Evoluția spațiului românesc între secolele IX-XIV

Elaborați, în aproximativ 4-5 pagini, o sinteză despre Evoluția spațiului

românesc între secolele IX-XIV, având în vedere:
1. precizarea cadrului extern în care evoluează spațiul românesc;
2. menționarea a 5 autonomii locale existente în spațiul românesc;
3. menționarea a doi factori interni care au favorizat evoluția spre o
structură unitară a formațiunilor politice românești extracarpatice;
4. prezentarea a două fapte istorice care au dus la întemeierea statelor
medievale românești extracarpatice;
5. precizarea a două acțiuni/fapte istorice care au dus la consolidarea statelor
românești extracarpatice.

Evoluția spațiului românesc între secolele IX-XIV

Între secolele VII-IX, forma de organizare specifică a spațiului românesc

este reprezentată de obștea sătească. Ca și instituție colectivă, ea are la bază
proprietatea comună asupra pământului, organizarea colectivă asupra muncii,
conducerea și răspunderea comună. La începuturile ei, obștea se bazează
depinde de o decizie colectivă, numită Sfatul (Adunarea) satului, însă, cu
timpul, această decizie se individualizează și este atribuită unor anumiți
membri, numiți în documente: jupân, cneaz și voievod. În acest fel, procesul de
maturizare politică cunoaște o nouă etapă, desfășurată însă pe fundalul
continuității elementului autohton, fapt pentru care Nicolae Iorga numește
aceste structuri Romanii Populare.

1
 Formarea societății feudale românești prin încheierea procesului etnogenezei
românilor creează condiții favorabile pentru nașterea, după secolul IX, al
primelor formațiuni politice din Transilvania. Evoluția spre stat a acestor entități
a fost favorizată de apariția unor conducători locali, conducătoare de obști
sătești, cât și de dorința autohtonilor de înlăturare a pericolului venit din partea
atacurilor populațiilor migratoare. Cel mai mare pericol extern a venit, conform
cronicii Gesta Hungarorum a notarului anonim – Anonymus – al regelui Bela al
III-lea, din partea ungurilor. Procesul de pătrundere a triburilor maghiare în
Transilvania a durat 3 secole și a avut loc de-alungul a mai multe etape.
Formațiunile politice care au opus rezistență intrării ungurilor în Transilvania au
fost: voievodatul lui Menumorut (în Crișana, cu capitala la Biharea),
voievodatul lui Gelu (în Podișul Transilvaniei, cu capitala la Dăbâca) și
voievodatul lui Glad (în Banat, cu capitala la Cuvin).
Începând cu secolul XI, regalitatea maghiară își continuă expansiunea la sud
și răsărit de carpați, unde are să întâlnească și alte state românești pe care va
încerca și va reuși să le aducă sub puterea ei, în diferite grade de dependență.
Este precizat astfel voievodatul lui Gyla, un urmaș al lui Gelu, care intră în
conflict cu regele Ungariei, Ștefan cel Sfânt (997-1038), datorită refuzului său
de a trece la religie catolică. Mai mult de atât, o cronică medievală, intitulată
Legenda Sfântului Gerard, îl menționează pe Ahtum, un urmaș al lui Glad,
voievod al Banatului și conducător al unei armate puternice. În calitatea sa de
stăpânitor local, el îndrăznește să înfrunte autoritatea regelui Ungariei, vămuind
sarea transportată de supușii acestuia cu plutele pe Mureș, spre Ungaria.
Rezistența românilor transilvăneni este înfrântă de regii unguri cu ajutorul
unor populații străiune, formate din sași, secui și ordinul cavalerilor teutoni.
Secuii se așează inițial în părțile vestice ale zonei (în Crișana), iar ulterior
înaintează, la începutul secolului XII, până în sud-estul Transilvaniei. Ei au un
rol monumental în apariția vieții urbane în voievodatul transilvănean, dând
naștere unor orașe precum Bistriția, Brașov, Sibiu și Sighișoara.

