Oana Maria Tatarau, CRP, an 3, gr.

Violenţa asupra femeilor. Cazul adăposturilor speciale pentru femei

Conform Platformei de acţiune de la Beijing1 adoptate la a patra Conferinţă Mondială

asupra Problemelor Femeilor din 1995, termenul de „violenţă împotriva femeilor” constituie
orice act de violenţă fundamentat pe diferenţa de gen, care rezultă sau care poate rezulta într-o
vătămare sau suferinţă fizică, sexuală sau psihologică a femeilor, inclusiv ameninţările cu
asemenea acte, coerciţia sau privarea arbitrară de libertăţi, indiferent dacă acestea apar în vaiţa
publică sau privată.

Prin urmare, violenţa împotriva femeilor cuprinde următoarele, fără a fi limitată la

acestea:

1. Violenţa fizică, sexuală şi psihologică ce are loc în familie, inclusiv bătăile, abuzul
sexual al copiilor de sex feminine în cadrul casnic, violenţa legată de zester, violul marital,
mutilarea genital a femeilor, violenţa extra-maritală, violenţa care decurge din exploatare;
2. Violenţa fizică, sexuală şi psihologică ce apare în comunitate, inclusiv violul, abuzul
sexual, hărţuirea sexuală şi intimidarea la locul de muncă, în instituţiile de educaţie şi în altă
parte, traficul cu femei şi prostituţia forţată;
3. Violenţa fizică, sexuală şi psihologică comisă sau trecută cu vederea de către stat,
oriunde aparea aceasta (Echipa CEELI România, Violenţa în familie în România: Legislaţia şi
sistemul judiciar, Raport Preliminar, 2007, p. 15).
Violenţa împotriva femeilor este o reflectare a relaţiilor de putere inegale dintre femei şi
bărbaţi şi serveşte la menţinerea acestor raporturi deyichilibrate. Există o legătură intimă între
structurile de dominaţie masculină şi violenţa exercitată în sfera sexualului- de la hărţuirea
sexual, care plasează femeile pe o poziţie vulnerabilă în domeniul muncii, la violenţa
intrafamilială, şi până la violuri în grup, care au potenţialul de a distruge o fiinţă umană,
capacitatea ei de a iubi şi de a avea încredere în semeni (Liliana Popescu, 2004, pp.228).
„Relaţia de dominaţie a genului femeiesc de către cel bărbătesc este o relaţie care se manifestă în
genere subtil, prin înseşi modurile de percepere a realităţii”(Pierre Boudieau, 2001, apud Liliana

1
Naţiunile Unite (Departamentul de Infirmare Publică), a patra Conferinţă Mondială asupra problemelor
femeilor, Beijing, China, 4-15 septembrie 1995, Platforma de acţiune şi Declaraţia de la Beijing publicată în 1996
 Oana Maria Tatarau, CRP, an 3, gr. 4

