Gimnastica in Kinetoterapie PDF

GEORGETA NICULESCU
GIMNASTICA ÎN KINETOTERAPIE
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NICULESCU, GEORGETA
Gimnastica în kinetoterapie / Georgeta Niculescu –
Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
176 p., 20,5cm
Bibliogr.
ISBN: 973-725-540-2
796.4:615.825
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
Conf. univ. dr. GEORGETA NICULESCU
GIMNASTICA
ÎN KINETOTERAPIE
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006

CUVÂNT ÎNAINTE
Gimnastica este componentă a sistemului educa-

ţional şi totodată şi componentă a sistemului social cu
care interacţionează dinamic dispunând de un conţinut
bogat, diversificat, atractiv, de mijloace, cu multiple
valenţe formative şi educative în dezvoltarea ontogene-
tică a omului.
Scopul acestei cărţi este să evidenţieze importanţa
mijloacelor gimnasticii de bază în atingerea obiectivelor
educaţiei şi implicit ale gimnasticii.
Lucrarea este structurată pe opt capitole care
prezintă informaţii ample cu privire la gimnastica de
bază, oferind posibilitatea aprofundării aspectelor
teoretice în conexiune cu cele practice. În capitolul întâi
este prezentat un scurt istoric privind apariţia şi evoluţia
gimnasticii pe plan mondial şi naţional. În capitolul al
doilea sunt prezentate obiectivele, caracteristicile,
mijloacele, precum şi ramurile gimnasticii, iar capitolul
trei prezintă aspecte de terminologie. În capitolul patru
sunt descrise noţiunile de bază în gimnastică şi
kinetoterapie, precum şi poziţiile fundamentale şi
derivate, poziţiile şi mişcările segmentelor corpului. În
capitolele următoare sunt prezentate în detaliu
mijloacele gimnasticii de bază structurate în gimnastica
organizatorică, exerciţii de dezvoltare fizică generală şi
exerciţii aplicative. Am acordat o mare atenţie
exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, pentru că ele
contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, la
5

formarea bazelor generale ale mişcărilor, la prevenirea
instalării deficienţelor fizice.
Prin conţinutul ei, cartea se adresează atât
studenţilor de la educaţie fizică, kinetoterapie, cât şi
profesorilor de educaţie fizică şi kinetoterapeuţilor
interesaţi în aprofundarea gimnasticii de bază.
Autoarea

I. SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA
GIMNASTICII PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL
Originea şi evoluţia gimnasticii este legată indisolubil de

dezvoltarea societăţii româneşti din cele mai îndepărtate vremuri şi
până în prezent.
Acumulând experienţă, omul a inventat, în toate treptele
evoluţiei sale, diferite exerciţii, jocuri, dansuri şi toate sporturile
existente. Dar, până la acest pas evolutiv, exerciţiile de gimnastică
simple, naturale, aplicative au fost cele pe care le-a utilizat, la început
ca mişcare spontană, apoi cu un scop bine determinat, sub formă de
exerciţii fizice. Putem afirma că, gimnastica de bază, cu elementele
ei cele mai simple, a fost forma de organizare cea mai veche a
educaţiei fizice.
Din punct de vedere istoric, gimnastica a străbătut etapele de
formare şi dezvoltare ale societăţii omeneşti.
1.1. Gimnastica în antichitate

Egiptul antic. Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie
impunătoare încă din mileniul IV î.e.n. Picturile murale şi
bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă preocupările egiptenilor pentru
educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan reprezintă o
multitudine de mişcări cu caracter sportiv din gimnastică, atletism,
sporturi de luptă, fiind cel mai elocvent ce atestă nivelul atins de
conceptul de educaţie fizică.
India antică. Poemul „Vedele” reprezintă „Cartea sfântă” a
hinduşilor, în care se găsesc instrucţiuni pentru viaţa de toate zilele şi
preocupări pentru educaţia fizică.
Exerciţiile fizice s-au constituit într-un sistem naţional de
educaţie fizică denumit „Pranayama”. Mai târziu apare sistemul
7

„Yoga”, bazat pe poziţii prelungite, suspendarea respiraţiei şi
meditaţie. Yoga este unirea cu sine, reprezentând drumul spre
autoeducaţie.
China antică. Filozoful chinez Confucius (551-479 î.e.n.) a
subliniat pentru prima dată importanţa exerciţiilor fizice, pe care le-a
inclus în cele şase „arte liberale” care stau la baza educaţiei: muzica,
ceremonialul, caligrafia, scrima, aritmetica şi arta de a conduce carul.
Mai târziu, medicul Kong-Fu preluând o parte din exerciţiile
respective a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost
introdus în ritualul religios. Acest sistem se baza pe exerciţii de
respiraţie, întindere şi relaxare. Exerciţiile respiratorii se executau din
diferite poziţii: stând, culcat, pe genunchi. Combinând aceste poziţii
de bază, au apărut poziţiile derivate, cu ajutorul cărora se limitează, se
fixează respiraţia în funcţie de boala pe care urma să o vindece.
Grecia antică. Grecii au acordat cea mai mare importanţă
exerciţiilor fizice ca parte integrantă a educaţiei, sistemul educativ
creat de ei având ca obiectiv dezvoltarea trupului şi a minţii.
Grecii au creat cuvântul gimnastica, pentru a desemna cu un
nume generic „totalitatea exerciţiilor fizice practicate cu scopul de a
contribui la întreţinerea sănătăţii, la întărirea corpului şi la
înfrumuseţarea vieţii spirituale” (Kiriţescu, C., 1964).
Concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice a evoluat în trei
direcţii:
• igienică
• militară
• armonioasă
Concepţia igienică. Reprezentanţii acestei concepţii au fost
medicii, care au scos în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice, în
general şi a gimnasticii, în special, pentru îngrijirea sănătăţii.
Reprezentanţii au fost: Herodikos din Selimbria a creat normele de
practicare a gimnasticii igienice şi terapeutice (includea şi masajul
asociat cu regimul alimentar): Hipocrate a descris în lucrările sale
acţiunea binefăcătoare a exerciţiilor de gimnastică şi a masajelor;
Galen considera gimnastica un mijloc de păstrare a sănătăţii, iar
Antilus este considerat adevăratul părinte al gimnasticii terapeutice.
Concepţia militară. Reprezentanţii acestei concepţii au fost
spartanii, care practicau exerciţiile fizice dure în vederea pregătirii
8

pentru război. Astfel nu lipseau alergările, lupta, aruncarea cu discul şi
suliţa, jocul cu mingea şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi
intelectuale nu găsim în această practică intensă, dar limitată a
exerciţiilor fizice.
Concepţia idealului armonic. Aparţine educaţiei fizice din
Atena, cetate a Greciei antice. Pentru atenieni, fiinţa umană perfectă
reprezenta idealul de viaţă, ideal concretizat în formula „Kalos kai
agatos” (frumos şi bun).
Atingerea perfecţiunii era idealul de viaţă al atenienilor, idealul
armonic la care se putea ajunge printr-o dezvoltare armonioasă,
sănătate trupească, bărbăţie, putere, dibăcie. Educaţia va fi dominată
de cultul frumosului, de necesitatea armoniei dintre formă şi conţinut,
dintre dezvoltarea fizică şi cea psihică a tânărului.
Unul dintre exponenţii de seamă ai acestei concepţii a fost
Platon (437-347 î.e.n.) care a afirmat că după muzică, omul are
nevoie de gimnastică prin care se educă curajul pentru a se forma
unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic. Concepţia idealului
armonic este susţinută şi de Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai mare
gânditor al antichităţii, savant, filozof, pedagog. El includea, în
educaţia tineretului, gimnastica, gramatica, muzica şi desenul
afirmând „corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile
înaintea raţiunii”
Grecii şi-au format o concepţie asupra exerciţiilor fizice, creând
o terminologie proprie, precum şi termenul de gimnastică („gymnos”
înseamnă „gol”, deoarece practicau exerciţiile fizice fără
îmbrăcăminte în gimnazii şi palestre). Astfel, gimnastica va cunoaşte
dimensiuni noi, care împreună cu celelalte arte va constitui un sistem
educativ format din gimnastica propriu-zisă, agonistica şi orchestica.
1.2. Gimnastica în epoca feudală

Evul mediu este caracterizat prin doctrine religioase, care
consideră „păcat” orice preocupare pentru sănătatea şi frumuseţea
trupească, exerciţiile fizice fiind excluse din arsenalul educaţiei.
Astfel, renaşterea apare ca o etapă de tranziţie determinată de
condiţiile economice obiective ale epocii, fiind un fenomen istoric
complex ( secolul al XIV-lea). Conţinutul epocii poartă numele de
9

umanism, deoarece pune în valoare omul, personalitatea umană.
Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei, cel al formării
omului complet.
Reprezentative sunt lucrările „Ars gymnastica” scrisă de
Mercurialis Hieronymus (1596) în care defineşte gimnastica drept
arta care cuprindea efectele tuturor exerciţiilor corporale care sunt
bune nu numai pentru bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi „Trei
dialoguri despre exerciţiul săriturilor şi voltijelor în aer” a lui
Archangelo Tuccaro (1599).
1.3. Gimnastica în epoca modernă

Secolul al XVII-lea este considerat secolul realismului, iar
secolul al XVIII-lea cel al raţionalismului, iar printre personalităţile de
frunte ale acestui val de pedagogi enumerăm:
Jan Amos Komenski (1592-1670) cel mai mare gânditor al
secolului al XVII-lea (de origine ceh), a adoptat ideea „Un spirit
sănătos nu poate exista decât într-un corp sănătos”, considerând
valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci ca o condiţie a valorii
lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii.
Plecând de la principiul că şcoala trebuie să aibă grijă şi de
sănătatea copilului, el a preconizat amenajarea de terenuri pe lângă
şcoli, pe care să se practice exerciţii şi jocuri. În programul şcolar al
elevului, 8 ore pe zi erau consacrate învăţăturii, 8 ore somnului, iar 8
ore exerciţiilor fizice, îngrijirilor igienice şi mesei.
John Locke (1632-1704), filozof şi medic englez, susţine că
aptitudinile existente se fortifică cu ajutorul exerciţiului, practica
perfecţionând talentul. În opera sa pedagogică, „Câteva cugetări
asupra educaţiei copiilor”, tratează despre educaţia fizică, morală şi
intelectuală a copiilor din clasele dominante, caracterul de clasă al
concepţiei lui Locke despre educaţie fiind evident, iar formarea
„gentlemanului” concretizând acest lucru a constituit idealul său
educaţional.
Ideile lui J.Locke l-au inspirat pe J.J.Rousseau (1712-1778),
omul cel mai reprezentativ al secolului al XVIII-lea în materie de
educaţie. Principiul educaţiei sale era „întoarcerea la natură”,
susţinând că natura l-a creat pe om bun, dar societatea l-a stricat.
10

Opera de bază „Emil ou de l' education” (Emil sau despre
educaţie) a apărut în 1762 şi este împărţită în cinci părţi. Din punct de
vedere pedagogic cele mai importante părţi sunt: partea întâi –
copilăria, până la vârsta de 3 ani şi, mai ales, a doua, care urmăreşte
dezvoltarea copilului de la 4 la 12 ani, parte în care educaţia fizică
trece pe primul plan, întrucât educaţia intelectuală urmează după
această vârstă. Rousseau a căutat să dezvolte exerciţiile fizice pe baze
raţionale, arătând importanţa lor ca factor educativ şi igienic.
Ideile progresiste apărute în această perioadă au circulat în toate
ţările Europei, educaţia fizică fiind inclusă în educaţia generală, iar
formele exerciţiului fizic au fost studiate, aprofundate, diversificate,
conturându-şi un conţinut propriu.
Numărul teoreticienilor care susţin practicarea gimnasticii în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea a crescut. Iau naştere, astfel,
şcolile şi sistemele de gimnastică.
Întemeietorii de şcoli
Johann Bernhard Basedow (1723-1790) întemeiază şcoala
filantropistă de la Dessau, în anul 1774, în care pune accent pe
educaţia fizică, luând ca mijloc de bază gimnastica greacă. Concepţia
sa este militară, pentru formarea viitorilor cetăţeni. El aplică o metodă
liberă de educaţie şi anume „Copiii trebuie să înveţe, jucându-se”.
Salzmann Christian Gotthilf (1744-1811) a acordat o atenţie
deosebită educaţiei corporale, programul său de educaţie fizică
bazându-se pe ideea că, natura întăreşte omul, iar exerciţiile utilizate
cuprindeau: alergări, sărituri, balansări, voltije, jocuri, călărie, înot.
Johann Cristoph Guts-Muths (1759-1839), profesor de
gimnastică, a experimentat 8 ani efectele exerciţiilor fizice în şcoala în
care profesa. În anul 1793 publică cartea „Gimnastik für die jugend”
(Gimnastica pentru tineret), operă de mare valoare pedagogică, care
constituie cea dintâi carte modernă de educaţie fizică din lume prin
profunzimea gândirii, bogăţia documentării, justeţea observaţiei şi
claritatea expunerii.
După Guts-Muths, gimnastica este un sistem de exerciţii ale
corpului, care are ca scop perfecţionarea acestuia. A susţinut că
exerciţiile fizice nu trebuie să tindă la formarea de atleţi sau gladiatori,
11

scopul lor nefiind cultivarea forţei, ci a menţinerii şi întăririi sănătăţii,
a bărbăţiei şi curajului. El împarte exerciţiile fizice în trei categorii:
• exerciţii gimnastice propriu-zise;
• lucrări manuale;
• jocuri colective.
Exerciţiile propriu-zise sunt în număr de 8: săritura; alergarea;
aruncarea; lupta; căţăratul; exerciţii de echilibru şi balans, exerciţii de
ridicare, de purtare, de tragere; dansul, marşuri şi exerciţiile militare.
Gerhard Ulrich Anton Vieth (1763-1836) a pus la baza
educaţiei fizice şi a practicării gimnasticii, anatomia şi fiziologia
umană, susţinând că „profesorul de gimnastică trebuie să cunoască
maşina care-i este încredinţată”. Tratând mecanica mişcărilor, el le
clasifică după diviziunile anatomice în mişcări ale corpului,
trunchiului, membrelor superioare, inferioare.
Exerciţiile le împarte în:
• active
• pasive
Cele active sunt: statul în picioare, mersul, alergarea, căţărarea,
săriturile libere şi cu prăjina, voltijele, iar cele pasive: poziţia aşezat,
culcat, legănatul la diferite aparate.
Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1826), pedagog elveţian, a
căutat prin concepţiile sale să ajute masele populare sărace, creând,
pentru ele, un învăţământ popular, la baza căruia să stea o educaţie
morală caracterizată printr-o iubire activă faţă de om.
Pestalozzi a acordat o atenţie deosebită educaţiei fizice şi
modului ei de predare în şcoală, având la bază principiul său
fundamental, intuiţia. Exerciţiile fizice (gimnastice) se executau în
colectiv, metodic, începând cu exerciţii simple şi cunoscute,
dezvoltându-le apoi treptat şi sistematic.
Despre gimnastică afirmă: „noi căutăm o gimnastică prin care
educaţia fizică, considerată din punct de vedere intelectual să devină un
mijloc de formare a spiritului şi care, considerată din punct de vedere al
moralităţii şi al frumosului, să fie un mijloc de dezvoltare etică şi estetică”.
Pentru el, gimnastica este naturală sau elementară, cu alte
cuvinte este o gimnastică a articulaţiilor. Prin practicarea exerciţiilor
de gimnastică, copilul trebuie să capete iscusinţă, să înveţe să fie
12

activ, să facă faţă tuturor situaţiilor şi împrejurărilor. Pestalozzi este
întemeietorul exerciţiilor libere, care se executau în cerc, în jurul
profesorului, după comandă şi într-o ţinută comodă şi constau din
mişcări cu capul, trunchiul, braţele şi picioarele şi din combinaţia lor.
Creatorii de sisteme
Trecerea de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea a
însemnat pentru domeniul educaţiei fizice, trecerea de la perioada
frământărilor teoretice la închegarea sistemelor de educaţie fizică
completă.
Creatorii de sisteme pedagogice în educaţia fizică au apărut în
acelaşi timp în mai multe ţări:
• în Franţa – Amoros;
• în Germania – Jahn;
• în Suedia – Ling;
• în Anglia – Arnold.
Sistemul francez
La începutul secolului al XIX-lea apare un om de acţiune, un
spirit înnoitor, care a ştiut să îmbine spiritul militarist al epocii cu o
concepţie educativă – a fost colonelul spaniol Don Francesco
Amoros Y.Ondeano (1770-1848), născut la Valencia şi devenit
cetăţean francez prin naturalizare, în anul 1816.
Amoros a fost un pedagog teoretic şi practic în egală măsură,
creând o serie de instituţii în care se preda gimnastica după principiile
sale, tipărind numeroase cărţi în care şi-a fixat sistemul şi metoda sa
pedagogică. Dintre acestea, se remarcă „Manualul practic al
exerciţiilor corporale şi al jocurilor celor mai potrivite pentru
întărirea corpului şi a membrelor”; „Manualul de educaţie de
gimnastică şi morală”; „Noul manual complet de educaţie fizică,
gimnastică şi morală”, care este un atlas.
Tendinţa lui Amoros a fost să sporească potenţialul fizic,
intelectual şi moral al cetăţenilor francezi, fiind considerat creatorul
şi şeful şcolii franceze de educaţie fizică. El şi-a constituit întreg
sistemul bazându-se pe legile biologice, dar şi ţinând cont de condiţiile
în care trăiesc cei pentru care le-a elaborat.
13

