Sunteți pe pagina 1din 9

A fi o persoană cu dizabilitate...

Lector univ. dr. Mioara Salloum

Cuvântul dizabilitate nici nu apare în cea mai mare parte a dicționarelor clasice,
tipărite, românești. Îl găsim în dicționarele digitale. Este un concept relativ, nou, care a
câștigat importanță tot mai mare în ultimii ani, concurând cu conceptele de deficiență și
handicap pentru neinițiați.
În literatura de specialitate străină, în special americană, dizabilitatea este definită și
condiție care face ca individul să fie inapt în a performa la fel ca și indivizii tipici, ori ca o
condiție fizică sau cognitivă care interferează cu abilitățile persoanei făcând-o incapabilă de
performanțe la fel de ridicate ca și cele ale tipicilor limitându-i participarea la sarcini,
activități zilnice sau interacțiuni cu semenii săi.
În dicționarul român online, întâlnim cuvântul dizabilitate ca fiind Stare fizică,
psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare; handicap
(https://dexonline.ro/definitie/dizabilitate).
După cu observăm, în definiția din dicționar, cuvântul dizabilitate este sinonim cu
handicap. În ceea ce ne privește considerăm că cele două termene sunt utilizate în egală
măsură în literatura de specialitate, însă cu semnificații diferite.
În literatura psihopedagogică se folosesc mai mulţi termeni care, în funcţie de modul
de abordare a problematicii persoanelor cu cerinţe speciale, pot clarifica o serie de delimitări
semantice utile în înţelegerea corectă şi nuanţată a fenomenelor avute în vedere (Gherguţ,
2001, pag. 12):

 Aspectul medical – deficienţa – se referă la deficitul stabilit prin metode şi


mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcţionale sau evaluări folosite de
serviciile medicale, de natură mintală, senzorială, psihică, motorie sau de
limbaj;
 Aspectul funcţional – incapacitatea sau dizabilitatea – reprezintă o pierdere,
o diminuare reală sau parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale etc.,
consecinţă a unei deficienţe care împiedică efectuarea normală a unor
activităţi; indiferent de forma ei de manifestare, conduce la modificări de
adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performanţe ce duc la

1
forme, mai mult sau mai puţin grave, de autonomie personală, profesională sau
socială, perturbând îndeplinirea normală a unei activităţi sau a unui
comportament;
 Aspectul social – handicapul – care însumează consecinţele deficienţei ale
dizabilităţii, cu manifestări variabile în funcţie de gravitatea deficienţei şi
exigenţele mediului.
Prin urmare dizabilitatea sau incapacitatea corespunde oricărei reduceri, parţiale sau
totale, a capacităţii de a îndeplini o activitate, într-un mod sau în limitele considerate ca
normale pentru o fiinţă umană (Chelemen, 2010, pag. 23), aceasta însumând un număr de
limitări funcţionale, care pot fi întâlnite la orice populaţie, a oricărei ţări din lume (Vrăşmaş,
2001, pag. 30).

Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, considerăm că termenul de deficiență,
fiind perspectiva medicală a condiției persoanei, deoarece face referire la lipsa unui organ, a
unui segment al corpului sau la limitarea unei funcții fiziologice, este de competența cadrelor
medicale și îl utilizăm doar atunci când facem referire la diagnosticul copilului. Termenul de
handicap, perspectiva socială, care semnifică limitarea în relaționare, în îndeplinirea unor
statusuri și roluri în mediul în care trăiește persoana cu dizabilitate, este de competența
asistenților sociali. Termenul dizabilitate, sinonim cu incapacitate, face trimitere la limitările
de îndeplinire a unor sarcini și acțiuni ale individului, implicit educaționale atunci când este
vorba despre un copil și, în același timp la condiția de copil cu cerințe educative speciale
(CES) și, prin urmare îl considerăm cel mai adecvat pentru a fi utilizat în mediul educațional.

De asemenea sintagma persona cu dizabilitate este preferabilă celei de persoană cu


deficiență (cu defect), sau persoană cu handicap, care a căpătat în ultimii ani un sens
peiorativ.

