
protejeze anumite persoane, punându-le la adăpost de consecinţele grave ale unei profesiuni
comerciale.
Apoi, legea stabileşte anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii din dreptul de a face comerţ,
precum şi anumite autorizaţii, pentru a putea desfăşura o activitate comercială. Ele au ca scop
protecţia interesului general, adică respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.
16
Potrivit Codului Civil, o persoană fizică are capacitatea de a fi profesionist dacă are capacitate
deplină de exerciţiu. Având o asemenea capacitate, persoana fizică poate să-şi exercite drepturile şi
să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice în execițiul unei activități economice.
Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului Civil, nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul
şi persoana pusă sub curatelă.
Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot dobândi calitatea de comerciant,
chiar dacă săvârşesc activități economice, cu unele nuanțări.
a) Minorul. Nu are capacitatea de a fi profesionist (comerciant) persoana care are condiţia juridică
de minor.
Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor.
În condițiile Codului Civil, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exercițiu (art. 40 C.civ.). De asemenea, minorul,
de 16 ani, dobândește capacitate deplină de exercițiu în cazul în care se căsătorește.
Prin raportare la normele Codului Civil privind capacitatea persoanelor, precum și exigențele
desfășurării activităților economice, dar mai ales prin interpretarea dispozițiilor imperative ale O.U.G.
nr. 44/2008, persoana dobândește calitatea de a fi comerciant numai după împlinirea vârstei de 18
ani.
În concepţia Codului Civil, incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ. Minorul nu are
capacitatea de a începe o activitate economică. Legea permite însă continuarea comerţului în numele
minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar afla minorul de a fi titularul unui fond de comerţ
dobândit pe cale succesorală.
b) Persoana pusă sub curatelă. O persoană fizică poate fi pusă sub curatelă în condițiile art.178
C.civ. Prin raportare la art. 181 C.civ., instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe
care curatorul îl reprezintă. Se poate desprinde de aici ideea că instituirea curatelei nu aduce atingere
calității de comerciant.

a) Incompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în sensul
că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială să nu poată fi
exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele generale ale
societăţii. Existând o incompatibilitate de interese, legea interzice persoanelor care au asemenea
funcţii sau profesii să exercite comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor
incompatibilităţi este să asigure demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în cauză.
Prin Constituţia României se prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior (art.125). O
prevedere identică există şi în privinţa procurorilor (art.132) şi judecătorilor Curţii Constituţionale
(art.144). Din generalitatea dispoziţiilor constituţionale rezultă că persoanele care au funcţiile de
judecător, procuror sau judecător al Curţii Constituţionale nu pot exercita profesiunea de comerciant.
Prin Legea nr.188/1999 sunt stabilite anumite incompatibilităţi pentru funcţionarii publici, iar prin
Legea nr.161/2003 incompatibilităţii în exercitarea demnităţii publice.
Persoana care nu respectă dispoziţiile legale privind incompatibilitatea şi exercită o profesiune
comercială, urmează să fie destituită din funcţia ce deţine ori, după caz, să fie exclusă din organizaţia
profesională din care face parte.
b) Decăderile. Desfăşurarea activităţii comerciale impune respectarea de către comercianţi a
dispoziţiilor legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri. În cazurile încălcării acestor
dispoziţii legale, comercianţii trebuie să suporte rigorile legii.
Prin Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite s-au
prevăzut faptele care constituie activităţi comerciale ilicite, precum şi sancţiunile contravenţionale sau
penale care se aplică pentru săvârşirea acestor fapte.
c) Interdicţiile. În anumite cazuri, exercitarea activităţii comerciale este supusă unor interdicţii.
Prin H.G. nr.1323/1990 au fost stabilite, în temeiul art.287 din Legea nr.31/1990, activităţile care nu
pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni
sau sunt contrare unor alte dispoziţii legale cu caracter imperativ; activităţile care constituie, în
condiţiile stabilite de lege, monopol de stat; fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în
alt scop decât de medicament; imprimarea hărţilor cu caracter militar etc.
Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate atrage după sine nulitatea contractului de societate.
d) Autorizaţiile. Desfăşurarea de către persoanele fizice, în mod independent ori în cadrul unei
întreprinderi familiale, a unor activităţi comerciale, este condiţionată de existenţa unei autorizaţii
administrative.
17
Autorizaţia se eliberează de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv ai
sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială solicitanţii îşi au domiciliul (reşedinţa) sau
vor desfăşura activitatea, în condiţiile OUG nr.44/2008.
Publicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului.
Registrul comerţului se ţine de Oficiul Registrului Comerţului, care este organizat la nivel central,
în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti.
Registrul central al registrului comerţului este ţinut de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,
care este instituţie publică, cu personalitate juridică, organizată în subordinea Ministerului Justiţiei.
La nivel teritorial, registrul comerţului este ţinut de oficiile registrului comerţului, organizate în
subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi care funcţionează pe lângă tribunale.
Fiecare oficiu teritorial este condus administrativ de un director general care asigură controlul de
legalitate a înregistrărilor în registrul comerţului.
Registrul comerţului este public. Deci, orice persoană interesată poate lua cunoştinţă de
înregistrările cuprinse în registrul comerţului. În acest sens, legea prevede că oficiul registrului
comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului, copii certificate de pe înregistrările
efectuate în registrul comerţului, ca şi de pe actele prezentate la efectuarea înregistrărilor. De
asemenea, oficiul registrului comerţului are obligaţia să elibereze certificate care să ateste că un
anumit act sau fapt este sau nu înregistrat.
Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înscrierea în acelaşi registru a
menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege. Aceste obligaţii revin
şi persoanelor fizice şi juridice prevăzute de lege (de ex., grupurile de interes economic).
Înmatricularea în registrul comerţului se realizează în baza unei cereri tip adresate Biroului unic
din cadrul oficiului registrului comerţului, însoţită de actele prevăzute de lege.
Odată cu cererea se depune şi declaraţia-tip pe proprie răspundere, care, în cazul persoanei
juridice, trebuie semnată de asociaţi sau de administratori, din care să rezulte că persoana fizică sau
juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de lege (prevenirea şi stingerea incendiilor,
protecţia mediului, sanitar, sanitar-veterinar etc.).
Înmatricularea se dispune prin încheiere, de către directorul general al oficiul registrului
comerţului.
La înmatriculare se eliberează solicitantului certificatul de înregistrare conţinând numărul de
ordine din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare, precum şi certificatul constatator al
înregistrării declaraţiei-tip pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor de funcţionare. Ele
atestă îndeplinirea condiţiilor legale privind luarea în evidenţă şi începerea activităţii.
Înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului priveşte modificările intervenite după
înmatricularea în registrul comerţului. Se înscriu în registrul comerţului menţiuni numai în legătură cu
actele şi faptele prevăzute de lege (modificarea actului constitutiv al societăţii comerciale,
deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, etc.).
Înmatricularea şi înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului au rol de publicitate, pentru a le
face opozabile terţilor.
Cei păgubiţi prin înregistrările efectuate pot cere radierea lor, în condiţiile art.25 din Legea
nr.26/1990.

Potrivit legii, fiecare comerciant este obligat să ţină anumite registre de contabilitate, în care să
consemneze operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării comerţului şi să facă
recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului şi a situaţiei financiare anuale. Obligaţia este
prevăzută de Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Potrivit legii, registrele de contabilitate obligatorii sunt:
a) Registrul - jurnal. În acest registru, comerciantul este obligat să înregistreze zilnic toate
operaţiunile comerţului său, adică "ce are să ia şi ce are să dea… şi în general tot ce primeşte şi
plăteşte sub orice titlu".
Prin înregistrările pe care le cuprinde, registrul – jurnal constituie o oglindă a actelor juridice pe
care comerciantul le-a săvârşit în activitatea sa, în ordinea succesiunii lor.
18
b) Registrul – inventar. În acest registru, comerciantul copiază inventarul patrimoniului său.
Comerciantul este obligat să efectueze inventarierea generală a patrimoniului la termenele stabilite de
lege. Inventarul priveşte averea sa mobilă şi imobilă, datoriile şi creanţele comerciantului.
c) Registrul cartea mare. Un asemenea registru se ţine de comercianţii care au o activitate cu
volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru de conturi personificate, iar
contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune comercială dă naştere unei
duble înregistrări.
Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe baza
înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia financiară anuală.
Situaţia financiară anuală se compune din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificării
capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative.

O componentă intrinsecă a economiei de piaţă o constituie libera competiţie, concurenţa dintre
agenţii economici.
Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera concurenţă, precum
şi consecinţele pe care le au încălcările acestor limite legale.
Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect.
Pe de o parte, legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste, care
periclitează existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată prin Legea nr. 21/1996 asupra
concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a
clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale.
Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor instrumente de lucru
adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri precum: local, mobilier, mărfuri,
instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate aceste bunuri destinate realizării activităţii comerciale
formează fondul de comerţ.

Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de
fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale,
afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de
comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul
acestuia.
Întrucât în ansamblul elementelor cuprinse în fondul de comerţ prevalează bunurile mobile,
corporale sau incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil. Fiind un bun care îngemănează
elementele care îl compun, iar în cadrul acestora preponderente ca valoare sunt bunurile incorporale,
fondul de comerţ este un bun mobil incorporal căruia i se aplică regulile privind bunurile mobile
incorporale.
Codul Civil a adoptat o concepție nouă privind patrimoniul persoanelor fizice și juridice. Potrivit
acesteia, patrimoniul unei persoane nu mai este un tot unitar ci poate face obiectul unei diviziuni sau
unei afectațiuni. Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale, printre altele, cele afectate
exercitării unei profesii autorizate (art. 31 C.civ.).
O.U.G. nr. 44/2008 permite persoanei fizice care desfășoară o activitate economică să rezerve o
parte din patrimoniul său, pentru realizarea unei activități economice. Această parte din patrimoniu
destinată desfășurării activității economice constituie patrimoniul de afectațiune. Acesta include fondul
de comerț al persoanei fizice sau juridice dar și drepturile și obligațiile corelative acestuia.

Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii comerciale
avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una
variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
19
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului de comerţ
se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să subziste.
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de
bunuri: incorporale şi corporale.
6.2.1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ
Firma. Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în câmpul
activităţii comerciale. Ea constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este
înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art.30 din Legea
nr.26/1990).
În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului, scris în
întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Deci, firma
comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al comerciantului.
În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a
societăţii comerciale.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie,
de natură a o deosebi de firma altei societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
"societate pe acţiuni", sau prescurtat "S.A.", ori, după caz, "societate în comandită pe acţiuni".
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate
adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime "societate cu
răspundere limitată" sau prescurtat "S.R.L.".
Fiind un atribut de individualizare a unui comerciant în activitatea comercială, firma trebuie să se
caracterizeze prin noutate.
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în registrul
comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei [art.30 alin.(4) din Legea
nr.26/1990].
Emblema. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea comercială.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care asigură un
supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între comercianţii care exercită
activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă care este un element obligatoriu pentru individualizarea comerciantului,
emblema are caracter facultativ. Conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Pentru a fi recunoscută şi ocrotită ca atare, emblema trebuie să aibă caracter de noutate, în
sensul că trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru
acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi
desfăşoară activitatea.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui comerciant.
Aceasta este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la
acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare economică,
datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste persoane care îşi procură
mărfurile şi serviciile de la comerciantul respectiv.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a
fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul
unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant. Asemenea factori sunt:
locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile
practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea
în realizarea reclamei comerciale, influenţa modei etc.
Drepturile de proprietate intelectuală. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de
proprietate intelectuală (invenţii, mărci etc.).
Drepturile de proprietate intelectuală sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În
scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul
comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile de provenienţă.
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică,
literară şi artistică.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de
comerţ, dar sunt incluse în patrimoniul de afectațiune. Concluzia se bazează pe faptul că fondul de
comerţ, deşi cuprinde un ansamblu de elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o
universalitate juridică, un patrimoniu în sens juridic.
20
Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit
dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, ca anumite drepturi şi
obligaţii izvorâte din contractele de muncă, contractele de furnitură (apă, gaz, electricitate, telefon
etc.) se transmit dobânditorului în condiţiile codului civil.
Creanțele și datoriile fac însă parte din patrimoniul de afectațiune, care include drepturile și
obligațiile corelative fondului de comerț și activității întreprinse de persoane fizice sau juridice.
Regimul juridic al transferului datoriilor este reglementat de art. 1599 C.civ.
6.2.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ. Din categoria elementelor corporale sau
materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile corporale.
Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri imobile.
Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau
imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).
În prezent, actele juridice privind bunurile imobile au același regim juridic, reglementat de Codul
Civil, indiferent dacă fac parte sau nu din fondul de comerț. Transmiterea dreptului de proprietate,
executarea silită, grevarea și orice altă operațiune juridică asupra bunurilor imobile urmează numai
dreptul comun.
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum sunt:
materiile prime, materialele, etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate
din activitatea comercială.

Vânzarea – cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare – cumpărare poate avea ca
obiect fondul de comerţ, ca bun unitar sau elemente componente ale acestuia.
Contractul este supus regulilor generale privind contractul de vânzare – cumpărare.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului. Este vorba
de obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în registrul comerţului
(art.21 lit.a din Legea 26/1990).
Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de
locaţiune, în condiţiile Codului civil.
În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul fondului, în calitate de
locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate
elementele fondului de comerţ.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea
unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act despre care comerciantul are obligaţia să facă
menţiune în registrul comerţului [art.21 lit.a) din Legea nr.26/1990].
O aplicaţie actuală a locaţiunii fondului de comerţ o reprezintă locaţia gestiunii, reglementată prin
acte normative speciale.
Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face şi el obiectul
unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile Codului Civil.
Garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie. Ea se poate constitui cu sau fără
deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei.
Pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor, legea cere îndeplinirea unei
formalităţi de publicitate. Această condiţie este îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie
reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Legea nr.26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în registrul comerţului a
menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de comerţ [art.21 lit.a) din lege].
Această menţiune este opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.
În realizarea activităţii lor, comercianţii cooperează cu anumite persoane care, fie le reprezintă
interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Aceste persoane sunt denumite
auxiliari ai comercianţilor și sunt două categorii, clasificați în funcție de de raportul juridic pe care îl au
cu principalul:
a) auxiliari dependenţi – pers care depind direct sau se află în raport de muncă cu
comercianţii şi care sunt retribuite de aceştia. Întra în această categorie, de regulă, salariații unui
comerciant.
21
b) auxiliarii autonomi – sunt comercianţi independenţi, care numai ajută pe alți comercianţi în
activitatea lor. Intră în acestă categorie: mijlocitorii, care nu au calit de reprezentanţi ai principalului, şi
agenţii comerciali, care pot fi reprezentanţi sau nu ai principalului.
Auxiliarii comercianților sunt persoane care acționează în calitate de intermediari. Au un statut
juridic distinct de cel al comerciantului cu care colaborează și acționează în cadrul unor raporturi
juridice reglementate de Codul Civil.
a) Mandatarii. Sunt persoane care în temeiul unei împuterniciri date de un comerciant încheie
acte juridice în numele și pe seama comerciantului (art. 2009 C.civ).
Separat, raporturile de mandat cu reprezentare se pot grefa pe contractele individuale de muncă
(vânzătoare, muncitor, șofer etc).
b) Comisionarii. Sunt persoane care în temeiul unei împuterniciri date de un comerciant
încheie acte juridice în nume propriu și pe seama comerciantului (art. 2039 C.civ.)
În cadrul rap de mandat fără reprez putem avea:
Consignatarul care este persoana care, în baza împuterniciriii comerciantului, încheie acte
juridice de vânzare a unor bunuri mobile ale comerciantului, în nume propriu, dar pe seama
comerciantului (art. 2054 C.civ.), sau
Expeditorul care este persoana care se obligă față de comerciant să încheie în nume propriu, dar
pe seama comerciantului contracte de transport și să îndeplinească operațiunile accesorii (art.2064
C.civ.).
c) Agenții comerciali. Sunt persoane împuternicite de un comerciant, în mod statornic, fie să
negocieze, fie să negocieze și să încheie contracte, în numele și pe seama comerciantului, în
schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate (art. 2072 C.civ.).
d) Agenții speciali care acț pe piețele reglementate:
- în cadrul piaței de capital operează societățile de servicii de investiții financiare
autorizate de C.N.V.M. și instituțiile de credit autoriz de B.N.R.; separat, operează și traderi (Lg
297/2004 privind piața de capital).
- în cadrul piaței burselor de mărfuri operează societățile de brokeraj și brokeri (Lg.
357/2005);
- în cadrul piaței asigurărilor și reasigurărilor operează agenții de asigurare și brokerii
de asigurare (Lg. 32/2000)
e) intermediarii ocazionali. Sunt persoanele care pun în legătură un comerciant cu altul în
vederea încheierii unui act juridic (art. 2096 C.civ.).

1. Dobândirea calităţii de comerciant.
2. Dovada calităţii de comerciant.
3. Încetarea calităţii de comerciant.
4. Definiţia şi natura juridică a fondului de comerţ.
5. Firma.
6. Emblema.
7. Clientela şi vadul comercial.
8. Actele juridice privind fondul de comerţ.
9. Condiţiile reprezentării.
10. Prepuşii comercianţilor.

Calitatea de comerciant persoană fizică se dobândeşte prin:
a) săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesie şi în nume propriu;
b) înregistrarea în registrul comerţului;
c) obţinerea autorizaţiei
d) administrative de exercitare a activităţii comerciale.
Bibliografie:
22
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Cuprins

1.1. Definiţie
1.2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale


În urma studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) înţelegeţi semnificaţia noţiunii de societate comercială;
b) va însuşiţi aspectele ce privesc constituirea, organizarea, funcţionarea societăţilor
comerciale;
c) cunoaşteţi cazurile şi condiţiile modificării societăţilor comerciale;
d) înţelegeţi dizolvarea ţi lichidarea societăţilor comerciale;
e) surprindeţi particularităţile societăţiilor pe acţiuni;
f) constataţi principiile organizăţii şi funcţionării societăţilor cu răspundere limitată.
23
Reglementarea generală, dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în
Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în forma republicată în 2004, modificată prin Legea
nr. 441/2006, prin O. U. G. nr. 82/2007 şi prin OUG nr. 52/2008.
Legea nr.31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi
reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială.
Unele societăţi comerciale sunt guvernate de reglementări speciale (societăţile bancare,
societăţile de asigurări).

1.1. Definiţie
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
profitului rezultat.
1.2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţii
comerciale
Elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale: aporturile
asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea profitului.
a) Aporturile asociaţilor
Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un
anumit bun, o valoare patrimonială.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează bunul adus în societate de către asociat.
Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o
transmită societăţii.
Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar
sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei (art.16 din Legea 31/1990).
Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi: bunuri imobile (clădiri,
instalaţii, etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri, etc.) sau incorporale (creanţe, fond de
comerţ, etc.).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se
realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către
societate (art.16 alin.2 din Legea 31/1990).
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului ori
a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii (art.65
din Legea 31/1990).
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau a acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.
Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi.
Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau activitatea pe
care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi
asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită.
În actul constitutiv, trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi
nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin
semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ). Asociaţii sunt
obligaţi să efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea
dispoziţiilor legii.
Dacă asociatul nu a respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat
societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul "este obligat şi la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul".
24
Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea acestora.
Aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi, totodată, ele constituie elemente ale
patrimoniului societăţii.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie
confundate.
Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a
totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o
cifră convenită de asociaţi.
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă aporturile
asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. În schimb, bunurile efective care constituie
aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele aparţin societăţii.
Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie limita gajului general al creditorilor
societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel puţin
în limita capitalului social.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate, legea
stabileşte un plafon minim al capitalului social: 90.000. lei, în cazul societăţii pe acţiuni sau comandită
pe acţiuni; 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a
societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; părţi
sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni
corespunzător valorii aportului fiecăruia.
Patrimoniul societăţii. Patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde: activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul
societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Între capitalul social şi patrimoniul societăţii există unele deosebiri.
Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimoniul
societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi
bunurile societăţii.
Apoi, spre deosebire de capitalul social care nu are o existenţă reală, patrimoniul cuprinde
elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societăţii.
În sfârşit, pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o valoare care
variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii.
b) Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio
societatis)
Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic, adică
intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis).
Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în comun,
suportând toate riscurile activităţii comerciale.
Elementul psihologic affectio societatis constituie un criteriu de distincţie între societatea
comercială şi anumite grupări economice sau contracte.
c) Împărţirea profitului
Scopul societăţii este acela de a realiza profit din activitatea comercială desfăşurată şi de a-l
împărţi între asociaţi.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend.
Întrucât activitatea comercială ar putea să înregistreze pierderi în loc de profit, datorită legăturii
sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi.
Deci, desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la profit, cât
şi la pierderile societăţii.
Prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani.
25
Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin
întocmirea situaţiei financiare anuale.
Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să fie real. Aceasta înseamnă că trebuie să se fi
realizat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social.
Totodată, profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului
social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar şi după constituirea rezervelor.
Dacă potrivit situaţiei financiare anuale, nu există profit, nu pot fi distribuite dividende asociaţilor.
În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din activul patrimoniului în limita capitalului
social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unor beneficii reale şi utile, reprezintă o faptă ilicită, care
are consecinţe sub aspect civil şi penal.
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide prin
actul constitutiv al societăţii.
În cazul în care în actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a profitului şi de
suportare a pierderilor, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile legale: "dividendele se vor plăti asociaţilor în
proporţie cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut
altfel" (art.67 alin.2 din Legea nr.31/1990).
În cazul în care societatea a realizat profit, acesta va fi repartizat de către adunarea asociaţilor
pe destinaţiile legale: reîntregirea capitalului social, formarea fondului de rezervă, reinvestire prin
majorarea capitalului social, distribuire de dividende către asociaţi etc.
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai târziu de 8 luni de la
data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor, ea va plăti o penalitate aferentă
perioadei de întârziere la nivelul dobânzii legale.