În concepţia lui Amoros, gimnastica avea un ţel multilateral:
fizic, psihic, social, etc. Ea trebuie să formeze oameni puternici,
îndrăzneţi, cu un simţ dezvoltat al binelui, al datoriei, al
devotamentului, asociind exerciţiile fizice cu muzica. Legând
activitatea motrică de fenomenele psihice, el a întrezărit ceea ce
psihologia modernă numeşte senzaţii chinestezice sau de mişcare.
Ceea ce rămâne viabil, permanent, de necontestat, este
sistematizarea exerciţiilor fizice şi încercarea lui Amoros de a
fundamenta ştiinţific sistemul său de educaţie fizică.
Amoros împarte exerciţiile în trei mari categorii:
I. Gimnastica civilă
II. Gimnastica militară.
III. Gimnastica medicală.
Gimnastica civilă – este adevărata gimnastică educativă. Ea
cuprinde două feluri de exerciţii:
a) elementare
b) de aplicaţie – se execută cu ajutorul aparatelor.
Exerciţiile elementare includ:
• mişcările elementare – flexii, rotaţii, mers, alergări, executate
gradat, atât cu braţele, cât şi cu picioarele;
• exerciţii de echilibru;
• exerciţii de forţă: tracţiuni şi respingeri, ridicări şi ţineri de
greutăţi;
• exerciţii de forţă şi îndemânare: lupte corp la corp, trageri cu
frânghia;
• sărituri – executate liber, cu greutăţi, cu prăjina.
Exerciţiile de aplicare sunt şi ele exerciţii utilitare ce constituie
gimnastica cu aparate, capitolul cel mai criticat de contemporanii
săi. Amoros este inventatorul porticului şi al piramidelor vii folosite în
spectacole. Gimnastica cu aparate a constituit marea vină ce i se
impută lui Amoros, deoarece punea accent pe gimnastica brahială,
dând braţelor un rol nenatural şi exagerat.
În ceea ce priveşte gimnastica medicală, aceasta a fost
împărţită în patru părţi:
• igienică (pentru sănătate);
• terapeutică (pentru tratamentul maladiilor);
14

• analitică (fortifiantă pentru convalescenţă);
• ortosomatică (tratamentul deformaţiilor).
Trebuie reţinut faptul că, lecţiile amorosiene aveau un aspect
variat, îmbinând exerciţiile fizice cu învăţământul ştiinţific şi cu
educaţia morală.
Dintre elevii lui Amoros, cel mai activ a fost Napoleon Laisne,
care a înlocuit cântecul cu numărătoarea, pentru a puncta mişcările.
Emul şi adversar al lui Amoros, Clias are marele merit de a fi
pus bazele gimnasticii copilăriei, cât şi ale gimnasticii feminine.
Sistemul german
Progresele economice ridicate către sfârşitul secolului al XVIII-lea
au marcat evoluţia Germaniei în toate domeniile. Întemeietorul şcolii
germane de educaţie fizică a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) –
părintele gimnasticii. Sistemul creat de el a fost o gimnastică ce servea
ca mijloc de pregătire militară.
Activitatea sa în domeniul educaţiei prin gimnastică a început în
1810, când, rupând tradiţia gimnasticii şcolare, Jahn a adoptat o
metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la câmp,
la pădure, ca să facă exerciţii în aer liber, organizând primul teren de
exerciţii gimnastice lângă Berlin, numit Turnaplatz. Deşi gimnastica
lui se adresa elementelor din afara şcolii, totuşi ea a pătruns şi în
învăţământ.
Cartea de bază a sistemului său, „Arta gimnasticii germane”, a
apărut în 1816. Ea este împărţită în patru părţi:
1. terminologia – este pur germanică;
2. exerciţiile gimnastice ocupă cea mai mare parte a cărţii,
făcând o enumerare şi o descriere largă a exerciţiilor care sunt: de
mers, alergare, săritură – considerate exerciţii pregătitoare – aruncare,
tragere, împingere, balans, agăţare, ridicare, purtare, lupte. El este cel
care a inventat bara fixă şi paralelele, susţinând că gimnastica nu poate
fi practicată decât în aer liber.
3. jocurile gimnastice erau alese cu grijă, pentru a influenţa
sănătatea corpului, dar şi a minţii. Erau agreate jocurile de echipă.
4. metodica – se ocupă cu constituirea Turnplatz-urilor, cu
amenajarea terenurilor şi cu instalarea aparatelor.
15

La baza sistemului lui Jahn au stat următoarele elemente care l-au
călăuzit pe creator:
• gimnastica (o activitate educativ-morală, având ca scop
restabilirea echilibrului fiinţei umane, redobândirea vioiciunii
corporale);
• instituţiile populare de gimnastică.
Numeroşi sunt cei care i-au adus multe critici sistemului său.
Astfel, contemporanii săi nu au fost de acord cu metodica exerciţiilor
folosite, deoarece a subordonat interesul pedagogic unui scop practic
creând prin exerciţiile sale violente, o gimnastică de forţă proprie
adulţilor, neglijându-i pe cei slabi. Dar Jahn a avut şi merite:
− a mutat exerciţiile fizice în plină natură;
− a dezvoltat gustul pentru cunoaşterea frumuseţilor morale,
fiind un precursor al stilismului;
− a menţinut şi a propagat ideea folosirii jocului, a exerciţiilor, a
cântecului, a veseliei, a sociabilităţii.
Contemporan cu Jahn a fost Adolf Spiess (1810-1858), creatorul
şi organizatorul gimnasticii şcolare germane. Gândirea pedagogică a
lui Spiess a fost cristalizată în cele două opere: „Teoria gimnasticii” şi
„Gimnastica pentru şcolari”. Marele merit al lui Spiess constă în
faptul că a introdus gimnastica ca materie obligatorie în toate şcolile
de la oraşe, sate, în şcolile de fete şi de băieţi, fiind predate zilnic în
clasele elementare şi tratată pe picior de egalitate cu celelalte materii,
creând o sistemă şi metodă privind exerciţiile fizice.
Caracteristica sistemului lui Spiess este introducerea în materia
gimnasticii a exerciţiilor libere, a exerciţiilor în comun (cu clasa) şi a
exerciţiilor de ordine (promovează disciplina interioară şi ordinea
exterioară).
Tipic pentru sistemul german introdus de A. Spiess este
orientarea formală în structura lecţiei care avea cinci părţi:
1. exerciţii de ordine;
2. exerciţii libere;
3. exerciţii cu aparate mobile şi fixe;
4. exerciţii populare;
5. jocuri.
16

Sistemul suedez
Creatorul gimnasticii suedeze, Per Henrik Ling (1776-1839), a
avut ca izvor de inspiraţie şcoala daneză a profesorului Nachtegall,
cel care a stabilit gradarea exerciţiilor de la cele uşoare, la cele grele
şi de la cele simple, la cele complexe, cel care a introdus gimnastica în
toate şcolile, unităţile militare şi asociaţiile populare, fiind practicate
de toată lumea. Datorită lui, Danemarca a fost prima ţară din Europa
care a introdus un învăţământ metodic şi bine organizat al educaţiei
fizice în toate şcolile sale, de orice grad.
În anul 1814, Ling înfiinţează Institutul Central de Gimnastică
din Stockholm. Sistemul lui Ling este reluat de discipolii săi, iar opera
sa „Fundamentele generale ale gimnasticii” a apărut după moartea sa,
fiind redactată de fiul său Hjalmar Ling care a introdus diverse note,
documente şi aforisme găsite printre hârtiile tatălui său, sistematizând
exerciţiile, principiile şi metodele astfel:
1. legile organismului omenesc;
2. principii fundamentale de pedagogie;
3. principiile gimnasticii militare;
4. principiile gimnasticii medicale;
5. principiile gimnasticii estetice;
6. elemente şi mijloace ale gimnasticii.
În realizarea conceptelor sale, Ling pleacă de la om, de la omul
anatomic şi fiziologic, ajungând apoi la exerciţiu. Acest lucru îl
deosebeşte pe Ling de predecesorii săi, care plecau de la exerciţiu în
sine, considerându-l o necesitate fiziologică, căutând să-l aplice
omului normal. Alegerea exerciţiilor de gimnastică avea la bază
câteva principii:
a) principiul dezvoltării armonioase care s-a concretizat prin
alcătuirea familiilor de mişcări şi aplicarea lor simetrică;
b) principiul selecţiei exerciţiilor – sunt folosite numai acele
mişcări care sunt benefice organismului uman, cu efecte corective,
simple şi uşor de învăţat;
c) principiul gradării exerciţiilor – exerciţiile trebuie alese şi
grupate astfel încât să asigure trecerea progresivă de la un exerciţiu la
altul, prin creşterea treptată a efortului, clasele fiind împărţite după
vârstă, statură şi greutatea elevilor;
17

d) principiul preciziei mişcărilor – se referă la faptul că unui
exerciţiu trebuie să i se determine exact poziţia iniţială, punctele de
atins în cursul exerciţiului şi poziţia finală. Numai respectând aceste
trei momente, se poate asigura corectitudinea execuţiei, ca şi forma ei
economică, fără cheltuială de energie.
Gimnastica lui Ling conţine mişcări care se bazează pe criteriul
utilităţii, mişcarea fiind eminamente analitică, iar coloana vertebrală
o consideră organul cel mai de seamă al mişcărilor omului, axa de
sprijin a tuturor pârghiilor corpului. Principala funcţie asupra căreia şi-a
îndreptat atenţia a fost respiraţia, acordând importanţă muşchilor
dorsali şi ai centurii abdominale.
Exerciţiile gimnasticii suedeze sunt libere, analitice realizate în
toarte articulaţiile si planurile corpului uman efectuate simplu şi cu
aparate specifice (saltele, bastoane, corzi, bănci, bârnă, cal, lada,
cadrul marinăresc, scara fixă) completate cu jocuri dinamice.
Gimnastica pedagogică constituie temelia sistemului lui Ling,
practicată de toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, ocupaţie, stare
fizică sau sănătate şi este alcătuită din:
1. exerciţii de ordine şi mers;
2. mişcări de gimnastică propriu-zisă;
a) mişcări pregătitoare;
b) mişcări fundamentale;
c) mişcări de aplicaţie.
3. jocurile
Sistemul lui Ling a inaugurat era fiziologică în educaţia fizică,
fiind considerată o metodă de educaţie ştiinţifică, deoarece exerciţiile
au fost adaptate structurilor anatomice şi funcţiilor corpului uman,
satisfăcând trebuinţele strict determinate ale organismului.
Sistemul suedez a făcut epocă, a avut o generalizare fără egal
în mediul şcolar, supravieţuind în Europa până dincolo de jumătatea
secolului al XX-lea; în România a fost înlocuit în anul 1948 cu
gimnastica sportivă a lui Jahn.
Sistemul englez
Realizatorul spiritului sportiv în educaţia engleză a fost Thomas
Arnold (1795-1842). El nu a avut o pregătire tehnică de pedagogie şi
nici n-a scris vreo carte de educaţie, însă sistemul creat de el s-a bazat
18

pe contactul personal pe care l-a avut cu elevii săi. Originalitatea
sistemului constă în faptul că a folosit mijloace fizice pentru a realiza
scopuri morale. Educaţia fizică a lui Arnold nu este nici gimnastica de
forţă a lui Jahn, nici gimnastica analitică a lui Ling, nici gimnastica lui
Amoros, ci o educaţie prin sport, ce a realizat-o prin practicarea
jocurilor sportive care a dus la dezvoltarea acelei trăsături de caracter
moral numită de englezi fair-play. El consideră că jocurile de întrecere
influenţează puternic şi deopotrivă atât fizicul tânărului cât şi trăsăturile
de caracter (voinţă, perseverenţă, iniţiativă, stăpânire de sine).
Spiritul de echipă, fair-play-ul, sentimentul onoarei pentru
adversari, pentru regulile întrecerii, cuplate cu bucuria jocului, cu
emoţia disputei, toate acţionează asupra organismului şi personalităţii
umane fiind practicate în şcoli, în colegii, în universităţi şi apoi în
întreaga lume.
Astfel sportul avea să devină o metodă şi apoi o categorie
înscrisă definitiv în spaţiul public, cu efecte psiho-sociale şi educative;
este, de fapt, sistemul care a preluat şi metamorfozat natura gimnasticii
şi elementele acesteia pe care le-a sportivizat, asigurându-le permanenţa
şi universalitatea (gimnastica artistică, gimnastica ritmică, gimnastica
acrobatică).
În epoca ulterioară reformei lui Arnold, educaţia fizică în Anglia
a continuat să se dezvolte pe diferite căi. Au fost înfiinţate, încă din
1850, cluburile sportive care devin din ce în ce mai numeroase şi mai
active, dezvoltând sportivismul, care se baza pe tradiţiile engleze.
În 1861, Herbert Spencer (1820-1903) a publicat cartea
„Despre educaţia intelectuală, morală şi fizică”, considerând educaţia
fizică temelia oricărei educaţii.
În Rusia un rol important în dezvoltarea educaţiei fizice l-a avut

fiziologul P.F.Leshaft (1837-1909), care a militat pentru crearea unui
sistem de educaţie fizică fundamentat din punct de vedere ştiinţific.
Opera capitală a lui Leshaft este „Îndrumări cu privire la instruirea
fizică a copiilor de vârstă şcolară”, care cuprinde o expunere critică
pe plan istoric a sistemelor de educaţie fizică, arătând că toate
metodele contemporane se întemeiază pe automatismul mişcărilor,
dezvoltând numai sistemul muscular, rupând educaţia fizică de cea
intelectuală. Foloseşte termenul de „instruire fizică”, adică o
19

dezvoltare multilaterală, arătând că, omul datorează actelor motrice şi,
în special, mersul, reprezentările sale despre spaţiu şi timp.
El a împărţit exerciţiile fizice în patru grupe:
• exerciţii simple;
• exerciţii complexe sau exerciţii cu creşterea efortului;
• orientarea în spaţiu;
• exerciţii sistematice sub forma acţiunilor complexe.
În Cehia, reprezentativ a fost doctorul în filozofie Miroslav

Tyrs (1832-1884), care a înfiinţat, în 1862, Institutul de gimnastică
pentru băieţi, iar în 1869 a înfiinţat Asociaţia de gimnastică pentru
femei şi fete. Idealul său în educaţie a fost: „sănătate, forţă,
frumuseţe”, iar în şcoală, mijlocul principal de educaţie a fost
practicarea gimnasticii sub forma exerciţiilor libere, exerciţii de
ansamblu, demonstraţii de masă, piramide.
1.4. Gimnastica în secolul al XX-lea

Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat
importanţa şi valoarea sistemelor vechi, formulând o concepţie nouă
asupra gimnasticii.
Lupta dintre sisteme a contribuit la eliminarea treptată a
diletantismului în abordarea practicării exerciţiilor fizice, la
fundamentarea lor metodică, la crearea unei literaturi de specialitate, a
unei terminologii proprii unui domeniu nou. Dintre toate sistemele,
cele ale lui Ling şi Jahn au avut o largă răspândire în lume generând
şcoli, instituţii, activităţii competitive, dar peste ele, cu o reuşită totală
care va cuprinde întreg mapamondul, va fi sistemul jocurilor, al
întrecerilor creat de Arnold în Anglia, care este germenele sportului ce
va deveni către sfârşitul secolului al XX-lea una din cele mai
răspândite, îndrăgite şi practicate activităţi din lume (Nicu, A., 2000)
De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de
gimnastică şi educaţie fizică la locul cuvenit. Termenul de
gimnastică folosit atâta vreme în înţeles de educaţie fizică a fost
înlocuit, oficial, în anul 1910, prin Regulamentul francez de educaţie
fizică. Pentru prima dată, termenul de educaţie fizică îl înlocuieşte pe
cel de gimnastică, stabilindu-se, totodată, şi conţinutul fiecărui termen.
20

Sfârşitul secolului al XIX – lea a fost marcat de crearea primelor
federaţii naţionale de gimnastică:
• 1832 Federaţia elveţiană
• 1860 Federaţia germană
• 1865 Federaţia poloneză
• 1868 Federaţia olandeză
• 1869 Federaţia italiană
• 1873 Federaţia franceză
• 1885 Federaţia ungară
• 1906 Federaţia română
Federaţia Internaţională de Gimnastică ( F.I.G.) a fost creată în
anul 1881. Prezentăm în continuare primele competiţii de gimnastică
organizate pe plan mondial:
• 1896 Jocurile Olimpice de la Atena a fost prima mare
competiţie de gimnastică masculină
• 1903 în Belgia are loc prima competiţie internaţională
asimilată primului C.M.
• 1904 Jocurile Olimpice de la Saint Louis – concurs pe echipe
• 1924 Jocurile Olimpice de la Paris – concurs individual
• 1928 Jocurile Olimpice de la Amsterdam – concurs masculin
şi feminin
• 1934 la Budapesta are loc primul Campionat Mondial feminin
În primele decenii ale secolului, ramurile gimnasticii au evoluat
şi s-au perfecţionat permanent, în special gimnastica de performanţă
care a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Această evoluţie s-a
datorat apariţiei Olimpiadei, diversificării sistemelor competiţionale,
perfecţionării bazei materiale, a regulamentelor de concurs, a
cercetării ştiinţifice, dezvoltării ştiinţelor conexe, creşterii rolului
mass-mediei.
În plan european destinele gimnasticii sunt conduse de Uniunea
Europeană de Gimnastică (U.E.G.) care a luat naştere în anul 1957.
Atât F.I.G. cât şi U.E.G. susţin dezvoltarea ramurii competiţionale a
gimnasticii, concursurile de gimnastică diversificându-se în
permanenţă ( Campionate Mondiale, Europene, Jocuri Olimpice, Cupe
Europene şi Mondiale, Jocuri Mondiale Universitare).
21

