1) Abţinerea şi recuzarea.

Art 50-C pr. Pen –persoana incompatibila este obligata sa declare, dupa caz, presedintelui instantei, procurorului care
supravegheaza cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior, ca se abtine de aparticipa la procesul penal, cu aratarea cazului
de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii. Declaratia de abtinere se face de indata ce persoana obligata la aceasta a luat
cunostinta de existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea-art.51-C. Pr. Pen.-in cazul in care persoana incompatibila nu a facut
declaratie de abtinere, poate fi recuzata atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii de oricare dintre parti de indata ce
partea a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formuleaza oral sau in scris cu aratarea cazului de
incompatibilitate. Abtinera sau recuzarea se solutioneaza de un alt complet in sedinta secreta fara participarea celui care se abtine
sau este recuzat. Examinarea declaratiei de abtinere sau a cererii de recuzare se face de indata ascultandu-se procurorul si daca este
necesar cel ce se abtine si partile. Daca se admite abtinerea sau recuzarea se va stabili in ce masura se mentin actele. Abtinerea sau
recuzarea care priveste intreaga instanta se solutioneaza de instanta ierarhic superioara. Incheierea nu ste supusa nici unei cai de
atac. In cursul urmaririi penale asupra cererii de abtine sau de recuzare se pronunta procurorul insarcinat cu supravegherea penala
sau procurorul ierarhic superior. Procurorul este obligat sa solutrioneze cererea in cel mult 3 zile printr-o ordonanta.

2) Acţiunea civilă în procesul penal: noţiune; condiţii ale exercitării acesteia.

Art.476 – Instanta examineaza actiunea civila numai daca persoana vatamata este prezenta si se constituie parte civila, iar pretentiile
acesteia pot fi solutionate fara amanarea judecatii. Art.14-Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului
precum si a partii responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale prin constituirea persoanei vatamate ca
parte civila. Reparatrea pagubei se face potrivit legii civile: in natura sau prin plata unei despagubiri banesti. Persoana vatamata se
poate constitui ca parte civila in contra invinuitului sau inculpatului si a partii responsabile civilmente. Constituirea se poate face in
cursul urmaririi penale si in fata in stantei pana la citirea actului de sesizare.Este posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe
lângă urmările socialmente periculoase şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care
infracţiunea este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie reparat prejudiciul
cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea
responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există
temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului penal
pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a
se evita darea unor soluţii contradictorii. Părţii vătămate i s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului civil. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca
parte civilă. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; sau prin plata
unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri băneşti pentru
folosul de care a fost lipsită partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului
şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii ale exercitării acţiunii civile. Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii astfel: 1. Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această
condiţia înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea civilă întrucât unele infracţiuni (este vorba despre
infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune de pericol: pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii publice), prin natura
urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile. 2. Între infracţiunea

1
săvârşită şi prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere
juridică a persoanei care a săvârşit fapta. 3. Prejudiciul să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată
pentru repararea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este
cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când este susceptibil de evaluare. 4.
Prejudiciul să nu fi fost reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul
penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul. Însă, repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin drept, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, întrucât
există posibilitatea ca prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul a fost plătit, total sau parţial, de terţe persoane
cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal în funcţie de titlul cu care a fost acoperit
prejudiciul. 5. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea deplină de
exerciţiu de a fi despăgubită, condiţie care se realizează prin constituirea de parte civilă.

3) Acţiunea penală: noţiune; obiectul şi subiecţii acţiunii penale; trăsăturile acţiunii penale.

Art.9-actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere a persoanelor care au savarsit infractiuni. Art.23-inculpatul-persoana
impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala. Art.24 parte vatamata-persoana care a suferit prin fapta pena o vatamare fizica,
morala sau materiala. Parte civila-persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal. Parte responsabila
civilmente-persona chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate de invinuit sau inculpat.
Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de
drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, de
unde rezultă că acţiunea penală nu are ca obiect aplicarea sancţiunii penale, întrucât ar însemna a reduce posibilitatea exercitării
acţiunii penale numai în faza de judecată, concluzie inexactă întrucât acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului
penal. Subiecţii acţiunii penale sunt în realitate subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal şi anume statul, ca subiect
activ al acţiunii penale, şi autorul infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei infracţiuni. Subiecţii oficiali sunt persoane care îndeplinesc
atribuţiile privind activitatea organelor judiciare penale. Această categorie se subdivide în: subiecţi oficiali judiciari (organele de
cercetare penală, procurorii, judecătorii) şi subiecţii oficiali extrajudiciari (persoane cu atribuţii de inspecţie din inspecţiile de stat,
poliţie sanitară, poliţie sanitar-veterinară, vamală ş.a., de organe de control şi constatarea infracţiunilor, de experţi oficiali etc.).
Subiecţii particulari sunt persoane care participă la diferite raporturi procesuale. Ei se subdivid în două categorii: subiecţii
particulari principali care sunt părţile şi subiecţii particulari secundari care participă la celelalte raporturi procesuale. Părţile sunt
inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Aceştia sunt singurii subiecţi procesuali care pot efectua
acte procesuale. Trăsăturile acţiunii penale: acţiunea penală este o acţiune socială, în sensul că aparţine societăţii şi se exercită prin
intermediul organelor statului anume învestite în acest sens (de unde şi denumirea că acţiunea penală aparţine statului, trăsătură
care deosebeşte acţiunea penală de cea civilă, care este privată); acţiunea penală este obligatorie (consecinţă directă a principiului
oficialităţii procesului penal), ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori sa săvârşit o infracţiune. În unele cazuri
acţiunea penală nu mai este obligatorie, de exemplu, când punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea
prealabilă; este o acţiune indisponibilă, întrucât odată pusă în mişcare nu poate fi retrasă, trebuind fi continuată până la epuizarea ei
care are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei care se pronunţă în cauza penală. Însă, şi de la această regulă există excepţii când
persoana vătămată are să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul; este indivizibilă (inclusiv când acţiunea

2
penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate), în sensul că se întinde asupra tuturor celor care au
participat la săvârşirea infracţiunii; acţiunea penală este individuală, urmare a principiului răspunderii penale personale, putând fi
exercitată numai împotrivapersoanelor care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii.

4) Apărătorul ca participant la desfăşurarea procesului penal. Drepturile şi obligaţiile acestuia.

Art. 172-In cursul urmaririi penale aparatorul are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala si poate depune
cereri sau memorii. Inculpatul arestat are drept sa ia legatura cu aparatorul. Aparatorul are dreptul de a face plangeri. In cursul
judecatii aparatorul are dretul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia si sa ia contact cu inculpatul arestat.
Activitatea procesuala penala trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa fie trase la raspundere penala numai persoanele care se fac
vinovate de comiterea infractiunilor si numai in masura gravitatii faptelor savarsite. Aceasta se realizeaza prin dreptul de aparare ce
i se confera inculpatului si celorlalte parti care participa in procesul penal. Dreptul de aparare cuprinde atat eforturile persoanelor ce
lupta pentru respectarea drepturilor si intereselor lor procesuale, cat si obligatia organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor
drepturi. Constitutia Romaniei inscrie acest drept in art.24 care consfinteste faptul ca dreptul de aparare este garantat in tot cursul
procesului. O asemenea reglementare intalnim si in Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca. Potrivit art.6 C.pr.pen.,
dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal, ocazie cu care organele
judiciare sunt obligate sa le asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze
probele necesare in aparare. Din continutul acestor reglementari rezulta ca realizarea justitiei penale intr-un stat de drept trebuie sa
se faca cu respectarea tuturor drepturilor si intereselor procesuale ale partilor, care nu este un simplu interes privat, ci este si un
interes public. In acest sens, alaturi de parti si societatea are interesul ca intr-o cauza penale sa se afle adevarul. Apararea este o
activitate procesuala de necesitate publica, reflectata atat in drepturile procesuale ale partilor, cat si in obligatiile organelor judiciare.
Apararea trebuie sa se refere la tot complexul cauzei, atat in fapt, cat si in drept si trebuie sa se desfasoare prin actele si indeplinita
dupa formele procesuale prescrise de lege, ea neputand fi indeplinita in mod temeinic si in toata amploarea decat de un aparator cu
pregatire juridica, de un avocat. Realizarea acestei functii este asigurata de avocatura care la noi in tara isi exercita activitatea si este
organizate in baza Legii nr.51/1995, publicata in M.O nr.116 din 9 iunie 1995 si a statului profesiei de avocat, publicat in M.O
nr.237 din 17 octombrie 1995. Profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor, la alegere, in cabinete individuale,
cabinete asociate sau societati civile profesionale. In exercitarea profesiei, avocatul este independent si se supune numai legii,
statului si eticii profesionale. Acesta trebuie sa ocroteasca interesele legale ale partii pe care o apara. Potrivit art.2 alin.3 din Legea
nr.51/1995, avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata tuturor instantelor, autoritatilor si
institutiilor, precum si a altor persoane, care au obligatia sa permita si sa asigure desfasurarea nestingherita a activitatii avocatului in
conditiile legii. Desi se inscrie printre principalii participanti la rezolvarea cauzei penale si se situeaza pe pozitia procesuala a parti
ale carei interese le sustine, aparatorul nu este parte in proces, ci el indeplineste functia apararii, functie ce reprezinta o necesitate
publica. De asemenea, avocatul nu poate asista sau reprezenta parti cu interese contrare in aceeasi cauza sau in cauze conexe si nu
poate pleda impotriva partii care l-a consultat mai inainte in legatura cu aspectele litigioase concrete ale pricinii (art.39 alin.1 din
Legea nr.51/1995). Totodata, avocatul nu poate fi ascultat ca martor si nu poate furniza relatii nici unei autoritati sau persoane cu
privire la cauza care i-a fost incredintata, decat daca are dezlegare prealabila, expresa si scrisa din partea tuturor clientilor sai
interesati in cauza. Calitatea de martor are intaietate fata de calitatea de avocat cu privire la faptele si imprejurarile pe care acesta le-
a cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau reprezentant al vreunei parti in cauza. Avocatul nu poate indeplini functia de expert
sau de traducator in cauza in care este angajat aparator (art.39 alin. 2-5 din Legea nr.51/1995). Asistenta jurdica este una dintre cele
mai importante componente ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal apararea si
de obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in favoarea partilor, iar reglementarea ei in

3
Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui
drept fundamental. Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi apara
drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul procesului penal-prin sustinerea si
valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta
juridica in procesul penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru promovarea si apararea
intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal. Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta
juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz,
reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de notariat, precum si
sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice
persoana romana sau straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a datei actelor,
precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1
C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar
folosirea acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator. Tinand cont de toate aceste
consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171
alin.1, formula „in tot cursul procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi
penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul garantiilor procesuale ce trebuie sa apere
dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor
judiciare de a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute de lege, pentru
asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu
mai este facultativ, ci devine o conditie legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind
obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales
un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt
conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se sanctioneaza prin nulitate absoluta. In
urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor
procesuale ale partilor prin instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale, asistenta
juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-
educativ ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta juridica este obligatorie si in
cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca
inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta asistenta juridica
obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand
asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui
aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau inculpat, dispunand ca delegatia
aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei,
aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca
asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen, cand instanta
apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea face singura
apararea, dispune din oficiu sau la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si consistenta
reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor aparatorului in cazul procesului penal cu efecte

4
directe asupra drepturilor si intereselor invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare
realizeaza si cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit dispozitiilor art.172
alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de
urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire penala,
daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului. Cand asistenta juridica este obligatorie,
organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau
inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar actul este semnat si de
aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din
oficiu sau la propunerea organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a
inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa
la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este
obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au fost acceptate, in cazul in care
asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de
contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel
mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile
procesuale ale acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din oficiu este
obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala
sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza
art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea
profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de
conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt
de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt
obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi
timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune
memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara,
cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu
incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si
2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat sub multiple aspecte de
vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.

5) Apelul peste termen.

Art.365-Partea care a alipsit atat la judecata cat si la pronuntare, poate declara apel si peste termen dar nu mai tarziu de 10 zile dupa
caz de la data inceperii executarii pedepsei sau a inceperii executarii privind despagubirile civile. Apelul declarat peste termen nu
suspenda executarea, dar instanta poate suspenda executarea. Apelul peste termen. Participantul la proces care a lipsit atat la
judecata, cit si la pronuntarea sentintei, poate declara apel si peste termen, dar nu mai tarziu decat 10 zile de la data inceperii
executarii pedepsei sau a despagubirilor materiale. Apelul declarat peste termen nu suspenda executarea sentintei. Instanta de apel
poate suspenda executarea sentintei atacate. Apelul se declara prin cerere scrisa, cererea de apel trebuie sa contina: Denumirea
instantei la care se depune apelul; Numele si prenumele apelantului, calitatea procesuala si adresa lui; Denumirea instantei care a

5
pronuntat sentinta, data sentintei, numele si prenumele inculpatului in privinta caruia se ataca sentinta; Continutul si motivele
cerintelor apelantului; Indicarea probelor si mijloacelor cu ajutorul carora acestea pot fi administrate, daca se invoca necesitatea
administrarii de noi probe; Data declararii apelului si semnatura apelantului; Lista documentelor ce se anexeaza la cererea de apel.
Pentru persoana care nu poate sa semneze, cererea se atesta de un judecator de la instanta a carei hotarare se ataca. Cererea
poate fi atestata si de primarul localitatii unde domiciliaza apelantul. Cererea de apel se depune la instanta a carei sentinta se ataca,
in atatea copii citi participanti la proces sunt. Persoana arestata poate depune cererea de apel la administratia locului de detinere,
fara a anexa copii. Dupa expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanta judecatoreasca care a pronuntat
sentinta trimite, in termen de cinci zile, dosarul penal, impreuna cu apelul in instanta judecatoreasca superioara.

6) Arestarea inculpatului: condiţii, organe judiciare care pot lua măsura; durata.

Art.148-Masura arestarii preventive se ia fata de inculpat daca sunt indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala
in urmatoarele situatii: daca domiciliul inculpatului nu poate fi stabilit, infractiunea este flagranta iar legea prevede pedeapsa
inchisorii mai mare de 3 luni, inculpatul a fugit sau s-a ascuns in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata, sunt date
suficiente din care rezulta ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unui martor expert sau
interpret, inculpatul a comis din nou o infractiune, inculpatul este recidivist, exista circumstante agravante, inculpatul a savarsit o
infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani si lasarea lui in libertate prezinta pericol pentru ordinea
publica. Art.149-arestarea inculpatului nu poate depasi 30 zile afara de cazul in care ea este prelungita in conditiile legii. Masura
poate fi luat de catre procuror sau de catre instanta. Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de o persoană dacă sunt probe sau
indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevazută de legea penală şi numai în vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de
procedură penală. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal, iar până la rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată si nici o pedeapsa nu poate fi stabilita decat in
conditiile si in temeiul legii.Arestarea preventivă a inculpatului (persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală şi a fost
pusă în mişcare acţiunea penală). Arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale şi al judecăţii nu poate depăşi 30 de
zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost
dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în
executare a mandatului de arestare. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este
suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea
acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. În mod
excepţional, când pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea
preventivă a inculpatului minor între 14 si 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Inculpatul minor
mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive
poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, dar fără a se putea depăşi un termen rezonabil şi nu mai
mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani ori mai
mare, arestarea preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de
zile.Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.Împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale
arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului sau prelungirea arestării preventive ca şi împotriva încheierii dată în cursul

6
judecăţii prin care s-a dispus luarea, menţinerea arestării preventive, învinuitul sau inculpatul poate face recurs la instanţa superioară
în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Persoanei arestate preventiv i se
aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel
mai scurt termen, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declaraţie,
atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de
acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, care se comunică atât
apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a
învinuitului sau inculpatului. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător,
indiferent de natura infracţiunii iar învinuitul sau inculpatul este adus în faţa judecătorului. Măsura arestării preventive a
învinuitului sau inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către judecător în prezenţa apărătorului, în afară de
cazul când este dispărut, se află în străinatate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată. În aceste cazuri, învinuitul sau
inculpatul va fi ascultat imediat ce a fost prins sau s-a prezentat. Judecătorul încunoştiinţează despre măsura arestării preventive în
termen de 24 de ore un membru al familiei învinuitului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Minorilor arestaţi
preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depaşit 18 ani drepturi proprii şi un
regim special de detenţie preventivă. Atunci când s-a dispus arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor se
încunoştinţează în termen de 24 de ore părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte
persoane pe care le desemnează acesta, precum şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în prima instanţa cauza. Constitutia permite
eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub control judiciar sau pe cautiune atat in cursul urmaririi penale cat si
in cursul judecatii de instanta de judecata. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi făcută atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale acestuia. Cauţiunea se
restituie în condiţiile legii. De asemenea, legea prevede situaţiile în care cauţiunea nu se restituie. Liberarea provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune poate fi revocată în condiţiile legii. În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea
preventivă a inculpatului sau a învinuitului. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate
face recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Recursul se judecă în termen de 2 zile.

7) Arestarea învinuitului.

Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmarire penala cand sunt indicii temeinice ca a fost comisa o fapta prevazuta de
legea penala daca considera ca in interesul urmaririi penale este necesara privarea de libertate a invinuitului dispune prin ordonanta
motivata arestarea acestuia aratand temeiurile care justifica luarea masurii si fixand durata arestarii care nu poate depasi 5 zile.
Procurorul emite mandat de arestare a invinuitului.Arestarea invinuitului poate fi dispusa si de instanta de judecata.Învinuitul este
reţinut. Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului
arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere. În cazul în care
procurorul solicită reţinerea se aplică art. 146 şi următoarele din Codul de procedură penală, astfel: Dacă sunt întrunite condiţiile
pentru a se dispune reţinerea şi există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile în care se dispune arestarea învinuitului,
procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară
arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de

7
luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta; Dosarul se prezintă
preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei; La prezentarea dosarului de către
procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare
preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât
apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a
învinuitului reţinut; Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de
natura infracţiunii; Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător; Participarea procurorului este obligatorie;
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată;
Dacă sunt întrunite condiţiile pentru arestare, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în
concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile; Totodată,
judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului; Împotriva încheierii se poate face recurs în
termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dacă procurorul apreciază că sunt
suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune
trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de arestare. În cazul în care procurorul
nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, procurorul va prezenta instanţei cu
propunerea de arestare preventivă a învinuitului. Instanţa de judecată, poate dispune arestarea învinuitului în cazurile şi condiţiile
arătate mai sus. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul
arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.

8) Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală.

In desfasurarea actiunii penale, pot interveni anumite cauze de impiedicare a pu-nerii in miscare a actiunii penale sau a exercitarii
actiunii penale, dupa caz. Ele pot interveni in orice moment, in orice stadiu al procedurilor, adica fie inaintea inceperii urmaririi
penale, cand persoana interesata este faptuitorul, fie dupa inceperea urma-ririi penale, dar inainte de punerea in miscare a actiunii
penale, cand persoana intere-sata este inculpatul. Daca aceste cauze intervin inainte de inceperea urmaririi penale, ele impiedica
insasi inceperea urmaririi penale, adica sunt cauze de impiedicare a inceperii urmaririi penale. Daca intervin dupa inceperea
urmaririi penale, ele sunt cauze de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale, iar daca intervin dupa punerea in miscare a
actiunii penale, impiedica exercitarea actiunii penale. Cu aceeasi consecinta procesuala (inchiderea dosarului) aceste cauze sunt
prevazute de un singur text de lege: art. 10, c.pr.pen. Art. 10, c.pr.pen.cuprinde doua mari categorii de cauze de impiedicare: Cauze
care fac ca actiunea penala sa fie lipsita de temei-Sunt acele cauze in care fie lipseste insusi temeiul actiunii penale, care este iden-
tic cu cel al raspunderii penale si care este chiar infractiunea, fie in care este exclusa raspunderea penala. Aceste cauze sunt
prevazute de art. 10, lit. a-h, c.pr.pen. a) Fapta nu exista -; Cand fapta lispeste in materialitatea ei b) Fapta nu este prevazuta de legea
penala -; Cand fapta exista, insa ea nu este prevazuta de Codul penal sau de o lege speciala. c) Fapta nu prezinta pericolul social al
unei infractiuni -; Cand lipseste una dintre trasaturile infractiunii si anume pericolul social. d) Fapta nu a fost savarsita de invinuit
sau inculpat -; Cand, in urma efectuarii actelor premergatoare sau de urmarire, se constata ca fapta este savarsita de o alta persoana.
e) Faptei ii lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii -; Orice fapta presupune un continut constitutiv. Atunci cand
lipseste un element de care este conditionata insasi existenta infractiunii, fapta nu va constitui infractiune. f) Exista una dintre
cauzele care fac ca fapta sa nu fie infractiune -; Aceasta este situatia in care avem una dintre cauzele ce inlatura caracterul penal al

8
faptei (art. 44-51, c.pen.), precum si cele prevazute de legile speciale (Ex: Proba veritatii, in caz de insulta sau calomnie). O parte
dintre aceste cauze opereaza in rem (situatia de la litera a), altele operea-za si in rem si in personam. Cauze care lipsesc actiunea
penala de obiect-Sunt acele cauze in care este inlaturata sau inlocuita raspunderea penala, precum si acele cauze in care lipseste o
conditie de procedura ceruta de lege pentru punerea in miscare sau pentru exercitarea actiunii penale. Acestea sunt prevazute in art.
10, lit. f-g, c.pr.pen., la care se adauga si cauzele de nepedepsire prevazute in Codul penal sau in alte legi speciale: a) Lipseste
plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent sau o alta conditie prevazuta de lege
pentru punerea in miscare sau pentru exercitarea actiunii penale. Plangerea prealabila a persoanei vatamate este prevazuta fie in
Codul penal, fie in legi speciale pentru anumite categorii de infracti-uni, ca o conditie de punere in miscare si de exercitare a
actiunii penale, cum este cazul infractiunii de lovire sau de alte violente, de vatamare corporala din culpa, de furt intre soti, de
tulburare de posesie, de viol in forma simpla, de amenintare sau in-fractiunea de concurenta neloiala, pentru care se cere conditia
plangerii prealabile, prevazute de Legea nr. 11/1991. Plangerea prealabila se poate adresa fie organului de urmarire penala, in
cazurile prevazute de art. 279, lit. b) si c), c.pr.pen. fie direct instantei de judecata, in condi-tiile art. 279 (2), lit. a), c.pr.pen. Ea este
nu numai un mod special de sesizare a organului de cercetare penala, ci si o conditie de procedura astfel incat absenta ei, atunci
cand este prevazuta expres de lege, face sa lispeasca insusi cadrul legal proce-sual de punere in miscare sau de exercitare a actiunii
penale. In afara plangerii prea-labile, legea mai pretinde autorizarea sau sesizarea organului competent in alte situatii: Infractiunile
savarsite in strainatate impotriva sigurantei Statului Roman sau impotriva vietii, sanatatii sau integritatii corporale a unui cetatean
roman de catre un cetatean strain sau o persoana fara cetatenie, aflata in strainatate; Infractiunile contra reprezentantului unui stat
strain, pentru care este necesara exprimarea dorintei Guvernului strain; Infractiunile contra circulatiei pe Caile Ferate, pentru care se
cere sesizarea or-ganelor Cailor Ferate; Infractiunile contra ordinii si disciplinei militare, pentru care se cere sesizarea
comandantului UM; Infractiunile comise de magistrati si de notarii publici, pentru care se cere avi-zul ministrului Justitiei;
Infractiunile comise de presedintele, vicepresedintele si judecatorii CSJ, pentru care se cere autorizarea presedintelui Romaniei. b)
Intervine amnistia sau prescriptia, care inlatura raspunderea penala sau dece-sul faptuitorului, care impiedica punerea in miscare a
actiunii pentru ca este o acti-une personala. c) A intervenit retragerea plangerii prealabile sau impacarea partilor. Retragerea
plangerii prealabile a persoanei vatamate, atunci cand plangerea pre-alabila este o conditie de punere in miscare sau exercitare a
actiunii penale are ca efect impiedicarea punerii in miscare sau a exercitarii actiunii penale. Pentru a pro-duce aceste efecte,
retragerea trebuie sa fie totala si neconditionata. Impacarea partilor impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale,
atunci cand legea penala prevede expres ca inlatura raspunderea penala. Pentru a fi valabila trebuie sa aiba loc in fata autoritatii
judiciare competente care presupune prezenta ambelor parti. Trebuie sa fie totala si neconditionata, pentru ca, potrivit art. 132,
c.pen. “impacarea este personala si produce efecte numai daca intervine pana la ramanerea definitiva a hotararii”. d) Atunci cand s-a
dispus inlocuirea raspunderii penale cu o raspundere adminis-trativa, conform modificarilor prevazute de Legea nr. 104/1992. e)
Atunci cand a intervenit autoritatea de lucru judecat. Hotararile ramase defini-tive intra in puterea de lucru judecat, in baza legii.
Acesta produce doua efecte: Efectul pozitiv -; Consta in posibilitatea punerii in executare a hotararii penale definitive. Efectul
negativ -; Consta in impiedicarea unei noi puneri in miscare a actiunii penale pentru aceeasi fapta (Regula: Non bis in idem). In
situatia in care legea conditioneaza punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale de o autorizare sau de o sesizare din partea
organului competent, o noua acti-une penala poate fi pusa in miscare si exercitata, daca ulterior este indeplinita condi-tia prevazuta
de lege, ceea ce reprezinta o derogare de la regula “Non bis in idem”. f) A intervenit una dintre cauzele de impunitate: Desistarea
sau impiedicarea producerii rezultatului (art. 22, c.pen.); Denuntarea faptei de trafic sau consum de droguri inaintea inceperii
urmaririi penale (art. 15, Legea 143/2000); Denuntarea faptei inainte de inceperea urmaririi penale; Inlesnirea arestarii faptuitorilor
dupa inceperea urmaririi penale, in cazul infrac-tiunii de trafic de persoane, prevazuta de Legea 678/2001 privind prevenirea si

9
com-baterea traficului de persoane; Desi cauzele de impunitate nu sunt prevazute expres in art. 10, c.pr.pen. ele conduc la acelasi
efect, pentru ca, in realitate, inlatura raspunderea penala, adica impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale. Art.10-
actiune penala nu poate fi pusa in miscare si daca a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca: a) fapta nu exista; b) fapta
nu este prevazuta de legea penala, b1) fapta nu prezinta pericolul social al unei infractiuni; c) fapta nu a fost savarsita de invinuit
sau inculpat; d) faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii; e) exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul
penal ala faptei; f) lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori alta
conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescptia ori decesul
faptuitorului; h) a fost retrasa plangerea prealabila sau partie s-au impacat, pentru infractiunile pentru care opereaza aceste institutii;
i) s-a dispus inlocuirea raspunderii penale; j) exista autoritate de lucru judecat.

9) Cazuri de conexitate şi indivizibilitate.

Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi
sunt date în competenţă. Un organ judiciar nu va putea, prin prorogare de competenţă, să preia în competenţa sa cauze care revin
organelor superioare ci numai celor inferioare sau egale în grad. Cazurile de prorogare de competenţă sunt prevăzute de lege,
nefiind posibilă prorogarea convenţională. Cele mai des întâlnite cazuri de prorogare de competenţă sunt indivizibilitatea şi
conexitatea. Cazuri de conexitate. Conexitatea este o stare de legătură între mai multe cauze penale care impune reunirea lor pentru
a fi soluţionate împreună. Legăturile între cauze pot fi subiective, referindu-se la persoana celui care a săvârşit toate infracţiunile,
sau obiective, creând o unitate de timp, de loc, sau o dependenţă între infracţiuni. În alte cazuri legătura de conexitate este mixtă,
referindu-se, pe de-o parte, la acea persoană care a săvârşit mai multe infracţiuni, iar pe de altă parte la existenţa unei legături între
infracţiuni. Cazurile de conexitate sunt în număr de patru: când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de
una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp
ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori. Elementul de conexitate constă în înţelegerea între infractorii care
organizează comiterea infracţiunilor şi pentru judecarea lor se impune o cunoaştere a întregului; când o infracţiune este săvârşită
pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau pentru a asigura sustragerea
de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Conexitatea este dată de faptul că trebuie judecate împreună
infracţiuneamijloc cu infracţiunea-scop (de ex. infracţiunea de fals cu infracţiunea de înşelăciune) şi infracţiunea săvârşită şi cea
prin care se încearcă ascunderea ei (favorizare, tăinuire, omisiunea denunţării); când între două sau mai multe infracţiuni există
legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Motivele de reunire pot fi multiple dar urmăresc un
singur scop, o mai bună înfăptuire a justiţiei (de exemplu, o persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, în concurs, fără legătură între
ele sau o persoană vătămată a fost prejudiciată prin infracţiuni diferite şi prejudiciul trebuie delimitat). Cazuri de indivizibilitate.
Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze, generată de anumite împrejurări care, prin natura lor sau voinţa legii, formează
o unitate care impune judecarea întregului complex faptic şi de inculpaţi de o singură instanţă. Unitatea naturală există atunci când o
singură acţiune sau inacţiune constituie mai multe infracţiuni şi unitatea legală când mai multe fapte penale constituie o singură
infracţiune. Sunt trei cazuri de indivizibilitate şi anume: când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane. Cazul
se referă la participaţia penală când există unitate infracţională cu pluralitate de infractori - coautori, instigatori, complici, care
trebuie judecaţi împreună pentru o bună administrare a probelor şi pentru o justă proporţionalizare a pedepselor în funcţie de
contribuţia fiecăruia la comiterea faptei; când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act. Este cazul
concursului formal de infracţiuni, când datorită existenţei unei singure acţiuni sau inacţiuni, care datorită împrejurărilor în care a

10
avut loc sau urmăririlor pe care le-a produs, întruneşte elementele a două sau mai multe infracţiuni, se impune judecarea într-o
singură cauză; când mai multe acte materiale alcătuiesc, prin voinţa legii, o singură infracţiune, cum este infracţiunea continuată,
complexă sau din obişnuinţă. În acest caz legea impune ca actele materiale ce intră în componenţa unei infracţiuni să fie tratate ca
un întreg indivizibil pentru care se aplică o singură sanctiune.

10) Cazurile de asistenţă juridică obligatorie.

Art.171-asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus,
rezervist, concentrat, elev al unei institutii militatre de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau institut medical educativ,
arestat chiar si in alta cauza, daca legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau instanta apreciaza ca inculpatul nu-si
poate face singur apararea.

11) Cazurile de contestaţie în anulare.

Art. 386 –impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in urmatoarele cazuri: cand procedura de citare
a partii pentu termenul la care s-a judecat cauza de instanta de recurs nu a fost indeplinita conform legii; cand partea dovedeste ca la
termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a incunostinta instanta
despre aceasta impiedicare; cand instanta nu s-a pronuntat asupra unei cauze din cele prevazute in art.10 lit. f-j cu privire la care
existau probe in dosar; cand impotriva unei persoane s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi cauza. Puteţi apela la
această care de atac extraordinară doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Puteţi exercita această cale de atac
extraordinară doar pentru motivele exprese prevăzute de lege. Nu puteţi formula o nouă contestaţie în anulare pentru motive ce au
existat la data celei dintâi. Între contestaţia în anulare şi revizuire nu există o ordine care trebuie respectată. Exercitarea contestaţiei
în anulare nu suspendă executarea hotărârii atacate. Contestaţia în anulare are 2 forme: contestaţia în anulare obişnuită; contestaţia
în anulare specială. Puteţi formula contestaţia în anulare obişnuită, pentru următoarele motive: când procedura de citare a părţii,
pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea
dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă; Pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare de drept comun, trebuie
îndeplinite două condiţii: hotărârea contestată să fie irevocabilă ( indiferent dacă a fost pronunţată în primă instanţă, în apel, recurs,
revizuire, contestaţie în anulare ( exemplu: hotărârea dată în primă instanţă care nu a fost apelată, sau legea prevedea că pot fi
atacate cu recurs şi nu au fost recurate, hotărârile pronunţate în apel nerecurate, hotărârea pronunţată în recurs, etc; motivele
contestaţiei în anulare obişnuite să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului ( exemplu: dacă aţi invocat aceste motive
prin apel şi deşi au fost respinse, nu le-aţi reiterat în recurs, sau aţi invocat această neregularitate procedurală direct în recurs etc.
Contestaţia în anulare obişnuită va fi primită pentru motivele indicate, în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de
recurs, dar instanţa de recurs le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt, sau recursul a fost respins fără să fie judecat pe
fond. Puteţi formula contestaţia în anulare specială pentru următoarele motive: când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de
recurs este rezultatul unei greşeli materiale; când instanţa de recurs a respins recursul sau l-a admis în parte, însă a omis să cerceteze
vreunul din motivele de nelegalitate pe care le-aţi invocat. În cazul ambelor motive de contestaţie în anulare specială, trebuie să fie
vorba de hotărâri judecătoreşti pronunţate în recurs. Care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia în anulare: instanţa a
cărei hotărâre se atacă. (prima instanţă, instanţa de apel, instanţa de recurs, instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare sau
revizuirea, dacă se invocă motive de nelegalitate a procedurii de citare sau de necompetenţă materială a instanţei sau instanţa de
recurs, când se invocă motive specifice contestaţiei în anulare speciale). Cererea ( contestaţia în anulare) trebuie să fie făcută în scris
şi să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul ori reşedinţa părţilor, ori după caz, denumirea şi sediul lor şi ale

11
reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. În ce termen puteţi exercita contestaţia în anulare: Dacă formulaţi contestaţie la
executare împotriva unei hotărâri judecătoreşti care poate fi pusă în executare silită trebuie să o introduceţi înainte de începerea
executării şi în tot timpul executării ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Dacă formulaţi contestaţie în anulare împotriva
unei hotărâri irevocabilă care nu poate fi executată silit, trebuie să o introduceţi în termen de 15 zile de la data când aţi luat
cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Reguli privitoare la judecată:
Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Pentru judecarea cauzei se va dispune citarea părţilor. Citarea trebuie,
sub pedeapsa nulităţii, înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului judecăţii, excepţie cazurile urgente, când termenul
poate fi scurtat. Dacă nu vi s-a înmânat citaţia în termen sunteţi în drept să cereţi amânarea cauzei. Dacă aveţi calitate de intimat,
aveţi obligaţia să depuneţi întâmpinare cel mai târziu cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Dacă sunteţi
intimat şi nu depuneţi întâmpinare, veţi fi decăzut din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de
ordine publică. Dacă sunteţi intimat şi nu sunteţi reprezentat sau asistat de avocat, aveţi posibilitatea să cereţi un termen pentru
pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Să nu consideraţi că dacă aţi formulat contestaţie în anulare, hotărârea contestată nu se
va pune în executare până la soluţionarea contestaţiei în anulare. Dacă doriţi ca executarea hotărârii pe care aţi contestat-o să nu
pornească, trebuie să solicitaţi acest lucru instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei în anulare. Deci, veţi formula o cerere prin
care veţi solicita să dispună suspendarea executării hotărârii contestate până la soluţionarea contestaţiei în anulate. Este foarte
important să cunoaşteţi că această cerere o puteţi formula pe calea dreptului comun, fie separat, fie prin cererea prin care aţi invocat
motivul de contestaţie în anulare. Dacă există urgenţă în soluţionarea cererii de suspendare, o puteţi formula pe calea ordonanţei
preşedinţiale. În acest caz trebuie să faceţi dovada că pe rolul instanţei se află înregistrată cererea de suspendare în condiţiile
dreptului comun, deoarece pe calea ordonanţei preşedinţiale măsura se dispune doar până la soluţionarea acestei cererii. În cazul
ambelor cereri, legea prevede condiţia unei cauţiuni, pe care o va stabili instanţa prin încheiere, ce este supusă recursului în termen
de 15 zile de la comunicare. Cauţiunea pe care o depuneţi vă poate fi restituită după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a
soluţionat cererea,în condiţiile legii. Hotărârea pronunţată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea
pe care o atacaţi.

12) Cazurile de revizuire.

Art.394-revizuirea poate fi ceruta cand: s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea
cauzei; un martor, un expert sau un interpret a savarsit infractiunea de marturie mincinoasa in cauza a carei revizuire se cere; un
inscris care a servit ca temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de judecata,
procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penala a comis o infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere;
cand doua sau mai multe hotarari judecatoresti nu se pot concilia. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei hotărâri
judecătoreşti definitive în apel sau prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri judecătoreşti date de instanţa de recurs, atunci
când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii chiar dacă împotriva hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel; să fie o hotărâre definitivă a
primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se
înţelege prin a evoca fondul: Înseamnă că instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată a analizat probele administrate ,
raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie trebuie să fie îndeplinită de orice hotărâre judecătorească supusă
revizuirii. Puteţi uza de această cale de atac doar pentru motivele exprese prevăzute de lege: dacă dispozitivul hotărârii cuprinde
dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat

12
asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; dacă un judecător , martor sau
expert, care au luat parte la judecată,a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în
temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care , în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se
mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau
inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii se va cita şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii. dacă, după darea hotărârii,
s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus
de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se
cere; dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţi, incapabili sau cei puşi sub curatelă sau
consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; dacă există hotărâri definitive
potrivnice, date de instanţe de ace grad sau de grade diferite , în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi
calitate. Această dispoziţie se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date instanţe de recurs; dacă partea a fost împiedicată
să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; dacă Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţe grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate. Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere. În cazul
prevăzut la punctul 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au
pronunţat hotărârile potrivnice. Dacă instanţele sunt situate în circumscripţii diferite , cererea de revizuire se va adresa instanţei
care a dat prima hotărâre. Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în scris, să cuprindă arătarea instanţei , numele , domiciliul şi
reşedinţa părţilor, ori după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. Dacă formulaţi cererea
prin mandatar trebuie să anexaţi procura în original sau în copie legalizată. Anexat cererii trebuie să depuneţi taxa judiciară de
timbru. Cine poate exercita contestaţia în anulare: doar persoanele care au avut calitate de parte în procesul în care s-a pronunţat
hotărârea atacată. Nu este suficientă această condiţie, ci trebuie să aveţi şi interes ca să promovaţi cererea de revizuire; procurorul
poate declara contestaţie în anulare, chiar dacă nu a participat la judecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea contestată; În ce
termen se poate exercita revizuirea: În funcţie de motivul de revizuire invocat, legea prevede puteţi exercita revizuirea în termen de
o lună , termen ce se va socoti în funcţie de motivul invocat: în cazurile prevăzute la pct. 1, 2, şi 7 alin (1) , de la comunicarea
hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului , de la pronunţare; pentru
hotărârile prevăzute la punctul 7 alin.(2) de la pronunţarea ultimei hotărâri; în cazul prevăzut la punctul 3, de la cel din urmă act de
executare; în cazul prevăzut la punctul 4 , din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea de condamnare a judecătorului,
martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. Dacă nu există astfel de hotărâri , termenul curge de la data
când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală , dar
nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; în cazurile prevăzute la punctul 5,din ziua în care sau descoperit înscrisurile
care se invocă, ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere; în cazul prevăzut la punctul 6, de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte
persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste două
cazuri termenul fiind de 6 luni; în cazul prevăzut la punctul 8 , termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea
împiedicării; în cazul prevăzut la punctul 9, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului în Monitorul Oficial al României. Dacă doriţi ca hotărârea supusă revizuirii să nu fie pusă în executare trebuie să formulaţi
cerere de suspendare a executării acesteia. Această cerere se formulează în condiţiile prezentate la contestaţia în anulare. Regulile
privitoare la judecată sunt aceleaşi ca la contestaţia în anulare-Hotărârea dată în revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi

13
hotărârea revizuită. Dacă revizuirea s-a solicitat pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

13) Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării, înlocuirii, încetării sau menţinerii unei măsuri
preventive.

Art 140unu-impotriva ordonantei de arestare preventiva se poate face plangere la instanta care ar fi competenta sa judece cauza in
fond. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu. Instanta va pronunta in aceasi zi o incheiere care este supusa recursului. )
Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura. Potrivit dispoziţiilor art.140
ind.1 împotriva ordonanţei organului de cerecetare penală sau a procurorului, prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se
poate face plângere penală, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionze plângerea este
procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar când ordonanţa este a procurorului, competent să soluţioneze plângerea este
prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorul şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul când ordonanţa de reţinere este a prim-procurorului ori a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea de
Casaţie şi Justiţie, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Procurorul se pronunţă asupra plângerii prin ordonanţă
înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu se justifică,
procurorul dispune revocarea ei. Plângerea împotriva măsurilor de prevenţie luate de procuror. Potrivit art.140 ind.2 C.proc.pen.,
învinuitul sau inculpatul poate face plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu
părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Plângerea se poate face într-un termen de 3 zile de la luarea măsurii.
Organul competent să soluţionte plângere este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Procedura de
soluţionare a plângerii este următoarea: în primul rând, plângerea se soluţionează în camera de consliu. Citarea învinuitului sau
inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Procurorul participă obligatoriu la judecarea
plângerii. Dosarul de urmărire penală este înaintat instanţei în termen de 24 de ore iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, iar când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este jusitificată,
instanţa dipune revocarea ei. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea
măsurii preventive nu este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea
plângerii. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale privind arestatrea preventivă.
Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3 C.proc.pen., împotriva încheirerii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau
prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau
inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară. Din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că încheierea
prin care nu se dipune – instanţa refuză deci să dipună în timpul urmăririi penale – revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării
preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Învinuitul sau inculpatul arestat este adus în faţa instanţei şi este ascultat în prezenţa
apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în
alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul este examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului,
căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participare procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Dosarul este
înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului,
şi 3 zile, în cazul arestării inculpatului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. Căile de atac împotriva încheierii
pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Potrivit dispoziţiilor art.141 C.proc.pen., încheierea dată în
primă instanţă şi în apel, prin care se dipune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin
care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Per a
contrario, încheierea dată în prima şi în apel prin care nu se dipune – instanţa refuză, deci, să dipună- revocarea, înlocuirea sau prin

14
care nu se constată încetarea de drept a măsurii arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de
recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul este înaintat
instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în trei zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în
termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea
unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. Per a
contrario, recursul declarat împotriva încheierii prin care nu s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive, instanţa
refuzând să ia măsura sau nemenţinând-o, este suspensiv de execuatare. Drepturile proprii şi regimul special pentru minori. Potrivit
art.160 ind.f C.proc.pen., minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii
preventiv ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor,
astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în scopul bunei defăşurări a procesului penal ori al împiedicării
sustragerii lor de la umrărirea penală, judecata ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau
morală a minorului. Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură, în toate cazurile, asistenţă
juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a
ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea sau
arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în termen de
24 de ore, în cazul arestării, părinţii, tutorele, pesoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de liberate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se acesta
într-un proces-verbal. În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate
minorilor arestaţi preventiv. Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi
preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de detenţie
preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii prevetiv.

14) Cercetarea judecătorească.

Cand cercetarea judecatoreasca nu confirma invinuirea sau cand a intervenit vreuna din cauzele de incetare a procesului penal
prevazute in art.10 lit f-h si j procurorul pune concluzii de incetare a procesului penal sau de achitare. Dupa ce au fost indeplinite
toate masurile premergatoare si instanta constata ca nu exista vreo un impediment pentru buna desfasurare a procesului va constata
cauza in stare de judecata (art. 321). In cadrul acestei activitati denumita si "ancheta judiciara", instanta va readministra probele care
au fost administrate in faza de urmarire penala putand administra si probe noi. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare
judecatoreasca poate fi schimbata pentru buna desfasurare a procesului penal. Daca inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu
poate fi dispusa decat dupa ascultarea acestuia. Presedintele dispune ca grefierul sa dea citire sau sa faca o prezentare succinta a
actului de sesizare a instantei dupa care explica inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce. Totodata, instiinteaza pe inculpat
cu privire la dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i atentia ca tot ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa, precum si
cu privire la dreptul de a pune intrebari coinculpatilor, celorlalte parti, martorilor, expertilor si de a da explicatii in cursul cercetarii
judecatoresti cand socoteste ca este necesar. Se trece apoi la ascultarea inculpatului dupa ce se verifica identitatea acestuia.
Declaratiile orale ale inculpatului se consemneaza de catre grefier in scris la persoana intai la dictarea presedintelui si se semneaza
dupa lectura de cel in cauza. Inculpatul este lasat sa spuna tot ce stie despre fapta pentru care este trimis in judecata, apoi i se pot
pune intrebari de catre presedinte si in mod nemijlocit de catre ceilalti membri ai completului, de catre procuror, de partea vatamata,
de partea civila, de partea responsabila civilmente, de ceilalti inculpati si de aparatorul inculpatului a carui ascultare se face.

15
Intrebarile se pun prin intermediul presedintelui completului de judecata care poate proceda la respingerea acelora ce nu sunt
necesare pentru justa solutionare a cauzei. Cand inculpatul face declaratii care nu corespund cu cele date anterior, i se cer explicatii
asupra contrazicerilor, iar daca refuza, instanta va dispune citirea declaratiilor anterioare. In cauzele cu mai multi inculpati, regula
este aceea ca fiecare inculpat se asculta in prezenta celorlalti. Daca instanta considera necesar ii poate asculta pe inculpati separat iar
dupa terminarea audierilor le vor fi citite in mod obligatoriu declaratiile date de ceilalti inculpati. Instanta de judecata poate proceda
la reascultarea unuia sau mai multi inculpati in prezenta celorlalti. Incalcarea dispozitiilor priviind ascultarea inculpatului pot atrage
nulitatea hotararii daca se va dovedi ca inculpatul a suferit o vatamare in sustinerea apararilor sale. Ascultarea celorlalte parti (art.
326)-Dupa ascultarea inculpatului se procedeaza la ascultarea partii vatamate, partii civile, partii responsabil civilmente. Regulile de
ascultare a inculpatului se aplica si in cazul ascultarii celorlalte parti. Ascultarea martorilor (art. 327 - 328)-In vederea audierii,
martorii sunt chemati pe rand in sala de judecata. Dupa identificare si prestarea juramantului protrivt normelor din partea generala a
codului, se trece la audierea acestora. Martorul este lasat sa declare tot ce stie cu legatura la faptele si imprejurarile pentru dovedirea
carora a fost propus. Martorului i se pot pune intrebari de catre instanta si de catre procuror, de partea care l-a propus, precum si de
celelalte parti. Martorul care poseda un inscris in legatura cu depozitia facuta poate sa-l citeasca in instanta, iar inscrisul poate fi
retinut la dosar in original sau in copie. In situatia in care un martor numai poate fi audiat din motive bine intemeiate instanta poate
dispune citirea depozitiei date in cursul urmaririi penale. Daca cu ocazia audierii, martorul face afirmatii contradictorii, instanta
poate dispune citirea declaratiilor date la organul de urmarire penala. In asemenea cazuri urmeaza a retine numai acele declaratii
care, in raport cu toate elementele cauzei, pot fi considerate ca exprima adevarul, indiferent in ce stadiu al procesului ai fost facute.
Lipsa martorilor poate conduce la concluzia ca audiera acestora numai este necesara astfel ca judecata va continua. In caz contrar,
se va dispune amanarea cauzei in vederea audierii martorilor a caror lipsa nu este justificata. Atat procurorul cat si partile care au
propus audierea unor martori pot renunta in masura in care numai este necesar audierea acestora, insa instanta este obligata sa puna
aceasta chestiune in discutia partilor. In urma ascultarii martorii raman in sala la dispozitia instantei pana la terminarea cercetarii
judecatoresti care se efectueaza in sedinta aflata in curs. Daca instanta constata cu numai este necesar reaudierea martorului poate
permite plecarea acestuia din sala de sedinta. In continuarea cercetarii judecatoresti se procedeaza la prezentarea mijloacelor
materiale de proba atunci cand acestea exista si la administrarea de probe noi. Astfel daca sunt necesare lamuririle unui expert se va
proceda la ascultarea acestuia, sau daca anumite dovezi pot fi facute prin inscrisuri ele vor fi prezentate pentru a fi examinate de
instanta. Cercetarea judecatoreasca poate necesita uneori efectuarea unei cercetari la fata locului sau a unei reconstituiri, caz in care
sunt aplicabile dispozitiile din partea generala a Codului (art. 129 - 131). Instanta indeplineste aceste activitati in conditiile proprii
fazei de judecata, cu deplasarea intregului complet, a grefierului, prezenta procurorului cand aceasta este obligatorie, citarea partilor
s.a.. Toate aceste activitati efectuate se desfasoara ca o continuare a sedintei de judecata. In cursul cercetarii judecatoresti, pot
interveni anumite situatii cand in urma administrarii unor noi probe sau in urma readministrarii probelor din dosar instanta sa
dispuna restituirea cauzei la procuror pentru ca urmarirea penala a fost efectuata de un organ necompetent sau pentru completarea
urmaririi penale, schimbarea incadrarii juridice, extinderea actiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal
pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Toate aceste activitati au loc inainte de a se termina
cercetarea judecatoreasca insa acestea vor fi analizate distinct de aceasta activitate. Terminarea cercetarii judecatoresti-Cand
instanta constata ca au fost administrate toate probele necesare in vederea aflarii adevarului, presedintele intreaba pe procuror si pe
parti daca mai au de dat explicatii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetarii judecatoresti. Dupa acest moment, daca
nu s-au formulat cereri noi sau daca cererile propuse au fost respinse de instanta ori daca s-a efectuat completarile cerute
presedintele v-a declara terminata cercetarea judecatoreasca (art. 339).

16
15) Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea.

Art.129-cercetarea la fata locului se efectueaza atunci cand este necesar sa se faca constatari cu privire la situatia locului savarsirii
infractiunii sa se descopere si sa se fixezeze urmele infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale de proba si
imprejurarile in care infractiunea a fost savarsita. Organul de urmarire penala efectueaza cercetarea la fata locului in prezenta
martorilor asistenti sau a partilor cand este necesar. Instanta de judecata efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor si in
prezenta procurorului cand prezenta acestuia la judecata este obligatorie. Cand este necesar sa se faca constatari cu privire la situatia
locului savarsirii unei infractiuni, sa se descopere si sa se fixeze urmele infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor
materiale precum si imprejurarile in care infractiunea a fost savarsita, organul de urmarire efectueaza o cercetare la fata locului.
Masura poate sa fie luata, de asemenea, si de catre instanta de judecata. Art.130-reconstituirea –organul de urmarire penala sau
instanta de judecata daca gaseste necesar pentru verificarea si precizarea unor date poate sa procedeze la reconstituirea la fata
locului. Reconstituirea se face in prezenta invinuitului sau inculpatului. Un alt procedeu probator prin care organele judiciare
amintite obtin date importante cu privire la modul de savarsire al unei infractiuni, il reprezinta cel al reconstituirii. In acest sens,
organul de urmarire penala sau instanta de judecata, daca gaseste necesar pentru verificarea si precizarea unor date, poate sa
procedeze la reconstituirea la fata locului, in intregime sau in parte, a modului si a conditiilor in care a fost savarsita fapta. Cand
este necesar, ambele masuri se fac de catre organul de urmarire penala, in prezenta partilor. La efectuarea actelor de procedura
trebuie sa fie prezenti si martorii asistenti, cu exceptia cazului cand acest lucru nu este posibil. Martorii asistenti sunt persoane
chemate sa participe la efectuarea anumitor acte procedurale in scopul de a garanta faptul ca procedura urmata este legala, iar
rezultatul corespunde celor consemnate. Nu pot fi martori asistenti: minorii sub 14 ani, persoanele interesate in cauza si cei care
fac parte din aceeasi unitate cu organul care efectueaza actul procedural. Cand legea prevede ca la efectuarea unui act procedural
este necesara prezenta unor martori asistenti, numarul acestora trebuie sa fie de cel putin doi. In cazul constatarii la fata locului,
invinuitul sau inculpatul arestat sau retinut este adus la cercetare, iar daca nu este posibil i se asigura la cerere reprezentarea. In
procedura reconstituirii prezenta invinuitului sau inculpatului este obligatorie. Instanta de judecata efectueaza cercetarea la fata
locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului, cand participarea acestuia la judecata este obligatorie. La efectuarea cercetarii
la fata locului se incheie proces-verbal, care trebuie sa cuprinda: descrierea amanuntita a situatiei locului, a urmelor gasite, a
obiectelor examinate si a celor ridicate, a pozitiei si starii celorlalte mijloace materiale de proba, astfel incat acestea sa fie
redate cu precizie si pe cat posibil cu dimensiunile respective. In caz de reconstituire a modului in care a fost savarsita
fapta, se consemneaza amanuntit si desfasurarea reconstituirii. In toate cazurile se pot face schite, desene sau fotografii, ori alte
asemenea lucrari, care se vizeaza si se anexeaza la procesul-verbal.

16) Cererea de reabilitare: titularii cererii de reabilitare, conţinutul cererii de reabilitare.

Art.495-cererea de reabilitare se face de catre condamnat iar dupa moartea acestuia de sot sau rude apropiate. In cerere trebuie sa se
mentioneze: adresa condamnatului, condamnarea si fapta pentru care a fost pronuntata, locurile de munca pe tot intervalul de timp
de la executarea pedepsei si pana la introducerea cererii, temeiurile cererii, orice alte informatii utile. Potrivit legii, reabilitarea face
sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile rezultate din condamnare. Ea este de drept si judecatoreasca.
Reabilitarea de drept opereaza prin lege in cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in
decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nici o infractiune. Reabilitarea judecatoreasca se acorda, la cererea celui condamnat, de
catre instanta de judecata, in cazurile in care nu opereaza reabilitarea de drept. Cererea de reabilitare judecatoreasca trebuie sa
cuprinda date cu privire la petitionar, obiectul, motivele in fapt si in drept, mijloacele de proba in sustinerea ei, data depunerii si

17
semnatura. Se poate face si cerere de contestare a reabilitarii de drept si cerere de anulare a reabilitarii. Pentru acordarea ei, trebuie
indeplinite conditiile prevazute de lege cu privire la trecerea unor termene, care variaza intre 4 si 5 ani, la care se adauga jumatate
din durata pedepsei pronuntate. Procurorul General poate dispune, in cazuri exceptionale, reducerea acestor termene. Referitor la cel
condamnat, se cere ca acesta sa nu fi suferit o noua condamnare, sa aiba asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace
oneste, sa fi avut o buna conduita, sa fi achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la plata carora a fost
obligat. Termenul se socoteste, pentru amandoua formele de reabilitare, de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale
sau de la data cand aceasta s-a prescris ori de la data actului de gratiere. In caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face
o noua cerere decat dupa un termende 3 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa 2 ani, in cazul
condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani si dupa 1 an, in alte cazuri. Termenele se socotesc de la data respingerii
cererii. Reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta, cu exceptia interzicerii de a se afla intr-o anumita localitate, si nu
duce la obligatia de reintegrare in functia din care infractorul a fost scos in urma condamnarii, rechemarea in cadrele armatei sau de
redare a gradului militar pierdut. Condamnatului reabilitat i se anuleaza antecedentele penale, nu mai are astfel antecedente si, ca
urmare, daca savarseste o noua infractiune, este considerat infractor primar, nu va fi recidicvist, i se pot aplica dispozitiile privind
suspendarea executarii pedepsei pentru o noua infractiune etc. Procedura reabilitarii judecatoresti mai prevede, in afara celor
mentionate cu privire la instanta competenta, cererea de reabilitare si masuri pentru solutionarea cererii (citarea petitionarului si a
altor persoane). Instanta poate dispune respingerea cererii pentru lipsa conditiilor de forma (de exemplu, cand a fost introdusa
inainte de termenul legal); suspendarea examinarii cererii (daca s-a pus in miscare actiunea penala printr-o alta infractiune savarsita
de condamnat); admiterea si solutionarea prin hotarare a cererii. Hotararea prin care instanta rezolva cererea de reabilitare este
supusa apelului, iar hotararea pronuntata de instanta de apel este supusa recursului. Reabilitarea de drept a persoanei juridice este
reglementata de art. 134 alin. 2C. pen., introdus prin L. nr. 278/2006. Conditii: sa fii trecut 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii
sau pedeapsa complementara a fost executata si persoana juridica nu a savarsit nicio alta infractiune.

17) Citarea părţilor la judecată. Compunerea instanţei de judecată. Asigurarea apărării.