Potrivit art.2 din Legea nr.31/1990, societatea comercială îmbracă una din următoarele forme
juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea
în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii
asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art.3 din Legea nr.31/1990)
a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului
lor.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.
Enumerarea formelor juridice ale societăţii comerciale are un caracter limitativ.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă oricare formă
de societate prevăzută de lege.
În mod excepţional, forma de societate este impusă de lege (societăţile din domeniul bancar şi al
asigurărilor).
Societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată, o persoană juridică. Fundamentul
societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalităţi cerute
de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz, pe actele constitutive.
26
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se
constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie
prin contract de societate şi statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legea permite ca
cele două acte – contractul de societate şi statutul – să se încheie sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure
persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se întocmeşte numai
statutul.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de
asemenea, act constitutiv.
a) Contractul de societate
Condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele: consimţământul valabil al
părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită.
Consimţământul părţilor. Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de
voinţă a părţilor, în sensul încheierii contractului (art.984 C.civ.).
Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul când legea
prevede altfel (art.4 din Legea nr.31/1990).
Voinţa fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în
comun o activitate comercială (affectio societatis).
Persoanele care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori.
Mai au această calitate şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii.
Nu pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia contractul de societate, persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz
de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte
infracţiuni prevăzute de lege.
Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă are
capacitatea pentru a încheia acest act juridic.
Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate desemnează activitatea
societăţii.
Obiectul societăţii este convenit de către asociaţi şi trebuie arătat în contractul de societate.
Activităţile comerciale care formează obiectul societăţii pot consta în producerea şi
comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.
Cauza contractului. În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat la
rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea profitului.
În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art.948 C.civ., contractul de societate este
lovit de nulitate.
Forma scrisă a contractului. Contractul de societate se încheie în formă scrisă.
Contractul poate fi încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată.
În mod excepţional, contractul trebuie încheiat sub formă autentică în următoarele cazuri: printre
bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; se constituie o societate în nume
colectiv sau în comandită simplă; societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea societăţii.
Consecinţele nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv. În privinţa
nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv trebuie făcută o distincţie.
În cazurile când legea permite încheierea actului constitutiv în forma înscrisului sub semnătură
privată, condiţia de formă este cerută ad probationem. În consecinţă, dovada actului constitutiv se
poate face numai prin înscris.
În cazurile când legea impune forma autentică a actului constitutiv, condiţia de formă este cerută
ad validitatem. Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv atrage nulitatea societăţii, în
condiţiile art. 56 din Legea nr. 31/1990.
Cuprinsul contractului de societate. Contractul de societate trebuie să cuprindă anumite
clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze sunt prevăzute de Legea
nr. 31/1990, diferenţiat în funcţie de forma juridică a societăţii; art. 7 stabileşte cuprinsul actului
constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, iar art.8
priveşte actul constitutiv al societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială. Ele privesc
identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, conducerea şi
gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
27
Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite clauze specifice
unei anumite forme juridice de societate comercială.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în contractul de
societate.
Trebuie arătat că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale prin care se reglementează
cuprinsul contractului de societate decât în cazurile expres prevăzute de lege.
b) Statutul societăţii
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, constituirea
societăţii are ca fundament, pe lângă contractul de societate, statutul societăţii.
Statutul, ca act constitutiv distinct, cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze care
reglementează organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii

Procesul constituirii unei societăţi comerciale implică îndeplinirea a două formalităţi: întocmirea
actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege şi înmatricularea societăţii.
a) Întocmirea actelor constitutive
Prin întocmirea actelor constitutive înţelegem redactarea şi, după caz, autentificarea înscrisurilor
actelor respective. Înscrisul este redactat de asociaţi, avocat, notar.
În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este prezentat
notarului public, pentru autentificare.
b) Înmatricularea societăţii comerciale
În scopul simplificării formalităţilor de constituire a societăţilor comerciale s-a instituit o procedură
de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţilor comerciale. Prin îndeplinirea acestei proceduri,
societatea comercială devine persoană juridică şi, totodată, este autorizată să funcţioneze, adică să
desfăşoare activitatea comercială stabilită prin actul constitutiv.
Înmatricularea societăţii se solicită Biroului Unic din cadrul oficiului registrului comerţului în a
cărei rază teritorială îşi va avea sediul societatea comercială.
Înmatricularea se realizează în baza unei cereri tip al cărei conţinut este stabilit prin hotărâre a
guvernului. Cererea trebuie însoţită de următoarele documente:
a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
b) dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv. Dovada atestă
liberarea aporturilor de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului social vărsat. O atare dovadă se
face prin înscrisuri emise de bancă sau C.E.C.;
c) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul aportului în
natură. Aceste acte pot fi contracte de vânzare – cumpărare, contracte de concesiune, brevete de
invenţii etc. În cazul bunurilor imobile, trebuie anexat şi certificatul constatator al sarcinilor de care
sunt grevate;
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
e) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor şi a cenzorilor, că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.31/1990. Declaraţia atestă faptul că aceste persoane nu
14
cad sub interdicţiile stabilite de art. 6 alin. 2, art. 153 din Legea nr. 31/1990.
Împreună cu cererea de înmatriculare se depune şi declaraţia-tip pe proprie răspundere, din care
să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile pentru funcţionarea societăţii (protecţia mediului, protecţia
muncii, condiţiile sanitare, sanitar-veterinare etc.).
Cererea de înmatriculare se soluţionează de judecătorul delegat, care dispune prin încheiere
înmatricularea societăţii în registrul comerţului.
Pe data înmatriculării, societatea dobândeşte personalitate juridică (art.41 din Legea nr.31/1990).
După efectuarea înmatriculării se eliberează certificatul de înregistrare, care cuprinde codul unic
de înregistrare precum şi certificatul constatator al înregistrării declaraţiei-tip pe proprie răspundere,
privind îndeplinirea condiţiilor de funcţionare a societăţii.
După înmatriculare, un extras după încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea
societăţii, se trimite Monitorului Oficial, spre publicare.
Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje
rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care
aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu respectarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr.
31/1990.
Experţii desemnaţi vor întocmi un raport care va cuprinde răspunsurile lor privind elementele
indicate de judecătorul delegat. În privinţa aporturilor în natură, raportul trebuie să cuprindă
28
descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacă valoarea acestuia
corespunde numărului şi valorii acordate în schimb asociatului. Pentru bunurile mobile noi va fi luată
în considerare factura.
Raportul întocmit de experţi trebuie depus în 15 zile la oficiul registrului comerţului (art. 38 din
Legea nr. 31/1990).
În cazul când, în urma examinării cererii, constată că sunt îndeplinite condiţiile privind
înregistrarea societăţii, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza constituirea
societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990).
Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data îndeplinirii
cerinţelor legale pentru înregistrarea societăţii.
Încheierea de înregistrare va cuprinde menţiunile actului constitutiv prevăzute, după caz, de art.
7 sau 8 din Legea nr. 31/1990.
În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite, judecătorul
delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înregistrare, afară de cazul în care
neregularităţile sunt înlăturate, în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.
Încheierea judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii este supusă numai recursului,
care poate fi exercitat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii (art. 60 din Legea nr.
31/1990).
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii.
Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la depunerea recursului, să îl
înainteze tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul societăţii. Motivele recursului pot fi
depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată (art. 60 alin.3 din Legea nr. 31/1990).
Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 ore de
la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă (art. 41 alin.2 din Legea nr.
31/1990). Încheierea devine irevocabilă la data expirării termenului pentru exercitarea recursului sau
de la data respingerii recursului de către tribunal.
Odată înregistrată în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Pe data
înregistrării, societatea devine persoană juridică.

Fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în curs de
constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţ pentru actele juridice încheiate cu aceştia în contul
societăţii, în afară de cazul în care societatea, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat
asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi fost ale societăţii încă de la data încheierii lor
(art.53 din Legea nr.31/1990).

Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii produce anumite consecinţe.
Anumite încălcări ale legii pot fi constatate înainte de înmatricularea societăţii în registrul
comerţului. În aceste cazuri, legea oferă mijloace pentru regularizarea societăţii (art. 46 şi 47 din
Legea nr. 31/1990). Prin regularizare, societatea intră în normalitate şi produce toate efectele.
Alte încălcări pot fi constatate după înmatricularea societăţii în registrul comerţului. În asemenea
cazuri, societatea poate fi regularizată, dar prin intermediul instanţei judecătoreşti, printr-o acţiune în
regularizare (art. 48 din Legea nr. 31/1990).
În cazul unor neregularităţi grave, legea prevede posibilitatea anulării societăţii (art. 56 din
Legea nr. 31/1990).

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment,
perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în
alte localităţi sau în chiar localitatea unde îşi are sediul societatea. O atare extindere se poate realiza
prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale.
Sucursala. Potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, sucursala este un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu anumite
fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră în obiectul de activitate al
societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui
(agenţie, reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Filiala. Filiala este o societate comercială cu personalitate juridică. Această societate, filiala, este
constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din
29
această cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala este dependentă şi se află sub
controlul societăţii primare.
În privinţa sucursalelor sau altor sedii secundare, Legea nr. 31/1990 prevede că actul constitutiv
trebuie să cuprindă sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi
fără personalitate juridică – atunci când se înfiinţează odată cu societatea sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterior, dacă se are în vedere o atare înfiinţare.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei în registrul comerţului din judeţul
unde va funcţiona.

Societatea comercială se constituie prin iniţiativa asociaţilor prin îndeplinirea formalităţilor
prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, societatea
comercială dobândeşte personalitate juridică.
a) Atributele de identificare a societăţii
Firma societăţii. Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un
nume. Acest nume poartă denumirea de firmă.
Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care se semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate.
Sediul societăţii. Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor
juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul societăţilor este
denumit sediu social.
Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de societate.
Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa.
Noţiunea de naţionalitate nu este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la
un anumit stat, ci în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării
şi lichidării societăţii. Deci, naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.
Legea nr.31/1990 prevede: "Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române" (art.1 alin.2).
Prin urmare, orice societate comercială, dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României, are
naţionalitate română şi, în consecinţă, este supusă regimului Legii nr. 31/1990.
b) Voinţa societăţii comerciale
Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine stătătoare, care nu se confundă
cu voinţele asociaţilor.
Neavând o existenţă organică, legea atribuie persoanei juridice voinţa persoanelor fizice care o
compun, în măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopului persoanei juridice. Voinţele
individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care
constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii, ca o persoană juridică.
La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii în capital.
c) Capacitatea juridică a societăţii
Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea
de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării societăţii în registrul comerţului.
Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă de scopul pentru care
societatea a fost constituită. Ea este o capacitate de folosinţă specializată. Aşa cum prevede art. 34
din Decretul nr. 31/1954, "persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".
Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizarea obiectului de
activitate al societăţii în contractul de societate.
Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială
beneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.
Actele juridice prin care societatea dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii se încheie de către
administratorii societăţii cărora li s-a conferit puterea de reprezentanţi ai societăţii.
d) Patrimoniul societăţii
Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial
care aparţin societăţii.
Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică, înseamnă că acest
patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de patrimoniile asociaţilor care
30
au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său autonom, patrimoniul societăţii mai este
denumit şi patrimoniu social.
e) Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale
Dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile juridice. Calitatea de
persoană juridică dă dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu la raporturile juridice.
Ca subiect de drept, societatea va putea să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii
săvârşind acte juridice prin organele sale.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Având dreptul să participe la raporturile
juridice, societatea comercială îşi poate asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţii ale societăţii (obligaţii
sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului propriu, asupra
căruia creditorii societăţii (creditorii sociali) au un drept de gaj general.
Potrivit Legii nr.31/1990, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor,
respectiv a asociaţilor comanditaţi (art.3). Deci, în aceste cazuri, răspunderea pentru nerespectarea
obligaţiilor sociale revine nu numai societăţii, ci şi asociaţilor în nume colectiv şi comanditaţilor.
Dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau pârâtă.
Ca un efect al personalităţii juridice, societatea are dreptul de a sta în justiţie, fie în calitate de
reclamantă, fie în calitate de pârâtă.
Societatea comercială poate acţiona, ca reclamantă, sau poate fi acţionată, ca pârâtă, prin
reprezentanţii săi legali.
Societatea comercială funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală, administratorii şi

cenzorii societăţii.

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale. Ea este formată
din totalitatea asociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă voinţa socială, care
decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii, inclusiv numirea celorlalte organe ale
societăţii (administratorii şi cenzorii societăţii). Adunarea generală apare ca organul suprem de
conducere a societăţii.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazul societăţii pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată.
a) Felurile adunării generale
Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 4 luni de
la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrisă în ordinea de
zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să modifice situaţia
financiară anuală, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţi, respectiv de directorat
şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar şi să fixeze
dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzori; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz,
programul de activitate pe exerciţiul financiar următor etc. (art.111 din Legea nr.31/1990).
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării
ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din numărul total
de drepturi de vot; hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate, dacă în actul constitutiv sau în
lege nu se prevăd cerinţe mai ridicate de cvorum majoritate (art. 112 din Legea nr. 31/1990). Dacă nu
se realizează prezenţa cerută sau majoritatea necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni,
după o a doua convocare, poate să delibereze asupra aceloraşi probleme indiferent de cvorumul
întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate.
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 192 din Legea nr. 31/1990).
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se iau prin votul
asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Adunarea extraordinară. Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o
hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii. Asemenea probleme
sunt: prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului ori
31
a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea anticipată a societăţii etc.
(art. 113 din Legea 31/1990).
Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt
mai riguroase.
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării
extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţa acţionarilor deţinând
cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor
deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art. 115 din Legea nr. 31/1990). Dacă aceste condiţii
nu sunt îndeplinite, la convocările următoare, pentru validitatea deliberării este necesară prezenţa
acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot, hotărârile fiind luate
de majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Potrivit dispoziţiilor legale adunarea generală extraordinară poate delega consiliului de
administraţie sau, după caz, administratorului unic, în condiţiile stabilite de actul constitutiv sau de
hotărârea adunării generale, exerciţiul unora dintre atribuţiile sale (mutarea sediului societăţii,
schimbarea obiectului de activitate al societăţii, majorarea capitalului social, reducerea capitalului
social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în
cealaltă (art. 114 din Legea nr. 31/1990)).
Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi în cazul
modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită
simplă.
b) Convocarea adunării generale
Adunarea generală se convoacă de consiliul de administraţie, respectiv de directorat în cazul
societăţilor pe acţiuni, de administratori şi de către asociaţi.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe an sau ori de
câte ori este necesară (art. 117 şi 190 din Legea nr. 31/1990). Soluţia este aplicabilă oricărei societăţi
comerciale, indiferent de forma sa.
Convocarea trebuie adusă la cunoştinţa asociaţilor. Modalitatea de încunoştinţare a asociaţilor
este diferită ţinând seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor .
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare de acţionari,
înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul dintre ziarele
răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate ( art. 117
alin.3 din Legea nr. 31/1990).
c) Şedinţa adunării generale
Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală. Acest drept
se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentarea asociaţilor la adunarea
generală, dar în condiţii speciale.
Acţionarii nu vor putea fi reprezentaţi în adunarea generală decât prin alţi acţionari, în baza unei
procuri speciale, în afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.
Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.
Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din Legea nr. 31/1990).
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat vărsămintele
ajunse la scadenţă.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează pe acelaşi
principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; fiecare parte socială dă
dreptul la un vot (art. 193 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a-şi exercita dreptul de vot în adunarea generală, asociaţii trebuie să facă dovada calităţii
lor, în condiţiile legii.
În sfârşit, legea interzice acţionarilor care au calitatea membri ai consiliului de administraţie,
directoratului sau consiliului de supraveghere să voteze, chiar în baza acţiunilor pe care le posedă,
descărcarea gestiunilor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie. Ei pot
vota însă situaţia financiară anuală dacă nu se poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de
actul constitutiv (art. 126 din Legea nr. 31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret este
obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrii consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor
referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale
societăţii (art. 130 din Legea nr. 31/1990).
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces verbal semnat de preşedinte şi secretar.
32
d) Hotărârile adunării generale
Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi actului constitutiv sunt obligatorii
pentru toţi asociaţii.
Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede expres că
hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare
ori au votat contra (art.132 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale trebuie publicate în condiţiile legii.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive pot fi anulate pe
cale judecătorească.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că hotărârile adunării
generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care
nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în
procesul verbal al şedinţei (art. 132 alin.2 din Legea nr. 31/1990).
Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile
adunărilor generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art. 196 din Legea nr. 31/1990).
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de la data
publicării ei în Monitorul Oficial.
Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei suspendarea executării
hotărârii atacate (art.133 din Legea nr.31/1990).

Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este adusă la
îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care realizează administrarea
societăţii.
Societatea comercială este administrată de unul sau mai mulţi administratori.
În cazul societăţii pe acţiuni administratorii, dacă sunt mai mulţi, formează consiliul de
administraţie.
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de un
directorat şi de un consiliu de supraveghere(art. 137).
Consiliul de administraţie poate delega o parte din atribuţii unuia sau mai multor directori, numind
pe unul din ei director general.
În societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai
multor asociaţi comanditaţi (art.188).
În societatea cu răspundere limitată, administrarea societăţii este realizată de unul sau mai mulţi
administratori (art.197).
Din dispoziţiile citate rezultă că o societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este
administrată de un administrator ori de mai mulţi administratori.
În cazul unei pluralităţi de administratori, legea face o distincţie; în cazul societăţii în nume
colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, pluralitatea de
administratori nu este organizată; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,
pluralitatea de administratori este organizată sub forma unor organe colegiale de administrare
(consiliul de administraţie şi directorii societăţii). În cât priveşte societatea pe acţiuni, administrarea şi
conducerea societăţii se poate realiza, la alegerea asociaţilor, prin consiliul de administraţie şi
directorii societăţii (sistemul unitar) sau prin directorat şi consiliul de supraveghere ( sistemul dualist).
În cele ce urmează, vom examina, mai întâi, aspectele generale privitoare la administrarea
societăţii prin administratori indiferent că este singur sau sunt mai mulţi şi formează un consiliu de
administraţie, iar administrarea societăţii pe acţiuni în sistem unitar sau dualist va fi examinată în
cadrul secţiunii consacrate acestei forme de societate.
a) Statutul administratorilor
În calitate de administrator este numită, în mod obişnuit, o persoană fizică. S-a admis
posibilitatea ca funcţia de administrator să fie îndeplinită şi de o persoană juridică.
Având în vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana care este
desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru realizarea scopului societăţii, persoana fizică
desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
Persoana desemnată ca administrator trebuie să aibă o moralitate neştirbită. Calitatea de
administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare
sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legea societăţilor comerciale.
Administratorul poate avea calitatea de asociat ori poate fi neasociat.
33
Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior, de către adunarea generală.
În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă societatea,
legea instituie anumite formalităţi de publicitate.
Activitatea administratorului este, în principiu, o activitate remunerată. Organul competent să
decidă asupra remunerării administratorilor este adunarea asociaţilor.
Art.72 din Legea nr.31/1990 dispune: "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute în această lege".
Reglementarea mandatului administratorului este contractuală şi legală. Această dublă natură –
contractuală şi legală – a obligaţiilor şi răspunderii defineşte funcţia de administrator al societăţii
comerciale şi, în acelaşi timp, o deosebeşte de alte funcţii juridice.
Administratorul societăţii poate face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art.70). În condiţiile prevăzute de
lege, administratorul este îndreptăţit să reprezinte societatea în raporturile juridice ale societăţii (art.7
şi art.8).
Administratorul este în drept să încheie actele de administrare şi actele de dispoziţie pe care le
impune gestiunea societăţii.
1
În privinţa actelor de dispoziţie de o anumită gravitate, legea cuprinde dispoziţii speciale (art.44 ).
Puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a societăţii.
Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită administratorului. Excepţional, în cazul
societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţarea administratorului,
moartea, incapacitatea administratorului.
Revocarea este de competenţa adunării generale, în condiţiile legii.
Întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu personae, revocarea administratorilor este
o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând şi independent de vreo culpă
contractuală a administratorului.
Administratorul revocat se poate plânge instanţei judecătoreşti, dar instanţa nu poate să îl
reintegreze în funcţie, chiar dacă ar constata că revocarea este fără o justă cauză. Acţiunea
administratorului nu poate fi decât o acţiune în daune. Dacă se constată că revocarea este fără o
justă cauză, ea dă naştere unei răspunderi.
b) Răspunderea administratorilor
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractul
de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.
Administratorii răspund şi pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în sarcina lor de legea
privind societăţile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligaţii legale poate fi o faptă ilicită civilă
(delict civil) ori o infracţiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz, o răspundere civilă
delictuală sau o răspundere penală.
Răspunderea civilă a administratorilor este supusă dispoziţiilor Legii nr.31/1990 şi principiilor
generale ale răspunderii civile.
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au revenit în
baza mandatului încredinţat.
În cazul pluralităţii de administratori, fără a distinge după forma juridică a societăţii, legea
prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligaţii (art.73).
În afară de răspunderea obişnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, în anumite
2
cazuri, şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art.144 alin.2 din Legea nr.31/1990
administratorii răspund faţă de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul
încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle
funcţiei lor.
Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă, având
2
cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor (art.144 alin.4 din Legea
nr.31/1990).
Răspunderea administratorilor faţă de societate pentru prejudiciile suferite de aceasta se
angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile.
Cu privire la exonerarea de răspundere a administratorului sunt aplicabile regulile generale ale
dreptului comun (art.1083 C.civ.). Legea nr.31/1990 cuprinde însă anumite dispoziţii specifice
pluralităţii administratorilor.
Cu referire la consiliul de administraţie, art.148 alin.5 din lege prevede că răspunderea pentru
actele săvârşite sau pentru omisiuni nu priveşte şi pe administratorii care au făcut să se constate, în
34
registrul deciziilor consiliului, împotrivirea lor şi au înştiinţat despre aceasta pe cenzori sau auditorii
interni şi auditorul financiar.
Principiul avut în vedere în cazul analizat este deopotrivă aplicabil şi în cazul în care
administratorul a absentat de la şedinţa consiliului de administraţie care a luat decizia păgubitoare.
În concepţia legii, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor este o acţiune socială; ea
aparţine societăţii, iar nu asociaţilor.
În mod excepţional, acţiunea în răspundere poate fi introdusă şi de acţionarii soccietăţii.
Potrivit Legii nr. 31/1990, unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt incriminate şi
pedepsite ca infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 271-282) sunt prevăzute infracţiunile, precum şi
sancţiunile corespunzătoare.

Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui control asupra
actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un atare control se exercită în mod diferit.
În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de asociaţi şi se bazează pe
încredere între asociaţi, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu excepţia celor care au calitatea de
administrator.
În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită complexităţii lor, controlul
privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume învestite, care sunt auditorii
financiari şi cenzorii societăţii.
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale, care intră sub incidenţa reglementărilor contabile
armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate, vor fi auditate de
către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice, în condiţiile prevăzute de lege.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, auditului
financiar vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din
România.
În cazul societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii,
auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contactarea auditului financiar
sau numirea cenzorilor după caz.
Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă
în actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile însă, numărul cenzorilor
trebuie să fie impar (art. 159 şi art. 187 din Legea nr. 31/1990).
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse
obligaţiei legale de auditare poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Dacă numărul asociaţilor trece de
cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 din Legea nr. 31/1990).
Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi răspunderile acestora sunt
reglementate unitar prin lege.
Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în mod diferit. În societatea pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin actele constitutive, care trebuie să prevadă datele de identificare ale
cenzorilor (art. 8 din Legea nr.31/1990). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de către adunarea generală
ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990).
În societatea cu răspundere limitată, cenzorii se aleg de adunarea asociaţilor (art. 199 din Legea
nr. 31/1990).
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat, care poate
fi un terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate de lege.
Cenzorii îşi pot îndeplini mandatul lor privind controlul gestiunii societăţii graţie drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de lege.
Drepturile cenzorilor sunt menite să asigure informarea cenzorilor privind activitatea societăţii.
Cenzorii au dreptul să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept de vot. Ei au
dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul operaţiunilor comerciale.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice situaţia financiară anuală
dacă este legal întocmită şi în concordanţă cu registrele. Ei trebuie să verifice dacă registrele sunt
regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului societăţii s-a făcut potrivit regulilor stabilite pentru
întocmirea bilanţului.
Cenzorii vor întocmi împreună raportul privind situaţia financiară anuală destinată adunării
generale. Tot împreună vor delibera şi asupra propunerilor asupra repartizării beneficiilor.
Pentru celelalte obligaţii impuse de lege, cenzorii vor putea lucra separat.
35
Potrivit legii, cenzorii vor trece într-un registru special deliberările lor, precum şi constatările
făcute în timpul exercitării mandatului lor (art. 165 din Legea nr. 31/1990).
Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt guvernate de regulile mandatului şi de dispoziţiile legii
societăţilor comerciale (art. 166 din Legea nr. 31/1990).
În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţii

comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Asociaţii pot fi interesaţi în
mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau formei juridice a
societăţii, prelungirea duratei societăţii, etc.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al societăţii,
modificarea societăţii impune modificarea actului constitutiv.

Actul constitutiv se poate modifica în condiţiile stabilite de art. 204 din Legea nr. 31/1990.
a) Actul de modificare a actului constitutiv
Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale,adoptată în condiţiile legii sau
prin hotărârea judecătorească.
Actul constitutiv se poate modifica prin hotărârea adunării generale extraordinare.
În cazul retragerii din societate ori a excluderii asociatului din societate, prin hotărârea
judecătorească privind retragerea ori excluderea asociatului, instanţa va modifica actul constitutiv al
societăţii cu privire la participarea la capitalul social a celorlalţi asociaţi.
b) Forma actului de modificare a actului constitutiv
Actul modificator trebuie să îmbrace forma scrisă. Este obligatorie forma autentică când
modificarea priveşte: majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
modificarea formei societăţii într-o societate în nume colectiv sau societate în comandită simplă;
majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
c) Înregistrarea şi publicarea actului modificator
potrivit legii, administratorii, respectiv directoratul va depune la registrul comerţului, în termen de
15 zile, actul modificator şi textul complet al actului constitutiv actualizat cu toate modificările.
Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului constitutiv este supusă
controlului de legalitate, care se exercită de judecătorul delegat.
După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a modificării actului constitutiv, actul modificator
se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României spre publicare, pe cheltuiala societăţii.
Prin modificarea actului constitutiv pot fi afectate interesele creditorilor societăţii. De aceea,
hotărârea adunării asociaţilor sau a organelor statutare, după caz, privind modificarea actului
constitutiv poate fi atacată cu opoziţie de către creditorii sociali şi de către orice persoană prejudiciată.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţiilor. De aceea, legea recunoaşte
asociaţilor dreptul de a se retrage din societate.

Anumite nevoi ale societăţii comerciale pot impune necesitatea măririi capitalului social al
acesteia. Aceste nevoi pot consta în dorinţa asociaţilor de a dezvolta activitatea societăţii sau de a
înlătura unele dificultăţi financiare.
Mărirea capitalului social se realizează în condiţiile art.210 din Legea nr. 31/1990.
În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art. 210 din
Legea nr. 31/1990, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea
valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în
primul rând acţionarilor societăţii, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă.
Dacă a expirat termenul de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor putea fi subscrise
public.
Adunarea generală va putea, pentru motive temeinice, să ridice acţionarilor dreptul de subscriere
a noilor acţiuni, în total sau în parte.
Dreptul de preferinţă încetează dacă noile acţiuni reprezintă aporturi în natură.
Dacă majorarea capitalului social al societăţii se face prin ofertă publică de valori mobiliare,
trebuie respectată Legea nr. 297/2004.
36
Trebuie arătat că în cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor,
hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de când se realizează prin
încorporarea rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune (art. 210 alin.4 din Legea nr. 31/1990).
În sfârşit, în toate cazurile, hotărârea adunării generale privind mărirea capitalului social are efect
numai în măsura în care a fost adusă la îndeplinire în termen de un an de la data ei ( art. 219 din
Legea nr. 31/1990).
Capitalul social al unei societăţi comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noi aporturi.
Acţiunile noi pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale (art. 210
alin.2 din Legea nr. 31/1990).
Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din profitul societăţii şi au destinaţiile
prevăzute de lege.
Acţiunile noi ale societăţii pot fi liberate şi prin încorporarea profitului sau a primelor de emisiune
(art. 210 alin.2 din Legea nr. 31/1990).
Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu
acţiuni ale acesteia.

În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau a unei conjuncturi nefavorabile,
se poate ajunge la pierderea unei părţi din activul net al patrimoniului societăţii sub limita capitalului
social. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori redus, deoarece altfel nu se poate
face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art.69 din Legea nr. 31/1990).
În alte cazuri, capitalul social avut în vedere la constituirea societăţii se poate dovedi prea mare
faţă de nevoile activităţii societăţii. Într-o asemenea situaţie, pentru a asigura echilibrul între activul şi
pasivul patrimoniului societăţii, asociaţii pot reduce capitalul social al societăţii.
Dacă reducerea activului net este determinată de pierderi ale capitalului social, reducerea
capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin.1 din Legea nr. 31/1990, prin: micşorarea
numărului de acţiuni sau de părţi sociale; reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Potrivit art. 207 alin.2 din Legea nr. 31/1990, dacă reducerea capitalului social nu este
determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin: scutirea totală sau parţială a asociaţilor
de vărsămintele datorate; restituirea de către asociaţi a unei cote părţi din aportul, proporţională cu
reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială; alte procedee
prevăzute de lege.
Reducerea capitalului social se poate realiza în condiţiile art. 204 din Legea nr.31/1990.
Hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim al capitalului
social, atunci când legea fixează un asemenea plafon, să arate motivele pentru care se face
reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Reducerea capitalului social va putea fi realizată numai după trecerea a două luni de la data
publicării hotărârii adunării asociaţilor în Monitorul Oficial al României (art.208 din Legea nr.31/1990).

Societatea comercială va avea durata de existenţă stabilită de asociaţi prin actul constitutiv. La
expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă.
Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în
prelungirea duratei prevăzută de actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea actului
constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute în actul
constitutiv.
Prelungirea duratei societăţii se realizează prin modificarea actului constitutiv în condiţiile art.204
din Legea nr.31/1990.
Prin prelungirea duratei societăţii, în condiţiile legii, se asigură continuarea existenţei societăţii şi
după expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

Fuziunea şi divizarea sunt procedee tehnico–juridice prin care se realizează restructurarea
societăţilor comerciale.
Fuziunea este operaţiunea prin care:
a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii sau societăţilor
37
absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10%
din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la societatea nou
constituită şi, eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor
astfel repartizate.
Divizarea este o operaţiune prin care:
a) O societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii divizate de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate;
b) O societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă totalitatea patrimoniului
său mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii divizate de
acţiuni la societăţile nou constituite şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea poate avea loc şi prin transferul simultan al patrimoniului societăţii divizate către una
sau mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi nou constituite (art.238 din Legea
nr.31/1990).
În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile comerciale. Acestea pot avea
aceeaşi formă juridică sau forme diferite.
Potrivit art.239 din Legea nr.31/1990, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate
participantă, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii. Aceasta înseamnă
că fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art.204 din Legea
nr.31/1990.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială, trebuie
îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită (art.239 alin.3 din Legea
nr.31/1990).
Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite în condiţiile
stabilite de lege.
În baza adunării generale a asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau
divizare, administratorii, respectiv membrii directoratului sunt împuterniciţi să întocmească un proiect
de fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă: forma, denumirea şi sediul social al
societăţilor participante la operaţiune; condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă sau la
societăţile beneficiare; data la care acţiunile sau părţile sociale dau deţinătorilor dreptul de a participa
la beneficii şi orice condiţii speciale care afectează acest drept; rata de schimb a acţiunilor sau părţilor
sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar; cuantumul primei de fuziune sau divizare;
drepturile conferite de către societatea absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni care
conferă drepturi speciale; orice avantaj special acordat experţilor; data la care au fost aprobate
situaţiile financiare ale societăţilor participante şi data la care tranzacţiile societăţii absorbite sau
dizolvate sunt considerate, din punct de vedere contabil, ca aparţinând uneia dintre societăţile
participante.
În plus, în cazul divizării, planul trebuie să cuprindă descrierea şi repartizarea exactă a activelor
şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare, precum şi
repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi sociale, la
societăţile beneficiare şi criteriile pe baza cărora se face repartizarea.
Proiectul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante la operaţiune,
se depune la oficiul registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare societate.
Întrucât prin fuziune sau divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor participante la
operaţiune, legea recunoaşte dreptul acestora de a face opoziţie. Beneficiază de acest drept oricare
creditor al societăţii care fuzionează sau se divide, având o creanţă anterioară publicării proiectului de
fuziune sau divizare.
Pentru a putea hotărî în adunarea generală asupra fuziunii sau divizării, asociaţii trebuie să fie
informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop, administratorii societăţilor care
participă la fuziune sau divizare au obligaţia să pună la dispoziţia asociaţilor documentelor operaţiunii.
Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune sau de
divizare, de către adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile participante la operaţiune.
Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului stabilit de lege
pentru exercitarea opoziţiei sau, după caz, de la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă.
38
Condiţiile de cvorum şi majoritate pentru adoptarea hotărârii privind fuziunea sau divizarea sunt
cele prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.
În mod excepţional, hotărârea se ia cu unanimitate de voturi, în cazul când fuziunea sau
divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţilor uneia dintre societăţile participante la operaţiune.
Prin fuziunea sau divizarea societăţilor comerciale se produc anumite efecte.
Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către
societatea sau societăţile beneficiare (existente sau care iau fiinţă).
În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor primi acţiuni sau părţi
sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi încetează existenţa.
În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi este ţinută de
obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile societăţilor, care
îşi încetează existenţa, vor trece asupra noii societăţi care a luat fiinţă (art.250 din Legea nr.31/1990).
În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunuri ca efect al divizării răspund faţă de creditori
pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat existenţa prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor
dobândite, afară de cazul când prin actul de divizare s-au stabilit alte proporţii. În cazul când nu se
poate stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită obligaţie, societăţile care au dobândit bunul
prin divizare vor răspunde solidar.
Dispoziţiile legale privind divizarea se aplică şi în cazul desprinderii unei părţi din patrimoniul unei
societăţi şi transmiterii ei către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot determina
necesitatea schimbării formei juridice a societăţii; de exemplu, din societatea cu răspundere limitată în
societate pe acţiuni.
Schimbarea formei juridice a societăţii se realizează în condiţiile stabilite de lege pentru
modificarea actului constitutiv al societăţii.
Pentru realizarea operaţiunii trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma de
societate pe care o va lua societatea existentă (capital social, număr minim de asociaţi etc.).
Prin această modificare a actului constitutiv se schimbă forma juridică a societăţii fără a-i afecta
personalitatea juridică. Societatea iniţială îşi continuă existenţa, dar într-un cadru juridic nou. În acest
sens, art. 205 din Legea nr.31/1990 prevede că schimbarea formei societăţii nu atrage crearea unei
persoane juridice noi.
Încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi
lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune
capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii, plata
creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea continuă să îşi păstreze
personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.
Cele două faze sunt distincte şi în consecinţă ele trebuie parcurse în mod succesiv, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare. Aceasta înseamnă că numai după
parcurgerea fazei dizolvării se poate trece la faza lichidării. Excepţional, în societăţile în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, odată cu dizolvarea, şi
modul de lichidare a societăţii.
O atare hotărâre poate fi luată numai dacă asociaţii sunt de acord cu privire la repartizarea şi
lichidarea patrimoniului societăţii, şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu
creditorii.

Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 227 din Legea nr.
31/1990.
Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. De vreme ce însuşi actul constitutiv
stabileşte durata existenţei societăţii, înseamnă că la expirarea termenului contractual, societatea se
dizolvă. În acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate.
39
Ca o măsură preventivă, art. 227 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, dispune că asociaţii trebuie
consultaţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la eventuala prelungire a
acesteia. Dacă administratorii societăţii sau directoratul nu organizează consultarea, la cererea
oricărui asociat, tribunalul va putea dispune prin încheiere efectuarea consultării. Neefectuarea
consultării nu împiedică dizolvarea societăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.
Imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia. Dacă obiectul de
activitate nu se poate realiza, societatea se dizolvă. Dacă obiectul societăţii s-a realizat, şi deci scopul
asociaţilor a fost atins, societatea se dizolvă (de exemplu, obiectul societăţii a fost construirea unei
şosele, care s-a realizat).
Imposibilitatea realizării obiectului societăţii şi realizarea obiectului sunt chestiuni de fapt, care
trebuie dovedite, pentru a justifica dizolvarea societăţii.
Declararea nulităţii societăţii. Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii,
atrage nulitatea societăţii. Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit
irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei
societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.
Hotărârea adunării asociaţilor. Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa
asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa
asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor.
Hotărârea tribunalului. Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când
dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru "motive temeinice". Un asemenea
motiv îl reprezintă neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
Falimentul societăţii. Dacă societatea face obiectul procedurii insolvenţei, patrimoniul societăţii
este lichidat, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor, şi, în consecinţă, societatea se dizolvă.
Art. 237 din Legea nr. 31/1990 prevede anumite cazuri de dizolvare-sancţiune:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni situaţia financiară anuală sau alte acte care,
potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;
c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au dispărut sau
nu au domiciliul ori reşedinţă cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată organului fiscal
şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi trei ani (art.237 alin.2 din Legea
nr.31/1990).
b) Căile dizolvării societăţii comerciale
Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa asociaţilor şi pe
cale judecătorească.
Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute de lege.
Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea se produce
de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În consecinţă, pentru dizolvarea societăţii
nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.
Legea nr. 31/1990 reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării termenului
stabilit pentru durata societăţii.
Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar termenul fixat a
expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării termenului.
Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voinţă a
asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţiilor. Societatea comercială se poate dizolva prin
voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale.
Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile stabilite de lege
pentru modificarea actului constitutiv.
Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea, în forma cerută de lege, se
depune la oficiul registrului comerţului, pentru a se menţiona în registru, după care se transmite, din
oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.
Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea supra hotărârii privind dizolvarea societăţii.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi dizolvată prin
hotărârea tribunalului.
Potrivit legii, orice asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea societăţii.
Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii.
40
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial.
Trebuie arătat că dizolvarea societăţii în condiţiile art.237 din Legea nr.31/1990 se poate cere de
orice persoană interesată, precum şi de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se publică în Monitorul Oficial.
Pe data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din registrul
comerţului, din oficiu.
c) Efectele dizolvării societăţii comerciale
Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite efecte. Aceste
efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a societăţii.
Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru
operaţiunile de lichidare.
Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art.233 din Legea nr.31/1990, dizolvarea societăţii
are ca afect deschiderea procedurii lichidării.
În anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art.233 din lege menţionează cazul fuziunii şi
al divizării societăţilor comerciale.
Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art.233 alin.(2) din Legea nr.31/1990, din
momentul dizolvării, „ directorii, administratorii, respectiv directorii nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni”.
Din moment ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor
comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţii noi.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi solidară a
administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop
terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor
societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net
între asociaţi.
a) Principiile generale ale lichidării societăţilor comerciale
Lichidarea societăţii, ca o fază subsecventă a dizolvării societăţii comerciale, este guvernată de
anumite principii.
Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. Legea nr.31/1990
consacră expres acest principiu în următorii termeni: „societatea îşi păstrează personalitatea juridică
pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia” (art.233).
Menţinerea personalităţii juridice a societăţii are anumite consecinţe.
Societatea comercială îşi conservă atributele de identificare; ea îşi păstrează firma, sediul social
şi naţionalitatea.
Patrimoniul societăţii continuă să aparţină societăţii, ca subiect de drept distinct. Patrimoniul
social constituie, şi după dizolvarea societăţii, gajul general al creditorilor sociali. Într-adevăr,
lichidarea societăţii nu aduce modificări raporturilor juridice dintre societate şi creditorii săi. Aceştia îşi
pot valorifica drepturile lor împotriva societăţii, care va răspunde cu patrimoniul său.
În faza lichidării, organele societăţii nu îşi încetează activitatea.
Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor. Lichidarea societăţii, ca urmare a
dizolvării ei, se face în principal, în interesul asociaţilor. Desigur, prin reglementarea lichidării, sunt
avute în vedere şi interesele creditorilor societăţii, dar numai în mod secundar. Într-adevăr, asociaţii
nu pot primi nici o sumă de bani în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării
creanţelor creditorilor societăţii.
Interesul asociaţilor imprimă specificitatea acestei lichidări şi o deosebeşte de procedura
insolvenţei, care este menită să ocrotească, în mod exclusiv, interesele creditorilor.
Lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă. Lichidarea este obligatorie, deoarece
societatea nu poate rămâne în faza de dizolvare; după dizolvare urmează, de regulă, lichidarea, iar
excepţional, transmiterea universală a patrimoniului, prin fuziune sau divizare.
b) Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţii comerciale
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra societăţii.
Astfel, obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea lichidării.
Apoi, administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de administrare a
societăţii în lichidare.
41
În sfârşit, gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra societatea aflată în
lichidare.
c) Statutul lichidatorilor
Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de lichidare a
societăţii comerciale.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca şi
persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie
să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (O.G. nr.79/1999).
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor, cu majoritatea prevăzută de lege
pentru modificarea actului constitutiv.
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt numiţi de către
instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi.
Puterile lichidatorilor sunt cele conferite de asociaţi şi cele prevăzute de lege.
d) Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale
Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind
transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi.
Transformarea bunurilor societăţii în bani se realizează pe calea licitaţiei publice. Ca măsură de
protecţie, legea interzice vânzare în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea bunurilor societăţii pe
un preţ forfetar (global).
Încasarea creanţelor se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate.
Pentru complinirea fondurilor necesare pot fi urmăriţi asociaţii care răspund nelimitat pentru
obligaţiile sociale şi asociaţii care datorează societăţii anumite sume de bani cu titlu de aport.
Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor
societăţii către creditorii săi.
Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea activului
societăţii.
Pentru a proteja interesele creditorilor societăţii, legea consacră anumite acţiuni prin care aceştia
îşi pot valorifica drepturile lor (art.259).
e) Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerciale
La încetarea existenţei societăţii ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt îndreptăţiţi să li
se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului
social, precum şi să primească partea ce li se cuvine din eventualul profit rămas nedistribuit.
Asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile faţă de
creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii, lichidatorii sunt
obligaţi să întocmească situaţia finală pentru a constata rezultatele lichidării, precum şi proiectul de
repartizare a activului net între asociaţi.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaţilor rezultate din lichidare.
În mod normal, activul net ar trebui să servească pentru rambursarea valorii aporturilor
asociaţilor, iar restul care reprezintă profitul net să fie repartizat între asociaţi proporţional cu
participarea la capitalul social.
Pentru simplificare, cele două operaţiuni sunt contopite şi întregul activ net este repartizat
asociaţilor. În acest scop, legea prevede că lichidatorii trebuie să propună „repartizarea activului între
asociaţi”, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată,
respectiv „partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii”, în cazul societăţii pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni (art.263 şi art.268 din Legea nr. 31/1990).
Situaţia financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare a activului net întocmite şi
semnate de lichidatori, trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin formalităţile prevăzute de lege.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei finale de lichidare şi a proiectului de
repartizare.
Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociaţii vor încasa sumele de bani care li se
cuvin.
f) Închiderea lichidării societăţii comerciale
După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura lichidării
societăţii comerciale este încheiată.
Potrivit art.260 alin.2 din Legea nr.31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să
ceară radierea societăţii din registrul comerţului.
De la data raderii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toate consecinţele
care decurg din acest fapt.
42
Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a societăţii
comerciale.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor
persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate
prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii profitului,
şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii pe acţiuni:
a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi acţionari;
b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris.

