Ghimbirul

Descriere:
Ghimbirul sau ghimber (Zingiber officinale) este o planta erbacee perena din regiunile
tropicale. Pentru a se dezvolta corespunzator, are nevoie de o temperatura ridicata si
constanta, precum și de o umiditate permanenta. Se cultiva in special in India, China,
Indonezia, Nepal, Nigeria, Bangladesh, Japonia, Thailanda, Filipine, Sri Lanka. Partea
care se consuma din aceasta planta este numita radacina, dar este, de fapt, un rizom
aromatic bogat in uleiuri eterice, cu forma neregulata, contorsionata si noduroasa,
atingand pana la 5-6 centimetri lungime.
Rizomul de ghimbir atinge 5 cm în lungime și are o formă noduroasă. Se
comercializeaza proaspat, murat sau sub forma uscata de pudra sau fulgi.

Origine:
Originar din India și China, ghimbirul este unul din cele mai vechi și populare
condimente: chinezii il foloseau ca planta medicinala fiind menționat in scrierile lui
Confucius, arabii îl cunoșteau din 650 înainte de Christos – ghimbirul este menționat in
Coran. Dar și în Europa de Vest ghimbirul era folosit pe scara larga (cel puțin din
secolul IX) – era cunoscut ca medicament impotriva ciumei; ca pudra era presarat peste
bere in carciumile din Anglia secolului XIX (așa a luat naștere ginger ale). Numele
ghimbirului provine, asemenea altor denumiri ale plantei in mai multe limbi europene
(”Ingwer” in germana, ”gingembre” in franceza, ”ghimbir” in romana, ”zenzero” in
italiana, ”ginger” in engleza etc.) din latinescul ”zingiber”, imprumutat si el din greaca
veche (”zingiberis”). Cum India a fost sursa de ghimbir a Europei in antichitate,
denumirea greaca este, de fapt, o preluare din limbile vorbite pe teritoriul Indiei in acea
perioada: ”singivera” in pali si ”shringavera” in sanscrita. Aceste denumiri inseamna ”in
forma de corn de cerb”. Cu toate ca denumirile in majoritatea limbilor europene provin
din greaca veche, in mod surprinzator grecii contemporani il numesc ”piperoriza”
(radacina de piper), cu referire la gustul iute al rizomului.

Compozitia nutritionala a ghimbirului:

Rădăcina de ghimbir conține aproximtiv 80 kcal/100 g și este alcătuită în mare parte din
18 g carbohidrati, 2 g proteine și 1 g grăsimi. De asemenea, conține numeroase
substanțe nutritive de care organismul are nevoie, cum ar fi vitamina C, potasiu, fier,
calciu sau magneziu.
Ghimbirul se găsește în stare proaspătă, dar și sub formă de pudră. Compușii activi din
ghimbir sunt reprezentați de uleiurile volatile (bisabolen, zingiberenă și zingiberol) și
compuși fenolici - gingerol și șogaol, dar și curcumină, geraniol, neral, acid
gingesulfonic etc.
Agentii care dau gustul specific sunt gingerolul, sogaolul și zingerona. Gingerolul este
compusul activ din ghimbirul proaspăt și are efecte asemănătoare capsaicinei,
compusul din chilli. Zingerona se întâlnește în special în ghimbirul gătit, iar șogaolul în
ghimbirul uscat. Compușii benefici se diminuează în urma proceselor de deshidratare și
extracție, fiind recomandată utilizarea ghimbirului crud, neprocesat.

Efecte benefice ale consumului de ghimbir:

- Efectul cardioprotector al ghimbirului:

Ghimbirul este bogat în potasiu, mangan și fosfor, având importante proprietăți anti-
inflamatorii. Astfel, consumul lui reduce nivelul colesterolului, reglează presiunea
sangvină, îmbunătățește circulația sângelui și previne blocarea arterelor.

- Ghimbirul are efect antiemetic:

Ghimbirul are efect antiemetic, reducând stările de greață și vomă, având efect inclusiv
asupra stărilor de greață din perioada sarcinii, grețurilor post-operatorii, efectelor
vomitive provocare de chimioterapie sau a kinetozelor (răul de mișcare).

- Ghimbirul favorizează imunitatea:

Unele studii au arătat că ghimbirul poate preveni apariția răcelii sau o poate reduce. Are
proprietăți benefice asupra sistemului respirator, dar și termogenice, încălzind corpul și
favorizând transpirația. Aceasta din urmă are rol detoxifiant, luptând împotriva
infecțiilor bacteriene și fungice.