Art.291-judecata poate avea loc numai daca partile sunt legal citate. Neprezentarea partilor nu impiedica judecarea cauzei. Partea
prezenta la un termen nu mai este citata pentru termenele urmatoare. Militarii in termen si detinutii sunt citati la fiecare termen.
Art.292-compunerea instantei-instanta judecat in complet a carui compunere este prevazuta de lege. Completul trebuie sa ramana
acelasi pana la terminarea judecatii. Daca aceasta nu este posibil completul se poate schimba pana la inceperea dezbaterilor. Prin
instanţă se înţelege organul împuternicit de lege să rezolve litigiul intervenit între părţi. Constituţia României prevede că justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, respectiv curţile de apel,
tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile. Noţiunea de instanţă desemnează şi judecătorul sau, după caz, completul de
judecată ce soluţionează o anumită pricină. Rolul instanţei-Instanţa este obligată să soluţioneze cererile de chemare în judecată cu
care a fost sesizată, dat fiind faptul că refuzul de a judeca, respectiv denegarea de dreptate, este interzis. În materie civilă, rolul
instanţei constă în: cercetarea cauzei - duce la stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt; soluţionarea cauzei - constă în
pronunţarea hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite. Art.294-asigurarea apararii-in cauzele
in care desemnarea unui aparator din oficiu este obligatorie presedintele instanttei odata cu fixarea termenului ia masuri pentru
desemnarea unui aparator din oficiu.Inculpatul, partile si aparatorii au dreptul sa ia cunostinta de dosar in tot cursul judecatii.
Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora
de a-si asigura personal apararea si de obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in

18
favoarea partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995
constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca
eforturile persoanei care isi apara drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul
procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin mijloacele si caile prevazute de
lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de
aparator pentru promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal. Potrivit
art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic,
prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire
penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale acestora cu
autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii
partilor, a continutului si a datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii.
Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are dreptul sa fie asistata de
aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau
nu la aparator. Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile Legii
nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al
judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul
garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Totodata, prin aceleasi
modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In
anumite cazuri prevazute de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se gasesc, nu
se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie legala necesara pentru normala desfasurare a
procesului penal, asistenta juridica devenind obligatorie.Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi
asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care impun obligativitatea
asistentei juridice pentru cazurile date, sunt conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme
se sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea nr.32/1990, s-au adus noi prevederi
in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in
cursul urmaririi penale, asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in
termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat intr-un centru de
reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri,
asistenta juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5
ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992,
este prevazuta asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor infractiuni de coruptie.
Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau
masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau
inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand totodata precizarea ca,
daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile
in vigoare rezulta ca asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen,
cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea face
singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si
consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor aparatorului in cazul procesului

19
penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua
reglementare realizeaza si cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit
dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la
efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea
actelor de urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului. Cand asistenta
juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care
aparatorul invinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar
actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional, cand interesul
urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata,
interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu
aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de
urmarire penala aceasta este obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au
fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului
ori a fost interzisa luarea de contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat
sa rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste pe
inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul
ales sau desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei
obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172
alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor
legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu
profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale institutiei. Instantele
judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de
judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile
civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la efectuarea urmatoarelor acte
de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara, cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar
la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul judecatii, aparatorul exercita
drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta
interesele partii, fiind legat sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este chemat sa
apere doar interesele legitime permise de lege.

18) Citaţia ca act procedural: noţiune, conţinut, loc de citare, înmânarea citaţiei.

Art.176-Citatia este individuala si trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni: denumirea organului de urmarire penala sau a instantei
care emite citatia; numele celui citat, calitatea si obiectul cauzei; adresa celui citat; data, ora si locul de infatisare. Invinuitul sau
incupatul se citeaza la adresa unde locuieste, iar daca aceasta nu este cunoscuta la adresa locului sau de munca. Daca nu se cunoaste
adresa sau locul sau de munca citatia se afiseaza de catre consiliul local in raza caruia s-a savarsit infractiunea. Detinutii se citeaza
la locul de detinere. Militarii incazarmati se citeaza la unitatea din care fac parte. Citatia se inmaneaza personal celui citat care
semneaza de primire. Daca persoana citata nu este acasa citatia se inmaneaza sotului sau unei rude apropiate. Citatia nu poate fi

20
inmanata unui minor sub 14 ani. act procedural scris prin care o persoana este chemata in fata organelor de urmarire penala sau a
instantei de judecata. Citatia are caracter de ordin si obliga persoana citata sa se prezinte la data si la locul indicat, in caz de
neprezentare putandu-i-se aplica amenda judiciara prevazuta de lege. Realizarea principiului contradictorialitatii dreptului la aparare
impune prezenta partilor in fata instantei de judecata. Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decat dupa citarea sau
infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel.Citarea partilor in orice cauza este obligatorie. Pentru indeplinirea
acestei obligatii legea prevede ca instanta are sarcina sa verifice daca partile au fost citate si sa amane judecarea cauzei ori de cate
ori constata ca partea lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub sanctiunea nulitatii. Exista si situatii in
care citarea partilor este lasata la latitudinea instantei : in materia conflictelor de competenta, materia asigurarii dovezilor ; materia
ordonantei presedintiale. Citatia este actul de procedura prin care partile si alti participanti, martori, experti, traducatori sunt
incunostiintati sa se prezinte in fata instantei in ziua, ora, locul si data fixata. Elemente :-chemarea- reprezinta ordinul instantei prin
care cel citat este incunostiintat ca a devenit parte a unui prices civil si in ceasta calitate trebuie sa se prezinte in fata instantei pentru
a lua parte la dezbateri.-sanctiunea- reprezinta masura de constrangere sau consecintele nefavorabile ce decurg in caz de
reprezentare.Trebuie emisa in forma scrisa si sa cuprinda mentiunile pe care legea le indica in mod expres. Este compusa din doua
parti : citatia propriu-zisa si dovada de inmanare.Citatia propriu-zisa trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu urmtoarele mentiuni :-
aratarea anului, lunii, zilei si datei ;-indicarea instantei si a sediului ei ;-numele, domiciliul si calitatea celui citat ;-parafa instantei ;-
semnatura grefierului.Mentiunile de mica importanta (lipsa lor atragand nulitatea doar in cazul in care persoana interesata pretinde
ca prin lipsa lor asuferit o vatamare ce nu poate fi inlaturata decat prin anularea citatiei) sunt :-numarul citatiei ;-data emiterii ;-
numarul dosarului ;-numele si domiciliul partii potrivnice ;-felul cauzei. Dovada de inmanare trebuie sa cuprinda :-anul, luna, ziua
cand a fost incheiata-numele celui care l-a incheiat ;-functia acestuia ;-numele, prenumele, domiciliul celui citat ;-indicarea instantei
care a emis citatia ;-mentionarea eventualelor inscrisuri ce se comunica o data cu citatia ;-numele si calitatea celui caruia i s-a facut
inmanarea sau locul unde s-a realizat afisarea ;-semnatura celui care a incheiat dovada de inmanare. Lipsa acestor mentiuni este
sanctionata cu nulitatea. Fac exceptie : indicarea fucntiei agentului procedural si mentionarea inscrisurilor o data cu citatia. Dovada
de inmanare semnata de cel citat sau procesul-verbal incheiat de agentul procedural in cazul in care cel citat nu a fost gasit sunt
singurele acte cu care se poate face proba ca procedura citarii a fost indeplinita.

19) Comparaţie între decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale penale.

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu anumit termen, nerespectare acestuia
atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu,
când titularul nu a declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege.Aspectele diferenţiale esenţiale între decădere şi nulitate, ca
sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se
referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut
de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii legea permite exercitarea dreptului peste
termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.366 sau a apelului sau
recursului peste termen, potirvit art.365). a) Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice, nulităţile
invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea
formlelor prescise de lege. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele pocedurale
efectuate contrar dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act procesual sau
procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea
procesului penal; încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca urmare producerea unei

21
vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit prin încălcarea legii.
Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. După modul de exprimare în norma juridică,
nulităţile pot fi: nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, cum ar fi
dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la
publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale, care pot interveni în
cazul nerespectării altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4). După modul de
aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între: nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2)
C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se caracaterizează prin
următoarele: vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei
vătămării; pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de
lege; pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu. Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la
compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea
procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la efectuarea
anchetei sociale în cazurile cu infractori minori.nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1), încălcarea
oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii
absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi
numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura
completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului,
dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe cale de consecinţă, nulităţile relative se
caracterizează prin: vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune nulităţile
relative pot fi invocate numai până la un anumit moment procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării actului, când partea este
prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă ); nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost
invocate de un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale ); poate fi acoperit
prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea. În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu
de către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Efectele nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte de efecte juridice actul
afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se
refac, de regulă, de către organul juidiciar care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă.
Având în vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă nulitate unui act atrage şi
nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală
Aceste efect extensiv al nulităţii este reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul
extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în
funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului
viciat. Codul de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii,
urmând ca prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia
ce există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite, spre deosebre de Codul de procedură penală anterior care consacra
expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

20) Competenta funcţională şi competenţa materială.

22
Competenta este definite ca sfera atributiilor pe care le are de indeplinit,potrivit legii,fiecare categorie de organe judiciare in cadrul
procesului penal. Alti autori prin competenta inteleg capacitatea (aptitudinea) recunoscuta de lege unui organ de urmarire penala sau
unei instante judecatoresti de a urmari,a judeca si solutiona o anumita cauza penala,cu excluderea de la aceasta activitate judiciara a
celorlalte organe de urmarire penala sau instante judecatoresti. Potrivit ultimei opinii imputernicirea data de lege presupune pe de-o
parte, puterea de a urmarii sau a judeca o anumita cauza penala care confera autoritate juridical actelor procesuale ce se efectueaza
iar pe de alta parte, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate prin lege, orice refuz fiind onsiderat ca o incalcare a
obligatiilor de serviciu. Importanta institutiei consta in faptul ca o cauza penala nu poate fi solutionata la intimplare,de orice organ
judiciar,in infaptuirea actului de justitie pentru o judicioasa solutionare a cauzei,impunindu-se existenta unor criterii, cu ajutorul
carora este determinat organul judiciar care are aptitudinea de a solutiona o anumita cauza penala,savirsita intr-un anumit loc si de o
anumita gravitate. Formele competentei in materie penala Unele forme ale sunt considerate fundamentale, character dat de
necesitatea lor in determinarea in concret a competentei unui anumit organ judiciar pentru o anumita cauza. Sunt considerate forme
fundamentale ale competentei competenta functionala; competenta materiala; competenta teritoriala. Acestor forme fundamentale li
se adauga alte forme, subsidiare :competenta personala; competenta speciala; competenta exceptionala Formele fundamentale ale
competentei-Competenta functionala-Cu ajutorul ei sunt determinate categoriile de activitati pe care le poate desfasura un anumit
organ judiciar in cadrul competentei sale generale.In cadrul procesului penal, activeaza diferite organe judiciare, cu atributii
deosebite, ce indeplinesc diverse activitati procesuale. Un anumit organ judiciar solutioneaza cause in fata judecatii, dar numai unul
anume judeca in prima instanta, iar altele solutioneaza cauza in apel sau recurs. In urmarirea penala, cercetarea penala este efectuata
de un anumit organ judiciar iar trimiterea in judecata, este de competenta altui organ judiciar. Competenta materiala-Constituie
criteriul prin care se stabileste care dintre organelle judiciare de grade diferite, pot solutiona anumite categorii de cause penale.
Dupa cum prevede legea, organele judiciare alcatuiesc un sistem, au o organizare ierarhica, pe mai multe nivele, ceea ce urmeaza a
se stabili fiind care din acestea are dreptul sa solutioneze o anumita cauza. Prioritate are stabilirea organului judiciar care
solutioneaza cauza, fixindu-se astfel sfera atributiilor acestuia, ce-I delimiteaza competenta in raport cu organelle inferioare sau
superioare in grad. Aceasta competenta este determinate in principal de natura si gravitatea infractiunilor. Competenta teritoriala-
Folosind numai criteriul competentei materiale, nu exista posibilitatea determinarii exacte a organului judiciar ce trebuie sa
solutioneze o cauza concreta, deoarece, competenta materiala stabileste numai gradul organului competent. Competenta teritoriala
constituie criteriul prin care se determina organul judiciar competent sa solutioneze o cauza penala dintre organele judiciare de
acelasi grad. Acest criteriu face departajarea intre organelle judiciare egale in grad cu aceeasi competenta materiala in functie de
anumite limite teritoriale. Potrivit art.30 alin.(4), prin locul savirsirii faptei se intelege locul unde s-a desfasurat activitatea
infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt reglementari distincte privind competenta
teritoriala dupa cum infractiunea a fost comisa in tara sau strainatate. Pentru stabilirea competentei organului judiciar in cazul
infractiunii savirsite pe teritoriul tarii, legea fixeaza anumite criterii, ce tin de o anumita localizare in spatiu. De asemenea, legea
prevede modul in care sunt aplicate dispozitiile art30 alin.(1) In cazul in care a fost sesizat un singur organ judiciar din cele
prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. acestuia ii revine competenta sa solutioneze cauza. Daca au fost sesizate mai multe organe
judiciare din cele prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. , legea procesuala penala cuprinde reglementari cu ajutorul carora
competenta teritoriala este stabilita.In cazul acesta al sesizarii mai multor organe judiciare cu privirea la comiterea aceleiasi
infractiuni iar sesizarea este simultana, organul judiciar competent se stabileste in ordinea prevazuta la art.30 alin.(1)C.proc.pen. In
conformitate cu dispozitiile art.45 alin.(3)C.proc.pen. ordinea de preferinta prevazuta de art.30 alin.(1)C.proc.pen. opereaza numai
in caz de sesizare simultana. In cazul in care sesizarea are loc in date diferite ordinea de preferinta aratata nu mai opereaza fiind

23
competent organul judiciar care a fost primul sesizat. Conform art.30 alin.(2)C.proc.pen., judecarea cauzei revine aceleia dintre
instantele competente, potrivit art.30 alin.(1) in a carei raza teritoriala s-a efectuat urmarirea penala. Dar exista posibilitatea ca nici
unul din locurile aratate la art.30 alin.(1)C.proc.pen. san u fie cunoscut la momentul descoperii comiterii infractiunii. Pentru a
rezolva astfel de situatii art.45 alin.(2) C.proc.pen. prevede ca pentru asemenea cazuri, competenta revine organului de urmarire
penala care a fost primul sesizat. Potrivit art.30 alin.(3)C.proc.pen.,cind urmarirea penala se efectueaza de catre Parchetul de pe
linga Curtea Suprema de Justitie sau de catre parchetele de pe linga curtile de apel ori de pe linga tribunalele sau de catre un organ
de cercetare central ori judetean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileste careia dintre instantele prevazute in alin (1) ii revine
competenta de a judeca, tinind seama ca,in raport cu imprejurarile cauzei, sa fie asigurata buna desfasurare a procesului penal.
Potrivit reglementarilor constitutionale actuale, instanta suprema in Romania este Inalta Curte de Casatie si Justitie- organizarea si
functionarea fiind stabilite de Legea nr.304/2004. In cazurile infractiunilor comise in strainatate, acestea se judeca potrivit regulilor
de competenta stabilite de art.31 C.proc.pen. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele judecatoresti sunt: judecatoriile; tribunalele;
Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie. In present functioneaza si instante militare, care potrivit Legii nr.54/1993 sunt:
tribunalele militare tribunalul militar territorial; Curtea Militara de Apel. In conformitate cu Decretul nr.203/1974 functioneaza la
nivelul instantelor din Constanta si Galati sectii maritime si fluviale. Competenta judecatoriilor Potrivit art.25 C.proc.pen.
judecatoria judeca in prima instanta toate infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Potrivit
competentelor functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce priveste competenta materiala, aceasta are
competenta generala. Prin Legea nr.281/2003, la art 25 s-a introdus alin.(2) cu cuprinsul : Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea
internarii medicale se dispune de catre judecatorie : tot judecatoria este competenta sa solutioneze cererea de liberare conditionata
(art.450 alin.(1)) ; competenta de solutionare a contestatiei in anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit. d) revine
judecatoriei, cind ea este instanta la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389 alin.(2)) Competenta tribunalului militar Sub
aspect functional , este egal in grad cu judecatoria, solutionind cauze penale numai in prima instanta. In ceea ce priveste competenta
materiala si personala, art.26 C.proc.pen. si Legea nr 54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de tribunalele militare.
Competenta tribunalelor Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta functionala, tribunalul judeca: in prima instanta; in apel; in
recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute
de lege. In cuprinsul art.27 C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin Legea nr. 281/2003, sunt indicate infractiunile care
revin spre solutionare, potrivit competentei materiale, tribunalelor. Competenta tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi
competenta functionala similara tribunalului, deci judeca : in prima instanta in apel in recurs solutioneaza conflictele de competenta
ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Dispozitiile art.28 C.proc.pen.si
art.12,13 din Legea nr.54/1993 indica infractiunile ce cad in competenta de solutionare a tribunalului military territorial.
Competenta Curtii de Apel Conform art.28 C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale functionale, judeca: in prima
instanta; in apel in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta, precum si alte cazuri anume prevazute de lege.
Competenta Curtii Militare de Apel-Curtea Militara de Apel functioneaza ca instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit
competentei functionale, judeca : in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta. In art.28
C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Militare de Apel. Competenta Curtii Supreme de
Justitie Potrivit reglementarilor actuale, Curtea Suprema de Justitie judeca, potrivit competentei functionale : in prima instanta; in
recurs; recursurile in interesul legii; recursurile in anulare; solutioneaza conflictele de competenta in cazurile in care C.C.J. este
instanta ierarhic superioara; cazurile in care cursul judecatii e interrupt cererilr de stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute
de lege.In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Supreme de Justitie.

24
21) Competenta organelor de urmărire penală.

Cercetarea penala se efectueaza de organele de cercetare ale politiei pentru orice infractiune care nu este data in mod obligatoriu in
cercetare altor organe de cercetare penala. Cercetarea penala se efectueaza si de organe de cercetare speciale. Potrivit art.207,
organele de cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă materială generală, instrumentând toate cauzele penale, cu excepţia celor
date de lege în competenţa materială exclusivă a altor organe de cercetare penală. În privinţa competenţei teritoriale, evidenţiem
faptul că organele de cercetare penală ale poliţiei instrumentează cauzele care le revin potrivit regulilor stabilite de lege.
Competenţa organelor de cercetare penală speciale Aşa cum am arătat, cercetarea penală se efectuează şi de organele speciale, aici
fiind incluşi, potrivit art.208: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume
desemnaţi de către şefii comandurilor de garnizoană, ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii
poliţiei de frontiere, precum şi căpitanii porturilor. Cât priveşte competenţa acestei categorii de organe, din punct de vedere al
competenţei materiale, legea procesuală, în speţă dispoziţiile art.208, identifică amănunţit cauzele în care sunt abilitate să desfăşoare
cercetarea penală, astfel: Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp parte şi similare efectuează
cerecetarea penală pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.; Ofiţerii anume
desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara
unităţilor miltare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană; Ofiţerii anume desemnaţi de către
comandaţii centrelor militare efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor miltare, săvârşite de
prsoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandnaţii centrelor
miltare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează
lucrările comandantului centrului militar. Ofieţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, efectuează cercetarea penală pentru
infracţiunile de frontieră. Căpitanii porturilor efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi
contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu, prevăzute în Codul penal,
săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Competenţa procurorului în efectarea urmăririi penale-Cum arătam în cele ce preced, procurorul conduce nemijlocit acestă fază a
procesului penal, el fiind garantul legalităţii defăşurării urmăririi penale. Procurorul, în mod obişnuit, exercită supravegherea asupra
organelor de urmărire penală; în execitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a
ploiţiei şi a altor organe. De asemenea, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le
supraveghează. Există, însă, o categorie de cauze pentru care legiuitorul a fixat o competenţă materială exclusivă de desfăşurare a
urmăririi penale în sarcina procurorului. Astfel, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul
infracţiunilor prevăzute în art.155-173, 174-177, 179, 189 alin.(3)-(5),art.190, 191, art.211 alin.(4), art.212, 236, 236, 236 ind.1,
239, 239 ind.1, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267 ind.1, 268, 273-276, 279 ind.1, 280, 280 ind.1, 302 ind.2, 317, 323,
356-361 C.pen., în cazurile arătate în art.27 pct.1 lit.b) – e), art.28 ind 1 pct.1 lit. b) şi c) şi pct.5, art.28 ind.2 pct.1 lit.b) şi art.29
pct.1 C.proc.pen., în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în
competenţa sa. Este comptente să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de
cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţie care, potrivit legii, judecă în primă instanţă.Astfel, procurorul din
cadrul parchetului de pe lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce se judecă la judecătorie,
procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce sunt în
competenţa tribunalului. În cauzele în care urmărirea penală se efectuezaă de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte
de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei. Când urmărirea penală se efectuează de procuror, rechizitoriu este
supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de către acesta, confirmarea se face de

25
procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, rechizitoriu este supus confirmării procuroului-şef de secţie, iar când urmărire penală este efectuată de acesta, confirmare
se face de către procurorul general al parchetului Unele dispoziţii privind competenţa în efectuarea urmăririi penale-Verificarea
competenţei-Potrivit art.210 alin.(1), în vederea respectării legale referitoare la competenţă, organul de urmărire penală, sesizat
potrivit art.221, este dator să-şi verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea activităţilor specifice decât dacă se consideră
competent. Acestă regulă are şi o excepţie determinată de necesitatea obiectivă a rezolvării unor cauze urgente. Astfel, potrivit
art.213, când un act de cercetare nu suferă amânare, organul de cercetare este obligat să-l efectueze, chiar dacă, verificându-şi
competenţa, constată că respectiva cauză nu-i aparţine. Deşi legea nu fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de
competenţă se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a efectuării actelor, cât şi a întinderii acetora Dacă organul de
cercetare penală constată că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegerea,
în vederea sesizării organului competent. Procurorul, când constată că nu este competent, trebuie să trmită cauza la procurorul
competent-procurorul din unitatea ierarhic superioară. Extinderea competenţei teritoriale-Când anumite acte de cercetare penală
trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuuşi
sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare. În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze
el însuşi la efecuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre acesta organul corespunzător din raza teritorială în care se va efectua
aceste acte. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre
acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent. Legea a dispus o
asemenea obligaţie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii comisiei rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi.
Actele încheiate de către organele din afara structurilor judiciare-Actele încheiate de organele de constatare-Potrivit art.214
C.proc.pen., sunt organe de constatare : organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat precum şi ale unităţilor la care se referă
art.145 C.pen.; organele de control şi cele de conducere ale adminstraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. ;
ofiţerii şi subofiţerii Jandarmeriei Române. Cât priveşte infracţiunile care atrag competenţa materială: organele inspecţiilor de stat,
alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art.145 C.pen. sunt abiliate să constate infracţiunile care constituie
încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale
adminsitarţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. sunt abilitate să constate infracţiunile săvârşite în legătură cu
serviciu de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor; ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să
constate infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor speciale. Organele de constatare sunt obligate să procedeze la
luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească porces-verbal
constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la
evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Actele încheiate se înaintează procuroului în cel mult 3
zile de la desopeirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune alftel. În caz de infracţiuni flagrante, acelaşi
organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de
probă. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloc de probă. Actele încheiate de comandanţii de nave şi areonave
şi de subofiţerii trupelor de grăniceri Potrivit dispoziţiilor art.215 C.proc.pen. , sunt organe de constatare şi comandanţii de nave şi
areonave, precum şi agenţii de poliţie de frontieră. Cât priveşte competenţa lor materială: comandanţii de nave şi aeronave sunt
abilitaţi să constate infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara
porturilor sau aeroporturilor; agenţii de poliţie de frontieră sunt abiltaţi să constate infracţinile de frontieră. Organele de constatare
sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să
întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină
corpurile delicte, să procedez la evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Pot efectua percheziţii

26
corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe
făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu
mijlocale materiale de probă. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înintează organului de cercetare penală competen, în cel mult
5 zile de la prima constatre efectuată, împreună cu mijlocale materiale de probă. Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau
aeronavă, termenul de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizrea aeronavei pe teritoriu român. Procesele-verbale încheiate de
aceste organe constiuie mijlocare de probă.

22) Competenta personală în materie penală.

Cand competenta instantei este determinata de calitatea inculpatului instanta ramane competenta sa judece chiar daca inculpatul
dupa savarsirea infractiunii nu mai are acea calitate. Dobandirea calitatii dupa schimbarea infractiunii nu determina schimbarea
competentei. Este determinate de calitatea faptuitorului ceea ce duce la solutionarea cauzelor in functie de anumite calitati pe care
acesta le are, de anumite organe judiciare. Calitatea de military atrage competenta personal a instantelor militare si parchetelor.
Potrivit art.40 alin.(1)C,proc.pen. cind competenta instantei este determinate de calitatea inculpatului, instanta ramine competenta a
judeca, chiar daca inculpatul dupa savirsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, in cazurile cind fapta are legatura cu atributiile de
serviciu ale faptuitorului, sau cind s-a dat o hotarire care a solutionat cauza in prima instanta. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele
judecatoresti sunt :judecatoriile; tribunalele; Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie. In present functioneaza si instante
militare, care potrivit Legii nr.54/1993 sunt: tribunalele militare; tribunalul military territorial; Curtea Militara de Apel. In
conformitate cu Decretul nr.203/1974 functioneaza la nivelul instantelor din Constanta si Galati sectii maritime si fluviale.
Competenta judecatoriilor-Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in prima instanta toate infractiunile, cu exceptia celor date
prin lege in competenta altor instante. Potrivit competentelor functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce
priveste competenta materiala, aceasta are competenta generala. Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea internarii medicale se
dispune de catre judecatorie : tot judecatoria este competenta sa solutioneze cererea de liberare conditionata (art.450 alin.(1)) ;
competenta de solutionare a contestatiei in anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit. d) revine judecatoriei, cind ea este
instanta la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389 alin.(2)). Competenta tribunalului militar-Sub aspect functional , este egal
in grad cu judecatoria, solutionind cauze penale numai in prima instanta.In ceea ce priveste competenta materiala si personala,
art.26 C.proc.pen. si Legea nr 54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de tribunalele militare. Competenta tribunalelor-
Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta functionala, tribunalul judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza
conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul
art.27 C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin Legea nr. 281/2003, sunt indicate infractiunile care revin spre
solutionare, potrivit competentei materiale, tribunalelor. Competenta tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi competenta
functionala similara tribunalului, deci judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre
judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Dispozitiile art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din
Legea nr.54/1993 indica infractiunile ce cad in competenta de solutionare a tribunalului military territorial. Competenta Curtii de
Apel-Conform art.28 C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale functionale, judeca: in prima instanta; in apel; in recurs;
solutioneaza anumite conflicte de competenta, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de Apel-
Curtea Militara de Apel functioneaza ca instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit competentei functionale, judeca: in prima
instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta. In art.28 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in
competenta de solutionare a Curtii Militare de Apel. Competenta Curtii Supreme de Justitie-Potrivit reglementarilor actuale, Curtea
Suprema de Justitie judeca, potrivit competentei functionale: in prima instanta; in recurs; recursurile in interesul legii; recursurile in

27
anulare; solutioneaza conflictele de competenta in cazurile in care C.C.J. este instanta ierarhic superioara; cazurile in care cursul
judecatii e interrupt cererilr de stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt
aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Supreme de Justitie.

23) Conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă.

Art. 43. - Cand doua sau mai multe instante se recunosc competente a judeca aceeasi cauza ori isi declina competenta, conflictul
pozitiv sau negativ de competenta se solutioneaza de instanta ierarhic superioara comuna. Cand conflictul de competenta se iveste
intre o instanta civila si una militara, solutionarea conflictului este de competenta Curtii Supreme de Justitie. Instanta ierarhic
superioara comuna este sesizata in caz de conflict pozitiv, de catre instanta care s-a declarat cea din urma competenta, iar in caz de
conflict negativ, de catre instanta care si-a declinat cea din urma competenta.In toate cazurile, sesizarea se poate face si de procuror
sau de parti. Pana la solutionarea conflictului pozitiv de competenta judecata se suspenda. Instanta care si-a declinat competenta ori
s-a declarat competenta cea din urma ia masurile si efectueaza actele ce reclama urgenta. Instanta ierarhic superioara comuna
hotaraste asupra conflictului de competenta cu citarea partilor. Cand instanta sesizata cu solutionarea conflictului de competenta
constata ca acea cauza este de competenta altei instante decat cele intre care a intervenit conflictul si fata de care nu este instanta
superioara comuna trimite dosarul instantei superioare comune. Instanta careia i s-a trimis cauza prin hotararea de stabilire a
competentei nu se mai poate declara necompetenta, afara de cazul in care, in urma noii situatii de fapt ce rezulta din completarea
cercetarii judecatoresti, se constata ca fapta constituie o infractiune data prin lege in competenta altei instante.Art.39-exceptia de
necopempetenta materiala si cea dupa calitatea persoanei pot fi ridicate in tot cursul procesului penal pana la pronuntarea hotararii
definitive. Exceptia de necempetenta teritoriala poate fi ridicata numai pana la citirea actului de sesizare in fata primei instante.
Exceptiile pot fi ridicate de procuror, parti sau puse in discutie din oficiu de instanta. Pe perioada soluţionării unei cauze pot
apărarea situaţii în care mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică aceste situaţii
drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de dispoziţiile art.43 C.proc.pen. Din redactarea art.43alin.(1) rezultă că
există conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se recuonsc competente să judece aceeaşi cauză ori când
acestea îşi declină competenţa. În primul caz, în care două sau mai multe organe judiciare consideră că sunt competente să
soluţioneze aceeaşi cauză, există un conflict pozitiv de competenţă. În ce de-al doilea caz, în care două sau mai multe organe
judiciare îşi declină reciproc competenţa există un conflict negativ de competenţă. Indiferent de felul acestora, conflictele de
competenţă pot apărea numai între organele judiciare cu aceeaşi competenţă funcţională. Este reglementat şi modul rezolvării
acestor conflicte de competenţă. Atunci când conflictul de competenţă apare între două sau mai multe instanţe, acesta se rezolvă de
instanţa ierarhic superioară comună. Dacă conflictul se iveşte între o instanţă civilă şi una militară, soluţionarea este de competenţa
Curţii Supreme de Justiţie ( art.45 alin.2). Astfel dacă conflictul a apărut între două judecătorii pe raza teritorială a aceluiaşi judeţ, se
soluţionează de tribunal, ca instanţă ierarhic superioară comună acelor două instanţe. În cazul în care conflictul se iveşte între două
judecătorii care au însă competenţe în două judeţe diferite, conflictul se rezolvă de curtea de apl comună. Dacă în cazul respectiv nu
există o curte de apel ierarhic superioară comună, conflictul se soluţionează de instanţa supremInstanţa ierarhic superioară comună
este sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de
către instanţa care şi-a declarat cea din urmă competenţa. În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. Până
la soluţionarea conflctului de competenţă judecarea se suspendă. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă
cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă. Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului
de competenţă cu citarea părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de

28
competenţa altei instanţe decât cele între care a interveit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară comună, trimite dosarul
instanţei superioare comune. Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărâre de stabilire a competenţei nu se mai poate declara
necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că
fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe ( art.43 alin 9). Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în
mod corespunzător dispoziţiile art.42 alin.(2), adică, în cazul în care declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după
calitatea persoanei, poate folosi actele îndeplinite şi menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. Conflictul de competenţă între
doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai
multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare
penală a acestor organe. Atunci când conflictul apare între două organe de cercetare penală a căror activitate este supravegheată de
procurori din parchete cu rază teritorială diferită, conflictul de competenţă se rezolvă de către procurorul ierarhic superior şi comun
procurorilor care exercită supravegherea organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul de competenţă. Dispoziţiile
art.39 C.proc.pen. regelementează regimul aplicării excepţiilor de necompetenţă invocate în cursul soluţionării cauzelor penale.
Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de competenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal,
până la pronunţarea hotărârii definitive ( art.39 alin.1). Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate numai până la citirea
actului de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată ( art. 39 alin.2 ). Din analiza textelor rezultă că regimul juridic aplicabil
excepţiilor diferă după momentul până la care pot fi invocate. În cazul excepţiei după materie sau după calitatea pesoanei,
legiuitorul a stabilit ca moment până la care poate fi ridicată, pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, iar pentru competenţa
teritorială, momentul de referinţă este citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. De altfel, legiuitorul a fixat şi un
moment în care preşedintele instanţei are obligaţia să întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, acest moment
fiind începutul judecăţii. Astfel, potrivit art.320, pe lângă obligaţiile pe care le are preşedintele instanţei la începutul judecăţii este şi
aceea de a întreba părţile şi pe procuror dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. În acest moment,
potrivit rolului activ, instanţa le pune în vedere părţilor posibilitatea invocării excepţiilor de necompetenţă. După cum se precizează
în art.39 alin.final, excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, oricare dintre părţi sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

24) Confruntarea ca mijloc de probă.

Art.87-cand se constata ca exista contraziceri intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi cauza se procedeaza la confruntarea
acelor persoane daca aceasta este necesara pentru lamurirea cauzei. Art.88-persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele
si imprejurarile in privinta carora declaratiile date anterior se contrazic. Organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate
incuviinta ca persoanele confruntate sa-si puna reciproc intrebari. pecialisti, chiar si atunci cand organul judiciar are unele
cunostiinte din domeniul respectiv, fiind insa necesara o parere fundamentata pe temeinice constatari cu caracter stiintific. Numarul
specialistilor la care se apeleaza pentru lamurirea unor probleme cu semnficatie juridica intr o cauza este foarte larg, practic
neexistand domeniu al cunoasterii umane care sa nu fie implicat, mai mult sau mai putin in aceasta activitate." Cea mai mare parte a
constatarilor si expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii si al medicinei legale, data fiind
cuprinderea deosebit de larga a acestor doua stiinte. Rezultatele cercetarilor intreprinse de catre specialist, expert, medic legist, iau
forma unui raport de constatare sau de expertiza, avand formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus in dosarul
cauzei ca mijloc de proba, realizand o explicare a elementelor asupra carora s a cerut parerea specialistilor, facand o accesibila si
nespecialistilor. Deoarece practica impune examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare si examinare multi
disciplinara, aderam la opinia ca expertizele pot fi si expertize complexe medico legale si criminalistice, ideea expertizei complexe
fiind sustinuta inca din anul 1978 de catre Lucian Ionescu . Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonata intr

29
o cauzs in care trebuie sa se stabilesca, fata de aspectul improscarilor de sange de pe pereti, directia loviturilor si pozitia victimei
intr un spatiu limitat. Constatarea tehnico-stiintifica este un mijloc stiintific de proba specific legislatiei procesuale penale
romanesti, nefiind cunoscut sub aceasta denumire in alte legislatii. Ea se efectueaza atunci cand exista pericolul de disparitie,
modificare sau alterare a unor probe, situatii de fapt, etc. fiind necesara in acelasi timp lamurirea de urgenta a anumitor imprejurari
ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesara opinia unui specialist. Ea constituie deci o activitate de interpretare si
valorificare stiintifica imediata a urmelor , a mijloacelor materiale de proba si imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii
autorului faptei si obiectelor folosite la savarsrea i faptei. Constatarea tehnico-stiintifica criminalistica este mult mai restransa decat
expertiza criminalistica , fiind dispusa doar atunci cand urgenta anchetei nu permite ordonarea unei expertize. Constatarea tehnico
stiintifica se poate dispune din oficiu, sau la cererea partilor, fiind efectuata de catre specialisti criminalisti sau tehnicieni ce
functioneaza in cadrul ori pe langa institutia de care apartine organul de urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico stiintifice de
catre anumiti specialistii criminalistii, nu inseamna si insusirea de catre acestia a atributiilor de organ de ancheta, asigurandu se pe
acesta cale obiectivitatea si corectitudinea cercetarilor. Conform prevederilor art. 116C. proc. pen. constatarea tehnico-stiintifica se
poate dispune numai in cursul urmaririi penale, putand fi dispusa de instanta de judecata in cazul refacerii sau completarii urmaririi
penale.

25) Constatarea infracţiunilor de audienţă. Suspendarea judecăţii.

Art.299-daca in cursul sedintei se savarseste o fapta prevazuta de legea penala, presedintele constata acea fapta si identifica pe
faptuitor. Instanta daca este cazul poate dispune arestarea preventiva a invinuitului, despre care se face mentiune in incheiere. În
literatură de specialitate se arată că infracţiunile de audienţă sunt cele săvârşite în faţa completului de judecată, indiferent dacă
acesta se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.288, se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului.
Potrivit art.299 alin.(1), dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului constată
acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Subectul pasiv al unei astfel de infracţiuni poate fi atât unul din organele judiciare care
participă la judecată, cât şi oricare dintre persoanele prezente la şedinţa de judecată. În legătură cu săvârşirea acestei infracţiuni,
instanţa întocmeşte un proces-vebal pe care îl trimite procurorului. În acestă situaţie, procesul-verbal încheiat are o dublă natură
juridică, fiind, în acelaşi timp, actul prin care se începe urmărirea penală şi cel mai important mijloc de probă în cauza care ia astfel
naştere. Instanţa, dacă este cazul, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.146, poate dispune, ţinând cont şi de dispoziţiile
art.147, arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele completului emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea
măsurii arestării preventive se face menţiune în încheirea de şedinţă iar învinutul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună
cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare. Suspendarea judecăţii-În cazul în care se constată că inculpatul suferă de o boală
gravă care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheire, suspendarea procesului penal , până când starea
inculpatului va permite participarea acestuia la judecată ( art.303 alin.1). În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003,
boala gravă de care suferă inculpatul trebuie să fie constată numai printr-o expertiză medico-legală; nu interesează dacă boala gravă
este rezultatul propriei activităţi a inculpatului sau dacă este curabilă ori nu. Potrivit art.303 alin.(2), în ipoteza în care sunt mai
mulţi inculpaţi în cauza penală, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi dijungerea nu este posibilă, se dispune
suspendarea întregii cauze. Încheirea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs
care nu suspendă executarea. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată, în acest sens
existând obligaţia pentru instanţă de a se interese periodic asupra stării de sănătate a inculpatului. Suspendarea judecăţii constituie,
potrivit art.128 C.pen., o cauză de suspendare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, prescipţia urmând să-şi reia

30
cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. De asemenea, potrivit art.303 alin.final C.porc.pen., suspendarea judecăţii
intervine şi în situaţia în care în cauză a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Aceste dispoziţii, introduse prin Legea
nr.281/2003, armonizează reglementările procedurale cu cele prevăzute de legislaţia specială în materie, şi anume Legea nr.47/1992
( Leagea Curţii Constituţionale ). Trebuie menţionat că în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate suspedarea judecăţii
intervine de drept, prin efectul legii.
26) Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Art.113-Organul de urmarire penala care dispune efectuarea constatarii tehnico-stiintifice stabileste obiectul acesteia. Constatarile
tehnico-stiintifice se efectueaza asupra datelor si materialelor puse la dispozitie sau indicate de organul de urmarire penala. Art.114-
constatarea medico-legala-in caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste sau cand este necesara o examinare
corporala a invinuitului sau a partii vatamate pentru a se constata pe corpul acesteia existenta unei infractiuni organul de urmarire
penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere organului medical efectuarea constatarii.

27) Decăderea şi inadmisibilitatea – sancţiuni procedurale penale.

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu anumit termen, nerespectare acestuia
atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu,
când titularul nu a declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege. Aspectele diferenţiale esenţiale între decădere şi nulitate, ca
sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se
referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut
de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii legea permite exercitarea dreptului peste
termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.365 sau a apelului sau
recursului peste termen, potirvit art.365). Inadmisibilitate, ca sancţiune procedurală, intervine în cazul în care părţile în proces
efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. Este
inadmisibil, spre exemplu, apelul declarat de partea civilă sau partea responsabilă civilmente cu pivire la latura penală a cauzei,
deoarece, potirvit art.362 alin.(1), partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot face apel în ceea ce priveşte latura penală.

28) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloace de proba în procesul penal.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea adevarului, numai in masura in
care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza. Invinuitul sau inculpatul, inainte de
a fi ascultat, este intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie,
studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale
personale.Invinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa
declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta. Organul de urmarire penala, inainte de a-l
asculta pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce. Fiecare invinuit sau
inculpat este ascultat separat.In cursul urmaririi penale, daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de
fata ceilalti.Invinuitul sau inculpatul este mai intai lasat sa declare tot ce stie in cauza.Ascultarea invinuitului sau inculpatului nu
poate incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor pe care acesta le-a dat anterior in cauza.Invinuitul sau inculpatul nu poate
prezenta ori citi o declaratie scrisa de mai inainte, insa se poate servi de insemnari asupra amanuntelor greu de retinut. Dupa ce

31
invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i se pot pune intrebari cu privire la fapta care formeaza obiectul cauzei si la invinuirea ce
i se aduce. De asemenea, este intrebat cu privire la probele pe care intelege sa le propuna. Declaratiile invinuitului sau inculpatului
se consemneaza in scris. Declaratia scrisa se citeste acestuia, iar daca cere, i se da sa o citeasca. Cand este de acord cu continutul ei,
o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit. Cand invinuitul sau inculpatul nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in
declaratia scrisa. Declaratia scrisa este semnata si de organul de urmarire penala care a procedat la ascultarea invinuitului sau
inculpatului ori de presedintele completului de judecata si de grefier, precum si de interpret cand declaratia a fost luata printr-un
interpret. Daca invinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaratiile sale sau are de facut completari, rectificari sau
precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in conditiile aratate in prezentul articol. Ori de cate ori invinuitul sau inculpatul se
gaseste in imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmarire penala sau instanta de judecata procedeaza la
ascultarea acestuia la locul unde se afla.
29) Declaraţiile martorilor – mijloace de proba în procesul penal: noţiune, obligaţiile şi drepturile martorilor; persoanele care nu pot
fi ascultate ca martor şi persoane care nu sunt obligate să depună ca martor.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul
penal poate fi ascultata in calitate de martor. Persoana obligata a pastra secretul profesional nu poate fi ascultata ca martor cu privire
la faptele si imprejurarile de care a luat cunostinta in exercitiul profesiei, fara incuviintarea persoanei sau a unitatii fata de care este
obligata a pastra secretul. Calitatea de martor are intaietate fata de calitatea de aparator, cu privire la faptele si imprejurarile pe care
acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau reprezentant al vreuneia dintre parti. Sotul si rudele apropiate ale
invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori. Minorul poate fi ascultat ca martor. Pana la varsta de 14 ani
ascultarea lui se face in prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia ii este incredintat minorul spre crestere si
educare. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor, daca nu este constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte
vatamata. Persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot
ce stie cu privire la faptele cauzei. Martorul este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie.In caz de indoiala
asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba.Martorul va fi apoi intrebat daca este sot sau ruda a
vreuneia dintre parti si in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii. Inainte de a fi
ascultat, martorul depune urmatorul juramant: "Jur ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi
ajute Dumnezeu!"In timpul depunerii juramantului, martorul tine mana pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula
juramantului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. Martorului de alta religie decat cea crestina nu ii sunt aplicabile
prevederile alin. 2. Martorul fara confesiune va depune urmatorul juramant: "Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si ca
nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu". Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun juramantul vor rosti in fata
instantei urmatoarea formula: "Ma oblig ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu". Dupa depunerea
juramantului sau dupa rostirea formulei prevazute in alin. 5, se va pune in vedere martorului ca, daca nu va spune adevarul,
savarseste infractiunea de marturie mincinoasa.Despre toate acestea se face mentiune in declaratia scrisa. Minorul care nu a implinit
14 ani nu depune juramant; i se atrage insa atentia sa spuna adevarul. Modul si limitele ascultarii martorilor Martorului i se face
cunoscut obiectul cauzei si i se arata care sunt faptele sau imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca martor, cerandu-i-
se sa declare tot ce stie cu privire la acestea. Dupa ce martorul a facut declaratii, i se pot pune intrebari cu privire la faptele si
imprejurarile care trebuie constatate in cauza, cu privire la persoana partilor, precum si in ce mod a luat cunostinta despre cele
declarate.

32
30) Declinarea de competenţă.

Art. 42. - Instanta de judecata care isi declina competenta trimite dosarul instantei de judecata aratata ca fiind competenta prin
hotararea de declinare. Daca declinarea a fost determinata de competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a
trimis cauza poate folosi actele indeplinite si poate mentine masurile dispuse de instanta desesizata. In cazul declinarii pentru
necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin. Hotararea de declinare a competentei nu este supusa
apelului si nici recursului. Potrivit normelor de competenţă, organelor judiciare au abilitatea de a soluţiona anumite cauze penale.
Pot apărea situaţii când un organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar care, potrivit regulilor de competenţă,
nu este cel îndrituit să soluţioneze acea cauză. Mijlocul juridic prin intermediul căruia cauza este luată din competenţa organului
judiciar iniţial sesizat şi transmisă organului judiciar competent să o soluţionze este declinarea de competenţă. Potrivit art.42 alin.(1)
raportat la art.45 alin.(1) C.proc.pen., în aceste situaţii organul judiciar care îşi declină competenţa trimite dosarului organului
judiciar arătat ca fiind competent ( organul de urmărie penală dispune declinarea prin ordonanţă iar instanţa de judecată prin sentinţă
). Având în vedere că declinarea de competenţă poate fi pusă în discuţie la cerere, dar şi din oficiu, se poate considera că acesta este
şi un mijloc prin care se realizează autocontrolul în respectarea regulilor de competenţă. Dacă declinarea a fost determinată de
competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine
măsurile dispuse de instanţa desesizată ( art.42 alin.2 ). Textul reglementează cazurile în care organul judiciar după sesizare şi până
în momentul declinării îndeplineşte diferite activităţi procesuale ori a dispus luarea unor măsuri cu caracter procesual. În aceste
situaţii, instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate folosi actele îndeplinte sau poate menţine măsurile dispuse. În
cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin ( art.42 alin.3 . Din
regelemenatarea existentă ( art.42 alin.2 ) rezultă că declinarea de competenţă este un act de dezînvestire, reprezentând totodată şi
un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit. Hotărârea de declinare de competenţă nu este supusă nici un căi de atac.

31) Deliberarea: noţiune, obiect, procedură.

Art. 307. - La deliberare iau parte numai membrii completului in fata caruia a avut loc dezbaterea. Completul de judecata
delibereaza in secret. Art. 343. - Completul de judecata delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor
de drept. Deliberarea poarta asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra masurii educative
ori masurii de siguranta cand este cazul sa fie luata, precum si asupra computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de
judecata delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor
materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei.Toti membrii
completului de judecata au indatorirea sa-si spuna parerea asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma.
Conform art. 343, dupa inchiderea sedintei de judecata instanta procedeaza in camera de consiliu, in secret, la deliberare asupra
chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei. Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completa
si justa a probelor iar daca instanta constata ca nu s-au administrat toate probatoriile necesare va dispune prin incheiere repunerea
cauzei in faza de judecata fixand un nou termen de judecata cu citarea partilor. In acest caz judecata se va relua cu cercetarea
judecatoreasca. Daca instanta constata ca probele administrate nu sunt complete, atunci procedeaza la deliberare cu privire la
existenta faptei, comiterea ei de catre inculpat, vinovatia acestuia. Instanta delibereaza asupra pedepsei ce trebuie aplicata
inculpatului, asupra masurilor de siguranta si asupra computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si
asupra repararii pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor materiale de proba,
cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei. Membrii completului de judecata
au obligatia sa-si spuna parerea asupra fiecarii chestiuni, presedintele fiind ultimul care isi spune parerea. Pronuntarea hotararii se

33
face de catre presedintele completului, asistat de grefier si explica partilor dupa pronuntarea hotararii ca au dreptul la apel sau
recurs. Hotararea primei instante este actul procesual prin care e infaptuita sarcina justitiei in cauza penala. Hotararea se pronunta in
numele legii si daca ramane definita capata putere de lege fata de organele de stat, de institutii si fata de persoanele la care se refera.
Hotararea penala trebuie sa indeplineasca doua conditii fundamentale, legalitatea si temeinicia acesteia. Hotararea este legala cand e
rezultatul unei activitati procesuale conform legii si cuprinde solutia corespunzatoare legii penale si civile. Hotararea este temeinica
atunci cand cuprinde adevarul despre faptele cauzei si cand aplica o pedeapsa just individualizata si temeinic argumentata.

32) Dezbaterile în fata primei instanţe şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Art.340-dupa terminarea cercetarilor judecatoresti se trece la dezbateri dandu-se cuvantul in urmatoarea ordine: procurorului, partii
vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si inculpatului. Presedintele inainte de a incheia dezbaterile da ultimul cuvant
inculpatului personal. In timpul in care inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari. Daca inculpatul releva noi
imprejurari esentiale pentru cauza presedintele dispune reluarea cercetarilor judecatoresti. Dezbaterile judiciare este acea faza a
judecatii in care procurorul si partile prin concluziile orale priviind chestiunile de fapt si de drept ale cauzei, prezinta instantei din
punct de vedere al invinuirii si al apararii, existenta sau inexistenta faptei, vinovatia inculpatului, incadrarea juridica a faptei, solutia
care trebuie pronuntata. Dezbaterea judiciara este obligatorie si lipsa ei atrage nulitatea hotararii pronuntate intrucat incalca dreptul
la cuvant al procurorului si dreptul la aparare al partilor. Nefiind prevazuta sub sanctiunea nulitatii absolute, incalcarea acestui drept
trebuie invocata in cursul dezbaterilor de catre partea careia nu i s-a dat cuvantul pentru ca altfel nulitatea se acopera. Ordinea de
desfasurare a dezbaterilor este cea prevazuta in art. 340, cuvantul acordandu-se mai intai procurorului, apoi partii vatamate, partii
civile, partii responsabile civilmente si in final inculpatului. Aceasta ordine are in vedere necesitatea cunoasterii de catre parti, in
special de inculpat a argumentelor formulate in sustinerea invinuirii. Procurorul pune concluzii atat in ce priveste latura penala cat si
in ce priveste latura civila a cauzei. El trebuie sa demonstreze instantei de judecata, legalitatea, temeinicia invinuirii, pericolul social
al faptei savarsite, imprejurarile care se refera la persoana inculpatului cerand pedeapsa corespunzatoare. In cuvantul sau procurorul
este obligat sa faca o analiza a probelor administrate, sa indice incadrarea juridica corespunzatoare, sa faca propuneri concrete
priviind solutia ce urmeaza a fi data, iar in caz de condamnare sa faca propuneri asupra pedepsei ce trebuie sa fie aplicata (cuantum,
mod de executare). Partea vatamata se limiteaza in cuvantul sau la latura penala a cauzei si are obligatia sa examineze aceleasi
conditii de fond si forma ca ale procurorului. Partea civila are cuvantul numai la latura civila si la cheltuielile judiciare pe care le-a
facut. Partea responsabila civilmente are cuvantul numai cu privire la raspunderea sa civila dar poate demonstra si inexistenta
raspunderii civile a inculpatului sau o raspundere diminuata a acestuia. Inculpatul, avand ultimul cuvant face o expunere a
imprejurarilor care stabilesc nevinovatia sa, sau a celor imprejurari care atenueaza raspunderea sa penala sau civila. Partile cand
sunt asistate de aparator participa la dezbateri prin cuvantul aparatorilor. Aparatorul inculpatului poate pleda pentru nevinovatie
cand probele nu sustin vinovatia. Daca exista probe de vinovatie aparatorul, poate demonstra ca fapta nu constituie infractiune ci
abatere, sau poate sa primeasca o incadrare juridica mai usoara. Acceptand ca invinuirea este intemeiata, aparatorul poate sa
demonstreze existenta circumstantelor atenuante care atrag o pedeapsa mai blanda sau o alta modalitate de executare a pedepsei
(suspendarea executarii pedepsei, suspendarea sub supraveghere, amenda penala). Pledoaria trebuie sa se bazeze numai pe probele
administrate din dosar, trebuie sa fie motivata si bazata pe dispozitiile legale. In cazul in care dupa ce s-a dat cuvantul tuturor
partilor, procurorul sau una din parti vor sa prezinte instantei noi argumente atunci se da cuvantul in replica cu obligatia de a se
respecta aceeasi ordine. In tot cursul dezbaterilor, presedintele completului de judecata are dreptul sa intrerupa pe cei care au
cuvantul daca in sustinerile lor depasesc limitele cauzei ce se judeca. Cand dezbaterile se prelungesc ele pot fi intrerupte dar nu mai
mult de 5 zile. Ultimul cuvant al inculpatului personal este reglementat de art. 341. Inainte de a se incheia dezbaterile, presedintele

34
completului de judecata da ultimul cuvant inculpatului personal. In timp ce inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari.
Cu aceasta ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi precizari esentiale, ultima sa aparare pentru justa solutionare a cauzei.
Neacordarea ultimului cuvant inculpatului personal poate atrage nulitatea hotararii pronuntate daca se va constata ca exista o
vatamare ce nu poate fi inlaturata. Dupa terminarea dezbaterii judecatoresti se declara inchisa sedinta de judecata trecandu-se la
deliberarea si solutionarea cauzei. Instanta poate dispune ca partile sa depune concluzii scrise care sa cuprinda sustinerile facute
oral.

33) Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorului.

Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru
desemnarea unui apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul.
Atunci când se dispune reţinerea unui minor se încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau
sub supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta.În timpul reţinerii minorii se ţin separat de
majori, în locuri anume destinate acestora. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu
este suficientă.Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea
acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional.
Arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi
nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevazută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 si 16 ani în cursul
urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul
urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare
dată cu 20 de zile, dar fără a se putea depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor mai
mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării
preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.Durata
arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile
procesuale ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdusă
o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie
privative de libertate. Astfel, potrivit art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu
anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care
răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul
procurorului, pentru o durată ce nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu
detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă
motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160 h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu
poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16
ani este, în cursul urmăririi , de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul
judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul

35
judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a
minorului nu poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi
arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul
urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10
ani ori mai mare, asrestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.
Verificarea leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează
periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel
mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce
au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât
măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor
de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.
Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă
juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a
ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune arestarea sau
reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în
cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se
aceasta într-un proces-verbal.Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru
minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin
vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze
deţinuţii preventiv.

34) Efectele recursului.

Recursul este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura penala cat si latura civila. Efectul devolutiv-instanta judeca
recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat si la persoana la care se refera declaratia de recurs si numai in raport cu
calitatea pe care recurentul o are in recurs. Efectul extensiv-instanta examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile care nu
au declarat recurs.Procurorul poate cere extinderea recursului sau si la alte persoane. Neagravarea situatiei in propriul recurs-
instanta nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a declarat recurs. In recursul declarat de procuror in favoarea unei parti
instanta nu poate agrava situatia acesteia. Efectul suspensiv de executare-Conform art.3855, recursul declarat în termen este
suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.Având în
vedere că instituţiile repunerii în termen şi a recursului peste termen au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii
efectul suspensiv al recursului nu se mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate fiind lăsată la aprecierea instanţei.
Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacata. Legea prevede expres
excepţiile de la regula prevăzută în art.3855. Astfel, recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară împotriva: încheierii
prin care s-a luat sau s-a menţinut o măsură preventivă, ori s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive ( art.141 alin.2 );
sentinţei sau deciziei prin care s-a dispus luarea, revocarea sau menţinerea unei astfel de măsuri ( art.350 alin.4); încheierii prin
care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive ( art.159 alin.9 ); încheierii prin care s-a confirmat măsura procesuală a
internării medicale ( art.162 alin.6 ); încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva unor măsuri asigurătorii ( art.168

36
alin.2); încheierii prin care s-a suspendat judecata ( art.303 alin.3); hotărârii prin care se dispune asupra cererii de liberare
provizoire cu excepţia recursului declarat de procuror ( art.450 alin.4). Totodată, potrivit art.450 alin.(4), recursul declarat împotirva
hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de
executare. Efectul devolutiv-Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia erorii de fapt, în faţa
instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile de drept substanţial ( material ) sau formal
( procesual).Pe lângă aceste limite, date de natură specifică a acestei căi de atac, art.385 6 alin.(1) impune efectului recursului şi alte
limite, determinate de: persoana care l-a declarat; persoana la care se referă declaraţia de recurs; calitatea pe care o are recurentul în
proces; motivele de casare prevăzute în art.3859. Cu titlu de excepţie, când recursul constituie ce de-al doilea grad de jurisdicţie2 (în
sensul că se declară împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele de casare
prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze cauza
sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În acestă situaţie, controlul judecătoresc al instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt
ale hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind intergală, fără limitele impuse de principiul tantum devolutum quantum recuratum.
Efectul extesiv al recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai
multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează
cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără
să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai
poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate
cere extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie
mai grea. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs-Efectul neagravant al recursului, ca şi în materia apelului, cunoscut în
literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus, impune instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai
grea pentru cel care a declarat acestă cale de atac. Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce
doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor procesuale, prin eliminarea riscului ca acela care
exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea. Datorită caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează
în orice cadru procesual declanşat ca urmare declarării recursului. Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii
non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titular al recusului este procurorul. Astfel, potrivit art.385 8 alin.(2), în recursul
declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acestuia. Efectul extesiv al recursului are o
reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi
grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire
la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o
situaţie mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai poate fi provocată şi din
iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea
recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

35) Efectul extensiv al apelului.