Constituirea societăţii pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990, care privesc
constituirea oricărei societăţi comerciale, precum şi anumite dispoziţii speciale privind această formă
de societate.
a) Actele constitutive ale societăţii
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin contract de societate
şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris unic, numit act
constitutiv.
Contractul de societate. Acesta trebuie să se încheie în formă scrisă prevăzută de lege şi să
cuprindă elementele prevăzute de art.8 din Legea nr.31/1990.
Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe acţiuni, denumiţi acţionari pot fi
persoane fizice sau juridice.
Pentru această formă de societate, legea impune un număr minim al acţionarilor; aceste societăţi
se pot constitui dacă au cel puţin 2 acţionari.
Firma societăţii. În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire proprie, de
natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate
pe acţiuni”, sau scrisă prescurtat „S.A.” (art.34 din Legea nr.26/1990).
Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social subscris şi cel
vărsat.
Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei cu posibilitatea Guvernului de a
dispune majorarea capitalului social astfel încât să nu fie sub echivalentul sumei de 25.000 euro.
Deci, capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minim prevăzut de lege.
La constituirea societăţii, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va putea fi mai
mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social, va trebui
vărsat, pentru aportul în numerar, în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii, iar pentru
acţiunile emise pentru aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării (art.9 din
Legea nr.31/1990).
Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul
poate fi în numerar, în natură sau în creanţe. În societatea pe acţiuni, aportul constând în prestaţii în
muncă nu este permis.
Acţiunile. Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu
specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se va
arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei (art.93 din Legea nr.31/1990).
Administratorii societăţii. În contractul de societate, asociaţii trebuie să menţioneze datele de
identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului
de supraveghere. De asemenea trebuie prevăzute puterile conferite administratorilor şi, după caz,
directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
Cenzorii societăţii. În contractul de societate trebuie să se prevadă datele de identificare a
primilor cenzori sau a primului auditor financiar.
Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii. În
contractul de societate se pot prevedea clauze speciale privind luarea hotărârilor în adunarea
generală şi modul de lucru al administratorilor.
43
Tot astfel, în contract trebuie să se prevadă clauze privind conducerea, administrarea,
funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare.
Avantajele rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie să prevadă eventualele
avantaje conferite fondatorilor pentru activitatea lor legată de constituirea societăţii.
Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. Constituirea societăţii pe acţiuni implică
anumite operaţiuni şi cheltuieli. Întrucât acestea se realizează în contul societăţii, legea prevede că în
contractul de societate trebuie să se prevadă operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce
se constituie şi pe care societatea urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru
acele operaţiuni.
Statutul societăţii. Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în formă scrisă prevăzută de lege.
Aşa cum am arătat, statutul societăţii cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi clauze
privind organizarea şi funcţionarea societăţii.
b) Modalităţi de constituire a societăţii
Legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social, care sunt considerate şi ca
modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni.
Constituirea simultană. Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură
simplă de constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazul constituirii societăţilor în
nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.
În cazul în care există cel puţin cinci asociaţi, care acoperă prin aporturile lor (subscriu) întregul
capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30% din capitalul social subscris, aceştia
vor putea trece la constituirea societăţii pe acţiuni, prin încheierea actelor constitutive şi îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege.
Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă, deoarece formarea capitalului social are
loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.
Constituirea continuată sau prin subscripţie publică. Dacă asociaţii care iniţiază constituirea
societăţii pe acţiuni nu au resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social al
societăţii şi să verse minimul cerut de lege, ei pot apela la subscripţia publică, adică pot face o ofertă
de subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să îi investească prin
cumpărarea de acţiuni.
În acest caz, constituirea societăţii presupune o fază premergătoare, necesară formării
capitalului social pe calea subscripţiei publice.
Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este denumită
constituire continuată sau succesivă.
Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni: întocmirea şi
lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor; subscrierea acţiunilor; validarea subscripţiei şi
aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a subscriitorilor.
Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii. Având un rol determinant la
constituirea societăţii, fondatorii sunt cei care semnează actele constitutive ori au un rol important în
constituirea societăţii pe acţiuni. Ei au drepturile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de lege.
Societăţile constituite prin oferta publică de valori mobiliare intră sub incidenţa Legii nr.297/2004
privind piaţa de capital.
c) Formalităţile necesare constituirii societăţii
Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt cele prevăzute de Legea nr.31/1990 pentru
constituirea oricărei societăţi comerciale: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.
Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazul
constituirii continuate sau prin subscripţie publică.
Societatea pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înregistrării sale în registrul comerţului.

a) Acţiunile emise de societate
Acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o fracţiune a capitalului
social, care conferă posesorului calitatea de acţionar.
Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0, 1 lei.
Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Toate acţiunile trebuie să încorporeze aceeaşi
valoare.
Având o valoare egală, acţiunile conferă posesorilor drepturi egale.
Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care încorporează
anumite valori patrimoniale.
44
După modul lor de transmitere, acţiunile ordinare sunt de două feluri: acţiuni nominative şi acţiuni
la purtător.
Caracteristica unei acţiuni nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. În titlu se
menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului, sau, după caz, denumirea şi sediul
acestuia.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont.
În cazul acţiunii la purtător, elementele de identificare a titularului acţiunii nu se menţionează în
titlu. În consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei.
Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă numărul şi valoarea nominală a acţiunii, cu
specificarea dacă sunt nominative sau la purtător, şi numărul lor pe categorii.
Acţionarii au anumite drepturi. Acestea sunt drepturi nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale:
- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor;
- dreptul de vot. Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel;
- dreptul de informare. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii
societăţii;
- dreptul la dividende. Dividendele se plătesc asociaţilor în proporţie cu cota de participare la
capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel;
- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii. La încetarea existenţei societăţii,
acţionarii au dreptul să primească partea ce li se cuvine în urma lichidării societăţii.
Acţiunile se transmit în mod diferit, după cum sunt acţiuni nominative sau acţiuni la purtător.
Legea stabileşte unele reguli speciale pentru vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă
publică.
b) Adunarea generală a acţionarilor
Adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi speciale.
Adunarea generală ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult
5 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Adunarea generală are ca atribuţii şi este obligată: să discute, să aprobe sau să modifice situaţia
financiară anuală şi să fixeze dividendul; să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii, şi să fixeze, în condiţiile legii, remuneraţia
acestora; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului.
Adunarea generală extraordinară. Această adunare se întruneşte, în mod excepţional, când
trebuie să ia o hotărâre de importanţă deosebită, care, de regulă, reclamă modificarea actului
constitutiv al societăţii.
Adunarea specială. Această adunare este formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni;
de exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale, cu dividend prioritar fără drept de vot,
titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială.
c) Administrarea societăţii
Prin Legea nr. 31/1990 în forma actuală modificată şi completată prin Legea nr. 441/2006 şi prin
O.U.G. nr. 82/2007, a fost consacrată o nouă concepţie privind administrarea şi conducerea societăţii
pe acţiuni. Noua reglementare materializează principiile guvernării corporative şi asigură armonizarea
cu reglementările din ţările Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor actuale ale Legii nr. 31/1990, administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni
se realizează, fie prin consiliul de administraţie ţi directorii societăţii (sistemul unitar), fie prin directori
şi consiliul de supraveghere(sistemul dualist)
1
c Sistemul unitar de administrare şi conducere a societăţii
Consiliul de administraţie este format dintr-un număr impar de administratori desemnaţi în

condiţiile legii.
Pentru cazul societăţilor comerciale pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul
obligaţiei legale de auditare, legea prevede un număr minim de 3 administratori. Consiliul de
administraţie poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor societăţii. Consiliul de administraţie
este condus de un preşedinte.
Principalele atribuţii ale consiliului de administraţie sunt: stabilirea direcţiilor principale de
activitate şi dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea
planificării financiare; numirea şi revocarea directorilor şi remunerarea lor; supravegherea activităţii
directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acestora; introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei.
45
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, legea cere prezenţa cel puţin a jumătate
din numărul membrilor consiliului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, iar deciziile se iau cu
votul majorităţii membrilor prezenţi.
Potrivit actualei reglementări consiliul de administraţie poate crea comitete consultative,
însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliul .
Activitatea comitetelor consultative este specializată pe domenii precum auditul, remunerarea
administratorilor, directorilor, cenzorilor şi personalului, nominalizarea de candidaţi pentru diferite
posturi de conducere.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare a anuale sunt supuse obligaţiei legale
de auditare financiară, crearea unui comitet de audit este obligatorie.
Directorii societăţii sunt cei care exercită conducerea societăţii. În acest scop art. 143 din lege
dispune” consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori,
numind pe unul din ei director general”.
Director al unei societăţi pe acţiuni poate numai o persoană fizică.
Potrivit legii, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii,
în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de
lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.
2
c Sistemul dualist de administrare şi conducere a societăţii
În sistemul dualist conducerea şi administrarea societăţii se realizează prin directorat şi consiliul
de supraveghere.
Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri.
În cazul societăţii pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse obligaţiei legale de
auditare, directoratul ester format din cel puţin 3 membri.
Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere şi nu pot
încheia cu societatea un contract de muncă.
Membrii directoratului sunt desemnaţi de consiliul de supraveghere, care poate atribui unuia
dintre directori preşedinte al directoratului.
Pentru ca numirea unui membru al directoratului să fie valabilă, din punct de vedere juridic,
trebuie ca persoana în cauză să accepte numirea în mod expres.
Durata mandatului membrilor directoratului nu poate depăşi 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.
Directoratul asigură conducerea societăţii. El îndeplineşte actele necesare şi utile pentru
realizarea obiectului de activitate al societăţi, cu excepţia celor prevăzute de lege în sarcina consiliului
de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor.
Potrivit legii directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie.
Pentru validitatea deciziilor directoratului este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din
numărul membrilor directoratului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.
Deciziile în cadrul directoratului se iau cu votul majorităţii celor prezenţi.
Consiliul de supraveghere este format din cel puţin 3 şi cel mult 11 membri numiţi de adunarea
generală a acţionarilor cu excepţia primilor membri care sunt desemnaţi prin actul constitutiv.
Calitatea de membru al consiliului de supraveghere o poate avea o persoană fizică sau o
persoană juridică. persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici membrii ai consiliului
de supraveghere.
Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membrii ai directoratului şi nici nu pot
încheia un contract de muncă cu societate.
Durata funcţiei este stabilită prin actul constitutiv , dar ea nu poate depăşi 4 ani cu posibilitatea
de a fi realeşi.
Raporturile dintre membrii consiliului de supraveghere şi societate sunt cele referitoare la mandat
şi prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Principalele atribuţii ale consiliului de supraveghere sunt: exercitarea controlului permanent
asupra conducerii societăţii de către directorat; numeşte şi revocă membrii directoratului; verifică
conformitatea cu legea, actul constitutiv şi hotărârile adunării generale a operaţiunilor de conducere a
societăţii.
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni şi este convocat de preşedintele
său.
Pentru validitatea deciziilor consiliului de supraveghere este necesară prezenţa cel puţin a
jumătate din numărul membrilor consiliului, iar deciziile se iau cu votul majorităţii celor prezenţi.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri.
d) Cenzorii societăţii
46
În societatea pe acţiuni, controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor se exercită de
către auditorii financiari sau cenzori, în condiţiile legii.
La societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare sunt supuse obligaţiei legale de auditare
alegerea auditorilor financiari este obligatorie.
În celelalte cazuri, adunarea generală ordinară va hotărî contractarea auditului financiar sau
numirea de cenzori, după caz.
e) Obligaţiunile emise de societate
Obligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul sumelor de bani
împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente.
Obligaţiunile emise de societate sunt fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de societate.
Totodată, obligaţiunile sunt titluri de valoare; ele încorporează dreptul la suma de bani prevăzută în
titlu.
Obligaţiunile se rambursează la scadenţă sau anticipat. Rambursarea obligaţiunilor se face de
către societatea emitentă, cu plata dobânzii aferente.

Societatea pe acţiuni se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale referitoare la
dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege pentru această
formă de societate.

Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza deplinei
încrederi, de două sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aportului lor.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii cu răspundere limitată:
a) asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor. Societatea are deci un caracter intuitu
personae, ca şi societăţile de persoane;
b) capitalul social este divizat în anumite fracţiuni denumite părţi sociale. Aceste părţi sociale nu
sunt reprezentate prin titluri negociabile;
c) asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.
Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai mulţi
asociaţi, Legea nr. 31/1990 reglementează şi o varietate a acesteia - societatea cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin aportul unui singur asociat, care va fi
deţinătorul tuturor părţilor sociale.
O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat unic decât într-o singură
societate cu răspundere limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere
limitată alcătuită dintr-o singură persoană.
2.2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată

La baza constituirii societăţii se află actele constitutive ale societăţii.
Pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuie îndeplinite formalităţile cerute de
lege.
a) Actele constitutive ale societăţii
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut sau, după caz
printr-un înscris unic.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, actul constitutiv este statutul.
Contractul de societate trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.7 din Legea nr.31/1990.
Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii, legea limitează numărul asociaţilor la
cel mult 50 (art.12 din Legea nr.31/1990).
Contractul de societate trebuie să cuprindă capitalul social subscris şi capitalul social vărsat.
Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei.
Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o valoare nominală egală,
care nu poate fi mai mică de 10 lei.
Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
47
Statutul societăţii cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi clauze privind organizarea şi
funcţionarea societăţii.
b) Formalităţile necesare constituirii societăţii
Formalităţile necesare constituirii societăţii cu răspundere limită sunt cele prevăzute de Legea
nr.31/1990, pentru orice formă de societate comercială.

a) Adunarea asociaţilor
Adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii. Ea exprimă
voinţa socială şi, în consecinţă, decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile prevăzute de lege pentru
societatea cu răspundere limitată aparţin asociatului unic.
Hotărârile adunării asociaţilor se iau cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a
părţilor sociale, dacă legea nu prevede altfel.
Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor
asociaţilor, afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
b) Administratorii societăţii
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori.
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin actul constitutiv şi aleşi de
adunarea asociaţilor.
Când, prin actul constitutiv, sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea ca ei să
lucreze împreună sau individual.
Administratorii societăţii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile stabilite de actul constitutiv sau de lege.
Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului care a fost împuternicit prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor, în calitate de reprezentant al societăţii. Dacă prin
actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator are puterea de reprezentare a societăţii, legea
prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile administratorilor sunt
exercitate de către asociatul unic, dacă el are şi calitatea de administrator.
c) Controlul gestiunii societăţii
În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se realizează de auditorii
financiari sau cenzorii societăţii.
d) Transmiterea părţilor sociale
Părţile sociale încorporează anumite valori patrimoniale şi, deci, ele pot fi transmise, în condiţiile
legii.
Cel mai adesea, transmiterea părţilor sociale se face sub forma contractului de cesiune.
Cesiunea între asociaţii aceleiaşi societăţi se face în mod liber, fără a fi necesar consimţământul
celorlalţi asociaţi.
Dacă cesiunea are loc între un asociat şi o persoană din afara societăţii, legea cere ca cesiunea
să fie aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social al societăţii.
În ambele cazuri, cesiunea trebuie să îmbrace forma autentică şi înscrisă în registrul comerţului.
Părţile sociale se transmit şi pe cale succesorală. În contractul de societate se poate prevedea
continuarea sau necontinuarea cu moştenitorii asociatului decedat.
e) Retragerea asociatului din societate
Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată se poate realiza: în condiţiile
stabilite în actul constitutiv, prin hotărârea tuturor celorlalţi asociaţi şi prin hotărâre judecătorească
(art.226 din Legea nr. 31/1990)
f) Excluderea asociatului din societate
Excluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată se realizează în condiţiile art.222-
225 din Legea nr.31/1990.

Societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale referitoare
la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege pentru
această formă de societate.
48
1) Aporturile asociaţilor;
2) Capitalul social;
3) Împărţirea profitului;
4) Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică societăţii comerciale;
5) Statutul administratorilor;
6) Răspunderea administratorilor;
7) Condiţiile generale de modificare a actului constitutiv a societăţii comerciale;
8) Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;
9) Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale;
10)Constituirea continuată a societăţii pe acţiuni;
11)Administrarea societăţii pe acţiuni;
12)Transmiterea părţilor sociale.
Exemplu de test tip grilă

Transmiterea părţilor sociale înte vii se poate face:
a. liber, fără acordul celorlalţi asociaţi;
b. numai cu acordul tuturor asociaţilor,
c. cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi la adunarea generală.
Bibilografie
49
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
Cuprins
1.2. Regulile generale ale încheierii contractelor privind activitatea comercială
2.2. Plata


Ca urmare a studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) cunoaşteţi regulile speciale care guvernează formarea și executarea contractelor
privind activitatea comercială;
b) cunoaşteţi regimul juridic al probelor în materie comercială;
c) înţelegeţi particularităţile contractului de vânzare-cumpărare comercială;
d) Observaţi caracteristicile instituției reprezentării precum și a contractului de mandat cu
și fără reprezentare;
e) Să reţineţi aspectele esenţiale ale contractului de furnizare;
f) Să reţineţi aspectele esenţiale ale contractului de agenție;
g) Să reţineţi aspectele esenţiale ale contractului de transport;
50
Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile juridice civile. Având
aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile juridice civile sunt supuse aceloraşi reguli
generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele două categorii de raporturi juridice există şi
anumite deosebiri. Aspectele particulare ale raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin
norme speciale cuprinse în Codul Civil, Cartea a V-a Despre obligații.
Regulile generale privind contractele sunt prevazute în art. 1166-1323, art. 1469-1565 C.civ. iar
unele reguli particulare cu privire la anumite contracte se regasesc în art. 1650-2278 C.civ. sau legi
speciale.
În prezent, considerăm că, ținând cont de dispozițiile O.U.G. nr. 79/2011 priving reglementarea
unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, nu se mai poate face
vorbire despre contracte comerciale, totuși, trebuie să admitem exitența contractelor privind
activitatea comercială. Aceste contracte au un regim juridic particular, diferit de regimul juridic al
actelor încheiate între simpli particulari.
Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice cu privire la activitatea comercială
sunt cele prevăzute de Codul civil pentru obligaţiile juridice în genere, în cele ce urmează vor fi
examinate numai regulile speciale aplicabila activității comerciale.
Putem definii contractele privind activitatea profesională ca fiind acele contracte încheiate între
profesioniștii care exploatează o întreprindere economică (comercianții), având ca obiect producerea
și circulația de mărfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrări, în scopul obținerii de profit.

Voința unei persoane este țarmuită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea publică și
bunele moravuri (art. 11 C.civ).
În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii, modificării,
transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se
defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.
Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169. Prin urmare, libertatea
contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu
clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.
În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el priveşte nu numai
raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi individuali ori societăţi
comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.
Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prin simplul
acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor contractante.
În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheierea contractului este
determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării unei celerităţi în perfectarea
acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în
activitatea comercială.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă (scrisoare, telex, fax),
verbal, telefonic, etc.
În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris (înscrisul unic) sau în
mai multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).
Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar libertatea
probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul
comun (în anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun), precum şi prin mijloace de
probă specifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele comerciale etc.).
Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege calea arbitrajului
pentru soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar contractul pe care îl încheie,
părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin care convin ca orice litigiu ivit în executarea
contractului să fie soluţionat pe calea arbitrajului comercial.
Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli speciale privind
încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.
Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice, constituite
în asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate profesionale sau comerciale.
51
1.2. Regulile generale privind încheierea contractelor comerciale
Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor, atât între
persoane prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).
Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin întâlnirea
concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia (art. 1182 C.civ.).
Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a încheia
un anumit contract. Ea trebuie să cuprindă o manifestare de voință reală care exprimă intenția
ofertantului de a se obliga, în cazul în care destinatarul acceptă oferta. De asemenea, oferta trebuie
să fie neviciată, concretizată într-o propunere precisă, complexă și fermă.
Acceptarea ofertei este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul.
Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul
ofertei (art. 1196 C.civ).
Pentru a produce efecte juridice, a se naste contractul, oferta ca și acceptarea acesteia trebuie
să îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
În cazul contractului încheiat între persoane prezente, caz în care voința fiecărei părți este
receptată în mod direct de cealaltă și instantaneu, contractul se consideră încheiat la momentul
acceptării ofertei (art. 1194 C.civ.).
În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, așadar oferta și acceptarea
acesteia se comunică prin corespondență și, deci, există un interval de timp scurs între ofertă și
acceptarea acesteia, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la
ofertant, chiar dacă acesta nu ia la cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile (art.
1186 C.Civ.). Rezultă tot de aici, contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea
ajunge la ofertant. Așadar, locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul își are domiciliul
sau stabilimentul profesional.

