Ecouri ale romantismului şi ale clasicismului (neoromantism şi neoclasicism)

Moartea lui Fulger (volumul Balade şi idile – 1983) de George Coşbuc (1866 – 1918)

Alături de Nunta Zamfirei, balada cultă Moartea lui Fulger a fost concepută de către George Coşbuc ca
parte a unui proiect epopeic nefinalizat, bazat, în manieră romantică, pe elemente ale folclorului şi mitologiei
româneşti. Titlul anticipează tema şi atrage atenţia asupra unui nume cu rezonanţe legendare sau epopeice (Fulger);
semnificaţiile simbolice includ atât semnele sublimului (spectaculozitatea luminii), cât şi ale tragicului (forţa
distructivă). Caz mai rar întâlnit în balade, protagonistul (personaj excepţional) e prezent prin absenţă, iar celorlalte
personaje le revine rolul de purtătoare ale unei legende care se naşte odată cu moartea eroului.
Incipitul poemului se remarcă prin viziunea hiperbolizatoare la nivelul descrierii: „În goana roibului un
sol,/Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,/Răsare, creşte-n zări venind,/Şi zările de-abia-l cuprind/Şi-n urma-i corbii
croncănind/Aleargă stol.”
Strofa iniţială deschide şi seria secvenţelor narative. La aflarea veştii despre moartea în luptă, a fiului lor,
craiul şi doamna ţării se simt pierduţi; regele, „fără de glas/Ca un pierdut”, închide în sine întrebările dramatice despre
sensul existenţei: „Cum pier mişeii, dacă pier/Cei buni aşa?”; „Dar mîne va mai fi pământ?/Mai fi-vor toate câte sunt?”
În schimb, regina, „suflet pustiit” îşi exteriorizează durerea prin hohote de plâns, blesteme şi dorinţa împotriva firii:
«Nu-l dau din braţe nimănui!/Închideţi-mă-n groapa lui». După aceste portretizări realizate prin definirea
comportamentului şi surprinderea limbajului, urmează o secvenţă reflexivă care deplânge fragilitatea fiinţei umane –
atât în ipostaza mamei ce nu mai poate da pentru a doua oară viaţă copilului pierdut, cât şi în ipostaza fiului acum
„potolit şi stins”, învins de moartea de care altădată râdea.
Episodul pregătirii celui mort pentru Marea Trecere se distinge prin detalii specifice unor ritualuri străvechi şi
prin tonalităţi de bocet: „Pe piept colac de grâu de-un an/Şi-n loc de galben buzdugan,/Făclii de ceară ţi-au făcut/În
dreapta cea fără temut/Şi-n mâna care poartă scut/Ţi-au pus un ban.” Tabloul înmormântării surprinde mai întâi o
imagine de ansamblu apocaliptică, remarcabilă atât prin sugestiile vizuale, cât şi prin cele auditive: „Şi-ntr-un coşciug
de-argint te-au pus/Deplin armat, ca-n ceruri sus/Să fii întreg ce-ai fost mereu,/Să tremure sub pasu-ţi greu/Albastrul
cer, la Dumnezeu/Când vei fi dus.//Miraţi şi de răsuflet goi,/Văzându-ţi chipul de război/Să steie îngerii-nlemnit;/Şi
orb de-al armelor sclipit,/S-alerge soarele-napoi/Spre răsărit!...” Apare apoi în primplan un portret care completează
detaliile iniţiale definitorii pentru tipologia mamei înnebunite de durere: „Şi mă-sa, biata! Cum gemea/Şi blăstăma, şi
se izbea/Să sară-n groapă: «L-au închis/Pe veci! Mi-a fost şi mie scris/Să mă deştept plângând din vis,/Din lumea
mea!»” Monologul ei ilustrează reacţia unei fiinţe care condamnă nu atât deşertăciunea vieţii omeneşti, ci, mai
degrabă, inexistenţa unui criteriu divin selectiv: «De ce să cred în el de-acum?/În faţa lui au toţi un drum,/Ori buni, ori
răi, tot un mormânt!/Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!/Credinţa-i val, iubirea vânt/Şi viaţa fum!».
Cuvintele blasfemice nu rămân fără ecou, iar secvenţa următoare se impune mai puţin prin reacţia mulţimii –
„Grăbit poporul cruci făcea” – şi mai mult prin răspunsul unui sfetnic cu chip de sfânt, „Bătrân ca vremea, stâlp
rămas,/Născut cu lumea într-un ceas,/El parcă-i viul parastas/Al altor vremi.” Discursul lui, care ocupă un loc
important în economia textului poetic, este o ilustrare a concepţiei lui George Coşbuc asupra vieţii percepute ca o luptă
permanentă. Tonul sentenţios şi conţinutul gnomic al vorbelor bătrânului amintesc de vocea lirică din Glossa lui
Mihai Eminescu; în poezia lui Coşbuc, detaşarea filosofică nu primeşte formele atitudinii glaciale, păstrând amprenta
unei evidente implicări emoţionale, prin frecventele exclamaţii şi interogaţii retorice: «De ce să-ntrebi viaţa ce-i?/Aşa
se-ntreabă cei mişei./Cei buni n-au vreme de gândit/La moarte şi la tânguit,/Căci plânsu-i de nebuni scornit/Şi de
femei!//Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!/Şi-a morţii lege n-o căta!/Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,/Dar dacă mor, ce
grijă porţi?/Mai simte-n urmă cineva/Că ei sunt morţi?»
Ultima secvenţă poetică surprinde chipul inexpresiv al mamei, care nu mai are puterea să plângă sau să
înţeleagă ce se petrece în jur, suferind o gravă alienare: „I-a fulgerat deodată-n gând/Să râdă, căci vedea plângând/O
lume-ntreagă-n rugăciuni - «În faţa unei gropi s-aduni/Atâta lume de nebuni!/Să mori râzând...»”.
Creaţie neoromantică, Moartea lui Fulger se remarcă prin interferenţa genurilor literare şi prin preferinţa
pentru antiteze (contrastul dintre atitudinea mamei şi cea a bătrânului). În manieră neoclasicistă, mesajul poemului se
axează pe transmiterea unor înalte valori spirituale, iar finalul are un caracter moralizator, sentenţios, susţinut
stilistic de imperativul negativ şi prin relaţia de cauzalitate cu valoare de verdict: „Nu cerceta aceste legi,/Că eşti
nebun, când le-nţelegi!/Din codru rupi o rămurea,/Ce-i pasă codrului de ea:/Ce-i pasă codrului de ea:/Ce-i pasă unei
lumi întregi/De moartea mea!” Interogaţiile retorice nuanţează tonul autoritar, prin trecerea de la persoana a II-a
(generalizatoare), la persoana I, aducându-se în primplan, printr-o alegorie, percepţia dramei individuale la nivelul
întregii umanităţi.
În privinţa prozodiei, poemul poartă aceeaşi amprentă a unei muzicalităţi ritmice inconfundabile, mai ales
datorită construcţiilor bazate pe paralelism sintactic, varierii tipurilor de rimă şi versului final mai scurt – clauzula
care imprimă aici o cadenţă de marş funebru: «Că tot ce eşti şi tot ce poţi,/Părere-i tot, dacă socoţi – /De mori târziu,
ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Şi rând pe rând/Ne ducem toţi!»
Balada Moartea lui Fulger reprezintă şi o ilustrare a conceptului de lirism obiectiv, definit ca discurs liric în
care subiectivitatea eului este disimulată, autorul comunicându-şi ideile prin intermediul unor voci, măşti, personaje –
roluri lirice care monologhează sau intră în dialog pe „scena” tablourilor poetice.