Utilizări culinare:

Ghimbirul este, poate, cel mai versatil condiment, fiind folosit în absolut toate tipurile de
preparate, de la sosuri, supe şi feluri principale, până la deserturi şi băuturi. Deşi a fost
încă de pe vremea romanilor un condiment important, popularitatea acestuia a scăzut
temporar în Europa, cel mai probabil din cauză că ghimbirul proaspăt era arareori
comercializat pe continent. Situaţia s-a schimbat o dată ce acesta a devenit mult mai
disponibil, şi datorită popularităţii crescute a bucătariei asiatice.
Dacă ghimbirul proaspăt este fiert, iuţeala sa creşte, iar aroma scade. Thailandezii
folosesc ghimbir dat prin răzătoare, alături de alte condimente, la prepararea pastelor
de curry. Indonezienii utilizează frecvent paste condimentate pe bază de ghimbir
proaspăt şi ardei iuţi proaspeţi, cu care marinează carnea înainte de a o găti.

Ghimbirul prăjit are un gust diferit, iuţeala sa domolindu-se. Merge foarte bine prăjit
alături de usturoi, sau ceapă. Indienii folosesc adesea această tehnică pentru a obţine
sosuri delicioase cu care asezonează mâncărurile de legume şi carne.

În bucătăria chineză ghimbirul este folosit atăt prăjit cât şi fiert. Mâncarea care fierbe
înăbuşit mai mult timp este aromată cu feliuţe de ghimbir, care îşi eliberează aroma
destul de repede. Tehnica chinezească stir-fry (chao), care înseamnă gătirea pe foc
iute, rapidă a mâncării, cu amestecare continuă, cere adesea ghimbir mărunţit sau dat
prin răzătoare.

Ghimbirul ocupă un loc important în bucătăria japoneză, unde este folosit în cantităţi
mici. De exemplu, carnea de pui este aromată prin stropire cu sucul obţinut prin
stoarcerea ghimbirului proaspăt. Ghimbirul murat, (beni shoga), este preparat din rizomi
foarte tineri şi este adesea servit alături de sushi.

”Ginger ale” este o băutură foarte populară în America de Nord. Nu este o bere
fermentată, ci doar zahăr, extract de plante şi apă gazoasă. Oricum, în Evul Mediu
ghimbirul a fost folosit şi la aromatizarea berii adevărate.

În Europa întâlnim ghimbirul în mod special în bucătăria ungurească tradiţională unde

cunoaşte o utilizare frecventă în condimentarea unor fripturi, de obicei mai grase, sau la
mâncăruri mai grele (din fasole, linte, varză), dar şi la deserturi (de ex. cozonacul cu
ghimbir proaspăt).

Ghimbirul uscat este destul de diferit ca gust şi nu poate substitui rizomul proaspăt. El
este doar un ingredient opţional în unele amestecuri de condimente, ca pudra de curry,
”5 arome” şi berebere. Ghimbirul uscat nu este folosit în regiunile unde acesta este
cultivat. Gustul său este mai mult aromat decât iute şi este folosit şi la prepararea unor
deserturi.

Rizomul nu se consumă crud, ci se curăţă îndepărtându-se coaja, şi se taie în felii care

se gătesc ca acompaniment la cărnuri sau sosuri, în salate, curry-uri etc. Ghimbirul se
consumă câteodată în forma sa pisată, mărunţită. În acest caz ghimbirul e o pulbere
fină asemănătoare piperului alb.
 Avantaje:

Ghimbirul este o sursă excelentă de vitamina E, fibre alimentare, vitamina B6, fier,
magneziu și potasiu.
Este benefic pentru tratarea tusei, răcelii și în stările de greață.
Are efecte benefice asupra sistemului cardiovascular.
Ghimbirul conține numeroase substanțe cu rol anti-inflamator și anti-oxidant.

Dezavantaje:

Poate produce disconfort la nivel gastric, dacă este consumat în cantități ridicate
 Anasonul

Descriere:

Anasonul (Pimpinella anisum) este o plantă medicinală, aparţinând familiei

Apiaceae, foarte des utilizată.