Potrivit legii, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în
natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă (art. 1527 C.civ.). Rezultă
din acest text de lege principiului executării în natură a obligațiilor. În acest sens, art. 1492 C.civ.
completează aratând că debitorul nu se poate elibera executând altă prestație decât cea datorată,
chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la
aceasta.
Apoi, Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației de câtre debitor
(art. 1516 C.civ.). Astfel, principiul executării întocmai a obligațiilor înseamnă executarea obligațiilor,
cu respectarea cantității, calității, a termenului și a celorlalte clauze convenite de părți.
În sfarșit, principiul colaborării la executarea obligațiilor are în vedere faptul că prin încheierea
contractului se urmărește realizarea unor interese comune ale părților contractante, iar satisfacerea
acestui scop impune obligația părților de a colabora la executarea obligațiilor contractuale.
2.2. Plata
Executarea voluntară a oricarei obligații izvorâte dintr-un contract poartă denumirea de plată (art.
1469 C.civ.). Orice plata presupune o datorie, adică o obligație asumată de debitor (art. 1470 C.civ.).
Obligația de a face plata incumbă debitorului, dar, potrivit legii, plata poate fi făcută de orice
persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație (art. 1472 C.civ.).
Dreptul de a primii plata aparține creditorului, reprezentantului său legal sau convențional,
persoanei indicate de creditor ori persoanei autorizate de instanță să o primească (art. 1475 C.civ.).
Debitorul trebuie să execute plata la termenul stipulat în contract. În lipsa unei stipulații exprese
sau a unui termen determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori a
uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată (art. 1495 C.civ.).
Debitorul trebuie să execute obligația la locul stabilit în contract. Locul plății este cel stabilit de
Codul Civil, în cazul în care nu există o stipulație expresă în contract ori dacă locul plății nu se poate
stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al placticilor statornicite între părți ori al
uzanțelor (art. 1494 C.civ.).
O executare parțială a obligației poate fi refuzată de creditor, chiar dacă prestația ar fi divizibilă.
Dovada plății se poate face prin orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.). Codul Civil
reglementează ca dovada plății se poate face prin chitanța liberatorie ori remiterea înscrisului original
al creanței, precum și prin dovada plății făcute prin virament bancar.
52
În privința obligațiilor din contractele privind activitatea comercială, legea instituie o prezumție de
solidaritate a debitorilor. Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii profesioniști ai
unei obligații contractate în exercițiul unei întreprinderi.

În cazul în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligațiile asumate prin contract,
creditorul poate, la alegerea sa, să exercite următoarele drepturi, prevăzutede art. 1516 C.civ.:
a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
b) să obţină, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative;
c) să ceară obligarea debitorului la plata unor daune interese;
d) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.
Toate aceste drepturi ale creditorului pot fi exercitate numia dacă debitorul a fost pus în întârziere.

Punearea în întârziere reprezintă o manifestare de voință a creditorului prin care îl înștiințează pe
debitor că obligația a ajuns la scadență și îl invită să o execute, conform contractului.
Debitorul poate fi pus în întârziere, fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în
judecată. Notificarea se va comunica prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care
asigură dovada comunicării, și va conțineun termen de executare.
Debitorul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară notificarea acestuia, în cazul în care în
contract a fost stipulat expres că simpla împlinire a termenului pentru executarea obligației produce
un asemenea efect, precum și în alte cazuri prevăzute de lege (art. 1523 C.civ.).

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația asumată, legea oferă creditorului
posibilitatea obținerii aceluiași rezultat, prin executarea silită a obligației în natură.
Executarea în natură înseamnă executarea în natură specifică a obiectului contractului, nu prin
echivalent sau altă prestație.
Legea prevede nu numai dreptul la executare ci și și operațiunile de reparare a bunului sau de
înlocuire a acestuia, după caz (art. 1527 C.civ.).
Executarea unei obligații de a da este totdeauna posibilă. În cazul neexecutării creditorul are
dreptul executării pe cale silită a vânzării bunurilor debitorului și, din prețul obținut, satisfacerea
creanței.
În cazul unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului să execute el însuși ori
să facă să fie executată obligația (art. 1528 C.Civ.). Condiția esențială o reprezintă însă ca debitorul
să fie fie în prealabil înștiințat, prin punerea în întârziere. Dacă debitorul este de drept în întârziere
condița nu operează.
În cazul unei obligații de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să
ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligațiilor (art. 1529 C.Civ.). Această ipoteză însemană
revenirea la situația anterioară, or pentru a proceda la o atare executare, creditorul, are nevoie de
încuviințarea instanței de judecată.
Instanța de judecată poate obliga, pe debitorul care nu îndeplinește o obligație de a face sau de a
nu face, la plata unor amenzi civile, pentru fiecare zi de întârziere, până la momentul plății efective.

Potrivit legi, în cazul în care fără justificare debitorul nu execută contractul, dacă nu cere
executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz,
rezilierea contractului, precum şi la daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit (art. 1549
C.civ.).
Rezoluțiunea contractului pe cale judiciară poate fi admisă, la cererea creditorului, în condițiile în
cae debitorul nu și-a executat obligația asumat prin contract iar această neexecutare îi este
imputabilă, respectiv numai după ce acesta a fost pus în întârziere.
Rezoluțiunea mai poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită, atunci când părțile au
convenit astfel (art. 1552 C.civ.). Înțelegerea părților cu privire la intervenirea de drept a acestei
sancțiuni (pactul comisoriu) produce efecte numai dacă prevede în mod expres obligațiile a căror
neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.
Rezoluțiunea are ca efect desființarea retroactivă a contractului.
53
Potrivit art. 1350 C.civ. Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală are trei forme: daunele interese, dobânzile penalizatoare și
clauza penală.
3.4.1. Daunele interese
Daunele interese sunt sumele de bani pe care debitorul le datorează pentru prejudiciul cauzat
creditorului prin nerespectarea obligației contractuale. Daunele interese pot fi compensatorii, datorate
pentru neexecutarea obligației, sau moratorii, datorate pentru întârzierea executării obligației.
Pentru a putea fi acordate, deci a se angaja răspunderea debitorului, trebuie ca între părți să fi
existat un contract valabil încheiat. Ca urmare, obligațiile izvorâte din acest contract trebuie să nu fi
fost executate total sau parțial ori să fi fost executate cu întârziere. În oricare dintre situații,
neexecutarea trebuie să cauzeze un prejudiciu care să fie cert, prezent sau viitor și evaluabil în bani.
Mai mult, prejudiciul trebuie să aibă ca izvor nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat între
părți, ceea ce rezultă că între acestea trebuie să existe o legătură de cauzalitate. În sfârșit, debitorul
pentru a fi ținut să plătească daune interese trebuie să fi fost în prealabil pus în întârziere.
În ce privește modul de stabilire și întinderea prejudiciului, creditorul are dreptul la repararea
integrala a acestuia, indiferent de natura acestuia, patrimonială sau nepatrimonială. Prejudiciul
include pierderea efectiv suferită (damnum emergens) precum și beneficiul de care a fost lipsit
(lucrum cesans). Totuși, debitorul răspunde doar pentru prejudiciile care sunt consecința directă a
actelor și faptelor sale precum și numai pentru prejudiciul previzibil.
Cuantumul daunelor-interese se stabilește prin lege, în cazul dobânzilor, prin convenția părților, în
cazul clauzei penale, și pe cale judecătorească.
3.4.2. Dobânzile
Dobânda constă într-o sumă de bani sau orice altă prestație, convenită de părți sau, în lipsă,
stabilită de lege, pe care debitorul trebuie să o plătească pentru folosirea unei sume de bani datorată
creditorului.
Regimul juridic al dobânzilor este reglementat de O.G. nr. 13/2011. Dobânzile pot fi remuneratorii
sau penalizatoare. Părțile sunt libere să stabilească în contract cuantumul ambelor dobânzi, adică
atât pentru restituirea unui împrumut cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bânești.
În cazul în care obligația este prin natura legii purtătoare de dobânzi, iar dacă părțile nu prevăd o
dobândă convențională, acesta se va stabili conform legii, fiind astfel o dobândă legală.
În raporturile juridice născute între profesioniști, și care rezultă din exploatarea unei întreprinderi
economice dobânda legală remuneratorie este egală cu dobânda de referință stabilită de Banca
Națională a României. Cât privește dobanda legală sancționatorie, aceasta se stabilește la nivelul
dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
Tot în raporturile născute între profesioniștii comercianți, dobânda curge de drept de la scadența
obligației, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului. În toate cazurile prevăzute de art.
1523 C. Civ. Privind situațiile în care debitorul se află de drept în întârziere, în raporturile privind
activitatea comercială, când obligația are ca obiect plata unei sume de bani contractată în exercițiul
activității unei întreprinderi, debitorul nu mai trebuie notificat, fiind considerat de drept în întârziere.
3.4.3. Clauza penală
Clauza penală este o convenție prin care debitorul se obligă să plătească creditorului o sumă de
bani, denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa necorespunzător sau cu
întârziere obligațiile asumate prin contract. Ea trebuie să îmbrace forma scrisă.
Creditorul a carui obligație nu a fost executată are de ales să ceară fie executarea silită în natură
fie clauza penală de neexecutare, dacă s-a stipulat. Numai daca, debitorul nu a executat
corespunzător sau a executat cu întârziere obligația sa, creditorul poate cumula executarea în natură
a obligației cu penalitățile de întârziere.
Pentru acordarea penalităților de întârziere, în forma stabilită de clauza penală, trebuie îndeplinite
aceleași condiții ca și pentru acordarea daunelor interese, fără însă a mai fi necesară punerea în
întârziere a debitorului.
Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere, care sunt anticipat evaluate prin
convenţia părţilor contractante. Fiind tot daune-interese de întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot
cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile
contractului.
Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea obligaţiei
băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata dobânzilor. Concluzia este o
consecinţă logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.
54
Regimul juridic al probelor în activitatea comercială este consacrat de Codul Comercial, textele de
lege aplicabile subzistând până la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă.
Obligațiile comerciale se probează cu mijloacele specifice dreptului comun, dar și cu cele
reglementate de Codul Comercial.
Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probă a
drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu acte
sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă, prin telegrame; cu registrele părţilor;
cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi
aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ.. În fine, prin orice mijloace de probă admise de
legea civilă.

Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ.).
Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor rezultate
din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite în condiţiile prevăzute de
Codul comercial.
a) Proba prin înscrisuri
În anumite cazuri, Codul comercial cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem, fie ad
probationem. În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă prevăzută de
lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.
b) Proba cu martori
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori ori de câte ori
instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi acesta chiar în cazurile
prevăzute de art.1191 C.civ..
Cum se poate observa, în materie comercială proba cu martori se poate folosi fără restricţiile
stabilite de art.1191 C.civ.. Această probă poate fi folosită şi pentru dovedirea unui act juridic care are
o valoare mai mare de 250 lei. Mai mult, proba cu martori se poate folosi în contra unui înscris, peste
ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma
confecţionării înscrisului.
Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa judecătorească are
libertatea să aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului, concludenţa acestei probe.

În materie comercială se pot folosi anumite mijloace de probă specifice activităţii comerciale.
Art.46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile acceptate, corespondenţa,
telegramele şi registrele comerciale.
a) Facturile acceptate
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei
operaţiuni comerciale.
Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile
contractante. Menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitate şi calitatea acesteia), preţul mărfii,
condiţiile de predare etc.
Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa. Destinatarul va
restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile legii.
Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă împotriva emitentului
(vânzătorului) şi în favoarea destinatarului (cumpărătorului).
Dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovadă şi în favoarea emitentului.
Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului.
Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care
constituie obiectul ei.
Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă sau tacită.
Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un
exemplar al facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea este expresă şi în cazul când
destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă etc.
Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice
care atestă voinţa de a accepta factura: de exemplu, revânzarea mărfii, emiterea unei cambii pentru
55
plata preţului etc. Simpla tăcere a destinatarului nu poate avea valoarea unei acceptări tacite a
facturii. Nu excludem însă posibilitatea ca părţile, prin contractul încheiat, să convină că tăcerea
destinatarului constituie acceptare, dacă într-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu
face nici o obiecţie.
b) Corespondenţa comercială
Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame, note)
intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale.
Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa comercială, fac
parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta înseamnă că lor li se vor aplica
regulile stabilite de lege referitor la proba prin înscrisurile sub semnătură privată.
c) Telegramele
Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin telegraf de
către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic.
Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris care cuprinde
conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.
Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi
persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei.
d) Registrele comerciale
Registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi registrul
cartea mare.
Registrele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţii comerciale, şi o
funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianţi.
În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită, după cum
aceste registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea dispoziţiilor legale.
Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de
probă nu numai în contra comerciantului care ţine aceste registre, ci şi în favoarea acestuia.
Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute cu respectarea
prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în contra comerciantului căruia îi
aparţin, nu şi în favoarea sa.

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de comunicare care
reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi telefaxul) sau de stocare a acestora pe
suporţi electronici (discurile sau benzile magnetice, microfilmele, etc.).
Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în activitatea
comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei activităţii comerciale.
a) Comunicările prin telex şi telefax
Cele două mijloace de comunicare au particularităţi proprii.
Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeşte un înscris (denumit telex,
respectiv fax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original redactat şi semnat de
expeditor. Sub acest aspect, situaţia este asemănătoare telegramei. În consecinţă, forţa probantă a
telexului sau faxului, ar putea fi cea a telegramei, adică forţa probantă a înscrisului sub semnătură
privată, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.47 C.com..
b) Înscrisurile sub formă electronică
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă electronică.
Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă electronică
căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un
certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui
dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi
efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată (art. 5 din lege).

Contractul de vânzare-cumpărare este contractul prin care o parte (vânzătorul) transmite sau,
după caz, se obligă să trasmită celeilalte părți (cumpărătorul) proprietatea unui bun sau orice alt
drept, în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească vânzătorului.
Deoarece izvorul juridic al contractului de vânzare-cumpărare este Codul Civil se impune a fi
tratate numai aspectele care legea le particularizează atunci când este încheiat între profesioniști, în
raporturile privind activitatea comercială.
56
Principalul scop al vânzării-cumpărării în activitatea comercială îl constituie intenția de revânzare.
Bunurile sunt achiziționate în scopul de a fi revândute, indiferent dacă în aceeași formă sau nu, iar
orice operațiune de vânvare este precedată de o operațiune de cumpărare cu scop de revânzare.
De asemenea, profesionistul comerciant face astfel de operațiuni juridice cu scopul de a obține
profit (lucrativ).

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este unul dual. Codul Civil are reguli speciale în ce
privește atât bunul cât și prețul.
1.2.1. Lucrul vândut
O particularitate a vânzării-cumpărării comerciale o reprezintă faptul că adesea se
tranzacționează bunuri viitoare, care nu există la momentul încheierii contractului, sau bunuri dintr-un
gen limitat.
Vânzare bunurilor viitoare este reglementată de art. 1658 C.civ. iar cumpărătorul dobândeşte
proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
În conformitate cu prevederile aceluiași articol de lege, în cazul vânzării unor bunuri fintr-un gen
limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la
momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz,
genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, afară dacă nerealizarea se produce
din culpa vânzatorului, caz în care datorează despăgubiri.
O altă particularitate a vânzării-cumpărării comerciale se referă la predarea bunului vândut.
Pe lângă modalitățile clasice de predare a bunurilor, Codul Civil în art. 1688 prevede că predarea
bunului mobil se poate face fie prin remitere materială fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui
document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Această ultimă
alternativă poartă denumirea de predare simbolică.
În ceea ce privește locul predării, art. 1689 C.civ. stabilește că trebuie să fie făcută la locul stabilit
prin convenție, sau prin uzante, ori la locul unde se află în momentul încheierii contractului.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin cumpărătorului, afară de
stipulație contrară (art. 1666 C.civ).
În orice situație, pentru neexecutarea în tot sau în parte sau pentru întârzierea în executare,
vânzatorul poate cere executarea silită sau rezoluțiunea contractului cu daune-interese sau clauza
penală.
De asemenea o particularitate a vânzării-cumpărării comerciale privește anumite situații speciale
privind transmiterea proprietății bunurilor mobile, reglementate de Codul Civil.
Astfel, așa cum am afirmat mai înainte, dacă obiectul contractului îl reprezintă un bun viitor,
cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Dacă bunul este unul
de gen, proprietatea se transferă la momentul individualizării acestuia (art. 1678 C.civ.). cât privește
bunurile ce urmează a fi transportate, proprietatea se transmite la momentul predării bunurilor
transportatorului sau expeditorului în vederea efectuării trasportului (art. 1667 C.civ.).
În sfărșit, o ultimă particularitate vizează regulile transmiterii riscului pieirii bunului (art. 1274
C.civ.). În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În
cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă
a primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii
fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de
predare ar fi fost executată la timp. Rezultă de aici că riscul pieirii bunului îl suportă debitorul obligației
de predare (res perit domino).
1.2.2. Prețul vânzării

Prețul vânzării-cumpărării comerciale trebuie, ca reguli generale, să fie stabilit în bani, real,
sincer, serios, determinat sau deteminabil.
Cu privire la ultima condiție, determinarea prețului se poate face și ulterior incheierii contractului,
de către un terț, sau mai mulți, desemnați potrivit acordului părților, dar nu mai tâzrziu de trecerea
unui an de la încheierea contractului (art. 1662 C.civ.).
Tot în ideea salvgardării contractului, Codul Civil stabilește că prețul vânzării este suficient
determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor (art. 1664 C.civ.).
Atunci când vânzărea-cumpărarea se încheie între profesioniști, în exercițiul activității unei
întreprinderi Codul Civil consacră, în lipsa prețului, prezumția că părțile au avut în vedere prețul
practicat de câtre vânzător sau prețul pieței ori prețul curent. În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea
57
unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul
mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului.
În altă ordine de idei, conform Art. 1.720 .civ. în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie
să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce
proprietatea este transmisă. Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei
stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul
destinaţiei.
În sfărșit, răspunderea și sanțiunea pentru neplata prețului sunt reglementate, ca regulă, în art.
1724 C.civ.
O altă posibilitate pentru neplata prețului este aceea a valorificării bunurilor pe cheltuiala
debitorului și cu obligarea acestuia la daune-interese. Astfel, vânzătorul poate depune bunul într-un
depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, dacă acesta nu își îndeplinește obligația de
preluare a bunului, sau îl poate vinde dacă debitorul nu plătește prețul.
Potrivit legii, pentru garantarea obligației de plată a prețului, conform legii, vânzătorul beneficiază
de un privilegiu legal, sau de o ipotecă legală asupra bunului vândut.

Vânzătorul este răspunzător doar pentru viciile ascunse, nu și pentru cele aparente (art. 1707
C.civ.). Aceste vicii ascunse trebuie să facă bunul impropriu folosirii sau întrebuințării la care este
destinat sau îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi
cunoscut, cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul sau ar fi dat un preț mai mic.
Denunțarea viciilor trebuie făcută într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările. În cazul în
care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul este de două zile
lucrătoare. Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele încep să curgă din ziua în care
cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului (art. 1709 C.civ.).
Deopotrivă sunt aplicabile între profesioniști și dispozițiile art. 1.710 în temeiul obligaţiei
vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.

Codul Civil prevede cu valoare de principiu că, în afară de garanția contra viciilor ascunse,
vânzătorul garantează pentru un timp determinat buna funcționare a bunului vândut și este obligat să
repare orice defecțiuni ivite înăuntrul acestui termen de garanție, pe cheltuiala sa (art. 1716 C.civ.). În
lipsă de stipulație expresă în contract sau de altă dispoziție legalădurata maximă de reparație este de
15 zile de la data solicitării reparațieie de către cumpărător.
Dacă reparația este imposibilă sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin contract
sau prin lege specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul.
Răspunderea vânzătorului pentru produsele aflate în termenul de garanție se completează cu
actele normative din dreptul consumatorului, în special Legea nr. 21/1990 privind protecția
consumatorilor.

Contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită
proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea la unul sau mai multe termene
ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai
multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să
preia bunurile sau să primească serviciile și să plătească prețul lor.
Sediul materiei se află în dispozițiile art. 1766-1771 C.civ. Aceste dispoziții se completează cu
cele privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.
Caractere juridice ale contractului de furnizare sunt: este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros,
cu executare succesivă și consensual. Forma scrisă ad probationem este cerută de lege.
58
Pentru încheierea contractului de furnizare părțile trebuie să îndeplinească cerințele generale
privind capacitatea de a încheia acte juridice și cu privire la consimțamânt.
Obiectul contractului este, pe de o parte, livrarea unor bunuri sau prestrea unor servicii, și, pe de
altă parte, prețul acestora. Este necesar să se prevadă în cuprinsul contractului cantitatea de bunuri
sau volumul de servicii.
Dacă legea prevede expres o schimbare in modalitatea de determinare a prețului contractelor în
curs, acesta se va aplica.