Art.373-instanta de apel examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se
refera putand hotari si in privinta lor fara sa poata crea acestor parti o situatie mai grea.. Efectul extensiv al apelului are o
reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi
grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile

37
care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai
grea. Faţă de dispoziţiile legii, efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate în proces sau care au un
inters comun cu apelantul. Extinderea apelului cu privire la aceste părţi este obligatorie. Trebuie pricizat că, datorită caracterului său
special şi accesoriu, extinderea apelului în condiţiile art.373 presupune existenţa unui apel declarat în mod legal. Astfel, dacă apelul
inculpatului a fost găsit nefondat iar apelurile celorlalţi inculpaţi au fost declarate tardiv, în mod legal instanţa de apel nu a primit
cererea primului inculpat de a se face în ceea ce priveşte, aplicarea art.373, referitor la efectul extensiv al apelului

36) Efectul suspensiv şi efectul devolutiv ale apelului.

Art.370-apelul declarat in termen este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura penala cat si in ceea ce priveste latura
civila. Art.371-Instanta judeca apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat si la persoana care se refera declaratia de apel si
numai in raport cu calitatea pe care apelantul o are in proces. Efectul suspensiv -Potrivit art.370, apelul declarat în termen este
suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel. În aceste
condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorească atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei
astfel de hotărâri, în ceea ce priveşte aplicarea lor fiind amânate. În doctrina procesual civilă se arată că însuşi termenul de apel are
un caracter suspensiv de executare, iar o dată formulată calea de atac cererea preia acest efect. Considerăm că efectul suspensiv al
termenului de apel se daorează faptului că, sub aspectul naturii sale termenul de apel este dilatoriu, numai după expirarea sa
hotărârea judecătorească putând fi pusă în executare, dacă a rămas definitivă prin neapleare. Excepţiile de la regula potrivit căreia
efectul suspensiv al apelului declarat în termen se produce ope legis sunt prevăzute în art.364 alin.(2) ( repunerea în termen) şi
art.365 alin.(2) ( apelul peste termen), când suspendarea hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei. Totodată, potrivit art.450
alin.(4), apelul declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare condiţionată, cu excepţia celui declarat de
procuror, nu este suspensiv de executare. Efectul devolutiv al apelului-Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de control
judiciar capătă împutenicirea de a înfăputi o nouă judecată asupra fondului, verificând cu această ocazie legalitatea şi temeinicia
hotărârii atacate. Prin transmiterea cauzei de la “ judex a quo la judex ad quem”, devoluţiunea promovează o verificare a modului
cum s-a defăşurat judecata şi soluţionarea cauzei, fără desfiinţarea prealabilă a hotărârii. Devoluţiunea poate fi integrală ( ex intgro )
sau paţială ( ex partibus ), după cum instanţa de apel reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă
sau numai o parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel al inculpatului determină o devoluţiune integrală a cauzei, atît sub aspectul
laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel a acestor subiecţi procesuali obligând instanţa de apel să ia
în considerare orice încălcare a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare legii şi
adevărului. Întrucât devoluţiunea poate fi intergrală sau parţială, limitele efectului devolutiv al apelului sunt stabilite de lege. Astfel,
art.371 alin.(1) arată că instanţa judecă apelul numai cu privire la pesoana care l-a declarat şi la care se referă declaraţia de apel şi
numai în raport de calitatea pe care o are apelantul în proces. Pin urmare, în apelul declarat de procuror împotriva unui inculpat
instanţa nu va examina pricina decât cu privire la această persoană, şi nu cu privire la ceilalţi inculpaţi; examinarea pricinii în
privinţa lor se poate produce doar ca urmare a efectului extensiv, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art.371 alin.
(2), în cadrul limitelor arătate la alin.(1) (care vizează persoanele), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi
cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

37) Exercitarea acţiunii civile: dreptul de opţiune; exercitarea din oficiu; exercitarea la instanţa civilă.

38
Exercitarea din oficiu-actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu cand persoana vatamata este o institutie prevatuta de
art.145 C. Penal. Institutia trebuie sa prezinte o situatie a pagubei. Exercitarea actiunii la instanta civila-persoana vatamata care nu
s-a constituit parte civila in procesul penal poate introduce la instanta civila actiune pentru repararea pagubei. Este posibil ca
săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei
persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită
material cer să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt
traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal
cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să
atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului penal pentru că îşi au izvorul în
aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii
contradictorii. Părţii vătămate i s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului civil. Acţiunea
civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Repararea
pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a
unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este
cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. Persoana vătămată se
poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii ale exercitării
acţiunii civile. Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii astfel:
Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţia înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată
acţiunea civilă întrucât unele infracţiuni (este vorba despre infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune de pericol: pătrunderea
fără drept în sediul unei instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale sau morale, şi astfel este
exclusă exercitarea acţiunii civile. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui
raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta. Prejudiciul să fie cert. Această
condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru repararea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub
aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi prejudiciul viitor poate fi cert, în
situaţia când este susceptibil de evaluare. Prejudiciul să nu fi fost reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea ca, înainte de
exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte
persoane decât inculpatul. Însă, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin drept, posibilitatea exercitării
acţiunii civile în procesul penal, întrucât există posibilitatea ca prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul a fost
plătit, total sau parţial, de terţe persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal
în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a
persoanei fizice cu capacitatea deplină de exerciţiu de a fi despăgubită, condiţie care se realizează prin actiunea civila. Persoana
fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarea acţiunii civile în
cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat
dreptul de opţiune, trebuie să existe, în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să
existe, atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă
civilă. Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu poate fi vorba de exercitarea dreptului de opţiune, întrucât persoana
vătămată are numai posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă. Dreptul de opţiune este irevocabil, în sensul că persoana
fizică prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi. Aceasta
se explică, pe de o parte, prin necesitatea ca organele judiciare să cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul penal

39
pentru a o ajuta să-şi valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă
parte, prin necesitatea stabilităţii distribuţiei procesuale în cauzele penale. În cazul în care persoana prejudiciată material prin
infracţiune părăseşte calea aleasă din cele două, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei
produse prin infracţiune. Există şi unele excepţii de la regula irevocabilităţii dreptului de opţiune, justificate prin faptul că, în
anumite situaţii, persoana prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile pe calea procesuală, pentru
care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea loc şi în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu
poate fi vorba, în mod practic, de abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost
pornită în procesul penal. Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile prevăzute de art. 239 Cod procedură
penală şi respectiv 303 Cod procedură penală, partea civilă nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea putând să se
adreseze cu acţiunea civilă instanţei civile, deci poate părăsi procesul penal, dar în caz de reluare a acestuia, acţiunea introdusă în
instanţa civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală). Partea civilă poate părăsi procesul penal, în cazul în care s-a
dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă . În situaţiile
în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa
penală, acţiunea civilă, exercitată ulterior în faţa instanţei civile, va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către
instanţa penală. Există şi posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracţiune, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei
civile, să părăsească această instanţă şi să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, când acţiunea penală a fost pusă în
mişcare ulterior pornirii acţiunii civile în faţa instanţei civile (persoana prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru calea
penală sau calea civilă, singura posibilitate fiind introducerea acţiunii civile la instanţa civilă, acţiunea penală nefiind pusă în
mişcare în cadrul procesului penal şi când procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de
sub urmărire penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nu este obligatorie, cel interesat având posibilitatea să exercite
în continuare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la soluţionarea cauzei penale.
Persoana vătămată, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu poate să părăsească această instanţă dacă s-a pronunţat o
hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală). Această dispoziţie a legii se explică prin necesitatea evitării
pronunţării unor soluţii contrare de către instanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor.

38) Expertizele – mijloace de probă în procesul penal.

Art. 116. - Cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului, sunt necesare cunostintele unui
expert, organul de urmarire penala ori instanta de judecata dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Efectuarea
unei expertize psihiatrice este obligatorie in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cand organul de urmarire
penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului.

39) Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (în fata instanţei de judecată).

Art.335-Daca in cursul judecatii se descopera in sarcina inculpatului date cu privire si la alte acte materiale care intra in continutul
infractiunii pentru care a fost trimis in judecata instanta prin incheiere extinde actiunea penala cu privire si la aceste acte si
procedeaza fie la judecarea infractiunii in intregul ei, fie retrimite cauza la procuror. Daca cu privire la unele din actele care intra in
continutul aceleiasi infractiuni s-a pronuntat anterior o hotarare definitiva, instanta reuneste cauza cu aceea in care s-a dat hotararea
definitiva, pronuntand o noua hotarare in raport cu toate actele care intra in continutul infractiunii si desfiinteaza hotararea
anterioara. Instanta este obligata, daca retine cauza spre judecata, sa puna in discutie actele cu privire la care s-a dispus extinderea.

40
Acţiunea penală poate fi extinsă şi în privina altor acte materiale, descoperite în cursul judecăţii, însă aceste alte acte materiale noi
nu au autonomie infracţională, ele integrându-se în mod obiectiv în elementul material al infracţiunii pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată. Potrivit art.335 alin.(1), când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire al alte acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin încheire, extinde acţiunea penală cu
privire la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei la procuror în
vederea compeltării urmăririi penale. Faţă de obeictul judecăţii stabilit în actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie, instanţa
se sesizează di oficiu cu judecarea actelor materiale noi; fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, acesta trebuie întotdeauna
să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. Dacă instanţa reţine cauza spre judecată, este obligat să pună în discuţie actele cu
privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţia, în ce priveşte încadrarea juridică, dacă este necesar, şi a dispoziţiilor art.34.
Potrivit art.335 alin.(2), dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o
hotărâre definitivă, instnaţ reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate
actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Acestă procedură excepţională de desfiinţare a unei
hotărâri judecătoreşti definitive poate fi aplicată numai de către instanţa care a judecat în fond cauzele reunite. Pentru a nu fi
încălcat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat ( art.10 lit.j), nu este suficientă trimiterea în judecată pentru noile acte de
urmărire, ci trebuie ca existenţa acestor acte materiale noi să fie reţinută de către instanţa de judecată, modificându-se astfel obiectul
judecăţi Dacă instanţa care a extins prin încheiere acţiunea penală şi cu privire la alte acte materiale a judecat infracţiunea în
întregul ei fără a observa că unele acte materiale se pronunţase deja o hotărâre anterioară definitivă, soluţia care se impune este
casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru a se ţine cont şi de dispoziţiile art.335 alin.(2). De asemenea, casarea hotărârii
se impune şi în situaţia în care instanţa a dispus extinderea acţiunii penale şi reuni real cauzelor conform art.335 alin.(2), fără a se
observa că hotărârea anterioară de condamnare s-a pronunţat nu pentru unele din actele materiale care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni pentru care a fost trimis ulterioa în judecată, ci pentru o altă infracţiune concurent.

40) Extinderea procesului penal pentru alte fapte şi pentru alte persoane.

Extinderea procesului penal pentru alte fapte-art.336-cand in cursul judecatii se descopera in sarcina inculpatului date cu privire la
savarsirea unei fapte prevazute de legea penala avand legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata procurorul poate
cere extinderea procesului penala si la acea fapta. Extinderea procesului penal si pentru alte persoane-art.337-daca in cursul
procesului penal se descopera date cu privire la participarea altei persoane la fapta prevazuta de legea penala pusa in sarcina
inculpatului sau date cu privire la savarsirea unei fapte penale de catre o alta persoana dar in legatura cu fapta inculpatului,
procurorul poate cere extinderea actiunii penale cu privire la acea persoana. Este posibil ca in cursul judecatii instanta sa descopere
in sarcinile inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte prevazute de legea penala, avand legatura cu infractiunea pentru
care a fost trimis in judecata situatie in care procurorul poate cere extinderea procesului penal in rem. In acest sens distingem doua
situatii: daca procurorul declara ca pune in miscare actiunea penala, instanta, atunci cand gaseste cererea intemeiata, procedeaza la
extinderea procesului penal si la judecarea cauzei si cu privire la fapta descoperita; daca procurorul declara ca nu pune in miscare
actiunea penala, instanta sesizeaza prin incheiere organul de urmarire penala competent pentru efectuarea de cercetari cu privire la
fapta descoperita. Daca procurorul nu participa la judecata si sunt intrunite conditiile pentru extinderea procesului penal pentru noi
fapte, instanta din oficiu extinde procesul penal si procedeaza la judecarea cauzei in intregul ei sau, dupa caz, sesizeaza, prin
incheiere, organul de urmarire penala competent cu privire la fapta descoperita. In cursul judecatii, cand se descopera date
referitoare cu privire la participarea si a unei altei persoane la savarsirea unei fapte decat cea trimisa in judecata sau date cu privire
la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre o alta persoana, dar in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate

41
cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoana. Procedura de extindere a procesului penal la alte persoane este similara
celei de extindere a procesului penal la alte fapte, instanta facand aplicarea dispozitiilor art. 336. Si in acest caz rezulta ca initiativa
de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane revine procurorului, in caz contrar instanta este obligata sa solutioneze
cauza in limitele in care a fost investita prin rechizitoriu si nu are posibilitatea sa restitue cauza organului de urmarire penala.

41) Fapte similare, auxiliare şi negative; fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite.
42) Felurile hotărârilor judecătoreşti.

Art.311-hotararea prin care cauza este solutionata de prima instanta de judecata sau prin care aceasta se dezinvesteste fara a
solutiona cauza se numeste sentinta. Hotararea prin care instanta se pronunta asupra apelului, recursului, recursului in anulare,
recursului in interesul legii si hotararea pronuntata de instanta de recurs in rejudecare se numeste decizie. Toate celelate hotarari se
numesc incheieri. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: La data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici
recursului. La data expirării termenului de apel: când nu s-a declarat apel înn termen; când apelul declarat a fost retras înăuntrul
termenului. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel. La data expirării termenului de
recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: când nu s-a declarat recurs în termen; când recursul
declarat a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4, dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva
hotărârilor menţionate la pct. 4. Hotărârile instanţei de apel-Hotărârile instanţei de apel rămân definitive şi irevocabile : La data
expirării termenului de recurs: când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; când
recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a) a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat
împotriva hotărârii menţionate la lit. a) dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. La data pronunţării hotărârii
prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a). Hotărârile instanţei de recurs-Hotărârile instanţei de
recurs rămân definitive ( şi irevocabile) la data pronunţării acestora când: recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa
instanţei de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului; cuprinde obligarea
la plata cheltuielilor juduciare, în cazul respingerii recursului.

43) Garantarea dreptului de apărare – principiu fundamental al dreptului penal (analiza detaliată).

Art.6-dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal. In cursul procesului
penal organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile legii si sa
administreze probele in aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre fapta pentru care
este invinuit, incadrarea juridica si sa-i asigure posibilitatea apararii. Orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator. Organele
judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de
un aparator, consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile prevazute de lege, organele judiciare
sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.
Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora
de a-si asigura personal apararea si de obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in
favoarea partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995
constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca
eforturile persoanei care isi apara drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul
procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin mijloacele si caile prevazute de
lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de

42
aparator pentru promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal. Potrivit
art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic,
prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire
penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale acestora cu
autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii
partilor, a continutului si a datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii.
Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are dreptul sa fie asistata de
aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau
nu la aparator.Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile Legii
nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al
judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul
garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Totodata, prin aceleasi
modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In
anumite cazuri prevazute de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se gasesc, nu
se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie legala necesara pentru normala desfasurare a
procesului penal, asistenta juridica devenind obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a
fi asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care impun
obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la
aceste norme se sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea nr.32/1990, s-au adus
noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica
obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale, asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul
este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat
intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa
aceste cazuri, asistenta juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii
mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din
Legea nr.83/1992, este prevazuta asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor
infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatul nu si-a
ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii
facute de invinuit sau inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand
totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6
C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel,
potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea responsabila
civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator.
Pentru a da suport deplin si consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor
aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte
parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul
judecatii. Potrivit dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are
dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu
impiedica efectuarea actelor de urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii

43
actului. Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea
inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face
mentiune despre aceasta, iar actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod
exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penala – poate dispune,
prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5
zile. Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la
prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen.,
daca cererile sale nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la
ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege,
procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen., aparatorul are
dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu
acesta. Aparatorul ales sau desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati spre
a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru
nerespectarea prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte
savarsite in legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale
institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de
urmarire penala sau de judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al
partii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la
efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara, cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii,
prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In
cursul judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie
independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine
independent prin faptul ca este chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.

44) Hotărârile penale supuse apelului. Titularii apelului.

Art. 361. - Sentintele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentintele pronuntate de judecatorii privind infractiunile
mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a); b) sentintele pronuntate de tribunalele militare privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2
lit. a) si infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani; c) sentintele
pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele pronuntate de sectia penala si sectia militara ale Curtii
Supreme de Justitie; e) sentintele de dezinvestire. Incheierile date in prima instanta pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul.
Apelul declarat impotriva sentintei se socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date dupa pronuntarea
sentintei. Art. 362. - Pot face apel: a) procurorul, in ce priveste latura penala si latura civila; b) inculpatul, in ce priveste latura
penala si latura civila. Impotriva sentintei de achitare sau de incetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel si in ce
priveste temeiurile achitarii sau incetarii procesului penal; c) partea vatamata, in cauzele in care actiunea penala se pune in miscare
la plangerea prealabila, dar numai in ce priveste latura penala; d) partea civila si partea responsabila civilmente, in ce priveste latura
civila; e) martorul, expertul, interpretul si aparatorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoana ale carei

44
interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevazute
la lit. b)-f) si de catre reprezentantul legal, de catre aparator, iar pentru inculpat, si de catre sotul acestuia. Art.361 stabileşte regula
potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca hotărâri judecătoreşti pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi funcţionării
sale, apelul presupune o nouă judecată în fond asupra tuturor asupra chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile tuturor
alineatelor art.361, nu toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma
judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel. Faţă de formularea generală a art.361 şi având în vedere modul în care sunt definite
sentinţele în art.311, sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de atac ( este cazul contestaţiei
în anulare bazată pe ultima ipoteză -–art.386 lit.d), al revizuirii - art.407 ), în legătură cu punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti, precum şi în cazul anumitor proceduri speciale. Excepţiile de la regula că toate sentinţele pot fi atacate cu apel sunt
reglementate de art.361 alin.(1) lit.a) –e) ; nu sunt supuse apelului, ci numai recursului: sentinţele pronunţate de judecători privind
infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2) lit.a; sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în
art.279 alin.(2) lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie; sentinţele de dezînvestire. Potrivit art.361 alin.(2) şi (3), încheierile dată în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai odată
cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcută şi împotriva încheierilor, fie că acestea au fost date înainte de
pronunţarea sentinţei ( bunăoară încheierile prin care s-au admis sau s-au respins cererile privind administrarea de probe,
încheierile prin care s-au admis sau respins excepţiile invocate ), fie că au fost date după pronunţarea sentinţei ( spre exemplu,
încheierea de îndreptare a unei erori materiale evidente din cuprinsul hotărârii ). Uneori legea prevede expres că anumite încheieri
nu sunt apelabile. Astfel, potrivit art.52 alin.(6), încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea, ca şi cea prin care s-a admis
recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

45) Hotărârile penale supuse recursului.

Art. 3851. - Pot fi atacate cu recurs: a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazul infractiunilor mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a),
precum si in alte cazuri prevazute de lege; b) sentintele pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor mentionate in art.
279 alin. 2 lit. a) si al infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani;
c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele pronuntate de sectia penala si sectia militara ale
Curtii Supreme de Justitie; e) deciziile pronuntate, ca instante de apel, de tribunalele judetene, tribunalele militare teritoriale, curtile
de apel si Curtea Militara de Apel, cu exceptia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Incheierile pot fi atacate cu
recurs numai o data cu sentinta sau decizia recurata, cu exceptia cazurilor cand, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
Recursul declarat impotriva sentintei sau deciziei se socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date dupa
pronuntarea hotararii. Nu pot fi atacate cu recurs sentintele in privinta carora persoanele prevazute in art. 362 nu au folosit calea
apelului ori cand apelul a fost retras, daca legea prevede aceasta cale de atac. În funcţie de activitatea procesuală pe care o
declanşează (corespunzător celui de-al treilea sau celui de-al doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi declarat împotriva
hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel sau direct împotriva hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi
atacate cu apel. În mod excepţional, potrivit art.27 din Legea nr.56/1993, recursul ordinar judecat de către fosta Curte Supremă de
Justiţie poate privi şi hotărârile nedefinitive sau actele judecătoreşti de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul
judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel ( spre exemplu, sentinţa prin care curtea de apel îşi declină competenţa să rezolve
cauza ). Sentinţele-Potrivit art.385 pot fi atacate cu recurs, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă:

45
sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) ( pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate adresată direct instanţei de judecată ), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege
(cum sunt sentinţele de dezînvestire prevăzute de art.332 alin.3 ); sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cadrul
infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi al infracţinuilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Miliatră de Apel; sentinţele pronunţate de
secţia penală a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie. Per a contrario, nu sunt supuse recursului: sentinţele care sunt susceptibile de apel.
Aceasta înseamnă că nu se poate recurge la o cale de atac trecând sau sărind peste o alta ( omisso medio ) care legal are prioritate ;
sentinţa de declinare de competenţă ( art.42). Deciziile-Conform art.385 alin.(1) lit.c), pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate,
ca instanţe de apel, de tribunale, de tribunalele militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Miliatră de Apel. Deciziile recurabile avute
în vedere de textul menţionat, întrucât legea nu distinge, sunt atât deciziile prin care se soluţionează, cauza în fond în apel, cât şi
deciziile prin care se soluţionează în apel orice incident procesual legat de alte etape ale procesului penal. Astfel, pot fi atcate cu
recurs, în cadrul punerii în executare a hotărârilor penale, deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amânare sau
întrerupere a executării pedepsei sau în cazul cererii sau propunerii de liberare condiţionată; în cadrul căilor extraordinare de atac
sunt supuse recursului deciziile date în apel în cadrul revizuirii ( art.407 ); în cadrul procedurilor speciale pot fi atacate cu recurs
deciziile pronunaţate de instanţele de apel în rezolvarea cererii de abilitare ( art.501 ). Nu pot fi atacate cu recurs următoarele
decizii: deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor; deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului,
atunci când apelul a fost declarat; deciziile instanţei de recurs; deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;
deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare, de competenţa instanţei de recurs: deciziile prin care au fost soluţioante
conflictele de competenţă. Încheierile-Art.3851 alin.(2) stabileşte regula conform căreia încheierile pot fi atacate cu recurs numai o
dată cu sentinţa sau decizia recurată. Pentru a declanşa judecata în recurs împotriva încheierilor nu este nevoie de o cerere separată,
recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei socotindu-se făcut şi împotriva încheierilor, fie că au fost date în timpul judecăţii,
fie că au fost date după pronunţarea hotărârii (cum este, spre exemplu, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite sau de
îndreptare a unei erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii). Excepţia de la regula amintită mai sus reţinută în mod expres în
partea finală a art.3851 alin.(2), unde se arată că, atunci când legea îngăduie, anumite încheieri se pot ataca separat cu recurs. Astfel,
sunt asemenea încheireri: încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare ( art.52 alin.final ); încheierea prin care s-a dispus
luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurilor preventive; încheierea prin care s-a soluţionat cererea de prelungire
a arestării preventive (art.159 alin.7 ); încheierea prin care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie pe cauţiune sau sub control
judiciar ( art.1609 ); închierea prin care s-a confirmat măsura provizorie a internării medicale art.162 alin.ultim ); încheierea prin
care s-a soluţionat plângerea împotriva măsurilor asigurătorii şi a restituirii lucruilor luate de prima instanţă sau modului lor de
aducere la îndeplinire ( art.168, 169 ); încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanţă ( art.303 ). Pentru aceste
încheieri, întrucât privesc îndeosebi starea de libertate a inculpatului, precum şi anumite constrângeri cu privire la bunurile sale,
legea prevede în mod expres că recursul se declară separat şi să judece imediat înainte de pronunţarea sentinţei sau deciziei. Potrivit
art.3853 alin.(2) care trimite la art.363 alin.(4), încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor de judecată ce se cuvin
martorului, expertului, interpretului sau apărătorului se atacă separat cu rescurs care se judecă după soluţionarea cauzei, afară de
cazul în care procesul a fost suspendat. Există anumite încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, precum: încheierea prin care s-a
admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea ( art.52 alin.6) exclude orice cale de atac împotriva acestor încheieri, nu
numai recursul sau încheierile date în cauzele penale în care s-au dat sentinţe susceptibile de a fi atacate cu apel.

46) Hotărârile supuse revizuirii: caracteristicile acestora, limitele în care poate fi exercitata revizuirea.

46
Sunt supuse revizuirii hotararile penale definitive atat in ceea ce priveste latura penala cat si in ceea ce priveste latura civila. Puteţi
exercita această cale de atac doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive în apel sau prin neapelare, precum şi împotriva
unei hotărâri judecătoreşti date de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii chiar dacă împotriva
hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie o hotărâre
definitivă pronunţată de instanţa de apel; să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o
hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul: Înseamnă că instanţa învestită cu
cererea de chemare în judecată a analizat probele administrate , raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie
trebuie să fie îndeplinită de orice hotărâre judecătorească supusă revizuirii.

47) Incompatibilitatea judecătorilor, a procurorului, grefierului şi organului de cercetare penala.

Rudenia intre judecatori-judecatorii care sunt soti sau rude apropiate nu pot face parte din acelasi complet de judecata. Judecator
care s-a pronuntat anterior-judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea acelei cauze
intr-o instanta superiora. Nu mai poate partcipa la judecare judecatorul care anterior si-a exprimat parerea cu privire la solutionarea
cauzei. Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca daca: a pus in miscare actiunea penala, a emis mandat de arestare in
calitate de procuror; a fost reprezentant sau aparator al vreuneia din parti; a fost expert sau martor, exista indicii ca ar avea interese
in solutionarea cauzei. Aceste dispozitii se aplica si procurorului, grefierului, organului de cercetare penala. Procurorul care a
participat ca judecator la judecarea cauzei nu poate pune concluzii in instanta superioara. Persoana care a efectuat urmarirea penala
este incompatibila sa procedeze la refacerea sau completarea acesteia daca refacerea sau completarea a fost dispusa de instanta.
Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54 C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu
echivalează cu o necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe rolul organelor
judiciare. Cel declarat incompatibil nu poate defăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze
asupra subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.
Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de
judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art.46 este menit să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare, în
cazul în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi sau rude apropiate. Judecătorul care a luat parte la soluţionarea
unei cauze penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioare sau la judecarea cauzei după
desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau după casare cu trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ). Trebuie făcută precizarea că acest
caz de incompatibilitate poate fi invocat numai dacă judecătorul care a făcut parte din complet s-a pronunţat în fond asupra aceleiaşi
cauze, adică a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei. În aceste situaţii, se consideră că judecătorul care şi-a spus
punctul de vedere, ca membru al completului de judecată, nu-l va modifica ulterior. Starea de incompatibilitate priveşte pe
judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză. Părerea trebuie să privească
soluţia care ar putea fi dată în cauza respectivă, adică să vizeze fondul cauzei. Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat dacă
părerea anterioară soluţionării cauzei a fost exprimată în afara procesului penal, ocazional, sau în cadrul procesului penal, în alte
ipoteze decât cele prevăzute în art.47 alin.(1) Potrivit art.48, judecătorul este, de asemena, incompatibil, dacă în cauza respectivă: a
pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror, la instanţa de
judecată sau a emis mandatul de arestare prevenitvă în cursul urmăririi penale. La instituirea acestui caz de incompatibilitate s-a
avut în vedere faptul că luarea acestor măsuri de către procuror sugerează crearea unei opinii cu privire la soluţionarea cauzei. Deşi
de natură contencioasă, procedura de dispunere a arestării preventive şi a emiterii mandatului de arestare, aşa cum a fost ea

47
reglementată prin O.U.G. nr.109/2003, nu este per se o activitate de judecată, însă, prin implicaţiile sale procesuale şi prin
antamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate
pentru judecătorul care ar fi chemat să rezolve ambele chestiuni. De asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant
sau apărător al vreuneia dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de reprezentant sau apărător, ar genera suspiciuni
cu privire la obiecţiunile judecătorului. În aceeaşi situaţie să află şi judecătorul care a fost expert sau martor. S-a avut în vedere
faptul că expertul, cât şi martorul şi-au exprimat punctul de vedere în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date.
Totodată, legiuitorul a dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită cauză penală să se realizeze
de cel care le-a furnizat. Incompatibilitatea va fi reţinută ori de câte ori există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice
formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele pe care le-a
putea avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se poate constata că intersul este direct sau indirect, ori matrial
sau sub o altă formă. Incopatiblitatea procurorului, magistratului asistent si a organului de cercetare penală. În cuprinsul art.49
alin.(1) se arată că dispoziţiile art.46 se aplică procurorului, magistratului asistent, precum şi grefierului de şedinţă, când cauza de
incompatibilitate există între ei sau între ei şi unul dintre membrii completului de judecată. Prin urmare, potrivit acestor prevederi,
procurorii, magistraţii asistenţi şi grefierii de şedinţă care sunt soţi sau rude nu pot intra în compunerea aceleiaşi instanţe. Aceeaşi
regulă se aplică procurorilor şi judecătorilor care sunt soţi sau rude apropiate, precum şi judecătorilor şi grefierilor de şedinţă.
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.48 lit.b), c), d) se aplică procurorului, persoanei care efectuează
cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă ( art.49 alin.2 ). Aşadar, sunt incompatibili procurorul, persoana
care efectuează cercetarea penală, magistratul asitent şi grefierul de şedinţă dacă a fost apărător sau reprezentant al vreuneia dintre
părţi. Sunt incompatibili procurorul, magistratul asitent, organul de cercetare penală şi grefierul de şedinţă, dacă în cauza respectivă
a fost expert sau martor. De asemenea, sunt incompatibili procurorul, magistratul asistent, organul de cerectare penală şi grefierul de
şedinţă, dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă el, soţul sau o rudă apropiată. În conformitate cu
dispoziţiile art.49 alin.(2) şi (3), procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune
concluzii la judecarea ei în apel sau recurs. Potrivit dispoziţiilor art.49 alin(4), persoana care a efectuat urmărirea penală este
incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de către instanţă.
Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Articolul 54 alin.(1) prevede că dispoziţiile art.48 se aplică, în mod corespunzător,
expertului şi interpretului. De asemenea, legea stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret cu acea de martor în
aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martori ( art.54 alin.2 teza a II- a ). Raţiunea acestei reglementări constă în
faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai persoane care au cunoştiinţă de fapte sau împrejurări de natură să servească la
aflarea adevărului, pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte acestă calitate, în condiţiile legii.
Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare ( art.54 alin.ultim ).

48) Inculpatul – parte în procesul penal; drepturi şi obligaţii.

Art.23-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actinuea penala se numeste inculpat. Este partea impotriva careia se rasfrange
atat actiunea penala, cat si actiunea civila, daca este cazul. De asemenea, este partea fata de care s-a pus in miscare actiu-nea penala
(s-a formulat invinuirea sau acuzarea in procesul penal). Curtea Constitutionala a stabilit ca art. 23, C.pr.pen. nu reprezinta o
incalcare a prezumtiei de nevinovatie, care nu inceteaza sa functioneze atata timp cat actiunea penala se afla in desfasurare.
Calitatea de inculpat reprezinta rezultatul trecerii, in mod succesiv, a unei persoane suspectate de comiterea unei infractiuni, in
anumite stadii corespunzatoare calitatii succesive, pe care o dobandeste pe parcursul derularii procedurilor. Aceste calitati sunt:
Calitatea de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o persoana cu privire la care

48
exista doar banuiala comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a efectuat nici un act de procedura. Calitatea de faptuitor intervi-
ne doar in asa-numita etapa a actelor premergatoare, cand se efectueaza investigatii pentru descoperirea infractiunilor precum si
pentru descoperirea, prinderea si identi-ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu este subiect de drepturi si obligatii procesuale,
el nu are nici un drept si nici o obligatie, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui organ judiciar penal. Neprezentarea
lui nu poate fi sanctionata. El nu are dreptul la un aparator decat intr-o singura situatie: atunci cand este ascultat. Impotriva lui nu
pot fi luate masuri procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala, fiind subiect de
drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in
proces, el are drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal, adica
marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de
punere in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi
retinut de organul de cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre judecator, in
anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii
superioare de inculpat. Calitatea de inculpat-Inculpatul este, spre deosebire de invinuit, parte in proces, cu absolut toate con-
secintele legate de aceasta calitate, avand drepturi si obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat marcheaza inceputul
procesului penal. Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in miscare a actiunii penale, care insemna formularea invi-nuirii sau
acuzarii impotriva unei persoane, cu privire la comiterea unei infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare
prevazut de lege. Titularii actiunii penale sunt: Ministerul Public - Este titularul principal si poate pune in miscare actiunea penala
fie in cursul urmaririi penale, fie la sfarsitul urmaririi penale. In functie de modalitatea de punere in miscare a actiunii penale exista:
a) Urmarirea penala cu actiunea penala pusa in miscare, situatie in care actiunea penala se pune in miscare in cursul urmaririi
penale, prin ordonanta. b) Urmarirea penala fara actiunea penala pusa in miscare, situatie in care actiu-nea penala se pune in miscare
la sfarsitul urmaririi penale, prin rechizitoriu. La baza acestor reglementari sta regula dupa care nici o persoana nu poate sta in fata
unei instante penale decat daca are calitatea de inculpat. In mod exceptional, Ministerul Public poate dispune punerea in miscare a
actiunii penale si in cursul judecatii, in caz de extindere a procesului penal pentru alte fapte si, respectiv, pentru alte persoane. In
aceasta situatie, procurorul de sedinta pune in miscare actiunea penala printr-o declaratie verbala in fata instantei, care se
consemneaza in incheierea de sedinta; Persoana vatamata -; Pune in miscare actiunea penala prin plangerea preala-bila, in cazul in
care plangerea prealabila se adreseaza direct instantei de judecata, conform art. 279 (2), lit. a), C.pr.pen. Calitatea de inculpat se
dobandeste din mo-mentul inregistarii plangerii peralabile la registratura instantei. In doctrina a fost exprimat si punctul de vedere
contrar, dupa care calitatea de inculpat s-a dobandit prin emiterea citatiei sau prin incheiere la primul termen de judecata (prof. G.
Mateut nu este de acord cu acest punct de vedere); Instanta de judecata - Instanta penala se poate autosesiza, dispunand punerea in
miscare a actiunii penale in mod exceptional, in caz de extindere a procesului penal pentru alte fapte, nu si pentru alte persoane,
daca procurorul lipseste de la sedinta de judecata, situatie in care participarea lui nu este obligatorie potrivit legii. In aceasta ipoteza
instanta penala dispune punerea in miscare a actiunii penale prin incheiere de sedinta, prin care extinde procesul penal, daca din
actele de cercetare judecatoresti rezulta fapte noi. In aceasta situatie instanta cumuleaza functia de juris-dictie cu cea de acuzare,
ceea ce reprezinta o vadita incalcare a principiului separa-tiei functiilor judiciare; Parlamentul Romaniei - Dispune, prin hotarare,
punerea sub acuzare, in cazul presedintelui Romaniei, pentru infractiunea de inalta tradare. Inculpatul, fiind parte in proces, are
dreptul sa participe la toate actele de procedura. Inculpatul poate participa in mod nelimitat la actele de urmarire penala. Daca este
arestat, inculpatul poate lua contact cu aparatorul sau. In mod exceptional, in cursul urmaririi penale procurorul poate interzice acest
contact prin ordonanta motivata, pe o durata de cel mult 5 zile si numai daca interesele urmaririi penale o cer. De la aceasta
interdictie exista doua derogari, cand organul de urmarire penala este obligat sa asigure contactul inculpatului arestat cu aparatorul

49
sau: La prezentarea materialului de urmarire penala; La prelungirea arestarii preventive; Din totalul drepturilor si obligatiilor
procesuale ale inculpatului se desprind doua esentiale: a) Dreptul inculpatului de a fi ascultat oricand; b) Obligatia pentru organul
judiciar penal (atat organul de urmarire penala, cat si instanta judecatoreasca) de a garanta drepturile procesuale ale inculpatului in
tot cursul procesului, indeosebi dreptul la aparare ca drept fundamental; Punerea in miscare a actiunii penale este in acest context
cel mai important mo-ment al procesului pentru ca are semnificatia inceperii procesului penal. De aceea, procedura este extrem de
stricta, incepand cu propunerea organului de cercetare pe-nala, materializata intr-un referat numit „Referat cu propunere de punere
in mis-care a actiunii penale” si care se inainteaza procurorului impreuna cu intregul do-sar al cauzei, dupa care procurorul se
pronunta prin ordonanta, daca admite cererea si dispune punerea in miscare a actiunii penale. Din acel moment, pe de o parte, pro-
curorul se pronunta asupra continuarii urmaririi penale cu inculpatul, iar pe de alta parte, organul de cercetare penala, daca se
efectueaza cercetarea penala, cheama in fata sa pe inculpat si il asculta. Ascultarea este obligatorie. Daca se ia si masura arestarii
preventive de catre procuror, cu ocazia punerii in miscare a actiunii penale, atunci ascultarea este obligatorie in prezenta
aparatorului, sub sanctiunea nulitatii absolute. Situatia cea mai frecvent intalnita in practica este aceea cand actiunea penala se pune
in miscare doar la sfarsitul urmaririi penale dato-rita importantei si gravitatii actului de inculpare. Legea nu prevede in ce consta
temeiul punerii in miscare a actiunii penale. Ea prevede doar ca punerea in miscare a actiunii penale se poate dispune daca exista
temeiuri. Pentru existenta temeiurilor trebuie sa existe probe temeinice, nu orice fel de probe, ci probe serioase, probe care au forta
juridica a celor care stau la baza ares-tarii. Sub acest aspect se poate spune ca temeiurile de punere in miscare a actiunii penale sunt
indisolubil legate de cele ale arestarii. Aceasta rezulta din prevederile art. 334, C.pr.pen. Atunci cand se face propunerea de punere
in miscare a actiunii penale, procurorul trebuie sa aprecieze daca sunt sau nu indeplinite conditiile ares-tarii preventive fata de
inculpat.

49) Interceptările şi înregistrările audio sau video ca mijloace de probă.

Inregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivata a procurorului desemnat de prim procurorul
de la parchetul de pe langa Curtea de Apel, daca sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei
infractiunipentru care urmarirea penala se face din oficiu pot servi ca proba daca din convorbirile inregistrate rezulta imprejurari
utile pentru aflarea adevarului. Autorizarea se da pe 30 zile si poate fi prelungita tot cu aceasta perioada. Se intocmeste proces
verbal privind inregistrarea iar convorbirea este redata in totalitate in scris. La cerere inregistrarile pot fi supuse expertizei.

50) Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată: condiţii; procedura de judecată.

Plangerea prealabila se adreseaza instantei de judecata daca faptuitorul este cunoscut si numai pentru anumite infractiuni prevazute
de codul penal. Plangerea trebuie introdusa in 2 luni perioada de timp care curge din momentul cunoasterii faptuitorului. conditie de
tragere la raspundere penala in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea
unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa ei inlatura raspunderea penala, iar pe plan procesual penal este o cauza
care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale Caractere: caracterul obligatoriu (ea devine obligatorie in
conditiile prevazute de lege, lipsa sau retragerea ei inlatura raspunderea penala); caracterul personal (titularul ei nu poate fi numai
persoana vatamata); caracterul indivizibil (produce efecte fata de toate persoanele vatamate printr-o infractiune chiar daca plangerea
s-a facut numai de una dintre victime, toti participantii la infractiune raspund penal chiar daca plangerea prealabila s-a facut numai
impotriva unuia dintre ei); caracterul intransmisibil (avand caracter personal dreptul de exercitare nu se pot transmite

50
mostenitorilor). In C. proc. pen., partea speciala, este prevazuta procedura plangerii prealabile. Legea prevede ca punerea in miscare
a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a perosanei vatamate, in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este
necesara o astfel de plangere (ex. infractiunile de lovire). Plangerea prealabila se adreseaza, dupa caz, instantei de judecata (lovirea
sau alte violente), organelor de cercetare penala sau procurorului in cazurile: vatamarea corporala, vatamarea corporala din culpa,
violare de domiciliu, violarea secretului corespondentei, violul in varianta simpla etc. Plangerea prealabila se introduce numai la
procurorul militar cand subiectul infractiunii este militar sau alt otgan competent daca acesta este judecator, procuror, notar public
etc. Titularii plangerii prealabile sunt: persoana vatamata, parintii pentru minorul lipsit de capacitate sau cu capacitatea de exercitiu
restansa etc. Plangerea trebuie sa cuprinda datele si mentiunile prevazute de lege si trebuie introdusa organelor in drept, in termen
de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Termenul de introducere are caracterul unui termen de
prescriptie, supus intreruperii sau suspendarii potrivit art. 123 C. pen. Ea poate fi introdusa peste termen numai daca se face dovada
fortei majore sau a cazului fortuit. Plangerea prealabila depusa dupa expirarea termenului legal are drept consecinta incetarea
urmaririi penale, in faza urmaririi penale si incetarea procesului penal, in faza judecatii. In caz de infractiune flagranta, organul de
urmarire penala este obligat sa constate fapta, chiar in lipsa plangerii prealabile, apoi procedeaza potrivit legii. Plangerea prealabila
va cuprinde date cu privire la reclamant si faptuitor, obiectul (punerea in miscare a actiunii penale, plata de despagubiri civile si
cheltuieli judiciare), motivate in fapt si drept ale plangerii, probele prin care se sustine, data depunerii si semnatura.

51) Începerea urmăririi penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale.

Organul de urmarire penala sesizat prin plangere, denunt sau se sesizeaza din oficiu dispune prin rezolutie inceperea urmaririi
penale cand din actul de sesizare nu rezulta vreunul din cazurile prevazute in art.10 cu exceptia literei b. Dupa examinarea dosarului
procurorul se pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale. Procurorul pune in miscare actiunea penala prin ordonanta si care
trebuie sa cuprinda date despre inculpat, fapta si incadrarea juridica a faptei. Potrivit art.228, organul de urmărire penală sesizat în
vreunul din modurile prevăzute în art.221 dispune începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor
premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu
excepţia celui de la lit.b) ind.1 şi, adăugăm noi, celui de la lit.i). În cazul arătat în art.10 lit.b) ind.1, organul de urmărire penală
înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmărire penală. Procurorul astfel sesizat dispune
prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre acesta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea iar
când constată că nu este cazul să scoată de sub urmărire penală, restituie2 dosarul organului de urmărire penală pentru continuarea
cercetării penale. Actul prin care organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale este rezoluţia iar când se sesizează
din oficiu încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile art.228
alin(3), atât rezoluţia, cât şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun
confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la
data începerii urmăririi. Dacă din cuprisul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau
denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celor
de la lit.b) ind.1 şi i), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de a nu de începe urmărirea
penală. Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin.(4), restituie actele organului de urmărire penală, fie
pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale, acesta fiind obligat a continua efectuarea actelor
premergătoare sau, după caz, începe ori continuă urmărirea penală, procedând la efectuarea acestora,potrivit legii, şi ţinând seama
de împrejurările speciale ale fiecărei cauze. În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie

51
motivată şi înştiinţează depre acesta persoana care a făcut sesizarea. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate
face plângere la instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 şi urm. Dacă ulterior se constată că nu există sau că a dispărut
împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procuroul infirmă rezoluţia şi restituie actele
organului de urmărire, dipunând începerea urmăririi penale. În art.229 se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea
penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Potrivit art.234, dacă organul de
cerecetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le
înaintează procurorului. Potrivit art.235, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea
dosarului Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Ordonanaţa de punere în
mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta
pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Potrivit art.237 alin.(2), dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală,
organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la
drepturile şi obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară , organul de cercetare penală va ţine seama, la
fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările speciale privind asitenţa juridică internaţională în materie
penală. Organul de urmărie penală va continua urmărirea penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe
inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

52) Înscrisurile ca mijloace de probă în procesul penal. Deosebirea de mijloacele materiale de probă.

Inscrisul poate servi ca mijloc de proba in procesul penal daca in continutul sau se arata fapte sau imprejurari care pot servi la
aflarea adevarului. Definitie si clasificare Prin inscris se intelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc
adecvat pe un anumit suport material. Sensul juridic al termenului “inscris” nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita (cand se are in
vedere consemnarea, pe hartie, a unor date) ci desemneaza consemnarile facute pe hartie, carton, lemn, banda magnetica.
Inscrisurile sunt mijloace de proba demne de crezare datorita insusirilor lor de a conserva in timp date, acte si fapte juridice, in
comparatie de exemplu cu memoria unui martor. Inscrisurile cunosc mai multe clasificari, dupa diferite criterii . Dupa scopul
urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in preconstituite, cele intocmite special pentru a servi ca probe; nepreconstituite,
sunt celelalte inscrisuri Dupa efectul lor, inscrisurile intocmite sunt de trei feluri : originare, sunt inscrisurile intocmite pentru a
dovedi incheierea, modificarea sau incetarea unui act juridic civil ;recognitive, sunt inscrisurile intocmite pentru a recunoaste
existenta altor inscrisuri care au fost distruse sau pierdute ; confirmative, sunt inscrisurile prin care se inlatura anulabilitatea unui act
juridic civil Dupa raporurile dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii Dupa criteriul semnaturii, inscrisurile se deosebesc
in semnate si nesemnate Specii de inscrisuri : cele mai importante specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si cel sub semnatura
privata “ Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a
functiona in locul unde actul s-a facut. Principalele categorii de acte autentice sunt inscrisurile autentice notariale, adica cele
intocmite de notarul de stat ; hotararile organelor jurisdictionale ( si hotararile judecatoresti) actele de stare civila . Puterea
doveditoare Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implica facerea urmatoarelor distinctii mentiunile ce reprezinta
constatari personale ale agentului instrumentator , facute cu propriile simturi, fac dovada deplina, ele neputand fi combatute decat
prin procedura inscrierii in fals; mentiunile ce privesc declaratiile partilor, facute in fata agentului instrumentator, dar a caror
vericitate nu poate fi fi verificate de acesta, fac dovada pana la proba contarie; mentiunile straine de obiectul inscrisului pot avea
valoarea inceputului de proba scrisa. Consecintele juridice ale inscrisului nul ca inscris autentic Este necesara urmatoarea
distinctie : cand forma autentica este ceruta de lege pentru valabilitatea operatiunii juridice constatate, nulitatea inscrisului atrage

52
insasi nulitatea actului juridic pe care-l constata ; cand inscrisul autentic a fost intocmit doar pentru proba actului juridic, desi nul ca
inscris autentic, el poate valora ca inscris sub semnatura privata, daca sunt intrunite cerintele art. 1172 Cod civil “ Actul care nu
poate fi autentic din cauza necompetentei sau necapacitatii functionarului, sau din lipsa de de forme, este valabil ca semnatura
privata, daca s-a iscalit de partile contractante “. Este o aplicatie a ideii conversiunii actelor juridice. inscris sub semnatura privata
“ acel inscris care este semnat de cel ori cei de la care provine “ Din definitie rezulta ca exista o singura conditie - cu caracter
genaral - pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata : semnatura autorului ori autorilor actului, inscrisului. Semnatura- In
sensul de aici este numai cea executata de mana autorului inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie, “semnatura”:
dactilografiata, litografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget. Nu se cere, insa, ca semnatura sa cuprinda intregul nume
al persoanei, fiind suficienta executarea semnaturii obisnuite a persoanei. Din locul unde este asezata semnatura, trebuie sa rezulte
ca autorul ei isi insuseste intregul continut al inscrisului. Cand inscrisul provine de la doua ori de la mai multe persoane, semnarea
poate fi facuta concomitent ori succesiv, dupa imprejurari . Conditiile speciale de valabilitate pentru anumite inscrisuri sub
semnatura privata Conditia pluralitatii de exemplare ( numita si cerinta multiplului exemplar )-Art. 1179 din Codul Civil
reglementeaza despre aceasta cerinta : “ Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca
nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar . Este de ajuns un singur exemplar pentru toate
perosoanele care au acelasi interes. Fiecare exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut. Cu toate
acestea, lipsa de mentiune ca originalele s-au facut in numar indoit, intreit si celelalte, nu poate fi opusa de acela care a executat din
partea-I conventia constatata prin act“. Conditia scrierii in intregime ori punerii formulei “ bun si aprobat” inainte de semnare
Despre aceasta conditie Codul Civil mentioneaza in art .1180 : “Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-I
plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin de acesta,
inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele “ bun si aprobat “” aratand totdeauna in litere suma sau catimea
lucrurilor si apoi sa iscaleasca “Exceptie de la aceasta regula fac exceptie comerciantii, industriaslii, plugarii, slugile, zilierii . Cand
este diferenta intre suma scrisa in act si cea care aeste aratat in bun, se prezuma ca obligatia este pentru suma mai mica, chiar daca
actul si bunul sunt scrise de acela care s-a obligat (doar daca se probeaza in care parte este greseala, poate fi considerata suma mai
mare de exemplu). Exista si dispozitii ce protejeaza pe cel care se obliga ( in art. 1180 din Codul Civil ) fiind impiedicate
semnaturile date in alb, pentru a nu da ocazia detinatorilor de rea- credinta posibilitatea de a completa inscrisul altfel decat era
intelegerea. Daca inscrisul nu este scris in intregime de debitor, acesta trebuie sa specifice suma primita, intrebuintand formula “
bun si aprobat ”Nerespectarea acestor prevederi cerute in art. 1180 din Codul Civil are ca urmare aceea ca inscrisul este lipsit de
putere probatorie, ceea ce nu afecteaza conventia ca act juridic ce poate fi dovedi prin alte mijloace de proba, chiar prin proba cu
martori si prezumtii, pentru ca, desi nul ca inscris, acesta contine totusi un inceput de proba scrisa . Conditia ceruta testamentului
olograf : sa fie scris, semnat si datat de mana testatorului.

53) Învinuitul: drepturi şi obligaţii; deosebirea de făptuitor şi de inculpat.

Persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala se numeste invinuit cat timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala
impotriva sa. Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este
parte in procesul penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are drepturi si obligatii
limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal, adica marcheaza nasterea cadrului legal de
exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din
acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de cercetare penala
pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel
mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat.Calitatea de faptuitor-

53
Faptuitorul este persoana fata de care nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o persoana cu privire la care exista doar banuiala
comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a efectuat nici un act de procedura. Calitatea de faptuitor intervi-ne doar in asa-numita
etapa a actelor premergatoare, cand se efectueaza investigatii pentru descoperirea infractiunilor precum si pentru descoperirea,
prinderea si identi-ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu este subiect de drepturi si obligatii procesuale, el nu are nici un drept
si nici o obligatie, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu poate fi
sanctionata. El nu are dreptul la un aparator decat intr-o singura situatie: atunci cand este ascultat. Impotriva lui nu pot fi luate
masuri procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si
obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el
are drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal, adica marcheaza nasterea
cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a
actiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul
de cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii,
pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat.
Calitatea de inculpat-Inculpatul este, spre deosebire de invinuit, parte in proces, cu absolut toate con-secintele legate de aceasta
calitate, avand drepturi si obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat marcheaza inceputul procesului penal. Aceasta calitate
se dobandeste prin punerea in miscare a actiunii penale, care insemna formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane,
cu privire la comiterea unei infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare prevazut de lege.

54) Judecarea infractorilor minori.