Popescu, 2004, pp.229). Manifestările violente sunt percepute ca expresii agesive ale dominaţiei.
Agresiunile asupra femeilor constituie o modalitate specifică de menţinere a dominaţiei.
Simbolistica violenţei este importantă: în divesre culturi bărbaţii trec prin „probe ale
bărbăţiei”, care le conferă demnitate de bărbat, onoare şi respectabilitate în comunitate. Formele
de violenţă împotriva femeilor sunt legate de o simbolistică a supunerii: indienele asiatice erau
îngropate de vii alături de soţi ( ca simbol al ataşamentului lor faţă de soţ şi dincolo de moarte,
fidelitatea lor faţă de soţ fiind demonstrată de sacrificul suprem); în Africa de Vest femeile în
vârstă se îndeletnicesc cu excizarea clitorisului tinerelor- act „necesar” pentru asigurarea
fidelităţii şi a unui comportament matern exemplar (Liliana Popescu, 2004, pp. 229).
Reprezentantele feminismului radical au tins să dezvolte un discurs extrem de dur în
evaluarea fenomenelor de violenţă împotriva femeilor. Andreea Dworkin reprezintă un caz
exemplar în acest sens. Discursul ei este unul de tip activist, mobilizator, extrem de dur la adresa
întregului regn bărbătesc. Radicalele susţin că sursa relaţiilor de dominaţie sau subordonare se
află în sfera sexualului, a dominaţiei sexuale. Iată câteva afirmaţii ale Andreii Dworkin: „A
umuili o femeie este [...] parte integrantă a plăcerii sexuale resimţite de bărbat. Uneori chiar
bătaia în sine aduce satisfacţie sexuală bărbatului. Pentru bărbaţi violul şi sexul nu sunt specii
diferite. Sub dominaţia masculină nu există opoziţie de natură fenomenologică între sex şi
violenţă. Orice act de violenţă comis împotriva unei femei este de natură sexuală”(Andreea
Dworkin, 2001, apud Liliana Popescu, 2004, pp. 230).
Pierre Bourdieau consideră că chestiunea violenţei împotriva femeilor ţine şi de anumite
moduri învăţate de afirmare a identităţii masculine şi a de afirmare a identităţii feminine.
Consiliul Europei a recunsocut mai demult că vioalenţa împotriva femeii este legată de
inegalităţile structurale mai largi din societate şi de abuzul de putere masculină, fiind sprijinit de
structuri sociale care promovează inegalitatea de gen. La ce a de a3-a Conferinţă Ministerială
asupra Egalităţii între Femei şi Bărbaţi (1993) s-a arătat că „violenţa împotriva femeilor.. poate fi
văzută ca un mijloc de a controla femeile şi îşi are originea în relaţia de putere inegală care
persistă între femei şi bărbaţi. Multe societăţi tolerează şi perpetuează în cultură şi tradiţie
violenţa”(Aurora Liiceanu, Doina Ştefana Saucan, Mihai Ioan Micle, 2004, pp.18)
Violenţa împotriva femeilor din România are o lungă istorie. Suferinţele şi moartea
femeilor din avorturi ilegale erau fapte intrate în normalitatea cotidiene ceauşiste- 10 000 de
 Oana Maria Tatarau, CRP, an 3, gr. 4

mame au murit în acest fel între 1967 şi 1989, adăugând şi nenumăratele czuri de femei judecate
şi închise pentru „vina” de a dispune de propriul lor corp.
La momentul actual, violenţa împotriva femeilor nu se desfăşoară doar în spaţiul casnic.
Există şi ţinte specifice ale violenţei unor bărbaţi dintre care sunt menşinate: prostituatele,
femeile rrome, lesbienele, tinerele fete. În ceea ce priveşte cea din urmă categorie, un sondaj
realizat de organizaţia ARAPAMESU din Sibiu la 5 licee din Sibiu, cu un număr de 632 de fete
chestionate, arată că: 1. una din două fete suferă de agresiune fizică, ( o mare parte a acestora
cauzate de colegii lor băieţi care „au mentalitatea că atingerile insistente fac plăcere fetelor şi nu
iau în seamă protestele sau gesturile lor de respingere”, scrie în raportul final), 2. 3 din 4 eleve au
suferit cel puţin o formă de agresiune verbală, 3. 18% din tinere sunt implicate în relaţii cu
parteneri care le abuzează emoţional (Concluziile chestionarului privind agresiunea sexuală în
rândul elevelor de liceu din Sibiu, ARAPAMESU, Sibiu, apud Liliana Popescu,2004, pp. 247).
Un alt grup vulnerabil îl reprezintă prostituatele- a căror necesitate este pe de o parte
recunoscută şi tolerată, dar a căror prezenţă socială e considerată indezirabilă. „Stigmatizarea
culturală a muncii sexuale face din prostituţie o ţintă particulară a violenţei masculine. În acelaşi
timp, recursul lor la reparaţii legale este semnificativ rectus”(Barbara, Sullivan, 1995, apud
Liliana Popescu, 2004, pp. 248). Abuzarea prostituatelor de către clienţi, proxeneţi, dar şi de
către autorităţile poliţieneşti marchează un tip de violenţă specifică aplicată acestui grup social.

Rezistenţa la violenţă

În epoca modernă, fenomenul rezistenţei la violenţă a căpatat forme relativ oragnizate.