Anasonul este o plantă anuală, erbacee, ce poate atinge o înălțime de 60 – 80

cm. Rădăcina este pivotantă, relativ slab dezvoltată, iar tulpina este erectă, glabră,
striată, ramificată în partea superioară, ramificațiile terminându-se cu
inflorescențe. Florile, mici și albe, de 3 mm în diametru, sunt dispuse în
inflorescențe dense, de tip umbrelă, aspect caracteristic plantelor din
familia Apiaceae-lor (cunoscută și sub denumirea de Umbrelifarae, tocmai datorită
portului florilor), în lunile iunie – septembrie. Frunzele sunt puține și rare,
asemănătoare cumva pătrunjelului. Cele de la baza plantei sunt simple, de 1-5 cm
lungime, dispuse altern și întregi, lung pețiolate, ovate, cu marginile dințate, în
timp ce frunzele situate mai sus pe tulpină sunt penate, divizate în numeroase
foliole liniar lanceolate. Fructele sunt diachene mărunte, de 3-6 mm în diametru,
ovoide, cu jumătățile greu separabile și cu câte 5 coaste puțin proeminente, de
culoare mai deschisă. Fructele pot fi culese de la sfârșitul lui august până la
sfârșitul lui septembrie.

Origine:
Originar din Orientul Apropriat şi din ţările din jurul Mării Mediterane, anasonul este una
dintre cele mai vechi plante aromatice, fapt demonstrat de seminţele găsite în timpul
săpăturilor arheologice în construcţiile epocii neolite. Anasonul era cultivat în Roma şi
Grecia Antică, în Egipt, de unde a fost răspândit în Europa de Est şi în alte ţări.

Uz Medical:

Anasonul are numeroase proprietăți, dintre care:

 tonic;
 antispasmodic;
 diuretic;
 aperitiv și digestiv;
 vermifug;
 emenagog (favorizează menstruația);
 galactogen (favorizează lactația).
El este indicat in astenie, reumatism, migrene, amețeală, tuse (astm, tuse convulsivă),
voma psihogenă, dureri gastrice, digestii lente, flatulență, spasme intestinale,
menstruații insuficiente si dureroase.

Compoziţie:

Fructele de anason conţin o cantitate importantă de lipide, proteine, vitamina C,

substanţe minerale, diferite zaharuri, acizi organici (cofeic şi clorogen) ş.a. Cele mai
importante componente ale fructului sunt uleiul volatil (care conţine anetol şi mici
cantităţi de aldehidă anisică), substanţele minerale, substanţele proteice, amidonul.
Anetolul îi transmite plantei un miros specific, dulciu, de anic. Celelalte componente
(estragol, aldehidă anisică, ţis-anetol, alcool anisic, vanilină, hidrochinonă, crezol etc.)
sunt în cantităţi mici. Fructele mai conţin ulei gras, celuloză brută, glucide simple,
recoltându-se la maturitate şi utilizându-se în scopuri farmaceutice.

Seminţele au pânã la 6% ulei esenţial, iar acesta conţine până la 90% anetol (un
compus organic folosit frecvent ca aromă naturală si component principal al uleiului
eteric extras din plante), care îi conferă plantei aroma tipică. Alţi compuşi care se
regăsesc in compoziţia seminţelor: cumarinele, flavonoidele şi sterolii.

Principalele elemente pe care le contin 100 g de fructe sunt:

 ulei volatil 1,2-6 g format din 80-90% anetol;

 metilcavicol sau izoanetol;
 cantitati mici de cetone si aldehide anisice si aldehida acetic;
 lipide 10-20%;
 proteine 20%;
 zaharuri;
 amidon;
 substante minerale 6-10%;

Uz Culinar:

În bucătăria occidentală, folosirea anasonului este limitată, în general, la aromarea

preparatelor de panificație, a prăjiturilor și, uneori, a dulcețurilor. Alteori, anasonul mai
este întâlnit în amestecurile de condimente pentru sosuri și fripturi. Principala sa
utilizare, în tradiția occidentală, este cea de aromatizare a băuturilor alcoolice – Raki în
Turcia, Ouzo în Grecia, Pernod, Absinthe și Anisette în Franța, Aguardiente în
Columbia, mastika în Bulgaria și Macedonia, Jägermeister în Germania, Sambuca în
Italia, Xtabentún în Mexic. În multe cazuri, însă, uleiul esențial de anason este înlocuit
cu cel extras din ”anasonul stelat”, cel puțin parțial. Semințele, întregi, sau măcinate pot
fi folosite pentru prepararea ceaiurilor, singure, sau în combinație cu alte plante.

În bucătăria orientală anasonul este și mai puțin utilizat, feniculul și anasonul stelat fiind
mai accesibile și mai populare. Cu toate acestea, el este folosit uneori în bucătăria
indiană pentru a înlocui feniculul; ocazional, el mai apare și în rețetele mexicane.
 Ginsengul

Descriere:

Ginseng (Panax ginseng) sau ginseng asiatic şi ginseng coreean, este o plantă perenă
ce aparţine familiei araliaceelor. Se găseşte în flora spontană, dar şi sub formă
cultivată.