1.5. Gimnastica în România
Începuturile gimnasticii în şcolile româneşti datează din timpul
domniei lui Alexandru Ipsilante Vodă, în anul 1776, când aceasta se
preda în şcoala domnească de la Sf. Sava. Dar până la introducerea
gimnasticii în şcoli, dotarea cu materialele şi instalaţiile necesare,
formarea cadrelor de specialitate şi întocmirea unor programe care să
eşaloneze conţinutul au fost rezolvate cu foarte mare greutate şi
întârziere de-a lungul anilor.
Începând din secolul al XIX-lea, s-a observat o preocupare tot
mai mare pentru practicarea exerciţiilor fizice în diferite şcoli
particulare, exerciţii ce erau predate de profesori străini (francezi,
italieni, elveţieni, polonezi), care au deschis şcoli de gimnastică,
scrimă, muzică, caligrafie. Aceste şcoli erau frecventate numai de cei
cu posibilităţi materiale. Această perioadă de început a fost numită de
dr. C.I. Istrati „epocă de încercare şi dibuire”.
În cursul procesului de organizare a învăţământului, au apărut
preocupări pentru introducerea în şcoli a educaţiei fizice. Un pas
hotărâtor l-a reprezentat „Legea instrucţiei din 1864” – art.113 – de pe
vremea lui A.I.Cuza, care a introdus gimnastica şi muzica ca
învăţături obligatorii în liceu, dar, din lipsă de personal, predarea
gimnasticii era întâmplătoare. A fost „perioada eroică” a educaţiei
fizice din România.
Odată cu venirea în Bucureşti (1862) a ardeleanului
Gh.Moceanu (1831-1909), începe o nouă etapă a organizării
învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de
profesori, a înfiinţării de societăţi. Tot ce s-a creat timp de trei decenii
a fost opera lui Moceanu şi a elevilor si, fiind considerat pe drept
cuvânt „părintele educaţiei fizice româneşti”. El a fost un susţinător
constant al gimnasticii lui Jahn, cel care a pus bazele gimnasticii la
aparate în Germania.
Gh. Moceanu a avut preocupări şi în domeniul publicisticii,
scriind o serie de lucrări: Cartea de gimnastică (1869), Istoria,
anatomia şi igiena gimnasticii (1879), Şcoala de patinaj şi de înot
(1882), Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare
de fete (1882), Gimnastica populară raţională pentru uzul şcolilor
22

primare, secundare şi superioare (1887), Memorii asupra gimnasticii şi
a călătoriilor mele în Europa, Asia, Africa şi America (1895).
Dar, adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost
Spiru Haret, care s-a aflat de trei ori în fruntea Departamentului
Instrucţiei (aproximativ 10 ani). Semnalul a fost dat de reforma
învăţământului primar şi normal-primar din anul 1893, când s-a
introdus gimnastica în şcolile primare, s-au alcătuit programe,
regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, Spiru Haret a fost
preocupat de organizarea şi îmbunătăţirea gimnasticii sub toate
formele lei. El a stabilit obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoală,
despărţind-o de instrucţia militară şi atribuindu-i o oră pe săptămână
pentru fiecare clasă.
Din anul 1899, gimnastica devine obligatorie în toate şcolile
secundare de băieţi şi fete, fiind predată după o programă analitică, iar
din anul 1902, până în anul 1924, au funcţionat Societatea de
gimnastică, muzică şi sport din Iaşi şi Societatea de educaţie fizică
Înainte din Bucureşti.
Prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din toată ţara a
avut loc în perioada 21-24 aprilie 1904, în localul Liceului Gheorghe
Lazăr din capitală, în prezenţa lui Spiru Haret.
În anul 1922, s-a înfiinţat Institutul Naţional de Educaţie Fizică
din Bucureşti, pentru pregătirea cadrelor didactice de specialitate care
de-a lungul timpului şi-a schimbat denumirea de mai multe ori.
Prin reforma învăţământului secundar din 1928, 2 ore din cele 4
ore atribuite obligatoriu, săptămânal, educaţiei fizice, 2 ore erau
rezervate exerciţiilor de gimnastică propriu-zise. Prin legea
învăţământului din 1928 se schimă termenul de gimnastică cu cel de
educaţie fizică.
Federaţia Română de Gimnastică s-a înfiinţat în anul 1906, iar în
1907 s-a afiliat la F.I.G., în planul performanţei, rezultatele şcolii
româneşti au fost remarcabile. În anul 1911 are loc prima participare
românească la un concurs internaţional.
Sub conducerea unor specialişti ca: Adina Stroescu, Iosif Maier,
Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu şi alţi numeroşi antrenori şi profesori,
între anii 1950-1964, gimnastica artistică înregistrează o dezvoltare
fără precedent, fiind organizate campionate naţionale de juniori,
seniori şi campionate şcolare.
23

Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată încă de la
primele apariţii în competiţiile internaţionale de mare anvergură (J.O.
de la Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la fete).
În anul 1956 se organizează Campionatele Internaţionale ale României
fiind considerat cel mai vechi turneu individual din lume, iar în 1957
la Bucureşti are loc prima ediţie ale C.E. de gimnastică feminină.
După o perioadă de reorganizare şi reorientare a activităţii de
gimnastică, încep să se arate roadele prin cucerirea a numeroase
medalii de aur, argint şi bronz la C.M., J.O. şi C.E. Astfel, în 1974,
Dan Grecu cucereşte prima medalie de aur (inele) a gimnasticii
româneşti la Campionatele Mondiale de la Varna.
Echipa feminină ocupă locul II la Jocurile Olimpice de la
Montreal, 1976, Moscova 1980, Los Angeles 1984, Seul 1988,
Barcelona 1992, locul I la C. M. de la Fort Worth 1979 şi Rotherdam
1987, locul II la C.M. din 1978, 1983, 1985, 1989, locul III la
Indianapolis în 1991, locul I la Dortmund 1994 şi Sabae 1995 şi locul
III la J.O. de la Atlanta, locul I la Atena, iar la C.E. gimnastica
românească ocupă numeroase locuri I.
Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica
mondială, devenind o figură legendară a secolului prin performanţele
sale fără precedent, fiind prima gimnastă care a obţinut nota 10 în
concurs.
La 14 ani, a fost campioană olimpică absolută la Olimpiada de la
Montreal. De 3 ori consecutiv, a fost campioana absolută a Europei
(1975, 1977, 1979), câştigând şi alte numeroase medalii de aur şi
argint la probele pe aparate.
Urmaşele ei, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Simona Păucă,
Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, Lavinia Miloşevici, Gina Gogean,
Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Cătălina Ponor au
câştigat numereoase titluri şi medalii olimpice, mondiale şi europene.
La băieţi, urmaşii lui Dan Grecu au fost Marius Gherman, Nicu
Stroia, Marius Urzică, Dan Burincă, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu.
Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demon-
strează existenţa unui sistem şi a unei şcoli de gimnastică românească,
care a creat o tradiţie şi care se bucură de recunoaşterea unanimă pe
plan mondial.
24

1.6. Importanţa gimnasticii în sistemul de educaţie
fizică şi sportivă din România
Ca ramură sportivă, gimnastica dispune de un conţinut foarte
bogat de mijloace care îi conferă statutul de disciplină de bază a
sistemului de educaţie fizică şi sportivă, dispunând de o teorie şi o
metodică proprie de predare, mijloace şi forme specifice de organizare
bazându-se pe datele ştiinţelor conexe (anatomie, fiziologie, biomecanică,
biochimie, psihologie, pedagogie). Prin natura exerciţiilor pe care le
cuprinde, gimnastica se adresează şi este accesibilă tuturor vârstelor
(având efecte deosebite în sfera somatică, fiziologică, psihică şi
motrică), dar şi celor cu calităţi deosebite, cu condiţia ca practicarea
exerciţiilor de gimnastică să se facă organizat, continuu şi corect.
Abordarea sistemică a studiului acestei discipline ne permite să
punem în evidenţă atât obiectivele, caracteristicile şi efectele
gimnasticii cât şi mijloacele şi ramurile ce o constituie ca „un sistem
de exerciţii aplicat analitic sau global, care influenţează selectiv şi
cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării mişcărilor
corpului omenesc, a formării ţinutei corecte” (Podlaha R. şi Stroescu
A., 1974).
În cadrul sistemului de educaţie fizică şi sportivă din ţara
noastră, gimnastica se regăseşte în:
a) Învăţământul de toate gradele şi este cuprinsă în planurile de

învăţământ bazându-se pe programe de instruire ascendente, pe clase
şi ani de studii.
- preşcolar
- primar
- preuniversitar
- profesional
- special
- superior
b) Activităţi – necuprinse în planul de învăţământ:

- gimnastica zilnică
- gimnastica de înviorare
- momentul de educaţie fizică
25

c) Activităţi de timp liber
− necompetiţionale „sportul pentru toţi” (serbări şcolare, tabere
de vacanţă, activităţi turistice, drumeţii, excursii)
− competiţionale (campionatul şcolii, cupe tradiţionale)
d) Activitatea sportivă de performanţă

− în şcoli şi licee cu clase speciale
− în cluburi şi asociaţii sportive
Întrebări:
1. Enumeraţi izvoarele antichităţii.
2. Prezentaţi concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice.
3. Care au fost întemeietorii de şcoli?
4. Prezentaţi sistemul francez de educaţie fizică.
5. Prezentaţi sistemul german de educaţie fizică.
6. Prezentaţi sistemul suedez.
7. Prezentaţi sistemul englez de educaţie fizică.
8. Care au fost întemeietorii gimnasticii în România?
9. Prezentaţi sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România.
26

II. GIMNASTICA – DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ A
ARIEI CURRICULARE EDUCAŢIE FIZICĂ
Gimnastica în cadrul programei de educaţie fizică, beneficiază

de un conţinut bogat, fiindu-i alocat un mare număr de ore. Acest
lucru a fost posibil datorită caracterului formativ şi influenţelor sale
multiple asupra dezvoltării armonioase a organismului. Mijloacele
gimnasticii se regăsesc în conţinuturile programei asigurând:
• Capacitatea de organizare;
• Dezvoltarea fizică armonioasă;
• Calităţi motrice de bază;
• Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive.
2.1. Obiectivele gimnasticii

Gimnastica constituie un sistem compus dintr-un număr nelimitat de
exerciţii fizice, care are ca finalitate rezolvarea obiectivelor proprii ce
vizează:
• dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, întreţinerea şi per-
fecţionarea marilor funcţii ale organismului care constituie baza
sănătăţii organismului;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă)
a capacităţii coordinative (capacitatea de orientare spaţio-temporală,
capacitatea de echilibru, capacitatea de combinare şi cuplare a
mişcărilor), a mobilităţii articulare şi a supleţii musculare precum şi
dezvoltarea aptitudinilor psihice;
• formarea priceperilor şi deprinderilor specifice gimnasticii;
• formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor
fizice determinate de solicitări unilaterale sportive şi profesionale;
27

• formarea unei baze motrice şi fizice corespunzătoare practi-
cării ramurilor sportive şi a activităţilor cotidiene;
• educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii;
• formarea obişnuinţei de a practica independent şi sistematic
exerciţiile de gimnastică în scop sanogen, recuperator, compensator,
recreativ la orice vârstă.
2.2. Caracteristicile gimnasticii

Gimnastica se caracterizează prin:
• conţinut bogat, variat, specific de mijloace ce permite
diferenţierea precisă a gradului de dificultate;
• posibilitatea selectării exerciţiilor în funcţie de vârstă, grad de
pregătire, sex, solicitări;
• datorită caracterului analitic al mişcărilor din gimnastică putem
influenţa precis diferite grupe musculare şi articulaţii prin alternarea şi
gradarea eficientă a mişcărilor;
• executarea mişcărilor cu maximum de corectitudine şi
amplitudine şi stabilirea riguroasă a formei de execuţie specifică
gimnasticii;
• stăpânirea elementară şi multilaterală a aparatului locomotor,
în condiţii obişnuite şi neobişnuite, prin folosirea mişcărilor naturale şi
artificiale special create de om;
• dezvoltarea aptitudinilor psiho-comportamentale, cum sunt:
inteligenţa motrică, capacitate de învăţare şi execuţie, capacitatea de
refacere fizică şi psihică şi cele psiho-motrice: coordonare, echilibru,
percepţia kinestezică şi spaţio-temporală;
• gimnastica dezvoltă calităţi psihice volitive ca: dârzenia,
perseverenţa, voinţa, stăpânirea de sine, curajul;
• dezvoltă capacitatea de colaborare, de întrajutorare, de
autoapreciere, precum şi simţul răspunderii colective;
• foloseşte, pe scară largă, acompaniamentul muzical,
dezvoltând simţul ritmului şi expresivitatea mişcării.
28

2.3. Mijloacele gimnasticii
Mijloacele gimnasticii care alcătuiesc de fapt conţinutul
gimnasticii au evoluat permanent, fiind sistematizate în mai multe
grupe de exerciţii (Terminologia gimnasticii, 1974) care au dat naştere
diferitelor ramuri sportive (gimnastica artistica, gimnastica ritmică,
gimnastica acrobatică):
• Exerciţii de organizare şi ordine
• Exerciţii de dezvoltare fizică generală
• Exerciţii aplicative
• Sărituri
• Exerciţii acrobatice
• Exerciţii artistice
• Exerciţii la aparate de gimnastică
Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind:

a) acţiuni pe şi de pe loc
b) acţiuni din deplasare
c) alcătuiri şi schimbări de formaţii
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală cuprind:

a) exerciţii libere
b) exerciţii cu partener
c) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de
cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe, măciuci, extensoare)
d) exerciţii la, cu, pe aparate speciale (bănci, scară fixă, helcome-
tru, banca cu cărucior rulant, banca curbată, scripeţi cu autorezistenţă).
Exerciţiile aplicative. Această denumire corespunde tuturor

mişcărilor necesare în viaţa cotidiană, fiind folosite atât pentru
formarea deprinderilor motrice de bază, cât şi pentru dezvoltarea
calităţilor motrice. Didactic au fost împărţite astfel:
a) specifice gimnasticii
• târâre
• căţărare
• ridicare şi transport de obiecte şi partener
• escaladare
29

b) nespecifice gimnasticii
• mers
• alergare
• aruncare - prindere
• sărituri
c) parcursuri aplicative
Săriturile. Ele sunt împărţite în două grupe:

• libere
• cu sprijin
Din prima grupă fac parte: săriturile în adâncime, în lungime, în
înălţime, prin fereastră, la trambulina elastică, la plasa elastică, cu
coardă. Ele pot fi executate pe loc şi cu elan, înainte, înapoi, lateral.
Săriturile din a doua grupă au fost sistematizate în funcţie de
natura zborului astfel: directe, laterale, prin răsturnare şi sunt
executate la capră, cal, lada de gimnastică, masa pentru sărituri.
Exerciţiile acrobatice cuprind mişcări complexe ce prezintă un

grad mare de spectaculozitate rezultată din execuţia elementelor cu
amplitudine, eleganţă, precizie, dezvoltând coordonarea generală şi
orientarea în spaţiu, fiind accesibile doar celor dotaţi din punct de
vedere motric. Exerciţiile folosite au caracter static şi dinamic, sunt
executate individual, în doi, în grup, cu şi fără aparate speciale (roată,
basculă, plasă, trambulină).
Exerciţiile artistice se caracterizează prin dinamism, ritmicitate,

spectaculozitate, concordanţă cu muzica şi cuprind: variaţii de paşi de
dans, sărituri artistice, piruete, valuri, elemente de echilibru executate
cu sau fără obiecte portative (cerc, minge, panglică, măciuci)
cultivând frumuseţea, expresivitatea, îndemânarea specifică, educaţia
muzicală şi estetică. Evoluţia acestor exerciţii a dus la apariţia unor
ramuri noi competiţionale: gimnastica ritmică şi sportul aerobic.
Exerciţiile la aparate de gimnastică. Aceste exerciţii cuprind:
poziţii, mişcări de forţă şi de balans cu diferite structuri dinamice
neobişnuite, executate cu o tehnică precisă şi cu un grad de dificultate
sporit. Ele au evoluat rapid prin îmbunătăţirea continuă a bazei
30

materiale şi se caracterizează prin legări şi combinări specifice
probelor de concurs din gimnastica artistică.
2.4. Ramurile gimnasticii

Îmbogăţirea permanentă a conţinutului gimnasticii prin apariţia
unor noi exerciţii a dus la diversificarea unor ramuri independente în
cadrul acestei discipline. Aceste ramuri au un conţinut propriu,
mijloace comune şi proprii, în acelaşi timp, păstrând orientarea
generală a gimnasticii ca disciplină sportivă.
Gimnastica se împarte în:
1. gimnastica de bază
2. gimnastica de performanţă
3. gimnastica aplicată
Gimnastica de bază şi gimnastica aplicată vor fi tratate

distinct în capitolele următoare.
GIMNASTICA
Gimnastica Gimnastica de Gimnastica

performanţă
aplicată
de bază
Gimnastica de performanţă constituie ramura competiţională

a gimnasticii şi se adresează numai celor dotaţi şi selecţionaţi în
funcţie de capacitatea motrică a acestora, raportată la solicitările
acestei discipline sportive.
Obiectivul primordial îl constituie obţinerea de performanţe în
competiţii naţionale şi internaţionale prin „victorie asupra ta şi asupra
altora”, practicarea ei solicitând aparate, instalaţii şi săli special
amenajate.
31