În limba engleză cuvântul disability este alcătuit din cuvântul ability (abilitate),
precedat de prefixul dis (fără), însemnând incapacitate, privare de anumite funcții, dar nu
implică faptul că obiectul/fenomenul/persoana la care se face referire nu este global
nefuncțional/stricat/neutilizabil/incapabil. Spre exemplu, un calculator poate sa fie funcțional
chiar dacă, în anumite momente internetul nu funcționaează și suntem avertizați: wireless
network connection disabled. Dizabilă este doar conexiunea la internet, așa cum în situația
unei persoane cu dizabilitate putem vorbi despre incapacitatea de a urca scările, de a citi, de a
vorbi, de a avea emoții etc.

2
Din perspectiva persoanei cu dizabilitate sau a unui părinte care are un copil cu
dizabilitate, chiar dacă această perspectivă are conotații subiective, apreciem faptul că
termenul de dizabilitate este preferat pentru că este mai puțin jignitor sau depreciativ.

Ce înseamnă să fii persoană cu dizabilitate într-o lume a oamenilor tipici (normali)


putem doar să ne imaginăm apelând la empatia de care dispunem și la câteva împărtășiri ale
persoanelor care au dizabilități, persoane care au acceptat că viața lor va fi pentru totdeauna
altfel, atipică, că lumea celor tipici este greu accesibilă și că, deși efortul de a reduce distanța
către aceștia este în mare parte a lor, tipicii au prejudecăți, îi marginalizează și etichetează.

Copilul cu dizabilitate nu înțelege că este altfel, el crește cu convingerea că, atunci


când va fi mare, va fi o persoană tipică, va putea să alerge, să audă, să vadă... Atunci când
dizabilitatea presupune o heterocronie (diferență între vârsta cronologică și vârsta mintală),
el nu va conștientiza nici ca adult faptul că are o incapacitate, că este altfel.

Pe măsură ce crește, copilul cu dizabilitate care conștientizează că este altfel, că


pentru el lucrurile nu vor decurge la fel ca și pentru ceilalți copii. Pe deasupra începe să
descifreze durerea din ochii părinților, se confruntă, din păcate destul de frecvent cu disprețul
sau indiferența celorlalți, este dat la o parte din grupurile în care ar fi putut fi dacă nu avea
dizabilitate, iar cu timpul se închide în sine, se autosegreghează și încearcă să își îndrepte
toată energia către ceea ce poate face. De foarte multe ori, cu ajutorul rutinei reușește să facă
lucruri deosebit de frumoase și astfel își găsește liniștea în sfera profesională, departe de
lumea înconjurătoare.

Suferința unui astfel de copil o putem înțelege mai ușor dacă îi ascultăm glasul. O
scrisoare a unei fetițe, pe care colegii de școală o tachinau pentru felul în care mergea și
vorbea, adresată lui Moș Crăciun (Canfield, Hansen,Hansen și Dunlap, 2001, pag. 191) adună
în ea un strigăt, un apel la clemență și înțelegere:

Dragă Moș Crăciun,

Mă cheamă Amy. Am nouă ani. Am un necaz la școală. Mă poți ajuta, Moșule? Copiii
râd de mine din cauza felului în care merg, alerg și vorbesc. Eu sufăr de paralizie. Aș vrea și
eu să am o zi în care să nu râdă și să nu-și bată joc nimeni de mine.

Cu drag, Amy

3
Se vorbește despre normalizare, despre egalitate de șanse, despre integrare sau și mai
pretențios, despre incluziune. Dar dincolo de legi, de teorii și locuri de muncă care implică
cooperare cu persoane cu dizabilități, în jurul nostru se petrec numeroase drame care, cu mai
multă empatie, toleranță și bunăînțelegere ar putea fi evitate. Persoanele cu dizabilitate nu au
nevoie de mila noastră, nici de discriminare pozitivă, vor respect și o viață care să le ofere și
lor o stare de bine dezirabilă.
Pentru a evita măcar o mică parte dintre faptele noastre care ar pute fi nepotrivite în
interacțiunea cu persoanele cu dizabilitate, enumerăm mai jos câteva strategii de abordare a
acestora, unele care se potrivesc indiferent de dizabilitatea cu care se confruntă persoana
respectivă, altele specifice unor anumite dizabilități:

1. Sugestii generale (Oancea și van Maanen, 2013, pag. 12 – 13):


 Comportați-vă natural şi cu respect, aşa cum ați dori să fiți tratați și dumneavoastră!
 Nu faceți tot felul de presupuneri ci mai bine întrebați, dacă aveți anumite curiozități!
 Păstrați contactul vizual cu persoana cu dizabilitate, așa cum o faceți cu orice altă
persoană!
 Tratați persoanele cu dizabilităţi cu demnitate şi respect, nu cu condescendenţă şi
milă, nu le vorbiți de sus şi nu vă purtați cu adulţii de parcă ar fi copii, nu le vorbiți cu
entuziasm exagerat!
 Încurajați persoana să-şi exprime opiniile, dacă persoana este adultă, tratați-o ca atare,
iar dacă persoana este un copil, ascultăți-l şi încurajați-l!
 Folosiți un ton normal al vocii – ridicarea vocii provoacă confuzie, iar dacă persoana
nu vă înţelege vă va atenţiona!
 Asigurați-vă că evenimentele publice pe care le faceți sunt accesibile prin luarea în
considerare a nevoilor persoanelor cu dizabilităţi în faza de planificare. Dacă există o
barieră de netrecut, anunțați înainte de eveniment!
 Respectați spaţiul personal al persoanei cu dizabilităţi! Păstrați o distanţă de
siguraținţă de scaunul cu rotile, dacă persoana foloseşte unul! Nu vă sprijiniți de
fotoliul rulant al unei persoane şi nici nu-l utilizați fără permisiune! Acelaşi lucru este
valabil pentru cârje, cadre şi bastoane.
 Nu atingeți sau nu vă jucați fără permisiune cu un câine-ghid care asistă o persoană cu
dizabilităţi! În acest caz, câinele nu este un animal de companie, ci este responsabil
pentru siguranţa proprietarului şi este întotdeauna ocupat. Nu atingeți o persoană care

4
are o dizabilitate, decât dacă există un motiv bun (cum ar fi strângerea de mână în
semn de salut sau în cazul în care persoana a solicitat ajutor)! Nu împingeți niciodată
scaunul cu rotile al unei persoane fără permisiunea acesteia! Nu vă retrageți dacă
întâlniți o persoană cu SIDA! Strângeţi-i mâna ca oricărei alte persoane - nu puteți lua
SIDA printr-o simplă atingere sau strângere de mână.
 Nu evitați folosirea unor termeni sau expresii comune care conţin cuvinte ca "a
vedea", “a merge” sau “a auzi” în jurul persoanelor cu dizabilităţi! A fi prea conştienţi
de invaliditatea unei persoane poate provoca disconfort şi stânjeneală.
 Nu ocupați locurile special amenajate în autobuz, nu folosiți toaletele accesibile, nu
parcați în parcările sau alte spaţii rezervate şi destinate utilizării de către persoanele cu
dizabilităţi! Ceea ce pentru unii este o alegere, pentru alţii este o necesitate.

2. Strategiile de interacţiune cu personae care au dizabișități locomotorii:


 Atunci când vorbiți mai mult cu o persoană într-un scaun cu rotile sau mică de statură,
întrebați persoana dacă şi-ar dori să se mute într-un loc unde aţi putea sta şi vorbi la
acelaşi nivel vizual!
 Evitați gesturile nepotrivite, cum ar fi mângâierea persoanei cu dizabilităţi pe cap!
 Nu descurajați copiii să nu pună întrebări unei persoane legate de scaunul cu rotile pe
care îl foloseşte! O comunicare deschisă ajută de obicei în depăşirea fricii şi a ideilor
preconcepute/eronate.
 Nu presupuneți că a folosi un scaun cu rotile este o tragedie şi nu clasificați o
persoană care foloseşte un scaun cu rotile ca "bolnavă"!
 Atunci când o persoană care foloseşte un scaun cu rotile "se transferă" din fotoliul
rulant într-un alt scaun, în maşină sau pe pat, este corect să lasați scaunul cu rotile
mereu la îndemână. În cazul în care credeți că ar fi cel mai bine să fie mutat, întreabați
persoana care utilizează scaunul cu rotile care este cea mai bună opţiune pentru ea!

3. Dizablități cognitive. Când întâlniți pe cineva cu o dizabilitate de învăţare, de inteligenţă,


sau a funcţiei cerebrale, să aveți în vedere următoarele:
 Păstrați comunicarea simplă! Încercați să folosiți propoziţii scurte şi întrebări pentru o
claritate mai bună!
 Concentrați-vă pe un singur subiect odată!

