Tema 2, Dezvoltarea sistemului de drept în Egiptul Antic

În prezent ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic. Ceea ce cunoaştem
despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza fragmentelor păstrate în lucrările autorilor antici
egipteni.
Diodor atribuie alcătuirea primelor legi scrise legendarului faraon Menes (3 000 î. Cr.), iniţiatorul
primei dinastii domnitoare a Egiptului, în literatura egipteană antică există dovezi a unei activităţi
active şi a cîtorva faraoni care au urmat după Menes.
Deşi practic nu există izvoare pentru o sistematică caracterizare a dreptului de proprietate, totuşi
careva trăsături generale pot fi stabilite.
Se poate vorbi de următoarele forme de proprietate:
a) Proprietatea statului - ceasta avea rolul de a asigura rezerva de stat pentru situaţiile excepţionale,
în caz de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre etc.
b) Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale, compusă din moşii uriaşe, ateliere de tot
felul în care se produceau bunurile, clădiri, palate, morminte, livezi de pomi şi vii, cirezi nesfîrşite
de animale mari şi mici.
c) Gospodăriile regale i se opunea averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea
acestora s-a format din donaţiile regale şi au devenit proprietate personală, astfel aristocraţia putea
să o folosească după bunul plac. Vitele ca şi pămîntul puteau fi donate sau transmise prin
succesiune.
d) Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale. Mai tîrziu casa regală le
transformă aceste posesiuni în moşii, vite, păsări şi cantităţi mari de argint, metale preţioase etc.
e) Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rînd care stăpîneau pămînturile în obşte, în ceea ce
priveşte pămînturile obştilor şi acestea au început să fie transformate în proprietate privată.
Pămînturile care se aflau mai sus de revărsarea Nilului şi respectiv după hotarele obştilor puteau fi
desţelenite, folosind munca robilor, reuşind să le facă utile pentru agricultură şi creşterea vitelor.
Aceste pămînturi constituiau proprietatea privată a ţăranilor care le prelucrau, adică nu erau
proprietatea obştească. Ţăranii foarte săraci nu posedau pămînt şi erau nevoiţi să ia în arendă de la
latifundiari sau de la temple, cu obligaţia unei plăţi de a zecea parte din recolta anuală pentru
cultivarea cerealelor şi a şasea parte pentru vii şi livezi.
Relaţii conjugale şi familiale: Se ştie că în epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima
căsătoria între ambii soţi, în cele mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora
era considerată ruşinoasă şi constituia o dovadă de egoism.
Zestrea soţiei constă din bunuri diverse, mobilier, veşminte, uneori vite, valoarea ei fiind calculată
nu în bani, ci în măsuri de metal preţios. Această zestre îi rămînea soţiei, soţul avea drept de
folosinţă. Zestrea trebuia să fie înapoiată de către soţ, dacă se ajungea la divorţ din vina sa, lucru
care era prevăzut în contract.
Dreptul Egiptean cunoştea moştenirea pe cale: legală şi prin testament. Moştenitori legitimi erau
copiii de ambele sexe, împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, dar fiul mai mare lua ceva mai
mult, în schimb era obligat să se ocupe de funeraliile tatălui. Uneori fratele mai mic devenea
administratorul sau slujitorul fratelui mai mare. Succesiunea pe cale testamentară nu este cunoscută
decît într-o epocă tîrzie, căci testamentul a fost introdus de greci şi romani. Putea lăsa testament atît
soţul cît şi soţia. Într-un document ajuns pînă azi se spune că moştenitorul testamentar, numit fără a
se ţine cont de moştenitorul legal, trebuia să fie întărit de trei martori de încredere.
Morala şi religia egipteană cereau de la fecior supunerea ireproşabilă tatălui sau şefului familiei.
Dr. penal. Cele mai mari crime se considerau atentatele la sistemul de stat şi cel social:
1. Trădarea de stat
2. Complotul
 3. Rebeliunile
4. Divulgarea secretelor de stat
5. Crimele cu caracter religios (uciderea animalelor sfinte).
Crimele asupra personalităţii (omorul sau profanarea de mormînturi), infracţiunile patrimoniale
(furtul, înşelăciunile la cîntar), infracţiunile contra onoarei persoanei (violul, adulterul) se pedepseau
foarte aspru. Pedepsele aspre aveau drept scop înspăimîntarea populaţiei, foarte des se aplica
pedeapsa cu moartea; se mai aplicau diverse mutilări (tăierea nasului, urechilor, limbii) sau bătaia cu
băţul.