Gimnastica de performanţă include următoarele ramuri sportive:
1. Gimnastica artistică - practicată atât de băieţi, cât şi de

fete - cuprinde exerciţiile la aparate: sol, cal cu mânere, inele,
sărituri, paralele, bară (pentru bărbaţi) şi sărituri, paralele inegale,
bârnă, sol (pentru femei). Această ordine a aparatelor a fost
stabilită în anul 1960, de Federaţia Internaţională de Gimnastică.
Din anul 1994, în concursurile internaţionale, se concurează numai
cu exerciţii liber alese.
Gimnastica
artistică
Masculin Feminin
Sol Sărituri
Cal cu mânere Paralele inegale
Inele Bârnă
Sărituri Sol
Paralele
Bară
2. Gimnastica ritmică - ramură sportivă exclusiv feminină - a

devenit olimpică din anul 1984 (Los Angeles). Cuprinde exerciţii
individuale şi de ansamblu, libere şi cu aparate portative (cerc,
panglică, minge, măciuci, coardă), executate cu acompaniament
muzical.
32

Gimnastică
ritmică
Individual Ansamblu
Exerciţii Exerciţii
libere libere
Exerciţii cu Exerciţii cu
obiecte obiecte
portative portative
3. Gimnastica acrobatică a devenit ramură de sine stătătoare

din anul 1972. Sistemul competiţional cuprinde următoarele probe:
perechi fete, băieţi, mixt, trio fete, grup băieţi, iar exerciţiile sunt
executate pe covorul de concurs (12 x 12 m) şi cuprind elemente de
forţă, echilibru, elemente de aruncare, poze.
4. Sportul aerobic - este o disciplină nouă, cu caracter

spectacular, elementele folosite fiind din gimnastica artistică, ritmică,
acrobatică, dans sportiv, executate pe fond muzical modern. Primul
Campionat Mondial a fost organizat la Paris în anul 1995 unde
România a câştigat locul I la trio. Concursurile se desfăşoară pe un
podium pătrat, cu latura de 14 m, iar suprafaţa de concurs este un
pătrat cu latura de 7 m pentru probele de individual feminin şi
masculin, perechi mixte şi trio şi cu latura de 10 m pentru proba de
grup (6). În acest sport deţinem supremaţia europeană şi mondială.
Sport aerobic
Individual Perechi Trio Grup
33

5. Trampoline – ( sărituri în plasa elastică), disciplină olimpică
din anul 2000 cuprinde următoarele probe: individual, sincron perechi,
torent acrobatic, plasă mică, exerciţiile cuprind o succesiune de 10
sărituri diferite realizate în trei serii (o serie impusă şi două serii
libere).
Întrebări:
1. Prezentaţi obiectivele gimnasticii.
2. Prezentaţi caracteristicile gimnasticii.
3. Enumeraţi mijloacele gimnasticii.
4. Ce cuprind exerciţiile de organizare şi ordine?
5. Care sunt exerciţiile aplicative?
6. Care sunt ramurile gimnasticii?
7. Ce cuprinde gimnastica de performanţă?
8. Care sunt probele de concurs în gimnastica artistică feminină
şi masculină?
34

III. TERMINOLOGIA GIMNASTICII
3.1. Importanţă şi istoric

Terminologia reprezintă „totalitatea termenilor de specialitate
folosiţi într-o disciplină sau într-o ramură de activitate” (Dex, 1996).
Toate domeniile de activitate şi-au creat, de-a lungul dezvoltării
istorice, o terminologie proprie, specifică, care să ajute la o înţelegere
unitară a conţinuturilor acestora şi să poată servi ca mijloc de
comunicare între oameni.
Gimnastica, ca şi celelalte ramuri sportive, are o terminologie
proprie, care cuprinde „termeni folosiţi pentru redarea poziţiilor,
mişcărilor, exerciţiilor, aparatelor şi materialelor ajutătoare utilizate
pentru practicarea ei, cât şi modul de descriere al exerciţiilor”
(Terminologia gimnasticii, 1974).
Descrierea terminologică a exerciţiilor are o mare importanţă în
formarea imaginii corecte şi clare despre mişcare, în înţelegerea
conţinutului, precum şi în procesul formării deprinderilor motrice
uşurând comunicarea dintre specialiştii domeniului, dintre profesori şi
elevi, sportivi şi antrenori, concurenţi şi arbitri, asigurând circulaţia
informaţiei, cât şi înţelegerea acesteia.
Ca orice ştiinţă care se află într-o dinamică permanentă şi
terminologia gimnasticii a suportat transformări, perfecţionându-se în
raport cu evoluţia disciplinei, purtând amprenta diferitelor sisteme şi
metode de gimnastică, fiind influenţat şi lexicul terminologic. Astfel
tot ce a apărut nou în ştiinţă, în tehnică, în activitatea practică, s-a
reflectat şi în limbă, evoluţia terminologiei de specialitate încadrându-se
organic în evoluţia limbii.
O contribuţie majoră la evoluţia terminologiei gimnasticii a
avut Gheorghe Moceanu, reputat profesor de gimnastică, folclor
şi dansuri populare. În lucrarea „Istoria gimnasticii în ţara
35

noastră”, Gh. Moceanu recunoaşte apartenenţa sa la sistemul de
gimnastică german al lui Jahn, termenii folosiţi redând poziţii şi
mişcări din gimnastica la aparate. În această carte, apare termenul
de „roată gigantică”, elementul cel mai greu de executat, dar
spectaculos în acea vreme.
Ion Bucovineanu, adept al sistemului de gimnastică suedez,
traduce din limba germană „Manual practic de gimnastică suedeză –
1893” ce cuprinde atât exerciţii din sistemul suedez, cât şi din cel
german. Sunt menţionate: mişcările libere pentru diferitele părţi ale
corpului, cursa sau fuga, exerciţii cu mile (măciuci), cu haltere, cu
mingea, cu bastonul de fier, cât şi exerciţii la aparate imobile: scară
fixă, cal, bară.
Profesorul Dumitru Ionescu a elaborat prima terminologie de
specialitate în limba română, intitulată „Terminologia exerciţiilor de
ordine, libere, cu instrumente şi la aparate”, deşi adept al şcolii
franceze a lui Demeny, el păstrează în lucrare şi exerciţiile la aparate
din sistemul german. Aici apar precizări privind poziţiile sau ţinerile
fundamentale, cum sunt: atârnarea, rezemarea, şederea, starea în
genunchi.
Oficializarea gimnasticii suedeze în învăţământ a făcut ca
terminologia să poarte amprenta acestui sistem. Prin traducerea în
limba română a lucrării lui Thulin: „Terminologia gimnasticii
suedeze” de către Iacob Mihăilă şi Ben Nilsen, gimnastica suedeză se
impune în faţa celei germane. Această terminologie a fost prelucrată şi
adaptată de profesorul Virgil Roşală, care i-a adus îmbunătăţiri în
concordanţă cu procesul de înnoire şi perfecţionare a limbii române.
Astfel apar termeni simplificaţi cum ar fi: poziţie în loc de poziţiune,
rotare în loc de rotaţiune, sprijin în loc de reazem, mers în loc de
mergere, apare gerunziul stând în loc de stare, şezând în loc de şedere,
dar aceste schimbări nu au fost suficiente, conţinutul, cât şi ramurile
gimnasticii evoluând în permanenţã.
Apariţia, nu întotdeauna controlată, a unor termeni noi,
împrumutarea altora din literatura străină, după traduceri incorecte,
introducerea acestora în limba română, fără o verificare atentă, au
făcut ca limbajul tehnic al domeniului să aibă unele inexactităţi, iar
unii termeni să circule cu sensuri limitate, locale sau contradictorii.
36

Actualizarea parţială a terminologiei gimnasticii din 1950 şi
1953, făcută de reputaţii specialişti Stroescu A. şi Podlaha R. a dus la
unificarea termenilor utilizaţi.
În anul 1974 apare lucrarea de referinţă în domeniu
„Terminologia gimnasticii”, elaborată de Stroescu A. şi Podlaha R.,
care devine oficială, impunându-se ca un titlu de referinţă în rândul
lucrărilor de specialitate. Este bine sistematizată, a eliminat gerunziul
din descrierea poziţiilor fundamentale, a adus precizări privind
regulile de descriere a exerciţiilor de gimnastică, sistematizând
exerciţiile în grupe structurale.
Terminologia gimnasticii ridică cele mai multe probleme dintre
toate disciplinele sportive, deoarece dispune de un vast câmp
terminologic, sistemele şi metodele practicate în diverse ţări fiind
diferite.
Evoluţia ramurilor gimnasticii, în mod deosebit cea de
performanţă, este foarte dinamică; în fiecare competiţie majoră au
apărut elemente şi legări de elemente noi, de aceea, prin concizie în
gimnastica de înaltă performanţă, elementele noi poartă numele
gimnastului care le-a executat pentru prima dată, deoarece descrierea
amănunţită a elementului este complicată ( Danilova, Stalder, Endo,
Comăneci, Tsukahara, Diamidov, Drăgulescu, Popa, Silivaş).
3.2. Cerinţele terminologiei

Pentru a-şi îndeplini funcţia de comunicare, terminologia
gimnasticii trebuie să respecte anumite cerinţe de bază:
a) să respecte particularităţile de limbă privind termenii utilizaţi
folosind cuvintele din fondul lexicului principal şi să respecte
particularităţile gramaticale ale limbii;
b) să fie ştiinţifică, dar accesibilă. Clasificarea exerciţiilor pe
criterii morfologic, funcţional, biomecanic nu trebuie să constituie o
greutate în înţelegerea corectă a efectului produs de un exerciţiu;
c) să fie unitară. O noţiune dacă exprimă acelaşi conţinut, să
aibă acelaşi înţeles, indiferent dacă este vorba de gimnastica de bază
sau gimnastica de performanţă;
d) să fie precisă, pentru a elimina interpretările;
e) să fie clară, să creeze imaginea reală a elementului respectiv;
37

f) să fie concisă – scurtă, să nu conţină elemente suplimentare.
Între precizie, claritate şi concizie trebuie să existe un echilibru.
Pentru a evita lipsa de claritate sau precizie şi pentru a respecta cerinţa
conciziei, se pot folosi şi termeni convenţionali: podul, sfoara, sărituri
ca mingea, roata, dar numai atunci când aceste denumiri sugerează
structura mişcării;
g) să servească drept mijloc de comunicare internaţională. Această
cerinţă se referă la gimnastica de performanţă. Limba oficială a FIG este
franceza, iar toate elementele se regăsesc în codul de punctaj.
Întrebări:
1. Enumeraţi personalităţile cu preocupări în domeniul terminologiei
gimnasticii.
2. Cine sunt autorii actualei terminologii a gimnasticii?
3. Prezentaţi cerinţele terminologiei.
38

IV. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN GIMNASTICĂ
ŞI KINETOTERAPIE
Pentru înţelegerea unitară a conţinutului gimnasticii şi aplicaţiei

ei în kinetoterapie este necesară prezentarea unor noţiuni legate de
mişcare, a legilor fizicii şi forţelor care guvernează mişcarea precum şi
planurile, axele şi caracteristicile spaţio-temporale ale mişcării.
4.1. Noţiuni despre mişcare

Mişcarea reprezintă forma de existenţă a materiei, între cele
două categorii existând o relaţie dialectică ce se condiţionează
reciproc, determinând, totodată, transformări diferite. Mişcarea
cunoaşte forme simple, complexe şi cibernetice, complexitatea lor
fiind dată de evoluţia fiinţelor vii. Dintre formele mişcării (mecanică,
fizică, chimică, biologică, socială), cea biologică (viaţa şi locomoţia
fiinţelor vii) constituie o formă superioară de mişcare ce dispune de
calităţi şi mecanisme noi.
Ştiinţa care se ocupă cu aplicarea principiilor mecanice în
studierea structurii, evoluţiei şi funcţiile aparatului motor al omului
este biomecanica (Dex. 2001).
Acţiunile motrice ale corpului omenesc sunt considerate ca un
sistem compus din oase, muşchi, articulaţii, SNC, aparate şi sisteme,
în cadrul căruia biomecanica studiază cauzele mecanice şi biologice
ale formării mişcărilor şi particularităţile execuţiei lor, mijloacele şi
condiţiile necesare realizării acţiunilor motrice.
Astfel, biomecanica cuprinde:
• biomecanica generală – studiază legile generale ale
mecanicii aplicate la specificul organismelor vii şi
• biomecanica specială – ce studiază statica şi dinamica în
diferite domenii ale activităţii motrice.
39

Mecanica este ştiinţa al cărei obiect de studiu îl constituie
mişcarea sau echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor exercitate
asupra lor (Dex, 2001). Mişcarea mecanică este forma cea mai simplă
de mişcare a materiei şi constă în deplasarea unui corp faţă de altul.
Mecanica cuprinde:
• cinematica – studiază modul cum se desfăşoară mişcările;
• dinamica – explică cauza mişcărilor;
• statica – studiază poziţiile şi condiţiile de echilibru ale
forţelor care acţionează asupra corpurilor.
Toate mişcările se produc în spaţiu, care se măsoară în metri, şi
în timp, care se măsoară în ore, minute, secunde, descriind în spaţiu o
traiectorie care poate fi rectilinie sau curbilinie. Pe lângă spaţiu şi
timp, mişcarea este caracterizată şi de viteză, care poate fi uniformă şi
variată, variaţia mişcării în unitatea de timp purtând denumirea de
acceleraţie.
Newton a fost cel care a explicat modul cum se produce variaţia
mişcărilor corpurilor şi a stabilit raporturile dintre corpurile aflate în
mişcare, enunţând cele 3 legi fundamentale ale mecanicii:
• Legea I – orice corp îşi menţine starea de mişcare sau de
repaus dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra lui să şi-o
modifice. Omul rămâne imobil dacă nu acţionează asupra sa forţa
musculară. Inerţia este cea care determină menţinerea stării de repaus
sau de mişcare şi se manifestă ca o rezistenţă atunci când un corp este
pus în mişcare sau ca o presiune atunci când un corp este oprit din
mişcare
• Legea a II-a – mărimea forţei care acţionează asupra unui
corp îi imprimă o anumită acceleraţie, fiind egală cu produsul dintre
masa corpului (m) şi mărimea acceleraţiei (a):F = m x a. Forţa se
măsoară cu ajutorul dinamometrelor, iar acceleraţia se calculează cu
ajutorul spaţiului străbătut de un corp într-un anumit interval de timp.
• Legea a III-a – acţiunile reciproce a două corpuri sunt
întotdeauna egale ca mărime şi de sens contrar. Astfel, gimnastul
poate executa sărituri împotriva forţei lui de greutate; cât stă cu
picioarele pe sol, forţele care acţionează asupra lui se echilibrează
reciproc, însă prin contracţie musculară, el poate acţiona asupra
40

solului cu o forţă mai mare decât greutatea lui, surplusul de forţă
imprimându-i o mişcare în sus.
De reţinut că orice activitate constituie un lucru mecanic, cu
condiţia existenţei unei forţe şi a deplasării corpului sub acţiunea ei; la
măsurarea lucrului mecanic (W), se ţine seama de principiul că lucrul
mecanic este proporţionalcu deplasarea şi este o mărime care se măsoară
prin produsul dintre forţă (F) şi lungimea deplasării: W = F x S.
În studierea unei mişcări se are în vedere stabilirea unor
elemente de bază fără de care nu este posibil studiul. Acestea sunt:
• reperul = puncte fixe faţă de care se realizează mişcarea (corp
de referinţă);
• direcţia de mişcare = orice mişcare se realizează pe o
anumită traiectorie în spaţiu (pe orizontală, înainte-înapoi, pe verticală
– în sus şi în jos şi lateral – la dreapta şi la stânga). Mişcările corpului
pot fi de translaţie (pe traiectorii paralele) şi de rotaţie (pe o
circumferinţă în jurul unei axe);
• viteza şi acceleraţia – mişcările se execută cu viteze diferite,
spaţiul, viteza şi acceleraţia reprezentând elementele de bază care
permit studiul mişcărilor. Acceleraţia îndreptată în sensul mişcării este
pozitivă şi măreşteviteza mişcării, iar cea îndreptată în sens opus
mişcării este negativă şi micşorează viteza mişcării.
4.2. Forţele interne şi externe

Mecanismele locomoţiei umane sunt mecanisme complexe care
nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor mecanicii, deoarece
mişcarea apare şi datorită interacţiunii forţelor interne ale corpului
omenesc (impulsuri nervoase, contracţii musculare, pârghii osteo-
articulare), cu forţele externe ale mediului (gravitaţie, presiunea
atmosferică, inerţie, rezistenţe diverse).
4.2.1. Forţele interne

În realizarea mişcărilor corpului omenesc, forţele interne acţionează
în următoarea ordine (Baciu C., 1977):
1. impulsul nervos;
2. contracţia musculară;
41

3. acţiunea pârghiei osoase;
4. mobilitatea articulară.
Aceste forţe se găsesc în interiorul corpului şi exprimă interacţiunea
dintre diferitele părţi ale sale şi pot determina doar mişcările segmentelor
corpului.
1. Impulsul nervos constituie prima forţă internă care intervine

