La nivelul vocabularului limbii române, paronimia este un aspect care merită atenţia atât a

specialiştilor, cât şi a celor care studiază limba română ca disciplină de învăţămănt, deoarece
defineşte relaţia formală dintre doi termeni ai căror referinţi sunt diferiţi.

În cadrul mai larg al relaţiilor semantice, polisemia se apropie de omonimie prin informaţia
semantică diferită a termenilor (de exemplu, petrolier şi petrolifer ca paronime, denumesc alte
realităţi fiecare, la fel cu somn – stare fiziologică- şi somn -peşte, de la clasa omonimelor), dar
şi de sinonimie, nu prin echivalenţa semnelor, ci prin faptul că, uneori, nerecunoaşterea
sensurilor termenilor paronimici induce, in psihologia vorbitorilor ideea că, oricând, aceştia se
pot substitui reciproc, adică utilizarea unuia sau a altuia este opţională. Acest fapt generează o
greşită atracţie paronimică.

În privinţa definiţiei termenului de paronimie, literatura de specialitate consideră paronimele

ca fiind cuvinte insuficient diferenţiate din punct de vedere formal – de la 1 la 3 sunete
(animare-animaţie, speţe-speze, invederat-inveterat etc.). Însă nu orice cuvinte care se
deosebesc între ele printr-un număr redus de sunete sunt paronime (de exemplu, nu sunt
paronime ac-act-rac-pac etc).

Sunetul său, sunetele respective au diferite trăsături articulatorii, mai apropiate sau mai
depărtate, contând, pentru calitatea de paronim a două cuvinte, statutul sunetului care se opune
altui sunet respectiv dacă o vocală sau consoană, cum şi unde se produce articularea acestuia
etc.

În acest sens, există perechi de sunete care se opun şi creează paronime: l-r, l-n, g-j, p-b, c-g, s-
z. Există cuvinte de tip paronimic la care diferenţei de sunet i se poate asocia poziţia acestuia,
situarea în radical şi afix. În funcţie de aceste caracteristici, precum şi de apartenenţă la o clasă
lexicogramaticală a termenilor, am analizat următoarele criterii de clasificare a paronimelor:

- în raport cu numărul fonemelor care diferă, la care am exemplificat cu paronime distinctive

printr-un sunet (emersiune-imersiune) prin două sunete (diferend-deferent), prin trei sunete
(fortuit-forţat).

- în funcţie de categoria lexico-gramaticală a termenilor: substantive-substantiv (spete-speze),

substantive-adjectiv (oral-orar), adjective-adjectiv (original-originar), adjective-adverb (net-
neto), verb-verb (a erupe-a irupe).