2
 Nu doar aducerea unor populații străine în spațiul transilvănean a fost
principalul obiectiv al regalității maghiare. Ea s-a preocupat, mai ales, de
organizarea administrativă a Transilvaniei în comitate, scaune și districte.
Românii din Transilvania au păstrat pentru mult timp vechea așezare de țări,
fiind constituiți din punct de vedere social în obști sătești. Astfel, documentele
vremii pomenesc de Terra Blachorum (Țara Românilor), de Țările Oașului,
Lăpușului, Sălajului, Făgăraș, Zarand, Hațeg, etc.
Statutul românilor din Transilvania avea să se înrăutățească din ce în ce mai
mult. În 1366, eliberarea decretului regal al lui Ludovic cel Mare obliga
recunoașterea statutului nobiliar de apartenență la confesiunea catolică. Mai
mult de atât, în Evul Mediu, cele trei națiuni privilegiate (secuii, sașii și
maghiarii) înființează, după răscoala de la Bobâlna, o alianță politică cunoscută
în istorie sub numele de Unio Trium Nationum.
În paralel cu procesul de formare al Transilvaniei, are loc și procesul de
întemeiere al Țării Românești. Încercările regalității maghiare de a-și extinde
stăpânirea asupra teritoriilor românești de la sud de Carpați a oferit prilejul
formațiunilor prestatale, în colaborare cu unii români din Transilvania, să
întemeieze un stat propriu.
În urma invaziei tătaro-mongole din 1241-1242, Ungaria este determinată să
încerce o nouă politică de colonizare asupra Banatului și sud-vestului
Transilvaniei. Prin urmare, realitățile social politice dintre Carpați și Dunăre
sunt amintite în Diploma dată de către regele Ungariei, Bela al IV-lea,
Cavalerilor Ioaniți, în urma căreia, ultimii menționați obțin Banatul și toată
Cumania. Având misiunea de a proteja aceste teritorii împotriva atacurilor
tătare, Diploma menționează formațiunile politice românești sub forma
cnezatelor și voievodatelor din spațiul carpato-dunărean: Țara Severinului
(cuprindea partea sudică a Banatului și cea vestică a Olteniei), voievodatul lui
Seneslau (includea Țara Hațegului, adică sud-vestul Transilvaniei, și Nordul
Olteniei, adică Depresiunea Târgu-Jiu), voievodatul lui Litovoi (situat între Țara

3
Făgărașului și Muntenia, în regiunea Argeșului). Mai existau și două cnezate: al
lui Ioan, localizat ipotetic între Jiu și Olt, cel mai probabil în sudul Olteniei, și al
lui Farcaș, centrat între cele două voievodate.
În cea de-a doua jumătate a secolului XIII, se manifestă din partea
formațiunilor politice tendința de a se emancipa de sub suzeranitatea maghiară.
O primă astfel de încercare este desăvârșită de către voievodatul lui Litovoi, în
jurul anilor 1277-1279. Ca urmare a luptelor ce vor urma, Litovoi este înfrânt și
ucis, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier și este nevoit să plătească o sumă
foarte mare de bani.
Între 1284-1285 are loc o a doua invazie tătaro-mongolă. Aceasta, cât și
încercările regalității maghiare de a-l readuce la ascultare pe voievodul
Transilvaniei, determină o parte dintre români să treacă Carpații și să se
stabilească la Câmpulung, sub îndrumarea voievodului semilegendar Radu
Negru. Descălecatul din Transilvania se explică prin dorința românilor de a
scăpa de sub rigorile procesului de feudalizare al nobilimii maghiare, dornică de
a le lua pământurile și de a începe un proces de aservire a țărănimii române.
Unificarea teritoriilor dintre Dunăre și Carpați s-a realizat în timpul lui
Basarab, care anexează teritoriului său Banatul de Severin, reușind să fie
recunoscut de către ceilalți stăpânitori locali drept mare voievod și domn.
Politica de autonomie a lui Basarab a stârnit dorința regelui maghiar, Carol
Robert de Anjou, de a-l pedepsi pe domnul român. Astfel, Carol organizează o
expediție de înlăturare a lui Basarab I, soldată cu înfrângerea regelui maghiar la
Posada, în 1330. Această victorie a consacrat independența Țării Românești și a
favorizat dezvoltarea țării.
Sub urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), se continuă
eforturile de consolidare politică a domniei în Țara Românească. Cu aprobarea
patriarhului de la Constantinopol, el înființează în 1359, la Curtea de Argeș,
prima Mitropolie a Țării Românești, punând bazele organizării Bisericii la sud
de Carpați.