în efectuarea mişcării, iar mecanismele care stau la baza mişcărilor
sunt de natură neuro-musculară, sunt acte reflexe, formate din
analizatori, căile de transmisie ale sensibilităţii, centrii nervoşi, căile
motorii şi placa neuromotorie.
2. Contracţia musculară este a doua forţă internă care realizează

mişcarea ca o reacţie la stimulii impulsurilor nervoase. Activitatea
muşchiului se manifestă sub forma tonusului muscular ce-i conferă
proprietatea de a se contracta. În timpul contracţiei, muşchii dezvoltă o
forţă musculară, care depinde, în primul rând, de numărul de fibre
musculare şi nu de lungimea lor.
Contracţia musculară poate fi:
• izometrică – se manifestă ca o întărire a muşchiului sau ca o
modificare şi de tărie şi de formă a lui, contracţia făcându-se pe loc,
asigurând echilibrul sau poziţia statică;
• izotonică – are loc o scurtare a muşchiului şi o deplasare a
segmentelor osoase;
• de alungire – apare atunci când forţa ce se opune depăşeşte
forţa musculară şi întinde muşchiul.
Din punct de vedere biomecanic, Gagea A. (2002) prezintă
următoarele tipuri de contracţii musculare:
• contracţii izometrice (tensiunea din muşchi creşte până la
valoarea maximală);
• contracţii izotonice (tensiunea mecanică în muşchi este
constantă, când se scurtează muşchiul, iar viteza variază);
• contracţii izokinetice (când viteza contracţiei este constantă
şi se pot realiza cu aparate inventate (helcometru);
• contracţii auxotone (atât viteza mişcării, cât şi forţa rezistivă
variază independent (mişcările de locomoţie şi cele naturale ale
omului sunt auxotone);
42

• pseudo-contracţii sau mişcări excentrice (de cedare) cu
suprasarcină (pot produce accidentări);
• supracontracţii sau mişcări cu viteză supramaximală, cu
sarcină negativă (mişcarea este ajutată din exterior de forţe sinergice
(alergare la vale) sau prin tracţiune (în spatele unei biciclete).
3. Acţiunea pârghiei osoase constituie a treia forţă care asigură

mişcarea. Pârghiile la om sunt constituite din oase, care intră în mişcare
sub acţiunea muşchilor, fiind influenţate de trei puncte de aplicare a
forţelor:
• punctul de sprijin (S) este reprezentat de axa biomecanică a
mişcării sau de sprijinul pe sol sau un aparat oarecare;
• punctul de rezistenţă (R) este reprezentat de greutatea
corpului sau a segmentului care se deplasează;
• punctul de aplicare a forţei motorii (F) sau puterea este
reprezentată de inserţia pe segmentul osos al muşchiului care asigură
mişcarea.
Astfel, avem:
Pârghii de gradul I – în care se găseşte între R şi F (R.S.F.) şi
sunt pârghii de echilibru. Exemplu:
• articulaţia între cap şi coloana vertebrală (în care S se găseşte
în articulaţia dintre atlas şi osul occipital, F este reprezentată prin
muşchii cefei, iar R de greutatea craniului);
• articulaţiile dintre corpurile vertebrale, ca punct de sprijin, şi
braţele întinse pe lângă corp;
• poziţia verticală la nivelul articulaţiei coxo-femurale şi talo-
crurală în sprijin pe toată talpa pe sol.
Aceste pârghii pot avea braţele egale sau inegale.
R S F
Pârghii de gradul II – în care R se găseşte între S şi F (S.R.F.)

şi sunt pârghii de forţă. Unica pârghie de acest fel în corpul omenesc
este articulaţia gleznei în poziţia stând pe vârfuri, unde S este vârful
piciorului, F este reprezentată de muşchii (triceps sural) care
43

acţionează tendonul lui Achile, iar R acţionează la nivelul gleznei şi
este reprezentată de greutatea corpului.
S R F
Pârghii de gradul III – în care F se găseşte între S şi R

(S.F.R.), sunt cele mai numeroase şi sunt pârghii de viteză. Exemplu:
• articulaţia cotului (îndoirea antebraţului pe braţ, în care S este
situat la nivelul articulaţiei cotului şi corespunde axului de rotaţie, R
este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii, iar F este
reprezentată de muşchii flexori ai antebraţului pe braţ);
• articulaţia scapulo-humerală (abducţia braţului), F reprezentat
de muşchii abductori, iar R de greutatea braţului;
• coastele (F forţa muşchilor ridicători ai coastelor, R greutatea
coastelor şi viscerelor).
S F R
La pârghiile de gradul I şi II, se produce economie de forţă, iar

la cele de gradul III se pierde forţa, dar se produce o deplasare mare.
4. Mobilitatea articulară este a patra forţă internă şi prezintă un

rol activ în realizarea mişcărilor, iar prin forma şi gradul lor de
libertate imprimă direcţia şi sensul mişcărilor, limitând, în acelaşi
timp, amplitudinea lor. Articulaţiile prezintă diferite grade de libertate
date de conformaţia şi structura segmentelor osoase:
• un grad de libertate:
- articulaţia cotului (mişcare de flexie-extensie);
- articulaţia radio-cubitală (permit mişcări de pronaţie-
supinaţie);
- articulaţia genunchiului.
• 2 grade de libertate (permit mişcări în 2 sensuri):
- articulaţia radio-carpiană.
44

• 3 grade de libertate:
- articulaţia coxofemurală ce permite mişcări de flexie -
extensie, abducţie - adducţie, rotaţie internă şi externă;
- articulaţia scapulo-humerală, ce permite mişcări de abducţie -
adducţie în axa sagitală; anteducţie - retroducţie – în axa transversală;
rotaţie internă-externă în axa longitudinală.
După cum ştim, aparatul locomotor al omului este alcătuit din
oase (206), articulaţii şi muşchi (502), iar activităţile motorii se
realizează prin acţiunea cuplurilor şi lanţurilor motrice. Astfel:
• două segmente osoase articulate mobil formează un cuplu
cinematic (gamba cu laba piciorului, braţul cu antebraţul, antebraţul
cu mâna, coapsa cu gamba);
• mai multe segmente articulate mobil formează un lanţ cinema-
tic (lanţul cinematic al trunchiului, gâtului şi capului; lanţul cinematic al
membrului superior, lanţul cinematic al membrului inferior).
Lanţurile cinematice pot fi:
• deschise – când se termină liber (lanţul cinematic al
membrului superior sau inferior) şi se pot executa mişcări numeroase;
• închise – când extremităţile lanţului cinematic sunt fixate pe
sol sau aparate (poziţia stând fandat), iar mişcările sunt limitate.
Toate mişcările, în articulaţii şi poziţiile corpului, sunt realizate
de muşchii dispuşi în jurul articulaţiilor, formând grupe musculare,
iar mai multe grupe musculare formează lanţuri musculare, care
acţionează asupra articulaţiilor în mod diferit.
Musculatura corpului desfăşoară o activitate:

1. statică – care asigură poziţiile corpului şi segmentelor prin
contracţie izometrică şi este de:
• menţinere – este contracţia izometrică care nu produce lucru
mecanic şi asigură poziţia, acţionând împotriva forţei de greutate
(cumpănă cu braţele lateral);
• de consolidare – acţionează când corpul sau segmentele sale
se află în poziţia de echilibru stabil (atârnat);
• de fixare (echilibrare) – acţionează când corpul sau
segmentele lui se află în poziţie de echilibru nestabil (toate poziţiile
derivate din stând).
45

2. dinamică – asigurată de contracţia izotonică (are loc scurtarea
muşchilor şi deplasarea corpului şi segmentelor) care produce lucrul
mecanic şi este:
• de învingere – seproduce scurtarea muşchilor, segmentele
osoase se apropie, iar activitatea este concentrică (flexia coapsei pe
bazin este realizată prin acţiunea dinamică de învingere a flexorilor
din articulaţia coxo-femurală);
• de cedare – se produce alungirea muşchilor, segmentele
osoase se depărtează, iar activitatea este excentrică (revenirea coapsei
la verticală este realizată de aceiaşi muşchi, dar prin acţiunea dinamică
de cedare). Genuflexiunea este asigurată în faza de coborâre de lanţul
muscular al triplei extensii, prin activitatea dinamică de cedare, iar în
faza de ridicare, de aceiaşi muşchi, însă prin activitatea dinamică de
învingere, lanţul triplei flexii.
De reţinut este faptul că nu există lanţuri musculare strict active sau
strict pasive, ci numai lanţuri musculare care acţionează fie static, fie
dinamic, deoarece, majoritatea mişcărilor omului sunt complexe, deci
participă toate lanţurile musculare care deservesc lanţul cinematic în
acţiune.
Lanţurile musculare ale braţelor realizează mişcări de mare
amplitudine şi precizie pe când lanţurile musculare ale membrelor
inferioare îndeplinesc funcţia de sprijin, sunt puternice, iar muşchii
flexori şi extensori sunt dispuşi sub forma a 2 lanţuri antagonice.
Exemple:
• lanţul muscular al triplei flexii ( flexorii coapsei pe bazin,
flexorii gambei pe coapsă, flexorii dorsali ai piciorului pe gambă);
• lanţul triplei extensii (extensorii coapsei pe bazin, extensorii
gambei pe coapsă şi flexorii plantari).
4.2.2. Forţele externe

Corpul sau segmentele lui aflate în mişcare trebuie să învingă
următoarele forţe externe:
• greutatea corpului şi a segmentelor;
• forţa gravitaţională;
• inerţia;
• presiunea atmosferică;
46

• rezistenţa mediului;
• forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
• forţa de reacţie specifică;
• forţa de frecare;
• rezistenţele externe diverse
Toate aceste forţe exprimă interacţiunea corpului cu mediul
exterior şi pot produce mişcarea corpului în întregime.
Greutatea corpului şi greutatea segmentelor: indiferent de
poziţia corpului, greutatea acţionează întotdeauna vertical, de sus în
jos, asupra centrului de greutate al corpului sau segmentului, valoarea
ei fiind dată de volumul, lungimea, densitatea segmentului care se
deplasează, într-un cuvânt, de masa lui.
Forţa gravitaţională, care imprimă greutatea corpului este cea
mai importantă forţă externă şi acţionează vertical, de sus în jos,
atrăgând corpul şi segmentele lui în permanenţă spre sol; învingerea
acestei forţe presupune un consum mare de energie, în care forţele
interne acţionează cumulat de jos în sus.
Inerţia este cea care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie
dată:
• un corp aflat în repaus rămâne în repaus datorită inerţiei de
imobilitate;
• un corp aflat în mişcare continuă deplasarea datorită inerţiei
(legea vitezei câştigate). Astfel, forţele interne trebuie să învingă
inerţia de imobilitate la începutul mişcării şi trebuie să învingă inerţia
de mişcare câştigată la terminarea mişcării.
Presiunea atmosferică este o forţă de acţiune a forţei gravitaţionale,
care apasă asupra corpului uman cu o intensitate variabilă în raport cu
viteza de deplasare, având rol în menţinerea în contact a suprafeţelor
articulare, iar acţiunea ei este compensată de presiunea internă a marilor
cavităţi, fiind egale.
Rezistenţa mediului – mişcările pot fi executate în aer liber sau
în apă; astfel, segmentele corpului sau corpul trebuie să învingă
rezistenţa opusă de acestea, rezistenţă ce poate fi determinată prin
micşorarea suprafeţei de secţiune şi a unghiului de atac.
Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin – apare când corpul se
află susţinut pe o suprafaţă oarecare de sprijin şi este egală şi de sens
contrar forţei gravitaţionale. Ea este de două feluri:
47

• forţa de reacţie statică a suprafeţei de sprijin (RS) şi apare
când corpul este imobil şi este egală cu greutatea statică a corpului (GS)
RS = GS;
• forţa de reacţie dinamică a suprafeţei de sprijin RS apare
când corpul este în mişcare, iar la greutatea lui se adaugă şi forţa de
inerţie. Atunci când gimnastul se împinge în sus spre verticală (la
sărituri), reacţia dinamică (Rd) este egală cu greutatea statică a
corpului (Gs), plus forţa de inerţie (Fi)Rd = Gs+Fi, iar când se lasă în
jos (genuflexiune), reacţia dinamică Rd este egală cu greutatea statică
a corpului (Gs), minus forţa de inerţie (Fi)Rd = Gs – Fi;
Forţa de reacţie specifică ia naştere prin frânarea unor
segmente, frânare ce provoacă o mişcare a altor segmente în sens
contrar (îndreptare în sprijin la paralele).
Forţa de frecare apare, în mod deosebit, cândcorpul alunecă pe
suprafaţa de sprijin (schi, patinaj) şi este proporţională cu greutatea
corpului (G) şi coeficientul de frecare (K)F = G x K.
În concluzie, toate forţele externe care intervin în executarea
mişcărilor sunt învinse de forţele interne care trebuie să fie egale sau
superioare ca intensitate şi să acţioneze în direcţia identică, dar în sens
invers cu forţele exterioare respective (legea repartizării forţelor).
4.3. Caracteristicile mişcării

Mişcarea constituie acţiunea de deplasare a corpului sau
segmentelor sale în spaţiu faţă de un punct de referinţă şi este
sinonimă cu actul motric, element (tehnic), exerciţiu (fizic), fiind un
act reflex ce apare ca răspuns la semnalele ce vin pe căile senzitive şi
prezintă:
Caracteristicile spaţiale sunt reprezentate de:
• traiectoria mişcării – drumul parcurs de corp sau segmentele
sale între poziţia iniţială şi cea finală, se exprimă prin:
• amplitudine – este mărimea deplasării corpului sau
segmentelor sale între două repere, exprimate în grade şi unităţi de
măsură lineare;
• forma traiectoriei – care poate fi rectilinie sau curbilinie;
• direcţia – reprezintă sensul de deplasare al corpului sau al
segmentelor sale în timpul mişcării.
48

Caracteristicile temporale sunt reprezentate de:
• ritm – constă în alternarea părţilor sau fazelor mişcării;
• tempou – ne indică numărul sau cantitatea de mişcări realizate
în unitatea de timp;
Raportul dintre caracteristicile temporare şi spaţiale ne dă:
• viteza mişcării – şi reprezintă raportul dintre spaţiul parcurs
în unitatea de timp.
4.4. Planurile şi axele de mişcare ale corpului

Planurile în care se execută mişcările segmentelor corpului
corespund planurilor anatomice şi sunt următoarele (Fig. 1):
• frontal (A) – dispus
B vertical, paralel cu fruntea, împarte
A
corpul într-o parte anterioară şi
una posterioară. Planul frontal care
împarte corpul într-o jumătate
posterioară şi una anterioară se
numeşte medio-frontal;
• sagital (B) – dispus tot
vertical, perpendicular pe planul
C
frontal, împarte corpul în două
jumătăţi – stânga şi dreapta. Planul
sagital care împarte corpul într-o
jumătate dreaptă şi una stângă se
numeşte medio-sagital;
• transversal (C) – este
perpendicular pe cele două planuri
(frontal şi sagital) şi împarte
corpul într-o parte superioară şi
alta inferioară. Planul transversal
care împarte corpul într-o jumătate
Fig. 1
superioară şi una inferioară se
numeşte medio-transversal.
Toate planurile medii ale corpului sunt planuri principale.
49

Toate mişcările se produc în articulaţii şi se efectuează în jurul
unor axe. Axa de mişcare reprezintă linia situată într-un anumit plan,
în jurul căruia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de
celălalt segment. Ea nu este fixă, ci se poate deplasa odată cu
segmentul. Acestea sunt:
• axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital
şieste linia imaginară ce traversează corpul din creştet în interiorul
poligonului de susţinere şi permite executarea mişcărilor în plan
orizontal;
• axul sagital ( anteroposterioar) – la intersecţia planului sagital
cu cel transversal şi traversează imaginar corpul din înainte-înapoi şi
permite executarea mişcărilor în plan frontal (lateral);
• axul transversal (frontal) – la intersecţia planului frontal cu
cel transversal şi străbate imaginar corpul de la stânga la dreapta şi
permite executarea mişcărilor în plan sagital.
Din punct de vedere biomecanic mişcările în kinetoterapie se
produc astfel:
− în plan sagital şi ax frontal (transversal): flexie şi extensie
(îndoiri înainte şi extensie)
− în plan frontal şi ax sagital: abducţie şi adducţie
− în plan transversal şi ax vertical: rotaţie internă şi externă.
4.5. Tehnica poziţiilor

Partea mecanicii care se ocupă cu studiul poziţiei corpurilor în
spaţiu şi al interacţiunii forţelor în menţinerea condiţiilor de
echilibrueste statica. În asigurarea poziţiilor corpului acţionează atât
forţele interne, cât şi forţele externe, care se echilibrează reciproc şi se
concentrează într-un punct numit centru general de greutate
(C.G.G.). Poziţia C.G.G. este necesară în studiul condiţiilor de
echilibru al corpului şi segmentelor sale.
Corpul se află în spaţiu în trei situaţii (poziţii) de echilibru:
• poziţia de echilibru stabil – C.G.G. se găseşte sub punctul de
sprijin şi amândouă se găsesc pe aceeaşi verticală (atârnat), proiecţia
C.G.G. rămâne în interiorul bazei de susţinere;
• poziţia de echilibru nestabil – C.G.G. este situat deasupra
punctului de sprijin şi se găsesc pe aceeaşi verticală (poziţia stând şi
50

derivate din ea). La cea mai mică abatere faţă de poziţia de echilibru,
greutatea corpului nu mai trece prin punctul de sprijin, el se
dezechilibrează şi cade;
• poziţia de echilibru indiferent – C.G.G. coincide cu punctul
de sprijin. La om, această poziţie nu se întâlneşte.
Corpurile se află în echilibru atunci când verticala centrului de
greutate cade, obligatoriu, în perimetrul bazei de susţinere, iar gradul
de stabilitate este mai mare cu cât suprafaţa de susţinere este mai
mare şi C.G.G. se află mai aproape de ea. Cu cât stabilitatea corpului
este mai mică, cu atât efortul muscular depus va fi mai mare pentru
menţinerea poziţiei.
Gradul de stabilitate este dat de înălţimea C.G.G., situat
deasupra bazei de susţinere, mărimea bazei şi unghiul de stabilitate,
care este format de verticala C.G.G. cu dreapta ce uneşte C.G.G. cu
marginea bazei de susţinere. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât
creşte gradul de stabilitate (fandare) (Fig. 2).
Fig. 2
4.5.1. Noţiuni legate de „poziţie"