Judecarea cauzei in care este implicat un minor se face in prezenta acestuia afara de cazul in care acesta se sustrage de la judecata.
La judecata se citeaza si autoritatea tutelara si parintii si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara. Sedinta de
judecata se desfasoara separat de celelalte sedinte si nu este publica. Cand inculpatul este un minor sub 16 ani dupa ascultarea
acestuia instanta il poate indeparta din sala de judecata daca apreciaza ca dezbaterile si cercetarea judecatoreasca pot avea o
influenta negativa asupra minorului. În cadrul Codului penal, pe planul dreptului penal substanţial, există un sistem special alcătuit
din norme şi măsuri menite să prevină şi să combată criminalitatea juvenilă. Sistemului special penal pentru minori îi corespund
norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru compus,
din reguli speciale fiind generată de situaţia specială a minorului, de disponiblitatea psihico-fizică. De precizat că normele de
procedură penală cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat, cât şi la minorul parte vătămată sau cel chemat
într-o altă calitate, să participe la proces . Aceste prevederi speciale , pe lângă faptul că instituie garanţii procesuale suplimentare,
oferă şi posibilitatea examinării cât mai aprofundată a cauzelor cu minori. Un rol important în derularea procesului penal pentru
infractorii minori l-au avut Decretul nr. 218/1977 şi Legea nr. 59/1968. După abrogarea acestor acte normative, prin Legea nr.
104/1992, concepţia referitoare la sancţionarea minorilor infractori a revenit la forma consacrată odată cu adoptarea Codului penal
din 1969. Totodată, prevederile cuprinse în cele două acte normative încetându-şi aplicabilitate, au devenit din nou aplicabile
prevederile speciale cuprinse în capitolul „ proceduri în cauzele cu infractori minori“. Reglementarea actuală a proceduri în cauzele
cu infractori minori este cuprinsă în capitolul II al Titlului IV C. proc. pen., şi anume în art. 480 – 493, care conţin prevedri speciale
pentru toate fazele procesului penal. Astfel, art. 481 şi 482 C. proc. pen., cuprind prevederi referitoare la persoanele chemate la
organul de urmărire penală şi obligativitatea anchetei sociale (efectuată de organul de urmărire penală sau instanţă), art. 483-486 C.
proc. pen. Regelementează probleme privind compunerea instanţei, persoanele chemate la judecarea minorilor, desfăşurarea

54
judecăţii, judecarea cauzelor cu mai mulţi inculpaţi dintre care unii sunt minori. Art. 493 C. proc. pen. Cuprinde dispoziţii privind
apelul şi recursul, iar art 487-492 C. proc. pen. prevederi aplicarea sancţiunilor pronunţate de instanţă (executarea mustrării,
punerea în executare a libertăţii supravegheate, revocarea şi înlocuirea libertăţii supravegheate, internarea minorului, schimbări
privind măsura internării, revocarea măsurilor luate faţă de minor). Art. 480 C. proc. pen., în forma dată de modificările aduse prin
Legea nr. 281/2003, intitulat „dispoziţii generale“, prevede că urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi
punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia, se face potrivit procedurii obişnuite , cu completările şi drogările din acest
capitol1 şi din Secţiunea I a Cap. I din Titlul IV al părţii generale (dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de
prevenţie). Referitor la urmărirea penală în cazurile cu minori, aceasta se desfăşoară potrivit regulilor de competenţă şi procedură
obişnuite. Aşadar, dispoziţiile commune cuprinse în Codul de procedură penală sunt aplicabile fazei de urmărire penală, derogările
fiind doar cele cuprinse în art. 481 şi 482 C. proc. pen., precum şi cele cuprinse în art. 160 e - 160h. Pentru calitatea de învinuit sau
de inculpate, problemele reglementate în mod obligatoriu, sunt cele referitoare la „persoanele chemate la organul de urmărire
penală“ şi „ ancheta socială“. Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia asistenţei juridice, măsurilor
de prevenţie şi prezentării materialului de urmărire penală. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori-Persoanele chemate la
organul de urmărire penală-Articolul 481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi nu a împlinit
16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul
autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore , custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se
află minorul. Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire
penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu împiedică efectuarea acelor
acte. Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar“ citează, pentru a fi prezenţi la
audiere sau confruntare, persoanele indicate (reprezentantul autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore,
custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane este facultativă, cel care
hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la
ascultare sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective poate
contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc de probă în sensul art. 64 C. proc. pen. şi
pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză. Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le are ca mijloc de probă,
precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii legate de starea de moment a minorului care pot compromite
operaţiunea în sine, rolul persoanelor chemate fiind şi de a evita semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o concretizare din
partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să declare
tot ce ştie în cauză, după care i se pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un
moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul minor
nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi penale, învinuitul
este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la sfârşitul urmăririi penale (art. 255), iar inculpatul,
atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236 C. proc. pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a
acţiunii penale (art. 237 C. proc.pen.) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută de lege, pentru ca
persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de organul de cercetare penală la ascultare sau confruntare,
este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul
de urmărire penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se „consideră necesar“. De
exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi
penale. De cele mai multe ori, perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind cauzele

55
sau condiţiile care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi
citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau confruntarea se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost
necesară citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin citarea în faza judecăţii. Considerăm
criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit căruia şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală,
neprezentarea persoanelor citate nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori
persoanei în îngrijirea sau suravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi numai în situaţia în care, dintr-un motiv
întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă, prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor. Prevederea
de la art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică prezentarea materialului de
urmărire penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe
care, în cazul în care au constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea urmăririi penale cu ignorarea prevederilor
art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat că această omisiune a fost acoperită de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat
cauza cu citarea persoanelor prevăzute la rat. 483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C. proc. pen., la prezentarea
mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri suplimentare, moment la care prezenţa
perosanelor c căror citare este obligatorie poate fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri
de aceste persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia că omisiunea citării
persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor
de instanţa de judecată, nu poate avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având în
vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen., şi anume de a asigura, a
crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi
confruntării citarea obligatorie. Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune reglementată
de art. 250-254 C. pro. Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura precizare, după cum s-a arătat şi anterior, este prevăzută de art.
481 alin. (2) C. proc pen., conform căruia citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar când
este cazul tutorele, custodele sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă
la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia
necesară citarea persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în
celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea
materialului de urmărire penală [art. 481 alin. (3) C. proc pen.]. După cum s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor prezentarea
materialului de urmărire penală es efectuează conform procedurii comune, reglementată de art. 250-254 C. proc. pen. Fiind plasat
către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă o importantă garanţie a dreptului la apărare, constituind totodată o obligaţie
a organului de cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor. Potrivit art. 250 C. proc. pen., după punerea în mişcare a
acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa, aducându-i
la cunoştinţă faptul că are dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de materialul de urmărire penală, să cunoască încadrarea juridică
a faptei. După luarea la cunoştiinţă a materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de
formulat sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se
consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de
urmărire penală (art. 253 C. proc. pen.). Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se înţelege de ce
legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală de a cita persoanele prevăzute la art. 481 alin. (1)
C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie
asigurată o atmosferă cât mai apropiată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina pe acesta să facă mărturisiri complete.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate

56
până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare. Aşa cum este formulat
textul, citarea persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1) precizează că organul de cercetare penală, citează pe
delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi]. Referitor la aplicarea art. 481 alin. (2) C. pen., au existat discuţii în interpretarea
acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a apărut atunci când prezentarea
materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) C.proc. pen., punându-se, evident,
în discuţie, sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text. Unele opinii au fost în sensul
atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei procurorului, pentru refacerea
urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede expres obligativitatea efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că omisiunea
citării nu atrage sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza cercetării judecătoreşti, în
primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală, aceasta sprijinindu-se pe interpretarea şi coroborarea textelor de
lege incidente în materie. Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi interpretare a textelor
de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2) C.proc.
pen.necuprinzând această situaţie. Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza de
urmărire penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în interesele lor legitime, constatând această situaţie,
pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi urm., la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la
procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu
este înlăturată în faza de urmărire penală şi este sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului
de prezentare a materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate cita persoanele respective, pe care le
va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art. 484 C. proc.pen. În instanţă, persoanele respective au dreptul şi
îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva
infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc. pen. poate atrage nulitatea actului, dar numai în
condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi anume dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru aflarea
adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C proc. pen., a apărut în sitauţia în care minorul
a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a decis că în această situaţie, nu mai este necesară
citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului de urmărire
penală. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor prevăzute de textul de lege: avându-se în
vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă
o garanţie înn plus a desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind vârsta prevăzută
chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei
soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor, în faza de
urmărire penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de
urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat, prezentându-i materialul de urmărire penală. Cu privire la
prezentarea materialului de urmărire penală în general, şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea
materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, în sensul
efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea
nulităţii absolute1. În motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală rezultă
importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului, însă dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen.,
care este sediu materiei, nu prevăd faptul că neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale 2. Totodată, nerespectarea
acestor dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte,
dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate

57
studia dosarul, poate formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea drepturilor inculpatului în aceeaşi măsură
ca şi în cazul prezntării materialului de urmărire penală . Totuşi, chiar dacă neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate
fi sancţionată cu nulitatea absolută, considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze
repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile procedurale, în faza judecăţii, permit
suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului
de urmărire penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de judecată. Este posibil ca, în urma cererilor
noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat, drept pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,
procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei, să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei de judecată. Dacă procurorul
este cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate restitui cauza, potrivit art. 265
C.proc.pen., în vederea completării. Articolul 257 C. proc. pen., în vechea reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul
putea prezenta materialul de urmărire penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mişcare a acţiunii
penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul, după
procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C. proc. pen. Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale
întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului,
părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“. În conformitate cu varianta anterioară art. 257 C. proc.pen.,
procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă socotea necesar, ceea
ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerânu-se că aducerea la
cunoştinţă a învinuirii de către organele de cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă. Dacă procurorul avea
numai latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală, înseamnă că cel mai
important moment al urmăririi penale, şi anume trimiterea în judecată se putea realiza fără ca învinutul să fien înştiinţat de către
procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici
să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în uram examinării
materialului primit mde la organul de cercetare penală. Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen.
care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă socoteşte necesar“ din art. 257 C.
proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind
prevederilor art. 24 din Constituţie . În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, aceste dispoziţii au fost
eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia
iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod
corespunzător dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a arătat, în
primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc neprezentarea materialului, în acest fel
omisiunea putând fi acoperită. Situaţia este însă alta în cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-
se şi inculpatul minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală,
neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art. 197 alin.(2) şi (3). Această sancţiune este cu atât mai
mult aplicabilă atunci când procedura de prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată este
motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea, sau să consulte apărătorul, minorul,
datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii speciale pentru minori în
materia măsurilor de prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale ce eficentiază
înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul
de procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel,
potrivit art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu anume derogări şi completări

58
pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la
dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate
depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10
ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel
mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă
măsură preventivă nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi , de cle mult 15
zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30
de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi
dispusă decât în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu poate să depăşească, în
total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale
pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de
zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total 90 de zile. În mod
excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă
a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea leglaităţii şi temeiniciei arestării
preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata
arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi
preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un
regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de
minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori de la
executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor
sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua
contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat
minor se încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele,
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi
serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă
instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin.
(5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin
controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror,
precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv. Articolul 482 C.proc. pen. prevede
obligativitatea anchetei sociale: în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să
dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială constă ân strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod
obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în care
părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplineşte îndatoririle sale faţă de acesta şi în general cu
privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta
socială se efectuează de persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază domiciliază minorul [art.
482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de regelementare a anchetei sociale rezultă că datele pe care acesta le oferă sunt de o
importanţă deosebită în luarea unor măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act, cu toate că
este efectuat, aşa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura de act procedural. Acesată

59
natură se explică prin faptul că organelle care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul
este definit tot aici, iar finaliatea sa contribuie la realizarea scopului procesual penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea
sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de
organele judiciare, servind soluţiei finale, aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta socială.De asemenea,
sancţiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării necuprinzătoare sunt prevăzutele de normele procedurale. Având în
vedere importanţa pe care o are ancheta socială în soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever
încălcarea dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută, prevăzută express de art.
197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În aplicarea art. 482 C. proc.pen., divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia
ancheta socială se efectuează de „organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă interpretare constă în faptul că
neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C.
proc. pen., întrucât această omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării
anchetei sociale. Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară şi nici de literature de specialitate, interpretarea
acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa
procesuală în care îi revine sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a fost determinată de
crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce direct la instanţa de
judecată. În această situaţie, organul de urmărire penală nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea
anchetei sociale . Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei efectuării anchetei sociale este
sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept consecinţă anularea actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului,
instanţa urmând a dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancţiunea prevăzuă
de rat. 197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire penală, fără a-şi restrânge efectele
numai la activitatea instanţei defudecată, aceasta neputând ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este
reglementată, constituie un act procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât aceasta oferă date
despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală. Dispunearea efectuării anchetei sociale, atestaă în formă scrisă, revine în
exclusivitate organului investit cu instrumentarea cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a
fost sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă. Această rezolvarea fost criticată recent în literature juridică numai în eea ce
priveşte aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării procesului din faza urmăririi
penale. S-a arătat în această privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat
nul nu incumbă, în afara câtorva excepţii limitative determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără
respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că deşi, în
principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi
parcurse din nou, regula este ca procesul să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu
operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale a instanţelor şi de dreptul de cenzură
a acestora, ceea ce conduce la concluzia că, o dată ce instanţa este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de
urmărire penală, normal este ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la refacerea acelui act. Un alt argument
adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile când
instanţa se poate dezînvesti şi trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer cazurile expres
prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei. În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus din prevederile at. 385 9
alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea
este supusă casării când „judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori minori“. Se arată că din
interpretarea art. 3859 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care procesul penal pornit împotriva inculpatului minor s-a

60
judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta socială, obligaţie ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de
instanţă, hotărârea pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată şi nul aprocuror. Se concluzionează că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din caste două faze ale procesului
penal urmărire penală şi judecată, nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să minimalizăm
argumentele aduse în sprijiunul acestui punct de cedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că
se poate exprima şi o altă opinie în legătură cu problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor
comise de minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor cu minori întrucât oferă date
despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală. Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura
juridică a unui act procedural, întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l efectueze, sunt prevăzute de
Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi contribuie la realizarea scopului procesului penal. Aşadar,
efectuarea, conţinutul şi finalitatea nchetei sociale sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei
desemnaţi să o efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare, soluţia finală fiind motivată, printer
altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea pentru neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută,
conform art. 197 alin. (2) şi (39 C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat că
nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen. duce la anularea actelor procedurale
efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei; or, nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că
restiuirea cauzei la procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea fiind oonsecinţă a
constatării nulităţii actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea actelor de urmărire enală şi întocmirea din nou a actului
de sesizarea, cu respectara disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul de
urmărire penală. Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci, reţinerea sa de către instanţă, ar oferi
numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate,
inclusiv a actului de sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului. Prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 482
alin. (1) C proc.pen., în decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune
efectuarea anchetei sociale revine organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se află cauza şi
când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei de către procuror, în lipsa anchetei sociale,
face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie luată în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte
de rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează afalarea adevărului şi că urmărirea
penală este completă, existând probe necesare şi legal administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală
(ca etapă procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea
normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale, motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în
art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc. pen. Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în această
fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu constituie o rezolvare acoperitoare întrucât
legea nu permite acest procedeu. În ceea ce priveşte interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că
trebuie avute în vedere şi prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele cu infractori minori. Astfel, în
art. 493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în
cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul penal (ca urmare a
adoptării Legii nr. 45/1993) s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea ce
priveşte desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3) C.
proc. pen. care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea efectuării
anchetei sociale în condiţiile art. 482 C. proc. pen.. Prin urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în

61
sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar necesar pentru stabilirea vinovăţiei
şi sancţiunillor ce trebuie aplicate. Pentru a corespunde funcţiunilor sale, ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de
amănunt, folosirea unor termeni cu caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la învăţătură
etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana minoră. Trebuie calificate mai ales
datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o
„familie dezorganizată“. Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie nu constituie
mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi
copii are drept urmare stablilirea unor relaţii conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă
incapacitatea educativă, manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina comportamentul
antisocial al minorului.Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită
pentru reeducarea minorului. De aceea, cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o
efectuează persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a cestor persoane, care le
permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete
sociale complete, folosid un limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea În unele cazuri se constată de instanţă că ancheta
socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să
dispună completarea cu informaţiile pe care le consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de
art. 197 alin. (2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează numai neefectuarea anchetei sociale. Judecarea cauzei pe baza unor date
incomplete, fără verificări serioae, face ca instanţa să hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul.
Nu poate fi considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete cercetata inculpatul minor,
anchetă ce a fost efectuată şi folosită pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire . De asemenea, nu poate ţine loc de
anchetă socială fişa individuală ţinută de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii
despre minor necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi anchetă socială, ori de câte ori s-a
pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta socială folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-
ar admite această situaţie ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În speţă, s-a depus
„rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această
anchetă socială nu conţinea date privind schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua
anchetă socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind
justificată de faptele la care se referă art. 482 C. proc. pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica.
Şi în această situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea cauzei la organul de urmărire
penală, pentru completarea urmăririi penale.

55) Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar.

Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda in cazul infractiunilor savarsite din culpa, precum si al infractiunilor
intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii care nu depaseste 7 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se
acorda in cazul in care inculpatul este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savarsi o alta infractiune sau ca va
incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba
sau prin alte asemenea fapte.Organul judiciar dispune ca, pe timpul liberarii provizorii, inculpatul sa respecte una sau mai multe din
urmatoarele obligatii: sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decat in conditiile stabilite de organul judiciar; sa comunice
organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau resedinta; sa nu mearga in locuri anume stabilite; sa se prezinte la organul de
urmarire penala sau, dupa caz, la instanta de judecata ori de cate ori este chemat; sa nu intre in legatura cu anumite persoane

62
determinate; sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule; sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la savarsirea faptei. Dispoziţiile art.160 ind.2 C.proc.pen. cuprind atât condiţiile ce trebuie realizate pentru a dispune
liberarea provizorie, cât şi obligaţii care se pot impune inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale, obligaţii care, prin
controlul respectării lor de către organele judiciare, configurează conţinutului măsurii: Codiţiile dipunerii liberării provizorii sub
control judiciar : cauza să privească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii
ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.2 alin.1); învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să nu existe date din care să rezulte
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date că fiind pus în liberatate acesta va încera să zădărnicească
aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea
acte. Condiţiile trebuie îndeplinte cumulativ. În cazul liberării provizori sub control judiciar, instanţa poate stabili anumite obligaţii
ale inculpatului pe durata liberării, obligaţii care configurează de fapt controlul judiciar. Potrivit art.160 ind.2 alin.(3), inculpatul
trebuie să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile: să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile, stabilite de
organul judiciar; să comunice organului judiciar orice schimare de domicliul sau reşedinţă; să nu meargă în locuri anume stabilite;
să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chema să nu intre în legătură
cu anumite persoane deteminate; să nu conducă nici un anumit sau anumite autovehicule; să nu exercite o profesie de natura aceleia
de care s-a folosit la săvârşirea faptei. Potrivit art.160 ind.2b, controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile
stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie. Controlul judiciar
institui de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de acesta, în total sau în parte, pentru motive Liberarea provizorie pe
cautiune se poate acorda, la cerere, cand este asigurata repararea pagubei produse prin infractiune si s-a depus cautiunea stabilita de
organul judiciar competent. Pe timpul liberarii provizorii, inculpatul este obligat sa se prezinte la chemarea organelor judiciare si sa
comunice orice schimbare de domiciliu sau resedinta. Liberarea provizorie pe cautiune nu se acorda in cazul savarsirii infractiunilor
intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 7 ani ori cand inculpatul este recidivist, ori exista date care
justifica temerea ca inculpatul va savarsi o alta infractiune sau va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor
martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba, sau prin alte asemenea fapte.Cautiunea garanteaza
respectarea de catre inculpat a obligatiilor ce-i revin in timpul liberarii provizorii. Cuantumul cautiunii este de cel putin 2.000.000
lei. Consemnarea cautiunii se face pe numele inculpatului si la dispozitia organului care a stabilit cuantumul acesteia. Titularii
cererii de liberare provizorie. Condiţiile liberării. Condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea dispune acestă măsură sunt
aceleaşi ca şi în cazul liberării provizorii sub control judiciar: cauza să preivească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune
intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.1 alin.1 ). învinuitul sau inculpatul să nu fie
recidivist şi să existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date ca fiind pus în
libertate acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea
mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ. În ceea ce priveşte conduita inculpatului
pe durata liberării provizorii pe cauţiune, art.160 ind.4 alin.(2) prevede că inculpatul este obligat: să se prezinte la chemarea
organelor judiciare; să comunice orice schimbarea de domicliu sau de reşedinţă; să respecte obligaţiile prevăzute în art.160 ind.2
alin.(3), pe care instanţa le dispune. Cauţiunea. Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună inculpatului cu scopul de a
se garanta respecta de către acesta a obligaţiilor ce îi revin pe timpul liberării provizorii ( art.160 ind.5 alin.1 ).În dispoziţiile art.160
ind.5 alin.(4) sunt arătate situaţiile în care cauţiunea se restituie, situaţii ce pot fi împărţite în două categorii: cazuri în care se
impune rămânerea în detenţie a inculpatului; cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi revocată şi, în
consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune. Din prima categorie fac parte cazurile prevăzute de art.160 ind.5
alin.(4) lit.a) , e) şi f): art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) prevede că se restituie cauţiunea când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se
descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea

63
inculpatului; art.160 ind.5 alin.(4) lit. e) prevede că se restituie cauţiunea când se dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa
închisorii; art.169 ind.5 alin.(4) lit.f) prevede că se restituie cauţiunea când cererea de eliberare provizorie a fost respinsă în cazul în
care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cerea este neîntemeiată sau când acesta a fost făcută de către o altă
persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat. Cea de-a doua categorie de cazuri în care se restituie cauţiunea cuprinde
ipotezele în care măsura arestării inculpatului poate fi revocată sau încetează de drept cu efecte implicite asupra încetării liberării
provizorii pe cauţiune. Aceste cazuri sunt prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.b), c) şi d), şi anume: lit.b), când se constată de către
procuror prin ordonanţă, iar de către instanţă prin încheire, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
lit.c), când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; lit.d),
când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea
executării sunt supraveghere sau cu executare la locul de muncăÎn cazul de la lit.b), măsura arestării inculpatului se revocă potrivit
art.139 alin.(2) şi, pe cale de consecinţă, liberarea provizorie pe cauţiune încetează de drept. În cazurile de la lit.c) şi d), măsura
arestării inculpatului încetează de drept. De asemenea, potrivit art.140 alin.(2) ( ultima ipoteză), raportat la art.350 alin.(3) lit.b) şi
c), arestarea inculpatului încetează de drept când instanţa pronunţă pedeapsa amenzii sau o pedeapsaă cu închisoarea, cu
suspendarea executării, cu suspendarea executării sub supraveghere sau executarea la locul de muncă. Cauţiune nu se restituie,
potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit
art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit
dispoziţiilor art.160 ind.10 alin.(1) lit.b), adică atunci când: inculpatul nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin
potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160 ind.4 alin.(2); inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului; inculpatul
săvârşeşete, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Legea prevede posibilitatea ca cererea să poată fi
făcută de inculpat sau de o paletă largă de substituiţie procesuali. În acest sens, în art.160 ind.6 alin.(1) se arată că cererea poate fi
făcută de inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate. Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea de liberare provizorie.
Potrivit art.160 ind.6 alin.(1), cererea poate fi făcută în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Cererea de liberare provizorie poate
fi făcută şi în cazul reluării urmăririi penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în vederea refacerii sau completării
urmăririi penale ( art.332 şi art.333 ), deoarece şi în acest cazuri procesul se află în faza de urmărire penală. De asemenenea, cererea
de liberare provizorie mai poate fi făcută şi atunci când instanţa de apel desfiinţează sentinţa şi dispune restituirea cauzei
procurorului pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale ( art.380 ), respectiv când instanţa de recurs casează şi
dispune restituirea cauzei procurorului pentru aceeaşi raţiune. Conţinutul cererii de liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit
dispoziţiilor art.160 ind.6 alin.(2), cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face,
precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul liberării
provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunii cunoaşterii dispoziţiile legii privind
cazurile de nerestituire a cauţiunii. )Instanţa competentă să rezolve cererea de liberare provizorie. Legiuitorul menţine o simetrie
între organele care pot dispune măsura arestării preventive a inculpatului şi organele care sunt abiliatate să dispună asupra liberării
provizorii. În art.160 ind.6 se arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin.(5) se arată că
rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, ia în cursul
judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin(5), cererea depusă la organul de cerecetare penală ori la
administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, procurorului sau instanţei competente, după cum cauza se
află în curs de urmărire penală sau de judecată. Activitatea desfăşurată de către organul competent privind rezolvarea cererii de
liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.7 alin.(1), insatnţa are obligaţia să analizeze conţinutul cererii pentru a observa dacă sunt
cuprinse menţiunile prevăzute în art.160 ind.6 alin.(2) şi (3) şi, dacă este cazul, să ia măsuri pentru completarea acesteia. Când

64
cererea este depusă la instanţă înaintea termenului de judecată, obligaţia verificării acesteia revine preşedintelui instanţei, care
procedează şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecată a cererii. Acestă precizare a legii conduce la concluzia
că cererea făcută la termenul de judecată sau la termenele ulterioare este verifictaă sub aspectul conţinutul ei de către completul de
judecată căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală în care se face cererea. Un alt asepect care trebuie să stea în atenţia
organului competent este acela al însuşirii cererii de către inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul din substituiţii
procesulai indicaţi în art.160 ind.6 alin.(1). Potrivit art.160 ind.8 alin.(1), cererea se examinează în regim de urgenţă, impus de
starea de arest în care se află inculpatul. Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în
principiu a cererii, condiţii prevăzute în art.160 ind.2 alin.(1) şi (2) şi respectiv, art. 160 ind.4. În cazul cererii de liberare
provizorie pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi
încunoştiinţează despre acestă persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în
principiu cererea, fixând termenul pentru soluţionare. Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a
cauţiunii nu a fost depusă, cererea se repsinge. Instanţa soluţionează cererea după ascultarea inculpatului şi a concluziilor
apărătorului acestuia, precum şi ale procurorului ( art.160 ind.8 alin.1). Soluţionarea cererii se face de către instanţă prin încheiere.
Când sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege şi cererea este întemieată, instanţa admite cererea de liberare provizorie şi dispune
punerea în libertate provizoire a inculpatului. Încheierea intanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile stabilite ce urmează a fi
respectate de inculpat. Potrivit art.160 ind.8 alin.(4), o copie de pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia
se trimite administraţia locului de deţinere, adminstraţia locului de deţinere fiind obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în
libertate a învinuitului sau inculpatului. O copie de pe dispozitivul încheierii rămasă definitive ori un extras al acesteia se trimite şi
organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte inculpatul. Persoanele interesate se încunoştiinţează. Instanţa de judecată
respinge cererea de liberare provizorie când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când este neîntemeiată sau când a fost
făcută de unul din substituiţii procesuali şi nu a foat însuşită de inculpat. În procedura de rezolvare a cererii de liberare provizorie
soluţia dată de instanţă nu este definitivă, încheierea instanţei fiind supusă recursului. ubliniem că procedura recursului prevăzută în
cele ce urmează este cea incidentă în cazul recursului împotriva încheirii prin care s-a admis cererea de liberare provizorie, în cazul
încheierii prin care s-a modificat sau s-a ridicacontrolul judiciar sau în cazul încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării
provizorii. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile. Recursul se va soluţiona în
camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se
pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheirii prin care s-a respins cererea de
liberare provizoire nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.
Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de
art.139 alin.(2). Revocarea liberării provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului. Potrivit art.160 ind.10
alin.(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este
recidivist); învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160
ind. 4 alin.(2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este
urmărit sau judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau instanţa ,
care se poate sesiza din oficiu şi oricare parte din proces. Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu
ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când
acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa dispune arestarea
preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu

65
revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

56) Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală.

Impotriva ordonantei de arestare preventiva sau a aceleia de obligare de a nu parasi localitatea se poate face plangere la instanta
careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond. Plangerea, impreuna cu dosarul cauzei, va fi trimisa instantei, in termen de 24
de ore, iar invinuitul sau inculpatul arestat va fi adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. In cazul in care inculpatul se afla
internat in spital si din cauza starii sanatatii nu poate fi adus in fata instantei, sau in alte cazuri in care deplasarea sa nu este posibila,
plangerea va fi examinata in lipsa inculpatului, dar numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune concluzii.
Plangerea se va cerceta in camera de consiliu. Instanta se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere, asupra legalitatii masurii, dupa
ascultarea invinuitului sau a inculpatului. Incheierea este supusa recursului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la
pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai cand instanta
considera necesar. Participarea procurorului este obligatorie. Cand considera ca masura preventiva luata este ilegala, instanta
dispune revocarea arestarii si punerea in libertate a invinuitului sau a inculpatului ori, dupa caz, revocarea masurii obligatorii de a
nu parasi localitatea. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală Potrivit art.275,
orice persoanaă poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare
intereselor sale legitime. Apreciem că existenţa unei asemenea reelementări se datorează faptului că dispoziţie de neîncepere a
urmăririi penale nu face parte dintre actele sau măsurile de urmărire penală şi se cuvenea o dispoziţie specială pentru actele de
umrărire penală în privinţa atacării lor. Plângerea se înaintează procurorului care supraveghează activitate organului de cercetare
penală şi se depun fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. În vederea rezolvării operative a plângerii, organul de
cercetare penală, când plângerea a fost depusă la acesta, este obligat ca, în termen de 48 de ore de la primirea ei, să o înainteze
procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la
îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Primind plângerea, procurorul este obligat să o soluţioneze în
termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.
Nerezolvarea plângerii în termenul arătat mai sus poate atrage aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Orice persoană poate face
plângere împotriva măsurilor şi actelor de umrărire penală efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta
dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Reglementarea prevăzută în dispoziţiile art.278 reprezintă o cale
generală prin care părţile pot cere invalidarea a două categorii de acte şi măsuri de urmărire penală: cele efectuate de procuror;
efectuate pe baza dispoziţiilor procurorului. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe
baza dispoziţiilor date de acesta re rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe
lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusitiţie. În cazul când
măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale
procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza
dispoziţiilor date de aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. În rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau
al ordonaţei ori, după caz, al rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale, plângerea se face în
termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor intersate, potrvit art.228 alin.(6), art.246 alin.(1) şi art.249 alin.(2). Procedura de
soluţionare este identică cu cea regelementată pentru plângerea privitoare la actele de urmărire penală ale organelor de cercetare
penală. Astfel, plângerea adresată procurorului ierarhic superior se poate depune fie la procurorul al cărui acte este atact, fie la prim-
procurorul parchetului sau la procurorul irearhic superior. În prima ipoteză, procurorul va înainta plângerea împreună cu explicaţiile
sale în 48 de ore procurorului ierarhic superior. Prim-procurorul parchetului sau procurorul ierahic superior vor trebui să o

66
soluţioneze în cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. Plângerea
în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Consideraţii introductive-În
economia normativă procesuală, la anumite instituţii mai găsim reglemnetări similare acestei insituţii, în care subiectul abilitat să
soluţioneze plângerea părţii împotirva unei măsuri dispusă de procuror este instanţa de judecată, cum ar fi cazul plângerii împotriva
ordonaţei prin care se dispunea obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăşi ţara, reglementată în dispoziţiile
art.140 ind.2. Subliniem de la început că procedura prevăzută în dipoziţiile art.278 ind.1 nu poate fi utilizată decât împotriva
rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului care conţin o soluţie a conflictului de drept dedus judecăţii, împiedicând cauza să ajungă
în faza judecăţii, adică a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale date de procuror. Împotriva celorlalte rezoluţii şi ordonanţe ale
procurorului, cu excepţia celei prina care s-a dispus obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu prăsi ţara, a cărei cale
de atac este reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2, partea nu poate folosi decât plângerea reglementată de dispoziţiile art.278,
plângerea împotriva unei astfel de rezoluţii sau ordonanţe făcută direct la instanţă fiind inadmisibilă. Porcedura prealabilă
introducerii plângerii la instanţa de judecată-Potrivit dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.(1) raportate la cele ale art.278 alin.(1), înainte
de sesizarea instanţei de judecată, persoanele ale căror interese sunt vătămate de rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în
judecată trebuie să parcurgă întâi procedura reglementată de dispoziţiile art.278, adică să facă plângere împotriva ordonanţei sau
rezoluţiei la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorul
şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.-Porcedura soluţionării plângerii După respingerea
plângerii făcute conform art.275-278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonaţei ori, după caz, a rezoluţiei
de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmării penale, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale
căror interse legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa de judecată. Plângerea trebuie făcută într-un termen de 20 de zile,
care curge de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii făcute prealabil procurorului ierarhic
superior, potrvit art.277 şi 278. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe
lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic
superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.(1) curge de
la data expirării termenului de 20 de zile. Instanţa competenă este instanţa căreia i-ar reveini, potrvit legii, competenţa să judece
cauza în primă instanaţă. Dosarul va fi trimis de parceht instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul.
Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana
care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa
consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. La judecarea plângerii
prezenţa procurorul este obligatorie.La termenul fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă cuvântul persoanei care a făcut
plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmării
penale şi apoi procurorului. Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului
din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii: respinge plângerea,
prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată În acest caz, după rămânerea definitivă a sentinţei, persoana în
privinţa căreia instanţa , prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să înceapă ori să se redeschisă urmărirea penală, nu mai
poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afără de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de
organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul din cazurile prevăzute în art.10; admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii sau a redeschiderii urmării penale, după caz; admite
plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru
judecarea cauzei, reţinecauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod

67
corespunzător. În aces caz, actul de seiszare a instanţei, ca primă instanţă, în consituie plângerea persoanei. Sentinţa de admitere sau
respingere a plângerii poate fi atactă cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice persoane ale căror
interese legitime sunt vătămate. Inatanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să
comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată.

57) Luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a masurilor de prevenţie.

Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege in care
aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea
masurii preventive. Masura preventiva luata se inlocuieste cu alta masura preventiva, cand s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea masurii. Cand nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata
din oficiu sau la cerere. In cazul cand masura preventiva a fost luata de procuror, organul de cercetare penala are obligatia sa-l
informeze pe acesta despre schimbarea ori incetarea temeiurilor care au motivat luarea masurii. Dispozitiile alineatelor precedente
se aplica chiar daca organul judiciar urmeaza sa-si decline competenta. Masurile preventive inceteaza de drept: la expirarea
termenelor prevazute de lege sau stabilite de organele judiciare; in caz de scoatere de sub urmarire, de incetare a urmaririi penale
sau de incetare a procesului penal ori de achitare. Masura arestarii preventive inceteaza de drept si atunci cand, inainte de
pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima instanta, durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege
pentru infractiunea care face obiectul invinuirii, precum si in celelalte cazuri anume prevazute de lege. Condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru luarea măsurilor de prevenţie. Din economia dispoziţiilor normative rezultă că pentru luarea măsurilor de
prevenţie trebuie îndeplinte cumulativ următoarele condiţii generale: există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârşit o fapt prevăzută de legea penală; cauza să privească o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare; să
existe unul din cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i): a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor
necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an; inculpatul a fugit ori s-a
ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în
cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; sunt date suficiente că inculpatul a
încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor
materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune din datele existente rezultă necesitatea
împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedepasa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe
certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date sau indicii suficiente care jusitifică
temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu acesta. Măsura
reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. În
cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani. Subliniem că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia
organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând în mod automat la luarea măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsura
este vorba. Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ţinând cont şi de criteriile complementare prevăzută de art.136
alin.(8): scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă
de care se ia măsura. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot fi dipsue aceste măsuri. Potivit
dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt măsuri de prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea ; c) obligarea de a nu părăsi

68
ţara; d) arestarea preventivă. Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune. Liberarea provizorie se dipune de instanţa de judcată. Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de
procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror, în cursul urmăririi
penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. Măsura arestării preventive poate fi luată doar de judecător. Măsurile de
prevenţie pot fi dispuse prin: a) ordonanţă, de către organul de cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu, de către procuror; c)
hotărâre ( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată. Potrivit art.137, indiferent de măsura preventivă luată
trebuie să cuprindă : fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită, temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. Când organul de cercetare
penală consideră că este că este cazul să ia vreuna din măsurile preventive, allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe
care îl înaintează procurorului, acesta urmând a se pronunţa după ce a examint dosarul cauzei. În cazul obligării de a nu părăsi
localitatea şi al obligaţiei de a nu părăsi ţara procurorul are obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării
preventive, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesar arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în
prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului,
preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Potrivit art.137 ind.1 alin.(1), persoanei reţinute sau arestate i se aduce de
îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în
prezenţa unui avocat. De asemenea, când dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează
despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemenează învinuitul sau
inculpatul şi căreia cere să i se facă înştiinţarea. Atât cererea celui reţinut, cât şi încunoştiinţarea se consemnează într-un proces-
verbal. În mod excepţional, dacă organul de cerecetare penală apreciează că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe
procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de
prevenţie.-Înlocuirea măsurilor de prevenţie. Desfăşurarea procesului penal poate impune înlocuirea măsurilor de prevenţie luate în
cauză cu o altă măsură de prevenţie. Potrivit art.139 alin.(1), măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură de prevenţie
când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi
penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea
sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Astfel, măsura obligării de a nu părăsi localitate poate fi
înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie ( art.145 alin.3) şi, de asemenea, măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Măsura reţinerii poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive ( art.144 alin.final ). Orice măsură privativă de libertate poate fi
înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Ordonanţa procurorului prin care
acesta se pronunţă asupra înlocuirii măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile
art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheirerii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale,
înlocuirea arestării preventive, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de
la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Revocarea măsurilor de prevenţie. Cum arătam în cele ce
preced, potrivit art.139 alin.(3), organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze pe procuror despre schimbarea sau
încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Conform dispoziţiilor art.139 alin.(2), revocarea măsurilor de prevenţie este
activitatea prin care organul care a dispus măsura este obligat să revină asupra luării acesteia, revocând-o dacă nu mai există vreun
temei care să justifice menţinerea acesteia. Revocarea măsurilor de prevenţie se face la cerere sau din oficiu. În cazul în care măsura
preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l
informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Când
măsura preventive a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciează că informaţiile
primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune acesta ori, după caz, sesizează instanţa.

69
Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta,
când constată el însuşi că nu mai există temeiurile care au justificat luarea măsurii. Măsura preventivă se revocă din oficiu şi în
cazul în care a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea de îndată
în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei
experize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a
Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive. Ordonanţa procurorului prin care acesta se
pronunţă asupra revocării măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De
asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, revocarea
arestării preventive procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare. Subliniem că, în
economia dispoziţiilor procesuale, deşi în principiu revocarea măsurilor de prevenţie este un atribut al subiectului care le-a dipus, pe
cale de excepţie, revocarea măsurii care a fost dispusă poate aparţine şi altui organ judiciar decât cel care a luat măsura. Astfel,
potrivit at.140 ind. 2 alin.(7), instanţa de judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, dipune
revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori, după caz, a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. De asemenea, procuroul
când consideră că măsura reţinerii luată de organul de cercetare penală este ilegală dipune revocarea ei. Încetarea de drept a
măsurilor de prevenţie. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora. Cazurile în
care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în dispoziţiile art.140, după cum urmează: a) măsurile preventive
încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; măsurile preventive încetează de
drept şi în situaţiile în care a fost dată o soluţie care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. În acest sens, potrivit
art.140 alin.(1) lit.b), măsurile de prevenţie încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi
penale, de încetare a procesului penal sau de achitare. Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art.159
alin.(13), precum şi în celelalte cazuri prevăzute în art.350 alin.(3). Potrivit acestuia, măsura arestării preventive încetează de drept
atunci când instanţa pronunţă: a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu
închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de
mună; c) amenda; d) o măsură educativă. În cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau
la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are
obligaţia să dipună punerea de îndată în liberatate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de
pe dispozitivul sau ordonanţa ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau
inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea,
precum şi temeiul legal al liberării. Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra încetării măsurii de prevenţie poate
fi contestată prin intermediul plângerii prevăzute în dispoziţiile art.278. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotiva încheierii prin
care se dipune, în timpul urmăririi penale, încetarea arestării preventive, procurorul poate face recurs la instanţa superioară în
termen de 24 de ore de la pronunţare.

58) Masurile asiguratorii: noţiune, importanţă, feluri.

Masurile asiguratorii se iau in cursul procesului penal de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata si constau in
indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile si imobile, in vederea repararii pagubei produse prin infractiune,
precum si pentru garantarea executarii pedepsei amenzii. Masurile asiguratorii in vederea repararii pagubei se pot lua asupra
bunurilor invinuitului sau inculpatului si ale persoanei responsabile civilmente, pana la concurenta valorii probabile a pagubei.

70
Masurile asiguratorii pentru garantarea executarii pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului.
Organul care procedeaza la aplicarea sechestrului este obligat sa identifice si sa evalueze bunurile sechestrate, putand recurge in caz
de necesitate si la experti. Sumele de bani datorate cu orice titlu invinuitului, inculpatului sau partii responsabile civilmente de catre
o a treia persoana, ori de catre cel pagubit, sunt poprite in mainile acestora si in limitele prevazute de lege, de la data primirii actului
prin care se infiinteaza sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, dupa caz, la dispozitia organului care a dispus
poprirea sau a organului de executare, in termen de 5 zile de la scadenta, recipisele urmand a fi predate aceluiasi organ in 24 de ore
de la consemnare. Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu careacter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile
şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii responsabile civilmente, în vederea acoperiirii despăgubirilor civile şi a
executării amenzii. În faza de urmărire penală, măsura se ia de procuror, iar în faza de judecată se dipune de instanţă. Aplicarea
măsurii nu este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin efectul lor, măsurile asiguratorii garantează executarea
obligaţiilor de oridin partimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Pentru
luarea măsurilor asigurătorii privind despăgubirile civile legea prevede următoarele condiţii: să existe o pagubă; paguba să fie
produsă prin infracţiune; cu privire la infracţiune să exsite un proces penal; să existe parte civilă. Pentru luarea măsurilor
asigurătorii privind executarea amenzii nu se cer întrunite aceleaşi condiţii ca pentru măsurile care asigură despăgubirile civile, fiind
suficientă numai îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie săvârşită o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa
amnezii; desfăşurarea unui proces penal în legătură cu infracţiunea respectivă. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile
asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde atributul dispoziţiei, ia când bunurile sechestrate
trebuie ridiciate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2) chiar şi pe cel al folosinţei. Aşa cum rezultă din însăşi denumirea lor, aceste
măsuri procesuale au o funcţionalitate asigurătorie, nu reparatorie. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii-Măsurile
asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua, potrivit art.163 alin.(2), asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale
persoanei responsabilă civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării
pedepsei amenzii se iau, potrivit art.163 alin.(3), numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, deoarece răspunderea penală
este personală şi, în vederea executării acestei pedepse, nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează să fie tras la
răspundere penală. În art.163 alin.(4) se arată că nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei unităţi din cele la care se referă
art.145 C.pen. , precum şi cele exceptate de lege. Acestea din urmă sunt cele indicate în dispoziţiile art.406-409 C.proc.civ.
Pocedura de luare a măsurilor aşigurătorii în general-În principiu, potrivit art.163 alin.(5), luarea măsurilor asigurătorii în vederea
reparării pagubei este facultativă, acestea putând fi cerute de către partea civilă sau luate din oficiu de către organele judiciare. Prin
excepţie, art.163 alin.(6) arată că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care cel vătămăt este o persoană lispistă de
capacitate de execiţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii-Potrivit
art.164 alin.(1), ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de organul de urmărire penală care a dispus măsura.
Măsura asigurătorie luată de instanţă se aduce la îndeplinire de executorul judecătoresc. Potrivit art.164 alin.(3), măsurile
asigurătorii dispuse de procuror sau de instanaţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale
unităţii păgubite, în cazul în care acesta este una din cele la care se referă art.145 C.pen. În cauzele penale în care urmărirea penală
se efectuează de procuror, acesta poate dispune că măsura asigurătorie să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.
Procedura de luare a măsurilor asigurătorii privite în special Sechestrul penal propriu-zis. În vederea indisponibilizării bunurilor,
organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz
de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin, cu obligaţia ca acesta să nu le
greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate,
putându-se numi un custode. Există anumite categorii de bunuri care, în cazul în care sunt sechestrate, vor fi ridicate în mod
obligatoriu. Portivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate în mod obligatoriu. Potrivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate obligatoriu

71
dacă sunt sechestrate, următoarele categorii de bunuri: bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar
de stat, potrivit profitului activităţii, care sunt obligaţii să le primească şi să le valorifice de îndată; mijloacele de plată străine,
metalele sau pietrele preţioase, ori obiectele confecţionare cu acestea se predau, în cel mult 48 de ore de la ridicare, la cea mai
apropiată bancă; în cazul în care obiectele sunt necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore
la rezolvarea cauzei de procuror după terminarea urmăririi penale; titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau muzeu şi colecţii
de evaloare, care se predau spre păstrare instiuţiilor de speciliatate. Sumele de bani, ridicate ca atare, precum şi cele provenite din
valorificarea bunurilor perisabile se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente,
la dispoziţia organului care a dispus insitiuirea sechestrului, căuia i se dă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel multe trei
zile de la ridicarea banilor ori valorificarea bunurilor. După ce organul care aduce la îndeplinire măsura a identificat şi evaluat
bunurile sechestrate, încheie un preces-verbal în care arată activităţile efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu
indicarea valorilor. În proces-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire găsite la persoana căreia i s-a aplicat
sechestrul. Se consemnează obiecţiile părţilor sau altor persoane interesate. Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei
căreia i s-a aplicat sechestrul iar, celor cu care locuieşte sau unui vecin. În cazul când o parte din bunurile sau totalitatea lor a fost
predată unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea
măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheirea procesului-verbal. Proprierea. Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie
şi în acelaşi timp o procedură larg folosită pentru urmărirea sumelor de bani. Potrivit art.167, sumele de bani datorate cu orice titlu
învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt proprite în
mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi
consemnate de debitor, dup caz, la dispoziţia organului care a dispus proprirea sau a organului de executare în termen de cinci zile
de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în termen de 24 de ore de la consemnare. Inscripţia ipotecară.
Inscripţia ipotecară este o formă specială a sechestrului, aplicabilă în cazul bunurilor imobile. Determinarea sferei bunurilor imobile
care fac obiectul ei se face ţinându-se cont de dipoziţiile art.448-571 C.proc.civ. şi de cele ale art.462-471 C.civ. Art.488-571
C.proc.civ. vizează atât imobilele prin natura lor, cât şi imobilele prin destinaţie, conform art.462-471 C.civ. Potrivit art.166
alin.final, în cazul inscripţiei ipotecare, organul care a dispus instituirea măsurii cererea organului competent luarea inscripţiei
ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal
de sechestru întocmit. Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu privire la care a fost dispusă măsura.
Întrega procedură a inscripţiei ipotecare se subsumează Legii nr.7/1996 privind publicitatea imobiliară. Contestarea măsurii
asigurătorii. Potirvit art.168 alin.(1), în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul
sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interestată se pot plânge procurorului sau instanţei de
judecată, în orice fază a procesului. Plângerea poate, deci, privi: actul procesul prin care a fost dispusă măsura ( ordonanţă sau
încheiere ); actul procedural prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asigurătorie. Plângerea împotriva ordonanţei prin care au
fost luate măsurile asigurătorii în cursul urmării penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor măsuri în cursul
umrăririi penale poate fi adresată: până la sesizarea instanţei de judecată, organul de cercetare penală care a dispus măsurile sau
procurorului care supraveghează cercetarea penală; după sesizarea instanţei de judecată, instanţei învestite cu soluţionarea cauzei
penale. În cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi atacată separat cu recurs. Recursul
nu suspendă executarea hotărârii pronunţate. Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii si poate face şi
contestaţie potrivit legii civile, conform art.168 alin.final, dacă: procesul penal a fost definitiv soluţionat; nu s-a făcut plângere
împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii. Pentru introducerea contestaţiei trebuie îndeplinite cumulativ ambele condiţii. În acestă
situaţie, actul procesual prin care au fost dispuse măsurile nu mai poate fi contestat. Restituirea lucurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare Considerate măsuri de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot

72
fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt, potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a prejudiciului
material cauzat prin infracţiune.

59) Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.

Ca urmare a prevederii in Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, a raspunderii penale a persoanei
juridice, a fost introdus in Codul de procedura penala un capitol distinct cuprinzand dispozitii de procedura penala in acest domeniu.
Astfel, se arata ca, dispozitiile Codului de procedura penala se aplica si in cazul infractiunilor savarsite de persoanele juridice, cu
anumite completari si derogari. Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor juridice care au savarsit
infractiuni. La indeplinirea actelor procesuale si procedurale, persoana juridica este reprezentata de reprezentantul sau legal, iar in
cazul in care pentru aceeasi fapta sau fapte conexe s-a inceput urmarirea penala si impotriva reprezentantului legal, persoana
juridica isi va numi un mandatar pentru a o reprezenta. Competenta teritoriala este determinata, in cazul infractiunilor savarsite de
persoana juridica, de: locul unde a fost savarsita infractiunea; locul unde se afla sediul persoanei juridice; locul unde locuieste
persoana vatamata sau unde aceasta isi are sediul. Trebuie subliniata si posibilitatea de luare a unor masuri preventive asupra
persoanei juridice. Asadar, judecatorul, in cursul urmaririi penale, la propunerea procurorului, sau instanta, in cursul judecatii, poate
dispune, daca exista motive temeinice care justifica presupunerea rezonabila ca persoana juridica a savarsit o fapta prevazuta de
legea penala si numai pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal, una sau mai multe dintre urmatoarele masuri
preventive: suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; suspendarea fuziunii, a divizarii sau a reducerii
capitalului social al persoanei juridice; i nterzicerea unor operatiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea
semnificativa a activului patrimonial sau insolventa persoanei juridice; interzicerea de a incheia anumite acte juridice, stabilite de
organul judiciar;interzicerea de a desfasura activitati de natura celor in exercitiul sau cu ocazia carora a fost comisa infractiunea. In
vederea asigurarii respectarii acestor masuri preventive, instanta poate obliga persoana juridica la depunerea unei cautiuni constand
intr-o suma de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Masurile preventive pot fi dispuse pe o perioada de cel mult 60 de zile,
cu posibilitatea prelungirii, daca se mentin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputand depasi 60 de
zile. Ca noutate, in cadrul procedurilor speciale a fost reglementata procedura de dare in urmarire. Darea in urmarire se solicita si se
dispune pentru identificarea, cautarea, localizarea si prinderea unei persoane in scopul aducerii acesteia in fata organelor judiciare
ori punerii in executare a anumitor hotarari judecatoresti. Cazurile in care se poate solicita si, respectiv, dispune, darea in urmarire
sunt: nu s-a putut executa un mandat de arestare preventiva, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, masura
educativa a internarii intr-un centru de reeducare, masura internarii medicale sau masura expulzarii, intrucat persoana fata de care s-
a luat una dintre aceste masuri nu a fost gasita; persoana a evadat din starea legala de retinere sau detinere ori a fugit dintr-un centru
de reeducare sau din unitatea in care executa masura internarii medicale;este necesara depistarea unei persoane urmarite
international despre care exista date ca se afla in Romania. Activitatile ce pot fi desfasurate in procedura speciala de dare in
urmarire sunt amanuntit reglementate si sunt reprezentate de: interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor efectuate
prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum si a altor inregistrari; retinerea si predarea corespondentei si a
obiectelor; perchezitia; ridicarea de obiecte si inscrisuri; punerea sub supraveghere a conturilor bancare si a conturilor asimilate
acestora. Procedura poate fi revocata atunci cand a fost prinsa persoana urmarita sau atunci cand au disparut temeiurile care au
justificat darea in urmarire.

60) Masurile premergătoare şedinţei de judecată (procedura preliminară).

73
Presedintele completului de judecata are indatorirea sa ia din timp toate masurile necesare, pentru ca la termenul de judecata fixat
judecarea cauzei sa nu sufere amanare.De asemenea, se ingrijeste ca lista cauzelor fixate pentru judecata sa fie intocmita si afisata la
instanta, spre vedere, cu 24 de ore inaintea termenului de judecata. La intocmirea listei se tine seama de data intrarii cauzelor la
instanta, dandu-se intaietate cauzelor in care sunt detinuti si celor cu privire la care legea prevede ca judecata se face de urgenta. În
vederea desfăşurării în condiţii bune a şedinţei de judecată, în art. 472 se prevede luarea unor măsuri impuse de specificul
infracţiunilor flagrante. Astfel, se prevede că instanţa fixează termenul de judecată care nu depăşeşte 5 zile de la data primirii
dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate [art. 472 alin. (1)]. În ceea ce priveşte fixarea
termenului de judecată, considerăm că precizarea unui termen scurt este în acord cu prevederile art. 293 privind judecat de urgenţă
în cauzele cu deţinuţi, potrivit cărora judecata cauzelor cu inculpaţii arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere. Obligaţia
fixării unui termen scurt este menţionată şi în art. 295 alin. ultim, conform căruia, la întocmirea listei cauzelor fixate pentru
judecată, se dă întâietate celor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă. O dată cu
fixarea termenului de judecată, în cazurile în care inculpatul este arestat, preşedintele instanţei, trebuie să ia măsuri pentru
asigurarea asistenţei juridice în conformitate cu dispoziţiile art. 294 şi 171 alin. (2) C. proc. pen. Totodată, la fixarea termenului,
preşedintele instanţei dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi
nu se citează [art. 472 alin. (1) şi (2)]. În ceea ce priveşte martorii şi partea vătămată, legiuitorul a prevăzut aducerea cu mandat,
având în vederea urgenţa desfăşurării judecăţii. Această prevedere este o derogare de la procedura obişnuită, prevăzută de art. 183,
conform căreia aducerea cu mandat se dispune dacă persoana anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este
necesară. Este prevăzută şi aducerea inculpatului la judecată, în acord cu prevederile art. 314 alin. (2) conform căruia aducerea
inculpatului arestat la judecată este obligatorie. În ceea ce priveşte participarea celorlalte părţi la proces, se prevede că acestea nu se
citează. Derogarea priveşte însă numai citarea, nu şi participarea la judecată, aşa încât considerăm că, potrivit procedurii comune
prevăzută de art. 297 alin. (2), părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate, preşedintele având
îndatorirea să stabilească identitatea acestora. Participarea procurorului la judecată este obligatorie [art.472 alin. (3)]. Prevederea
este în acord cu dispoziţiile art. 315, potrivit cărora participarea procurorului este obligatorie la şedinţele de judecată la judecătorie,
în cauzele în care sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu. La celelalte instanţe participarea este obligatorie în toate cazurile ,
încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată atrăgând sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin.
(2) C. proc. pen. Tot în faza măsurilor premergătoare , instanţa este obligată să verifice dacă în cauză sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 466, iar dacă constată neîndeplinirea lor, judecata se face potrivit procedurii obişnuite [art. 472 alin. (4) şi (5)]. în
urma verificărilor, instanţa poate constata că aceste condiţii sunt îndeplinite, dar termenele prevăzute pentru efectuarea urmăririi
penale, obligatorii pentru desfăşurarea procedurii speciale, nu au fost respectate, aplicându-se de fapt procedura obişnuită. În cazul
în care condiţiile prevăzute la art. 466 nu sunt îndeplinite şi judecata urmează a fi desfăşurată potrivit procedurii obişnuite, instanţa
urmează a aprecia asupra menţinerii stării de arest preventiv întrucât drept temei al acesteia nu mai subzistă prevederile art. 148 lit.
b) C. proc. pen.

61) Modalităţi speciale de ascultare a martorului.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul
penal poate fi ascultata in calitate de martor. Martorul este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie.In caz
de indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba.Martorul va fi apoi intrebat daca este sot sau
ruda a vreuneia dintre parti si in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii.

74
62) Modul de deliberare şi redactare a hotărârii judecătoreşti.

Completul de judecata delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept. Deliberarea poarta
asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra masurii educative ori masurii de siguranta cand
este cazul sa fie luata, precum si asupra computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra
repararii pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor
judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei. Toti membrii completului de judecata au
indatorirea sa-si spuna parerea asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma. Denumirea de hotărâre
judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel procedural. Ca act procesual, hotărârea judecătorească constituie rezultatul
deliberării. Potrivit art.306, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheirea dezbaterilor. Pentru motive temeinice,
deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform art.305 alin,.(1), instanţa este obligată să
întocmească o încheire de şedinţă separată, care trebuie semnată de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Practica
judiciară a statuat că lipsa acesti închieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la nulitatea absolută a acestei
hotărâri. La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbatrea iar în cazul în care unul
dintre aceştia este împiedicat să participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu mai mult de 15 zile. După trecerea
acestui termen, rezolvarea cauzei va fi reluată în acelaşi complet de judecată, pentru a se respecta dispoziţiile art.192 alin.(3) ce
prevăd obligativitate menţinerii aceluiaşi complet. Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor
completului de judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării. Când unanimitea nu poate fi întrunită, hotărârea
se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă
trebuie să se alăture aceleia mai apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul de
judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.
Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută iar în ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din
cauza divergenţei de păreri, spre exemplu ) nu se întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se consemnează cauzele care au
împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine în cazul în care minuta nu există sau nu cuprinde menţiuni de cele arătate
expres în lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate absolută. Potrivit art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de judecată
( nu şi de grefier ). Conform art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de
grefier; la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Prin “ hotărâre ” a instanţei se înţelege înscrisul în care s-a consemant
concluzia finală asupra judecăţii În acest sens, hotărârea penală se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare de către unul
dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi memebrii completului şi de grefier. Potrivit art.312
alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de a semna, hotărârea se semenază în locul acestuia de
preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat să semneze, hotărârea se semenază de preşedintele
instanţei iar când împiedicarea îl priveşte pe grrefier hotărârea se semenază de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe
hotărâre despre cauza care a determinat împiedicare.

63) Momentele desfăşurării acţiunii penale: punerea în mişcare şi exercitarea acesteia.

Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni. Actiunea penala se pune in
miscare prin actul de inculpare prevazut de lege. Actiunea penala se poate exercita in tot cursul procesului penal. Procurorul se
pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale dupa examinarea dosarului. Daca procurorul este de acord cu propunerea, pune
in miscare actiunea penala prin ordonanta. Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi

75
exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii
activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că
acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului. Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în
continuă devenire şi care presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp,
de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final).
Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări: punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea
acţiunii penale; epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale-Momentul în care poate fi pusă în
mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia
poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia
cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se
pune în mişcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi 337 Cod procedură penală).
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale, care este momentul declanşării
procesului penal. Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au luat
cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea, denunţul şi
sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara
acestor moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă,
cum ar fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege, când acţiunea penală
nu poate fi folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 şi 280
Cod penal). Dar, atât modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale. Toate modurile de sesizare, din punctul de
vedere al dreptului penal material, sunt puse în legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la
acţiune, el nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare. Corelativ, pe plan procesual, pentru
infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de
sesizare, nici urmărirea penală nu poate să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală).
Ceea ce înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în urmărirea faptelor şi a persoanelor
care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală). În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost
pusă în mişcare fără existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate ulterior în
condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală). Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente
ale căilor ferate, comandantul unităţii militare, procurorul general etc.); să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii
prealabile, care poate fi făcută şi oral; să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi
penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective; să cuprindă date suficiente în legătură
cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale; să fie introduse
sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva. Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu
excepţia plângerii prealabile. Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial al procesului
penal. Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele
competente pun în mişcare acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează de acelaşi organ - procurorul). Începerea urmăririi
penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la
declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale. Spre
deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, deci pentru

76
punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere
penală. De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară existenţa unor probe
temeinice. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente
de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul
acestei faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură
cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte
fapte sau alte persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală). Actul procesual prin care procurorul
pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o
face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte
noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la judecată (art. 336 Cod procedură penală). Punerea în mişcare a acţiunii penale se
face de către instanţă prin încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei
alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi,
procurorul nu participă la şedinţa de judecată. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror,
iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt:
ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea
penală este pusă în mişcare de către instanţă. Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale-Pentru a se proceda la folosirea
acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie
sesizate cu privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege; să fie începută urmărirea penală; să fie
identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se efectuează urmărirea penală; să nu existe vreunul din
cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza procesului penal în care aceasta are loc. În timpul
urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod procedură penală, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În acest sens, organul de cercetare penală,
întocmeşte, în dublu exemplar, un referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale. Codul de procedură penală, în
articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază
că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în
faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului. Acţiunea
penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă
întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare
(momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări: punerea în
mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea acţiunii penale; epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Potrivit art. 235 Cod
procedură penală, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă
procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, după
ce în prealabil a procedat la audierea învinuitului în prezenţa obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o întocmeşte în dublu exemplar. În cazul în care acţiunea
penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să
pună în mişcare acţiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) şi să dispună trimiterea în judecată, când din materialul
de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde penal. În faza de judecată, în cazul

77
extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a
procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală). Dacă procurorul nu participă la
judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte, punând în mişcare acţiunea penală
printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală). Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin. 1 Cod procedură
penală rezultă că, în cazul extinderii procesului penal la alte persoane, instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală, legea
făcând precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia că este în vederea
legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la judecată. Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură
penală, partea vătămată poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul. În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu
numai actul de sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului
şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii de către partea vătămată nu declanşează acţiunea penală, dar
reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de inculpare.
Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are
rezonanţe specifice în compartimentul drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal. Exercitarea acţiunii
penale-Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii penale se
înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit
infracţiuni. Exercitarea acţiunii penale se înfăptuieşte de acei subiecţi, care, potrivit legii, pot reprezenta în această activitate statul
ca subiect activ al acţiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul. În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale
presupune strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau
eventual, dacă este cazul, da o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se înfăptuieşte sub
conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează
personal urmărirea penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe inculpat sau
persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de promovare al acţiunii penale.
Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentatul său legal. Dacă pentru aceeaşi faptă
sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un
mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. În faza de judecată,
procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii pe care le formulează în faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii,
prin folosirea căilor de atac. Procurorul poate renunţa la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură penală – concluzii
de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale, care este
indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de
atitudinea procurorului. Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o rază mai restrânsă de
posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Activitatea părţii vătămate este amplificată
sau complinită de cea a procurorului, care practic niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare.
Unele acte procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale procurorului totdeauna, deşi există o plângere
prealabilă fără de care acţiunea penală nu se poate pune în mişcare. Astfel, în orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la
sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai de către procuror este necesară;
nici un act dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului în vederea sesizării instanţei de judecată. Partea
vătămată, deşi dublată, de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi singură activităţile de exercitare a acţiunii penale. În
anumite situaţii, partea vătămată, având dreptul să dispună de acţiunea penală, poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei,
retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul. Epuizarea şi stingerea acţiunii penale-Între momentele

78
procesuale importante pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea acesteia.
Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului penal până la obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă, acţiunea penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare.
Scopul acţiunii penale a fost atins pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt tragerea sa la
răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală.
Sub aspectul frecvenţei, aceasta este modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.
Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu
se mai permite exercitarea ei în continuare până la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în
mişcare, ori de câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală, înainte ca
organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în
mişcare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se
epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală
normală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei penale.
Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi
clasarea, pot interveni numai în măsura în care se constată existenţa unuia dintre cazurile expres prevăzute de lege, cazuri care, de
altfel, împiedică şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume:
cazuri în care acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) şi cazuri în care acţiunea penală
este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j Cod procedură penală). Pentru cazurile în care
acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa,
în cursul judecăţii, pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după caz, încetarea
urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea procesului penal de către instanţa de judecată, în faza
judecăţii.
Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent şi temporar, după cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un
anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripţia ori
decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici definitive şi
cu consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar,
întrucât partea vătămată poate modifica oricând, în termenul legal, atitudinea sa, şi poate introduce o plângere ulterioară, care
determină punerea în mişcare a acţiunii penale. În afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute în art. 10 din Codul de procedură
penală, care constituie impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici
în exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai pentru o anumită infracţiune. Aceste împrejurări,
cunoscute sub denumirea de cazuri speciale, sunt prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conţinut
penal, purtând numele de situaţii sau cazuri de nepedepsire. Unele din aceste situaţii se referă la implicaţiile de parte generală, de
exemplu împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal). Relativ,
numeroase sunt cazurile de nepedepsire în partea specială a Codului penal26: întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic (art.
190 alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 198
alin. 2); prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3); tăinuirea săvârşită de
soţ sau de o rudă apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal); denunţarea complotului (286 alin. 4); nedenunţarea (art. 292 alin. 2, 3 şi 4);
denunţarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunţarea traficului de influenţă (art. 312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în
condiţiile legii (art. 335 alin. 3); nedenunţarea unor infracţiuni (art. 338 alin. 3 şi 4); favorizarea infractorului săvârşită de soţ sau de

79
o rudă apropiată (art. 340 alin. 3); omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 341 alin. 2); denunţarea autorităţilor a
grupului infracţional organizat (art. 354 alin. 4); denunţarea autorităţilor cu privire la asocierea sau gruparea în vederea săvârşirii de
infracţiuni (art. 355 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 357 alin.2); încăierarea împotriva voinţei sale sau
care a încercat să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere pe altul (art. 366 alin. 4); înlăturarea rezultatului infracţiunii,
făcând ca bunul să reintre în acel patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) şi denunţarea autorităţilor competente despre participarea sa
la o asociaţie sau înţelegere în vederea producerii şi punerii în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal).
Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală (art. 10 Cod procedură penală) Acţiunea
penală se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste
situaţii survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când apar în
cursul exercitării acesteia duc la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată
sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile
diferenţiate pe care le determină, în: cazuri care înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de
obiect sau se poate exercita numai în anumite condiţii. Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei sunt: Fapta nu există.
Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1), infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu
vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei
infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). În acest caz, nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, aşa că nu sunt îndeplinite
niciuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei fapte materiale exclude
imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată o acţiune penală. În prezenţa acestei situaţii
nu există nici dreptul la acţiunea civilă. Nu poate fi pornit nici procesul penal, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a procesului
penal, începe numai în legătură cu infracţiunea săvârşită. Dacă, totuşi, datorită unui denunţ mincinos, s-a desfăşurat o urmărire
penală, fără punerea sau cu punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul va dispune clasarea, întrucât nu există învinuit sau
inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), sau scoaterea de sub urmărire penală, când există învinuit sau inculpat
în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). În prima ipoteză, organele de cercetare penală vor întocmi un referat cu
propunerea de neînceperea urmăririi penale, iar în cea de a doua ipoteză, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor
întocmi în cauză un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală, urmând ca procurorul de supraveghere să dispună,
conform celor prezentate mai sus, dacă îşi însuşeşte propunerile făcute. Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei,
fapta există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei constituie una din trăsăturile
esenţiale, care dă acesteia caracterizarea juridică de faptă penală. Chiar dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu
vinovăţie, dar nu este incriminată de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune (art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta
respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere disciplinară, deschizând calea unei acţiuni contravenţionale sau
disciplinare, în nici un caz unei acţiuni penale. Dacă prin fapta comisă, dar neprevăzută de legea penală, s-a produs o pagubă
materială, se deschide calea unei acţiuni civile care poate fi exercitată însă numai separat în faţa instanţelor civile (art. 346 alin. 4
Cod procedură penală). Constatarea neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi penale are ca efect clasarea, când nu există
învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), şi scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în
cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală întocmeşte o ordonanţă
în acest sens. b1.) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită
constituie infracţiune dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Articolul 19 din
Codul penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al

80
unei infracţiuni. În cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală, în
aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi
lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi anume pericolul social. Având în vedere existenţa sau inexistenţa pericolului social al
unei fapte, o concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize dialectice a tuturor împrejurărilor
cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta pe care a săvârşit-o. În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social
al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 19 din
Codul penal. Aceste sancţiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte, nu sunt prevăzute ca pedepse în art. 58 din Codul
penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. Aplicarea
amenzii administrative are ca efecte diminuarea patrimoniului persoanei sancţionate şi mărirea patrimoniului parchetului sau
organului judecătoresc care a aplicat amenda şi care va putea folosi aceste sume ca venituri extrabugetare. Se cunoaşte faptul că,
orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, cu precizarea că nici o
lege nu poate îngrădi acest drept. Soluţiile pe care le pot da organele judiciare, în cazul când constată că fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni, sunt scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care procesul penal se află în faza de urmărire
penală, şi achitarea, în faza de judecată. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare întocmesc un referat cu propunere de scoatere de
sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni administrative din cele prevăzute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea, mustrarea
cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Dacă procurorul găseşte întemeiată propunerea făcută de organele de cercetare
ale poliţiei judiciare, emite o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter
administrativPotrivit articolului 19 din Codul penal, în cazul faptelor care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ, sancţiuni care nu sunt pedepse penale,
deoarece, pe de o parte nu sunt prevăzute ca pedepse conform dispoziţiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste
sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. În practică s-a hotărât că instanţa poate achita
pe inculpat în baza acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat urmează a fi reţinute şi alte fapte care constituie infracţiuni şi
pentru care poate fi condamnat. c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei, iar
după cum rezultă din formularea legii „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat", înseamnă că acea faptă constituie
infracţiune şi deci există răspunderea penală. Din punctul de vedere al dreptului material există dreptul la acţiune, numai că
procesual acţiunea penală a fost îndreptată greşit în contra unei persoane învinuite sau inculpate pe nedrept. Constatând existenţa
acestui caz pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor propune scoaterea de sub urmărire
penală, întocmind în acest sens un referat, iar procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului
(art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală), printr-o ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în acest caz. În faza de judecată, instanţa va
dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală) şi nu va acorda nici despăgubiri civile (art. 346 alin. 3 Cod
procedură penală). d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte
prevăzute de legea penală sunt reglementate în partea generală a codului penal, iar conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni este
desemnat în partea specială care incriminează fapta respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi considerată o infracţiune
determinată (furt, tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile esenţiale, trebuie să aibă un conţinut concret, unele
însuşiri concrete, obiective şi subiective, specifice acelei fapte28. „Aşadar, cu ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală
fixează, determină, în partea specială a Codului penal şi în legile speciale, conţinutul fiecărei infracţiuni“. Cu ajutorul elementelor
constitutive ale acestui conţinut se realizează practic încadrarea faptelor concrete şi se ajunge la exacta lor calificare. Determinarea
elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste
elemente (obiective sau subiective) fapta respectivă nu constituie infracţiune şi, potrivit legii penale, numai infracţiunea constituie
temei al răspunderii penale, iar în caz contrar, nu există răspundere penală şi nici dreptul la acţiune penală. Dacă procurorul, pe

81
parcursul urmăririi penale, constată existenţa acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a), şi
scoaterea de sub urmărire penală, când este învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b), iar în faza de judecată instanţa
dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a). Deşi fapta nu constituie infracţiune, în cazul în care prin ea s-a produs o pagubă materială, se
acordă despăgubiri civile (art. 346 alin. 2 Cod procedură penală). Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au facultatea să
aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală; în caz afirmativ, sesizează
organul competent (art. 12 Cod procedură penală). În sensul arătat mai sus, instanţa de judecată, dacă constată lipsa unui element
constitutiv al infracţiunii, dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a din Codul de procedură penală. Astfel, inculpatul
I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen., reţinându-se că, în
februarie 1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M., promiţându-i în schimb că va uza de influenţa ce o avea asupra
primarului pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a
penală, prin sentinţa nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10
alin. 1 lit. a C.proc.pen., considerând că fapta nu există. S-a motivat că din probele administrate rezultă că demersul inculpatului
pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi
că nu există legătură între acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din nicio probă nu
rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului. Curtea de Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului
declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a admis apelul prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe
inculpat pentru infracţiunea menţionată. Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea
inculpatului. Ultima decizie a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune
concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt. Această critică nu este fondată. Din
examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că inculpatul a primit calculatorul de la S.V., în schimbul exercitării de
către acesta de influenţe asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul comercial solicitat de acesta. Ca urmare, se
impune a se constata că inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de recurs,
iar nu în schimbul promisiunii că va interveni pentru acordarea spaţiului comercial solicitat. Dar acceptarea, dovedită, a
calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării
deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există. În adevăr, obţinerea
calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională
ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 din vechiul Cod penal, impune concluzia că, totuşi, fapta
există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art.
10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală. În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. proc. pen. fiind greşită,
recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul
considerentelor prezentate. Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art.10 alin.1 lit.d C. proc. pen., din lipsa unui
element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de
foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. e) Există vreuna din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei-Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia, cerute de lege pentru
existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea acelei fapte, în dispoziţiile legii şi care-i determină
conţinutul. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.
Legea penală prevede un număr de cauze, constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută
de legea penală, nu are caracter penal, deci nu constituie infracţiune. Acestea sunt cauze justificative, prevăzute în art. 21–25 şi

82
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 26–33 Cod penal; cauze justificative: legitima apărare, starea de
necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi
eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, fără de care nu poate exista infracţiunea,
ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale. La acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială şi cu o aplicare restrânsă,
cantonate, de regulă, la o anumită infracţiune sau la o situaţie particulară cu conţinut limitat şi prevăzută în mod obişnuit în partea
specială a codului penal sau în legile speciale, cum ar fi: lipsa dublei incriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 13 lit.
a Cod penal), dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei verităţii sau a bunei-credinţe (art. 226 Cod penal),
constrângerea, în cazul dării de mită (art. 309 alin. 4 Cod penal). Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în
anumite condiţii sau este lipsită de obiect sunt: f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În ceea ce priveşte
acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume: Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru
care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia. Deşi fapta prevăzută de legea penală a fost
comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată din moment ce persoana vătămată nu foloseşte dreptul
de a face plângere prealabilă. Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se
poate exercita, când legea penală prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală, ameninţarea,
violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea bunului găsit etc.). Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în
cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia. Şi în această situaţie fapta
prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare autorizaţii sau sesizări din partea unor organe.
Sunt de semnalat, în acest sens, anumite imunităţi constituţionale. Astfel, potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se
bucură de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă
trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Din prevederile articolului 72 din Constituţia
României, rezultă că membrii Corpurilor legiuitoare pot fi acţionaţi penal sau contravenţional, pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului însă nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor. Urmărirea penală şi trimiterea în judecată se pot face numai de către
procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată a senatorilor, deputaţilor
şi membrilor Guvernului îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, au dreptul să ceară urmărirea penală numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României (art. 109
alin. 2 din Constituţie). Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile prevăzute în art. 12 alin. 1 Cod penal. În cazul unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 374 alin.
1, art. 375 alin. 1 şi art. 376 alin. 1 şi 2 Cod penal), acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor
ferate. În cazul unor infracţiuni săvârşite de militari cum ar fi: absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea de consemn,
insubordonarea, lovirea superiorului şi lovirea inferiorului, prevăzute în art. 485-490 Cod penal, acţiunea penală se pune în mişcare
numai la sesizarea comandantului. Sesizarea comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare acţiunea penală, constituie o
condiţie specială pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru săvârşirea anumitor infracţiuni. Ca natură juridică,
sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea prealabilă, pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este
irevocabilă. De exemplu, comandantul militar nu este titular al acţiunii penale, singur procurorul putând exercita această acţiune pe
baza sesizării arătate de lege. Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această bază acţiunea penală pusă în mişcare, comandantul nu
mai poate retrage sesizarea şi împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca
fiind necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea

83
în mişcare a acţiunii penale“ trebuie înţelese toate situaţiile în care o anumită împrejurare poate constitui un impediment în calea
exercitării acţiunii penale. Aşa este cazul faptelor săvârşite în condiţiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora se impune
condiţia dublei incriminări, cu excepţiile arătate în alineatul final al aceluiaşi articol. Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă
în teza finală a art. 10 lit. f Cod procedură penală, a dorit să se refere la orice situaţie care duce la netragerea la răspundere penală
sau nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în partea specială a Codului penal sau în
unele legi speciale. În toate cele trei situaţii, dacă se constată lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile, în faza de urmărire penală,
procurorul dispune încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală),
iar pentru aceleaşi motive, în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură
penală). g) A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are
calitatea de făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac parte din cauzele care
înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa
infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură caracterul penal al faptei". Infracţiunea există şi deci există şi
răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau eventuale ale răspunderii penale sunt înlăturate.
Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar aceste cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor.
Amnistia este prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare
înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie, de către Parlament.
Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi nu se întinde asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă. Partea
civilă care nu se prezintă în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a fost amnistiată, este presupusă a nu mai stărui
în pretenţiile sale. În situaţia în care instanţa a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, întrucât infracţiunea pe care a
comis-o a fost amnistiată, aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru repararea pagubei suferite,
deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art. 10 lit. f şi j Cod procedură penală. Amnistia priveşte răspunderea
penală pentru anumite fapte săvârşite şi prevăzute de legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru faptele
concrete, cuprinse în legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la data apariţiei actului normativ respectiv sau uneori până la
data indicată în acesta. În cazul în care amnistia intervine înainte de folosirea acţiunii penale, aceasta nu mai poate fi promovată, iar
când a fost promovată, nu mai poate fi exercitată. În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa amnistiei, dispune
încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului
penal (art. 345 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Încetarea urmăririi penale sau a procesului penal se
referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este
condiţionată de cerinţe de ordin personal, atunci ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii. În
situaţia în care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea acestuia
în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia (art. 13 alin. 1 Cod procedură penală). În raport de rezultatul la care se ajunge depinde şi
soluţia ce se dă în cauză. Dacă în faza de urmărire penală se constată existenţa vreuneia din cauzele prevăzute de art. 10 lit. a-e din
Codul de procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b
Cod procedură penală). Dacă, din contră, constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea amnistiei,
dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată,
instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3 şi 4, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. a
Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului şi încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13
alin. 3 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală) şi când reţine vinovăţia acestuia, dar aplică
amnistia. Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia
face parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării. Ea are două

84
modalităţi, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei. În dispoziţiile articolului 10 lit. g din Codul de
procedură penală nu se precizează la care din cele două prescripţii reglementate în Codul penal se referă (art. 138-142 şi 147-150),
dar este evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 146 Cod penal), întrucât această prescripţie intervine
numai după epuizarea acţiunii penale. Prescripţia răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe
infractor, iar atunci când l-a urmărit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând infractorul care a comis una
din infracţiuni contra umanităţii ;infracţiuni care sunt imprescriptibile. Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în
funcţie de pedeapsă, iar pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenul se reduce la jumătate (art. 142 Cod
penal). La calcularea termenului de prescripţie trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită,
iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al unor cauze de atenuare a răspunderii penale. Potrivit art. 140 Cod penal, cursul termenului
prescripţiei se poate întrerupe. Situaţiile de întrerupere sunt mai restrânse, prevăzându-se că actele îndeplinite în cursul procesului
penal, pentru a întrerupe cursul termenului prescripţiei, trebuie să fie din acelea care se comunică învinuitului sau inculpatului.
Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei cauze care duce la înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va
soluţiona cauza. Soluţia diferă după cum prescripţia este constatată în faza de urmărire penală sau de judecată. În faza de urmărire
penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei, dispune clasarea, dacă nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod
procedură penală) sau încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură
penală). În cursul judecăţii, instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii penale, pronunţă încetarea procesului penal (art.
345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal (art. 13 alin. 1 Cod procedură penală) pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a
invoca existenţa vreuneia din cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă în faza urmăririi penale se
constată existenţa vreuneia din aceste cauze, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art.
11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Atunci când constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea
dispoziţiilor cu privire la prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod
procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură
penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. c Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea procesului penal,
când constată vinovăţia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de
procedură penală), şi aplică dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale. Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză
distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a executării acţiunii penale, întrucât
răspunderea penală este strict personală. Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă persoană în locul
făptuitorului decedat. Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul, în faza de urmărire penală,
dispune încetarea urmăririi penale (art. 242 rap. la art. 10 lit. f-h şi j comb. cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza
de judecată, instanţa va dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod
procedură penală), chiar dacă anterior decesului fapta imputată inculpatului a fost amnistiată. Radierea persoanei juridice atunci
când are calitatea de făptuitor – cea de-a patra cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Radierea persoanei
juridice din registrul comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat sau hotărât dizolvarea.
Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată - „În cazul
săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi
sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul comerţului”.De asemenea, Legea nr.
130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, cu modificările şi completările ulterioare, în articolul
18, prevede că: „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a contravenţiilor prevăzute la art. 16 ori de a nu pune la dispoziţie
acestora documentele solicitate), inspectoratele teritoriale de muncă vor solicita, potrivit legii, radierea persoanei juridice din

85
registrul comerţului. h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru
care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea
specială a Codului penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect înlăturarea răspunderii
penale, întrucât, conform prevederilor generale din art. 143 Cod penal, retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile
în care s-a introdus o asemenea plângere. Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui
participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea plângerii prealabile are acelaşi efect in rem;
acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi inculpaţii. Retragerea plângerii prealabile faţă de unul sau de unii din participanţii la
infracţiune este lipsită de eficienţă, în sensul că răspunderea nu se înlătură nici pentru cei anume vizaţi şi nici pentru ceilalţi32.
Retragerea plângerii prealabile urmează a se face în raport de fapta penală săvârşită, în aşa fel încât prin aceasta să se ajungă la
stingerea acţiunii penale pentru toţi participanţii. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală. Din moment
ce într-o cauză penală partea vătămată deşi şi-a retras plângerea a cerut totuşi soluţionarea acţiunii civile, înseamnă că această
cerinţă nu era satisfăcută. În consecinţă, instanţa nu trebuia să dispună încetarea procesului penal şi respingerea ca inadmisibilă a
cererii de obligare a inculpatului la despăgubiri civile. Nicio dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii plângerii
prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat, singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la partea care are
dreptul să dispună asupra ei34. Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage plângerea prealabilă într-un alt dosar
decât cel supus judecăţii, din moment ce cauzele nu fuseseră conexate. Dispoziţiile articolului 13 din Codul de procedură penală,
care permit inculpatului să ceară continuarea procesului penal, sunt valabile şi în cazul retragerii plângerii prealabile. În cazul în
care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în
mişcare şi din oficiu (art. 144 alin. 1 Cod penal). De aceea, în asemenea cazuri, dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa
plângerii prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală în cazurile expres prevăzute în legea penală şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat.
Împăcarea părţilor produce efecte in personam. Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia introducerii,
respectiv a retragerii plângerii prealabile. Deşi adesea cele două instituţii sunt alăturate, există cazuri când pornirea acţiunii se face
la plângerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să ducă la extinderea acţiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hărţuirea sexuală
– art. 223 Cod penal), şi invers, când pornirea acţiunii se face din oficiu, dar împăcarea părţilor constituie o cauză de împiedicare a
exercitării în continuare a acţiunii penale (exemplu: seducţia – art. 219 Cod penal). În articolul 144 din Codul penal se prevede că
prin împăcarea părţilor se stinge şi acţiunea civilă. Această dispoziţie se justifică prin aceea că acţiunea civilă în procesul penal este
un accesoriu al acţiunii penale şi, deci din moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să continue acţiunea civilă36. În practică,
adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de realizarea ulterioară a despăgubirilor pe care inculpatul înţelege să le suporte de
bunăvoie. Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii. Împăcările ulterioare nu produc efecte penale.
Declaraţia de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare nu poate fi făcută decât de cel în cauză sau altă persoană pe bază de
mandat special. Împăcarea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine fie prin
intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală,
necondiţionată şi definitivă. Soluţiile ce pot fi dispuse în cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau încetarea
procesului penal. Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi persoana vătămată sau partea vătămată,
pe de altă parte, soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în cauza
penală. i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită decât
printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin Legea nr. 104/1992 au fost abrogate toate formele de
influenţare obştească din Codul penal. Articolul 19 din Codul penal prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe care le

86
aplică instanţa de judecată în caz de înlocuire a răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100
– 2.500 lei. Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale rămâne în caz de împiedicare a exercitării acţiunii
penale, aplicabil exclusiv de instanţă. Din prevederile legale rezultă că tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o
măsură administrativă constituie un act de justiţie, care trebuie să revină numai instanţei nu şi procurorului. Potrivit art. 278unu alin.
2 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-a dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de
20 zile de la înştiinţarea persoanelor interesate. În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei de înlocuire a răspunderii penale
se face după expirarea termenului de 20 zile de la data înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea
acesteia. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel,
procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat
plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 Cod procedură penală, termenul de 20 de zile prevăzut în art. 278unu alin. 1
curge de la data expirării termenului de 20 de zile. Soluţiile ce pot fi date înlocuirii răspunderii penale sunt: încetarea urmăririi
penale sau încetarea procesului penal. Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau inculpat,
el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau inculpatului în cauza
penală. i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de
procedură penală şi a unor legi speciale a fost introdus acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale, avându-
se în vedere faptul că legea penală prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevăzut de art. 190 alin 5 lit. a-c din
Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3
Cod penal; tăinuirea – art. 267 alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal; complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal;
nedenunţarea – art. 292 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal; darea de mită – art. 309 alin. 5 Cod penal; traficul de influenţă – art. 312 alin.
3 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 335 alin. 3 Cod penal; nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338 alin. 3 şi 4 din Codul penal;
favorizarea infractorului – art. 340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare – art. 341 alin. 2 Cod penal;
constituirea unui grup infracţional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal; asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 355 alin. 3
Cod penal; încăierarea – art. 366 alin. 4 Cod penal şi producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat – art. 432
alin. 10 din Codul penal. j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale
produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge
prin promovarea şi exercitarea acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de judecată. În mod
normal, acţiunea penală ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată competentă, punându-se astfel capăt
conflictului de drept penal care a format obiectul acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care
a soluţionat conflictul de drept penal, constituie lucru judecat. Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea autoritate nu se pot
exercita decât căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul. Lucrul
judecat rezultă deci din dispozitivul hotărârii prin care s-a statuat, cu caracter definitiv şi irevocabil, în fapt şi în drept, asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei celui supus judecăţii. Lucrul judecat face ca hotărârea definitivă să capete putere executorie, adică forţa
executorie recunoscută de către lege. Totodată, lucrul judecat, împiedicând orice nouă urmărire a faptei care a format obiectul unei
judecăţi, formează sau produce autoritatea de lucru judecat. Cauza intervine atunci când procesul penal a fost declanşat sau acţiunea
penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare
juridică (de exemplu: furt în loc de tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc.). Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru
judecat, presupune că nici o persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de legea penală nu mai poate fi urmărită
şi judecată pentru acea faptă. De fapt, acesta este efectul cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală.
Lucrul judecat pune capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată, iar autoritatea de lucru judecat împiedică o
nouă urmărire a acelui conflict care a fost deja soluţionat în mod definitiv. „Aşadar, puterea lucrului judecat împiedică o nouă

87
urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în
faţa instanţei de judecată“. Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine că acţiunea penală nu poate fi
pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi soluţionat în fond conflictul de drept penal; urmărirea penală nouă să se îndrepte
împotriva aceleiaşi persoane care a fost anterior judecată; noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă concretă în legătură cu
care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă. Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat,
procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar instanţa de
judecată, în faza de judecată, dispune încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de
procedură penală). Procurorul, la dispunerea încetării urmăririi penale, întocmeşte o ordonanţă de încetarea urmăririi penale, în
dublu exemplarSoluţia clasării nu poate fi dată în cazul acestui impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită
faptă şi o anumită persoană. În ipoteza în care hotărârea definitivă priveşte pe mai mulţi făptuitori, cauza operează in rem.

64) Neagravarea situaţiei în propriul apel.

Instanta de apel, solutionand cauza, nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a declarat apel. De asemenea, in apelul declarat
de procuror in favoarea unei parti, instanta de apel nu poate agrava situatia acesteia Efectul neagravant al apelului, cunoscut în
literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in peiuj , impune instanţei de apel obligaţii de a nu crea în urma
soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art.372 alin.1). Regula non reformatio in peiuj reprezintă un
beneficiu acordat de lege celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor personale prin
eliminarea riscului ca acela ce exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea. Este posibil ca reexamnirea cauzei în apel să
ducă la concluzia că hotărârea pronunţată în primă instanţă este nelegală şi netemeincă, însă potrivit regulii non refomatio in pejus,
agravarea situaţiei pentru partea care a declarat apelul nu este permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel, neconcilierea
între principiul analizat şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului este rezolvată în favoarea principiului non
reformatio in pejus. Pentru a avea deplină eficienţă legală, regula non refomatio in pejus nu funcţionează decât în cazul folosirii
propriei căi de atac. Astfel, dacă una dintre părţile cauzei declară apel şi o dată cu acesta declară apel şi procurorul, însă în
defavoarea ei, sau o altă parte cu interese contrare, şi este admis doar apelul ultimei persoane, regula menţionată nu funcţionează,
situaţia părţii putându-se agrava. În literatura de specialitate şi practica judiciară, expresia “ neagravarea situaţiei” a fost analizată în
sensul ei larg, cuprinzând orice înrăutăţire a situaţiei părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, în apelul declarat de inculpat,
instanţa de apel nu poate reţine starea de recidivă care în mod greşit nu fusese reţinută de prima instanţă, nu poate schimba
încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai mică ), nu poate reţine în sarcina
acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută în fond, nu poate înlocui suspendarea executării
pedepsei închisorii cu executarea pedepsei la locul de muncă În doctrină s-a impus opinia conform căreia, prin obligarea la
tratament medical a inculpatului, ca urmare a soluţionării apelului său, nu a fost încălcată regula non reformatio in pejus, ci,
dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său, interes cu privire la care, în cazul de faţă, el şi-a manifestat expres dorinţa.Ca urmare a
caracterului său absolut, regula non reformatio in pejus funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare a promovării
apelului ( în cazul desfinţării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea completării urmării
penale). Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care
titluar al apelului este procurorul. Astfel, potrivit art.372 alin.(2), în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părţi,
instanţa nu poate agrava situaţia acestuia. Apelul declarat de procuror, nu poate fi circumscris ipotezei de mai sus.

65) Noţiunea de infracţiune flagrantă. Cazurile de aplicare a procedurii speciale.

88
Este flagranta infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire. Este, de asemenea, considerata flagranta si
infractiunea al carei faptuitor, imediat dupa savarsire, este urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public,
ori este surprins aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune
participant la infractiune.In cazurile de mai sus, orice persoana are dreptul sa prinda pe faptuitor si sa-l conduca inaintea autoritatii.
Infractiunile flagrante pedepsite prin lege cu inchisoare mai mare de 3 luni si de cel mult 5 ani, precum si formele agravate ale
acestor infractiuni, savarsite in municipii sau orase, in mijloace de transport in comun, balciuri, targuri, porturi, aeroporturi sau gari,
chiar daca nu apartin unitatilor teritoriale aratate mai sus, precum si in orice loc aglomerat. Existenţa unei proceduri speciale privind
urmărirea şi judecata în cazul infracţiunilor flagrante a fost generată de situaţia particulară a descoperirii infracţiunii, şi anume în
momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârşire. Având în vedere aceste particularităţi, probaţiunea este mult mai uşoară,
datele cu privire la comiterea infracţiunii fiind furnizate de persoanele care au asistat sau au luat cunoştinţă în mod direct de
consecinţele acesteia. Distincţia pe care legiuitorul o face cu privire la infracţiunile flagrante o întâlnim însă numai în Codul
procesual penal, fără a exista o asemenea distincţie şi în domeniul substanţia. Drept consecinţă, nu se constată deosebiri în ceea ce
priveşte regimul sancţionator între infracţiunile flagrante şi infracţiunile neflagrante. Simplificarea procedurii în cazul urmăririi şi
judecării infracţiunilor flagrante duce, în mod firesc, şi la desfăşurarea într-un ritm rapid a procesului penal, mai accelerat decât în
cazul procedurii obişnuite, motiv pentru care este cunoscută şi sub denumirea de procedură urgenta. Această simplificare şi
comprimare a procedurii în cazul infracţiunilor flagrante este justificată de condiţiile comiterii şi reţinerii infracţiunilor flagrante,
împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori judiciare. Se apreciază că această procedură este una sumară,
considerându-se însă că, prin derogările existente, nu se aduce atingere minimului de garanţii necesare pentru justa soluţionare a
infracţiunilor flagrante. În acest context, se apreciază că reglementarea specială privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni
flagrante dă satisfacţie sporită principiului operativităţii, grăbind totodată, prin derogările existente, restabilirea ordinii de drept
perturbată prin comiterea infracţiunii. Conceptul, noţiunea de flagrant, din punct de vedere juridic, semnifică în sens larg, o
infracţiune descoperită în momentul comiterii, chiar provenienţa noţiunii sugerând acest sens: termenul de flagrant derivă din
participiul fragrant-tis al verbului latin flagro-flagrare (a arde) şi care, folosit în context juridic, sugerează o contextualitate
temporală referitoare la momentul comiterii infracţiunii şi prinderea presupusului autor. Luând în considerare înţelesul noţiunii de
flagranţă şi regelementarea infracţiunii flagrante dată de Codul de procedură penală, se poate aprecia că noţiunea de flagranţă în
domeniul juridic semnifică prinderea autorului în „focul“ acţiunii sale sau imediat după aceea. Potrivit dispoziţiilor art. 465, este
flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este, de asemenea, considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public,
ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură al presupune
participant la infracţiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.
Plecând de la această reglementare dată în cele două alineate de art. 465, s-a considerat că infracţiunea flagrantă poate fi reţinută sub
două forme, una tipică, flagrantă propriu-zis, şi o altă formă asimilată, cvasiflagrantă. Infracţiunea flagrantă tipică, propriu-zisă, este
sub forma prevăzută de art. 465 alin. (1): este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după
săvârşire. Din redactarea textului reiese că infracţiunea flagrantă tipică se prezintă în două ipoteze. În ceea ce priveşte prima ipoteză
care atrage starea de flagranţă, legiuitorul a fixat un cadru determinabil (descoperirea în momentul săvârşirii), termenul de
„săvârşirii“ având înţelesul dat de art. 144 C. pen.. Pentru cea de-a doua ipoteză (infracţiunea descoperită imediat după săvârşire),
legiuitorul nu prevede un criteriu fix, determinabil în timp. Aşa cum sugerează şi redactarea textului, „imediat după săvârşire“
înseamnă cât mai aproape de momentul săvârşirii, aprecierea în timp de acest moment neputând fi însă stabilită în textul de lege
ca o determinantă fixă, motiv pentru care este acceptat punctul de vedere că organul judiciar, în funcţie de datele concrete, este cel

89
care trebuie să aprecieze starea de flagranţă.În cazul ambelor ipoteze se presupune însă că, pentru reţinerea stării de flagranţă, nu
este necesară numai descoperirea infracţiunii, dar şi prinderea autorului. Prin urmare, descoperirea infracţiunii în momentul
săvârşirii sau imediat după săvârşire, presupune şi prinderea autorului în acel moment sau imediat după aceea. Chiar noţiunea de
flagranţă, pe plan juridic, presupune o relaţie directă între descoperirea infracţiunii în condiţiile arătate şi prinderea autorului, lipsa
acestuia excluzând reţinerea ca flagrantă a infracţiunii. Infracţiunea cvasiflagrantă (forma asimilată). Potrivit art. 465 alin. (2) C.
proc. pen. „Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de
persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,
instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune“. Din redactarea textului reiese că starea de
cvasiflagranţă o întâlnim în două situaţii. Prima situaţie este în cazul infracţiunii al cărei făptuitor imediat după săvârşire este
urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. Se presupune deci că, după săvârşire, autorul a părăsit
locul faptei, iar din acel moment el este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau strigătul public În textul de lege se
precizează că făptuitorul este urmărit de partea vătămată, martorii oculari, întrucât acestea sunt categoriile de persoane care, în mod
firesc, observă comiterea faptei oferind, totodată, certitudinea a identităţii făptuitorului. Prin „strigătul public. Aşa cum s-a arătat şi
în literatura de specialitate, trebuie înţeles strigătul de alaramare, de ajutor al celor prezenţi la comiterea infracţiunii sau aflaţi în
apropierea locului faptei. A doua situaţie o întâlnim în cazul în care făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii
cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. Şi această situaţie de flagranţă este
condiţionată de o apropiere în timp între momentul săvârşirii faptei şi cel al prinderii făptuitorului, folosirea în text a termenului de
surprindere, în contextul respectiv, fiind sugestivă din acest punct de vedere. Textul de lege prevede pentru reţinerea stării de
flagranţă îndeplinirea cumulativă şi a altor condiţii: făptuitorul să fie surprins cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură
a-l presupune participant la infracţiune. În conformitate cu dispoziţiile art. 465 alin. (3), în cazul săvârşirii unei infracţiuni
flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţilor. Reglementarea este impusă de faptul
că de puţine ori organele judiciare iau cunoştinţă direct de comiterea unei infracţiuni flagrante, impunându-se cu necesitate
prinderea şi identificarea făptuitorului, în condiţiile arătate. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, prinderea făptuitorului
de o persoană particulară care nu aparţine unui organ judiciar abilitat să dispună luarea unor măsuri preventive nu are caracterul
unui act procesual. Această condiţie este privită ca un act de sprijin obştesdat organelor judiciare, izvorâtă dintr-un sentiment de
solidaritate umană şi obligaţii cetăţenşti faţă de comiterea unor acte cu caracter infracţional. Autoritatea înaintea căreia este condus
făptuitorul poate fi atât un organ judiciar, cât şi o altă autoritate de stat, care va sesiza, la rândul său, organul judiciar. Aşa cum
reiese şi din denumirea Titlului IV, Capitolul I, al Codului de procedură penală, reglementarea specială priveşte urmărirea şi
judecarea numai a unor infracţiuni flagrante. De altfel, şi din cuprinsul art. 466 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
281/2003 ) reiese că numai anumitor infracţiuni flagrante, aşa cum sunt definite în art. 465, li se aplică procedura specială în faza
urmăririi şi judecării, cazurile de aplicare fiind prezentate în cuprinsul acestui articol. Pentru a fi aplicată procedura specială privind
urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: infracţiunea să fie flagrantă;
pentru infracţiunea respectivă să fie prevăzută pedeapsa închisorii mai mare de un an şi cel mult 12 ani, precum şi în cazul formelor
agravate ale acestor infracţiuni; infracţiunea să fie săvârşită într-un anumit loc: municipii sau oraşe, în mijloacele de transport în
comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice
loc aglomerat. Prima condiţie, constând în starea de flagranţă, se consideră a fi îndeplinită în cazul în care organul judiciar constată
incidenţa dispoziţiilor art. 465 (care au fost analizate anterior). Cea de-a doua condiţie se referea la pedeapsa pe care legea o
prevede pentru infracţiunea respectivă. Astfel, prin dispoziţiile art. 466, legiuitorul a limitat aplicarea procedurii speciale numai la o
anumită categorie de infracţiuni, şi anume la cele sancţionate de lege cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum

90
şi formele lor agravate. Excluderea infracţiunilor sancţionate cu o pedeapsă mai mică de un an are drept temei gradul scăzut de
pericol social, ceea ce nu ar justifica aplicarea procedurii speciale. În ceea ce priveşte infracţiunea pentru care legea prevede o
pedeapsă cu închisoarea mai mare de 12 ani, care au un grad ridicat de pericol social, cazuri în care, de regulă, şi probaţiunea este
mai complexă, s-a considerat că soluţionarea într-un timp scurt ar putea genera erori judiciare. Modul de redactare al art. 466 C.
proc. pen. a generat însă şi controverse, în ceea ce priveşte formularea „ precum şi formele agravate ale acestei infracţiuni“,
sancţionate cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani. Unele instanţe au considerat că formularea se referă la
infracţiunile pentru care se prevede o pedeapsă între limitele prevăzute de text şi anume mai mare de un an şi cel mult 12 ani, dar
care se săvârşesc în împrejurările prevăzute de art. 75 C. pen. şi care constituie circumstanţe agravante, legale sau judiciare. Alte
instanţe au considerat că formularea se referă la cazurile în care infracţiunile sancţionate în forma simplă cu închisoarea între
limitele prevăzute de text sunt săvârşite în condiţii ce duc la încadrarea lor într-o infracţiune calificată sau într-o formă agravată
conform prevederilor Codului penal, Partea specială sau a altor legi speciale şi care atrag pedepse ce pot depăşi 12 ani închisoare. În
această situaţie, pentru asigurarea unei practici judiciare unitare Plenul fostului Tribunal Suprem, printr-o decizie de îndrumare, a
considerat ca legală cea de-a doua soluţie1. Astfel, s-a decis că procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni
flagrante se aplică infracţiunilor sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani (acestea erau limitele
prevăzute în vechea reglementare), chiar şi în cazul în care aceste infracţiuni sunt săvârşite în condiţii ce determină încadarea lor
într-o infracţiune calificată sau într-o formă agravată – conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor legi
speciale – şi care atrag, astfel, sancţiuni ce depăşesc 5 ani închisoare. Se motivează că, deşi în lege nu se arată că limitele indicate
în dispoziţiile art. 466 C. proc. pen. se referă la formele simple ale infracţiunilor, totuşi, din faptul că în acelaşi text se menţionează
că procedura specială se aplică şi formelor agravate ale aceloraşi infracţiuni rezultă în mod evident că aceste limite se referă la
formele simple. Infracţiunile sancţionate de lege în forma simplă cu închisoare în limitele arătate în art. 466 C. proc. pen. pot fi
săvârşite însă în anumite condiţii agravante, prevăzute în mod expres în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, altele
decât cele prevăzute în art. 75 C. pen., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste condiţii
agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care agravează o infracţiune prin menţionarea lor în
acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc. pen. prin noţi., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate.
La aceste condiţii agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care agravează o infracţiune prin
menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc. pen. prin noţiunea „formele agravate ale aceleeaşi infracţiuni“.
Noţiunea nu se referă la circumsatnţele agravante prevăzute de art. 75 C. pen., deoarece acestea sunt luate în considerare la
individualizarea pedepsei atât în cazul în care s-a reţinut forma simplă sau agravată a unei infracţiuni, cât şi cazul în care s-a reţinut
o infracţiune calificată, ceea ce înseamnă că ele nu sunt de natură să agraveze infracţiunea, ci numai pedeapsa ce urmează a fi
aplicată. Astfel, conform practicii judiciare constituite în baza vechei reglementări, s-a decis că infracţiunea de tâlhărie nu poate fi
urmărită şi judecată potrivit procedurii speciale prevăzută de art. 465 şi urm. C. proc. pen. deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 466: infracţiunea de tâlhărie este pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de 5 ani iar, pe de altă parte, aceasta
nu este o formă agravată a unei alte infracţiuni, a cărei formă simplă să fie sancţionată cu închisoarea până la 5 ani. De asemenea,
faptul că printre infracţiunile flagrante concurente săvârşite de inculpat este şi una pentru care, potrivit art. 209 alin. (3) C.
proc.pen., urmărirea penală se efectuează de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor speciale cu privire la urmărirea infracţiunii
flagrante prevăzute în art. 466 şi urm. C. proc. pen. Aplicarea dispoziţiilor speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni
flagrante a fost mult restrânsă în ultima perioadă, fapt datorat modificărilor repetate în materie penală, mai ales prin Legea nr.
140/1996 de modificare a Codului penal prin acre maximul special al pedepselor a fost mărit, depăşind la majoritatea infracţiunilor
pragul de 5 ani pentru forma simplă prevăzută de art. 466 C. proc. pen. În aceste condiţii, modificările aduse prin Lgea nr.

91
281/2003 corespund cerinţelor impuse atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară. Cea de a treia condiţie prevăzută
de lege în aplicarea dispoziţiilor speciale privind infracţiunile flagrante se referea la locul săvârşirii, care trebuie să fie un mijloc de
transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum
şi în orice loc aglomerat. Din redactarea textului, cu privire la îndeplinirea acestei condiţii, rezultă condiţionarea aplicării procedurii
speciale de comiterea infracţiunii într-un loc aglomerat, fapt sugerat atât de natura sau destinaţia locurilor enumerate, cât şi
precizarea făcută în finalul textului „precum şi în orice loc aglomerat“. Aplicarea procedurii flagrante cu această condiţionare poate
fi explicată de faptul că asemenea locuri aglomerate constituie un cadru favorizant care uşurează comiterea infracţiunii, situaţie
demonstrată şi statistic, ipoteză în care şi reacţia organului judiciar, precum şi aplicarea unei sancţiuni trebuie să fie cât mai rapide.
Din analiza textului reiese că procedura specială se aplică infracţiunilor săvârşite numai în municipii şi oraşe, fiind excluse deci
comunele şi satele, iar în cazul mijloacelor de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări procedura specială
se aplica chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale indicate în art. 466 alin. (2), adică municipiilor sau oraşelor. Aplicarea procedurii
speciale, ţinând cont de condiţia privind locul săvârşirii infracţiunii, urmează a fi apreciată, în funcţie de datele concrete, de
organelle judiciare. Astfel, furtul se consideră flagrant cazul în care persoana vătămată, căreia i s-a sustras din buzunar o sumă de
bani în timp ce se afla în tramvai, constatând lipsa banilor la coborârea din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiţi
de săvârşirea faptei, care au recunoscut faţă de ea săvârşirea sustragerii. În consecinţă, în mod legal judecata s-a desfăşurat după
procedura specială prevăzută în art. 465 şi urm. C. proc. pen.

66) Nulităţile ca sancţiuni procedurale penale.

Incalcarile dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci cand s-a adus o
vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea acelui act. Dispozitiile relative la competenta dupa materie sau dupa
calitatea persoanei, la sesizarea instantei, la compunerea acesteia si la publicitatea sedintei de judecata sunt prevazute sub sanctiunea
nulitatii. De asemenea, sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii si dispozitiile relative la participarea procurorului, prezenta
inculpatului si asistarea acestuia de catre aparator, cand sunt obligatorii potrivit legii, precum si la efectuarea anchetei sociale in
cauzele cu infractori minori. Ea poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in considerare chiar din oficiu. Incalcarea
oricarei alte dispozitii legale decat cele prevazute in alin. 2 atrage nulitatea actului in conditiile alin. 1, numai daca a fost invocata in
cursul efectuarii actului cand partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa cand partea a lipsit la
efectuarea actului. Instanta ia in considerare din oficiu incalcarile, in orice stare a procesului, daca anularea actului este necesara
pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice,
nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau
violarea formlelor prescise de lege. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele
pocedurale efectuate contrar dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act procesual
sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal; încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca urmare
producerea unei vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit prin
încălcarea legii. Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. După modul de exprimare în
norma juridică, nulităţile pot fi: nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de
legiuitor, cum ar fi dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la
compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi

92
virutale, care pot interveni în cazul nerespectării altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1)
şi alin.(4). După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între: nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute
în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se
caracaterizează prin următoarele: vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă
dovada existenţei vătămării; pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un mod, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute de lege; pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu. Potivit art.197 alin.(2),
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la
sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative
la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la
efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori. nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1),
încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea
nulităţii absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului
şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura
completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului,
dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe cale de consecinţă, nulităţile relative se
caracterizează prin: vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune; nulităţile
relative pot fi invocate numai până la un anumit moment procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării actului, când partea este
prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă ); nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost
invocate de un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale ); poate fi acoperit prin
voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea. În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de
către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Efectele nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte de efecte juridice actul
afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se
refac, de regulă, de către organul juidiciar care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă.
Având în vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă nulitate unui act atrage şi
nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală.
Aceste efect extensiv al nulităţii este reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul
extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în
funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului
viciat. Codul de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii,
urmând ca prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia
ce există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite, spre deosebre de Codul de procedură penală anterior care consacra
expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

67) Obiectul probaţiunii: noţiune, faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea
persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai
dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor,
formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-se dupa constiinta lor. Obiectul probatiunii (thema

93
probandum) într-o cauzã îl reprezintã ansamblul faptelor si împrejurãrilor de fapt ce trebuie dovedite – legate atât de latura penalã si
civilã, cât si de unele chestiuni adiacente cauzei. Obiectul probatiunii constituie si el un element de diferentiere si clasificare a
probelor, determinând în limbajul de specialitate categorii cum ar fi cele de probe admisibile, pertinente, concludente, utile si
opusele lor. Din ratiuni legale sau conceptuale, nu trebuie dovedite normele juridice – cu exceptia celor strãine, a prezumtiilor,
precum si a faptelor evidente ori notorii. În cazul notorietãtii, dispensa de probã nu este absolutã, ci depinde de gradul de notorietate
a faptei sau împrejurãrii respective. Nu se permite dovedirea unor fapte care, chiar dacã ar fi adevãrate si s-ar putea proba, sunt
potrivnice prezumtiilor legale absolute. De exemplu, desi este de notorietate cã existã copii minune, deosebit de dotati intelectual si
psihic, nu este admisibilã dovada care ar demonstra cã un minor care nu a împlinit 14 ani are discernãmântul necesar pentru a
rãspunde penal. În schimb, existã fapte a cãror dovedire, în anumite conditii, nu este posibilã. Aceasta este situatia în cazul faptelor
negative total nedeterminate. De pildã, nu s-ar putea dovedi cã o persoanã, în cursul unei vieti îndelungate, nu a consumat niciodatã
bãuturi alcoolice în mãsurã de a determina mãcar si o usoarã stare ce depãseste normalitatea. Se permite însã dovedirea unui fapt
negativ determinat printr-un fapt pozitiv concret de exemplu, se poate sustine cã o persoanã nu a luat parte la sãvârsirea unui
infractiuni, prin dovedirea faptului pozitiv concret cã la momentul sãvârsirii acelei infractiuni persoana se afla în altã parte (alibiul).

68) Obiectul şi subiecţii acţiunii civile.

Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente. Actiunea civila
poate fi alaturata actiunii penale in cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila. Repararea pagubei
se face potrivit dispozitiilor legii civile: in natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii,
prin desfiintarea totala ori partiala a unui inscris si prin orice alt mijloc de reparare; prin plata unei despagubiri banesti, in masura in
care repararea in natura nu este cu putinta. De asemenea, se acorda despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea
civila. Persoana vatamata se poate constitui parte civila in contra invinuitului sau inculpatului si persoanei responsabile civilmente.
Constituirea ca parte civila se poate face in cursul urmaririi penale, precum si in fata instantei de judecata pana la citirea actului de
sesizare. Calitatea de parte civila a persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a
participa in calitate de parte vatamata in aceeasi cauza. Obiectul acţiunii civile. Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1 Cod
procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum şi a părţii responsabile
civilmente. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de judecată nu au un punct de
vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată
celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere
din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice. Unele instanţe au considerat că în
astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile
cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale
faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal. S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune,
deoarece acţiunea civilă nu poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este chemată să se
pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată. De asemenea, alte instanţe s-au
pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece
acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în
legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori
deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte. Aceste instanţe din urmă au procedat corect. Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură
penală, „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente“; ea

94
„poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă“, iar „repararea
pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile“. Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea
pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile
din legea civilă. Ori, prin dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile delictuale, se prevede
că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara“. Tot astfel,
potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul este responsabil nu
numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa". În raport cu aceste
reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea
pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel
posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei. De aceea, prin limitarea
obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele ce sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii
penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă
în asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat. Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea
concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al
pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de
soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi
într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală
se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie
infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări
păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi
faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia.
Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie
infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei, este
raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. În astfel de
situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în
interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale. Sub acest aspect, persoana
vătămată este vădit interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa
penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi
completă a probelor. Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apărările îl fac şi pe
inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe. Este de subliniat că prin soluţionarea
de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi
completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii. Aşa fiind,
nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică,
să fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă - cu toate
inconvenientele ce decurg din aceasta. O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi
de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii
de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de
omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul

95
unei tâlhării, prin săvârşirea căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase. În aplicarea art.
14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul
infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător
auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire
la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare
la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte. Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea
responsabilă civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune – aşa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă delictuală.
Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi
şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi,
întotdeauna, recuperate pe deplin, în materialitatea lor. Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 14
alin. 3) se dispune expres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură, prin: restituirea lucrului;
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de
reparare în natură. În cazul în care repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente pot fi obligaţi
la plata unei despăgubiri băneşti. Când este posibilă repararea pagubei în natură şi organele judiciare nu procedează în acest fel,
acordarea de despăgubiri băneşti nu corespunde unei corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură penala. Prin dauna
produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită
prin infracţiune. Folosul sau câştigul nerealizat poate fi acordat atât în cazul în care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care
se face prin plata unui echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin restituirea lucrului, partea civilă
poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru perioada cât lucrul i-a fost sustras. În cazul sustragerii unor sume
de bani, autorul infracţiunii va fi obligat să acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată
durata de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate. Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă
a săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului. În cazul condamnării inculpatului pentru
săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în paguba avutului public,
constând în provocarea unui scandal în autobuz şi spargerea geamului, unitatea de transport, parte civilă, nu poate cere daune decât
pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi pentru câştigul nerealizat, ca urmare a rănirii şoferului, cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi
nefolosirea autobuzului în timpul concediului medical acordat conducătorului auto Repararea în natură a pagubei cauzate prin
infracţiune În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură penală se prevede că, repararea prejudiciului în natură se face prin
restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin
orice alt mijloc de reparare. Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a pagubei în natură, se face în cazul în care lucrurile
aparţinând părţii civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a
încredinţat. Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la
învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost luate
pe nedrept din posesia sau detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă persoană care pretinde un
drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea.
Restituirea lucrurilor poate fi dispusă atât de către procuror, ca organ de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată, în orice
fază a procesului penal. Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale de reparare vremelnică a pagubei produse
prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin hotărârea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată
separat cu recurs, care nu suspendă executarea. Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin ordonanţa procurorului cu
ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b

96
Cod procedură penală). Uneori restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin infracţiune, situaţie în care,
inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie integrală a pagubei suferite de partea
civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul furtului s-au deteriorat înainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se
poate considera că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea acelor piese; instanţa având îndatorirea să stabilească întinderea
exactă a prejudiciului rămas neacoperitRepararea pagubei în natură, uneori, se poate face prin restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 271 alin. 2 din vechiul Cod
penal (împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti), instanţa în rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea părţii civile, trebuie să dispună restabilirea situaţiei
anterioare, prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de către partea civilă Restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în cazul încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia
nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului
14 din Codul de procedură penală, o modalitate de reparare a pagube În cazul anumitor infracţiuni, repararea pagubei în natură
poate fi făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul
poate fi repus în drepturile din care a fost decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a testamentului
falsificat. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, repararea
pagubei se face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească,
deşi are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în practica organelor judiciare,
tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune. Despăgubirea bănească
cuprinde, ca şi despăgubirea în natură, atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost lipsită partea
civilă. În cazul prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, calcularea prejudiciului se face ţinând seama atât de
dispoziţiile art. 14 Cod procedură penală, raportat la art. 998 şi art. 1084 C. civ., cât şi în baza unor dispoziţii speciale, cum sunt,
spre exemplu, cele cuprinse în Decretul nr. 208 din 1976, modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în cazul sustragerii de
timbre cu destinaţie exclusiv filatelică, de la unitatea care le editează, paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a
timbrelor, iar nu în raport de valoarea lor nominală sau în alte acte normative cu caracter special, în ceea ce priveşte calculul valorii
unor bunuri sustrase prin infracţiune În spiritul unei corecte aplicări a legii, în cazul în care inculpatul a fost obligat la plata
despăgubirilor reprezentând valoarea integrală a unor bunuri degradate, instanţa trebuie să oblige partea civilă să predea inculpatului
acele bunuri. Lăsându-se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează o situaţie ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză În
cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea bănească poate reprezenta, după caz, valoarea bunurilor sustrase,
sumele de bani cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea unor persoane (soţia sau soţul, concubina care avea copii cu
victima, soţia pentru copiii luaţi spre creştere şi educare fără forme de adopţie, precum şi persoanele care au suportat cheltuielile cu
îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei. Problema reparării daunelor morale-Constituind una dintre cele mai complexe şi
controversate probleme din literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în care gândirea juridică
va trebui să găsească cele mai adecvate soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în cazurile în care, prin săvârşirea unor
infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral. Ţinând seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în
procesul penal s-a pus cu şi mai multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru repararea unui
prejudiciu moral. În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege, s-a statuat încă cu decenii în urmă că nu se pot
acorda despăgubiri pentru prejudicii morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat a fost, că potrivit principiilor constituţionale ale
vremii, izvorul principal de venit era munca şi nu se putea concepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri morale
provocate unei persoane. Deşi teza de principiu a avut un caracter de permanenţă, în doctrină şi în practică s-au manifestat şi opinii
care pentru anumite situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor societăţii, pentru opţiuni sporite în

97
domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment. Între prejudiciul patrimonial şi cel moral s-au introdus categorii intermediare,
cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere
care ar decurge, de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale ireversibile, sluţiri, desfigurări, paralizii, infirmităţi care ar
împiedica victima de a participa direct la viaţa socială şi beneficiile acesteia. Despăgubirea acordată în asemenea situaţii nu
constituie un praetium doloris, ci o modalitate de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei. În alte cazuri s-a
apreciat că, deşi nu există posibilitatea unei evaluări băneşti a prejudiciului subzistă nevoia acordării unor despăgubiri. În acest sens
s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală şi sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un
efort suplimentar de natură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o despăgubire corespunzătoare În
mod similar, în cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui minor neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să stabilească
echivalentul bănesc al efortului suplimentar viitor de compensare a infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci, şi să
oblige pe inculpat la dezdăunări corespunzătoare Autorul din culpă al unui accident de circulaţie rutieră prin care s-a cauzat
vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare internarea în spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de
viaţă, este dator să despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit
în urma infracţiunii. În acest sens exemplificăm: Prin sentinţa penală nr. 294 din 23 noiembrie 1999, Judecătoria Sinaia a
condamnat pe inculpatul D.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi,
respectiv, în art.184 alin.2 şi 4 din vechiul Cod penal. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate, D.S., 25 lei,
contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M., respingându-se cererile de obligare la plata daunelor morale. Instanţa a
reţinut că, în seara zilei de 14 septembrie 1998, inculpatul a efectuat o depăşire neregulamentară cu autoturismul pe care-l conducea,
intrând în coliziune cu un alt autoturism condus regulamentar. În urma accidentului partea vătămată D.S. a suferit leziuni necesitând
pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale, iar partea vătămată T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de îngrijiri. Tribunalul
Prahova, prin decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a admis apelurile declarate de părţile civile şi a obligat pe inculpat să
plătească 10 milioane lei daune morale părţii civile D.S. şi 300 lei, cu acelaşi titlu, părţii civile T.M. Curtea de Apel Ploieşti, prin
decizia penală nr. 1111 din 27 septembrie 2000, a admis recursul declarat de inculpat şi a înlăturat obligarea acestuia la plata
daunelor morale, cu motivarea că părţile civile au suferit vătămări corporale vindecabile, care nu au cauzat un prejudiciu moral prin
existenţa unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare, ca urmare a diminuării capacităţii de muncă. Recursul în anulare
declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art. 998 din Codul civil, orice faptă a omului
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. De asemenea, Recomandările
Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în
cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei (Î.C.C.J. – Sentinţa penală, Decret nr.
1387/2002). Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi
prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele posttraumatice care afectează negativ
participarea părţilor vătămate la viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu situaţia lor anterioară vătămării produse prin
fapta ilicită a inculpatului. Ca atare, instanţa de apel a decis corect că părţile civile, urmare vătămărilor fizice cauzate prin
infracţiune, au suferit şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la plata unor daune
morale. Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a
stabilit bine întinderea acestora, în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate. În consecinţă
recursul în anulare a fost admis, menţinându-se hotărârea primei instanţe, astfel cum a fost modificată în apel. Întinderea
despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele morale, va fi apreciată de către instanţa de judecată. Subiecţii acţiunii civile-
În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau
juridice ia naştere, în mod normal, un raport de conflict civil. Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este parte în cauză.