4
 Fiul său, Vladislav Vlaicu (1364-1377), s-a preocupat de organizare
instituțiilor statului, a înlesnit dezvoltarea comerțului (restabilind vechile
privilegii comerciale pentru negustorii din Brașov), a bătut cea dintâi monedă, a
trecut cu pricepere peste conflictele militare, politice și religioase împotriva
regelui Ludovic I, ba chiar a reușit să respingă un prim atac otoman la Dunărea
de Jos.
Al doilea stat românesc, Moldova, a luat naștere prin unificarea
formațiunilor teritoriale dintre Milcov, Putna, Siret și Carpați.
O serie de izvoare narative, menționează la începutul secolului XI, existența
unor formațiuni teritoriale denumite țări. Documentele externe de la începutul
secolului XII vorbesc despre Cumania, apoi despre Tartaria, scoțând în evidență
prezența negustorilor cumani și tătari la răsărit de Carpați.
Cele dintâi organizații teritoriale sun atestate în nordul Moldovei, la
începutul secolului XIII, unde este amintită o Țară a Românilor (Wlachenland)
de către cronicele germane și polone. Mai mult de atât, un act emis de
cancelaria papală la data de 4 octombrie 1332 amintește de existența unor
puternici ai locului, probabil cnezi sau voievozi, care doresc să pună stăpânire
pe bunurile episcopatului catolic al Milcovei.
Unificarea formațiunilor teritoriale de pe teritoriul Moldovei este strâns
legată de încercările regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, de a respinge invaziile
tătare. În acest context are loc descălecatul lui Dragoș, voievodul românilor din
Maramureș, care organizează o marcă de apărare împotriva invaziilor tătare, cu
centrul la Baia și mai apoi la Siret. Dependența lui Dragoș și a urmașilor lui de
coroana maghiară a determinat reacția elitelor locale, care doreau să își obțină
independența. În acest context, are loc al doilea descălecat din Maramureș,
organizat de Bogdan I, în anul 1359, cu ajutorul boierilor moldoveni potrivnici
regelui Ungariei. Încercările lui Ludovic cel Mare de a-l înlocui pe Bogdan cu
un domn supus coroanei Sfântului Ștefan s-au soldat cu un eșec din partea
forțelor maghiare.

5
 Astfel, sub urmașii lui Bogdan, respectiv Lațcu, Petru I Mușat și Roman I,
în Moldova se consolidează instituțiile statului, se dezvoltă viața economică și
se înfăptuiește unificarea deplină. Petru Mușat (1375-1391) reușește să
întemeieze Mitropolia Ortodoxă de la Suceava (recunoscută oficial de patriarhul
Constantinopolului tocmai în timpul lui Alexandru cel Bun), unde avea să mute
și capitala Moldovei. Succesorul său, Roman I (1391-1393/4) realiează
unificarea tutorială, intitulându-se în 1391 domn al țării Moldovei, de la munte
și până la mare.
În opinia mea, formarea statelor medievale românești a reprezentat rezultatul
dorinței românilor de pretutindeni de înfăptuire a unificării teritoriale. Acest
proces a fost manifestat, în special, din cauza nevoii de apărare împotriva
atacurilor migratoare, care erau din ce în ce mai dese, dar și datorită originii,
tradițiilor și limbii comune.
Așadar, întemeierea statelor medievale românești a reprezentat un prim pas
către formarea statului român modern. Această realitate istorică a contribuit atât
la conservarea independenței statale, într-o oarecare măsură, de-alungul
timpului, cât și la păstrarea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor de origine latină.