Microcurs 3 – Plăci şi şuruburi

- Orice şurub are un cap, o tijă şi un vârf.

- În jurul tijei există o spirală.
- În funcţie de dimensiunile acestei spirale, şurubul poate să fie pentru un
os mai tare (corticală – diafiză) sau pentru un os mai moale (spongie).
SURUBURI:
- Capul
- Tija – în jurul ei există spire
o Spirele sunt caracterizate de pasul filetului şi o distanţă variabilă
între acestea şi de raportul dintre diametrul extern/diametrul
intern.
- Vârf – Autotarodant/ Netarodant.

- Capul poate avea mai multe forme:

o în fantă
o în stea
o în cruce
o hexagonal (asigură un cuplu de forță optim strângerii)
- Vârful poate fi autotarodant (are o crestătură care îl ajută să perforeze
mult mai uşor) sau netarodant (se termină în bont).
Tipuri de şuruburi:
1. De corticală
2. De spongie
3. De maleolă
1.Şurubul de corticală:
- are pasul mic (distanţă mică între spire)
- raportul diametrului extern/intern este mic
- poate fi aplicat ca:
o Şurub de neutralizare  fixează fragmentele
o Şurub de compresiune (lărgind orificiul de intrare va trage
fragmentul distal pe cel proximal)
- Cel mai bine e ca şurubul să stea perpendicular pe linia de fractură.
- Dacă linia de fractură se apropie de 90 de grade, compromisul e ca
şurubul să fie aplicat pe bisectoarea dintre perpendiculara pe linia de
fractură şi perpendiculara pe diafiza osoasă.

.
 2. Şurubul de spongie:
- Are pasul filetului mai mare.
- Distanţa dintre spire e mai mare.
- Raportul diametrului extern/intern mai mare.
- Poate fi total filetat - doar pentru neutralizare.
- Poate fi parţial filetat – zona filetată depăşeşte linia de fractură şi va face
compresiune.

3.Şurubul de maleolă
- este un şurub parţial filetat (compresiv)
- Autotarodant;
- Poate fi canulat sau necanulat (să aibă un tunel înăuntru şi să fie introdus
cu o broşă).
- Din profil este asemanator cu cel de corticală.
- Se utilizează pentru fracturi de maleolă.

Timpii de punere a unui şurub:

1. Punctarea locului cu un dorn (ascuţit).
2. Se dă cu burghiul o gaură (de obicei cu diametrul maxim egal cu cel al
tijei - diametrul intern)
3. Măsurarea lungimii cu o jojă.
4. Tarodare = prefiletare (a găuri în spirală o piesă în care urmează să intre
un şurub).
5. Scobirea corticalei cu un instrument numit Zenck astfel încât capul
şurubului sa nu proemine la suprafaţa osului şi să irite tendonul sau alte
structuri adiacente.
6. Montare şurub.

.
 Plăcile

Avantaje:
- Avem fragmentele osoase la vedere când o montăm deci
- Se poate realiza o reducere ortopedică
- Nu necesita control radiologic
- Sunt mai ieftine decât tijele

Dezavantaje:
- Transformăm fractura închisă în una deschisă  crește riscul de infectie.
- Este nevoie de o incizie mare (care duce la lezarea de mănunchiuri
vasculo-nervoase).
- Se evacuează hematomul fractural (care are importanţă în formarea
calusului).
- Deoarece preia o parte din forţe, sub ea apare un fenomen de
spongiogizare (Stress Shielding), deci necesită o nouă intervenţie pentru a
scoate placa.
- Deperiostare.

Se montează pe partea convexă mereu!

- Pe partea concavă s-ar forma forţe de forfecare care ar distruge placa.
- Pe partea convexă funcţionează ca un coban (coardă), adică transformă
forţele de tracţiune în forţe de compresiune.

Tipuri de plăci:
1. De neutralizare
2. Cu autocompactare – autocompresiune
3. De susţinere
4. în punte sau în val
5. Angulate
6. Tubulare

Utilizări:
1. Placa de neutralizare:
- Are găuri rotunde.
- Neutralizează forţele care pot deplasa fragmentele (forţe de forfecare, de
torsiune).
- Nu realizează compactare.
- Ca să realizăm o minimă compresiune în focar avem două posibilităţi:
o Fie pretensionăm puţin placa şi şuruburile le punem dinspre focar
înspre exterior.
o Sau folosim compactor Muller.

.
 2. Placa de autocompactare – autocompresiune:
- Are găuri ovale, care sunt oblice pe secţiune (în pantă).
- Nu face doar neutralizare ci şi compresiune.
- Se fizează pe un fragment şurubul în poziţie neutră.
- Pe al doilea fragment surubul se pune excentric şi în timp ce se
înfiletează acesta va trage celălalt fragment, realizând
autocompresiunea.

3. Placa de sustinere: pentru metafize

- Au formă de treflă/ de T/ de L.
- Se foloseşte pentru metafiza tibială/femurală/humerală.
- Se pot folosi şuruburi de spongie sau şuruburi de corticală (parţial filetate
sau total filetate).

4. Placi în punte sau în val:

- Pentru cominuţie mare

5. Placi angulate:
- Sunt folosite pentru fracturile diafizare stabile (ex.: pertrohanteriene).
- Realizează compresiune controlată în focar şi nu lasă fragmentele să se
rotească.

6.Plăci tubulare:
- DHS – Dynamic Hip Screw.
- Fracturi pertrohanteriene stabile.
- Se fixează placa la diafiză. Aceasta are un tub prin care se introduce un
şurub parţial filetat.
- În momentul în care pacientul calcă se realizează o compresiune
controlată în focar.

7. Placi de reconstructie folosite pentru calcaneu (ramificată)

- Cade de pe casă şi îşi fracturează călcâiul.
- Trebuie să facă şi radiografie lombară pentru că prin tasare se pot leza
nervii spinali (şi poate să nu simtă durerea).

*În cazul unei fracturi de claviculă se foloseşte un bandaj în 8, nu este cazul de

intervenâie chirurgicală.
*Cominuţie > 3 fragmente
*Disjuncţia (desfacerea, îndepărtarea sau decelarea unor elemente articulare)
acromio-claviculara -> ...... ligament -> trapezul trage clavicula in sus.
Bandaj compresiv daca nu se suprapun toate ligamentele.