98
Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana vătămată, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte
civilă. Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv
al litigiului de drept civil, decurgând din suportarea prejudiciului determinat prin săvârşirea infracţiunii. Subiecţii pasivi ai acţiunii
civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită. Articolul 14 alin. 1
din Codul de procedură penală arată că aceste persoane sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii
care pot fi traşi la răspundere civilă. Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită acţiunea civilă poate
decurge numai din paguba pricinuită prin săvârşirea infracţiunii În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi reprezentanţii legali exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le
conferă nici calitatea de subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă. Moartea părţilor, în general, nu
produce efecte asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al oricărei părţi,
introducându-se în cauză moştenitorii defunctului (art. 21 alin. 1 Cod procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi introduşi
în cauză este nevoie ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile exercită în acest caz acţiunea civilă „jure
hereditatis”. Când moartea victimei s-a datorat infracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă „nomine et jure proprio”. Într-o
asemenea situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană vătămată, indiferent dacă este sau nu moştenitor Dacă una din părţi
este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de
dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 Cod procedură penală). Dacă făptuitorul a decedat înainte de începerea
urmăririi penale, constituirea de parte civilă nu mai este posibilă, iar când inculpatul a decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta
nefiind învestită cu judecarea faptelor săvârşite de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire la cererea de
despăgubiri formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor Decesul inculpatului intervenind în cursul judecăţii şi existând o
constituire de parte civilă, instanţa este obligată să introducă în cauză pe moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile calea
unei acţiuni separate în faţa instanţei civile. Instanţa nu va putea proceda astfel nici pe considerentul că moştenitorii erau încă în
termenul de acceptare a moşteniriiÎntrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care cauza a fost restituită procurorului,
unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în mod corect s-a dispus încetarea urmăririi penale. Moştenitorii săi au fost în
mod greşit introduşi în cauză ca părţi responsabile civilmente, şi obligaţi la plata despăgubirilor civile, într-o asemenea situaţie
valorificarea pretenţiilor părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni civile separate

69) Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara – măsuri preventive.

Masura obligarii de a nu parasi localitatea consta in indatorirea impusa invinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanta de
judecata, de a nu parasi localitatea in care locuieste, fara incuviintarea organului care a dispus aceasta masura. Procurorul poate lua
aceasta masura prin ordonanta. In cursul urmaririi penale, durata masurii prevazute in alineatul precedent nu poate depasi 30 de zile.
In caz de incalcare a masurii aplicate se poate lua impotriva invinuitului sau inculpatului una din celelalte masuri preventive, daca
sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru luarea acelor masuri. Spre deosebire de reţinere şi arestare care sunt măsuri
privative de libertate, acestă măsură este restrictivă de libertate , făptuitorul neavând posibiliatea să părăsească localiatea în care
locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a dispus măsura. Potrivit art.145 alin.(1) raportat la art.143 alin.(1) şi art.136 alin.(1)
C.proc.pen., obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinte cumulativ două condiţii: a) sunt probe sau
indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită
pedeapsa închisorii. Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată. Conform dispoziţiilor art.145 alin(2), în faza
de urmărire penală poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi
prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii în cursul

99
urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10
ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Cum legea nu precizează durata obligării de a
nu părăsi loclaitatea decât pentru faza de urmărire penală, urmează să concluzionăm că, în faza de judecată, acestă măsură poate fi
luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp. Potrivit art.145 alin.(3), nerespectarea măsurii aplicate împotriva
învinuitului sau inculpatului poate genera înlocuirea ei cu o măsură preventivă privativă de libertate, dacă sunt întrunite condiţiile
pentru luarea unei astfel de măsuri. Obligarea de a nu părăsi ţara Măsura obligării de a nu prăsi ţara este tot o măsură restrictivă de
libertate care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de
judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus acestă măsură. Obligarea de a nu părăsi
ţara poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii : a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii. În faza de urmărire penală,
măsura poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile . Măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul
urmării penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi
penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori
mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara este de 2 ani. În faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la
soluţionarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă
definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta,
organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră.Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau,
după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

70) Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă.

Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193,
205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este cunoscut. Cand faptuitorul este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa
organului de cercetare penala pentru identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului organului competent sa
efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata contra unui judecator, procuror, notar public, militar, judecator
si controlor financiar de la camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele aratate in art. 29 pct. 1.

71) Partea civila: noţiune; constituirea părţii civile; modalităţi de constituire; drepturi şi îndatoriri;

Partea civila poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii in masura in care acestea au legatura cu pretentiile sale civile.
Persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal se numeste parte civila. Este persoana care a suferit un
prejudiciu material sau moral prin infractiune si care se constituie ca parte in proces. Legea da dreptul la optiune persoanei prejudi-
ciate in privinta utilizarii caii penale sau civile de valorificare a pretentiilor impotri-va persoanei responsabile. De aceea, calitatea de
parte civila in procesul penal presupune, in mod obligatoriu, constituirea in aceasta calitate, printr-o declaratie expresa din partea
persoanei prejudiciate, care poate fi facuta oricand in cursul ur-maririi penale, iar in cursul judecatii, cel mai tarziu pana la citirea
actului de sesizare a instantei. Tratamentul legal obliga partea civila ca in cuprinsul declaratiei de constituire sa precizeze in ce
consta prejudiciul suferit si care este cuantumul acesteia, pentru ca orice modificare ulterioara a declaratiei de constituire de parte
civila nu este vala-bila, fiind tardiva. In mod exceptional, declaratia de constituire de parte civila, facuta cu incalcarea termenului
legal ori modificarea constituirii facuta ulterior, poate fi considerata ca valabila daca inculpatul sau partea responsabila civilmente

100
accepta. Termenul de constituire de parte civila este obligatoriu si pentru situatia in care actiunea civila se exercita din oficiu, in
cazul in care este prejudiciata o unitate din cele la care se refera art. 145, c.pen. sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau
cu capacitate de exercitiu restransa. Pentru ca o persoana sa obtina calitatea de parte civila in procesul penal este obligatoriu ca
prejudiciul sa se fi pro-dus prin infractiune. In procesul penal, prejudiciul nu poate reprezenta decat o con-secinta directa si necesara
a faptei prevazute de legea penala. Nu pot fi reparate in procesul penal prejudiciile indirecte. In acest context nu suntem de acord cu
punctul de vedere potrivit caruia dobanditorul de buna-credinta ar putea avea calitatea de parte civila in procesul penal. Potrivit art.
167, C.pr.pen., atunci cand subdobanditorul unui bun sustras este de buna-credinta, acesta nu este obligat sa restituie bunul. Potrivit
legii, restituirea se face de la invinuit sau inculpat ori de la tainuitorul sau favorizatorul real. In cazul dobanditorului de buna-
credinta sunt aplicabile prevederile art. 1909 -; 1910, C.civ. Societatea de asigurare nu se poate constitui ca parte civila in procesul
penal pentru sumele achitate asiguratilor cu titlu de despagubire rezultata din infractiune, pentru ca ele nu isi au izvorul in
infractiune, neintrand intr-un raport direct cu inculpatul, ci izvorul il constituie contractul de asigurare. In acest fel, in baza art. 188
din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sanatatii populatiei, unitatea sanitara se poate constitui ca parte civila in procesul penal
pentru sumele achitate cu titlu de despagubire civila doar in cazul asistentei medicale gratuite. In celelalte cazuri, per-soanele
vatamate, care achita cheltuielile medicale, se pot constitui ca parti civile in proces.

72) Partea responsabila civilmente: momentul până la care poate fi introdusă în procesul penal; modalităţi în care intra în procesul
penal; drepturi şi obligaţii.

Introducerea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie in cursul urmaririi
penale, fie in fata instantei de judecata pana la citirea actului de sesizare. Persoana responsabila civilmente poate interveni in
procesul penal pana la terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta, luand procedura din stadiul in care se afla in momentul
interventiei. Partea responsabila civilmente are, in ce priveste actiunea civila, toate drepturile pe care legea le prevede pentru
invinuit sau inculpat. Este persoana care raspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin infractiune. Este
vorba de situatiile de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil, precum si in legi speciale, avand ca fundament juridic
obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator caz de raspundere indirecta, prevazut in Decretul 221/1961, abrogat prin OG 11/1996,
aprobata prin Legea nr. 108/1996, se gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia in care sotul inocent raspunde cu
bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot patrimoniului public. Cele-lalte cazuri privesc raspunderea
parintilor pentru faptele copiilor (art. 1000 (2), C.civ.), raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.),
precum si in Legea gestionarilor nr. 22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele categorii de persoane care raspund pentru fapta
altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de angajarea sau de trecerea in functia de gestionar a unei persoane, fara ca aceasta
sa indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu sau de antecedente personale; Persoanele care au primit de la gestionar, in afara
indatoririlor de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public, daca stiau ca gestionarul avea in gestiune aceste bunuri; Persoanele
care au constituit garantii pentru gestionar; Procedura de constituire de parte responsabila civilmente priveste: Introducerea ei in
proces poate avea loc pe doua cai: a) La cererea partii civile -; Partea responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in
favoarea creditorului, nu si a debitorului. De aceea, cererea incul-patului apare ca inadmisibila. b) Introducerea din oficiu -; Poate
avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate de interes public (potrivit art. 145, C.pen.) sau o persoana fizica fara
capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. Interventia in proces a partii responsabila civilmente din proprie
initiativa. Este justificata uneori de interesul propriu al acesteia de a participa in proces si de a-si face apararea, pentru a evita, in
lipsa ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal data de instanta judecatoreasca, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra

101
eventualitatii unui proces civil.

73) Partea responsabilă civilmente: noţiune; cazuri de răspundere pentru fapta altuia.

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau
inculpatului, se numeste parte responsabila civilmente. Este persoana care raspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de
in-culpat prin infractiune. Este vorba de situatiile de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil, precum si in legi
speciale, avand ca fundament juridic obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator caz de raspundere indirecta, prevazut in Decretul
221/1961, abrogat prin OG 11/1996, aprobata prin Legea nr. 108/1996, se gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia
in care sotul inocent raspunde cu bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot patrimoniului public. Cele-lalte
cazuri privesc raspunderea parintilor pentru faptele copiilor (art. 1000 (2), C.civ.), raspunderea comitentilor pentru faptele
prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.), precum si in Legea gestionarilor nr. 22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele categorii de
persoane care raspund pentru fapta altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de angajarea sau de trecerea in functia de
gestionar a unei persoane, fara ca aceasta sa indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu sau de antecedente personale;
Persoanele care au primit de la gestionar, in afara indatoririlor de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public, daca stiau ca
gestionarul avea in gestiune aceste bunuri; Persoanele care au constituit garantii pentru gestionar; Procedura de constituire de parte
responsabila civilmente priveste: Introducerea ei in proces poate avea loc pe doua cai: a) La cererea partii civile -; Partea
responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in favoarea creditorului, nu si a debitorului. De aceea, cererea incul-
patului apare ca inadmisibila. b) Introducerea din oficiu -; Poate avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate de
interes public (potrivit art. 145, C.pen.) sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa.
Interventia in proces a partii responsabila civilmente din proprie initiativa. Este justificata uneori de interesul propriu al acesteia de
a participa in proces si de a-si face apararea, pentru a evita, in lipsa ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal data de instanta
judecatoreasca, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra eventualitatii unui proces civil.

74) Partea vătămată în procesul penal: noţiune, constituire; drepturi şi obligaţii.

Partea vatamata poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii cu privire la latura penala a cauzei. In caz de concurs de
infractiuni sau de conexitate, dreptul partii vatamate se limiteaza la fapta care i-a cauzat vatamarea. Persoana vatamata poate fi
ascultata ca martor, daca nu este constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana care a suferit prin
fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul penal, se numeste parte vatamata. Este persoana care
a suferit o vatamare fizica sau morala prin infractiune si care se constituie ca parte in procesul penal. Se face distinctie intre
persoana vatamata sau victima infractiunii, care este o persoana ce a suferit orice vatamare prin infracti-une si partea vatamata, care
este acea persoana ce s-a constituit in formele prescrise de lege ca parte in proces. Constituirea unei persoane ca parte vatamata se
materializeaza in cererea aceste-ia, care poate fi facuta oricand in cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii doar, cel mai tarziu,
pana la citirea actului de sesizare al instantei, care poate consta in ci-tirea rechizitoriului sau a plangerii prealabile a persoanei
vatamate. Desi legea nu face distinctie, in practica se face doar un rezumat al actului de sesizare al instantei. Citirea actului de
sesizare marcheaza intrarea in fondul cauzei. Orice constituire ulterioara de parte vatamata este tardiva, cu exceptia cazului in care
inculpatul accepta. In virtutea rolului activ, instantei penale ii revine sarcina de a explica persoanei care a suferit o vatamare prin
infractiune care ii sunt drepturile si obligatiile proce-suale, inclusiv posibilitatea de a se constitui ca parte vatamata si termenul legal

102
in care poate avea loc constituirea. Aceasta reprezinta o chestiune preliminara in pro-ces, care va avea loc obligatoriu in termenul
legal. De la aceasta regula exista o singura derogare: in cazul persoanelor pentru care introducerea in proces se face din oficiu. Este
vorba de o unitate de interes public sau de o persoana fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. Persoana
vatamata prin infractiune poate opta intre doua calitati: parte vatamata sau martor in proces, acestea fiind calitati procesuale
incompatibile. In privinta drep-turilor si obligatiilor partii vatamate, acestea sunt aceleasi cu cele ale inculpatului, avand dreptul, ca
si inculpatul, sa participe la toate actele de procedura efectuate in privinta sa, sa formuleze cereri, sa depuna memorii, sa faca
declaratii, sa participe la efectuarea unor procedee probatorii, sa puna concluzii si sa uzeze de caile de atac prevazute de lege.

75) Participarea procurorului, a părţilor şi a altor persoane la judecarea cauzelor penale în prima instanţă.

Procurorul este obligat sa participe la sedintele de judecata ale judecatoriilor, in cauzele in care instanta de judecata a fost sesizata
prin rechizitoriu, in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii de 2 ani sau mai mare, in cauzele
in care vreunul din inculpati se afla in stare de detentie sau este minor, precum si in cazul in care se dispune inlocuirea pedepsei
amenzii cu cea a inchisorii. La sedintele de judecata privind alte infractiuni, procurorul participa cand considera necesar. In
sedintele de judecata ale celorlalte instante, participarea procurorului este obligatorie in toate cazurile. - Judecata nu poate avea loc
decat in prezenta inculpatului, cand acesta se afla in stare de detinere. Potrivit art.315 alin.(2), participarea procurorului la şedinţele
de judecată în primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi de apel, la instanţe militare indifernt de gradul acestora, precum şi la Înalta
Curte de Casaţie şi Jusitţie, este obligatorie. Pirn excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea procuroului este
obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ): în cauzele în care instanţa de judecată a fost seizată prin rechizitoriu; în cauzele în
care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită ăedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în
care, folosindu-se acest criteriu, prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în vedere textul incriminator din Partea
specială a Codului penal ( în formă simplă sau calificată ), fără a se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante din Partea
sepcială. Dacă pentru infracţiunea ce face obiectul judecării cauzei, legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare,
prezenţa procurorului este obligatorie chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau
dacă infracţiunea a rămas în faza de tentaivă iar, în lumina în art.21 alin.(2), pedeapsa închisorii este mai mare de 3 ani; în cauzele
în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie. Starea de detenţie se poate datora fie luării, în cauza în care se judecă sau
într-o altă cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei hotărâri penale definitive pronunţate într-un proces penal epuizat;
în cauzele penale în care vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în care asistenţa
juridică este obligatorie în cauzele penale în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoare. Participarea procurorului la
şedinţele de judecată ce au loc la judecătorie mai este obligatorie şi în alte situaţii decît cele prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele nu
vizează judecarea unor cauze penale în primă instanţă ( în cazul reabilitării judecătoreşti, al recunoaşterii pe cale principală a unor
hotărâri judecătoreşti străine, al revizurii etc .). Potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea obligatorie a
procuroului la şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute. Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea
laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse şi este consemnată în partea introductivă a sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ). În
desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării
dipoziţiilor legale ( art.316 alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor problemelor ridicate de părţi sau de apărare, putând
formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, dar numai motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea,
ele putând fi de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute de lege ( art.316 alin.3 ). Practic,
procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă calitate, şi anume de a susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o

103
aparte, şi de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată. Participarea
părţilor la judecarea cazelor penale în primă instanţă-Pentru a asigura prezenţa părţilor la judecată, acestea trebuie citate. Părţile se
pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţie, însă numai după ce preşedintele completului
a stabilit identitatea lor ( art.297 alin.2 ). Neprezenatarea părţilor legal citate nu consituie un impediment pentru judecarea cauzei.
Datorită poziţiei procesuale specifice a iculpatului, legea ( art.3131 alin.2 ) prevede că citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5
zile înaintea termenului fixat. Nerespectarea acestor dispoziţii face ca procedura de citare a inculpatului pentru termenul respectiv să
nu fie legal îndeplinită, producându-se, totodată, o disfuncţionalitate în exercitarea dreptului său la apărare. În cazul în care
inculpatul se află în stare de deţinere, acestuia i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei. Judecata nu poate avea loc în
absenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere; starea de deţinere nu se confundă cu starea de arest, sfera primei noţiuni
fiind mai largă. Mai mult, legea prevede aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei ( art.314 alin.2 ). Obligaţia
de aducere incubă organului de deţinere. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate privitaore la vechile dispoziţii ale
art.174 alin.(1), inculpatul poate fi reprezentat orcând în cursul judecăţii, indiferent de limitele pedespei şi de gradul de jurisdicţie.
Participarea altor persoane la judecarea cauzelor penale în primă instanţă Uneori, pentru soluţionarea pricinii, instanţa de judecată
poate aprecia că este necesară prezenţa la şedinţa de judecată a altor persoane ( martori, experţi, interpreţi ), dispunând în acest sens
citarea lor. Dacă persoana citată nu se prezintă la şedinţa de judecată, instanţa, apreciind că prezenţa ei este necesară, poate dipune
aducerea cu mandat ( art.183 alin.1 ); de asemenea, poate dipune aplicare unei amenzi judiciare în condiţiile art.198 alin.(1).

76) Percheziţia ca mijloc de probă. Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri.

Cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun inscris din cele aratate in art. 98 tagaduieste existenta sau
detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau
instanta de judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala. Organul de cercetare
penala poate face perchezitii domiciliare cu autorizatia procurorului. Perchezitia domiciliara se poate face fara autorizatia
procurorului numai daca persoana la domiciliul careia urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta.In caz de
infractiune flagranta, perchezitia domiciliara se efectueaza fara autorizatia procurorului. Instanta poate proceda la efectuarea
perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.In celelalte cazuri, dispozitia instantei de judecata de a se efectua o perchezitie se
comunica procurorului, in vederea efectuarii acesteia. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face
de organul de cercetare penala intre orele 6-20, iar in celelalte ore numai in caz de infractiune flagranta, sau cand perchezitia
urmeaza a se efectua intr-un local public. Perchezitia inceputa intre orele 6-20 poate continua si in timpul noptii. Ridicarea de
obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de procuror si in timpul noptii. Organul judiciar care urmeaza a
efectua perchezitia este obligat ca in prealabil sa se legitimeze si, in cazurile prevazute de lege, sa prezinte autorizatia data de
procuror. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se fac in prezenta persoanei de la care se ridica obiecte
ori inscrisuri, sau la care se efectueaza perchezitia, iar in lipsa acesteia, in prezenta unui reprezentant, a unui membru al familiei sau
a unui vecin, avand capacitate de exercitiu. Aceste operatiuni se efectueaza de organul de cercetare penala in prezenta unor martori
asistenti. Cand persoana la care se face perchezitia este retinuta ori arestata, va fi adusa la perchezitie. In cazul in care nu poate fi
adusa, ridicarea de obiecte si inscrisuri, precum si perchezitia domiciliara se fac in prezenta unui reprezentant ori a unui membru de
familie, iar in lipsa acestora, a unui vecin, avand capacitate de exercitiu.Organul judiciar care efectueaza perchezitia are dreptul sa
deschida incaperile sau alte mijloace de pastrare in care s-ar putea gasi obiectele sau inscrisurile cautate, daca cel in masura sa le
deschida refuza aceasta. Organul judiciar este obligat sa se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au legatura
cu fapta savarsita; obiectele sau inscrisurile a caror circulatie sau detinere este interzisa se ridica totdeauna. Organul judiciar trebuie

104
sa ia masuri ca faptele si imprejurarile din viata personala a celui la care se efectueaza perchezitia si care nu au legatura cu cauza sa
nu devina publice. Perchezitia corporala se face numai de o persoana de acelasi sex cu cea perchezitionata.

77) Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor.

In cursul procesului penal partile pot propune probe si cere administrarea lor. Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi
respinsa, daca proba este concludenta si utila. Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.

78) Plângerea prealabilă: noţiune, titularii plângerii prealabile şi conţinutul acesteia.

Punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate, in cazul infractiunilor pentru care
legea prevede ca este necesara astfel de plangere. Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor
prevazute de Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este cunoscut. Cand faptuitorul
este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de cercetare penala pentru identificarea lui. organului de cercetare
penala sau procurorului organului competent sa efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata contra unui
judecator, procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la camera de conturi judeteana sau contra uneia din
persoanele aratate in art. 29 pct. 1. Potivit art.221 alin.(2), când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autoirzarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa
acestora. Astfel, pentru unele infracţiuni sunt necesare anumite sesizări din partea organelor prevăzute de lege, cum ar fi cazul
infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art.331-336, 348, 353 şi 354, când urmărirea penală poate începe numai la sesizarea
comandantului. De asemenea, potrivit art.278 C.pen., acţiunea penală pentru faptele prevăzute în art.273 alin.(1), 274 alin.(1) şi
art.275 alin.(1) şi (2) C.pen. se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În cazul infracţiunilor prevăzute
de art.5 C.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general. Când legea
prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către
organul competent. În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art.222 alin.(2). Deşi, ca regulă
generală, în cazul denunţului sau plângerii acestea sunt obligatorii, în dispoziţiile art.227, pentru anumite categorii de persoane,
legea procesuală insituie obligativitatea sesizării organelor judiciare. Astfel, orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la
care se referă art.145 C.pen. sau cu atribuţii de control, care a luat la cunoştiinţă de săvârşirea unei infracţini în acea unitate, este
obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpuri
delicte şi orice alte mijloace de probă. Obligaţiile prevăzute în alin.(1) revin şi oricărui funcţionar care a luat la cunoştinţă despre
săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu seviciul în cadrul căruia îşi îndeplinşte sarcinile.

79) Plângerea şi denunţul ca acte de sesizare a organelor de urmărire penală.

Plangerea este incunostintarea facuta de o persoana sau de o unitate din cele la care se refera art. 145 din Codul penal, careia i s-a
cauzat o vatamare prin infractiune. Plangerea trebuie sa cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului,
descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii, indicarea faptuitorului daca este cunoscut si a mijloacelor de proba. Plangerea se
poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie sa fie special, iar procura ramane atasata plangerii. Plangerea facuta oral se

105
consemneaza intr-un proces-verbal de organul care o primeste. Plangerea se poate face si de catre unul dintre soti pentru celalalt sot
sau de catre copilul major pentru parinti. Persoana vatamata poate sa declare ca nu-si insuseste plangerea. Pentru persoana lipsita de
capacitatea de exercitiu, plangerea se face de reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exercitiu restransa poate face
plangere cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. Denuntul este incunostintarea facuta de catre o persoana sau de
catre o unitate dintre cele la care se refera art. 145 din Codul penal, despre savarsirea unei infractiuni. Denuntul trebuie sa contina
aceleasi date ca si plangerea.Denuntul scris trebuie sa fie semnat de denuntator, iar in cazul denuntului oral, acesta se consemneaza
intr-un proces-verbal de catre organul in fata caruia a fost facut. Plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o
persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune şi trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi
domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijlocelor
de probă. Plângerea se poate face pesonal sau prin mandatar, în acest caz mandatul trebuind să fie special iar procura rămâne ataşată
plângerii. Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte. Dispoziţiile art.222
reglementează şi categoriile de substituiţi procesuali , abilitaţi de lege să facă acest act, dispunând că plângerea se poate face şi de
către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Pentru pesoana lipsită de capacitate de exerciţiu,
plângerea se face de către repezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă. Dorim să subliniem că plângerea reglementată de dispoziţiile art.222 ca mod de sesizarea a
organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea pealabilă, aceasta din urmă fiind, în acelaşi timp, şi o condiţie de
procedebilitate. Plângerea se deosebeşte de plângerea prealabilă şi prin faptul că, în timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un
denunţ sau printr-o sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de sesizare. De asemenea,
conţinutul plângerii prealabile, mai ales în condiţiile acţiunilor directe, este substanţial diferită de conţinutul plângerii reglementată
în dispoziţiile art.222, în cazul plângerii prealabile, presoanele prevăzute în dispoziţiile art.222 alin.(5) neavând nici o abilitare
legală în acest sens. Denunţul-Denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică
despre săvârşirea unei infacţiuni.În conformitate cu dispoziţiile art.223 alin.(2), denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi
plângerea. Denunţul scris trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de
către organul în faţa căruia a fost făcut.

80) Prelungirea şi menţinerea arestării inculpatului.

Durata arestarii inculpatului poate fi prelungita in caz de necesitate si numai motivat.Prelungirea duratei arestarii inculpatului poate
fi dispusa de instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond sau de instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala
se afla locul de detinere. Prelungirea duratei arestarii se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectueaza urmarirea
penala. Propunerea organului de cercetare penala este avizata de procurorul care exercita supravegherea. Propunerea se inainteaza
conducatorului parchetului din care face parte cel care a facut sau a avizat propunerea sau, dupa caz, procurorului sef de sectie din
Parchetul General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii. Acesta, daca apreciaza ca nu este cazul ca inculpatul sa
fie pus in libertate, sesizeaza, cu cel putin 5 zile inainte de expirarea termenului, instanta competenta. Daca arestarea a fost dispusa
de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa acorde prelungirea, propunerea se
inainteaza procurorului de la parchetul ierarhic superior, care, daca o socoteste intemeiata, sesizeaza instanta. Propunerea se
anexeaza la adresa de sesizare a instantei. In cuprinsul adresei se pot arata si alte motive care justifica prelungirea arestarii decat
cele cuprinse in propunere. Completul de judecata va fi prezidat de presedintele instantei sau de un judecator desemnat de acesta, iar
participarea procurorului este obligatorie. Dosarul cauzei va fi depus de catre procuror cu cel putin 2 zile inainte de termen si va

106
putea fi consultat de catre aparator la cererea acestuia. Inculpatul este adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. In cazul in
care inculpatul arestat se afla internat in spital, si din cauza starii sanatatii nu poate fi adus in fata instantei, sau in alte cazuri in care
deplasarea sa nu este posibila, propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive va fi examinata in lipsa inculpatului, dar
numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune concluzii.In cazul in care instanta acorda prelungirea, aceasta
nu va putea depasi 30 de zile. Instanta se pronunta asupra prelungirii arestarii preventive inainte de expirarea duratei mandatului, si
restituie dosarul procurorului in termen de 24 de ore de la pronuntare.Incheierea prin care s-a hotarat asupra prelungirii arestarii
poate fi atacata cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti
si de la comunicare pentru cei lipsa. Recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus prelungirea arestarii preventive nu
este suspensiv de executare, iar recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestarii preventive
este suspensiv de executare.Inculpatul este adus la judecarea recursului numai cand instanta considera necesar.Masura dispusa de
instanta se comunica administratiei locului de detinere, care este obligata sa o aduca la cunostinta inculpatului.Instanta poate acorda
si alte prelungiri, fiecare neputand depasi 30 de zile. Dispozitiile alineatelor precedente se aplica in mod corespunzator. Prelungirea
arestării inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit art.155 alin.(1) C.porc.pen., arestarea inculpatului dipsusă de instanţă
poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare
privarea de liberatate sau există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate. Instanţa competentă să dispună prelungirea
arestării este, potrivit art.155 alin.(2), aceea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a
cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Conform art.156, prelungirea duratei arestării preventive în faza de urmărire penală se
dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunera organului de cercetare penală este
avizată de procurorul care exercită supravegherea. Acesta, dacă apreciează că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate,
sesizează, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, instanţa competentă. Propunerea de prelungire a arestării se
anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte motive care jusitifică prelungirea arestării decât
cele cuprinse în propunere. Dacă în cauză sunt mai mulţi arestaţi, pentru care măsura arestării preventive expiră la date diferite,
sesizarea instanţei în vederea prelungirii arestării se va face concomitent pentru toţi. Termenul de 5 zile prevăzut de art.156 va fi
raportat la expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul cel mai apropriat. Potirvit art.159 alin.(1), dosarul cauzei va fi
depus de procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi
consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător ,
indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se
află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu
poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa
inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este
obligatorie. În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se
pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă
de la judecată în acelaşi termen. Închierea prin care s-a hotărât asupra prlungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau
de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se
soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea
arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura dispusă de instanţă se
comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului. Dacă încheirea primei instanţe
care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atactă cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul
procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Art.159 alin.final prevede posibilitatea instanţei de a
acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Menţinerea arestării inculpatului în faza de judecată. Când procurorul

107
dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu
cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dipusă prelungirea arestării.
Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea
duratei arestării prevenitive. În cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu
există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate, dipune, prin încheire, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată
în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestare impus în continuare privarea de libertate
sau că există temeiuri noi care jusitifică privarea de liberatate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. În tot
cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, potrivit procedurii mai sus arătate, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. În cazul
inculpatului minor între 14 şi 16 ani verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii
periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de
16 ani în cursul judecăţii se efectuează peiodic, dar nu mai târziu de 40 de zile, iar în cazul inculpatului major, acestă perioadicitate
nu poate fi mai mare de 60 de zile. Încheirea astfel pronunţată poate fi atacată cu recurs.

81) Principiile fundamentale ale procesului penal român. Scurtă analiza a acestora.

Legalitatea si oficialitatea procesului penal-Procesul penal se desfasoara atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii,
potrivit dispozitiilor prevazute de lege. Actele necesare desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand
prin lege se dispune altfel. Aflarea adevarului- In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la
faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului. Rolul activ - Organele de urmarire penala si instantele
de judecata sunt obligate sa aiba rol activ in desfasurarea procesului penal.Garantarea libertatii persoanei-In tot cursul procesului
penal este garantata libertatea persoanei. Nici o persoana nu poate fi retinuta sau arestata si nici nu poate fi supusa vreunei forme de
restrangere a libertatii decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. Daca cel impotriva caruia s-a luat masura arestarii
preventive sau o masura de restrangere a libertatii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, in tot cursul procesului, sa se
adreseze instantei competente, potrivit legii. Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva are dreptul la
repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege. In tot cursul procesului penal, invinuitul sau inculpatul arestat preventiv
poate cere punerea in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Respectarea demnitatii umane- Orice persoana care
se afla in curs de urmarire penala sau de judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau
la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege. Garantarea dreptului de aparare - Dreptul de aparare este
garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal.In cursul procesului penal, organele judiciare sunt
obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze probele
necesare in aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este
invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.Orice parte are dreptul sa fie
asistata de aparator in tot cursul procesului penal.Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte
de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare.
In conditiile si in cazurile prevazute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a
invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.

82) Principiile specifice fazei de judecată a procesului penal.

Judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se desfasoara in sedinta, oral, nemijlocit si in contradictoriu.

108
Sedinta de judecata este publica. Minorii sub 16 ani nu pot asista la sedinta de judecata.Daca judecarea in sedinta publica ar putea
aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane, instanta, la cererea procurorului, a partilor
ori din oficiu, poate declara sedinta secreta pentru tot cursul sau pentru o anumita parte a judecarii cauzei. Declararea sedintei
secrete se face in sedinta publica, dupa ascultarea partilor prezente si a procurorului cand participa la judecata.In timpul cat sedinta
este secreta, nu sunt admisi in sala de sedinta decat partile, reprezentantii acestora, aparatorii si celelalte persoane chemate de
instanta in interesul cauzei. Judecata se caracterizeaza prin anumite principii specifice care o delimiteaza de urmarirea penala:
Principiul publicitatii-Determina asigurarea accesului, in principiu, nelimitat a oricarei persoane la actele de justitie. In acest sens,
publicitatea reprezinta o importanta garantie a respectarii drepturilor apararii, dar si a justitiei, pentru ca se creeaza posibilitatea
cenzurarii justitiei de catre opinia publica, precum si a pronuntarii unro solutii legale si juste, care trebuie sa se intemeieze in egala
masura pe lege si pe adevar. Publicitatea ar trebui sa presupuna si accesul nelimitat al presei la judecata. Publicitatea reprezinta o
dimensiune a unui proces penal echitabil pentru ca se creeaza posibilitatea verificarii de catre oricine a respectarii de catre instantele
penale a dispozitiilor procedurale care privesc insasi stricta legalitate a procesului penal. Publicitatea este limitata doar la sedintele
de judecata. Legea prevede si anumite exceptii: Exceptii care privesc caracterul secret al procedurii: a) Minorii sub 16 ani nu pot
asista la judecata b) Atunci cand se constata ca fata de obiectul judecatii publicitatea ar putea aduce atingere unor interese de stat
sau demnitatii persoanei; Legea 682/19 decembrie 2002 prevede ca in cuprinsul notiunii de interes de stat ar putea insta si
necesitatea asigurarii protectiei martorilor in fata instantelor penale. Astfel, trebuie conciliat dreptul la protectie al martorului
amenintat care, indeosebi de teama unor represalii, refuza sa depuna marturie, cu dreptul pe care il are un inculpat la un proces
penal echitabil pentru ca, daca dreptul la protectie presupune o sedinta de judecata nepublica care sa asigure confidentialitatea
proce-durii si securitatea martorului, dreptul inculpatului la un proces echitabil presupune o publicitate a judecatii, care reprezinta o
garantie a drepturilor apararii. In realitate insa, in ambele situatii, nu suntem in prezenta unei sedinte de judecata secrete, ci
nepublice, pentru ca ele presupun obligatoriu prezenta membrilor completului de judecata, a procurorului de sedinta, a partilor si
aparatorilor lor. O singura actiune procesuala este secreta: deliberarea si luarea hotararii, care se face numai de judecatorii care
participa la dezbaterile judecatoresti. Exceptii cu privire la sedinta de judecata fara publicitate: a) In cauzele cu inculpati minori
cand se asigura o publicitate limitata cu participarea parintilor minorului sau a ocrotitorului legal ori a unui reprezentant al
autoritatii tutelare. b) In cazul procedurilor judiciare care se deruleaza in camera de consiliu. Principiul contradictorialitatii
Contradictorialitatea este de esenta judecatii. Ea consta in obligativitatea punerii in prealabil in discutie intre partile cu interese
contrare a oricarei cereri sau chestiuni incidente in cursul judecatii. Instanta penala nu se poate pronunta asupra unei cereri fara a o
pune in prealabil in discutia procurorului si a partilor cu interese contrare. Se constata exis-tenta in cursul unei judecati a unor
grupuri procesuale situate pe pozitii antagonice: Grupul procesual format din procuror, partea vatamata si partea civila; Grupul
procesual format din inculpat si partea responsabila civilmente; Insasi administrarea probelor in cursul judecatii nu poate avea loc in
absenta contradictorialitatii. Ascultarea unei persoane nu va fi valabila in cursul judecatii daca nu are loc in mod contradictoriu.
Oricare din partile procesului si aparatorii lor trebuie sa aiba posibilitatea de a interoga martorii acuzarii si apararii in aceleasi
conditii. Sistemul normelor juridice nu permite interogarea directa a martorilor de catre procurorsi parti, ci numai prin intermediul
presedintelui completului de jude-cata, ceea ce reprezinta o limitare a contradictorialitatii. Principiul oralitatii-Presupune ca actele
de judecata sa se realizeze prin viu grai. Totusi, consem-narea lor se face in scris. Nu trebuie confundata procedura de judecata
(orala) cu cea de consemnare a actelor de judecata (care se face in scris). Oralitatea este o consecinta atat a publicitatii, cat si a
contradictorialitatii judecatii. In majoritatea sistemelor juridice toate actele de judecata sunt supuse inregistrarii audio sau video.
Aceasta reprezinta o manifestare deplina a acestei reguli, fiind o conditie de echitate a procesului penal. Judecata presupune
parcurgerea in mod succesiv a unor grade de jurisdictie, a unor etape de judecata si a unor stadii procesuale. Acestea au la baza

109
ideea caracterului progresiv al procesului penal in ansamblul sau care se finalizeaza cu o hotarare judecatoreasca definitiva. Prin
grade de jurisdictie se inteleg treptele pe care le parcurge o cauza penala pana in momentul solutionarii definitive. Sub acest aspect,
sistemul normelor juridice cunoaste regula triplului grad de jurisdictie si, in mod exceptional, aceea a dublului grad de jurisdictie.
De regula totusi, o cauza poate parcurge 3 grade de jurisdictie: Prima instanta (instanta de prim grad in fond) -; Judecata in prima
instanta este indispensabila procesului penal.Apelul (instanta de ultim grad in fond) -; Acesta poate lipsi. El exista nu-mai atunci
cand procurorul sau partile isi exercita dreptul de a ataca cu apel hotararea primei instante, fiind facultativ. Apelul inseamna o noua
judecata in fond a cauzei. Asadar, in penal judecata in fond parcurge doua etape: Judecata in prima instanta; Apelul; Recursul -; In
sistemul normelor juridice este o cale de atac ordinara indreptata impotriva unei hotarari penale nedefinitive. Ea nu este insa o
judecata de fond ci, in principal, o judecata formala, pentru motive de drept substantial dar si de procedura, atunci cand se refera la
urmatoarele doua chestiuni: Individualizarea pedepsei; Erorile grave de fapt; In mod exceptional, sunt cauze penale care parcurg
doar doua grade de juris-dictie: acele cauze care privesc infractiuni care nu sunt susceptibile de apel (Ex: infractiunile prevazute de
art. 279 (2), lit. a), C.pr.pen., infractiunile contra ordinii si disciplinei militare, hotararile judecatorsti pronuntate de Curtea de Apel
sau Curtea Suprema de Justitie, sectia penala). In cazul acestor infractiuni nu exista decat prima instanta si recurs. Aici, recursul are
si trasaturi de apel.

83) Probele în procesul penal: noţiune, importanţă, clasificare.

Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea
persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai
dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor,
formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-se dupa constiinta lor. Mijloacele de proba prin care se
constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale
partii civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio sau video, fotografiile,
mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele. Potrivit legii, constituie
proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a
savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Ele constituie atat un mijloc prin intermediul
caruia se afla adevarul cat si un instrument de dovedire a sustinerilor partilor intr-o cauza. Probele nu au o valoare dinainte stabilita,
aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si instanta de judecata in urma examinarii tuturor probelor. In orice
cauza penala trebuie dovedite, faptele principale, care permit rezolvarea directa a cauzei (existenta elementelor constitutive ale
infractiunii, vinovatiei sau nevinovatiei, circumstantele atenuante sau agravante, mobilul si urmarile faptei, date care caracterizeaza
pe inculpat si pe celelalte parti etc.) si care reprezinta probe directe; faptele probatorii prin care se stabilesc indirect faptele
principale si care reprezinta probe indirecte, indicii; faptele negative care pot fi dovedite prin fapte pozitive (ex. dovedirea unui
alibi). Prezumtiile legale absolute, faptele notorii si faptele necontestate, de regula, nu trebuie dovedite.Conditiile de admisibilitate a
probelor. In principiu este admisibila orice proba, o proba este inadmisibila daca legea o interzice expres; proba sa fie pertinenta
(este pertinenta atunci cand are legatura cu obiectul cauzei); proba sa fie concludenta (este concludenta atunci cand proba este
esentiala in cauza fiind edificatoare in solutionarea procesului); proba sa fie utila (este utila proba concludenta care inca nu a fost
administrata).

84) Procedura prezentării materialului de urmărire penală.

110
Dupa punerea in miscare a actiunii penale, daca au fost efectuate toate actele de urmarire necesare, organul de cercetare penala
cheama pe inculpat in fata sa si: ii pune in vedere ca are dreptul de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, aratandu-i si
incadrarea juridica a faptei savarsite; ii asigura posibilitatea de a lua de indata cunostinta de material. Daca inculpatul nu poate sa
citeasca, organul de cercetare penala ii citeste materialul; il intreaba, dupa ce a luat cunostinta de materialul de urmarire penala,
daca are de formulat cereri noi sau daca voieste sa faca declaratii suplimentare. Organul de cercetare penala intocmeste proces-
verbal, in care consemneaza si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului. Considerate ca una dintre garanţiile fundamentale
ale dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, acestă instituţie se plasează la sfârşitul urmăririi
penale. Prezentarea materialului de urmărire penală oferă inculpatului sau învinuitului posibilitatea să ia la cunoştiinţă de probele
exitente în dosar pentru a-şi organiza apărarea. În privinţa organului competent, prezentarea materialului de urmărire penală se
efectuează de către procuror , în cazurile în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, sau, dacă a fost pusă în mişcare, când ne
aflăm într-unul din cazurile reglementate expres de art.209 alin.(3), sau de către organul de cercetare penală, când infracţiunea este
de competenţa acestuia, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare. Potrivit art.250, pentru prezentarea materialului de urmărire
penală inculpatului trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile: să fie pusă în mişcare acţiunea penală; organul de cercetare penală să
aprecieze că au fost efectuate toate actele de urmărire penală necesare rezolvării cauzei; să fie posibil contractul organului de
urmărire penală cu inculpatul; actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală să ducă la concluzia că sunt probe pentru
trimiterea inculpatului în judecată Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat şi, după ce îi
pune în vedere că are dreptul de a lua la cunoştiinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi ultima încadrare juridică a faptei
săvârşite, îi asigură posibilitatea de a lua de îndată la cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de
urmărire penală îi citeşte materialul. După ce inculpatul a luat la cunoştinţă de materialul de urmărire penală, organul de urmărire
penală îl întreabă dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare Potrivit art.252 alin.(1), dacă
inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală le examinează de îndată şi dispune de îndată prin ordonanţă
admiterea sau respingerea lor Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci câmd din
declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării. Potrivit art.251, despre aducerea la
îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art.250 organul de cercetare penală întocmeşte un prces-verbal , în care se consemnează şi
declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului. Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este
dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul care se întocmeşte potrivit art.259 se arată
împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este
prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. Organul de cercetare penală este obligat să procedeze
din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie să fie schimbată
încadrarea juridică a faptei.

85) Procedura reabilitării judecătoreşti.

Competenta sa se pronunte asupra reabilitarii judecatoresti este fie instanta care a judecat in prima instanta cauza in care s-a
pronuntat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala domiciliaza
condamnatul. Cererea de reabilitare judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de rudele apropiate.
Sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita anterior decesului. In cerere trebuie sa se mentioneze: adresa
condamnatului, iar cand cererea este facuta de alta persoana, adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea si fapta
pentru care a fost pronuntata acea condamnare; localitatile unde condamnatul a locuit si locurile de munca pe tot intervalul de timp
de la executarea pedepsei si pana la introducerea cererii, iar in cazul cand executarea pedepsei a fost prescrisa, de la data ramanerii

111
definitive a hotararii si pana la introducerea cererii; temeiurile cererii; indicatii utile pentru identificarea dosarului si orice alte date
pentru solutionarea cererii. La cerere se anexeaza actele din care reiese ca sunt indeplinite conditiile reabilitarii. La termenul fixat
instanta asculta persoanele citate, concluziile procurorului si verifica daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru admiterea
reabilitarii. Cand din materialul aflat la dosar nu rezulta date suficiente cu privire la indeplinirea conditiilor de reabilitare, instanta
dispune completarea materialului de catre persoana interesata, iar daca considera necesar, cere de la organele competente relatii cu
privire la comportarea celui condamnat.

86) Prorogarea de competenta în cazul chestiunilor prealabile, al schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face
obiectul judecăţii.

În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a faptei şi schimbarea calificării acesteia,
prima fiind dispusă de organele judiciare iar cea de-a doua de legiuitor. Potrivti art.41 alin.(1), instanţa sesizată cu judecarea unei
infracţiuni rămâne competentă să o judece, chiar dacă ar constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de
competenţa instanţei inferioare. Din redactarea textului rezultă că problema prorogării de competenţă se poate pune dacă în cursul
cercetării judecătoreşti apar elemente noi, în urma administrării probelor, iar după efectuarea acesteia se constată că încadrarea
juridică impune soluţionare cauzei de o altă instanţă. Potrivit reglementării existente, prorogarea de competenţă operează numai
dacă se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, competenţa unei alte instanţe inferioară în grad. Schimbarea încadrării
juridice nu operează decât în privinţa competenţei materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa instanţei superioare
rezultând modificări în structura elementelor. În acest caz, dispoziţiile art.41 alin.(1) nu operează dacă în cercetarea judecătorească
sunt puse în discuţie alte forme de competenţă decât cea materială. În conformitate cu art.41 alin.(2), schimbarea calificării faptei
printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea
lege s-ar dispune altfel. Observăm că prorogarea se pune în discuţie numai pentru faza judecăţii. Dacă schimbarea calificării
intervine în cazul urmăririi penale, urmează ca trimiterea în judecată, dacă este cazul, să se facă la instanţa competentă potrivit legii
noi.

87) Protecţia datelor de identificare a martorului.

Daca exista probe sau indicii temeinice ca prin declararea identitatii reale a martorului sau a localitatii acestuia de domiciliu ori de
resedinta ar fi periclitata viata, integritatea corporala sau libertatea lui ori a altei persoane , martorului i se poate incuviinta sa nu
declare aceste date , atribuindu-se o alta identitate sub care urmeaza sa apara in fata organului judiciar. Organele judiciare care pot
sa dispuna aceasta masura sunt: in cursul urmaririi penale – procurorul prin ordonanta; in cursul judecatii – presedintele completului
prin incheiere. Aceasta masura se ia numai la cererea motivata a procurorului – pentru instanta , a martorului sau a oricarei persoane
indreptatile(membrii de familie, persoane apropiate acestuia sau chiar persoane care nu au calitate procesuala dar care au informatii
si date cu caracter determinant sa contribuie la aflarea adevarului ).Datele privind identitatea reala a martorului vor fi prezentate
procurorului sau , dupa caz, completului de judecata in conditii de stricta confidentialitate. Documentele privind identitatea reala a
martorului in toate cazurile vor fi introduse in dosarul penal numai dupa ce procurorul , prin ordonanta, sau , dupa caz instanta , prin
incheiere , a constatat ca a disparut pericolul care a determinat luarea masurilor de protectie a martorului. In situatia prezentata se
schimba numai identitatea reala a martorului, insa el va da o declaratie , declaratie care va avea consemnata noua identitate a
martorului, care va fi redata in procesul-verbal al procurorului (semnata de procuror , procurorul prezent la ascultare si organul de

112
urmarire penala in conditiile prevazute prin modalitatile speciale de ascultare). Declaratia martorului consemnata in cursul judecatii
si semnata de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului si de presedintele completului de judecata , precum sic ea luata
la urmarirea penala in aceleasi conditii pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari
ce rezulta din ansamblul probelor existente la dosar(au valoare probatorie egala cu celelalte probe administrate in cauza). Datele
despre identitatea reala a martorului , se consemneaza intr-un proces-verbal care va fi pastrat, la sediul parchetului care a efectuat
sau a supravegheat efectuarea urmaririi penale sau , dupa caz, la sediul instantei , intr-un loc special , in plic sigilat , in conditii de
maxima siguranta. In functie de cel care a solicitat prin cerere motivate (procurorul, martorul sau orice alta persoana interesata)
protectia datelor de identificare , procesul-verbal va fi semnat , precum si de cel care a dispus masura.

88) Rechizitoriul ca act de trimitere în judecată.

Rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea penala si trebuie sa cuprinda datele
privitoare la persoana inculpatului, fapta retinuta in sarcina sa, incadrarea juridica, probele pe care se intemeiaza invinuirea, masura
preventiva luata si durata acesteia, precum si dispozitia de trimitere in judecata. In rechizitoriu se arata de asemenea numele si
prenumele persoanelor care trebuie citate in instanta, cu indicarea calitatii lor in proces si locul unde urmeaza a fi citate. In cazul
cand urmarirea penala este efectuata de procuror, rechizitoriul trebuie sa cuprinda si datele suplimentare. Procurorul intocmeste un
singur rechizitoriu chiar daca lucrarile urmaririi penale privesc mai multe fapte sau mai multi invinuiti sau inculpati si chiar daca se
dau acestora rezolvari diferite. Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instantei de judecata. Rechizitoriul dat de procurorul de la
un parchet ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa judece cauza in fond este supus confirmarii procurorului de
la parchetul corespunzator acestei instante. Sesizarea instantei de judecata se face de catre procurorul care a dat sau, dupa caz, a
confirmat rechizitoriul potrivit alineatului precedent. In termen de 24 de ore de la darea sau, dupa caz, confirmarea rechizitoriului,
procurorul inainteaza instantei competente dosarul impreuna cu numarul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat
inculpatilor aflati in stare de detinere Aşa cum am arătam în cele ce preced, dacă, după verificare lucrărilor de urmărire penală,
procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea în judecată, dispune această soluţie prin rechizitoriu. Potrivit
art.264 alin.(1), rechizitoriu este actul de sesizare a instanţei prin care procurorul cerere acesteia să aplice legea inculpatului.
Subliniem că, în cazul în care urmărirea penală s-a desfăşurat faţă de un învinuit, tot rechizitoriu este şi actul de inculpare, actul prin
care se pune în mişcare acţiunea penală. Având în vedere acestă funcţie principală de act de sesizare a instanţei, rechizitoriu trebuie
să îndeplinească anumite condiţii de care depinde însăşi sesizarea legală a instanţei. În primul rând, pentru a contura strict obiectul
judecăţii, rechizitoriu trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuta urmărirea penală şi trebuie să cuprindă , pe
lângă elementele prevăzute în art.203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică,
probele pe care se întemeiează învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.
În rechizitoriu trebuie să se arate, de asemenea, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate la instanţă, cu indicarea calităţii
lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să
cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art.260, date care, de obicei, sunt cuprinse în referatul de terminare a urmăririi penale.
Potrivit dispoziţiilor art.263 alin.(4), procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă actele de urmărire penală privesc mai
multe fapte sau mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. În cazul în care procurorul, la
întocmirea rechizitoriului, consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează
instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestarea a inculpatului. În acelaşi mod procedează procurorul şi în
cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. În cazul în care procurorul consiedră că

113
se impune luarea măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, dispune aceasta prin rechizitoriuRechizitoriul dat de un
procuroru de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond este supus confirmării
procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(5), când
urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriu trebuie confirmat de prim-procurorul parchetului, iar când urmărirea penală
este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. După darea sau confirmarea rechizitoriul, în termen de
24 de ore, procurorul înaintează instanţei competente dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi
comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere. Inculpaţilor aflaţi în stare de libertate nu li se comunică copie de pe rechizitoriu,
aceştia având posibilitatea să consulte întreg dosarul, deci şi rechizitoriu, la arhiva instanţei pe care procurorul a sesizat-o în vederea
soluţionării cauzei.

89) Reluarea urmăririi penale.

Urmarirea penala este reluata in caz de: incetare a cauzei de suspendare; restituire a cauzei de catre instanta de judecata in vederea
refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal; redeschidere a urmaririi penale.
Reluarea urmaririi penale nu poate avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit vreunul din cazurile prevazute in art. 10.
Reluarea urmaririi penale dupa suspendare are loc cand se constata ca a incetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de
cercetare penala care constata ca a incetat cauza de suspendare inainteaza dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluarii.
Reluarea se dispune prin ordonanta. Cand instanta de judecata a dispus restituirea cauzei in vederea refacerii sau completarii
urmaririi penale, ori in caz de extindere a actiunii penale sau a procesului penal, urmarirea se reia pe baza hotararii prin care instanta
a dispus restituirea. Redeschiderea urmaririi penale in cazul in care s-a dispus incetarea urmaririi penale sau scoaterea de sub
urmarire are loc daca ulterior se constata ca nu a existat in fapt cazul care a determinat luarea acestor masuri sau ca a disparut
imprejurarea pe care se intemeia incetarea sau scoaterea de sub urmarire. Redeschiderea urmaririi penale se dispune de procuror
prin ordonanta. Având în vedere că soluţiile pronunţate de procuror nu sunt definitive şi, ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru
judecat, este posibil ca în anumite situaţii în care faza de urmărire penală nu a fost parcursă până la capăt sau a fost parcursă
incorect să se reia urmărirea penală. Este posibil, de asemenea, în anumite situaţii, ca dosarul să revină în faza urmăririi penale, deşi
iniţial a trecut în etapa superioară, cea a judecăţii. În conformitate cu dispoziţiile art.270, urmărirea penală este reluată în caz de:
încetarea cauzei de suspendare; restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi penale
ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal; redeschiderea urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale nu poate
avea loc dacă se constată că între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzuet în art.10, care lipsesc acţiunea penală de temei
sau obiect. Reluarea urmăririi penale după suspendare-Cauza suspendării urmăririi penale o constituie boala de care suferă
învinuitul sau inculpatul, şi care îl împiedică să participe la activitatea de urmărire penală. Dispariţia acestei cauze, dispariţie care
trebuie obiectivată în opinia noastră printr-un certificat medical, duce la reluarea urmăririi penale. Reluarea se dipune de procuror
prin ordonanţă.-Restituirea urmăririi penale în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau
completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal. Este posibil ca după terminarea
urmăririi penale, în faza de judecată, să se constate, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a
efectuat cercetarea penală de un alt organ decât ce competent. În acest ca, în conformitate cu dispoziţiile art.332, instanţa se
desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează la reluarea urmăririi penale. De asemenea, în conformitate cu
dispoziţiile art.333, în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor
sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu
mare întârziere. Instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce

114
urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă. Necesitatea completării urmăririi penale mai poate apărea în timpul
fazei de judecată şi atunci când se extinde obictul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art.335,336 şi 337. Dacă în cazurile anterioare
cauza revenea în faza de urmărire penală, deoarece această etapă fusese parcursă nelegal ( în cazul refacerii ) şi incompletă ( în
cazul completării ), în aceste din urmă cazuri completarea este necesară ca urmare a intervenţiei unor aspecte cu caracter de noutate.
Astfel, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul
infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, potrivit dispoziţiilor art.335, prin încheire, extinde acţiunea penală cu
privire şi la aceste acte şi procedează, dacă este cazul, la restituirea cauzei procurorului în vederea completării umrării penale. De
asemenea, potrivit art.336, când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte
prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul, poate cere extinderea
procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o admite şi dacă procurorul declară că nu
pune în mişcare acţiunea penală, dar cerere trimitera cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate dipune
trimiterea cauzei la procuror. Aceeaşi procedură este incidentă în conformiate cu dispoziţiile art.337 când se descoperă date cu
privire la participarea şi a unei late persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu
privire la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. Actul prin
care se reia urmărirea penală este sentinţa prin care instanţa a dispus restituirea. În cazul restituirii cauzei de către instanţa de
judecată, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la pronunţarea
hotărârii. Instanaţa trimite dosarul procurorului în termen de 10 zile . Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art.155
şi 159. Reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a umrăririi penale-Aşa cum arătam cele ce preced, având în vedere că
soluţiile procurorului nu beneficiază de autoritate de lucuru judecat, propire numai hotărârilor judecătoreşti definitive, este posibil
ca, în anumite condiţii, urmărirea penală să fie redeschisă. Redeschiderea urmăririi penale, în cazul în care s-a dispus încetarea
urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, are loc dacă ulteriror se constată că nu a existat în fapt cazul care a
determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărie. Astfel, în
cazul în care temeiul încetării urmăririi penale a fost cel prevăzut în art.10 alin.(1) lit.f) ( lipsa plângerii prealabile ), depunerea unei
plângeri prealabile, în termen, de persoana vătămată duce la redeschiderea urmăririi penale. Precizăm că anumite temeiuri de
încetare a urmăririi penale, cum ar fi decesul inculpatului sau învinuitului sau împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii
penale, prin caracterul lor definitiv fac inoperabilă acestă instituţie Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când
instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 a admis plângerea împotivia ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea
redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art.278 ind.1, a admis plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a
urmăririi penale, acesta poate reveni asupra neînceperii urmăririi şi dispune începera urmăririi penale în condiţiile prevăzute de
lege.În caz de redeschidere a urmăririi penale, dacă se consideră, pe baza datelor din dosar, că se justifică luarea unei măsuri
preventive, procurorul procedează potrivit art.233 sau 236, care se aplică în mod corespunzător. În ordonanaţa prin care s-a dispus
reluarea urmăririi penale se face menţiune cu privire la luarea acestor măsuri.