Procesul de judecată: Ca şi celelalte funcţii, justiţia era înfăptuită de rege, în practică, regele
însărcina cu această misiune pe vizir, care a avut întotdeauna printre atribuţiile sale şi pe cea de a
face dreptate în rîndurile supuşilor săi.
Procesele judiciare asupra cazurilor penale şi civile se petreceau asemănător prin depunerea plîngerii
pătimaşului. Pătimaşul urma să indice în plângere sancţiunea (pedeapsa), care la viziunea lui urma
să se aplice infractorului, precum şi mărimea recompensei ce i se cuvine. Părţile aveau libertate
deplină, indicînd în cereri părerea lor. Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin
jurămînt. Hotărîrea, însă, era luată de judecător fără a fi motivată.

DREPTUL FAMILIEI SI DREPTUL SUCCESORAL

Ca şi dragostea pentru Egipt, dragostea pentru familie era una din trăsăturile caracteristice ale
egiptenilor. Dorinţa de a se uni prin căsătorie este exprimată în poeziile de dragoste şi civilizaţia
egipteană este una din puţinele la care căsătoria nu se limita la un simplu contract impus de datini, în
societatea egipteană, familia ocupa un loc important, grupările familiale erau înscrise la serviciul de
stat, şi conform datinilor fiul moştenea de la tatăl său atît profesia, cît şi terenurile deţinute de el.
Totuşi regele era proprietarul absolut al pămîntului şi putea schimba meseria unei linii familiale, aşa
cum fiul, dacă dorea, putea să opteze pentru o ocupaţie diferită de cea a tatălui său. întreaga familie
(soţie, copii, rude de diferite grade) constituiau o echipă ce lucra într-o anumită meserie şi statul îi
recunoştea întîiul născut (indiferent de sexul său) autoritatea asupra rudelor sale, făcîndu-1
responsabil de bunul mers al muncii şi de plata impozitelor.
Familiile înstărite aveau uneori sclavi, însă de cele mai multe ori slujitorii erau liberi. Marii
dregători puteau avea un personal numeros: paharnici (ubau), care îşi serveau stăpînii la masă, dar
care puteau fi în acelaşi timp şi adevăraţi confidenţi; shemsu, purtătorii sandalelor, servitori
însărcinaţi să poarte rogojina pe care se aşeza stăpînul lor atunci cînd acesta îşi vizita domeniile,
intendenţi.
"Dacă eşti înţelept, spunea Ptahhotep, zideşte-ţi o casă şi întemeiază un cămin." Se pare că aceasta
era dorinţa generală a egiptenilor. Libertatea de care se bucurau tinerii le îngăduia să facă cunoştinţă
şi să-şi găsească perechea fără sprijinul părinţilor, care de cele mai multe ori se mulţămeau doar să
aprobe alegerea făcută de copiii lor. însă această libertate nu ducea nicidecum Ia depravare;
sentimentele tandre şi manifestările de dragoste ating în Egipt cea mai aleasă expresie.
Se pare că ceremoniile nupţiale nu aveau o însemnătate prea mare, căci nu s-a găsit nici o relatare a
vreuneia şi nici vreun indiciu că acest eveniment ar fi fost marcat prin vreun ceremonial religios sau
vreun act oficial. Se ştie doar că soţia aduce soţului o zestre mai mult sau mai puţin bogată, iar
mirele dădea de obicei daruri. În epoca elenistă, înzestrarea miresei ajunsese o practică generală, cu
caracter de contract, sau era chiar legalizată. Zestrea constă din bunuri diverse, mobilier, veşminte,
uneori vite, valoarea ei fiind calculată nu în bani, ci în măsuri de metal preţios. Această zestre
trebuia să fie înapoiată de către soţ, dacă se ajungea la divorţ din vina sa, lucru care era prevăzut în
contract.