Poziţia reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor
acestuia în desfăşurarea mişcării şi este o stare de moment. Poziţia
corpului faţă de sol poate fi:
− verticală (ortostatică)
− orizontală (clinostatică)
− înclinată
51

În gimnastică cât şi în kinetoterapie, precizarea poziţiilor are o
importanţă tehnico-metodică deosebită, deoarece pot determina chiar
gradul de dificultate al unui element tehnic.
Poziţiile se împart în:
• poziţie iniţială - poziţia din care începe orice mişcare;
• poziţie finală - poziţia corpului la terminarea mişcării.
Amândouă necesită un grad mare de stabilitate. Ca structură, ele
pot fi: simplă, compusă, complexă
• poziţie fundamentală - este o poziţie a corpului stabilită în
mod convenţional, după natura reazemului faţă de sol sau aparate:
stând, pe genunchi, aşezat, culcat, sprijinit, atârnat.
• poziţia derivată se obţine din poziţiile fundamentale prin
modificarea (Cordun M.,1999):
− bazei de susţinere ( suprafeţei de sprijin);
− poziţiei trunchiului şi/sau a capului;
− poziţiei membrelor superioare;
− poziţiei membrelor inferioare;
− combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor anterioare
realizând modificări complexe.
• poziţie specifică - poziţie cu structură complexă, cu caracter de
forţă, echilibru sau mobilitate cu un anumit grad de dificultate în execuţie,
fiind considerată element tehnic (stând pe mâini, cumpănă, pod, sfoară).
Rolul poziţiei iniţiale (de plecare, de start) depinde de scopul,
structura şi conţinutul exerciţiului şi trebuie:
− să asigure condiţii optime de execuţie (stabilă şi comodă);
− să uşureze mişcarea;
− să îngreuneze mişcarea;
− să asigure execuţia corectă a mişcării şi continuarea
mişcărilor următoare.
4.6. Prescurtări terminologice

Pentru a descrie rapid exerciţiile la aparate, cât şi exerciţiile de
dezvoltare fizică se utilizează prescurtările de termeni, care se fac
după anumite reguli.
52

Poziţiile fundamentale, părţile corpului, denumirea mişcării şi
aparatele din gimnastică se scriu cu litere mari; direcţia mişcării şi alţi
termeni se scriu prescurtat, cu literă mică. După fiecare prescurtare, se pune
punct.
Poziţiile fundamentale
Stând = St. Atârnat= At.
Pe genunchi= Pe G. Sprijin= Spr.
Aşezat= Aşez. Culcat= Cul.
Părţile corpului
Abdomen= Abd. Gât= Gt.
Antebraţ= Ab. Gleznă= Gl.
Braţ= B. Mână= M.
Cap= C. Palmă= Pl.
Călcâi= Cc. Picior= P.
Ceafă= Cf. Piept= Pt.
Coapsă= Cps. Pumn= Pm.
Corp= Cp. Spate= Sp.
Cot= Ct. Şezută= Sz.
Creştet= Crt. Şold= Ş.
Deget= Dg. Talpă= Tp.
Faţă= F. Trunchi= T.
Frunte= Fr. Umăr= U.
Gambă= Gb. Vârf= V.
Genunchi= G.
Denumirea mişcării
Alergare= Alerg. Îndreptare= Îndrept.
Arcuire= Arc. Înclinare= Înclin.
Aplecare= Aplec. Întindere= Întind.
Apropiere= Aprop. Întoarcere= Întoarc.
Aruncare= Arunc. Legănare= Legăn.
53

Balans= Bal. Răsturnare= Răsturn.
Cădere= Căd. Răsucire= Răsuc.
Căţărare= Căţ. Revenire= Rev.
Coborâre= Cob. Ridicare= Ridic.
Depărtare= Dep. Rostogolire= Rostog.
Deplasare= Deplas. Rotare= Rot.
Ducere= Duc. Săritură= Sărit.
Echilibru= Echil. Subbalansare = Subbal.
Fandare= Fand. Urcare= Urc.
Îndoire= Îndoi.
Aparate de gimnastică
Bancă= Bnc. Inele= In.
Bară= Br. Ladă= Ld.
Bârnă= Brn. Paralele= Prl.
Cadru= Cdr. Paralele inegale= Prl.inl.
Cal= Cl. Scară fixă= Sc.f.
Capră= Cpr. Trambulină = Tramb.
Frânghie= Frg.
Direcţia mişcării
Înainte= înai. Lateral= lat.
Înapoi= înap. Oblic= obl.
Diagonal= diag. Orizontal= oriz.
Dreapta= drp. Stânga= stg.
Jos= jos Sus= sus
Alţi termeni
Alternativ= alt. Încrucişat= încr.
Aplecat= apl. Îndoit= înd.
Apropiat= apr. Întins= înt.
Apucat= ap. Răsturnat= răst.
Călare= căl. Răsucit= răs.
Depărtat= dep. Sprijinit= spr.
54

4.7. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică
Pentru descrierea exerciţiilor în gimnastică, trebuie respectată
următoarea ordine:
1. Poziţia iniţială (plecare, start) este poziţia din care începe
mişcarea şi poate fi fundamentală sau derivată, iar la aparate se
specifică şi poziţia faţă de aparat.
Exemplu: stând depărtat, cu mâinile pe şolduri. St.Dep.cu M.pe Ş.
2. Denumirea mişcării ce urmează a fi executată.
Exemplu: îndoire (Îndoi.), ridicare (Ridic.), aplecare (Aplec.),
ducere (Duc.).
3. Segmentul care execută mişcarea.
Exemplu: braţ (B), trunchi (T), picior (P).
4. Direcţia pe care segmentul execută mişcarea.
Exemplu: înainte (înai.), lateral (lat.), înainte sus (înai.sus).
5. Poziţia finală poate fi una din poziţiile fundamentale sau
derivate.
În legări, poziţia iniţială se descrie doar la început, deoarece

poziţia finală a mişcării anterioare poate fi identică cu poziţia iniţială a
mişcării următoare.
După poziţia iniţială, se pun două puncte „:”, iar în cazul
mişcărilor compuse, între elementele componente, se foloseşte„cu”,
„şi” sau „ ,” (virgulă).
Exemplu: îndoirea braţelor la ceafă, cu aplecarea trunchiului
înainte şi răsucirea capului spre dreapta (Îndoi. B. la Cf. cu Aplec.T.
înai. şi Răsuc. C. drp.).
În descrierea exerciţiilor, timpii sunt puşi înaintea mişcărilor, iar
când o mişcare durează mai mulţi timp, sunt legaţi cu linioară (-).
Exemplu: 1-2.
Toate exerciţiile sunt împărţite totdeauna în timpi pari (2, 4, 8,
16 timpi etc.), deoarece, când se lucrează pe muzică, numărătoarea
trebuie să corespundă frazei muzicale.
55

Exemple:Prescurtat:
P.I. - Stând depărtat cu mâinile pe şolduri:St.dep.M.pe Ş.

1. Aplecarea trunchiului înainteAplec.T.înai.
2. RevenireRev.
3. Îndoirea trunchiului spre dreaptaÎndoi.T.spre drp.
4. RevenireRev.
5. Îndoirea trunchiului spre stângaÎndoi.T.spre stg.
6. RevenireRev.
7. Extensia trunchiuluiExten.T.
8. Revenire în poziţia iniţială.Rev.
P.I. Stând depărtat cu mâinile pe şolduriSt.dep.cu M.pe Ş.

1-2. Îndoirea trunchiului spre dreapta, 1-2 Îndoi.T.spre drp.cu
cu arcuireArc.
3-4 Îndoirea trunchiului spre stânga,3-4 Îndoi.T.spre stg.
cu arcuirecu Arc.
4.8. Structura exerciţiului terapeutic

Exerciţiul fizic terapeutic prezintă următoarea structură (Cordun
M.,1999):
1. Poziţia de start– poate fi o poziţie fundamentală sau derivată,
alegerea ei depinde de starea funcţională a pacientului şi de mişcările
care urmează să le efectueze. Ea trebuie să fie stabilă, astfel:
• suprafaţa bazei de susţinere a corpului să fie cât mai mare;
• perpendiculara din centrul principal de greutate să se
proiecteze cât mai în centrul suprafeţei de sprijin;
• distanţa dintre centrul principal de greutate al corpului şi
suprafaţa de susţinere să fie cât mai mică;
• unghiul de stabilitate să fie cât mai mare;
• greutatea corpului să fie suportată de un număr cât mai mare
de articulaţii.
Poziţia de start va ţine cont şi de tipul contracţiei musculare solicitate;
• pentru contracţii izometrice se aleg poziţii care încalcă
articulaţia prin greutatea corpului sau permit kinetoterapeutului
compresia în ax a segmentelor;
56

• pentru contracţii izotonice se utilizează poziţii care lasă
articulaţiile libere şi permit chiar tracţiuni uşoare, în ax, ale
segmentelor.
Excepţie de la respectarea condiţiei stabilităţii fac exerciţiile de
coordonare neuromusculară, în care poziţia de start aleasă trebuie să creeze
dificultăţi în menţinerea echilibrului, deoarece prin dezechilibrări şi
reechilibrări succesive, se va obţine în final coordonarea.
2. Execuţia mişcării este influenţată de:
• numărul articulaţiilor care intră în schema de mişcare;
• lungimea braţului pârghiei utilizată pentru amplificarea forţei
care rezultă dintre forţa de rezistenţă ( R ) şi forţa activă a muşchiului
( F );
• modificările de tonus muscular pe care le induce reflex
mişcarea respectivă.
Astfel, în funcţie de scopul urmărit, pot fi stimulate sau inhibate
următoarele reflexe: miotatic, de tendon, reflexele statice posturale
generale sau de echilibru.
3. Menţinerea poziţiei obţinute este realizată prin contracţia
statică, izometrică, a grupelor musculare care acţionează împotriva
gravitaţiei sau a unei rezistenţe opuse mişcării.
Contracţia izometrică se execută la diferite nivele de lungime ale
muşchilor în zona scurtă, medie sau lungă, astfel:
• pentru muşchii tonici, posturali, antigravitaţionali, care se
contractă lent, se utilizează în mod normal poziţionarea în zona medie
spre scurtă;
• pentru muşchii fazici, flexori care se contractă rapid şi
obosesc greu, se preferă poziţionarea în zona lungă spre medie,
deoarece influenţele reflexului miotatic la acest nivel facilitează
contracţia.
Când forţa musculară este scăzută rezistenţa se aplică în zona
scurtă, deoarece reflexul de întindere este facilitat la acest nivel.
Aplicarea rezistenţei când muşchiul se găseşte în zona lungă va
scade şi mai multforţa musculară, reflexul de întindere fiind inhibat.
4. Revenirea în poziţia de start se realizează prin contracţia
excentrică a agoniştilor, concentrică a antagoniştilor şi statică a fixatorilor.
57

După cum extremitatea distală a segmentului mobil este liberă
sau fixată pe un punct imobil, activitatea musculară se desfăşoară în
lanţ cinematic deschis sau închis.
4.9. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică

Un rol important în gimnastică îl are crearea imaginii mişcării,
obţinută cu ajutorul desenului liniar.
Pentru realizarea desenului liniar, vor fi respectate anumite reguli:
– reprezentarea solului se face printr-o linie orizontală continuă.
– reprezentarea aparatelor se realizează din lateral

scară fixă.
– corpul se desenează din lateral, din faţă sau din spate;

lungimea picioarelor trebuie să fie jumătate din înălţime.
lateral faţă spate

– capul este reprezentat de un cerc gol, văzut din faţă , cu un
cerc plin , văzut din spate şi cu o linie din dreptul nasului, din
profil, şi de sus , şi reprezentă a 7-a parte din înălţime.
– segmentul aflat în plan apropiat se desenează cu o linie
continuă, iar cel aflat în plan îndepărtat, cu o linie întreruptă.
58

Pentru înţelegerea desenului (citirea), se folosesc semne ajutătoare:
– direcţia de deplasare a segmentului se realizează cu ajutorul
săgeţilor;
– întoarcerile se realizează printr-o săgeată arcuită şi numărul de

grade corespunzător întoarcerilor;
1800, 3600
– arcuirea se realizează printr-o linie frântă, iar numărul de

arcuiri este reprezentat de o cifră care se scrie deasupra liniei;
2x
– o mişcare cu revenire se realizează printr-o săgeată cu două

capete;
– mişcarea executată în sens opus (simetric) se marchează cu

semnul plus (+);
– cifra scrisă înaintea mişcării reprezintă numărul de repetări ( 3 X).
Putem spune, în concluzie, că desenele reprezintă succesiunea

mişcărilor într-un exerciţiu.
4.10. Poziţiile fundamentale şi derivate în gimnastică şi kinetoterapie

Stând
Poziţie ortostatică bipedă şi plantigradă, cu călcâiele apropiate,
vârfurile uşor depărtate, trunchiul drept, genunchii întinşi, braţele
întinse pe lângă corp, cu degetele apropiate şi întinse, palmele
orientate spre coapse, capul drept, privirea înainte.
59

Caracteristici:
– are cea mai mică bază de susţinere;
– centrul de greutate se află în poziţia ce mai înaltă şi se
proiectează în mijlocul bazei de susţinere, uşor anterior de articulaţia
talocrurală;
– este cea mai instabilă poziţie fundamentală solicitând
musculatura posturală;
– favorizează mişcările ample ale membrelor superioare şi
contracţia izometrică a musculaturii capului, gâtului, trunchiului şi a
membrelor inferioare;
Este indicată în reeducarea deficienţelor fizice globale şi
segmentare, a mersului şi echilibrului.
Poziţii derivate:
• pe ambele picioare (fig. A):
– depărtat– frontal (1)
– anteroposterior cu piciorul stâng înainte
– anteroposterior cu piciorul drept înainte (2)
– încrucişat– cu piciorul drept peste (3)
– cu piciorul stâng peste
– cu genunchii semiîndoiţi (4)
– cu genunchii îndoiţi (ghemuit) (5)
1 2 3 4 5
Fig. A
60

- fandat (Fig. B) - înainte (1)
- lateral (2)
- înapoi (3)
1 2 3
Fig. B
• pe vârfuri (Fig. C. 1):

– depărtat– frontal
– anteroposterior cu piciorul stâng înainte
– anteroposterior cu piciorul drept înainte
– încrucişat: cu piciorul stâng peste, cu piciorul drept peste
– cu genunchii semiîndoiţi
– cu genunchii îndoiţi (ghemuit)
• pe un picior
– cu celălalt picior întins şi ridicat: lateral, înainte, înapoi (2,3,4)
1 2 3 4
Fig. C
61

– cu celălalt picior îndoit şi ridicat: lateral (5), înainte (6), înapoi
(7)
5 6 7
Fig. C
– cu celălalt picior întins sprijinit: lateral (8), înainte (9), înapoi

(10)
8 9 10
Fig. C
– cumpănă: facială, dorsală, laterală, asimetrică
62

• pe un picior îndoit
– cu celălalt picior întins ridicat: lateral, înainte, înapoi
– cu celălalt picior întins sprijinit: lateral, înainte, înapoi
Pe genunchi
Baza de susţinere este pe faţa anterioară a gambelor, cu vârfurile
întinse menţinute în extensie, călcâiele apropiate, trunchiul drept,
bărbia orizontală, privirea anterior, braţele întinse pe lângă corp.
Caracteristici:
− bază mai mare de susţinere
− centrul de greutate situat jos aproape de sol
− menţinerea poziţiei este incomodă
Poziţii derivate:
• pe genunchi (Fig. D 1):
− cu genunchii apropiaţi: cu călcâiele depărtate (2);
− cu genunchii depărtaţi: cu călcâiele apropiate (3), cu călcâiele
depărtate (4);
− pe călcâie aşezat: cu călcâiele depărtate, cu genunchii depărtaţi.
1 2 3 4
Fig. D
• pe un genunchi (Fig. E):
– celălalt picior întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi;
(1,2,3)
– celălalt picior îndoit sprijinit: lateral, înainte (4,5);
– celălalt picior întins ridicat: înainte, lateral, înapoi (cumpăna
pe genunchi) (6,7,8);
– celălalt picior îndoit ridicat: lateral, înainte, înapoi; (9,10,11)
63

1 2 3
Fig. E
4 5
6 7 8
64

9 10 11
Aşezat
Trunchiul se sprijină pe tuberozităţile izchiatice (regiunea fesie-
ră) şi pe faţa posterioară a coapselor şi gambelor, picioarele întinse pe
sol şi apropiate, braţele pe lângă corp.
Caracteristici:
– bază mare de susţinere
– centrul de greutate este situat pe sol asigurând o stabilitate mare
– este o poziţie comodă, odihnitoare.
• Fără sprijin (Fig. F 1):
– apropiat: cu picioarele îndoite (2);
– depărtat: cu picioarele întinse (3), cu picioarele îndoite (4);
– echer: cu picioarele apropiate (5), picioarele depărtate (6);
– încrucişat: cu picioarele îndoite, genunchii depărtaţi, cu gambele
încrucişate (7), cu piciorul drept peste stângul, cu piciorul stâng peste
dreptul;
– pe o coapsă: stânga-dreapta, celălalt picior îndoit lateral.
1 2 3 4
Fig. F
65

5 6 7
Culcat (decubit dorsal)