90) Restituirea cauzei la procuror.

In tot cursul judecatii instanta se poate desesiza si restitui dosarul procurorului, cand din administrarea probelor sau din dezbateri
rezulta ca urmarirea penala nu este completa si ca in fata instantei nu s-ar putea face completarea acesteia decat cu mare intarziere.
Instanta este obligata sa arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicand totodata faptele si
imprejurarile ce urmeaza a fi constatate si prin ce anume mijloace de proba. Instanta poate sa restitue cauza pentru refacerea

115
urmaririi penale sau pentru completarea ei. Pentru refacerea urmaririi penale instanta poate intr-un singur caz sa restituie cauza la
procuror, cand constata inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, cand cauza respectiva s-a efectuat cercetarea penala de alt
organ decat cel competent. Cerinta refacerii urmaririi penale este determinata de faptul ca normele de competenta materiala si
personala sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute. Cauza nu se restitue la procuror in doua situatii: cand constatarea
competentei organului de cercetare penala s-a facut dupa inceperea dezbaterii si aceasta pentru ca terminarea cercetarii judecatoresti
a acoperit neregularitatea cercetarii penale; cand competenta organului de cercetare penala este urmarea schimbarii incadrarii
juridice a faptei pe baza probelor administrate in cursul judecatii. Pentru completarea urmaririi penale instanta poate restitui cauza la
procuror daca constata in cursul judecatii ca urmarirea penala nu este completa si daca completarea nu se poate face in cursul
judecatii. Desi in art. 332 s-a prevazut, un singur caz de restituire pentru refacerea urmaririi penale, in practica instantelor o astfel de
restituire s-a dispus si atunci cand au fost incalcate alte dispozitii legale aflate sub sanctiunea nulitatii absolute, in cazul in care
materialul de urmarire penala a fost prezentat unui inculpat minor sau detinut fara a se-i fi asigurat asistenta juridica obligatorie, ori
in cauzele cu inculpati minori nu se efectuase ancheta sociala in cursul urmaririi penale. Prin legea nr. 326/2006 a fost completat art.
332, in sensul ca instanta se desesizeaza si restitue cauza la procuror pentru refacerea urmaririi penale in cazul nerespectarii
dispozitiilor privitoare la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, sesizarea instantei, prezenta invinuitului sau a
inculpatului si asistarea acestuia de aparator. Noua reglementare face astfel precizari provenite din jurisprudenta, in sensul ca pentru
lipsa de competenta teritoriala a organului de urmarire penala nu este cazul sa se restitue cauza la procuror; incalcarea dispozitiilor
privind sesizarea instantei are in vedere regularitatea desfasurarii urmaririi penale, prin trecerea cauzei prin stadiile procesuale
obligatorii (punerea in miscare a actiunii penale, prezentarea materialului de urmarire penala, intocmirea rechizitoriului in conditii
legale de catre procurorul competent). In cazurile in care dispune restituirea instanta se pronunta si asupra masurilor preventive,
asupra masurilor de siguranta si a masurilor asiguratorii. Prin Legea 356/2006 au fost abrogate dispozitiile art. 333, care prevedea
restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmaririi penale, in concordanta cu principiile directoare ale Conventiei europene
pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care pune accentul pe activitatea de probatiune efectuata de un
tribunal independent si impartial, chemat sa verifice invinuirea prin probele care se administreaza in fata sa, in conditii de oralitate,
contradictorialitate si publicitate. Restituirea cauzei pentru refacerea urmaririi penale poate fi dispusa la cererea procurorului a
partilor din proces sau din oficiu de catre instanta de judecata. Restituirea cauzei la procuror este o dezinvestire a primei instante si
se dispune prin sentinta de dezinvestire care va cuprinde motivele restituirii si actele ce trebuie refacute de catre care organ de
urmarire penala. Indicatiile pe care le da instanta prin sentinta sunt obligatorii pentru procuror, iar daca procurorul nu este de acord
cu punctul de vedere al instantei in termen de 3 zile de la pronuntare poate face recurs, drept pe care il are atat inculpatul si orice
persoana ale carei interese au fost vatamate prin hotarare. Efectele restituirii: urmarirea penala se reia; actul initial de sesizare a
primei instante inceteaza sa mai produca efecte, iar dupa refacerea urmaririi penale, procurorul va intocmi un nou rechizitoriu prin
care va sesiza instanta cu faptele si persoanele la care se refera chiar daca difera de rechizitoriul initial. Procurorul dupa refacerea
urmaririi penale poate dispune scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale atunci cand constata existenta vreo
unuia din cazurile prevazute de art. 10.

91) Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata ca lucrurile ridicate de la invinuit sau inculpat, sau de la orice
persoana care le-a primit spre a le pastra, sunt proprietatea persoanei vatamate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detinerea
sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vatamate. Orice alta persoana care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate
cere, stabilirea acestui drept si restituirea. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai daca prin aceasta nu se stinghereste aflarea
adevarului si justa solutionare a cauzei si cu obligatia pentru cel caruia ii sunt restituite sa le pastreze pana la ramanerea definitiva a

116
hotararii.Organul de cercetare penala cu aprobarea procurorului sau instanta de judecata poate lua masuri de restabilire a situatiei
anterioare savarsirii infractiunii, cand schimbarea acelei situatii a rezultat in mod vadit din comiterea infractiunii, iar restabilirea
este posibila. Considerate măsuri de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
pot fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt, potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a
prejudiciului material cauzat prin infracţiune. Restituirea lucurilor-Restituirea lucurilor este privită ca o modalitate de reparare în
natură a pagubelor produse prin infracţiune, prioritară faţă de celelalte modalităţi de reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată
prin restituirea lucurilor înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Potrivit art.169, lucurile pot fi
restituite numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice
personă care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa;
restituirea lucrilor să nu stingherească aflarea adevărului şi just soluţionare a cauzei. Restituirea lucrurilor se poate dispune de
procuror prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin încheire, arătând celui căruia i-au fost restituite că are obligaţia să le păstreze
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza penală respectivă. Orice personaă care pretinde un drept
asupra bunurilor ridicate pot cere, pe cale unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucurilor. Restabilirea situaţiei
anterioare-Potrivit art.170 C.proc.pen., procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii când schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitori infracţiuni, care prin natura lor permit sau impun
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor. Astfel, poate fi vorba de restabilirea situaţiei anterioare în următoarele cazuri:
infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, în modalitate prevăzută de art.271 alin.(2) C.pen. Când se poate dispune
reintegrarea în locuinţei a cărei posesie fost pierdută ca urmare a nerespectării hotărârii judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului care a ocupat, abuziv: tulburarea
de posesie; abandonul de familie. Restabilirea situaţiei anterioare are caracter provizoriu, definitivarea făcându-se prin hotărârea
care soluţionează cauza penală. Persoanele lezate prin restabilire pot folosi calea plângerii.

92) Reţinerea ca măsură preventivă.

Masura retinerii poate fi luata de organul de cercetare penala fata de invinuit, daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savarsit o
fapta prevazuta de legea penala. Sunt indicii temeinice atunci cand din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana
fata de care se efectueaza urmarirea penala a savarsit fapta. Masura retinerii poate dura cel mult 24 de ore. In ordonanta prin care s-
a dispus retinerea trebuie sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a inceput, iar in ordonanta de punere in libertate, ziua si ora
la care retinerea a incetat. Cand organul de cercetare penala considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive, inainteaza
procurorului, un referat motivat. Retinerea este o masura procesual penala preventiva, prin care o persoana fata de care exista indicii
ca a savarsit o fapta prevazuta si pedespsita de lege, este privata de libertate. În ce situaţii poate fi reţinută o persoana şi cine poate
dispune acestă masură preventivă: Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau procuror faţă de o
persoană, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a savârşit o faptă prevazută de legea penală. Sunt indicii temeinice atunci când
din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a savârşit fapta sau când
există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 Cod procedură penală, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de
lege pentru fapta savarşită. Durata reţinerii- Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea
trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a
încetat. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a
organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există

117
date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.
Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Unde
se poate plânge persoana reţinută-Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii
se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală,
iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această masură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la
prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Drepturile persoanei reţinute: Celui reţinut i se aduc de
îndată la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele reţinerii, dreptul de a-şi angaja un apărător. De asemenea, i se aduce la
cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atragându-i-se atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit şi împotriva sa. Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele
judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul, şi pentru ca acesta să
poată lua contact direct cu minorul reţinut şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea unui minor se încunoştiinţează
despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta. În timpul reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora.

93) Revocarea liberării provizorii – cazuri, procedură.

Liberarea provizorie poate fi revocata daca: se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de
liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului; inculpatul nu indeplineste, cu rea-credinta, obligatiile ce-i revin incearca
sa zadarniceasca aflarea adevarului ori savarseste din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau judecat. Revocarea
liberarii provizorii se dispune de catre procuror prin ordonanta, iar de instanta prin incheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de
aparator. Revocarea se dispune si in lipsa inculpatului, cand acesta, fara motive temeinice, nu se prezinta la chemarea facuta. In caz
de revocare a liberarii provizorii, procurorul sau instanta dispune arestarea preventiva a inculpatului si emite un nou mandat de
arestare. Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute
de art.139 alin.(2). Revocarea liberării provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului. Potrivit art.160
ind.10 alin.(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data
admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că
inculpatul este recidivist); învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.
(3) şi art.160 ind. 4 alin.(2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru
care este urmărit sau judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau
instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi oricare parte din proces. Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă, prin
încheiere , cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau
inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa
dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin
care s-a dipsu revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

94) Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.

In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile.
Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care

118
inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la
repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta
imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru
cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si
j. Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată
ca, prin sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel, instanţa: nu acordă
despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta
nu a fost săvârşită de inculpat ). nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b) ( fapta nu este
prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului penal în baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j)
( există autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în funcţie de îndeplinirea sau nu a
condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o
pronunţă pe latura penală a cauzei. Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este obligată
să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, iar în celelalte cazuri numai cu
privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
( art.348 ). cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede posibilitatea
dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

95) Rezolvarea cauzei penale (a laturii penale şi a laturii civile).

Instanta hotaraste prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz, condamnarea, achitarea sau incetarea
procesului penal.Condamnarea se pronunta daca instanta constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de
inculpat. In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii
civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care
inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la
repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta
imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru
cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si
j) Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărâşte prin sentinţă asupra învinuirii inculpatului, pronunţând una
din cele trei soluţii prin care acţiunea penală se stinge, şi anume: condamnare; achitarea; încetarea procesului penal. Condamnarea
se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ). Condiţiile
prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ. Achitarea se pronunţă de către instanţa de judecată în cazurile în care aceasta
constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 alin.(1) lit.a) - e), cazuri rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale. Când
achitarea se pronunţă ca urmare a reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.b) ind.1 ( fapta nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni ), instanţa îi aplică celui condamnat o sancţiune cu caracter administrativ ( mustrarea, mustrarea cu avertisment,
amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei ). Încetarea procesului penal se pronunţă atunci când instanţa constată existenaţ vreunuia din
cazurile prevăzute de art.10 alin.(1) lit. f) – j), cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale. Atunci când încetarea procesului
penal s-a pronunţat în urma reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.i) ( s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ), instanţa
aplică una din sancţiunile penale cu caracter administrativ prevăzute în art.91 C.pen. Potivit art.350, instanţa este obligată ca prin
hotărâre să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului ( ţinând semana de dispoziţiile

119
Părţii generale ale codului ), precum şi cu privire la încetarea de drept a măsurilor de prevenţie care este obligatorie când instanţa
pronunţă: o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii sau arestări preventive; o pedeapsă cu închisoarea, cu
suspendarea executării pedepsei ( condiţionată sau sub supraveghere ) sau cu executare la locul de muncă; amenda; o măsură
educativă. Observăm o necorelare între dipoziţiile art.350 alin.(3) lit.c) şi cele ale art.136 alin.(6) care prevăd că măsura reţinerii
preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ pedeapsa amenzii. Hotărârile
pronunţate în ipotezele de mai sus, potrivit legii ( art.350 alin.4 ), sunt executorii. In caz de condamnare, achitare sau incetare a
procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul
prevazut in art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca
lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi
acordate despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de
inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand
pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j. Rezolvarea laturii civile. Potrivit
art.346, în cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin sentinţa prin care rezolvă
latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel, instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care
pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a fost săvârşită de inculpat ).
nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b) ( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau
când se pronunţă înetarea procesului penal în baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j) ( există autoritate de
lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în funcţie de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de
lege pentru exercitarea cu succes a acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a
cauzei.. Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este obligată să se pronunţe asupra
reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea
lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). În cazul în
care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede posibilitatea dijungerii acţiunii
civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

96) Sarcina probaţiunii. Aprecierea probelor.

Sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala si instantei de judecata. La cererea organului de
urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa
le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze. Constituie probã orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau
inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a sãvârsit-o si la cunoasterea împrejurãrilor necesare pentru justa
solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilitã. Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire penalã
sau de instanta de judecatã PROBELE sI MIJLOACELE DE PROBÃ-în urma examinãrii tuturor probelor administrate, în scopul
aflãrii adevãrului. Alineatul (1) al art. 63 C. proc. pen. consacrã principiul libertãtii probelor, potrivit cãruia în procesul penal pot fi
prezentate orice probe si folosite orice mijloace de probã legale, Codul neprevãzând nicio limitã în aceastã privintã. Potrivit
instantei supreme, se reglementeazã în mod concret în continutul art. 63 C. proc. pen. probele si modalitatea de apreciere a lor,
aceste dispozitii legale fiind menite sã asigure îndeplinirea scopului procesului penal statuat în art. 1 alin. (1) C. proc. pen., respectiv
constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoanã care a sãvârsit o infractiune sã fie
pedepsitã potrivit vinovãtiei sale si nicio persoanã nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã. Alineatul (2) al art. 63 C. proc.

120
pen. consacrã principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit cãruia toate probele au, dupã lege, aceeasi valoare probantã, organele
judiciare având obligatia de a aprecia fiecare probã în urma examinãrii tuturor probelor administrate în cauzã. Aprecierea probelor
se face în scopul aflãrii adevãrului, ceea ce înseamnã cã trebuie sã se evite formarea unei convingeri pur subiective, contrare
adevãrului, întemeiatã în mod arbitrar doar pe o parte din probe sau pe o încredere nejustificatã acordatã unor probe în detrimentul
altora. Din cuprinsul alin. (2) al art. 63 C. proc. pen. au fost eliminate referirile la aprecierea probelor potrivit „convingerii” si
„constiintei” organului judiciar, pentru a se respecta, astfel, o decizie a Curtii Constitutionale pronuntatã cu privire la acest aspect.

97) Schimbarea încadrării juridice.

Daca in cursul judecatii se considera ca incadrarea juridica data faptei prin actul de sesizare urmeaza a fi schimbata, instanta este
obligata sa puna in discutie noua incadrare si sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau
eventual amanarea judecatii, pentru a-si pregati apararea. Incadrarea juridica a faptei inseamna stabilirea textului de lege care o
prevede si sanctioneaza precum si caracterizarea ei ca infractiune potrivit acestui text. Daca se constata in urma aprecierii probelor,
ca trebuie data faptei o alta incadrare juridica si ca trebuie schimbata cu o alta, instanta este obligata sa puna in discutie noua
incadrare si sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau eventual amanarea judecatii, pentru
a-si pregati apararea, chiar daca prin schimbarea incadrarii juridice i se creeaza o situatie juridica mai usoara inculpatului.
Schimbarea incadrarii juridice poate fi schimbata dintr-o infractiune consumata in tentativa si invers din forma simpla in forma
calificata si invers, dintr-o infractiune intr-o alta infractiune cu aceeasi latura obiectiva, dar cu urmari sau imprejurari diferite. Cand
noua incadrare juridica e mai usoara, nepunerea in discutie a schimbarii incadrarii nu atrage nulitatea hotararii deoarece se apreciaza
ca inculpatul nu a suferit nici o vatamare. Schimbarea incadrarii juridice trebuie sa se refere la aceeasi fapta deoarece atunci cand
sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a incadrarii juridice, ci extinderea procesului penal. Schimbarea incadrarii juridice are loc
prin incheiere. Daca inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus schimbarea incadrarii juridice instanta este obligata sa
amane judecata si sa-l citeze pe inculpat cu mentiunea noii incadrari juridice a faptei pentru ca acesta sa-si poata pregati apararea.
Schimbarea incadrarii juridice poate fi ceruta de procuror, de parti sau invocata din oficiu de catre instanta de judecata. Functie de
incadrarea juridica data faptei se va determina competenta instantei de judecata si chiar compunerea completului de judecata.

98) Scoaterea de sub urmărirea penală. Clasarea cauzelor penale.

In cazul aratat in art. 10 lit. b), organul de urmarire penala inainteaza dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de
sub urmarire penala. Procurorul, dispune prin ordonanta scoaterea de sub urmarire penala si instiinteaza despre aceasta, cand este
cazul, persoana care a facut sesizarea. Scoaterea de sub urmarirea penala are loc cand se constata existenta vreunuia dintre cazurile
prevazute in art. 10 lit. a)-e) si exista invinuit sau inculpat in cauza. Potrivit dispoziţiilor art.249, soluţia scoaterii de sub urmărire
penală se dispune când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) şi există învinuit sau inculpat în
cauză. Dispoziţiile art.242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în porcedura scoaterii de sub urmărire. Astfel, organul de
cercetare penală care constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) înaintează procurorului dosarul cu
propunerea de a da soluţia scoaterii de sub urmărire penală. Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau parţială. În acest
sens, dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, scoaterea de
sub urmărire penală se face numai cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de scoatere de sub
urmărire. Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dipună scoaterea de sub urmărire penală sau când a dispus scoaterea
de sub urmărire penală parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetare. Procurorul se
pronunţă asupra scoaterii de sub urmărire penală prin ordonanţă , care va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în dispoziţiile

121
art.203, şi menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.244 şi 245 în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, iar în cauzele în
care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărie penală prin rezoluţie. În cazul prevăzut
în art.10 lit.b) ind.1, procurorul se pronunţă totdeauna prin ordonanţă. Executarea sancţiunii cu caracter adminstrativ a amenzii se
efectuează potrivit art.442 şi 443, iar executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art.91 C.pen. , aplicate de
procuror, se face potrivit art.487, care se aplică în mod corespunzător. Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub
urmărire penală în temeiul art.10 lit.b) ind.1 se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art.246.
Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenezii se face după expirarea
termenului prevăzut în alin.(3), iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia. Atunci când cazul de
scoatere de sub urmărire penală priveşte un învinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii se sub
urmărire penală în aceeaşi zi în care a primit propunerea de la organul de cercetare penală. Dacă procuroul a dispus scoaterea de sub
urmărire penală, trebuie să ceară de îndată instanţei revocarea măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de la primirea de
la procuror a dosarului împreună cu un referat în care se menţionează cazul sau cazurile de scoatere de sub urmărire penală
constatate, instanţa dipune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului şi
restituirea dosarului procurorului, în acelaşi termen, împreună cu o copie a încheirii. De asemenea, în cazul când învinuitul sau
inculpatul este arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dipsoziţia de a-l pune de
îndată în libertate pe învinuit su inculpat, potrivit art.243 alin.(3). În conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează
persoanele interesate despre soluţia de scoatere de sub urmărire penală, acestea având posibilitatea ca, în cazul în care nu consideră
soluţia legală şi temeinică, să ceară infirmarea ei procurorului ierarhic superior, calea de atac fiind plângerea reglementată de
dispoziţiile art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate
sunt nemulţumite de soluţie, în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit
legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Clasarea cauzelor penale-Potrivit art.11 pct.1 lit.a), când se constată existenţa
vreunuia din cazurile prevăzute în art.10, cu excepţia celui prvăzut de art.10 lit.i) care este atributul exclusiv al instanţei, şi când nu
există învinuit în cauză, în cursul urmăririi penale, se dipune. Relativ la prima condiţie, aceea a existenţei unui caz care lipseşte
acţiunea penală de temei sau de obiect, dorim să relevăm că în anumite cazuri nu este posibilă soluţia clasării, deoarece presupune
existenţa în cauză a învinuitului sau inculpatului. Astfel, nu se poate dispune o soluţie pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită de
învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c ) sau că învinuitul sau inculatul a decedat ( art.10 litg ), afirmând, în acelaşi timp, că nu există
învinuit în cauză. Cu privire la ce de-a doua condiţie cumulativă , în doctrină se apreciază că prin “ inexistenţa învinuitului în cauză
” se poate înţelege, pe de o parte, că urmarea rezultată nu se datorează acţiunii unei persoane ( spre exemplu, când un incediu care a
distrus bunurile s-a declanşat din cauze naturale cum ar fi un fulger), iar pe de altă parte, se poate reţine “ inexistenţa învinuitului în
cauză ” când identitatea făptuitorului nu este cunoscută.

99) Strămutarea cauzelor penale: noţiune, temei, procedură.

Art.55-Inalta Curte de Casatie si Justitie stramuta judecarea cauzei de la o instanta competenta la o instanta egala in grad daca
aprecind temeinicia motivelor considera ca prin aceasta se asigura desfasurarea normala a procesului. Cererea poate fi facuata de
parte, procuror sau ministerul justitiei. Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie cere lamuriri presedintele instantei superioare
celei la care se afla cauza care ia masuri pentru instantarea partilor despre introducerea cererii de stramutare. Examinarea cererii se
face in sedinta secreta si dispune fara aratarea motivelor admiterea sau respingerea ei. Stamutarea nu poate fi ceruta din nou numai
in cazul in care se intemeiaza pe imprejurari necunoscute. Temeiul strămutării îl constituie dispoziţiile art.55 C.proc.pen.. Potrivit
prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă

122
instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură
desfăşurarea normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că prin intermediul strămutării o cauză penală este luată din
competenţa unei instanţe, pentru a fi soluţionată de o altă instanţă, egală în grad, motivul fiind condiţiile necorespunzătoare
desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor invocate la solicitare strămutării, se apreciează în funcţie de posibilitatea
desfăşurării activităţilor specifice judecării unei cauze penale în condiţii normale. Strămutarea are drept consecinţă schimbarea
competenţei teritoriale, cauza urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în grad. Cu toate că în dispoziţiile art.55 nu se
indică cu exactitate temeiul cererii de strămutare, totuşi legea regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter special. Astfel,
potrivit art.52 alin.(5) prevede că abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară. Aceasta, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemenează, pentru judecarea cauzei, o instanţă
egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea. Al doilea caz de strămutare cu caracter special este
reglementată de art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară
administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când interesele jusitiţiei o cer, de
către o altă instanţă egală în grad. Cererea şi efectele ei-Cererea de strămutare poate fi introdusă de partea interesată, procuror sau
ministrul justiţiei. Cererea se adresează instanţei supreme şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea de strămutare se
alătură la acesta, când sunt deţinute de partea care cerere strămutarea. Totodată, legea impune ca, în cazul în care sunt arestaţi în
cauză, în cuprinsul cererii să se facă acestă menţiune. În ceea ce priveşte efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina
suspendarea judecării cauzei a cărei strămutare se cere. Suspendarea judecării poate fi dispusă de preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului de lege rezultă că instanţa, în funcţie de motivele invocate,
poate dispune suspendarea, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri. În cazul în care cererea este
însă introdusă de ministrul justiţiei sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei, suspendarea
operează de drept ( art.56 alin.ultim ). Prin decizia nr.82/2001 a Curţii Constituţionale, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi
referitoare la caracterul suspensiv al cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiţiei au fost declarate neconstituţionale. S-a
motivat că aceste prevederi încalcă principiul separaţiei puterilor în stat: ministrul justiţiei, ca membru al Guvernului care exercită
conducerea generală a adminsitraţiei în domeniul justiţiei, nu poate interveni în actul de jusitiţie, aceasta având semnificaţia unei
ingerinţe a executivului în activitatea autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au fost
eliminate din cuprinsul art.56 alin.(4). Procedura de strămutare-Reglementarea dată de Codul de procedură penală obligă instanţa
supremă, înainte de a trece la judecarea cererii, să obţină anumite informaţii, necesare soluţionării acesteia. Se prevede obligaţia
preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a solicita, pentru lămurirea instanţei, de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru judecarea cauzei.
Când instanţa supremă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei. Dacă se introduce o nouă cerere de
stămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă ( art.57 lain.ultim ). Potrivit art.58 alin.(1), preşedintele
instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de
strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea cererii, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la
termenul fixat pentru soluţionarea cererii. Dacă în cază sunt arestaţi, preşedintele completului are obligaţia să desemneze un
apărător din oficiu. Şedinţa de judecată în care se soluţionează cererea de stămutare este secretă ( art.59 alin.1). Când părţile se
înfăţişează, se asculă şi concluziile acestora. Instanţa supremă soluţionează cererea printr-o încheiere, prin care dispune admiterea
sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând,
totodată, în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Dacă s-a dispus admiterea, instanţa
pe rolul căreia se află cauza va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanţa la

123
care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin
efectul admiterii acesteia. În acest caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect suspendarea judecării cauzei, aceasta fiind
soluţionată, hotărârea judecării fiind definitivă la momentul admiterii cererii. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de
cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare
sau ivit după aceea ( art.61 ).

100) Structura hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă.

Hotararea prin care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina o parte introductiva, o expunere si dispozitivul.
Cand s-a redactat o incheiere de sedinta, partea introductiva se limiteaza numai la urmatoarele mentiuni: denumirea instantei care a
judecat cauza, data pronuntarii hotararii, locul unde a fost judecata cauza, precum si numele si prenumele membrilor completului d6
judecata, ale procurorului si ale grefierului, facandu-se mentiune ca celelalte date au fost trecute in incheierea de sedinta. In
hotararile instantelor militare trebuie sa se indice si gradul militar al membrilor completului de judecata si al procurorului. Cand
inculpatul este militar, se mentioneaza si gradul acestuia. Expunerea trebuie sa cuprinda: datele privind identitatea partilor;
descrierea faptei ce face obiectul invinuirii, cu aratarea timpului si locului unde a fost savarsita, precum si incadrarea juridica data
acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru solutionarea laturii penale a cauzei, cat si a celor care
au fost inlaturate, motivarea solutiei cu privire la latura civila a cauzei, precum si analiza oricaror elemente de fapt pe care se
sprijina solutia data in cauza. In caz de condamnare, expunerea trebuie sa mai cuprinda fapta sau fiecare fapta retinuta de instanta in
sarcina inculpatului, forma si gradul de vinovatie, circumstantele agravante sau atenuante, starea de recidiva, timpul ce se deduce
din pedeapsa pronuntata si actele din care rezulta durata acesteia. Daca instanta retine in sarcina inculpatului numai o parte din
faptele ce formeaza obiectul invinuirii, se va arata in hotarare pentru care anume fapte s-a pronuntat condamnarea si pentru care
incetarea procesului penal sau achitarea; aratarea temeiurilor de drept care justifica solutiile date in cauza. Dispozitivul trebuie sa
cuprinda datele privitoare la persoana inculpatului, solutia data de instanta cu privire la infractiune, indicandu-se, in caz de
condamnare, denumirea acesteia si textul de lege in care se incadreaza, iar in caz de achitare sau de incetare a procesului penal,
cauza pe care se intemeiaza potrivit art. 11, precum si solutia data cu privire la repararea pagubei. Dispozitivul trebuie sa mai
cuprinda, dupa caz, cele hotarate de instanta cu privire la: deducerea retinerii si arestarii preventive, indicandu-se partea din
pedeapsa executata in acest mod; masurile preventive; masurile asiguratorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt
supuse confiscarii; rezolvarea oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei. Cand instanta pronunta pedeapsa inchisorii
sau pedeapsa inchisorii cu executare la locul de munca, in hotarare se face mentiune ca persoana condamnata este lipsita de
drepturile aratate in art. 71 din Codul penal, pe durata prevazuta in acelasi articol.Dispozitivul trebuie sa cuprinda totdeauna
mentiunea ca hotararea este supusa apelului sau, dupa caz, recursului, cu aratarea termenului in care poate fi exercitat si
mentionarea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica Conform dispoziţiilor art.354,
hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. În
literatura de specialitate se arată că strucutra obligatorie pe care trebuie să o aibă hotărârea, ca act procedural scriptic, imprimă
acesteia un conţinut sistematizat, conţinut care înlesneşte verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii desfăşurate în cauza penală.
Partea introductivă, numai practicaua sau expozeu, cuprinde menţiunile prevăzute la art.305 ce determină conţinutul încheireii de
şedinţă. În cazul în care pronunţarea hotărârii nu a avut loc la termenul la care s-a judecat cauza şi s-a amânat, partea introductivă
se limitează doar la menţinulile prevăzute de art.355 alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care s-a amânat
pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute. În hotărârile instanţei militarea, parte introductivă trebuie să indice şi gradul militar

124
al membrilor completului de jduecată, al procurorului şi al completului, dacă acesta este militar. Potrivit art.356, partea a doua a
hotărârii, denumită expunere, considerente3 sau partea demonstrativă, trebuie să cuprindă: datele privind identitatea părţilor;
descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată
acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care
au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se
sprijină soluţia dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta reţinerii de instanţă în sarcina
inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe atenuante sau agarvante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din
pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele
ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea
procesului penal sau achitarea; arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. Partea a treia a hotărârii se
numeşte dispozitiv şi constă în reprezentare în final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă publică cu ocazia
pronunţării. Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se arată, în mod detaliat, ce trebuie să cuprindă.
Astfel, pe lângă datele privitaore al persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cauza pe care
se întemeiază soluţia, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării
preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în aces mod; măsurile preventive; măsurile asigurătorii; cheltuielile
judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiune că
persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71 C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol. Instanţa este obligată să
arate în dispozitiv că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat,
precum şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică ( art.357 alin.4 ).

101) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi - cazuri.

Inculpatul este obligat sa plateasca partii vatamate in caz de condamnare, precum si partii civile careia i s-a admis actiunea civila,
cheltuielile judiciare facute de acestea. Cand actiunea civila este admisa numai in parte, instanta poate obliga pe inculpat la plata
totala sau partiala a cheltuielilor judiciare. In caz de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra cheltuielilor la cererea
partilor. In caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca inculpatului si partii responsabile civilmente cheltuielile
judiciare facute de acestia, in masura in care au fost provocate de partea vatamata. In celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor
judiciare facute de parti in cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile. Cheltuielile făcute,
potrivit legii, pentru desfăşurare procesului penal se numesc cheltuieli judiciare. Astfel, potrivit art.189 C.proc.pen., în cheltuielile
judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor
materiale de probă, onorariul apărătorilor şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile judiciare
avansate de stat sunt cuprinse distincte, dup caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerul Public şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor. Potrivit art.190 alin.(1), martorul, expertul şi interpretul chemat de organele de urmărire
penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare,
prilejuite de chemare lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata
lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. Suma care reprezintă venitul
se plăteşte de cel la care lucrează martorul, expertul sau interpretul. Potrivit art.190 alin.(3), martorul care nu este salariat, dar are
venit din muncă, este îndreptăţit să apară şi o compensare. De asemenea, expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru

125
îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri,
după cum au fost avansate de stat sau de păţi. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii procesuale se numesc
cheltuieli de procedură iar cheltuielile avansate de părţi se numesc cheltuieli de judecată. În cuantumul cheltuielilor judiciare intră
sumele care au fost cheltuite atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de
condamnare Potrivit dispoziţiilor art.191 alin.(1), în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care
s-a dispus acordarea de asistenţă juridică gratuită, care rămân în sarcina statului. Potrivit art.191 alin.(2), când sunt mai mulţi
inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare, în măsura în care le-a provocat. În cazul
condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat pot fi suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura
în care aceasta este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3. Plata cheltuielilor de stat în caz de achitare
sau de încetare a procesului penal. Plata cheltuielilor avansate în caz de achitare. Potrivit art.192 alin.(1)pct.1, în caz de achitare,
cheltuieilor judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către partea civilă sau de inculpat: partea vătămată suportă
cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele au fost determinate de acestă parte; partea civilă suportă cheltuielile avansate de
stat dacă i s-a respins, în tot sau în parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost deteminate de această parte;
inculpat, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansta de stat când a fost, totuşi, obligat la repararea pagubei. Plata
cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului penal. Potrivit art.192 alin.(1) pct.2, în cazul pronunţării soluţiei de
încetarea a procesului penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat, de către inculpat
împreună cu partea vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către stat. inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a
dispus înlocuirea răspunderii penale în temeiul art.10 lit.i), obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare fiind generată de
culpa sa infracţională. De asemenea, tot inculpatul suport cheltuielile judiciare când există o cauză de nepedepsire. în cazul
împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt supotate de către inculpat şi partea vătămată. În acest caz, potrivit
art.192 alin.(4), instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare. partea vătămată suportă cheltuilile avansate de
stat în cazul retragerii plângerii prealabile, temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare fiind culpa procesuală a părţii
vătămate. Cazurile speciale privind cheltuielile judiciare avansate de stat. Potrivit art.13 alin.(1), în caz de amnistie, prescripţie ori
de retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal. Într-o asemenea ipoteză, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de către partea civilă
sau de către inculpat. Astfel, potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.a), partea vătămată suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma
continuării procesului penal, instanţa pronunţă achitare în baza unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a)-e). Inculpatul suportă
cheltuielile judiciare potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.b) dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa constată existenţa unuia
din cazurile prevăzute de art.10 lit. a)-c) şi, în consecinţă, pronunţă soluţia încetării procesului penal. Potrivit art.192 alin.(2), în
cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina
acestuia. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea păţilor rămân, în toate
cazurile, în sarcina statului. Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se aplică în mod corespunzător şi
în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ( art.192 alin.5 ). .Plata cheltuielilor
judiciare făcute de părţi Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi este suportat de către cel în sarcina căruia a fost reţinută culpa
infracţională sau culpa procesuală, obligaţia de plată a acestor cheltuieli făcându-se în funcţie de soluţia dată în rezolvarea laturii
civile a cauzei. Suportarea cheltuielilor de judcată făcute de părţi în caz de condamnare. Potrivit art.193 alin.(1), în caz de
condamnare inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, chetuielile
judiciare făcute de acesta. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata totală sau
parţială a cheltuielilor judiciare. În cazul în care în cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli

126
judiciare datorată de fiecare ( art.193 alin.3 raportat l art.191 alin.2 ). În cazul soluţiei condamnării, partea responsabilă civilmente
poate fi obligată să suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea
pagubei ( art.193 alin.4 raportat la art.191 alin.2). Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare. Potrivit
art.193 alin.(5), în cazul achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi de partea responsabilă civilmente revine
părţii vătămate , în măsura în care cheltuielile au fost provocate de această parte. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi
în celelalte cazuri. În alin.final al art.193 se rată că, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare făcute de părţi în cursul procesului
penal vor fi restituite în condiţii stabilite de legea civilă. Amenda judiciară-Potrivit art.198, sunt sancţionate cu amendă, de la
500.000 lei la 2.000.000 lei abateri ca: neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau comunicare a
actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oicăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în
desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a
celorlalte acte procesurale, precum neexecutarea mandatelor de aducere. Lipsa nejusitificată a apărătorului, ales sau desemnat din
oficiu când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la
1.000.000 lei la 2.500.000 lei. De asemenea, se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei: lipsa
nejusitificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii
însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei de judecată, a obiectelor ori înscirsurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către
conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei de păstrare,
prevăzută în art.109alin.(5); neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor
necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a experizei; neîndeplinirea, în mod nejusitificat, de către organul
de cerecetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii, sau neprezentarea, în mod nejustificat, procurorului, a dosarelor
ori actelor de urmărire penală, în termenul prevăzut de lege; necomunicarea, în mod nejusitificat, procurorului, în termenul prevăzut
de lege, de către organele de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum şi neexecutarea, de către acesta, în termenul şi
condiţiile prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de judecată; nerespectarea de oricare dintre părţi
şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art.298.
Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în
bugetul Ministrului Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta
constituie infracţiune. Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere
se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheirii de amendare ( art.199 alin.3.)

102) Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.

Procurorul, in exercitarea supravegherii respectarii legii in activitatea de urmarire penala, vegheaza ca orice infractiune sa fie
descoperita, orice infractor sa fie tras la raspundere penala si ea nici o persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existe indicii
temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. De asemenea, procurorul vegheaza ca nici o persoana sa nu fie retinuta
sau arestata, decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. In exercitarea activitatii de supraveghere, procurorul ia masurile
necesare sau da dispozitii organelor de cercetare penala ca sa ia asemenea masuri. Procurorul ia masuri si da dispozitii in scris si
motivat. Procurorul poate sa dispuna, dupa necesitate, ca intr-o cauza in care cercetarea penala trebuie efectuata de un anumit organ
de cercetare, sa fie efectuata de un alt asemenea organ. Preluarea unei cauze de catre un organ de cercetare penala ierarhic superior
se dispune de procurorul de la parchetul care exercita supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare
penala care preia cauza si dupa incunostintarea procurorului care exercita supravegherea acesteia Procurorul conduce si controleaza

127
activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe si supravegheaza ca actele de urmarire penala sa fie efectuate cu
respectarea dispozitiilor legale. Organele de cercetare penala sunt obligate sa incunostinteze de indata pe procuror despre
infractiunile de care au luat cunostinta. Procurorul poate sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa-l efectueze
personal. Procurorul poate sa ceara spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penala, care este obligat sa-l trimita, cu
toate actele, materialele si datele privitoare la fapte care formeaza obiectul cercetarii. Garant al respetării principiilor fundamnetale
ale legalităţii procesului penal şi al aflării adevărului este, în faza de urmărire penală, magistratul procuror care conduce şi
controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare specială şi supraveghează ca
actele de urmărie penală să fie efectaute cu respectarea dispoziţiilor legale.Procurorul este abilitat de legea procesuală să exercite
supravegherea respectării legalităţii şi aflării adevărului în orice cauză penală în care, în faza de urmărire penală desfăşoară activităţi
organul de cercetare din raza teriotrială a parchetului repsectiv. Potrivit dispoziţiilor art.216, procurorul, în exercitarea surpavegherii
respectării legii în activitatea de urmările penală, vegherează ca orice infracţiune să fie descoperită, oirce infractor să fie tras la
răpsundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o personă să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege. Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efecutarea oricărui act de urmărire penal. Dispoziţiile date de
procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri necesare
sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia măsuri, în scris şi motivat. Căile de exercitare a surpavegherii-Trecerea cauzei
de la un organ la altul Potrivit dispoziţiilor art.217, procurorul poate să dipună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea
penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efecutaă de un alt organ de cercetare. Organul de cercetare penală la
care se trece cauza trebuie să aibă competenţa de a efectua cercetarea în cauză iar procurorul care dispune trecerea trebuie să fie
competent să supravegheze cauza. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de
procuroul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia. În cauzele preluate de către un organ de cercetarea penală central,
supravegherea se exercită de către un procuror din Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Participarea
directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale-În dispoziţiile art.209 alin.(1) şi art.218 alin.(3) C.proc.pen. se arată că
procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. De asemenea, procurorul poate să
asite la efectuarea oricărui act de cercetare penală. Prin participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală se
asigură îndeplinirea acestora în cele mai bune condiţii de eficienţă şi legalitate. Verificarea dosarului de cercetare de către procuror-
Potrivit art.218 alin.(3) partea finală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care
este obilgată să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cererii.-Autorizarea,
confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror Potrivit art.219, procurorul poate să dea
dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală iar dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procrurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de
acesta, procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-procuorul sau procurorul
ierarhic superior este obligat să se pronunţe. De asemenea, procurorul autorizează, confirmă, încuviinţează şi infirmă actele
organului de cercetare penală sau ale procuroului ierarhic inferior. Autorizarea efectuării unui act de urmărie penală este anterioară
realizării actului. Confirmarea Actului de urmarire penala este o ratificare a acestuia fara aceasta confirmare ceruta expres de lege
actul neputand produce efecte juridice. Încuviinţarea unor acte de urmărire penală se referă la acte a căror efectuare este atribuţia
organului de cercetare, dar valabilitatea actului este subordonată aprobării procurorului. Infirmarea intervine, potrivit art.220 când
actul sau măsura organului de urmărire penală nu respectă dispoziţiile legale.

103) Suspendarea urmăririi penale.

128
In cazul cand se constata printr-o expertiza medicala ca invinuitul sau inculpatul sufera de o boala grava, care il impiedica sa ia
parte la procesul penal, organul de cercetare penala inainteaza procurorului propunerile sale impreuna cu dosarul, pentru a dispune
suspendarea urmaririi penale. Procurorul se pronunta asupra suspendarii prin ordonanta. Ordonanta trebuie sa cuprinda, pe langa
mentiunile aratate in art. 203, datele privitoare la persoana invinuitului sau inculpatului, fapta de care este invinuit, cauzele care au
determinat suspendarea si masurile luate in vederea insanatosirii invinuitului sau inculpatului. Masura suspendarii se comunica
partii civile. Dupa comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penala. In timpul cat urmarirea este suspendata, organul
de cercetare penala continua sa efectueze toate actele a caror indeplinire nu este impiedicata de situatia invinuitului sau inculpatului.
Organul de cercetare penala este obligat sa se intereseze periodic daca mai subzista cauza care a determinat suspendarea urmaririi
penale. Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost dispusă suspendarea urmăririi penale, la terminarea urmăririi penale,
procuroul, constatând că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, dispune suspendarea urmăririi penale prin ordonanţă. De
asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale
aretarea preventivă sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra prelungirii sau revocării acestora.
În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite
dosarul cauzei la instanţă cu propunere de prelungire . Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite
procurorului, care face menţiune despre acesta în ordonanţă de suspendare.

104) Şedinţa de judecată în prima instanţă: început, deschidere, strigarea cauzei, verificarea legalităţii sesizării instanţei; verificări
privitoare la inculpat; măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii; lămuriri, excepţii, cereri.

Presedintele instantei, primind dosarul cauzei, fixeaza de indata termen de judecata si da dispozitie pentru citarea persoanelor care
trebuie sa fie chemate la judecata. Citatia trebuie sa fie inmanata inculpatului cu cel putin 3 zile inaintea termenului fixat. O data cu
citatia, inculpatului aflat in stare de detinere i se comunica si copia actului de sesizare a instantei. La termenul de judecata, dupa
strigarea cauzei si apelul partilor, presedintele verifica identitatea inculpatului. In cazul cand inculpatul se afla in stare de detinere,
presedintele se incredinteaza daca a primit in termenul prevazut in art. 313 alin. 2 copia actului de sesizare a instantei. Cand actul nu
a fost comunicat, daca inculpatul cere, judecata se amana, iar presedintele ii inmaneaza copie de pe actul de sesizare a instantei,
facandu-se mentiune despre aceasta in incheierea de sedinta. De asemenea, judecata se amana la cererea inculpatului, cand
comunicarea s-a facut cu mai putin de 3 zile inaintea termenului de judecata. Dupa apelul martorilor, expertilor si interpretilor,
presedintele cere martorilor prezenti sa paraseasca sala de sedinta si le pune in vedere sa nu se indeparteze fara incuviintarea sa.
Expertii raman in sala de sedinta, afara de cazul in care instanta dispune altfel. Martorii, expertii si interpretii prezenti pot fi
ascultati, chiar daca nu au fost citati sau nu au primit citatie, insa numai dupa ce s-a stabilit identitatea acestora. Presedintele explica
persoanei vatamate ca se poate constitui parte civila sau ca poate participa ca parte vatamata in proces.Presedintele intreaba pe
procuror si pe parti daca au de formulat exceptii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. In cazul cand se propun noi probe,
trebuie sa se arate faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde
se afla aceste mijloace, iar in ce priveste martorii si expertii, identitatea si adresa acestora. Procurorul si partile pot cere
administrarea de probe noi si in cursul cercetarii judecatoresti. Reguli generale aplicabile tuturor etapelor si gradelor. Aceste reguli
privesc cele trei stadii procesuale: Reguli generale privind pregatirea sedintei de judecata-Tinand cont de faptul ca sedinta de
judecata este modalitatea comuna de infaptuire a justitiei, se poate spune ca aceste reguli se refera la urmatoarele: a) Stabilirea
termenului de judecata -; Fixarea termenului este de competenta presedintelui sau vicepresedintelui in cauzele penale pentru care s-a

129
dat rechizitoriu. Pentru celelalte cauze, fixarea termenului de judecata este de competenta judeca-torului de serviciu. La fixarea
termenului se va avea in vedere starea de arest preventiv a inculpatului. In mod obligatoriu, ea trebuie sa aiba loc inainte de
expirarea termenului arestarii. De asemenea, se va tine seama si de modul intrarii cauzelor pe rolul instantei. b) Desemnarea
completului de judecata -; Presedintele sau vicepresedintele instantei va tine seama de regulile generale privind compunerea
instantei si de regulile privind compunerea speciala in cauzele cu inculpati minori si de cazurile de incompatibilitate prevazute de
lege. c) Citarea -; Partile sunt indicate in actul de sesizare (rechizitoriul sau plan-gerea prealabila). Conducatorul instantei va lua
masurile de citare a partilor la adresele indicate pentru ca la termenul fixat sa fie indeplinite procedura. d) Asigurarea apararii -;
Atunci cand este caz de asistenta juridica obligatorie, presedintele sau vicepresedintele instantei este obligat sa ia masuri de
asigurare a asistentei juridice daca inculpatul, fiind arestat sau minor, nu are aparator ales. Prin intermediul personalului auxiliar al
justitiei se face adresa in vederea desemnarii unui aparator la Serviciul de Asistenta Juridica. Presedintele sau vicepresedintele
instantei trebuie sa creeze conditiile necesare pentru ca aparatorul astfel desemnat sa aiba acces la dosar si sa poata lua contact cu
inculpatul arestat. e) Intocmirea listei cauzelor -; Se procedeaza la intocmirea acesteia cu cel putin 24 de ore inainte de termenul
fixat. Se va tine seama de cauzele cu inculpati arestati care au prioritate si de ordinea inregistrarii dosarului la registratura instantei.
f) Verificarea respectarii dispozitiilor procedurale referitoare la pregatirea sedintei de judecata -; Daca actele anterioare cad in
competenta presedintelui sau vicepresedintelui instantei, verificarea este de competenta exclusiva a completului de judecata legal
desemnat in vederea judecarii cauzei. Acesta trebuie sa verifice daca s-a dispus citarea partii, daca s-a efectuat adresa pentru
desemnarea aparatorului etc. Reguli generale privind sedinta de judecata-Trebuie sa se asigure egalitatea intre reprezentantul
Ministerului Public (pro-curorul de sedinta) si partile procesului penal (inculpatul, partea civila, partea res-ponsabila civilmente sau
apelant, recurent, intimant, revizuent, contestator). Egali-tatea dintre acestia reprezinta o garantie a contradictorialitatii sedintei de
judecata, care este guvernata de urmatoarele reguli: a) Reguli referitoare la conducerea sedintei -; Sedinta de judecata are loc in fata
unui complet de judecata. Ea este condusa pe tot parcursul ei de presedintele completului de judecata care este judecatorul unic, in
cazul in care compunerea este cu un singur judecator, sau judecatorul anume desemnat din randul membrilor completului de
judecata, in cazul unei compuneri a completului din doi sau trei judecatori. In practica penala, in mod obligatoriu, inainte de a se
striga prima cauza de pe lista sau daca sedinta de judecata se intrerupe din orice motiv, presedintele completului de judecata declara
deschisa sedinta de judecata, dupa care urmeaza strigarea cauzei si apelul partilor. Strigarea cauzei se face, de regula, in ordinea de
pe lista. In mod exceptional, daca sunt cauze cu arestati, se striga mai intai aceste cauze, iar daca exista cauze care sufera amanare
fara discutii, acestea se striga cu prioritate. b) Reguli care privesc asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata -; Sedinta de
judecata trebuie sa fie solemna, sa reprezinte un factor important de educatie juridica astfel incat ori de cate ori se constata ca este
tulburata linistea si ordinea in cursul unei sedinte de judecata, presedintele completului de judecata trebuie sa ia masuri, ajungandu-
se chiar si la masuri de sanctionare, daca este cazul. Atunci cand abaterile imbraca forma unor infractiuni ne gasim in situatia
constatarii infractiunilor de audienta, care sunt infractiunile savarsite sub ochii com-pletului de judecata. Ele se constata de
presedintele completului de judecata printr-un proces-verbal dupa care, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 228 (1),
C.pr.pen., prin incheiere instanta dispune inceperea urmaririi penale si daca sunt indeplinite conditiile arestarii, prin incheiere
instanta poate dispune arestarea pre-ventiva a invinuitului pe o durata de cel mult 5 zile. Apoi, cel in cauza este trimis cu procesul-
verbal si cu o copie de pe incheierea instantei la procurorul competent in vederea efectuarii sau supravegherii urmaririi penale. c)
Reguli care privesc suspendarea judecatii -; Exista regula potrivit careia, in orice etapa de judecata, persoana care are calitatea de
parte in proces trebuie sa aiba posibilitatea de a participa la toate actele de judecata. Exista o exceptie in acest caz, si anume atunci
cand partea se afla in imposibilitate obiectiva de a participa la actele de judecata. In aceasta situatie judecatorul permite suspendarea
judecatii, adica o intrerupere cu caracter temporar a sedintei de judecata atunci cand sunt indeplinite in mod cumulativ conditiile:

130
Cel interesat sa sufere de o boala grava. Desi legea se refera doar la inculpat, credem ca aceasta conditie trebuie extinsa si cu privire
la celelalte parti ale procesului penal. Boala grava sa fie constatata printr-o expertiza medico-legala. Boala grava sa-l puna pe cel in
cauza in imposibilitate de a participa la actele de judecata. Desi boala grava trebuie constatata printr-o expertiza medico-legala in
care trebuie sa existe mentiuni cu privire la durata aproximativa necesara pentru vindecare, suspendarea judecatii nu poate fi dispusa
decat pe durata nedeterminata. Ea se dispune printr-o incheiere care este executorie din momentul pronuntarii. Recursul nu
suspenda executarea. Pe toata durata suspendarii, in mod sistematic, la anumite intervale de timp, care sunt lasate la aprecierea
instantei de judecata, este necesar sa se efectueze o reevaluare a starii sanatatii inculpatului. Acest lucru se face in faza de judecata
prin repunerea pe rol a instantei si citarea partii procesului penal. In cazul in care instanta apreciaza pe baza unui certificat medico-
legal ca nu mai subzista temeiul suspendarii, va dispune redeschiderea cauzei si continuarea judecatii. In caz contrar, instanta va da
o incheiere de mentinere a suspendarii. Reluarea judecatii in urma suspendarii nu poate avea loc decat prin efectuarea unei expertize
medico-legale. d) Reguli care privesc notele referitoare la desfasurarea judecatii -; La sedinta de judecata, alaturi de completul de
judecata, procuror si parti, participa in mod obligatoriu grefierul de sedinta. Absenta lui poate conduce si la unele nulitati absolute.
El are obligatia principala de a consemna intr-un caiet (caietul grefierului) tot ceea ce se intampla in cursul unei sedinte de judecata.
Aceste note ale grefierului releva respectarea de catre completul de judecata si de catre ceilalti participanti a dispozitiilor
procedurale. In acest sens, daca notele sunt inexacte sau incomplete, legea permite procurorului, oricarei parti sau apara-torilor
acestora sa solicite presedintelui completului de judecata sa dispuna citirea acestor note chiar in sedinta de judecata, iar in caz
contrar, sa dispuna completarea sau corectarea lor de catre grefier. e) Reguli privitoare la intocmirea incheierilor de sedinta -; In
orice etapa a ju-decatii, orice sedinta de judecata se finalizeaza cu incheierea de sedinta. Aceasta este o procedura ce face dovada
respectarii dispozitiilor porcedurale in tot cursul unei sedinte de judecata. Daca la un termen nu s-a intocmit o incheiere de sedinta,
sanctiunea este nulitatea absoluta a intregii judecati. Incheierea de sedinta are o natura juridica mixta. Pe de o parte este proces-
verbal cu privire la toate constatarile pe care le face instanta penala la oricare din termene, iar pe de alta parte este hotarare
judecatoreasca, atunci cand la oricare din termene instanta penala da o dispozitie de efectuare a unui act. f) Reguli privind
verificarile prealabile obligatorii pe care trebuie sa le faca instanta penala. Exista doua categorii de astfel de reguli: Verificarile
privind regularitatea actelor de sesizare a instantei (art. 300 (1, 2), C.pr.pen.). In acest caz, prin acte de sesizare se intelege nu numai
rechizitoriul si plangerea, ci si orice act de sesizare ce poate fi intocmit in baza legii. Verificarile privind regularitatea actelor de
arestare (art. 300 (3), C.pr.pen.). Verificarea se face din oficiu, fiind obligatorie. Daca instanta apreciaza ca arestarea este dispusa cu
respectarea dispozitiilor procedurale va da o incheiere de mentinere a arestarii. Daca in urma verificarii instanta apreciaza ca
arestarea nu poate fi mentinuta, se va preciza in incheiere ca nu se mentine masura arestarii. g) Reguli privind chestiunile incidente
-; Pe tot parcursul unei sedinte de jude-cata se pot ivi imprejurari care ar putea determina o intrerupere in cursul normal al judecatii
(acestea pot privi competenta, compunerea, schimbarea incadrarii juridice ori o solutie complimentara). Acestea poarta denumirea
de chestiuni incidente pe care instanta trebuie sa le solutioneze prin incheiere de sedinta dupa punerea lor in discutia procurorului si
a partilor cu interese contrare. Deliberarea si luarea hotararii-Spre deosebire de sedinta de judecata, etapa deliberarii si a luarii
hotararii are loc in secret, ea neapartinand sedintei de judecata. Are loc in camera de consiliu dupa inchiderea sedintei de judecata,
in aceeasi zi cu sedinta de judecata. In mod exceptional, aceasta etapa are loc la o data ulterioara, insa nu mai tarziu de 15 zile de la
data cand a avut loc sedinta de judecata atunci cand s-a dispus amanarea pronuntarii. La deliberarea si la luarea hotararii nu
participa decat membrii completului de judecata. Cu aceasta ocazie judecatorul unic chibzuieste, iar membrii completului de
judecata (in caz de colegialitate) se sfatuiesc asupra solutiei pe care urmeaza a o da cauzei penale. De regula, solutia se da cu
unanimitate de voturi in cazul colegi-alitatii. In mod exceptional poate fi data si cu majoritate de voturi atunci cand se constituie
complet de divergenta sau daca completul este alcatuit din trei judecatori. Notiunea de hotarare este sinonima cu aceea de solutie

131
procesuala pe care o da judecatorul. Notiunea de hotarare judecatoreasca este mult mai larga. Ea desemneaza nu numai dispozitia
procesuala (solutia tehnica pe care o poate adopta instanta penala) ci chiar actul procedural jurisdictional care poate fi dat in urma
unei judecati. Acest act poate fi de mai multe feluri, dupa distinctiile facute la art. 311, C.pr.pen.: Sentinta -; Se da asupra fondului
cauzei, fiind un act jurisdictional specific judecatii pe care o face prima instanta. In mod exceptional, se da sentinta in toate cazurile
in care are loc o desesizare sau o dezinvestire a instantei, precum si in unele cai de atac extraordinare (ex: revizuirea) si in cazul
contestatiei in anulare (art. 386, lit. d), C.pr.pen. -; atunci cand exista autoritate de lucru judecat), daca ulterior hotararea
judecatoreasca a ramas definitiva la prima instanta. Decizia -; Este acea hotarare judecatoreasca proprie unei instantei de control
judiciar astfel incat se da decizie in apel, recurs, contestatie in anulare, recurs in anu-lare, sau in cazul unui regulator de competenta.
Incheierea -; Se deosebeste de simpla incheiere de sedinta care, de regula, este proces-verbal. Ea este numai hotarare
judecatoreasca. Se da intotdeauna in pro-ceduri judiciare care sunt separate de fondul cauzei, precum si in proceduri auxiliare (ex:
plangerea contra ordonantei de arestare) Pronuntarea-Reprezinta aducerea la cunostinta procurorului si a partilor a continutului
hotararii judecatoresti. Pronuntarea se face in sedinta publica, intotdeauna personal de catre presedintele completului de judecata
asistat de grefier. In acest caz consta in simpla citire a minutei. Minuta reprezinta dispozitivul hotararii judecatoresti care cuprinde
solutia procesuala si care, sub sanctiunea nulitatii absolute, se redacteaza cu mana proprie de catre judecatorul care a dat solutia sau
de catre unul din membrii completului de judecata, fiind semnat de toti judecatorii care au luat parte la dezbaterile judiciare. In
concluzie, putem spune ca pronuntarea inseamna citirea minutei.