Obligațiile furnizorului sunt, în principal, de a transfera proprietatea bunurilor, respectiv de a le
remite, sau de a presta serviciul la care s-a obligat, precum și de a garanta pe beneficiar contra
viciilor.
Obligațiile beneficiarului constau în obligația acestuia de a prelua bunurile și, dacă în urma
inspecției nu suferă un viciu, de a plăti prețul.
O situație specială o reprezintă subcontractarea obiectului, care există în orice situație când bunul
sau serviciul este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terț cu care furnizorul a subcontractat
în acest scop. Subcontractarea este permisă, iar răspunderea față de beneficiar revine numai
furnizorului.

Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant,
încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecință
că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.
Sediul materiei se află în art. 1295-1314 C.civ.
În funcție de izvorul său, reprezentarea poate fi convențională, legală sau judiciară. În raport cu
întinderea puterilor conferite, reprezentarea este generală, dacă reprezentantul încheie toate actele
juridice, sau specială, dacă reprezentantul încheie numai anumite acte juridice determinate. În raport
de conținutul împuternicirii conferite, reprezentarea este directă (perfectă) sau indirectă (imperfectă).
Valabilitatea reprezentării este dată de întrunirea a trei condiții. În primul rând, reprezentarea
presupune existența unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. În baza ei,
reprezentantul va încheia acte juridice pe seama reprezentatului. Împuternicirea se poate acorda și
ulterior încheierii actelor juridice, îmbracând astfel forma ratificării.
În al doilea rând, reprezentantul trebuie să acționeze cu intenția de a reprezenta pe cel de la care
a primit împuternicirea. Intenția poate fi expresă, când este astfel exprimată, sau poate rezulta din
actele și faptele reprezentantului. În toate cazurile, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința
terțului calitatea sa (contemplatio domini).
În al treilea rând, încheierea unui act prin reprezentare impune respectarea de către ambele părți
a cerințelor legale privind capacitatea de a încheia acele acte juridice. Reprezentantul manifestă
voința sa proprie, chiar dacă o face în considerarea împuternicirii primite.
Reprezentarea produce efecte în raporturile dintre reprezentant și terț, în sensul că actele juridice
încheiate de reprezentant vor produce efecte juridice directe în patrimoniul reprezentatului, deci vor
crea raporturi juridice directe între reprezentat și terț ca și cum ar fi încheiat ei înșiși actul (art. 1269
C.civ.). În mod excepțional, un act încheiat în lipsa împuternicirii sau cu depășirea puterilor conferite
obligă pe reprezentat, dacă i se poate imputa o culpă. În lipsă, va fi considerat ca fiind încheiat de
reprezentant în nume propriu.
Între reprezentant și terț nu se naște un raport juridic.
Legea mai reglementează și situația contractului cu sine însuși, atunci când reprezentantul
dorește să încheie actul nu cu un terț ci cu el însuși. Contractul este valabil, deoarece reprezentantul
acționează în dublă calitate, cumpărător și separat vanzător al aceluiași obiect (art. 1304 C.civ.).
De asemenea, legea consideră valabilă și dubla reprezentare, atunci când aceeași persoană
încheie un act juridic cu un terț pe care tot el îl reprezintă.
În final, reprezentarea încetează prin renunțarea la împuternicire sau prin revocarea împuternicirii.
Ambele situații pot intervenii oricând și independent de culpă (ad nututm), deoarece reprezentarea
are caracter intuitu persoane.

Conform art. 2009 C.civ. contractul de mandat este contractul prin care o parte, numită mandatar,
se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte părți, numită mandant.
59
Atunci când mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă
a fi cu titlu oneros.
Potrivit art. 2011 C.civ. contractul de mandat poate fi cu sau fără reprezentare. În lipsă de
stipulație expresă, se prezumă că s-a acordat un mandat cu reprezentare.

3.3.1. Noțiunea și condițiile de validitate ale contractului de mandat cu reprezentare
Contractul de mandat cu reprezentare poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat
împuternicirea (mandantul) unul sau mai multe acte juridice, în numele și pe seama mandantului.
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească condiţiile
cerute pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.1179 C.civ).
Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi cele ale mandatului civil,
vom reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi mandatarului,
ambii având capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.
Potrivit legii,dacă un viciu de consimțământ privește elemente stabilite de mandant, contractul
este anulabil numai dacă voința mandantului a fost viciată (art. 1249 C.civ.). Regulile privitoare la
dubla reprezentare precum și mandatul cu sine însuși sunt identice cu cele de la reprezentare.
Potrivit legii, acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar. În
absența unui refuz de a primii însărcinarea, mandatul se consideră acceptat, dacă privește acte a
căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care și-a oferit serviciile în mod
public.
Contractul de mandat cu reprezentare se poate încheia în orice formă prevăzută de lege și aleasă
de părți. În lipsă de stipulație contrară durata mandatului este de 3 ani.
În ce privește obiectul contractului, mandatul poate fi general sau special, acesta din urmă atunci
când mandatarul este autorizat să încheie acte de dispoziție, înstrăinare, grevare, tranzacții,
compromisuri, acțiuni în justiție etc (art. 2016 C.civ.).
3.3.2. Efectele contractului de mandat cu reprezentare
a) Obligaţiile părţilor
Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi pe seama
mandantului.
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul. Această obligaţie constă în încheierea actelor
juridice cu care a fost împuternicit de mandant.
Având în vedere că, în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de acţiune a
mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în interesul mandantului și
dacă îi este imposibil să îi înștiițeze pe acesta.
Mandatarul este obligat să dea socoteală mandantului despre gestiunea sa și să remită acestuia
tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale (art. 2019 C.civ.).
Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun
proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite (art. 2018 C.civ.). De
asemenea, mandatarul este obligat să îndeplinească personal mandatul, contractul fiind încheiat
intuitu persoanae (art. 2023 C.civ.).
Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul, împuternicirea în
temeiul căreia acţionează.
Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care a dat împuternicirea
mandatarului.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului.
Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea
mandatului (art. 2027 C.civ.).
Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.
Prin cheltuieli de executare a mandatului legea înţelege sumele de bani avansate de mandatar pentru
îndeplinirea mandatului (art. 2025 C.civ.), precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru
pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului (art.2026 C.civ.).
Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care mandatarul a
acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.
În ce privește efectele executării mandatului, precum și încetarea contractului, se vor aplica
aceleași reguli ca la reprezentare.
b) Dreptul de retenție al mandatarului
60
În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un drept de retenție special, prin care
i se garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant. Dreptul se limitează doar la
reținerea acestor bunuri și nu permite mandatarului să le valorifice prin vânzare.
Prin acest drept i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le datorează
mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul
suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.
Dreptul de retenție se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le deţine
pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, precum și bunurile primite de la
terți ca urmare a îndeplinirii mandatului (art.2029 C.civ).

3.4.1. Regulile generale aplicabile contractului de mandat fără reprezentare
Contractul de mandat fără reprezentare este contractul prin care o parte, numită mandatar,
încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față
de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat
(art.2039 C.civ).
Mandatul fără reprezentare este un contract de intermediere, la fel ca și mandatul cu
reprezentare. De aceea, dispozițiile legale aplicabile mandatului fără reprezentare se completează cu
cele ale mandatului cu reprezentare.
În ce privește contractul de mandat fără reprezentare, în general, Codul Civil prevede anumite
principii. Astfel, deoarece mandatarul încheie acte juridice cu terții în nume propriu, terții nu au nici un
raport juridic direct cu mandantul (art.2040 C.civ). Mandatarul dobândește drepturile și bunurile
rezultate din aceste acte încheiate cu terții, dar actele fiind încheiate pe seama mandantului, i se
cuvin acestuia, care poate să le ceară, în condițiile legii, de la mandatar, dacă acesta nu le predă de
bună-voie.
De asemenea, deoarece bunurile se cuvin mandantului, legea interzice creditorilor mandatarului
să le urmărească.
Mandatul fără reprezentare se află la baza mai multor contracte de sine statătoare, cum ar fi cel
de consignație sau cel de expediție, dar principala aplicație este contractul de comision.
3.4.2. Contractul de comision

a) Noțiunea și caracteristicile contractului de comision
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri
ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu
profesional, în schimbul unei remunerații (art.2043 C.civ).
Deosebirea dintre contractul de mandat cu reprezentare și contractul de comision priveşte
structura lor; în cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare, şi deci el încheie actele
juridice în numele şi pe seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu
beneficiază de dreptul de reprezentare şi, în consecinţă, el încheie actele juridice în nume propriu, dar
pe seama comitentului.
Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract: contractul este
sinalagmatic, cu titlu oneros şi consensual.
b) Condițiile de validitate ale contractului de comision
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1179
C.civ., pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, ambii având
capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.
Mandatul fără reprezentare trebuie să rezulte neîndoielnic din consimțamântul părților. În caz
contrar, se consideră că mandatul este cu reprezentare (art.2012 C.civ.).
Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, iar forma
este cerută pentru dovada contractului (ad probationem).
Obiectul contractului de comision este circumstanțiat de lege la cumpărarea sau vânzarea de
bunuri respectiv prestarea de servicii.
c) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent și comisionar
Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe comisionar să încheie
anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc obligaţii asemănătoare celor izvorâte
din contractul de mandat în raporturile dintre mandant şi mandatar.
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.
Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza împuternicirii
primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de comitent.
61
Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii
comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător primeşte de la comitent
mărfurile ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la terţi, iar comisionarul-cumpărător
primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.
În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor comitentului.
Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. În temeiul
acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi a
împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită (art. 2019 C.civ.).
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în seama
comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate
stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terţul se
răsfrâng asupra comitentului.
Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate asupra bunurilor
care fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi riscurile, se transmit direct de la
comitent la terţ şi invers, de la terţ la comitent (art. 2041 C.civ.).
Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa unui profesionist
(art. 2018 C.civ.). De asemenea, comisionarul este obligat să îndeplinească personal mandatul,
putându-și substiui o altă persoană numia în condițiile art. 2023 C.civ.
Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.
Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită comisionarului. Pentru
îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul însărcinării primite,
comisionarul este îndreptăţit să primească o remuneraţie.
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a încheiat actele
juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
Comitentul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea
mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite comisionarului pentru pagubele suferite cu ocazia
îndeplinirii mandatului.
Art. 2052 C.civ. reglementează dreptul de retenție aparținând comisionarului, în aceleași condiții
ca și la mandatul cu reprezentare.
d) Efectele contractului de comision față de terți
În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu. Deci, în
contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, el
are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. În acest sens, art. 2045 C.civ. prevede că
terțul contractant este ținut direct față de comisionar pentru obligațile sale.
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de
raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea art. 2040 C.civ. dispune că terții nu au nici un raport
juridic cu comitentul..
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea
aparţine părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru nerespectarea obligaţiei de către
terţ nu va răspunde comisionarul, ci terţul (art. 2052 C.civ.).
Comisionarul, fiind parte la contractul de comision, va fi cel obligat să-l acționeze pe terț în caz de
neexecutare a obligațiilor acestuia. În caz de întârziere sau refuz a îi acționa pe terț comisionarul
răspunde față de comitent.
Așadar, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu
terţul, nu şi pentru executarea lor.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de către terţ în
cazul în care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie a executării din partea
comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere” (garanţia solvabilităţii).
În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială,
denumită ”provizion”.

Contractul de agenție este instrumentul juridic prin care se realizează activitatea de intermediere
cu caracter profesional.
Contractul de agenție este contractul prin care o parte, numită comitent, împuternicește în mod
statornic pe cealaltă parte, numită agent, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie
contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe
regiuni determinate.
62
Din definiţia dată contractului de agenție rezultă caracteristicile acestui contract: contractul este
sinalagmatic, cu titlu oneros, consensual și cu executare succesivă.
Natura juridică a contractului de agenție este una deosebită de cea a contractului de comision
sau a celui de mandat cu reprezentare, dar dispozițiile acestoar completează pe cele privitoare la
agenție.
Specific acestui tip de contract de intermediere este faptul că în baza împuternicirii, agentul poate
primii atât un drept de reprezentare, atunci când este însărcinat să negocieze și să încheie acte
juridice, cât și un mandat fără reprezentare, atunci când imputernicirea nu cuprinde decât dreptul de a
negocia, urmând ca, în viitor, contractul să se încheie direct între comitent și terț.

În ce privește părțile contractului de agenție, calitatea de comitent o poate avea orice persoană
fizică sau juridică, dar calitatea de agent o poate avea numai un profesionist care realizează activități
comerciale de intermediere. În anumite domenii, cum ar fi societățile comerciale, piața de capital,
procedura insolvenței, tutela etc. legea nu permite ca partea care reprezintă să aibă calitatea de
agent.
În contractul de agenție trebuie să se prevadă anumite clauze privind obiectul împuternicirii,
condițiile negocierii, respectiv încheierii și elementelor contractelor, de asemenea trebuie stabilită
zona geografică de executare a împuternicirii.
Pentru protejarea intereselor părților, în contract poate fi prevăzuță și o clauză de exclusivitate, în
favoarea oricăreia dintre acestea. De asemenea, se poate stipula și o clauză de neconcurență, în
sensul restrângerii activității profesionale a agentului, pe perioada contractuală dar și un timp după.
Esențial, în contractul de agenție trebuie stipulată remunerația agentului pentru prestațiile
executate.
Contractul de agenție se încheie pe o perioadă determinată sau nedeterminată, conform voinței
părților. Continuarea contractului, după expirarea perioadei determinate va conduce la prelungirea de
drept a efectelor acestuia pe o perioadă nedeterminată.
În final, contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, ca
o condiție ad probationem.

Având în vedere specificul contractului de agenție, de instument al intermedierii cu caracter
profesional, normele juridice care reglementează obligațiile părților au un caracter imperativ.
4.3.1. Efectele contractului în raporturile dintre agent și comitent
Contractul de agenție dă naștere la obligații în sarcina agentului, care trebuie să îndeplinească
obligațiile ce decurg din împuternicirea primită de la comitent, personal sau prin prepușii săi.
Pentru a realiza acestea agentul trebuie să respecte instrucțiunile obligatorii dar și rezonabile
primite de la comitent și care rezultă din împuternicire și/sau contract.
Agentul are obligația de a înștiința pe comitent despre încheierea sau refuzul încheierii
contractului de către terțul, ori în situația în care se află în imposibilitate de a continua executarea
mandatului, într-un termen rezonabil.
Agentul este obligat să depună toate diligențele pentru a îndeplinii mandatul în condițiile cele mai
avantajoae pentru comitent și să procure și să comunice comitentului orice informații care l-ar putea
interesa privind regiunea stabilită în contract.
În cazul în care contractul nu cuprinde o clauză de exclusivitate iar agentul lucrează pentru mai
multi comitenți, este obligat să țină, în registrele sale, evidențe separate pentru contractele ce privesc
pe fiecare comitent în parte.
Contractul de agenție prevede obligații și pentru comitent. Astfel, comitentul trebuie să pună la
dispoziția agentului orice bun, document sau informație necesare pentru îndeplinirea însărcinării.
Esențial, comintentul este obligat să îi plătească agentului o remunerație (un comision),
corespunzătoare prestațiilor acestuia.
Dreptul agentului la comision se naște, afară de stipulație expresă contrară în contract, la data la
care este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 2085 C.civ., anume: comitentul şi-a
executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană; comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile
contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul; terţul şi-a executat obligaţiile contractuale. Agentul are
dreptul la remunerație indiferent dacă actele încheiate sau negociate au fost sau nu executate, în
afara culpei acestuia.
Legea prevede că în anumite cazuri, agentul are dreptul la remunerație și după încetarea
contractului de agenție, dacă actul juridic cu terțul a fost încheiat în principal datorită intervenţiei
agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la
63
încetarea contractului de agenţie, respectiv comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de
agent anterior încetării contractului de agenţie (art. 2084 C.civ.).
Dreptul de retenție al agentului urmează același regim juridic ca și cel al comitentului sau
mandatarului.
4.3.2. Efectele față de terți
În baza împuternicirii primite agentul va avea sau nu dreptul de reprezentare a comitentului.
În primul caz, când agentulului îi este permis doar să negocieze, rezultă că împuternicirea nu
cuprinde dreptul de reprezentare, iar contractele se încheie direct și nemijlocit între comitent și terț.
În al doilea caz, când agentului i se permite să încheie acte juridice cu terțul, echivalează cu
existența dreptului de reprezentare, iar raporturile juridice se stabilesc între comitent și terț.
În ambele cazuri se poate observa că între agent și terț nu se nasc raporturi juridice. Totuși,
agentul poate primii reclamațiile terțului cu privire la bunurile sau serviciile prestate.

Principiile care guvernează încetarea contractului de agenție sunt cele generale, la care se
adaugă particularitățile acestei forme de contract, în special date de durata determinată sau
nedeterminată a acestuia.
În cazul în care contractul de agenție s-a încheiat pe o perioadă determinată de timp, acesta
încetează la data prezăvută în contract, dacă părțile nu continuă să execute contractul.
Contractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeteminată poate fi denunțat unilateral, d eoricare
dintre părți, cu respectarea unui preaviz obligatoriu. În primul an de contract, termenul de preaviz
trebuie să fie de minim o lună. Dacă durata contractului este mai mare, termenul de preaviz se
mărește cu o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără a putea depășii 6 luni.
Exemplu de subiecte de sinteză

1) Regimul juridic al formării contractelor;
2) Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială;
3) Facturile acceptate ca mijloc de probă în raporturile comerciale;
4) Regulile cu privire la prețul lucrului vândut;
5) Efectele contractului de furnizare;
6) Efectele contractului de mandat cu reprezentare
7) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar;
8) Cuprinsul și forma contractului de agenție.
9) Efectele contractului de agenție.
Exemplu de test tip grilă

Între profesioniști care încheie acte în exercițiul unei întreprinderi:
a. Se prezumă solidaritatea debitorilor;
b. Trebuie intotdeauna puși în întârziere;
c. Nu se răspund epentru viciile bunului.
Bibliografie:
64
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
Cuprins
1. Cambia
1.5. Avalul
1.6. Plata cambiei
2. Biletul la ordin
3. Cecul
3.4. Plata cecului
Obiectivele unităţii de înăţare

În urma aprofundării unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) vă însuşiţi mecanismul juridic al cambiei;
b) să cunoaşteţi regimul juridic al bieletului la ordin;
c) înţelegeţi aspectel ce privesc folosirea cecurilor ca instrumente de plată în raporturile
comerciale.
Titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul
său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.
O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ, care dau dreptul la
plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.
1. Cambia
Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei
persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită
beneficiar sau la ordinul acesteia.
Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească o sumă
de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma de bani
beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece „trage” titlul
asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;
b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani;
c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către tras.
Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsul la trei întrebări. Cum se
explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? De ce trasul trebuie să execute
această dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata?
În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între
persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice,
denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile
juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile
juridice preexistente.
65
Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde comerciantului
B o cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60 de zile de la primirea mărfii. Deci,
cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul mărfii de 50.000 lei, care va fi plătit la termenul
convenit. În acelaşi timp comerciantul A datorează la rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi
termen, suma de 50.000 lei dintr-un contract de împrumut.
În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate, comerciantul
A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C. Deci, fiind creditor al
preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie comerciantului B (tras), care este debitor al
preţului, să plătească la scadenţă suma de 50.000 lei direct comerciantului C (beneficiar), care este
creditorul comerciantului A din contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 50.000 lei,
făcută de comerciantul B (trasul) către comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia
comerciantului B (trasul) către comerciantul A (din contractul de vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia
comerciantului A faţă de comerciantul C (din contractul de împrumut).
Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa din contractul
de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupra comerciantului B,
urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de 50.000 lei de la comerciantul B.
În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă cambiei
(raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată emisă cambia, ea trebuie
privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine stătător. Totodată, operaţiile privind cambia fac abstracţie de
existenţa raporturilor fundamentale. Aceste operaţii sunt guvernate de reguli speciale, care sunt
diferite de regulile care reglementează raporturile fundamentale. Regulile speciale privind crearea
raporturilor juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea
nr.58/1934.
Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice
fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie,
adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată
din raportul cambial (art.64 din Legea nr.58/1934).
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr, deoarece suma de
bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul cambiei
se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp până la scadenţă.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare funcţiei pe care
o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.
Obligaţia trăgătorului şi dreptul corelativ al beneficiarului au ca izvor voinţa trăgătorului exprimată
în titlu.
Exercitarea dreptului împotriva semnatarilor ulteriori (coobligaţi) se realizează în puterea legii şi
are ca premisă prezumţia de regularitate a titlului.
Din moment ce cambia este emisă cu respectarea condiţiilor necesare, legea asigură posesorului
titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani menţionată în titlu, chiar
dacă în fapt datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune
asupra realităţii.