În cele mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora era considerată ruşinoasă
şi constituia o dovadă de egoism. Se ştie că în epoca tardivă se încheia un fel de contract care
legitima căsătoria, şi este de presupus că acest lucru a fost practicat chiar şi mai de mult. Căsătoriile
consangvine constituiau o excepţie în Egiptul Antic, totuşi ele au fost practicate de Ptolemei, în
timpul căruia se obişnuia, nu numai în familie regală, dar chiar şi în cazul unor persoane private, ca
fratele să se căsătorească cu sora sa. Dar în perioadele mai vechi numai anumiţi regi s-au căsătorit cu
o soră sau cu o fiică a lor. Poligamia a fost practic inexistentă. Regii aveau la dispoziţie deseori un
harem, în care se găseau câteodată sute de femei, fiice ale regilor din ţările vecine sau ale nobililor
egipteni, dar nu exista decît o singură mare soţie regală, mai rar două. În ceea ce priveşte familiie
particularilor se cunosc doar foarte rare cazuri de bigamie oficială. Destul de frecvent bărbatul pe
lîngă soţia legală, mai avea una sau mai multe concubine, însă nici ele nici copii pe care eventual îi
aveau nu beneficiau de nici un drept legal. Dar ca regulă generală egipteanul de rînd nu avea decît o
nevastă şi textele ne vorbesc despre el ca de un soţ grijuliu şi fidel. Erau cunoscute şi căsătoriile de
probă pe un timp oarecare. Căsătoria este îngăduită între frate şi soră; această situaţie ţine şi în epoca
romană.
Puţine dintre civilizaţiile antice au acordat femeii o situaţie atît de bună ca cea de care se bucura
femeia egipteană, toate informaţiile ne arată că ea a jucat un rol foarte important în societate. Din
punct de vedere legal, femeile aveau numeroase drepturi, care nu puteau fi încălcate de nimeni, mai
ales dacă era vorba de o femeie măritată. Uneori succesiunea se făcea pe linie maternă şi foarte
adesea copii purtau numele mamei, numele tatălui neavînd decît o importanţă secundară. Liberă să
meargă oriunde dorea, femeia egipteană îşi avea uneori propriul ei apartament, cd puţin atunci cînd
locuia într-o casă mare. Ocupaţiile sale erau variate.
În Egipt femeia era într-adevăr tovarăşa soţului său. Administra averea împreună cu el, iar uneori
chiar îi dădea sfaturi; astfel, regina Tiy, mama hri Akhnaton, pentru a da decît un singur exemplu, a
jucat un rol important în politică.
Totuşi nu întotdeauna femeia este vorbită de bine, ea este adeseori prezentată ca un personaj
nestatornic şi perfid, învăţăturile sînt foarte circumspecte în ceea ce priveşte femeia. „Fii foarte
rezervat în relaţiile cu femeile. Nimic nu iese bine atunci cînd se amestecă ele", recomanda
Ptahhotep. însă pe lîngă „stăpînă a casei" şi mai presus de aceasta femeia este şi mamă.
Egiptenilor le erau dragi copiii şi de aceea naşterea era un prilej de bucurie, mai ales dacă era vorba
de un băiat, în jurul leagănului se adunau cele şapte Hathor, care îi dăruiau pruncului o soartă
fericită sau nefericită. Dar pe lîngă această acţiune divină, în ceea ce privea evenimentele simple ale
vieţii omeneşti, un horoscop precis determina, în funcţie de data naşterii, destinul copilului. Numele
pe care i-1 punea moaşa era elementul cel mai de seamă al acestui eveniment.
Egiptenii se caracterizau prin dragostea purtată copiilor, pe care preferau să-i crească în familii şi să-
i ferească de primejdii. Din punct de vedere religios, era necesar să ai un băiat, căci numai fiul era în
măsură să asigure ceremonia ofrandelor pentru tatăl său decedat.
Lipsa copiilor era considerată o nenorocire, care era contracarată prin adopţie.