5
 Lasați-i timp suficient interlocutorului pentru a răspunde, a pune întrebări şi a
clarifica comentariile dumneavoastă!
 Dacă este cazul, repetați mesajele primite, pentru a confirma înţelegerea reciprocă!
 În cazul în care este necesar, consolidați informaţiile cu imagini vizuale!

4. Dizabilităţi vizuale.
 Când doriți să începeți o conversaţie cu o persoană nevăzătoare, atingeți persoana
uşor pe braţ sau adresați-vă verbal spunându-i numele pentru a-i obţine atenţia!
 La prima întâlnire cu o persoană cu dizabilitate de vedere, prezentați-vă pentru a-i
permite celeilalte persoane să afle despre cine este vorba! De asemenea, prezentați şi
celelalte persoane care sunt în încăpere!
 Într-o conversaţie de grup, clarificați verbal cui anume vă adresați!
 Vorbiți pe un ton normal al vocii, o persoană cu dizabilitate de vedere are auzul bine
dezvoltat!
 Anunţați atunci când vă deplasați dintr-un loc în altul şi când conversaţia s-a încheiat!
 Când oferiți locul unei persoane cu dizabilitate de vedere, puneți mâna persoanei pe
spatele sau braţul scaunului. La fel procedați atunci când oferiți un obiect sau atunci
când vreți să subliniați unde se află un obiect!
 Când intrați într-o cameră în care se află o persoană cu dizabilitate de vedere, descrieți
mobilierul şi locaţia unde se află fiecare piesă de mobilier, distanţele între ele!
 Fiți specific când descrieți amplasarea obiectelor!
 Anunţați persoana dacă plecați, astfel încât ea să nu continue să vă vorbească după ce
ați plecat!

5. Dizabilităţi de vorbire
 Acordați convorbirii toată atenţia dumneavoastră atunci când vorbiți cu o persoană
care are dificultăţi de vorbire!
 Păstrați o atitudine încurajatoare mai degrabă decât una de corectare şi fiți răbdător!
 Când vorbiți cu cineva cu dizabilitate de vorbire, ascultați-l cu atenţie, cu răbdare şi
încearcați să înţelegeţi mesajul!
 Nu pretindeți niciodată că înţelegeți, nici nu întrerupeți persoana în timp ce vorbeşte
încercând să-i terminați fraza!

6
 Repetați ceea ce ați auzit sau puneți întrebări care necesită răspunsuri scurte, pentru a
verifica dacă ați înţeles corect!
 Dacă nu reușiți să înţelegeți, spuneți-i direct sau rugați persoana să repete fraza, să
folosească o altă propoziţie cu acelaşi înţeles sau poate găsiţi alte modalităţi de
comunicare (de exemplu, comunicarea scrisă)!
 De multe ori persoanele cu dizabilităţi de vorbire folosesc diferite dispozitive sau
tehnici pentru a îmbunătăţi sau spori volumul şi intensitatea vocii. Fiți pregătiți pentru
a comunica cu cineva care foloseşte un sintetizator de vorbire sau o tastatură
alfabetică!

6. Dizabilitatea auditivă (Salloum, 2017, pag 141 -144).


 Persoana surdă sau hipoacuzică este mai speriată decât dumneavoastră în relaționarea
cu dumneavoastră. Aveți răbdare cu aceasta!
 Conștientizați că o pierdere de auz nu înseamnă implicit o dizabilitate mintală! Poate
fi o persoană inteligentă.
 Proteza auditivă pe care o poartă nu recuperează integral auzul şi are o eficienţă
garantată de cel mult 1 metru şi jumătate. Pe măsură ce ne îndepărtam, persoana va
auzi tot mai neclar. Protezele auditive amplifică şi zgomotele de fond (trântit de uşă,
şoapte, paşi, mişcarea scaunelor etc.), persoana este nevoită să fie tot timpul foarte
atentă pentru a discrimina informaţiile utile de alte zgomote perturbatoare. Prin
urmare, asigurați-vă că sunteți la o distanță confortabilă!
 Persoana respectivă poate să aibă pierdere de auz la ambele urechi sau la o singură
ureche, iar daca pierderea este bilaterală, ea nu este întotdeauna egală. Dacă sesizați
acest lucru, încercați să vă situați în așa fel încât să ușurați conversația!
 O consecinţă secundară a lipsei auzului este comunicarea deficitară. Limbajul este
sărac, concret, cuvintele sunt folosite cu sensul lor de bază, metaforele şi subtilităţile
sinonimiei limbii sunt extrem de dificile de înţeles, doar după explicaţii îndelungi.
Cuvintele de legătură (prepoziţii şi conjuncţii, sufixe, prefixe etc.) sunt inutile, pentru
un surd este acelaşi lucru „coleg de bancă” sau „coleg pe bancă”/ „stau la bloc”/”stau
pe bloc” etc. Aceste cuvinte, scurte şi fără sens pentru el, lipsesc şi din propoziţiile
scrise. Topica surdului este alta, ordinea cuvintelor în propoziţie fiind stabilită de
importanţa pe care o au acestea şi nu de regulile gramaticale abstracte. Logica lui îi