a) Condiţiile de fond ale cambiei
Legea nr.58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond ale
cambiei. În consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul
civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 1179 C.civ).
Obligaţiile cambiale se pot naşte şi prin reprezentare, în condiţiile art.9 şi 10 din Legea
nr.58/1934.
b) Condiţiile de formă ale cambiei
Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter trebuie înţeles
sub un dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul să cuprindă, în mod
obligatoriu, menţiunile prevăzute de lege.
Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei scrisori întocmite de
trăgător şi adresată trasului. Nimic nu se opune ca înscrisul să fie autentic.
Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate cazurile însă,
semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care semnează.
Înscrisul cambial trebuie să cuprindă, obligatoriu, menţiunile prevăzute de art.1 pct.1-8 din Legea
nr.58/1934.
66
Denumirea de cambie. Potrivit legii, înscrisul trebuie să cuprindă denumirea de cambie „în însuşi
textul titlului”. Această cerinţă este menită să atragă atenţia celui care semnează asupra naturii
obligaţiei ce îşi asumă şi asupra efectelor sale.
Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată trebuie
exprimat sub forma unui ordin propriu-zis („plătiţi”, „veţi plăti” etc.).
Legea prevede expres că ordinul trebuie să fie necondiţionat;el trebuie să privească plata unei
sume de bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca obiect numai o sumă de bani şi într-un
cuantum determinat.
Numele trasului. Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie să execute
plata, adică numele trasului.
Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la care
obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani menţionată în
înscris.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt prevăzute de lege. Art.36 din Legea nr.58/1934 prevede
că o cambie poate fi trasă: la vedere; la un anume timp de la vedere; la un anumit timp de la data
emisiunii; la o zi fixă.
Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul
(trasul) va face plata.
Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai localitatea,
iar nu domiciliul ori sediul debitorului.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Potrivit legii, în cambie trebuie să
se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia plata trebuie făcută.
Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de
către trăgător.
Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului este atestat
de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa semnăturii trăgătorului, cambia este lovită de
nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio).
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea unei cambii, afară de
cazurile arătate de lege.

a) Definiţia girului
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane, numită
giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând
din titlul respectiv.
Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlu persoanei în
favoarea căreia a transmis cambia.
Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este posesoarea
titlului. Deci, primul girant este persoana indicată de către trăgător în calitate de beneficiar al cambiei.
Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este implicată
în raportul cambial (trăgător, tras, etc).
Girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar; de exemplu, posesorul cambiei
avea de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un contract de împrumut şi, pentru achitarea datoriei,
girează cambia în favoarea creditorului său.
b) Condiţiile de valabilitate a girului
Girul este un act juridic şi deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale unui act
juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute de legea cambială.
Girul trebuie să fie necondiţionat şi trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută în titlu.
Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.
Girul complet, denumit şi girul plin, constă într-o declaraţie a girantului, semnată de acesta, pusă
pe dosul titlului, care cuprinde ordinul adresat debitorului principal (trasul) de a plăti persoanei
indicate de girant suma de bani menţionată în cambie.
Girul se exprimă printr-o formulă adecvată: „plătiţi lui…” ori „plătiţi la ordinul lui…”. În cazul girului
plin, această formulă trebuie să cuprindă numele şi prenumele, respectiv denumirea giratarului.
Desemnarea giratarului se face după aceleaşi reguli ca şi indicarea beneficiarului.
Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura autografă a girantului.
Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează şi girul în alb. Potrivit art.15 alin.(2) din
lege, girul în alb este girul care nu arată numele giratarului.
67
De asemenea, în aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoaşte şi girul la purtător.
Potrivit art.14 alin.(3) din lege, „girul la purtător” este echivalentul unui „gir în alb”. Deci, girul la
purtător are valoarea şi efectele juridice ale girului în alb.
c) Efectele girului
Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de garanţie şi
efectul de legitimare.
Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice dreptului cambial. Fac parte
din această categorie: dreptul la suma de bani menţionată în cambie; dreptul de a prezenta cambia la
acceptare şi, la scadenţă, de a o prezenta la plată etc.
Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi
plata cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă că, dacă trasul va refuza acceptarea şi
plata cambiei, girantul va fi ţinut personal să achite suma de bani prevăzută în titlu.
Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumei
menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite drepturile prevăzute în cambie.

a) Prezentarea cambiei pentru acceptare
Prezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ.
Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la scadenţă,
cambia spre acceptare.
Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, însemnă că posesorul cambiei
poate să prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în prealabil pentru acceptare.
În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este obligatorie.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a fost stabilită la un
anumit termen de la vedere (art.26 din lege).
Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul ori girantul a
stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art.25 din lege).
b) Condiţiile acceptării cambiei
Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de către orice deţinător al ei
(art.24 din lege).
Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată.
Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia până la scadenţă.
Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie
echivalentă („voi plăti”, „voi onora” etc.). Acceptarea trebuie să fie semnată de către tras.
c) Efectele acceptării cambiei
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă suma de bani
menţionată în titlu (art.31 din lege).
Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şi răspunde direct
de plata sumei de bani către posesorul cambiei.
d) Refuzul de a accepta cambia
În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie constatată, în
termenele stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act întocmit de executorul judecătoresc
în condiţiile prevăzute de art.66-69 din lege. Acest act poartă denumirea de protest de neacceptare.
În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar înainte de
scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali (art.48 din
lege).
1.5. Avalul
a) Noţiunea avalului
Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul obligaţiilor civile sau
comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această garanţie poartă denumirea de
aval.
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze
obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.
Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu, obligându-se solidar cu
ceilalţi semnatari ai cambiei la plata sumei de bani prevăzută în cambie. În calitate de avalist poate
figura o terţă persoană sau chiar un semnatar al cambiei [art.35 alin.(2) din lege].
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul acceptant sau girantul.
68
Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat. Dar, avalul
dă naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte, identică obligaţiei oricărui alt semnatar al
cambiei.
b) Condiţiile de valabilitate a avalului
Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.
Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie ori numai a unei părţi
din această sumă.
Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale.
Avalul se scrie pe cambie.
Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă echivalentă („pentru
garanţie”, „pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către avalist.
c) Efectele avalului
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci, avalistul se află în poziţia
juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia. Aceasta însemnă că avalistul va
putea fi urmărit, după caz, ca tras acceptant, trăgător sau girant, în funcţie de calitatea avalizatului în
raportul cambial.
Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat,
precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă, în temeiul cambiei.
Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte drepturile izvorând din cambie, atât împotriva
avalizatului cât şi contra acelora care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă de avalizat.
1.6. Plata cambiei

Pentru asigurarea eficienţei cambiei, legea reglementează principiile privind plata cambiei.
În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la plată.
Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul legitim al titlului (art.43 din lege).
Acesta poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie sau giratarul.
Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este debitorul principal al
cambiei (art.42 din lege).
Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un asemenea garant.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost îndeplinite
formalităţile legale.
Plata cambiei se poate cere la scadenţă.
Plata la scadenţă, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite, după cum ea
a fost efectuată de un debitor cambial principal sau un debitor de regres.
Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial principal, această plată
stinge obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant şi
avaliştii acestora şi ai trasului acceptant).
Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile care figurează pe titlu,
după debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor succesivi şi avaliştilor lor. O atare plată nu stinge
obligaţiile giranţilor anteriori şi nici obligaţiile trasului, trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori
vor putea fi urmăriţi în temeiul cambiei.

a) Mijloacele de valorificare a drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a cambiei
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea
dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate de specificul cambiei, fie prin mijloace
extracambiale, care sunt acţiuni reglementate de dreptul comun.
Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare a drepturilor cambiale care decurg
din principiile care guvernează cambia. Ele constau în anumite acţiuni (acţiuni cambiale) care pot fi
folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau în punerea în executare a cambiei.
Acţiunile cambiale sunt de două feluri: directe şi de regres (art.47 din lege). Distincţia are în
vedere existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali: obligaţi direcţi sau principali şi obligaţi
indirecţi sau de regres.
Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată, care sunt
acceptantul şi avalistul său. Potrivit art.31 alin.(2) din lege, în cazul când trasul refuză plata, posesorul
cambiei, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce
poate fi cerut în temeiul art.53 şi 54.
Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în temeiul titlului; ele
nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul termenului de prescripţie.
69
Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică împotriva trăgătorului,
giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate pe cale judiciară numai în condiţiile
prevăzute de legea cambială.
Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor cambiale. Ea se
realizează în condiţiile stabilite de lege.
b) Regresul
Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În subsidiar, obligaţia de plată
revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre
aceste persoane, prin semnarea cambiei îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei
din partea trasului. În consecinţă, în cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie
a coobligaţilor cambiali devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea să îşi exercite
drepturile împotriva lor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art.48 lit.a) din lege prevede că, dacă
la scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres împotriva
giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar pentru plata
cambiei.
Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei. Posesorul
are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să
respecte ordinea în care s-au obligat (art.52 din lege).
c) Executarea cambială
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă acţiunile
cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei. Această cale constituie o
procedură simplificată, care evită procesul judiciar şi executarea silită, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti obţinute ca urmare a procesului. Într-adevăr, pe calea executării cambiale, posesorul
cambiei trece direct la executare în temeiul cambiei, care are valoarea unui titlu executor.
În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă executorie.
Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.
Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie, instanţa judecătorească
trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale cambiei şi scadenţa cambiei, precum şi dacă au
fost efectuate actele de conservare a drepturilor cambiale.
Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C. proc. civ..
Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate să adreseze debitorului
o somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin executorul judecătoresc.
Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la executare. Opoziţia se va
introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie.
d) Prescripţia acţiunilor cambiale
Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie în termen
de 3 ani.
Termenul de prescripţie curge de la data protestului de neacceptare a plăţii.
Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se prescriu în 6 luni.
Termenul de prescripţie curge din ziua când girantul a plătit cambia ori din ziua în care acţiunea
de regres a fost pornită împotriva sa, după caz, potrivit distincţiilor făcute de lege.
e) Acţiunile extracambiale
Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele extracambiale pentru
valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale. Aceste mijloace sunt în realitate anumite
acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor
sale cambiale. Acţiunile extracambiale sunt: acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză.
Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental.
Posesorul cambiei care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta o acţiune
împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu, posesorul cambiei dobândise
cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe care îl acordase girantului. Dacă trasul a refuzat
plata cambiei, posesorul cambiei (giratarul) are împotriva girantului o acţiune bazată pe contractul de
împrumut.
Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune posesorul cambiei pentru
satisfacerea drepturilor sale.
Art.65 din lege prevede că în cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea cambială în
contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate exercita contra trăgătorului,
acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în
dauna sa.
70
2. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea, reglementarea
sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin.
Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare ale
biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art.104-107).
Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare, art.106 din lege
stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin,
în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se obligă să
plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei
persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice între două persoane:
emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.
Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă de bani
la scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se face la
ordinul său.
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între părţi a unui
raport juridic (raportul fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi
particularităţile acestui titlu de credit.

Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile
prevăzute de lege.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi folosirea
formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.
Menţiunile obligatorii sunt următoarele:
Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie trecută în însuşi
textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea acestui titlu.
Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul trebuie să
cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani, care este menţionată în
titlu.
Promisiunea de plată se exprimă în cuvintele „voi plăti” sau expresii echivalente.
Obligaţia de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o sumă de
bani determinată în titlu.
Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumate de emitent.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt reglementate de lege pentru cambie.
Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face „la vedere” [art.105 alin. (2) din lege].
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul trebuie să facă
plata.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Înscrisul trebuie să menţioneze
persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în scris de către emitent, care
va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice persoana, care, la ordinul său, va primi plata
(giratarul).
Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul emiterii titlului.
Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului (manu
proprio).
Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din menţiunile arătate de art.104 din
lege nu va avea valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de cazurile expres admise de lege.
Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art.41-46 din lege pentru
plata cambiei.
71
Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către emitent, iar nu de o
altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede formalitatea prezentării biletului la
ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se prezintă emitentului direct pentru plată.
Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la vedere, posesorul titlului
trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un termen de un an de la data emiterii
titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea datei exigibilităţii obligaţiei.
Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide posesorului titlului
dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului la ordin (art.47-55;
art.57-65 din lege).
3. Cecul
Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are un
disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane,
numită beneficiar.
Din definiţie, rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul, trasul şi
beneficiarul.

Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător
şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.
Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc pentru
efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau
acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă, asupra căreia
trăgătorul are dreptul să dispună prin cec.
Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile art.84 pct.2
din lege.
Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă.
Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecul, obligându-se să
efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în condiţiile
art.84 pct.1 din lege.
Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii
prevăzute de lege.
În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă, condiţiile de
fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun.
Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă.
Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui exemplar tipizat, aprobat în condiţiile legii.
Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu menţiunile cerute de
lege şi semnarea înscrisului.
Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:
Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a atrage atenţia
asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.
Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă ordinul
trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani menţionată în titlu.
Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată. Suma de bani
trebuie menţionată în cifre, cu indicarea monedei în care se face plata.
Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care, în calitate
de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum am arătat, calitatea de tras
o poate avea numai o societate bancară.
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va face plata.
Data şi locul emiterii cecului
Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător.
Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va fi socotit cec, afară de
cazurile când legea dispune altfel.
72
3.4. Plata cecului
Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus acceptării din
partea trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea, menţiunea de acceptare inserată în titlu
se consideră nescrisă.
Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial faţă de
posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător.
Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrară se socoteşte nescrisă (art.29
din lege). Deci, plata cecului se face la prezentarea de către posesor a cecului la tras (bancă), pentru
plată.
Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentru prezentarea la
plată a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul este plătibil în chiar localitatea unde a
fost emis, 15 zile dacă cecul este plătibil în altă localitatea decât în cea în care a fost emis.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată în termen de
30 de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70 de zile.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune directă împotriva
trasului.
Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, trasul (banca) nu este un debitor de
drept cambial, ci îndeplineşte numai o funcţie de plătitor (solvens) pentru trăgător.
Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres; posesorul cecului poate
exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celor obligaţi de regres (art.43 din
lege).
Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată în termen
util (termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să fie constatat în condiţiile
legii.
Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii. Competentă pentru a
învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria (art.53 din lege). Deci, posesorul cecului are
deschisă şi calea executării nemijlocite a cecului, în condiţiile legii (art.54 din lege).
Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână acţiunea cauzală şi
acţiunea de îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii asemănătoare cu cele prevăzute de
lege în materia cambiei (art.56 şi 57 din lege.

1) Menţiunile obligatorii ale cambiei;
2) Girul cambiei;
3) Acceptarea cambiei;
4) Avalul cambiei;
5) Plata cambiei;
6) Executarea cambială;
7) Condiţiile de formă ale biletului la ordin;
8) Condiţiile de valabilitate a cecului;
9) Plata cecului.

Aceptarea cambiei poate fi făcută doar de:
a. tras;
b. de tras, de indicatul la nevoie sau de intervenientul pentru onoare;
c. trăgător şi de giranţi.
Bibliografie:
73
PROCEDURA INSOLVENŢEI
Cuprins
4.4. Lichidatorul
8. Primele măsuri
8.2. Declararea creanţelor creditorilor.

a) să definiți procedura insolvenței;
b) să cunoașteti etapele procedurii insolvenței;
c) să cunoașteți participanții la procedura insolvenței;
d) să cunoașteți etapele reorganizării judiciare și conținutul planului de reorganizare;
e) să cunoașteți scopul și etapele procedurii falimentului;
f) să cunoașteți cauzele și persoanele care răspund pentru aplicare procedurii.
74
Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca toţi comercianţii care şi-au asumat
obligaţii, în baza raporturilor juridice la care participă, să îşi execute aceste obligaţii în strictă
conformitate cu contractele încheiate.
În privinţa executării obligaţiilor, o importanţă deosebită o are executarea obligaţiilor al căror
obiect îl constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor, al lucrărilor şi serviciilor, rambursarea
împrumuturilor etc.). Într-adevăr, neachitarea la scadenţă a sumelor de bani datorate de către debitor
îl pune pe creditor în situaţia de a fi lipsit de mijloacele financiare necesare reluării ciclului de
producţie.
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numai asupra
creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi juridice. Ţinând seama
de interconexiunea raporturilor juridice în care se află comercianţii, însemnă că nerespectarea
obligaţiilor privind plata sumelor de bani se poate repercuta „în lanţ” asupra altor comercianţi, ducând
la un blocaj financiar, cu consecinţe funeste pentru activitatea comercială şi pentru securitatea
creditului.
Încă de la începutul activităţii comerciale, când au apărut şi dificultăţile financiare inerente
acesteia, s-a pus problema reacţiei faţă de un atare comerciant a cărui activitate necorespunzătoare
cangrenează activitatea comercială. Atitudinea faţă de un asemenea comerciant nu a fost
întotdeauna aceeaşi; ea a fost în funcţie de anumite concepţii care s-au manifestat de-a lungul vremii.
Ca tratament juridic aplicabil comercianţilor în dificultate, de curând, a fost adoptată Legea
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, care a abrogat Legea nr.64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului.
Noua lege reglementează două proceduri specifice insolvenţei şi anume: procedura generală şi
procedura simplificată.
Scopul Legii nr.85/2006 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă.
Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi falimentul.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activităţii debitorului
pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata
datoriilor faţă de creditori. Această procedură se poate realiza fie prin reorganizarea activităţii
debitorului, prin anumite măsuri economice, financiare, organizatorice, juridice etc.; fie prin lichidarea
unor bunuri din patrimoniul debitorului, până la acoperirea creanţelor creditorilor.
Potrivit Legii nr.85/2006 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui plan de reorganizare
a activităţii debitorului.
De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii
debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a
bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului (dizolvarea
societăţii, în cazul debitorului societate comercială).
Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea este determinată de
starea patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de interesele creditorilor, în raport de care se
va aplica procedura generală sau procedura simplificată.
Pentru aplicarea procedurii, legea cere îndeplinirea a două condiţii: debitorul să facă parte din
categoriile persoanelor cărora li se aplică procedura şi debitorul să se afle în insolvenţă.

Legea nr.85/2006 reglementează categoriile de persoane cărora li se aplică procedura. Sunt
legiferate persoanele cărora li se aplică procedura generală şi cele cărora li se aplică procedura
simplificată.
Astfel, debitorii cărora li se aplică procedura generală sunt:
1. societăţile comerciale;
2. societăţile cooperative;
75
3. organizaţiile cooperatiste;
4. societăţile agricole;
5. grupurile de interes economic;
6. orice alta persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.
Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una
dintre următoarele categorii:
a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;
b) asociaţii familiale;
c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una dintre
următoarele condiţii:
1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;
d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele
prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) şi h) în termenul prevăzut de lege;
e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau care nu
sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.

Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Trebuie reţinut că Legea nr.85/2006
consacră insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă.
Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă,
nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă
datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolvenţei asupra debitorului numai dacă timp de cel
puţin 30 de zile nu a plătit datoriile ce alcătuiesc valoarea-prag. Prin valoare-prag se înţelege
cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 10.000
lei, iar pentru salariaţi, de şase salarii medii pe economie.
Insolvenţa se deosebeşte de insolvabilitatea debitorului; pe când insolvenţa este acea stare a
patrimoniului care exprimă neputinţa debitorului de a plăti la scadenţă datoriile sale din cauza lipsei
de lichidităţi, insolvabilitatea este o stare de dezechilibru financiar a patrimoniului debitorului, în care
valoarea elementelor pasive este mai mare decât valoarea elementelor active.
Aplicarea procedurii insolvenţei intervine în toate cazurile în care debitorul se află în imposibilitate
de a plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile, indiferent de raportul dintre activul şi
pasivul patrimoniului debitorului.
Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul

judiciar şi lichidatorul.
Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor
prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi
participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

Instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi curtea de
apel.
a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei aparţine tribunalului în
jurisdicţia căruia se află sediul debitorului.
Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent că se realizează prin
procedura generală sau prin procedura simplificată.
Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt exercitate prin judecătorul-
sindic, care este un judecător al tribunalului.
b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze recursul împotriva hotărârilor
judecătorului-sindic.
Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs.
76
Sunt exceptate de la interdicţia suspendării următoarele hotărâri ale judecătorului-sindic:
a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul art.33 alin. (4);
b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;
c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art.107;
d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare şi
din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art.122 alin. (3).
Curtea de apel este competentă să soluţioneze căile de atac, în condiţiile generale ale Codului de
procedură civilă, împotriva hotărârilor tribunalului, date în exercitarea atribuţiilor care îi revin.
Această soluţie nu este prevăzută expres de Legea nr.85/2006, dar ea se impune deoarece legea
nu o interzice, aşa cum o făcea în reglementarea iniţială.
4.2. Judecătorul-sindic
În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol important îi revine
judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, de către preşedintele tribunalului, dintre
judecătorii desemnaţi ca judecători-sindici.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele:
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment
atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea
procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- desemnarea motivată, cu caracter provizoriu, a administratorului sau lichidatorului, confirmarea
ulterioară a acestora, stabilirea atribuţiilor, controlul activităţii şi, dacă este cazul, înlocuirea lor;
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au
contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor
acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii
procedurii;
- judecarea contestaţiilor debitorului şi a opoziţiilor creditorilor împotriva măsurilor luate de
administratorul judiciar sau de lichidator;
- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui
de către creditori;
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri sau sentinţe).
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate cu recurs la Curtea de
Apel.

În realizarea procedurii insolvenţei, un rol important revine administratorului judiciar. Prezenţa
unui specialist în activitatea de gestiune şi management este indispensabilă pentru iniţierea şi
realizarea unor măsuri pentru redresarea activităţii debitorului.
Statutul administratorului este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizarea activităţii
practicienilor în reorganizare şi lichidare.
Judecătorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, o persoană care să îndeplinească funcţia
de administrator judiciar, prin hotărârea de deschidere a procedurii.
În cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin
50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi
remuneraţia chiar dacă anterior judecătorul-sindic desemnase un administrator.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;
- întocmirea actelor prevăzute la art.28 alin.1, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit această
obligaţie;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului şi supravegherea operaţiunilor de
gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;
77
- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor şi menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor, încasarea lor şi încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii,
descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale.
4.4. Lichidatorul
În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numirea unui lichidator,
care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.
Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un specialist. Statutul său juridic
este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizarea activităţii practicienilor în reorganizare şi
lichidare.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:
- examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă;
- conducerea în tot sau în parte a activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor, în dauna
drepturilor creditorilor;
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- urmărirea încasării creanţelor din patrimoniul debitorului rezultate din transferul de bunuri sau de
sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc..

În aplicarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
a) Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii care au anumite
creanţe faţă de debitor şi are ca atribuţii principale:
- desemnează comitetul creditorilor;
- analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul creditorilor.
b) Comitetul creditorilor. Judecătorul-sindic va desemna, dacă apreciază că este necesar, în
raport cu situaţia concretă, un comitet format din 3-7 dintre creditorii cu creanţele garantate şi
chirografare cele mai mari.
Comitetul creditorilor este desemnat prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de
creanţe.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un caracter provizoriu, fiind
determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii. Într-adevăr, potrivit legii, în cadrul primei
şedinţe a adunării creditorilor, aceştia pot alege un comitet format din 3 sau 5 dintre creditorii cu
creanţe garantate şi creditorii chirografari, dintre primii 20 de creditori, în ordinea valorii.
Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.
Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară alegerii comitetului,
judecătorul-sindic va putea desemna comitetul, în condiţiile menţionate sau va putea menţine
comitetul desemnat anterior.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:
- să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la
continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
- să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie desemnat de
către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor astfel de numiri;
- să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, să le
analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;
- să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate de
administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri;
- să solicite, în temeiul art.47 alin.5, ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de debitor în
dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de
lichidator.
78
În noua reglementare, adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor nu mai este
prevăzută printre organele care aplică procedura. Locul adunării generale este luat, însă, de
administratorul special, care este un participant nou la procedură. În acest sens, art.18 dispune că
după deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană
juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică,
administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la
procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat
de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul
administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.
Atribuţiile administratorului special sunt următoarele:
- exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art.28 alin.1 lit. h), coroborat cu art. 33
alin. (2);
- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 79 şi
80;
- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
- propune un plan de reorganizare;
- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după
confirmarea planului;
- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul
de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;
- primeşte notificarea închiderii procedurii.
Procedura insolvenţei este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului competent de către:
debitor, creditori precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară tribunalului să fie
supus procedurii generale sau procedurii simplificate.
Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă, dacă aceasta
este iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la aprecierea debitorului.
Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie însoţită de anumite acte:
- situaţia financiară anuală şi copii de pe registrele contabile curente;
- lista tuturor bunurilor debitorului;
- lista creditorilor cu precizarea creanţelor acestora;
- declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia privind opţiunea asupra procedurii aplicabile.
Debitorul trebuie să arate opţiunea între aplicarea procedurii generale şi procedura simplificată.
Absenţa unei atare declaraţii prezumă debitorul în stare de insolvenţă şi judecătorul-sindic va
pronunţa o hotărâre de intrare în procedura simplificată.

Cel mai adesea, începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorilor.
Legea prevede că orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile
poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat în insolvenţă din cauza
încetării plăţii faţă de acesta timp de 30 de zile. Aceşti creditori, legea îi numeşte creditori îndreptăţiţi
să solicite deschiderea procedurii insolvenţei.
Întrucât debitorul este prezumat a fi în insolvenţă, el poate face dovada că nu se află în
incapacitate de plată şi că dispune de fonduri băneşti.
După înregistrarea unei cereri introductive, preşedintele tribunalului va nominaliza deîndată

judecătorul-sindic.

Cererea introductivă este verificată de judecătorul-sindic.
Modul de a proceda al judecătorului sindic este diferit, în funcţie de cererea introductivă.
79
În cazul cererii debitorului, dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii, judecătorul-sindic va da o
hotărâre de deschidere a procedurii.
Creditorii sunt în drept să facă opoziţie la cererea debitorului.
În cazul cererii creditorilor, judecătorul-sindic va comunica cererea introductivă, în copie,
debitorului.
Dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va da o încheiere de
deschidere a procedurii.
În cazul în care debitorul contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va ţine o
şedinţă pentru soluţionarea contestaţiei.
Dacă se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru ca debitorul să fie
supus procedurii, judecătorul-sindic va respinge contestaţia debitorului şi va deschide procedura
printr-o sentinţă.
Dacă se stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii,
judecătorul-sindic va respinge, prin sentinţă, cererea introductivă, care va fi considerată ca lipsită de
orice efect, chiar de la înregistrarea ei.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna, dacă este necesar
pentru protejarea intereselor creditorilor şi/sau asociaţilor/acţionarilor, un administrator judiciar
provizoriu, stabilindu-i atribuţiile.

Potrivit Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei produce anumite efecte juridice.
a) Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul de a-şi
conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea – dacă acesta
nu şi-a declarat, în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.
Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele, operaţiunile
şi plăţile săvârşite de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule faţă de masa creditorilor, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege şi de cele autorizate de judecătorul-sindic.
b) Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau a bunurilor sale
De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva debitorului se suspendă.
c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor
împotriva debitorului
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi
suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Pe data începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra debitorului
sau a bunurilor sale se suspendă.
Termenele vor începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de închidere a procedurii
insolvenţei.
d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor
Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor
privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
După deschiderea procedurii curg şi, deci, se iau în considerare la stabilirea drepturilor
creditorilor, numai dobânzile, majorările şi penalităţile aferente creanţelor garantate, nu şi în privinţa
creanţelor chirografare, afară de cazul când prin planul de reorganizare s-a stabilit altfel.
e) Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale

După deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub sancţiunea nulităţii, să
înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau părţile lor sociale deţinute la debitorul care
face obiectul procedurii insolvenţei.
8. Primele măsuri
Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic, trebuie luate primele
măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei.
80
În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor
menţionaţi în lista depusă de debitor, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz,
registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru
efectuarea menţiunii.
Notificarea cuprinde următoarele elemente:
- termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de deschidere a
procedurii, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor;
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului;
- termenul de verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului creanţelor;
- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
8.2. Declararea creanţelor creditorilor

a) Cererea de admitere a creanţelor
Potrivit legii, toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii, cu
excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.
Declaraţiile creditorilor privind creanţele împotriva debitorului vor fi înregistrate într-un registru
care se păstrează la grefa tribunalului.
b) Verificarea creanţelor înregistrate
Toate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia creanţelor
constatate prin titluri executorii şi creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în
termenele prevăzute de legi speciale.
c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor

Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel preliminar al creanţelor.
d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor, creditori şi orice altă
persoană interesată.
e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor
Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor creditorilor poate fi considerat
definitiv. În consecinţă, administratorul va înregistra, de îndată, la tribunal şi va dispune afişarea la
sediul tribunalului a tabelului definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, cu precizarea
sumei, a priorităţii şi a situaţiei (garantată sau negarantată) a fiecărei creanţe.
De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv au dreptul să
participe la adunările creditorilor, să voteze asupra unui plan şi să participe la orice repartiţii de sume
în cadrul procedurii falimentului.
Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea datoriilor, formează
masa pasivă.
Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc realizarea aceluiaşi scop –
satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare organizată, pe care doctrina a denumit-o masa
credală.

Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta,
care nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care să propună fie intrarea în
procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din procedura generală.
Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile legii şi, în consecinţă, trebuie supus
procedurii simplificate caz în care va cuprinde documentele doveditoare şi propunerea de intrare în
faliment în procedura simplificata.
Ulterior, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va
întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va
putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus
la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Rapoartele întocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate judecătorului-sindic, iar
administratorul va asigura posibilitatea consultării acestora, fie la sediul său, fie la grefa tribunalului.

Prima şedinţă a adunării creditorilor are loc la data şi locul stabilit prin convocarea făcută prin
notificarea adresată creditorilor. La această şedinţă, administratorul judiciar îi va informa pe creditorii
81
prezenţi despre voturile valabile primite în scris, cu privire la propunerea de intrare în faliment a
debitorului, în procedura generală.
Spre deosebire de reglementarea cuprinsă în Legea nr.64/1995, prezenta lege cuprinde doar
planul de reorganizare a activităţii debitorului, nu şi planul de lichidare.

Legea nr.85/2006 recunoaşte dreptul de a propune un plan debitorului, administratorului judiciar
şi creditorilor.
Planul cuprinde anumite elemente, diferenţiate în funcţie de obiectul planului de reorganizare.
În primul rând, planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare a activităţii
debitorului, luând în considerare posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare
disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.
În al doilea rând, planul de reorganizare trebuie să prevadă modalităţile de lichidare, totală sau
parţială, a pasivului debitorului. Planul va menţiona tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate
(pentru care se prevede o modificare a creanţei ori a condiţiilor de realizare), precum şi despăgubirile
ce ar urma să fie oferite tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea ce ar fi primită prin
distribuire în cazul aplicării procedurii insolvenţei.
În al treilea rând, planul de reorganizare trebuie să cuprindă măsurile adecvate pentru realizarea
obiectivelor sale.
Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene de îndeplinire.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani calculaţi de la data confirmării
planului.

După elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalităţile reglementate de Legea
nr.85/2006.
a) Depunerea şi comunicarea planului
Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi la registrul
oficiului comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prin administratorul special,
administratorului judiciar şi comitetului creditorilor.
b) Admiterea planului de către judecătorul-sindic
Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul, debitorul şi
administratorul.
După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge planul propus.
c) Publicitatea privind planul
După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune publicarea unui anunţ privind propunerea
planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
d) Votarea planului de către creditori
După admiterea planului, judecătorul-sindic dispune convocarea creditorilor.
Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl poate
exercita în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
În vederea protejării intereselor creditorilor, art.100 din Legea nr.85/2006 stabileşte următoarele
categorii distincte de creanţe, care votează separat:
- creditorii cu creanţe garantate;
- creditorii bugetari;
- creditorii chirografari pentru creanţele izvorâte din contractele de furnitură fără de care
activitatea debitorului nu se poate desfăşura;
- ceilalţi creditori chirografari.
Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat
de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
Confirmarea planului. Legea prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de reorganizare
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre
cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca
minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoria
cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
82
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament
corect şi echitabil prin plan.
Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.
În cazul când nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan a expirat,
judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului.
Dacă un plan de reorganizare a fost confirmat de către judecătorul-sindic, acest plan trebuie pus
în aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pe cale de consecinţă, plăţii creanţelor
creditorilor.
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.
Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi drepturile
creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevăzut în plan.
Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea activităţii.
Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt menite să ducă la
însănătoşirea activităţii debitorului şi implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor
creditorilor.
În urma confirmării unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusă de
administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar.
În cursul reorganizării, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul
judiciar, trebuie să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte privind desfăşurarea activităţii.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune începerea procedurii
falimentului.
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bani a bunurilor
din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.

Art.107 din Legea nr.85/2006 prevede următoarele cazuri în care se poate decide intrarea în
procedura falimentului:
- debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
- debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a
procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-
sindic;
- nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, sau
nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
- debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori
planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin
planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi
averii sale;
- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea
debitorului în faliment.

Judecătorul-sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului prin încheiere şi dispune:
- ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în cazul procedurii
simplificate, confirmarea în calitate de lichidator al administratorului judiciar şi stabilirea atribuţiilor ce
le revin;
- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către lichidator,
împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii;
- notificarea intrării în faliment.
Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile administratorului judiciar încetează.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.
Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale, dreptul de administrare a
averii debitorului aparţine lichidatorului.
83
În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în faliment, lichidatorul va
trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista întocmită de debitor/administrator, debitorului
şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole, unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Prin notificare se comunică:
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului,
născute după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabelului suplimentar;
- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născute după data deschiderii
procedurii şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat.

Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune luarea unor
măsuri: stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor din averea debitorului, inventarierea şi
conservarea bunurilor din averea debitorului.
În înţelesul Legii nr.85/2006, prin averea debitorului se înţelege totalitatea bunurilor şi drepturilor
patrimoniale ale acestuia, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, care pot face obiectul unei
executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă (art.3 din lege).
Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în lista bunurilor
debitorului.
Pentru a se asigura condiţiile lichidării lor, bunurile din averea debitorului vor fi sigilate.
Dacă inventarierea se poate realiza într-o singură zi, lichidatorul va proceda imediat la
inventariere, fără a aplica sigiliile.

În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor, bunurile din
averea debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prin vânzarea lor, în condiţiile
legii.
Legea nr.85/2006 prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de către
lichidator sub controlul judecătorului-sindic.
Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de îndată după
finalizarea inventarierii bunurilor debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un cumpărător deja identificat, sau
fără cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu se realizează, bunurile vor fi vândute la licitaţie, în
condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă.
Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri asupra cărora creditorii
au anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau alte garanţii reale). În acest caz, potrivit
principiilor dreptului comun, creditorul titular al unei garanţii reale este îndreptăţită să fie satisfăcut cu
prioritate din suma de bani obţinută din vânzarea bunului care a făcut obiectul garanţiei sale reale.

După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adică au fost prefăcute în bani, urmează
distribuirea sumelor realizate între creditori.
În vederea repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să întocmească un
raport asupra operaţiunilor de lichidare şi un plan de distribuire a sumelor de bani între creditori.
În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea stabilită de art.123
din Legea nr.85/2006.
După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un raport final, împreună
cu un bilanţ pe care le supune judecătorului-sindic.
Sumele de bani nereclamate, în termen de 90 de zile, de către creditorii îndreptăţiţi, vor fi depuse
de către lichidator la bancă, în contul patrimoniului debitorului. Extrasul de cont se depune la tribunal.
Aceste sume de bani pot fi folosite în condiţiile art.4 alin.(4) din lege.

a) Închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării judiciare, fie prin
reorganizarea activităţii, fie prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului, realizată pe bază de
plan va fi închisă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate prin planul confirmat.
84
Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită nerealizării obiectivelor sale,
devine procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca procedură de faliment.
b) Închiderea procedurii falimentului
Procedura falimentului va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-sindic a raportului final şi
după ce toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate
au fost depuse la bancă.
Procedura se închide chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în
întregime, dacă creanţele creditorilor au fost complet acoperite prin distribuţiile făcute.
c) Închiderea procedurii rămasă fără obiect
Procedura se închide dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a
creanţelor se constată că nu s-a depus nici o cerere din partea creditorilor.

În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a
finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.

a) Descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale.
Din moment ce procedura insolvenţei a fost închisă, judecătorul-sindic se consideră descărcat de
îndatoririle şi de responsabilităţile sale privind procedura în cauză. De aceeaşi descărcare de
răspundere beneficiază administratorul şi lichidatorul.
b) Descărcarea debitorului de obligaţiile anterioare
Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe
care le avea înainte de intrarea în faliment.
Prin urmare, închiderea procedurii de faliment operează, în temeiul legii, o liberare a debitorului
de obligaţiile anterioare intrării în procedura falimentului. De această iertare legală beneficiază numai
debitorul persoană fizică şi numai pentru obligaţiile anterioare intrării în faliment care nu au plătite în
cadrul procedurii falimentului, datorită insuficienţei fondurilor.
Soluţia legii este menită să-i acorde debitorului persoană fizică şansa unui nou început în
activitatea comercială.
Debitorul persoană fizică nu beneficiază de descărcare în cazul când a fost găsit vinovat de
bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.
În concepţia Legii nr.85/2006, procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv; ea nu urmăreşte

să îl sancţioneze pe debitorul aflat în dificultate căruia i s-a aplicat procedura reorganizării judiciare şi
a falimentului.
În mod excepţional, Legea nr.85/2006, reglementează o răspundere în cazurile în care, prin
faptele lor, anumite persoane au dus la insolvenţa debitorului ori au săvârşit anumite infracţiuni.
Această răspundere este o răspundere civilă şi o răspundere penală.

Potrivit art.138 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului
debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor
de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă
persoană care a contribuit prin fapta sa la ajungerea debitorului în această situaţie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere civilă; ea este
o răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei încălcate.
Răspunderea persoanelor menţionate constă în suportarea unei părţi din pasivul societăţii.
Determinarea legăturii cauzale între faptele săvârşite de aceste persoane şi insolvenţă, precum
şi a părţii de pasiv pe care ele trebuie să o suporte, sunt probleme greu de rezolvat, ceea ce face
dificilă angajarea răspunderii persoanelor menţionate.
Administratorii, directorii şi cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului, dacă au contribuit
la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prin una dintre următoarele fapte:
- au folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte societăţi;
- au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii;
85
- au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit societatea la
încetarea de plăţi;
- au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea;
- au deturnat sau au ascuns o parte din activul societăţii sau au mărit, în mod fictiv, pasivul
acesteia.
Răspunderea persoanelor mai sus menţionate se decide prin hotărârea judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmează a fi suportată de
administratorii, directorii şi cenzorii vinovaţi de starea de insolvenţă a debitorului. Această parte de
pasiv, care reprezintă „prejudiciul”, trebuie să fie rezultatul faptelor ilicite săvârşite de persoanele în
cauză.
Sumele de bani obţinute prin angajarea răspunderii administratorilor, directorilor şi cenzorilor vor
intra în averea debitorului. Destinaţia lor este diferită: în cazul reorganizării, sumele sunt folosite
pentru completarea fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în cazul falimentului,
pentru acoperirea creanţelor creditorilor.

Potrivit legii, persoanele vinovate de săvârşirea unor fapte grave, incriminate de lege ca
infracţiuni, răspund penal. Această răspundere se angajează în condiţiile Legii nr.85/2006.
Exemple de subiecte
1) Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei;
2) Atribuţiile judecătorului sindic;
3) Administratorul judiciar;
4) Lichidatorul;
5) Administratorul special;
6) Efectele deschiderii procedurii insolvenţei;
7) Planul de reorganizare;
8) Cazurile de aplicare a procedurii falimentului;
9) Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei;
10) Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei.
Exemplu de subiect tip grilă:

Debitorul aflat în insolvență:
a) poate opta cere introducerea sa direct în procedura falimentului;
b) poate opta în orice situație pentru procedura reorganizării judicare;
c) nu poate fi obligat să plătească datoriile sale scadente.
Bibliografie:
86
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
STANCIU D. CĂRPENARU – Tratat de Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012;
VASILE NEMEȘ – Drept Comercial, Editura Hamangiu, București, 2012;
SMARANDA ANGHENI, MAGDA VOLONCIU, CAMELIA STOICA, Drept comercial, ediţia 4, Ed. CH
Beck, Bucureşti, 2008;
GHEORGHE PIPEREA, Drept commercial, vol. I și vol. II, Editura C.H.Beck, București, 2008;
I.L. GEORGESCU – Drept comercial român, Editura SOCEC, Bucureşti 1946, vol.I
I.N. FINŢESCU – Curs de drept comercial, vol.I, Bucureşti 1929
P. PORUŢIU – Tratat de drept comercial, vol.I, Editura Universităţii Cluj 1945
O. CĂPĂŢÂNĂ – Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti 1991
I. TURCU – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol.I şi II, Editura Lumina Lex 1998
I. TURCU – Legea procedurii insolvenţei. Comentarii pe articole, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2007
87

Drept Comercial Roman Vasile Nemes PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial Roman Vasile Nemes PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stanciu D.

Drept comercial român

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Stanciu D. Cărpenaru, Vasile Nemeş,

Drept comercial român

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4

II. Regulile comune aplicabile oricărei societăţi comerciale

III. Regulile speciale privind anumite forme ale societăţii comerciale

Unitatea de învăţare nr. 5

Unitatea de învăţare nr. 6.

Unitatea de învăţare nr. 7.

Obiectivele unităţii de învăţare

1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial

Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie un ansamblu de

2. Izvoarele dreptului comercial

Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de organizare a

Obiectivele unităţii de învăţare

1. Concepțiile privind întreprinderea

1.2. Caracteristicile intreprinderii comerciale.

1.3. Formele întreprinderii.

2.2. Caractere întreprinderii comerciale.

2.3. Actele juridice comerciale – aferente exploatării unei întreprinderi.

3.2. Caracteristicile întreprinderii civile.

Exemple de subiecte de sinteză

Exemplu de test de tip grilă

Obiectivele unităţii de învăţare

1. Noţiunea și concepțiile privind comerciantul

2.2. Comercianții persoane juridice

4. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale

4.3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale

5.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale

5.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

6.1. Definiţie şi natură juridică

6.2. Elementele fondului de comerţ

6.3. Actele juridice privind fondul de comerţ

Exemple de subiecte de sinteză

Exemplu de test de tip grilă

II. Regulile comune aplicabile oricărei societăţi comerciale

III. Regulile speciale privind anumite forme ale societăţii comerciale

Obiectivele unităţii de învăţare

II. Regulile comune aplicabile oricărei societăţi comerciale

1. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale

1.3. Formele societăţii comerciale

2. Constituirea societăţilor comerciale

2.2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale

2.3. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale

2.4. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii comerciale

2.5. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţilor comerciale

2.6. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

3. Funcţionarea societăţilor comerciale

Societatea comercială funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală, administratorii şi

3.1. Adunarea generală

3.2. Administratorii societăţii

3.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale

4. Modificarea societăţilor comerciale

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţii

4.1. Condiţiile generale ale modificării actului constitutiv

4.2. Mărirea capitalului social

4.3. Reducerea capitalului social

4.4. Prelungirea duratei societăţii