Copilul începea să fie educat în familie de la o vîrstă fragedă. Dacă urma să devină scrib, era trimis
la şcoală, dacă nu, el învăţa o meserie de la tatăl său. Gimnastica şi înotul făceau parte din
programul de educaţie. Copilul învăţa nu numai regulile morale, ci şi pe cele ale vieţii de societate,
respectul faţă de cei mai în vîrstă şi ierarhia socială. Trebuia să nu pierzi timpul degeaba, nici să nu
deranjezi pe alţii, să păstrezi în tine ceea ce ştii, să nu vorbeşti prea mult şi să fii maestru în arta
conversaţiei; să te fereşti de certuri şi de beţie, să faci daruri prietenilor şi cînd te afli într-o casă
străină să nu te uiţi la femei. Se poate vedea că regulile de bună-purtare ale egiptenilor nu se
deosebeau prea mult de cele care ar trebui să fie respectate şi de noi.
În ceea ce priveşte epocile mai timpurii, există foarte puţine informaţii asupra problemei divorţului.
Se pare totuşi că pe atunci adulterul nu era un motiv de divorţ; pe de o parte bărbatul avea dreptul
să-şi aducă concubine în casă, dar, dacă pentru femei problema se punea cu totul altfel, în Povestea
celor doi fraţi, Anupu îşi omoară soţia adulteră şi aruncă trupul ei la cîini. Totuşi, datorită formelor
de proprietate care au apărut în Regatul de Mijloc, a devenit necesară intervenţia legii în chestiuni
legate de divorţ pentru apărarea averii şi a moştenirilor care revenea copiilor. Se pare însă că se
recurge doar la contract sau la dreptul cutumiar atunci cînd se punea problema partajului.
Dreptul nu intervenea în reglementarea acestor probleme cu caracter privat în acest caz acţiona
numai dreptul contractual, adică sarcina tribunalului era doar de a face să fie respectate clauzele
contractelor încheiate între soli cu prilejul căsătoriei, care erau la libera alegere a părţilor. Totuşi, se
pare că deşi legea nu intervenea în modul în care erau concepute aceste contracte, ele erau
influenţate de mentalitatea epocii, într-adevăr, din epoca saită şi pînă la mijlocul perioadei de
dominaţie a Lagizilor numai bărbatului avea dreptul să divorţeze De aceea femeia îşi apăra
drepturile prin contracte care făceau ca divorţul să fie foarte împovărător pentru soţ: îşi stabilea o
zestre fictivă, pe care soţul trebuia să o restituie în caz de divorţ şi la care acesta trebuia să adauge o
pensie care era prevăzută în contractul de căsătorie; pe lîngă aceasta, el putea fi obligat să plătească
o amendă şi averea sa era ipotecată pentru sumele revendicate de soţie şi pentru a acoperi valoarea
amenzii, care era de asemenea, prevăzută în contract, în sfîrşit soţul trebuia să cedeze averea fiului
mai mare, tară îndoială pentru a se putea şti cu siguranţă că pensia va fi achitată în fiecare an .în
epoca următoare, dispoziţiile contractuale sunt aceleaşi, dar soţia îşi rezervă şi ea dreptul la divorţ.
Formula cu care încep contractele se schimbă; în locul vechii formule: „Iar dacă te voi dispreţui,
dacă îmi voi lua o altă soţie, îţi voi da ..."' Ne dăm seama că acest procedeu putea da naştere la
abuzuri. De la excesele în pedepsirea adulterului din epoca clasică s-a trecut la un exces contrar, dar
tot atît de regretabil.
Moştenirea se împarte în mod egal între fii şi fiice, dar fiul mai mare ia ceva mai mult, trebuind în
schimb să se ocupe de funeraliile tatălui. Uneori fratele mai mic devenea administratorul sau
slujitorul fratelui mai mare. Succesiunea pe cale testamentară nu este cunoscută decît într-o epocă
tîrzie, căci testamentul a fost introdus de greci şi romani. Într-un document ajuns pînă azi se spune
că moştenitorul testamentar, numit fără a se ţine cont de moştenitorul legal, trebuia să fie întărit de
trei martori de încredere.
Morala şi religia egipteană cereau de la fecior supunerea ireproşabilă tatălui său ca şef al familiei.
DREPTUL PENAL
În Egipt ca peste tot în lume au existat delicte, fapte antisociale, reproşabile, iar societatea a încercat
să se apere aplicînd pedepse, mai mult sau mai puţin aspre. Este dificil, dacă nu aproape imposibil să
se stabilească din rîndurile cărei clase sau pături sociale s-au comis mai multe delicte. Cauzele
apariţiei delictelor sînt greu de descifrat, dar se pot presupune a fi: firea contradictorie omenească cu
moştenirea ei genetică, sărăcia, nedreptăţile sociale şi juridice, procedeele prin care se aplicau
pedepsele. Iată deci o multitudine de cauze sociale care pot sta la baza infracţiunilor şi ele nu lipseau
„chiar la un popor optimist şi plin de viaţă cum erau egiptenii”.