105) Termenele în procesul penal: noţiune, clasificare, calcul.

La calcularea termenelor procedurale se porneste de la ora, ziua, luna sau anul mentionat in actul care a provocat curgerea
termenului, afara de cazul cand legea dispune altfel. La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteste ora sau ziua de la
care incepe sa curga termenul, nici ora sau ziua in care acesta se implineste.Termenele socotite pe luni sau pe ani expira, dupa caz,
la sfarsitul zilei corespunzatoare a ultimei luni ori la sfarsitul zilei si lunii corespunzatoare din ultimul an. Daca aceasta zi cade intr-
o luna ce nu are zi corespunzatoare, termenul expira in ultima zi a acelei luni. Cand ultima zi a unui termen cade intr-o zi
nelucratoare, termenul expira la sfarsitul primei zile lucratoare care urmeaza. Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un
principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume obligativitatea. Termenele sunt intervalele de timp înlăuntrul cărora
sau după epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri prcesuale sau procedurale. Clasificarea termenelor-Termenele pot fi
clasificate după mai multe criterii, astfel: În raport cu natura drepturilor şi interselor pe care le ocrotesc deosebim: termenele
substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, ele stabilind sau
disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei,
drepturi conferite în afara procesului penal. Sunt teremene substanţiale, de exemplu, cele care privesc durata măsurilor de prevenţie.
termene procedurale privesc intervalele de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese ale persoanei, conferite în cadrul
procesului penal. Sunt termene procedurale termenul de apel sau de recurs etc. În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le
produc pot fi: termenele peremtorii sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumite acte. Este termen
peremtoriu, spre exemplu, termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul împotirva unei hotărâri judecătoreşti; termenele
dilatorii sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi îndeplinite anumite acte. Termenele pot fi în raport de durată: termene pe
ore, termene pe zile, termene pe luni, termene pe ani. În funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor, acestea pot fi: termene
legale, termene judiciare. În raport cu conţinutul timp, deosebim termene fixe, maxime şi minime. După modul de calcul, termenele
sunt: termene de succesiune, termene de regresiune. Modul de calcul al termenelor-Calculul termenelor substanţiale. Potrivit

132
art.188 C.proc.pen., calculul termenlor substanţiale pe ore şi zile se face pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua de la cea
care începe şi cea la care se împlineşte termenul intră în durata acestuia. Acest sistem de calcul se foloseşte, spre exemplu, în cazul
termenelor privind măsurile preventive. Potrivit art.154 C.pen., la calculul termenelor substanţiale pe luni şi ani, luna şi anul se
socotesc îmlpinite cu o zi înanite de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. b) Calculul termenelor procedurale.
Potrivit art.186 alin.(1), la calculul termenelor prcedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a
provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune astfel. În cazul termenelor procedurale, legea ( art.186 alin.2, 3 şi
4 ) a insituit două sisteme de calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt sitem pentru termenele
socotite pe luni sau ani. Potrivit art.186 alin.(2), termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp, în sesnul că ora
sau ziua de la care începe să curgă termenul şi ora sau ziua în care termenul se împlineştenu intră în durata termenului. Potrivit
art.186 alin.(3), termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori
la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. În cazul termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la
care termenul începe să curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte. În cazul termenelor socotite pe luni sau
pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. În art.186 alin.final se
arată că, în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care
urmează. Acte considerate ca făcute în termen-Conform dispoziţiilor art.187 C.porc.pen., actul depus înlăuntrul termenului prevăzut
de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat în
termen. În aceste situaţii, dovada depunerii actului este efectuată prin înregistrarea sau atestatrea înscirsă de către administraţia
locului de deţinere pe actul depus sau recipisa oficiului poştal. Actele procurorului, cu excepţia căilor de atac, sunt considerate ca
făcute în termen dacă data la care au fost trecute în registru de ieşire al unităţii de procuratură este înlăuntrul termenului cerut de
lege pentru efectuarea respectivelor acte.
106) Termenul de apel: concept; moment de la care curge termenul; repunerea în termen.

Termenul de apel este de 10 zile, daca legea nu dispune altfel. Pentru procuror, termenul curge de la pronuntare. In cauzele in care
procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. Dupa
redactarea hotararii, instanta este obligata sa trimita de indata dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie dupa
expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronuntare, termenul curge de la pronuntare.
Pentru partile care au lipsit atat la dezbateri, cat si la pronuntare, precum si pentru inculpatul detinut ori pentru inculpatul militar in
termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, ori pentru inculpatul internat intr-
un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronuntare, termenul curge de la comunicarea copiei
de pe dispozitiv. Apelul declarat dupa expirarea termenului prevazut de lege este considerat ca fiind facut in termen, daca instanta
de apel constata ca intarzierea a fost determinata de o cauza temeinica de impiedicare, iar cererea de apel a fost facuta in cel mult 10
zile de la inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile. Pana la solutionarea repunerii in termen, instanta de apel poate
suspenda executarea hotararii atacate. Legea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul general de apel este de 10 zile. În anumite
situaţii, realizarea cu obiectivitate a scopului procesului penal impune exercitarea apelului într-un termen mai scurt de 10 zile.
Astfel, termenul de apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni flagrante este de 3 zile 1 ( art.477 alin.1 ). Sub aspectul
naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu sau dilatoriu. Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea
acestei căi de atac trebuie realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea termenului duce la decăderea
titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu nerespectarea acestor limite va fi respins ca tardiv. Termenul de
apel este dilatoriu întrucât punerea în executare a hotărârii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă prin neapelare. Momentul de la care curge termenul de apel. Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.

133
(2), atunci când procurorul a participat la dezbateri, pentru acesta termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În cauzele în
care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul de apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a
dosarului. În acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită de îndată dosarul procurorului iar acesta este
obligat să îl restituie după expirarea termenului de apel. Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă,
personal sau prin apărător, la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care începe să curgă ( dies a quo termenul de apel este cel
al pronunţării hotărârii. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori
militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru
de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe
dispozitiv, care se face în condiţiile art.360. Cât timp copia de pe dispozitivul sentinţei de condamnare nu a fost comunicată
inculpatului care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta, indiferent de
timpul scurs de la redactarea hotărârii. Regula potrivit căreia termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii se aplică chiar şi în
cazul în care, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri, instanţa indică greşit în dispozitivul hotărârii momentul de la care curge
termenul de apel. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel în cadrul procedurii speciale de urmărire şi de judecare a
unor infracţiuni flagrante este întotdeauna cel al pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la dezbateri sau
la pronunţare ( art.477 alin.1 ). Pentru alte persoane. Potrivit art.363 alin.(4), pentru martori, experţi, interpreţi sau apărători,
termenul curge de la îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile
de la pronunţare sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. În acest caz, judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei,
afară de cazul în care procesul a fost suspendat. Deşi în lege nu se menţionează expres, interpretând logic dispoziţiile art.363 alin.
(4) ( ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet ) , rezultă că şi în cazul în care titular al apelului este persoana ale cărei
interese legitime au fost vătămate printr-un act sau măsură a instanţei, termenul curge de la pronunţarea încheierii şi cel mai târziu
în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Momentul în care se împlineşte ( dies ad quem ) termenul de
apel se stabileşte potrivit art.186 care reglementează modul de calcul al termenelor procesuale. Astfel, termenul de apel se
calculează pe unităţi libere de timp, în sensul că ziua de la care începe să curgă termenul şi ziua în care termenul se împlineşte nu
intră în durat termenului. Dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare
care urmează.

107) Terminarea urmăririi penale.

In cauzele in care nu a fost pusa in miscare actiunea penala, organul de cercetare, dupa efectuarea actelor de cercetare penala, daca
exista invinuit in cauza si constata ca impotriva acestuia sunt suficiente probe, procedeaza la o noua ascultare a invinuitului,
aducandu-i la cunostinta invinuirea si intrebandu-l daca are noi mijloace de aparare. Daca invinuitul nu a propus noi probe sau
propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca cercetarea a fost completata potrivit propunerilor facute, cercetarea se considera
terminata. In cauzele in care actiunea penala a fost pusa in miscare, dupa completarea cercetarii si dupa indeplinirea, daca este
cazul, a dispozitiilor privitoare la prezentarea materialului de urmarire penala, cercetarea penala se considera terminata. Organul de
cercetare penala inainteaza de indata procurorului dosarul cauzei insotit de un referat. Referatul intocmit de organul de cercetare
penala trebuie sa se limiteze la fapta care a format obiectul punerii in miscare a actiunii penale, la persoana inculpatului si la ultima
incadrare juridica data faptei. Referatul trebuie sa cuprinda fapta retinuta in sarcina inculpatului, probele administrate si incadrarea
juridica. Cand urmarirea penala priveste mai multe fapte sau mai multi inculpati, referatul trebuie sa cuprinda mentiunile aratate in
alineatul precedent cu privire la toate faptele si la toti inculpatii si, daca este cazul, trebuie sa se arate pentru care fapte ori faptuitori
s-a incetat urmarirea, s-a dispus scoaterea de sub urmarire ori s-a suspendat urmarirea penala. Înaintea dosarului de urmărire penală
privind pe inculpatÎn dispoziţiile art.258 se arată că, în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, după completarea

134
cercetării şi după îndeplinirea şi dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se
consideră terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de referatDacă urmărirea
penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare, organul de cercetarea penală poate trimite dosarul procurorului numai dacă
cercetarea penală este completă şi dacă a fost prezentat materialul de urmărire penală inculpatului Prezentarea materialului de
urmărire penală constituie o condiţie pentru terminarea activităţii organelor de cercetare penală, în cazul urmăririi penale cu
acţiunea penală pusă în mişcare numai în situaţiile în care aceasta este posibilDacă urmărirea penală s-a defăşurat cu acţiunea penală
pusă în mişcare şi prezentarea materialului de urmărire nu s-a putut face deoarece inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la
chemarea îniaintea organului de cercetare penală, cercetarea penală se consideră terminată în momentul în care au fost efectuate
toate actele de cercetare impuse de rezolvarea cauzei Actul prin care organul de cercetare penală concluzionează asupra cauzei,
arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru dispunerea soluţiei de trimitere în judecată este referatul de termniare a
urmăririi penale. Potrivit art.259, referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format
obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Referatul trebuie să
se limiteze la ceea ce s-a reţinut în sarcina inculpatului cu ocazia punerii în mişcare a acţiuni penale. În referat trebuie să se
menţionze probele care au fost administrate în cauză. De asemenea, referatul de terminare a urmăririi penale trebuie să cuprinsă
datele privind persoana inculpatului. Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul va cuprinde
menţiunile indicate anterior cu privire la toate faptele şi la toţi învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori
făptuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori s-a suspendat urmăriea penală ( art.259 alin. 3
C.proc.pen.)

108) Urmărirea penală în cazul infractorilor minori.

Cand invinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, daca organul de
urmarire penala considera necesar, citeaza pe delegatul autoritatii tutelare, precum si pe parinti, iar cand este cazul, pe tutore,
curator sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul. Citarea persoanelor prevazute in alineatul precedent este
obligatorie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala. In cauzele cu infractori minori, organul de urmarire penala
sau instanta de judecata are obligatia sa dispuna efectuarea anchetei sociale. Persoanele chemate la organul de urmărire penală-
Articolul 481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau
confruntare a minorului , dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe
părinţi, iar când este cazul, pe tutore , custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. Citarea
persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu împiedică efectuarea acelor acte.
Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar“ citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau
confruntare, persoanele indicate (reprezentantul autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode sau
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane este facultativă, cel care hotăreşte
citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare
sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective poate contribui
la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc de probă în sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi
la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză. Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le are ca mijloc de probă, precum şi ca
mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii legate de starea de moment a minorului care pot compromite operaţiunea în
sine, rolul persoanelor chemate fiind şi de a evita semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o concretizare din partea

135
învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce
ştie în cauză, după care i se pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un moment
important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este
obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi penale, învinuitul este
ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la sfârşitul urmăririi penale (art. 255), iar inculpatul, atunci
când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236 C. proc. pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii
penale (art. 237 C. proc.pen.) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută de lege, pentru ca
persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de organul de cercetare penală la ascultare sau confruntare,
este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul
de urmărire penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se „consideră necesar“. De
exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi
penale. De cele mai multe ori, perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind cauzele
sau condiţiile care au determinat saufavorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi
citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau confruntarea se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost
necesară citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin citarea în faza judecăţii. Considerăm
criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit căruia şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală,
neprezentarea persoanelor citate nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori
persoanei în îngrijirea sau suravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi numai în situaţia în care, dintr-un motiv
întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă, prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor. Prevederea
de la art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică prezentarea materialului de
urmărire penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe
care, în cazul în care au constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea urmăririi penale cu ignorarea prevederilor
art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat că această omisiune a fost acoperită de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat
cauza cu citarea persoanelor prevăzute la rat. 483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C. proc. pen., la prezentarea
mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri suplimentare, moment la care prezenţa
perosanelor c căror citare este obligatorie poate fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri
de aceste persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia că omisiunea citării
persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor
de instanţa de judecată, nu poate avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având în
vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen., şi anume de a asigura, a
crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi
confruntării citarea obligatorie. Prezentarea materialului de urmărire penală-Prezentarea materialului de urmărire penală se
efectuează potrivit procedurii comune reglementată de art. 250-254 C. pro. Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura precizare,
după cum s-a arătat şi anterior, este prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen., conform căruia citarea persoanelor prevăzute la alin.
(1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar când este cazul tutorele, custodele sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se
află minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al
cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia necesară citarea persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de
urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea
actelor de urmărire, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală [art. 481 alin. (3) C. proc pen.]. După cum s-a precizat,
şi în cazul inculpatului minor prezentarea materialului de urmărire penală es efectuează conform procedurii comune, reglementată

136
de art. 250-254 C. proc. pen. Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă o importantă garanţie a dreptului
la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor. Potrivit art. 250 C.
proc. pen., după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală
cheamă pe inculpat în faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de materialul de
urmărire penală, să cunoască încadrarea juridică a faptei. După luarea la cunoştiinţă a materialului de urmărire penală, organul de
cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment s-
au efectuat acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat
să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 C. proc. pen.). Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea
urmăririi penale, se înţelege de ce legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală de a cita
persoanele prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea penală să se
efectueze cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât mai apropiată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina
pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa persoanelor respective ar putea duce
la lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor în formularea de cereri sau declaraţii
noi în apărare. Aşa cum este formulat textul, citarea persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1) precizează că
organul de cercetare penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi]1. Referitor la aplicarea art. 481 alin. (2) C.
pen., au existat discuţii în interpretarea acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a
apărut atunci când prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la art. 481 alin. (2)
C.proc. pen., punându-se, evident, în discuţie, sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text.
Unele opinii au fost în sensul atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei
procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede expres obligativitatea efectuării citării. Cealaltă
opinie a considerat că omisiunea citării nu atrage sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea
în faza cercetării judecătoreşti, în primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală, aceasta sprijinindu-se pe
interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie. Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o
atentă analiză şi interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu atrage sancţiunea nulităţii
actului, art. 197 alin. (2) C.proc. pen.necuprinzând această situaţie. Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau
acoperită în mai multe moduri: în faza de urmărire penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în
interesele lor legitime, constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi urm., la procurorul care efectuează
supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale
omisiunea poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este sesizată în faza de judecată,
invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului de prezentare a materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima
instanţă; aceasta poate cita persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art. 484 C.
proc.pen. În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în
privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc.
pen. poate atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi anume dacă se constată că
anularea actului apare necesară pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C
proc. pen., a apărut în sitauţia în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a decis că
în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât
şi al prezentării materialului de urmărire penală 3. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor
prevăzute de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit
vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie înn plus a desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia

137
nemaiexistând, minorul depăşind vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O
altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost aceea a neprezentării materialului de
urmărire penală inculpatului minor, în faza de urmărire penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii
penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat, prezentându-i
materialul de urmărire penală. Cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală în general, şi în cazul inculpatului minor,
unele instanţe au considerat că neprezentarea materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în
vederea completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat că omisiunea organului de
urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute 1. În motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării
materialului de urmărire penală rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului, însă
dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul că neîndeplinirea acestui act duce la refacerea
urmăririi penale. Totodată, nerespectarea acestor dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art.
197 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea omisiunii organului de
urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea
drepturilor inculpatului în aceeaşi măsură ca şi în cazul prezntării materialului de urmărire penală Totuşi, chiar dacă neprezentarea
materialului de urmărire penală nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care
trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile
procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că efectele administrării unor noi probe,
invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de
judecată. Este posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat, drept pe care i-l conferă
art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei, să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea
instanţei de judecată. Dacă procurorul este cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate
restitui cauza, potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării . Articolul 257 C. proc. pen., în vechea reglementare, prevedea şi o
situaţie în care şi procurorul putea prezenta materialul de urmărire penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără
punerea în mişcare a acţiunii penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul cheamă pe învinuit să
îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C. proc. pen. Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind
considerte neconstituţionale întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este garantat.
În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“. În conformitate cu varianta
anterioară art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală
numai dacă socotea necesar, ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului,
considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organele de cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi
suficientă. Dacă procurorul avea numai latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de
urmărire penală, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, şi anume trimiterea în judecată se putea realiza fără ca
învinutul să fien înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie
asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de
procuror în uram examinării materialului primit mde la organul de cercetare penală. Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi
dispoziţiile art. 6 C. proc.pen. care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă
socoteşte necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este de natură să restrângă exercitarea
dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din Constituţie . În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a dispune
trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală,

138
urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire
penală, după cum s-a arătat, în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc
neprezentarea materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită. Situaţia este însă alta în cazul inculpaţilor a căror asistenţă
juridică este obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea
materialului de urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art. 197 alin.(2) şi (3).
Această sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când procedura de prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost
îndeplinită. Interpretarea dată este motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea, sau
să consulte apărătorul, minorul, datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen normale de care ar trebui să uzeze.
Dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori
garanţiile procesuale ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost
introdusă o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu privire la măsurile de
prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor
obişnuite, cu anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16
ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul
procurorului, pentru o durată ce nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu
detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă
motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160 h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu
poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16
ani este, în cursul urmăririi, de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul
judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul
judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a
minorului nu poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi
arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul
urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10
ani ori mai mare, asrestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.
Verificarea leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează
periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel
mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce
au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât
măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor
de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.
Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă
juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a
ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune arestarea sau
reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în
cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării
sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se

139
aceasta într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru
minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin
vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze
deţinuţii preventiv. Ancheta socială-Articolul 482 C.proc. pen. prevede obligativitatea anchetei sociale: în cauzele cu infractori
minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială
constă ân strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la
antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia
se află minorul îşi îndeplineşte îndatoririle sale faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei
măsuri sau aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta socială se efectuează de persoane desemnate de către
autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază domiciliază minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de
regelementare a anchetei sociale rezultă că datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă deosebită în luarea unor măsuri sau la
aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat, aşa cum prevede legea, de organe
extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura de act procedural. Acesată natură se explică prin faptul că organelle care
sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul este definit tot aici, iar finaliatea sa contribuie
la realizarea scopului procesual penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter
obligatoriu pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare, servind soluţiei finale,
aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta socială. De asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a
neefectuării sau efectuării necuprinzătoare sunt prevăzutele de normele procedurale. Având în vedere importanţa pe care o are
ancheta socială în soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever încălcarea dispoziţiilor art. 482 alin. (1)
C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută, prevăzută express de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În
aplicarea art. 482 C. proc.pen., divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia ancheta socială se efectuează de
„organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă interpretare constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale de
organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât această
omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale. Această
interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară şi nici de literature de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că
obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală în care îi revine
sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a fost determinată de crearea unei formulări
acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie,
organul de urmărire penală nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea anchetei sociale. Pentru aceste
motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei efectuării anchetei sociale este sancţionată cu nulitate
absolută, ceea ce are drept consecinţă anularea actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a dispune
restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancţiunea prevăzuă de rat. 197 alin. (2) şi (3)
vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire penală, fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea
instanţei defudecată, aceasta neputând ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este reglementată, constituie un act
procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât aceasta oferă date despre minor, dezvoltarea lui
fizică, psihică, intelectuală. Dispunearea efectuării anchetei sociale, atestaă în formă scrisă, revine în exclusivitate organului investit
cu instrumentarea cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a fost sesizată în mod direct prin
plângerea prealabilă. Această rezolvarea fost criticată recent în literature juridică numai în eea ce priveşte aspectul restituirii cauzei
la procuror în vederea efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat în această
privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara

140
câtorva excepţii limitative determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor
procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că deşi, în principiu, atunci când este
necesar, dar şi când legea o prevede cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula este ca
procesul să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate. De asemenea, mai
trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale a instanţelor şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la
concluzia că, o dată ce instanţa este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire penală, normal este ca
tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la refacerea acelui act. Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-
menţionate s-ar deduce din faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate dezînvesti şi
trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de
competenţa instanţei În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus din prevederile at. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.
(introdus prin modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă casării când
„judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori minori“. Se arată că din interpretarea art. 3859 alin.(1)
C.proc.pen. se deduce că în cazul în care procesul penal pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi
efectuat ancheta socială, obligaţie ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă, hotărârea pronunţată
trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nul aprocuror 1. Se
concluzionează că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din caste două faze ale procesului penal urmărire penală şi judecată,
nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să minimalizăm argumentele aduse în sprijiunul acestui
punct de cedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o altă opinie în
legătură cu problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor comise de minori, reprezintă un act
indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor cu minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică,
psihică şi intelectuală. Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui act procedural, întrucât,
după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l efectueze, sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul
său este definit tot aici şi contribuie la realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea nchetei
sociale sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei desemnaţi să o efectueze, iar analiza
conţinutului său este efectuată de organelle judiciare, soluţia finală fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este
prevăzută şi sancţiunea pentru neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi (39
C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat că nerespectarea de organul de urmărire
penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen. duce la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de
sesizare a instanţei; or, nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la procuror în
vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea fiind oonsecinţă a constatării nulităţii actului
respectiv. Prin urmare, se impune completarea actelor de urmărire enală şi întocmirea din nou a actului de sesizarea, cu respectara
disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul de urmărire penală. Nedispunerea
restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci, reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării
anchetei sociale, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de sesizare, a cărui
competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului. Prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de
îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale revine
organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se află cauza şi când există obligaţia de a hotărî
asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată de acesta
să nu fie luată în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte de rezlovarea cauzei, trebuie să
constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând

141
probe necesare şi legal administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă procesuală distinctă)
duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind
desfăşurarea urmăririi penale, motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc. pen.
Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în această fază, deci, fără a se restitui cauza
la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În
ceea ce priveşte interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie avute în vedere şi prevederile
speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele cu infractori minori. Astfel, în art. 493 C. proc. pen. se precizează că
art. 483-489 se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni
săvârşite de minori. Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a
intenţionat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii
în cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. care prevăd
sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile
art. 482 C. proc. pen. Prin urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în sensul respectării drepturilor
procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar necesar pentru stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie
aplicate Pentru a corespunde funcţiunilor sale, ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de amănunt, folosirea unor
termeni cu caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la învăţătură etc.) putând determina
organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa
de familie. De multe ori, în cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o „familie dezorganizată“.
Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie nu constituie mereu o cauză directă a
delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare
stablilirea unor relaţii conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea educativă,
manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina comportamentul antisocial al minorului. Datele
prezentate trebuie să ajute organul de cercetare penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului.
De aceea, cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o efectuează persoane desemnate de
autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a cestor persoane, care le permite, pe de o parte, înţelegerea la
justa ei valoare a activităţii pe care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosid un limbaj
adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea. În unele cazuri se constată de instanţă că ancheta socială efectuată în timpul urmăririi
penale este incompletă iar datele pe care le conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe
care le consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3), întrucât textul de
lege sancţionează numai neefectuarea anchetei sociale.Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioae, face ca
instanţa să hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul. Nu poate fi considerată ca valabilă o
anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete cercetata inculpatul minor, anchetă ce a fost efectuată şi folosită
pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală ţinută de
organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii despre minor necesare activităţii specifice
desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta
socială folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această situaţie ar însemna că o
singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva
decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această anchetă socială nu conţinea date privind
schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua anchetă socială subzistă şi în cazul în care,
până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind justificată de faptele la care se referă art.

142
482 C. proc. pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această situaţie, dacă se constată
neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea urmăririi
penale. Asistenţa juridică-Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, din conţinutul său, apare ca un drept fundamental
caracterizat printr-o poziţie firească, normală a învinuitului sau a inculpatului, de a se disculpa faţă de învinuirile care i se aduc, de a
se opune sau de aşi menţine punctul de vedere, faţă de pretenţiile ce se ridică împotriva sa, de a arăta adevărul şi a cere respectarea
sau restabilirea drepturilor şi intereselor sale legale şi de a invoca protecţia legii. Realizarea acestui drept trebuie garantată întrucât
numai simpla lui prevedere nu aduce automat la respectarea lui.În aceas tă materie s-a ajuns la concluzia că dreptul la apărare este
cu atât mai bine asigurat cu cât părinţilor li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a acţiona cu eficienţă în faţa organelor
judiciare. Garantarea dreptului de apărare se face deci prin mijloace care să asigure realizarea acestui drept, mijloace denumite
garanţii procesual penale. Garanţiile procesual penale sunt definite ca mijloace procesuale prevăzute de lege care asigură ca
drepturile acordate părinţilor să fie pe deplin exercitate în vederea apărării intereselor legale ale acestora. Constituie mijloace de
garantare a drepturilor acordate părţilor în proces impunerea obligaţiei pentru organele judiciare de a face cunoscut părţilor
drepturile procesuale pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor, respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea
unor acte procesuale, pentru a fi evitată încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor. Totodată, trebuie create premisele exercitării
unui control integral şi eficient pentru descoperirea încălcării drepturilor procesuale ale părţilor pe parcursul întregului proces penal.
Astfel, în activitatea de supraveghere a efectuării urmăririi penale procurorul poate infirma actele sau măsurile procesuale nelegate
– art. 220 C. proc. pen. – poate da dispoziţii în scris, motivat, pentru îndreptarea ilegalităţilor constatate. De asemenea, ca urmare a
exercitării dreptului de plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, procurorul, sau, după caz, procurorul ierarhic
superior celui care a luat măsura sau a dat dispoziţia, rezolvă plângerea, cu luarea măsurilor pe care legea le prevade, înlăturând
vătămarea adusa intereselor petentului. Cu ocazia exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac se examinează şi măsurile luate
de instanţa de fond privind respectarea dispoziţiilor legale care asigură realizarea drepturilor procesual penale ale părţilor. Eficienţa
acestui control este posibilă datorită existenţei unor prevederi legale care instituie sancţiuni în caz de încălcare a drepturilor
procesuale acordate părţilor. Pe lângă faptul că se pot aplica sancţiuni disciplinare sau chiar penale persoanelor vinovate, pentru
încălcări grave constatate sun t prevăzute sancţiuni care constau în nulitatea actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale.
Astfel, art. 197 alin. (1) C. proc.pen. prevede că încălcarea dispoziţiilor legale care regelmentează desfăşurarea procesului penal,
deci inclusiv cele care asigură realizarea drepturilor procesaule ale părţilor, atrage nulitatea actului atunci când s-a produs o
vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin onorarea acelui act. Această prvedere este o garanţie deosebit de importantă, întrucât
părţile, ca urmare a încălcării drepturilor pe care legea le recunoaşte, pot obţine anularea actului respectiv care le-a vătămat interesul
legitim. Grantarea dreptului de apărare, ca principiu fundamental al procesuluipenal, este reglementată în art. 6 C.proc.pen., care, în
urma modificării aduse prin Legea nr. 32/1990 şi Legea nr. 281/2003, are următorul cuprins: „(1) Dreptul de apărare este garantat
învinuitului, inculpatului şi celorlalte păţi în tot cursul procesului penal.În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate
să asigure părţilor deplina exercitaerea a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreaze probele necesare
în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze, de îndată şi mai îninte de a-l audia, pe învinuitul sau pe inculpatul
despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii apărării. Orice parte are
dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe înviunit sau
inculpat, înainte de a i se lua prim adeclaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul –
verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea
asistenţei juridice a înviunuitului sau inculpatului – dacă acesta nu are apărător ales. De remarcat nsă că dreptuil de apărare a
dobândit o legitimitate deosebită prin prevederea sa în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003. În cuprinsul art. 24 se
prevede că: „Dreptul la apărare este grantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistae de un avocat, ales sau numit din

143
oficiu.“ Fiecare activitae care se desfăşoară în cadrul procesului penal este reglementată de norme procedurale care conţin şi
prevederi concrete, privind garantarea dreptului de apărare. Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării dreptului de
apărare, sub mai multe forme, şi anume posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului penal, obligaţia organelor
judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte favorabile părţilor implicate în cauza respectivă, precum şi posibilitaea, iar uneori
obligaţia, acordării asistenţei juridice. Din cauza dificultăţilor pe care le presupunde exercitarea dreptului de apărare, care este în
multe cazuri o activitate complexă ce impune cunoaşterea şi folosirea garanţiilor prevăzute de lege, părţile apelează la asisitenţa
juridică calificată. În acest context, asistenţa juridică constituie calea prin care se asigură realizarea deplină şi de bună calitate a
drepturilor procesuale ale părţilor, drepturile fiind exerciate în locul părţilor de specialişti în domeniul juridic.De aceea, privită sub
acest aspect, ca instituţie care dă contur real dreptului de apărare, asistenţa juridică este cionsiderată o garanţie fundamentală, de
prim rang, a dreptului de apărare. Regula constă în faptul că asitenţa juridică este facultativă, adică partea beneficiază de serviciile
apărătorului numai dacă doreşte şi numai acolo unde legea prevede în mod expres, că asistenţa este obligatorie Asistenţa juridică în
cadrul procesului penal este asigurată de persoane calificate, care îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 51/1995 potrivit cu care,
în exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii, promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului (art.
2). Legea prevede şi modalitatea de realizare a avocaturii: prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic, reprezentarea juridică în faţa
organelor de justiţie, de urmărire penală şi de notariat, redactarea de acte juridice etc. (art. 3). Capitolul V din lege, intitulat
„asistenţa juridică“, indică modul concret de acordare: baroul acordă asidtenţă juridică în toate cazurile în care apărarea este
obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţie
publice locale în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitatea vădită de a plăti onorariul. În cazurile de
excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de
asitenţă juridică gratuită (art. 63). Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în Codul de procedură penală în art.
6, asistenţa juridică îşi are reglementarea în Titlul V, Capitolul I, intitulat „Asistenţa juridică şi reprezentarea “. Având în vedere că
o garantare reală a dreptului de apărare nu poate fi realizată decât prin instiutuirea unor obligaţii clare pentru organelor judiciare,
prin care să se impună respectarea cestui drept, modificările intervenite (Legea nr. 32/1990) au acţionat mai ales în acest sens
Astfel, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor, deplina exercitare a drepturilor procesuale, având obligaţia să-i aducă la
cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, îniante de a i se lua prima declaraţie, dreptul de a fi asistat de un apărător, fapt care se
consemnează în procesul –verbal de ascultare. Pe lângă Legea nr. 51/1995 care defineşte prcatic locul şi rolul avocatului în procesu
penal, reglementări cuprinde şi Codul de procedură penală (art. 171-174, 513-519), Constituţia (art. 24), Legea nr. 92/1992 (art.
7,8). Dacă art. 171 alin. (1) prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător, în tot cursul urmăririi penale şi
al judecăţii, alin. (2) cuprinde referiri exprese privind asistenţa obligatorie, precizând că aceasta intervine când învinuitul sau
inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ,
internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical – educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori când organul de
urmărire penală sau instanţa apreciează că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege. Pentru faza judecăţii, la aceste cazuri, se mai adaugă încă unul, şi anume în cauzele în care legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă saupedeapsa închisoriimai mare de 5 ani. Este precizată şi poziţia apărătorului,
în cadrul urmăririi penale: el are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune
memorii [art. 172 alin. (1) C. proc.pen.]. Aplicarea cestor prevederi în cazul minorului pentru care asistenţa juridică este obligatorie
a generat întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie să efectueze orice act de urmărire numai în prezenţa apărătorului. În
caz afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta, de organele de urmărire penală, fără prezenţa apărătorului, ar atrage
nuliatea absolută. Plecând de aici, desfăşurarea urmăririi penale ar fi foaret mult stânjenită. Spre deosebire de faza de judecată, în
care prezenţa apărătorului practic este posibilă la efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene cunoscute cu mult timp înainte, ce

144
permite asigurarea prezenţei efective) urmărirea penală nu poate avea o desfăşurare întru totul prestabilă, chiar din cauze obiective.
Considerăm că această inerpretare este motivată şi de precizarea din final alin. (1) al art. 172 C. proc. pen. coroborată cu alin. (2) al
aceluiaşi articol: În art. 172 alin. (1) C. proc.pen. se arată că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,
dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efctuării actului, iar alin. (2) prevede că, atunci când asistenţa
juridică este obligatorie – ca în cazul învinuitului şi inculpatului minor – organul de urmrire penală va asigura prezenţa apărătorului
la interogarea inculpatului. Pe lângă cazul prvăzut de art. 172 alin. (2) C. proc.pen., organul de urmărire penală trebuie săă asigure
prezenţa apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală când contactul cu inculpatul este obligatoriu. În literatura de
specialitate, asistenţa juridică obligatorie este tratată ca un drept procesaul al inculpatului, ce funcţionează ca o garanţie procesuală.
În cazul minorului, motivaţia a constituit-o lipsa de experienţă, ocroctirea acestuia fiind pe primul plan, asistenţa juridică obligatorie
fiind o garanţie, a preîntâmpinării unor erori judiciare. O problemă apărută după adoptarea Codului de procedură penală actual a
fost generată de aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc.pen., respectiv care este sancţiunea juridică a neîndeplinirii
obligaţiei asistenţei juridice în faza de urmărire penală. Întrucât, iniţial, practica a fost neunitară, considerându-se de unele instanţe
că asistenţa juridică obligatorie este prevăzută numai pentru faza de judecată, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972 a fostului
Tribunal Suprem s-a statuat că nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la asistenţa inculpatului minor, la prezentarea
materialului de urmărire penală, este sancţionată întotdeauna cu nulitatea bsolută şi atrage restituirea cauzei la procuror în vederea
refacerii actelor procesuale efectuate cu încalcarea legii. Motivarea este dată însă într-o altă decizie a instantei supreme, nr.29/1970,
în care se precizeaza ca dispozitiile art.197 alin. (2) nu fac nici o discriminare sub aspectul sancţionarii cu nulitatea absoluta între
faza urmaririi penale şi cea a judecaţii, iar pe de altă parte, nerespectarea dispoziţiilor procesuale privind asigurarea asistentei
juridice obligatorii în cursul urmariri penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite ulterior în fata instantei. Potrivit art. 172 ali.
(1) C. proc.pen., „lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărtorul a fost
încunoştinţat de data şi ora efectuării actului“. În conţiunutl textului nu se fac precizări cu privire la conţinutul termenului de
„dovadă“ sau modalităţii de „încunoştinţare“, lâsând astfel loc la interpretări diferite mai ales în cazul existenţei unor divergenţe pe
tema realizării acestor acte. Termenul de „încunoştinţare“, ca modalitate a asigurării prezenţei părţilor sau altor persoane la
activitatea procesuală, mai este folosit în Codul de procedură penală [art. 58 alin. (1), (2), art. 129 alin. (2), art. 402 alin. (2)]. Însă
faţă de citare în ceea ce priveşte sancţionarea neprezentării, dacă în cazul citării, lipsa nejustificată poate fi sancţionată,
neprezentarea, în cazul încunoştinţării, nu este sancţionată de lege. În ceea ce priveşte „dovada“ încunoştinţării, nu se indică o
anumită modalitate, motiv pentru care considerăm că se poate face sub orice formă, de preferat scrisă, în care să arte clar, fără
echivoc, cum s-a realizat încunoştinţarea. Considerăm că se impun unle proceduri mai clare în ceea ce priveşte atât încunoştinţarea,
cât şi dovadae efctuării ei, tocmai în ideea eliminării unor interpretări diferite. Aceste precizări se impun în ideea realizării unei
egalităţi în abordarea pe care legiuitorul a dat-o asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi penale şi a judecăţii.
Remarca este îndreptăţită de faptul că, în faza judecăţii, dacă apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână. Or, în faza
urmăririi penale efectuarea actelor de urmărire penală, este drept, cu excepţii, ca în cazul arestării inculpatului, poate fi realizată şi
în cazul absenţei avocatului dacă există dovada încunoştinţării sale.

109) Urmărirea penală şi judecata în cadrul procedurii urgente.

Organul de urmarire penala sesizat intocmeste un proces-verbal, in care consemneaza cele constatate cu privire la fapta savarsita. In
procesul-verbal se consemneaza, de asemenea, declaratiile invinuitului si ale celorlalte persoane ascultate. Daca este cazul, organul
de urmarire penala strange si alte probe. Procesul-verbal se citeste invinuitului, precum si persoanelor care au fost ascultate, carora
li se atrage atentia ca pot completa declaratiile sau ca pot face obiectii cu privire la acestea. Procesul-verbal se semneaza de organul
de urmarire penala, de invinuit si de persoanele ascultate. In cazul cand procurorul a emis mandat de arestare a invinuitului si a

145
restituit cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea si sa inainteze dosarul procurorului o data cu invinuitul, cel
mai tarziu in 3 zile de la arestarea acestuia.In cazul cand nu s-a putut efectua complet cercetarea in termenul aratat in alineatul
precedent, continuarea cercetarii penale se face potrivit dispozitiilor procedurii obisnuite. Procurorul, primind dosarul, procedeaza
la verificarea lucrarilor urmaririi penale si se pronunta in cel mult 2 zile de la primire, putand dispune trimiterea in judecata,
scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale. Cand procurorul dispune trimiterea in judecata, intocmeste rechizitoriu,
emite impotriva inculpatului mandat de arestare si inainteaza de indata instantei de judecata dosarul cauzei. Daca procurorul
restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmaririi penale, urmarirea se efectueaza potrivit procedurii obisnuite. Constatarea
infracţiunii Conform art. 466, infracţiunile flagrante se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute în capitolul consacrat
procedurilor speciale, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală. În ceea ce priveşte urmărirea penală, sunt
prevăzute dispoziţii speciale marcate distinct, în cuprinsul art. 467-470, referitoare la constatarea infracţiunii, luarea măsurilor
preventive a reţinerii şi arestării, continuarea cercetării după restituire, verificarea actelor de cercetare penală şi trimiterea în
judecată În conformitate cu art. 467, organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un process-verbal, în care se consemnează cele
constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte
personae ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strange şi alte probe. Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum
şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la
acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate. Din redactarea textului
nu rezultă că organul de urmărire penală trebuie să fie sesizat într-un anumit mod, sesizarea realizându-se atât din oficiu, cât şi din
afară (externă). Fiind sesizat, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea infracţiunii şi să întocmească proces-
verbal în condiţiile art. 467 alin. (1) C. proc. pen., adică în cuprinsul acestuia să consemneze datele constatate cu privire la fapta
săvârşită, precum şi declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este necesar, organul de urmărire penală
strange şi alte probe privind săvârşirea infracţiunii cu care a fost sesizat. Legat de constatrea şi cercetarea infracţiunii flagrante, se
prevede, totodată, obligaţia pentru organul de urmărire penală, să citească procesul-verbal întocmit învinuitului, precum şi
persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la
acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate. Procesul-verbal întocmit
în condiţiile art. 467 C. proc. pen., are o dublă funcţiune, fiind în primul rand actul de începere a urmăririi penale în cazul respective
dar şi un mijloc de probă, conţinând date cu privire la fapta comisă, precum şi declaraţiile învinuitului şi ale persoanelor ascultate.
Practica judiciară s-a confruntat cu probleme referitoare la competenţa organului de urmărire penală în cazul aplicării procedurii
speciale pentru infracţiunile prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Întrucât, potrivit art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Urmărirea
penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror pentru infracţiunile prevăzute în acest text, s-a pus problema dacă, în caz de
aplicare a procedurilor speciale la aceste infracţiuni, dar effectuate de organul de cercetare penală, urmărirea penală este legal
îndeplinită. Având în vedere faptul că infracţiunea considerată flagrantă se constată, potrivit dispoziţiilor art. 477 C. proc. pen., de
către organul de urmărire penală sesizat, fără a se fi stabilit o anumită competenţă a organelor de urmărire penală în raport de
infracţiunea cercetată, s-a decis că şi organul de cercetare penală poate efectua urmărirea penală înm cazul infracţiunilor prevăzute
la art. 209 alin. (3) C. proc. pen.1 Punctul de vedere se fundamntează pe idea că, dacă într-o cauză în care se aplică procedura
specială potrivit căreia constatarea infracţiunilor cu character flagrant nu este dată în competenţa exclusivă a procurorului, aceste
acte pot fi effectuate în condiţii de valabilitate şi de organul de cercetare penală. Efectuarea urmăririi penale, potrivit procedurii
speciale, cade în competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală. Competenţa constatării infracţiunii flagrante o au însă şi
organele prevăzute al art. 214 şi 215 C. proc. pen., cu precizarea că acestea au obligaţia să înainteze de înadtă pe făptuitor, împreună
cu lucrările effectuate şi mijloacele materiale de probă, procurorului sau organului de cercetare penală, fapt impus de respectarea
termenelor proprii acestor proceduri. Luarea măsurilor preventive-Potrivit art. 468 alin. (1), „Învinuitul este reţinut .Reţinerea

146
durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului,
care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere“. Conţinutul actual al art. 468 este dat
de modificările aduse în materia măsurilor de prevenţie de Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 şi de O.U.G. nr.
109/2003. Prin urmare, faţă de procedura de drept comun2 , organul de urmărire penală care efectuază constatarea infracţiuni în
condiţiile art. 457 C. proc. pen. este obligat să dispună măsura reţinerii pe 24 de ore. După luare măsurii reţinerii, urmărirea penală
se poate finaliza în două moduri, după cum cercetarea penală a fost sau nu terminată pe perioada reţinerii. În prima variantă, dacă
cercetarea penală a fost finalizată pe perioada reţinerii, primind dosarul, procurorul soluţionează cauza potrivit dispoziţiilor art. 468
alin. (2) şi 470 C. proc. pen. După finalizarea cercetării penale necesită o perioadă de timp mai mare de 24 de ore (adică decât
perioada reţinerii, dispusă în mod obligatoriu), la sesizarea organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul poate solicita
judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depşi 10 zile, acestea calculându-se de la datea expirării ordonanţei de reţinere
[art. 468 alin. (1)]. Aşadar, arestarea învinuitului nu este dispusă în mod obligatoriu, ci numai dacă judecătorul consideră necesar.
Însă, dacă măsura arestării învinuitului nu este luată de judecător şi învinuitul este pus în libertate, în continuare urmărirea penală
se desfăşoară potrivit procedurii de drept comun. În cazul în care judecătorul a dispus arestarea preventivă a învinuitului şi
procurorul a restituit cauza organului de cercetare penală, acesta este obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul
procurorului odată cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia [art. 469 alin. (1)]. Prin urmare, organul de cercetare
penală este obligat să finalizeze cercetările în cel mult trei zile de la luarea de către judecător a măsurii preventive, nerespectarea
acestui termen având drept consecinţă continuarea cercetării potrivit procedurii obişnuite [art. 469 alin. (2)]. O problemă cu care
practica judiciară s-a confruntat a constatat în aplicarea sau nu a dispoziţiilor procedurale privind asistenţa juridică obligatorie
pentru perioada reţinereii învinuitului. Unele insatnţe au rezolvat problema afirmativ. Considerând că asistenţa juridică este
obligatorie atât în cazul învinuitului arestat chiar în altă cauză, cât şi atunci când învinuitul este reţinut de organul de urmărire
penală în cadrul procedurii pentru urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante. Alte instanţe, reprezentând opinia majoritară,
au hotărât că, dacă cercetarea penală a infracţiunii flagrante se face în timp ce făptuitorul este reţinut fără a fi pusă în mişcare
acţiunea penală împotriva sa, dispoziţiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen. privind asistenţa juridică obligatorie nu sunt aplicabile.
Rezolvarea cauzelor de procuror-Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în
cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimitere aîn judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale,
potrivit art. 262, ori restituirea cauzei potrivita art. 265. Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi
înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Dacă procurorul
restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. Dipoziţiile
art. 267 şi 268 se aplică în mod corespunzător“ (art. 470 C. proc. pen). Din redactarea textului rezultă că procurorul soluţionează
dsarul în cel mult 2 zile de la primire, în urma probelor administrate putând dispune una din soluţiile prevăzute la art. 470 alin. (1),
şi anume: trimiterea în judecată; în acest caz, procurorul, considerând că sunt suficiente dovezi dă rechizitoriu prin care pune în
mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului [art. 468 alin. (2) şi
art. 470 alin. (1) şi (2)]. Sesizarea instanţei se face „de îndată“, ceea ce însemnă, având în vedere specificul procedurii flagrante,
dacă este posibil într-un termen mai mic decât cel prevăzut de art. 264 pentru procedura obişnuită, de 24 de ore; scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 262 ori restituirea cauzei potrivit art. 265. În conformitate cu art. 262 pct.
2 lit. a) şi art. 470 alin. (1), dacă constată unul din cazurile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) - e) dispune scoaterea de sub urmărire
penală şi încetarea urmăririi penale dacă există unul din cazurile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f), h) şi j). Când procurorul constată
în urma verificărilor că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garntează aflarea
adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau, potrivit art. 217, trimite cauza la un alt organ de
urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale (art. 265). În sitauţia restituirii, cauza va fi soluţionată în continuare

147
potrivit procedurii obişnuite [art. 470 alin. (3)]. De asemenea, procurorul este obligat, în cazul restituirii cauzei, să dispună asupra
menţinerii sau revocării măsurilor preventive ce cad în competenţa sa, a măsurilor de siguranţă ori asigurătorii luate în cursul
urmăririi penale, sau dacă este cazul să ia asemenea măsuri.În măsura în care, cu ocazia verificării cauzei se constată de procuror că
cercetarea a fost efectuată de un organ necompetent, acesta va trimite cauza la organul competent potrivit art. 268 [art. 470 alin.
(3)].

110) Urmărirea penală: obiect; limite; trăsături caracteristice.

Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala. Organele de cercetare penala sunt:
organele de cercetare ale politiei; organele de cercetare speciale. Ca organe de cercetare ale politiei functioneaza lucratorii operativi
anume desemnati din Ministerul de Interne. Organul de urmarire penala este obligat sa stranga probele necesare pentru aflarea
adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, in vederea justei solutionari a acesteia. Organul de urmarire aduna probele
atat in favoarea, cat si in defavoarea invinuitului sau inculpatului. Indatoririle se indeplinesc chiar daca invinuitul sau inculpatul
recunoaste fapta. Organul de urmarire penala este obligat sa explice invinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti
drepturile lor procesuale. Organul de urmarire penala este de asemenea obligat sa stranga date cu privire la imprejurarile care au
determinat, inlesnit sau favorizat savarsirea infractiunii, precum si orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei.
Procesul penal modern în configuraţia sa normală, tipică presupune existenţa unei etape, a unei funcţii procesuale, a cărei
finaliatate este stângerea de probe pe baza cărora instanţa de judecată să poată tranşa, cu autoritate de lucru judecat, conflictul de
drept penal. În timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii unei
soluţii de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe ) sau prin proces-
verbal ( în cazul sesizării din oficiu ). Subliniem că începerea urmăririi penale poate fi dispusă când nu există nici un impediment
din cele prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în care acestea există, fiind descoperite din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau
al actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi penale. Momentul
final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror, care poate fi trimitera în judecată sau scoaterea de sub urmărire
penală, încetare a urmăririi penale ori clasare. Astfel, în cazul în care se constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, urmărirea
penală se va finaliza prin emiterea actului de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza următoare, şi anume
judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea
de sub urmărire penală ( art.262 raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea urmăririi penale. În cazurile prevăzute
expres de lege ( art.10 lit.f – j fără lit.i ), dacă există învinuit sau inculpat în cauză, se dispune, prin rezoluţie motivată sau
ordonanţă, încetarea urmăririi penale. Urmărirea penală se finalizează şi prin clasare ( art.11 pct.1 ), dispusă printr-o ordonanţă.
Obiectul urmăririi penale Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul
să se dispună trimiterea în judecată. Prin “ strângerea probelor necesare ” se înţelege atât operaţiunea de adunarea probelor, cât şi
evaluarea lor, pentru a se constată dacă sunt suficiente în vederea dispunerii soluţiei de trimitere în judcată. În obiectul urmăririi
penale se înscrie atât rezolvarea laturii penale, cât şi activităţile legate de rezolvarea laturii civile a cauzei penale; avem în vedere
situaţii în care acţiunea civilă se exrecită din oficiu în procesul penal sau când încadrarea juridică a faptei se poate face, în mod
corect, ţinând seama şi de întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească ca o
obligaţie a organelor judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de stadiul de tentativă sau fapt consumat. “ Identificarea
fărpuitorilor ” consacră intenţia legiuitorului ca, în cadrul umrăririi penale, probele aduntate să ajute la depistarea tuturor acelora
care au săvârşit fapta penală ( autori, complici, instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a dorit ca
prin probele adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate să fie

148
sau nu subiect al răspunderii penale. Potrivit art.202, organul de urmărire panlă are obligaţia să strângă probele necesare pentru
aflarea adevărului şi pentru urmărirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună
probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să
strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice date de
natură să servească la soluţionarea cauzei. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale Fiecare fază a procesului penal se
caracterizează prin existenţa unor trăsături care îl configurează caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de celelalte
faze ale procesului penal. În literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături carcateristice ale urmăririi penale: lipsa de
colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, caracterul nepublic al
activităţilor judiciare, caracterul necontradictoriu expres al procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a urmăririi
penale. Din punctul nostru de vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic caracterele acestei faze a procesului penal.
Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală-Având în vedere că în acestă fază a procesului penal sunt abilitate
de lege să defăşoare activităţi două categorii de organe judiciare , şi ne referim aici la organele de cercetare penală şi la procuror,
pentru optima funcţionare a acestora legiuitorul a impus o anumită ierarhie. În primul rând, dispoziţiile legale prevăd o subordonare
funcţională a organelor de cercetare penală faţă de magistratul procuror. Astfel, procurorii conduc şi controlează nemijlocit
activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale. Organele de poliţie judiciară,
conform art.III din Legea nr.281/2003, îşi desfăşoară activitate în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul
procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. Potrivit art.219 alin.(2), dispoziţiile date de procuror
sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procurorul parchetului
sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, de procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În cazul neîndeplinirii sau
al îndeplinirii în mod defectuos de către organele de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, care are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la sesizare, să comunice procurorului măsurile dispuse.
De asemenea, în art.31 din Legea nr.92/1992 se arată, între altele, că procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală
a poliţiei şi a altor organe. Pe lângă acestă subodonare funcţională coexistă şi subordonarea administrativă , proprie fiecărei
categorii de organe judiciare .Dorim să subliniem doar că în cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organul ierarhic
superior al acestora nu poate să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea peanlă, procurorul fiind singurul competent în
acest sens, conform dispoziţiilor art.219 alin.(1). Cât priveşte subordonarea adminsitrativă a procurorilor, în conformitate cu
dispoziţiile art.28 ali.(4) din Legea nr.92/1992, dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din
subordine dacă sunt date în scris şi sunt în conformiate cu legea. Nu vor putea fi date însă dispoziţii pentru neefectuarea actelor
care se pot îndeplini, potivit legii, într-o cauză penală. Lipsa de publicitate a urmăririi penale-Finalitatea specifică a urmăririi
penale presupune ca acestea să se desfăşoare în anumite condiţii care să garanteze îndeplinirea obiectului propriu acestei faze a
procesului penal, astfel cum este arătat el în dispoziţiile art.200. Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei implică o
procedură nepublică, chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării cauzei, la care publlicitatea este ridictaă la rang
de principiu. Deşi pe parcursul urmăririi penale există momentele în care părţile sau alte persoane pot lua la cunoştiinţă de unele
probe adminsitrate în cauză, chiar şi în asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut în totalitate. De asemenea,
pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate
actelea de urmărie penală efectuate în cauză. Acest moment este însă plasat după ce au fost efectuate toate actele de urmărire
penală ( art.250 alin.1 ). Pe aceste conisderente, în doctrina de specialitate anterioară adoptării Legii nr.32/1990, caracterul secret al
urmăririi penale era condiserată o trăsătură specifică. Modificările legislative care au intervenit după decembire 1989, cu privire
specială asupra configuraţiei drepturilor apărătorului, au dus însă la transformarea acestei opinii. Astfel, prin modificarea art.172 şi,
de asemenea, a art.173-în care se arată că, în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului, al părţii vătămate, al

149
părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărie penală- a apărut nou subiect
cu aptitudinea de a cunoaşte actele probatorii. Pe cale de consecinţă, la acest moment doctrina actuală a impus lipsa de pubilictate a
urmăririi penale ca o trăsătură definitorie a acesteia. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale-Condiţia esenţială a fazei
judecăţii, contradictorialitatea presupune în esenţă, ca toate iniţiativele procesuale să fie puse în discuţia părţilor, fiecare dintre
acestea exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra chestiunii în cauză. Având în vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi
penal, şi pe cale de consecinţă, accesul limitat al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a procesului penal regula
genreală care se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi art.77 din care rezultă că organul de urmărire penală administrează
probele fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză, este necontradictorialitate. Absenţa contradictorialităţii conferă
umrăririi penale operativitate şi mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală, în tactica pe care o
adoptă în rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de urmărie penală în momentul cel mai potrivit, la data şi la locul
corespunzătoare cerinţelor concrete ale ale dosarului penal. Nu contestăm existenaţa unor momente în care se pot identifica
elemente de contradictorilaitat, cum ar fi prezentarea materialului de umrărie penală, dar caracterul de excepţie al acestora nu face
decât să confirme regula mai sus arătată. Carcterul preponderent al formei scrise -Soluţionarea definitivă a cauzei penale este
atributul exclusiv al instanţei de judecată, soluţiile date de procuror nefiind definitive şi, de asemenea, nu se bucură de autoritate de
lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum şi din necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea
principiului legalităţii înscris în dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire penală, a fost consacrată forma
preponderent scrisă a actelor de urmărire penală. Această trăsătură este conferită urmăririi penal, pe de o parte, de faptul că au
relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în dosar sub formă scrisă, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale
părţile nu pot acţiona decât în scris, formulând cereri în formă scrisă.
111) Valoarea probatorie a raportului de expertiză.

Dupa efectuarea expertizei, expertul intocmeste un raport scris. Cand sunt mai multi experti se intocmeste un singur raport de
expertiza. Daca sunt deosebiri de pareri, opiniile separate sunt consemnate in cuprinsul raportului sau intr-o anexa. Raportul de
expertiza se depune la organul de urmarire penala sau la instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de
expertiza cuprinde: a) partea introductiva, in care se arata organul de urmarire penala sau instanta de judecata care a dispus
efectuarea expertizei, data cand s-a dispus efectuarea acesteia, numele si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata,
data intocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia si intrebarile la care expertul urma sa raspunda, materialul pe baza caruia
expertiza a fost efectuata si daca partile care au participat la aceasta au dat explicatii in cursul expertizei; b) descrierea in amanunt a
operatiilor de efectuare a expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii in lumina
celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind raspunsurile la intrebarile puse si parerea expertului asupra obiectului
expertizei.

150