Corpul se găseşte în totalitate cu partea dorsală în contact cu
suprafaţa de reazem, axa lui longitudinală fiind paralelă cu această
suprafaţă, membrele inferioare apropiate extinse din şold şi genunchi,
membrele superioare pe lângă corp cu palmele în pronaţie sau
pronosupinaţie. Punctele de sprijin sunt reprezentate de regiunea occi-
pitală, partea dorso-superioară a trunchiului, regiunea fesieră şi călcâie.
Caracteristici:
– bază de susţinere mare
– centrul de greutate foarte aproape de suprafaţa de sprijin;
– este poziţia cea mai odihnitoare, relaxantă în care corpul are o
mare stabilitate.
• Culcat dorsal (decubit dorsal) (Fig. G):
– picioarele întinse (1) sau depărtate pe sol (2) sau ridicate (3,4);
1 2
Fig. G
3 4
66

- îndoite (5) sau depărtate pe sol (6) sau ridicate (7).
5 6 7
• Culcat facial ( decubit ventral) (8)– depărtat (9);

• Culcat costal (decubit lateral)– dreapta (10), stânga.
10
Atârnat
Corpul este întins şi se menţine suspendat de un aparat, apucat
cu mâinile în pronaţie sau supinaţie, membrele superioare întinse,
coatele extinse, membrele inferioare întinse şi apropiate, axa umerilor
fiind sub punctele de sprijin.
Caracteristici:
– centrul de greutate este situat sub punctele de sprijin;
– menţinerea impune un efort mare;
– este contraindicată bolnavilor pulmonari şi cardiovasculari
deoarece blochează respiraţia în inspir şi stânjeneşte circulaţia.
• simplu (de mâini) (Fig. H):
a) pe verticală – cu braţele întinse (1)
– cu braţele îndoite (2)
– echer (3)
– dorsal (4)
– cu genunchii îndoiţi (5)
67

1 2 3 4 5
Fig. H
b) pe orizontală
- planşa - înainte (facială) (6)
- înapoi (dorsală) (7)
6 7
c) răsturnat - cu picioarele întinse (8)

- îndoit (9)
- călare (10)
68

8 9 10
Fig. H
• agăţat de o altă parte a corpului:
– de genunchi (11)
– de un genunchi
– de vârfuri (12)
11 12
• mixt
– la un genunchi (13)
– la genunchi (14)
– de vârfuri (15)
– cuib (16)
69

13 14 15 16
• combinat – atârnările combinate sunt specifice paralelelor

inegale, corpul venind în contact cu ambele bare.
Sprijin
Corpul este întins pe verticală şi se sprijină pe mâini, iar axa
umerilor se află deasupra punctelor de reazem.
• simplu (Fig. I)
a) cu corpul pe verticală– cu braţele întinse (1)
– pe antebraţe (paralele) (2)
– pe braţe (paralele) (3)
– echer (închis, depărtat)
– lateral (cruce) - spre stg., spre dr.
– dorsal
– călare
1 2 3
Fig. I
70

b) cu corpul pe orizontală– cumpănă, pe un cot, pe coate, liberă
c) cu corpul răsturnat– stând pe braţe (paralele)
– stând pe cap
– stând pe omoplaţi
– stând pe mâini
– stând pe o mână
– stând pe antrebraţe
– sprijin lateral răsturnat (inele)
• mixt
a) sprijin stând – apropiat (4)
– depărtat
b) sprijin ghemuit (5)
c) sprijin pe genunchi (6)
4 5 6
d) sprijin aşezat – apropiat

– depărtat
– pe o coapsă
e) sprijin culcat – facial (7)
– dorsal (8)
– costal (9)
71

7 8
4.10.1. Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului

Capul
Poziţii Mişcări
1. aplecat – înainte 1. aplecare – înainte
– lateral (drp.-stg.) – lateral (drp.-stg.)
– înapoi (extesie) – înapoi (extensie)
2. răsucit – dreapta 2. răsucire – dreapta
– stânga – stânga
3. rotare – spre dreapta
– spre stânga
Membrele superioare
Poziţiile braţelor întinse
– pe direcţii principale (Fig. J): înainte (1), sus (2), lateral (3),
jos (4).
72

1 2 3 4
Fig. J
– pe direcţii intermediare: înainte jos (5), înainte sus (6), înapoi
jos (7), lateral jos (8), lateral sus ( 9).
5 6 7 8 9
– pe direcţii oblice: oblic înainte jos (10), oblic înainte sus (11),
oblic înapoi jos (12), diagonal (sagital, frontal) (13).
73

10 11 12 13
Poziţiile braţelor îndoite

– cu mâinile pe şolduri (14).
– cu mâinile la piept (15).
– cu mâinile pe umeri (16).
– cu mâinile la ceafă (17).
– cu mâinile pe creştet (18).
14 15 16 17 18
74

Poziţiile braţelor îndoite la 90º
– cu antebraţele sus (19).
– cu antebraţele înainte (20).
– cu antebraţele în jos (21).
19 20 21
Mişcările braţelor
− ridicare
− coborâre
− îndoire
− întindere
− rotare
− balansare
− răsucire
− forfecare
− ducere (se efectuează numai în plan paralel cu solul).
Trunchiul
Poziţii
– înclinat înainte (22).
– aplecat – înainte (la orizontală) (23).
– îndoit – înainte (24).
– lateral (dreapta-stânga) (25).
75

– înapoi (extensie) (26).
– răsucit – dreapta (27).
– stânga.
– îndoit răsucit – stânga.
– dreapta.
22 23 24 25 26 27
Mişcări
– înclinare – înainte
– aplecare – înainte
– îndoire – înainte
– laterală (dreapta-stânga)
– înapoi (extensie)
– întindere – mişcarea opusă îndoirii, se execută la
revenirea trunchiului după îndoire
– răsucire – dreapta
– stânga
– îndoire răsucită – spre dreapta

– spre stânga
– rotare – spre dreapta
– spre stânga
Membrele inferioare
Poziţiile decurg din poziţiile fundamentale ale corpului (stând,
pe genunchi)
76

Mişcări
− ridicare
− coborâre
− îndoire
− întindere
− rotare
− balansare
− răsucire
− forfecare
− ducere
Întrebări:
1. Ce este mişcarea şi care sunt legile mecanicii?
2. Prezentaţi forţele interne. Ce fel de pârghii avem?
3. Care sunt forţele externe?
4. Prezentaţi planurile şi axele de mişcare ale corpului.
5. Care sunt poziţiile de echilibru ale corpului în spaţiu?
6. Prezentaţi regulile privind descrierea exerciţiilor în gimnastică.
7. Prezentaţi structura exerciţiului terapeutic.
8. Care sunt poziţiile fundamentale ale corpului?
9. Prezentaţi poziţiile derivate din aşezat.
10. Prezentaţi mişcările braţelor.
11. Prezentaţi poziţiile şi mişcările trunchiului.
12. Prezentaţi poziţiile derivate din stând.
13. Prezentaţi poziţiile braţelor îndoite.
14. Care sunt poziţiile şi mişcările capului?
15. Care sunt mişcările membrelor inferioare?
77

V. GIMNASTICA DE BAZĂ
Gimnastica de bază, prin însăşi denumirea ei, constituie prima

ramură a gimnasticii, fiind o ramură fundamentală, cu caracter
formativ, care foloseşte exerciţii naturale şi nou create, care stau la
baza celorlalte ramuri ale gimnasticii, având o largă aplicabilitate atât
în învăţământul de toate gradele, în celelalte ramuri sportive, cât şi la
persoanele trecute de prima tinereţe.
5.1. Obiectivele gimnasticii de bază

Aceste obiective vizează:
• dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, întreţinerea şi
perfecţionarea marilor funcţii ale organismului;
• formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor
fizice;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (V.F.R), coordinative
(îndemânarea) şi psihice;
• însuşirea deprinderilor motrice de bază;
• formarea bazelor generale ale mişcărilor;
• formarea deprinderilor de organizare prin folosirea mijloacelor
simple şi a exerciţiilor de organizare şi ordine;
• educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii;
• formarea obişnuinţei de a practica independent programe de
gimnastică în scop sanogen şi de plăcere.
5.2. Caracteristicile gimnasticii de bază

Caracteristicile fundamentale care o deosebesc de celelalte
ramuri ale gimnasticii sunt:
• puternic caracter formativ ce se adresează tuturor oamenilor,
indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire fizică;
78

• se poate practica oriunde, respectând regulile de igienă
individuală şi colectivă datorită varietăţii mijloacelor de care dispune;
• asigură o bună pregătire a practicanţilor pentru activităţile
cotidiene;
• permite localizarea efortului cu precizie, prelucrând organis-
mul analitic, pe segmente, grupe musculare sau în totalitate;
• prin modernizarea permanentă a mijloacelor a devenit atractivă
şi accesibilă;
• creează suportul fizic necesar practicării diferitelor ramuri
sportive;
• poate fi practicată individual sau colectiv, cu muzică sau fără,
cu sau fără comandă;
• are caracter necompetitiv.
Practicarea sistematică a gimnasticii de bază are efecte în plan

fizic, psihic, motric.
Mijloacele (conţinutul) gimnasticii de bază se împart în trei
grupe de exerciţii:
• Exerciţii de organizare şi ordine
• Exerciţii de dezvoltare fizică generală
• Exerciţii aplicative
5.3. Gimnastica organizatorică

Exerciţiile de organizare şi ordine (front şi formaţii) cuprind o
diversitate de acţiuni şi exerciţii executate cu întreg colectivul, în mod
unitar, sub comanda directă a profesorului, asigurând desfăşurarea în
bune condiţii a tuturor verigilor lecţiei şi vizează:
• Organizarea colectivului în vederea desfăşurării activităţii;
• Captarea atenţiei prin crearea unei emulaţii optime şi
disciplinarea colectivului;
• Formarea unei atitudini corporale corecte;
• Educarea simţului ritmului, tempoului, orientării în spaţiu şi a
capacităţii de coordonare;
• Realizarea unei uşoare încălziri generale a organismului.
79

Noţiuni de bază
În predarea exerciţiilor de organizare şi ordine, este necesar să
folosim denumirea corectă şi precisă a termenilor şi însuşiţi termenii
specifici. Aceştia sunt:
Comanda – reprezintă exprimarea verbală a acţiunilor ce
urmează a fi executate – folosită de profesor pentru a organiza şi
conduce colectivul, fiind mijlocul de comunicare directă. Ea trebuie să
fie precisă, energică, mobilizatoare, corectă, adaptată condiţiilor în
care se desfăşoară activitatea. Intensitatea sau tonalitatea comenzii
trebuie să imprime ritmul corespunzător de execuţie în concordanţă cu
caracterul mişcării.
Comanda are două părţi distincte:
– prevestitoare – atenţionează colectivul asupra sarcinii motrice
ce urmează să fie executată, fiind urmată de o scurtă pauză, necesară
concentrării atenţiei;
– executivă – indică începutul acţiunii, folosindu-se un ton
energic, pentru a imprima promptitudine în execuţie.
În cazul în care s-a greşit în formularea comenzii, se anulează
efectuarea acţiunii prin „La loc – comanda!”.
Formaţia – reprezintă dispunerea colectivului în vederea
realizării diferitelor acţiuni şi activităţi în colectiv şi este aleasă în
funcţie de numărul participanţilor la lecţie, de spaţiu şi poate fi:
a. de adunare – forma de organizare a colectivului pentru
începutul activităţilor (raport), pentru demonstrarea sau explicarea
exerciţiilor în anumite momente ale lecţiei şi poate fi:
• linie pe un rând
• linie pe două rânduri
• linie pe mai multe rânduri
• careu
80

• unghi
• semicerc
• cerc
După precizarea formaţiei, se dă comanda: „În linie, pe două

rânduri – adunarea!”.
b. de deplasare – forma de organizare a colectivului pentru
diferite acţiuni în deplasare (încălzire, schimbarea aparatelor sau a
atelierelor de lucru) şi este aleasă în funcţie de numărul executanţilor
şi spaţiu. Formaţia cea mai utilizată este:
• coloană câte unul
• coloană câte 2,3 sau mai multe şiruri
c. de lucru – forma de organizare a colectivului pentru

executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală din veriga
„influenţarea selectivă a aparatului locomotor”. Executanţii sunt
aşezaţi în ordine rărită, cu un interval şi o distanţă adecvate executării
diferitelor mişcări. Formaţia de lucru se alege în funcţie de numărul
executanţilor şi spaţiu şi poate fi:
− coloană de gimnastică
− în linie
− trepte
− în şah
81

− în cocor
− în cerc
− în grup
(vor fi prezentate la capitolul alcătuiri şi schimbări de formaţii).
Particularităţile formaţiei:
– în ordine strânsă – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului,
unul lângă altul;
– în ordine rărită – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, la
un interval de o lungime de braţ, două lungimi de braţ (un pas sau mai
mulţi paşi) sau distanţa şi intervalul se iau în funcţie de spaţiul existent
de lucru;
− adâncimea formaţiei – reprezintă depărtarea dintre primul şi
ultimul rând al unei formaţii;
− lăţimea formaţiei – reprezintă depărtarea dintre flancul drept
şi cel stâng;
− schimbarea formaţiei – acţiunea de trecere dintr-o formaţie în
alta, precizată prin comandă.
Frontul – reprezintă direcţia spre care sunt orientaţi executanţii
din formaţie.
Flancul – reprezintă extremitatea dreaptă sau stângă a formaţiei.
Rând (linie) – reprezintă dispunerea executanţilor umăr la umăr
pe linia frontului.
Coloana (şir) – reprezintă dispunerea executanţilor unul înapoia
celuilalt.
Interval – reprezintă spaţiul (depărtarea) dintre executanţii
dispuşi pe linia frontului.
Distanţa – reprezintă spaţiul (depărtarea) dintre executanţii
dispuşi în coloană.
Capul (baza) coloanei – este reprezentat de primul executant
din şir.
Coada coloanei este reprezentată de ultimul executant din şir.
5.3.1. Sistematizarea exerciţiilor de

organizare şi ordine
Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind:
82

• Acţiuni pe şi de pe loc.
• Acţiuni din deplasare
• Alcătuiri şi schimbări de formaţii
a. de pe loc – linie
– şir
b. din deplasare
5.3.1.1. Acţiuni pe şi de pe loc
Aceste acţiuni se utilizează la începutul sau finalul lecţiei, constituind
suportul organizatoric prin care profesorul captează atenţia, creează o
atmosferă de lucru bună, optimistă, contribuind la educarea disciplinei şi
responsabilităţii pentru lecţie.
Aceste acţiuni sunt:
1. Stând controlat – este poziţia în care executantul are corpul
drept şi încordat, braţele întinse pe lângă corp, cu degetele lipite,
călcâiele apropiate, vârfurile uşor depărtate, spatele şi capul drept,
privirea înainte.
Această poziţie se realizează la comanda:
„Atenţie! – Drepţi!”
„Grupă! – Drepţi!”
„Clasă! – Drepţi!”
2. Repaus – este o poziţie de odihnă (relaxare) şi se execută pe
loc sau cu părăsirea formaţiei şi este utilizată când se dau indicaţii
metodice, se verifică nivelul percepţiei, se corectează anumite acţiuni:
• În formaţie strânsă – executantul duce piciorul stâng uşor
înainte, greutatea corpului este mai mult pe piciorul drept, braţele
libere pe lângă corp. Comanda: „Pe loc – Repaus!”
Tot în această formaţie, executanţii pot să-şi aranjeze
echipamentul, să vorbească încet, fără să părăsească formaţia.
Comanda: „De voie, pe loc – Repaus!”
• În formaţie rărită (de lucru)
Executanţii fac pas lateral cu piciorul stâng la lăţimea umerilor,
greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare, braţele se duc la
spate, de mâini apucat.
Comanda: „Depărtat, pe loc – Repaus!”
• Cu părăsirea formaţiei. Executanţii fac trei paşi de front,
părăsind formaţia, fiind liberi până la o nouă comandă.
Comanda: „În repaus, rupeţi rândurile – Marş!”
83

3. Adunarea – constituie forma de organizare a colectivului
(clasei) pentru începerea lecţiei, activităţii (raport unde este cazul),
explicaţii, demonstraţii ( vezi formaţiile de adunare)şi se alege în
funcţie de numărul executanţilor şi spaţiu.
Comanda: „În formaţie… – Adunarea!”
„În faţa mea… – Adunarea!”
4. Alinierea – reprezintă dispunerea ordonată a executanţilor
într-o formaţie precizată.
În linie pe un rând – alinierea se face spre dreapta; primul
executant din flancul drept stă pe loc şi are privirea înainte, braţele
întinse pe lângă corp, iar ceilalţi au mâna dreapta pe şold, privirea spre
dreapta şi se deplasează cu paşi adăugaţi spre stânga până ating uşor
cu cotul braţul stâng al executantului alăturat.
Comanda: „V- aliniaţi!”
Dacă alinierea se face spre stânga, atunci comanda este:
„Spre stânga, V-aliniaţi!”
În coloană – alinierea se face în adâncime, la o lungime de braţ.
În formaţie de lucru – alinierea se face atât pe linii, prin mărirea
intervalului, cât şi în adâncime, prin mărirea distanţei.
Alinierea se poate executa şi spre centru.
„Spre centru....... – V-aliniaţi!”
5. Numărătoarea – se foloseşte pentru a cunoaşte numărul
executanţilor şi pentru alcătuirea diferitelor formaţii. Numărătoarea se
face începând din flancul drept, executanţii rostind numerele odată cu
răsucirea capului spre următorul executant, după care revin cu privirea
înainte. Ultimul executant face un pas înainte, rosteşte numărul, după
care revine în formaţie.
Comanda: „În continuare (câte 2,3,4) – Număraţi!”
Numărătoarea poate fi făcută şi din flancul stând.
Comanda: „De la stânga spre dreapta, în continuare (câte 2,3,4)
– Număraţi!”
Numărătoarea poate fi făcută şi de la extremităţi spre centru şi
de la centru spre extremităţi, atunci când alcătuim diferite formaţii.
Comanda: „De la extremităţi spre centru, în continuare –
Număraţi!”
Comanda: „De la centru spre extremităţi, în continuare –
Număraţi!”
84