Furturile, omorurile, bătăile, nu lipseau din societatea egipteană. Ele erau judecate de cele şase case
de judecată şi de cei zece consilieri ai vizirului, constituiţi în tribunale în administraţia centrală şi de
numeroase tribunale regionale, care cutreierau toată ţara pentru a judeca litigiile, conflictele şi
delictele ce se comiteau.
Odată cu formarea statului Egipt răzbunarea prin sînge a fost interzisă. Răscumpărarea vinovăţiei,
dacă şi a existat, dispăruseră demult. Domina principiul înspăimîntării. „A inspira frica" era o
expresie foarte des utilizată de faraoni şi demnitarii de stat. Cea mai grea infracţiune era socotită
răzvrătirea sau alte forme de manifestări împotriva organizării existente, în una din învăţăturile date
fiului său de un faraon se sfătuie pedepsirea infractorilor în special prin lovirea cu beţele (vergile) şi
prin privarea de libertate, prin întemniţare, „cu excepţia răzvrătirii, deoarece Dumnezeu îl
pedepseşte cu sîngele propriu".
Un şir de alte infracţiuni se caracterizează prin aşa numita Cartea Morţilor. In ea se conţine
pledoaria standard a decedatului în faţa judecăţii lui Dumnezeu: „Eu n-am minţit învinuitul... eu n-
am făcut nimic din ceea ce-i interzis... eu n-am ucis... n-am furat din hramuri pîini jertfite... n-am
adunat cîştiguri străine... n-am schimbat măsura pîinii... n-am încurcat curgerii apei...”.
În afară de acestea sînt menţionate următoarele infracţiuni: falsificarea monedelor, depoziţia falsă,
omorul unor animale sfinte: a mîţei, a unor păsări, a ţapului, etc...; încălcarea metodelor tradiţionale
de tratare, dacă persoana deceda medicului i se aplica o pedeapsă echivalentă cu cea pentru omor cu
premeditare. Pedepse aspre se aplicau pentru comiterea furtului. Astfel, pentru furtul animalelor se
pedepseau prin tăierea mîinii, pentru furtul obiectelor de cult se aplica pedeapsa cu moartea. Furtul
mormintelor se pedepsea prin tăierea urechilor, nasului şi tragerea în ţeapă. Incendierea averii era
pedepsită prin 100 de lovituri.
Cele mai răspîndite pedepse erau lovirea cu beţele, tăierea nasului şi urechilor, transformarea în
sclav, repararea daunei plus amendă, întemniţarea etc. Pedeapsa cu moartea era în formă simplă:
decapitarea şi strangularea şi-n formă calificai; arderea, răstignirea şi îngroparea de viu. Plus la
acestea se folosea principiul talionului în formă simbolică (de exemplu, tăierea limbii pentru
divulgarea secretelor de stat) şi-n formă materială, în formă simbolică talionul reprezenta pedeapsa
care consta în lezarea organului cu care infractorul a săvîrşit infracţiunea, în formă materială
reprezenta lezarea aceluiaşi organ pe care infractorul 1-a lezat pătimaşului (ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte). Stabilirea pedepsei se atribuia judecătorilor, iar uneori cînd se dorea apărarea unei
proprietăţi, pedeapsa se stabilea în mod deosebit şi direct de rege. Faraonul Seti, spre exemplu,
(Regatul Nou) a stabilit o sistemă deosebită de pedepsire pentru furtul şi atentatul la averea
templelor. Funcţionarul curţii care a strămutat lucrătorul templului la alte munci, trebuie să fie
pedepsit cu 200 de lovituri şi 5 răni sîngeroase, plus la aceasta el trebuia să repare dauna adusă
templului şi singur trebuia să muncească în gospodăria templului. Furtul averii templului ducea la
pedepsirea cu 100 de lovituri şi repararea daunei în proporţii de 100 pentru l. Schimbarea hotarelor
pămînturilor templelor se pedepsea cu tăierea nasului şi a urechilor şi lucrul în gospodăria templelor.