Specific Peninsulei Coreene şi munţii Chang Pai Shan din nord-estul provinciei Jilin din
China, ginsengul are o arie de vegetaţie ceva mai întinsă ce cuprinde nordul Chinei şi
unele zone din Siberia. Deoarece este foarte căutat, ginsengul este cultivat intens nu
numai în China şi Coreea, ci şi în Japonia, Rusia, Vietnam, S.U.A., Canada.

Frunzele ginsengului sunt lung-peţiolate. Ginsengul ajunge la înflorire după câţiva ani
(cel puţin patru), iar rădăcina este recoltată tot după patru ani. Rădăcina de ginseng
poate ajunge la un metru lungime şi 5 ... 10 cm. grosime. Rădăcina are un contur
asemănător cu cel al fiinţei omeneşti, iar cuvântul „ginseng” înseamnă, de asemenea,
„esenţă umană”.

Rãdãcinile de ginseng se bucurã, de mai bine de 2000 de ani, de o reputaţie ieşitã din
comun, fiind considerate un panaceu. Faptul acesta s-a reflectat pânã şi în denumirea
latinã a plantei („panax” înseamnã medicament universal).

Compoziţie:

Ginseng conţine multiple substanţe active importante cum ar fi: ginsenozide (circa 30 de
derivaţi)

Compozitie chimica:

saponozide, taninuri, principii amare, vitaminele: A, B1, B2, B5, B6, B12, D3, E, acid
folic, penthenat de calciu, nicotinamide, mucilagii, ceruri, zinc, potasiu, fier, siliciu, un
steroid care ajuta la intarirea sistemului imunitar.
Uz Medical:

În medicina tradiţională se foloseşte îndeosebi rădăcina de ginseng cultivat, ginsengul

sălbatic fiind în prezent o plantă ocrotită de lege.

Radacina de stimuleaza si relaxeaza sistemul nervos, imbunatateste secretia de

hormoni, stamina, reduce zaharul din sange, nivelul de colesterol si creste rezistenta la
boli. Acesta este utilizata pe plan intern in tratamentul pentru debilitate, asociat cu limita
de varsta sau de boala, lipsa poftei de mancare, insomnie, stres, soc si boli cronice.

Ginsengul echilibreaza procesele metabolice, inlatura efectele de senescenta,

stimuleaza digestia, stabilizeaza nivelul glucozei din sange, este un bun afrodisiac,
sporeste fertilitatea femeilor si potenta barbatilor, favorizeaza utilizarea vitaminelor si
mineralelor, si este un bun tonic cerebral.

Cercertările recente efectuate afirmă că ginsengul este un bun agent împotriva

cancerului, precum şi antioxidant, de combatere a fenomenelor de îmbătrânire. De
asemenea, ginsengul poate fi un remediu util în cazurile de diabet, reducând glicemia.
Potrivit unei străvechi tradiţii, ginsengul este considerat şi un eficient antireumatic.

Alte tipuri de ginseng:

Familia ginseng cuprinde mai multe specii înrudite:

 Ginseng american (Panax quinquefolium)

 Ginseng himalayan (Panax pseudoginseng)
 Ginseng japonez (Panax japonicum)
 Ginseng pitic (Panax trifolium)
 Ginseng siberian (Eleutherococcus senticosus)[2]
 Ginseng feminin (Angelica Sinensis, Dong quai)
 Bibliografie

Ghimbirul:

http://dieta.romedic.ro/aliment/ghimbir

https://dietamediteraneana.wordpress.com/tag/tabel-nutritional-ghimbir/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghimbir

Anasonul:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anason

https://plantepedia.wordpress.com/2015/04/22/anasonul-pimpinella-anisum/

https://www.studentie.ro/campus/anason/c-713-a-23375

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/anason-pimpinella-
anisum-11433008/#cap2

http://www.sanatatea.com/pub/naturist/2665-anasonul-contine-o-cantitate-importanta-
de-lipide-proteine-vitamina-c-substante-minerale-diferite-zaharuri-acizi-organici.html

Ginsengul:

http://www.supereva.ro/info.asp?id=1958

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/ginseng-panax-
ginseng-11498040/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ginseng

http://www.sfatulmedicului.ro/plante-medicinale/ginseng_14446