Primul val al feminismului s-a coagulat ca revoltă împotriva condiţiei social- juridice
inacceptabile a femeilor. În interiorul multiplelor faţete de împotrivire din această perioadă se
regăsesc iniţiative care vizau opoziţia la violenţă şi eliberarea de agresiuni din partea soţilor.
Feministele au căutat diferite mijloace în acest sens- protecţia legii fiind una dintre ele. În
Anglia, după îndelungi eforturi a fost adoptată Matrimonial Causes sictiri 1878, care crea
mijloace pentru ca soţiile să se elibereze prin divorţ de soţi abuzivi. Denunţarea publică a
violenţei a reprezentat un alt mijloc. Frances Cobbe Power în scrierile şi discursurile ei publice
sublinia că violenţa împotriva femeilor „nu este expresia unui comportament patologic ci
 Oana Maria Tatarau, CRP, an 3, gr. 4

esxtensia unui sistem de practici şi legi care consfinţesc dreptul de proprietate al bărbaţilor
asupra femeilor”(Liliana Popescu, 2004, pp.244).
În timpul celu de-al doilea val al feminismului s-au realizat câţiva paşi majori în
recunoaşterea publică a problemei violenţei împotriva femeilor şi au fost iniţiate acţiuni de
pionierat: înfinţarea de linii telefonice de criză în caz de viol (helpline)- prima linie fiind
deschisă în SUA în 1971, refugii pentru femei bătute- primul refugiu fiind deschis în Marea
Britanie în 1972, grupuri de suport pentru femei agresate. Astăzi, asemenea servicii sunt larg
răspândite şi mare parte din ele sunt subvenţinate de stat. Ele au devenit componente ale unor
politici publice menite să contracareze fenomenul violenţe împotriva femeilor. În România,
prima linie de suport prin convorbire telefonică a fost deschisă de către organizaţia ŞEF la Iaşi în
cadrul unui proiect cu finanţare externă, derulat între 2000-2001.
De asemenea în ţara noastă, până în 2000, acţiunile de divorţ şi de judecată a soţilor
agresivi constau în proceduri complicate, îndelungate şi costisitoare, de aceea majoritatea
femeilor renunţau la astfel de acţiuni. La sfârşitul anului 2000, după îndelungate eforturi,
Parlamentul României a aprobat modificarea Codului Penal, astfel încât poliţia şi parchetul să
poată interveni din oficiu în cazuri de agresiune în spaţiul privat al familiei. Abia în vara anului
2003, a fost adoptată Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu
contribuţia Coaliţiei Naţionale a organizaţiilor nonguvernamentale implicate în combaterea
violenţei intrafamiliale, coagulată la începutul anului 2003.
Statul român nu a acordat până acum o finanţare de substanţă la buget pentru prgrame de
contracarare a fenomenlor de violenţă împotriva femeilor. Totuşi, de dată recentă, prin Legea
217/2003 se prevede înfinţarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei în subordonarea
Ministerului Sănătăţii şi Familiai şi înfinţarea unosr structuri la nivel judeţean subordonate
acestei agenţii.
Forme complexe de contracarare a fenomenului violenţei domestice reprezintă politici
publice care includ alocarea de locuinţe pentru victime ale violenţei care aleg să ducă o viaţă
independentă, oferirea de suport financiar, siguranţă emoţională şi fizică, consiliere medicală;
educarea poliţiştilor în ce priveşte complexitatea fenomenului violenţei domestice, a cadrului
legal aferent şi a modalităţilor de acţiune în cazuri concrete; camapanii împotriva violenţei
domestice; camapanii împotriva violurilor şi pentru conştientizarea consecinţelor lor pentru
victime- camapanii ce ar trebui susţinute de stat prin finanţări şi diferite alte moduri de sprijin
 Oana Maria Tatarau, CRP, an 3, gr. 4

(uman, material, media) şi integrate în strategii complexe de contracare a fenomenului (Liliana

Popescu, 2004, pp.246).
 Oana Maria Tatarau, CRP, an 3, gr. 4

Bibliografie

1.Aurora Liiceanu, Doina Ştefana Saucan, Mihai Ioan Micle, Violenţa domestică şi
criminalitatea feminină, Institutul Naţional de Criminologie, Bucureşti, 2004
2.Liliana Popescu, Politica sexelor, Editura MA1KO, Bucureşti, 2004
3 CEELI România, Violenţa în Familie în România, Legislaţia şi sistemul judiciar,
Februarie, 2007.