Conform legilor lui Bochoris pedeapsa cu moartea se înlocuieşte cu sclavia.
JUDECATA ÎN EGIPTUL ANTIC
Ca şi celelalte funcţii, justiţia era apanajul regelui, una dintre cele mai importante îndatoriri ale
acestuia fiind cea de a face ca dreptatea să domnească în rîndurile supuşilor săi. în practică, regele
însărcina cu această misiune pe vizir, care a avut întotdeauna printre atribuţiile sale şi pe cea de a
împărţi dreptatea. Deşi mulţimea îndatoririlor vizirului şi amploarea domeniului justiţiei 1-au
determinat pe acesta să încredinţeze puterile sale judecătoreşti dregătorilor subordonaţi ierarhic,
totuşi regele şi vizirul îşi păstrau autoritatea supremă în acest domeniu.
În procesele de mare importanţă, cum ar fi cele legate de profanarea mormintelor, regele era direct
reprezentat prin doi dregători de la curte, scribul regal şi sfetnicul regelui; pe de altă parte, în cazul
delictelor grave, tribunalul nu făcea altceva decît să constate dacă acuzatul este vinovat sau
nevinovat, regele urmînd să decidă ce pedeapsă i se cuvine; acuzatul era vinovat sau nevinovat,
regele urmînd să decidă ce pedeapsă i se cuvine, aceasta putea fi de la bătaia cu băţul, numărul de
lovituri fiind proporţional cu gravitatea faptei, pînă la osîndirea la moarte prin tăierea capului (sau
ardere pe rug). Trădarea se pedepsea prin tăierea limbii, iar falsificarea actelor prin tăierea mîinii.
Persoanele de vază osîndite la moarte nu erau executate, ci li se indica să se sinucidă. Vizirul însuşi
controla uneori adevărul acuzaţiilor aduse în cursul unei anchete, iar uneori se află în fruntea înaltei
Curţi de Justiţie.
Ca şi în domeniul sacerdotal injustiţie se făcea carieră prin înaintarea treptată în ierarhie, în timpul
Regatului Vechi, prima treaptă era cea de grefier într-un tribunal; se avansa apoi la funcţia de
judecător şi la cea de scrib, urma cea de director adjunct al scribilor din justiţie; rangul suprem la
care regele îl înălţa pe judecătorul care se remarcă în mod deosebit era cel de Mare dregător al
Egiptului de Sus. Fiecare dintre membrii acestui colegiu de mari dregători era numit " căpetenie a
secretelor, cîntăririi cuvintelor de taină ale Casei cele Mari," şi în această calitate prezida într-una
din cele şase case mari în care se împărţea dreptatea. Această ierarhie a justiţiei nu se mai regăseşte
în epoca thebană, cînd tribunalele erau alcătuite dintr-un gen de consiliu al dregătorilor, vizirul
avînd rolul de judecător suprem.
În timpul Regatului Vechi în Egiptul de Sus existau şase tribunale, numite "casele cele mari", unde
împărţeau dreptatea oamenii de vază dintre Cei Zece mari dregători din Egiptul de Sus, care erau
repartizaţi fiecare la cîte un tribunal; numai căpetenia Egiptului de Sus şi vizirul, care era
judecătorul suprem al regelui, putea să prezideze oricare dintre aceste tribunale" Aceste colegii
permanente, alcătuite din judecătorii de carieră, au fost înlocuite în epoca thebană prin consilii de
slujbaşi, qenbet, membrii acestora putînd fi schimbaţi în funcţie de pricinile judecate. Au existat
cazuri cînd din zece membrii nouă aparţineau clerului.
Pe lîngă aceste instanţe superioare, existau şi judecătorii locale: tribunale ale templelor, consilii ale
notabilităţilor locale (saru), "însărcinaţi cu certurile" de la sate; aceste persoane trebuiau să se ocupe
de litigiile dintre localnici, de contestaţiile acestora faţă de fiscalitatea abuzivă, de conflictele între
cei care locuiau pe domeniile templelor.
În general, şedinţele tribunalelor se desfăşurau la porţile palatelor sau ale templelor sau în curţile din
faţă ale sanctuarelor.