7
spune „pietoni de trecere” şi nu „trecere de pietoni”. Încercați să vorbiți cât mai
simplu, cât mai clar, utilizând cât mai multe sinonime!
 Pentru că nu înţeleg tot ceea ce se comunică în jurul lor, ei deduc restul conversaţiilor
din context, pot face astfel numeroase erori de înţelegere. Nu insistați să corectați
fiecare eroare!
 Nu înţeleg sensul figurat al cuvintelor, limbajul metaforic, sensurile multiple le
creează confuzii. Nu sesizează cuvintele accentuate dintr-o propoziţie şi nu pot
accentua cuvinte. Evitați subtilități lingvistice, cuvinte rare, sofisticate!
 Surdul sau hipoacuzicul are nevoie de mai mult timp decât un auzitor pentru a rezolva
o sarcină sau a răspunde la o întrebare. Pentru el limba maternă e o limbă străină,
mesajul receptat trebuie să şi-l traducă în limbaj propriu, apoi gândeşte răspunsul pe
care încearcă din nou să îl traducă cât mai fidel aşteptărilor profesorului. Din această
cauză el oboseşte mai repede decât ceilalţi. Oferiți-le timp să își formulezze
răspunsurile!
 Individului surd trebuie să i se explice clar cerinţele sarcinilor, în special atunci când
este vorba despre un examen, o teză, un extemporal. S-ar putea să cunoască
informația dar să nu înţeleagă sensul cerinţei şi să facă altceva, deşi ar fi putut face
sarcina corect. Nu este suficient să îl întrebăm dacă a înţeles, din jenă s-ar putea să
răspundă afirmativ. Lui trebuie să i se ceară să repede cerinţa şi să explice în cuvintele
lui ce i s-a cerut să facă.
 Nu poate scrie după dictare! Face labiolectură! Pentru a înţelege corect mesajul el
citeşte pe buzele vorbitorului şi, în momentul în care îşi apleacă privirea pe foaia de
hârtie pentru a nota, pierde fragmentul următor predat, astfel că în scrisul lui vor fi
cuvinte urmate de spaţii goale.
 De câte ori este posibil, este indicată folosirea unor imagini sau obiecte concrete,
pentru ca să înţeleagă mai bine despre ce este vorba.
 Uşa şi ferestrele spațiului în care vorbiți trebuie să fie închise, pentru a se evita
zgomotele nedorite.
 Dacă sunteți mai multe persoane, vorbiți pe rând! Pentru o persoană cu dizabilitaate
de auz, este foarte dificil să poarte o discuție cu mai multe persoane deodată, dar
poate purta lejer un dialog.

8
Bibliografie:

 Canfield, Jack; Hansen, Mark Victor; Hansen, Patty, Dunlap, Irene, (2001): Supă de
pui pentru duflet de copil. 101povestiri despre curaj, speranță și râs, București:
Editura Amaltea.
 Chelemen, Ioan, (2010). Elemente de psihopedagogie specială, Oradea: Editura
Universității din Oradea.
 Gherguț, Alois, (2001). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – Strategii de
educație integrată, Iași: Editura Polirom.
 Oancea, Raluca și van Maanen, Chris (2013). Ghid de bune practici pentru o buna
interacțiune cu persoanele cu dizabilități, Rock solid Foundation, the Netherlands,
Tineret în acțiune.
 Salloum, Mioara Maria, (2017). Psihopedagogia persoanelor cu dizabilitate de auz,
Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
 Vrăşmaş, Traian, 2001. Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Bucureşti: Ed. Aramis.
 https://dexonline.ro/definitie/dizabilitate/3.10. 2017