S-au păstrat puţine documente referitoare la procese, deşi nu se poate ca în Egipt acestea să fi fost în
număr mai mic decît la alte popoare. Plîngerile erau redactate în scris sau înregistrate de grefierul
tribunalului. Apoi lucrările se desfăşurau prin viu grai, reclamantul expunînd tribunalului cererea sa.
Membrii tribunalului asistau stînd aşezaţi. După ce era ascultat şi cuvîntul de apărare, tribunalul se
pronunţa, iar un scrib întocmea un proces-verbal al audierii, în problemele de drept civil decizia
tribunalului avea efect de lege, totuşi exista şi dreptul de apel. Cel căruia tribunalul îi dădea cîştig de
cauză se întorcea către cel care pierduse, cerîndu-i despăgubirea legală, celălalt trebuia să răspundă
că se supune hotărîrii tribunalului, în procesele de drept penal, tribunalul decidea asupra vinovăţiei
acuzatului, stabilirea pedepsei revenindu-i regelui, pe cînd vizirul său avea rol de acuzator, fiind cel
care a primit plîngerea.
În timpul Regatului Vechi, aflăm autobiografia lui Uni că, fiind "judecător, de strajă la gura lui
Nekhen", faraonul a recurs la el "mai degrabă decît la orice judecător al porţii, vizir sau sar", doar la
el ca singur judecător, pentru a întreprinde o anchetă în haremul palatului, într-o problemă în care
era implicată şi marea soţie regală Ametsi. Un alt delict, fără îndoială mai grav, a fost judecat cu
uşile închise la sfîrşitul domniei lui Ramses al III-lea. Era vorba de o adevărată conspiraţie a celor
din harem, care ne este destul de bine cunoscută din diverse papirusuri ( papirusul judiciar de la
Torino, papirusul Lee şi Roliin, publicate de către Deveria). Regele a numit un tribunal care să
judece faptele, dar judecătorii au fost mituiţi şi au ajuns în scurtă vreme pe banca acuzaţilor, în final
s-au dat mai multe condamnări la moarte, într-un proces public care a avut loc la Theba în timpul
domniei lui Ramses, avînd ca obiect profanarea de morminte, tribunalul a fost prezidat chiar de către
vizir, înainte de judecată tribunalul ordona o anchetă amănunţită, se citea raportul acestei anchete
înainte de a aduce în faţa tribunalului martorii şi inculpaţii, cărora li se smulgeau mărturisiri prin
bătaie cu bâtele, fiind duşi la locul faptei pentru a se realiza reconstituirea ei. În cazul citat, în
aşteptarea hotărîrii regelui, vinovaţii au fost închişi în temniţa templului lui Amon-Ra.
Judecătorul suprem era faraonul. Zeificarea lui întărea hotărîrile acestuia, le acorda putere definitivă
şi obligatorie, în Regalul Vechi participarea faraonului la cercetarea cazurilor şi pronunţarea
sancțiunelor era destul de largă.
Atribuţii judecătoreşti în Egiptul antic aveau si sfaturile templelor, care uneori primeau, charte de
imunitate deosebite prin care ele ieşeau de sub controlul nomelor şi intrau sub autoritatea vizirului.
S-au păstrat informaţii despre existenţa în Egipt a unei "judecăţi Dumnezeieşti „. Preoţii foloseau
norme religioase. Părţile litigioase şi judecătorii puteau recurge la judecata Dumnezeiască. Aceasta
încă o dată demonstrează influenţa religiei şi a preoţilor la înfăptuirea justiţiei în Egiptul antic.
Procesul civil nu se deosebeşte de cel penal. Ambele se intentau din iniţiativa pătimaşului. Pătimaşul
urma să indice în plângere sancţiunea (pedeapsa), care la viziunea lui urma să se aplice infractorului,
precum şi mărimea recompensei ce i se cuvine. Părţile aveau libertate deplină, indicînd în cereri
părerea lor. Hotărîrea, îmsă, era luată de judecător fără a fi motivată. Fără a pronunţa nimic,
judecătorul aplica pe fruntea părţii ce cîştiga imaginea adevărului, pe care o purta atîrnată la gît.
Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin jurămînt. În fiecare regiune existau curţi de
judecători numite ascultătorii plîngerilor tribunalului de justiţie.