Numărătoarea se poate realiza de pe loc şi în deplasare
6. Raportul – constituie momentul organizatoric al începutului
de lecţie (antrenament). El se foloseşte în mod deosebit la clasele mici
şi este dat de elevul (sportivul) de serviciu, în următoarea succesiune:
• În linie, pe un rând – Adunarea!
• Drepţi!
• V-aliniaţi!
• Drepţi!
• În continuare – Număraţi!
• Drepţi! Pentru raport – Înainte!
• Raportul propriu-zis, dat de elevul de serviciu, care se
deplasează în faţa profesorului, la 2 m distanţă:
„Domnule profesor, clasa (grupa) … cu un efectiv de … elevi
(studenţi, sportivi) este gata pentru începerea lecţiei de … Raportează
elevul (studentul)…”. După aceasta, el se deplasează în dreapta
profesorului.
Urmează salutul profesorului.
Comanda elevului de serviciu: „Pe loc – Repaus!”, după care îşi
reia locul în formaţie.
Raportul are un caracter educativ dezvoltând simţul răspunderii,
influenţând pozitiv comportamentul elevilor.
7. Întoarcerile pe loc constituie modalităţi de schimbare a
frontului şi se execută în 2 timpi.
Întoarcerea se realizează pe călcâiul piciorului din direcţia
întoarcerii şi vârful piciorului opus (timpul 1), urmată de apropierea
piciorului din înapoi (timpul 2). Ele sunt în număr de cinci şi se
realizează la comanda
• la stân-ga (90°)
• la dreap-ta (90°)
• jumătate la stân-ga (45°)
• jumătate la dreap-ta (45°)
• la stânga împre-jur (180°)
În afara acestor acţiuni clasice, se folosesc şi:
- exerciţiile de atenţie care sunt acţiuni complexe (înlănţuite într-o
singură comandă, care se execută fragmentat, pe timpi, şi apoi cursiv,
în 8 timpi sau 2 x 8 timpi), executate şi cu bătăi din palme.
85

Exemplu: La stân-ga T. 1-2
Un pas lateral cu piciorul stâng T. 3-4
La dreap-ta T. 5-6
Un pas înainte T. 7-8
Acelaşi lucru se execută pe partea opusă.
– ruperi de rânduri – se realizează la comanda profesorului şi au
ca scop captarea atenţiei şi crearea unui tonus bun pentru lecţie. Se
execută cu oprire şi fără oprire, folosind anumite repere, direcţii.
Cu oprire
Exemplu – „La scara fixă – pas alergător – Marş – Drepţi! La
bară pas alergător – Drepţi!”
Executanţii, după ce s-au oprit, se întorc cu faţa spre profesor,
aşteptând o nouă comandă.
Fără oprire.
Exemplu – „La scara fixă, pas alergător – Marş” (când elevii
ajung aproape de scara fixă, primesc o altă comandă), „La bară pas
alergător – Marş!”, „La paralele, pas alergător – Drepţi!”.
Executanţii se întorc cu faţa la profesor, aşteptând o nouă
comandă.
5.3.1.2. Acţiuni din deplasare
Deplasarea reprezintă mişcarea executanţilor într-un anumit
spaţiu şi se poate realiza înainte, lateral, înapoi prin:
• Pas de marş
• Pas de front
• Pas de voie
• Pas adăugat
• Pas alergător
Pasul de marş – contactul piciorului cu solul se face cu vârful,
apoi cu toată talpa, braţele mişcându-se libere pe lângă corp, trunchiul
este drept, privirea înainte. Se poate executa de pe loc şi din deplasare.
Dacă deplasarea începe din poziţia stând, la comanda
prevestitoare, executanţii se înclină uşor înainte, iar la comanda
săvârşitoare se porneşte cu piciorul stâng, executând trei paşi
accentuaţi, după care urmează deplasarea în cadenţă.
Comanda: „Înainte – Marş!”
86

Pasul de marş se execută şi pe loc, la comanda: „Pe loc – Marş!”
Pasul de front se execută cu ridicarea piciorului întins înainte la
15-20 cm de sol şi se aşează energic pe sol, pe toată talpa, braţele se
mişcă energic, pe lângă corp, braţul dinainte este îndoit din articulaţia
cotului, astfel încât palma cu degetele lipite şi întinse să fie ridicate
puţin peste linia de centură, braţul dinapoi este întins, pendulând cât îi
permite articulaţia scapulo-humerală.
Comanda: „Pas de front – Marş!”
Pasul de voie – se execută fără cadenţă, timp în care se poate
aranja echipamentul.
Comanda: „Pas de voie – Marş!”
Reluarea mersului în cadenţă se execută la comanda: „În cadenţă
– Marş!”
Pasul adăugat – se utilizează pentru deplasarea laterală (stânga-
dreapta) a executanţilor, fiecare pas se execută în doi timpi.
Comanda: „Trei paşi lateral spre dreapta – Marş!”
Pasul alergător – se poate executa pe loc sau în deplasare,
piciorul ia contact cu solul, mai întâi cu vârful, apoi cu toată talpa,
braţele mişcându-se liber pe lângă corp.
Comanda: „Pas alergător – Marş!”
Deplasarea poate să fie realizată şi prin variantele de mers şi
alergare cunoscute.
În ceea ce priveşte acţiunile din deplasare, le-am sistematizat şi
prezentat într-o succesiune logică, astfel avem:
1. Porniri şi opriri
Porniri – se porneşte din poziţia stând cu piciorul stâng,
contactul cu solul luându-se cu vârful piciorului şi apoi cu toată talpa.
Comanda: „Înainte – Marş!”
Pornire cu schimbarea frontului – se execută întoarcerea în 2
timpi, în direcţia indicată şi apoi se porneşte cu piciorul stâng.
Comanda: „La dreapta – înainte – Marş!” (T.1-2) – stângul ...
Opriri – se execută în 2 timpi, iar comanda se poate da atât pe
piciorul stâng, cât şi pe piciorul drept.
Comanda: „Pe loc… Stai!”
87

Opriri cu schimbarea frontului
Se execută oprirea în 2 timpi (T.1-2), iar întoarcerea în direcţia
indicată tot în 2 timp (T.3-4).
Comanda: „La dreapta… Stai!” (T.1-2)
„La front…Stai!” (T.3-4)
2. Treceri de la o formă de deplasare la alta
Trecerea de la mers la alergare – la comanda prevestitoare,
braţele se îndoaie din coate, iar la comanda săvârşitoare, care se dă pe
piciorul stâng se mai face un pas cu piciorul drept, după care se
porneşte în alergare cu piciorul stâng.
Comanda: „Pas alergător – Marş!”
Trecerea de la alergare la mers – comanda se dă pe piciorul
drept, se mai execută doi paşi în alergare (stâng-drept), pentru a se
reduce viteza şi se trece la pasul de marş pe piciorul stâng.
Comanda: „La pas – Marş!”
3. Schimbări de direcţie prin ocoliri şi întoarceri
Ocolire – schimbarea direcţiei de deplasare se poate realiza prin
ocolire la 45°(diagonală), 90°, 180°, realizând astfel trecerea de pe o
latură pe alta a sălii.
Comanda:
1. „Pe diagonală –Marş!”
2. „Cu ocolire la dreapta – Marş!”
3. „Cu ocolire la dreapta-mprejur – Marş!”
1 2 3
Întoarceri din deplasare – sunt schimbări de direcţie ce se
execută din pasul de marş, din pas de front şi din alergare.
Întoarcere la stânga – comanda se dă pe piciorul drept – se
efectuează pas cu piciorul stâng (T.1), jumătate pas cu piciorul drept,
întoarcere 90° (45°) pe vârful ambelor picioare (T.2), deplasarea
continuând pe noua direcţie cu piciorul stâng (T.3).
88

Comanda: „La stânga – Marş!”
Întoarcere la dreapta – comanda se dă pe piciorul stâng, se
efectuează pasul cu piciorul drept (T.1), jumătate pas cu piciorul stâng
şi întoarcere 90°, (45°) pe vârful ambelor picioare (T.2) şi se continuă
deplasarea pe noua direcţie cu piciorul drept (T.3).
Comanda: „La dreapta – Marş!”
Întoarcerea la stânga-împrejur – comanda se dă pe piciorul
drept – se execută pas cu piciorul stâng (T.1 ) jumătate pas cu piciorul
drept spre stânga (T.2) şi întoarcere rapidă pe vârful ambelor picioare
(T.3), se continuă deplasarea în noua direcţie cu piciorul stâng.
Comanda: „La stânga-împrejur – Marş!”
Întoarceri din pas alergător – se realizează după aceleaşi
comenzi ca şi întoarcerile din pas de marş, dar se realizează în 4 timpi
în cadenţa pasului alergător.
5.3.1.3. Deplasare în figuri
Deplasările în figuri sunt acţiuni în deplasare, folosite cu scopul
captării atenţiei executanţilor, dezvoltării capacităţii de orientare în
spaţiu şi eliminării monotoniei din lecţie. Ele se realizează din
coloană, câte unu, din pas de marş, pas alergător sau din diferite
variante de mers, alergare şi sărituri. Variantele de mers, alergare şi
sărituri vor fi tratate la capitolul ″Exerciţii aplicative″.
Executarea corectă a lor presupune cunoaşterea reperelor în sală
sau pe teren şi a comenzilor prin care se realizează.
După mărimea deplasărilor, figurile pot fi mari, mijlocii, mici
(în funcţie de dimensiunile spaţiului) şi pot fi executate în lungime,
lăţime sau pe diagonală.
Aceste deplasări în figuri sunt:
Bucla – se poate executa în lungime, lăţimea spaţiului sau pe
diagonală. După forma de realizare, ea poate fi deschisă şi închisă.
Bucla deschisă – se execută o schimbare de direcţie prin ocolire
de 90°, până la un anumit reper, după care urmează o nouă schimbare
de direcţie, prin ocolire de 180°. Când capul coloanei a ajuns la
punctul de unde s-a efectuat prima ocolire, se continuă deplasarea tot
printr-o ocolire de 90°, în sensul primei ocoliri.
Comanda: „În buclă deschisă (mare, mijlocie) – Marş!”
„În bucla deschisă pe diagonală – Marş!”
89

1 2
Bucla închisă – se execută o schimbare de direcţie prin ocolire

de 90° spre stânga (dreapta), după care urmează o nouă schimbare de
direcţie, prin ocolire de 180° stânga (dreapta) împrejur, continuată
până la punctul de unde s-a efectuat prima ocolire, închiderea buclei
făcându-se prin trecere cu încrucişare.
Comanda: „În bucla închisă – Marş!”
1 2
Zig-zag – este figura compusă din mai multe unghiuri unite între
ele.
Comanda: „În zig-zag – Marş!”
Şerpuirea – este formată din două sau mai multe deplasări în sens
opus, realizate prin ocolire la stânga sau la dreapta-împrejur. Particular,
pentru această deplasare este comanda care este formată din 2 părţi.
Comanda:
1. „Ocolire la stânga (dreapta) împrejur – Marş!” (când capul
coloanei a executat ocolirea, se dă o altă comandă)
90

2. „În şerpuire – Marş!” (se continuă deplasarea până la o nouă
comandă).
Şerpuirea poate fi executată pe una din laturile sălii sau pe diagonală.
1 3
Cercul – poate fi mare (diametrul este egal cu lăţimea sălii),

mijlociu sau mic.
Comanda: „În cerc (mare, mijlociu, mic) – Marş!”
Arcul de cerc – reprezintă jumătate de cerc, profesorul

constituind punctul de reper; în acest caz, comanda este: „Spre mine,
în arc de cerc – Marş!”
După ce s-a însuşit această deplasare, comanda este: „În arc de
cerc – Marş!”
Arcul dublu – este compus din două arcuri de cerc.

Comanda: „În arc dublu – Marş!”
91

Contraarcul – este compus din două arcuri situate în sens
contrar, având forma litere S.
Comanda: „În contraarc – Marş!”
Optul – este compus din două contraarcuri, prin încrucişare.

Comanda: „În formă de opt – Marş!”
Spirala (melcul) – capul coloanei se deplasează sub formă de

cerc, cu o rază din ce în ce mai mică, până ajunge la centru, culoarul
dintre cercuri fiind de o lungime de braţ.
Comanda: „În spirală – Marş!”
Desfacerea spiralei se poate realiza în două moduri:
a) prin ocolire la stânga (dreapta) împrejur, în funcţie de
direcţia de ocolire de la începutul spiralei. Capul coloanei ajuns în
centrul spiralei execută ocolire în sens opus şi se deplasează pe
culoarul dintre spirale, pe acelaşi traseu.
Comanda: „Cu ocolire, la stânga (dreapta) împrejur – Marş!”
b) prin întoarcere la stânga-împrejur, astfel

coada şirului devine cap de coloană, desfăcând spirala prin ocolire în
sens invers.
Comanda: „La stânga-împrejur – Marş!”
92

Jocurile de atenţie – se folosesc pentru captarea atenţiei,
dezvoltarea memoriei, orientări în spaţiu şi pot fi executate la anumite
semnale.
5.3.1.4. Alcătuiri şi schimbări de formaţii
Pentru buna organizare şi desfăşurare a lecţiilor de educaţie
fizică, se folosesc schimbări şi alcătuiri de formaţii, ce pot fi realizate:
- de pe loc:
• din linie
• din şir
- din deplasare
Formaţii din linie
Din linie pe un rând, în linie pe două rânduri

Mod de realizare:
− se numără câte doi, începând din flancul drept;
− nr. doi se deplasează în faţa nr. unu, în 2, 3, 4 timp
− în 2 timpi se execută cu pas oblic cu piciorul drept (1) se
apropie, apoi piciorul stâng (2)
− în 3 timpi se execută pas înainte cu piciorul stâng (1), pas
lateral cu piciorul drept (2), se apropie piciorul stâng (3);
− în 4 timpi se execută pas înainte cu piciorul stâng (1), se
apropie piciorul drept (2), pas lateral cu piciorul drept (3), se apropie
piciorul drept (4).
1 2 1 2 1 2
2 2 2
Comanda: „În linie, pe două rânduri, în (2,3,4 timpi) – Marş!”

Revenirea în linie pe un rând se realizează prin aceleaşi modalităţi.
Comanda: „În linie, pe un rând (2,3,4 timpi) – Marş!”
93

Din linie pe un rând, în linie pe 3 rânduri
Mod de realizare:
− se numără câte trei începând din flancul drept;
− numărul unu se deplasează înapoia numărului doi;
− numărul doi stă pe loc;
− numărul trei se deplasează în faţa numărului doi;
− această formaţie se realizează în doi, trei, patru timpi
1 1
1 2 3 1 2 3
3 3
Comanda: „În linie, pe trei rânduri în (2,3,4 timpi) – Marş!”

Revenirea în linie pe un rând se realizează prin aceleaşi
modalităţi.
Comanda: „În linie, pe un rând, în (2,3,4 timpi) – Marş!”
Din linie pe un rând, în formaţie câte 3,4,5 în trepte

Mod de realizare:
− se numără câte 3,4,5 etc. începând din flancul drept;
− fiecare executant execută numărul de paşi corespunzător cifrei
numărate.
1 2 3 4
1
2
3
4
Comanda: „În trepte, câte (3,4,5) – Marş!”

(profesorul numără cu unu mai mult, pentru a apropia picioarele)
Din linie pe un rând, în coloană câte 3,4,5, prin arc de cerc

Mod de realizare:
− se numără câte 3, 4, 5 începând din flancul drept;
− numerele unu se întorc 90° prin paşi succesiv pe loc;
94

− ceilalţi, umăr la umăr, prin arc de cerc, schimbă frontul din
linie în coloană câte 3,4,5.
1 2 3 4 5 6 7 8
2 6
3 7
4 8
Comanda: „În coloană, câte 3,4,5 prin arc de cerc – Marş!”
Din linie pe un rând în cocor închis

Mod de realizare:
− se numără în continuare de la extremităţi spre centru;
− fiecare executant se deplasează înainte cu numărul de paşi
corespunzător cifrei numărate.
1 2 3 4 5 4 3 2 1
1 1
2 2
3 3
4 4
5
Comanda: „În cocor închis – Marş!”

Din linie pe un rând în cocor deschis

Mod de realizare:
− se numără în continuare de la centru spre extremităţi;
− fiecare executant se deplasează înainte cu numărul de paşi
corespunzător cifrei numărate.
5 4 3 2 1 2 3 4 5
1
2 2
3 3
4 4
5 5
95

Comanda: „În cocor deschis – Marş!”
Din linie pe un rând în cerc

Mod de realizare:
− extremităţile se deplasează (cu sau fără apucarea mâinilor) în
arc de cerc, până la închiderea completă a cercului.
Comanda: „Din linie pe un rând, în cerc – Marş!”
Din linie pe două rânduri, în linie pe 4 rânduri

Mod de realizare:
− se numără câte doi, începând din flancul drept;
− numerele unu rămân pe loc;
− numerele doi din prima linie se deplasează în faţa numerelor
unu în 2,3,4 timpi
− numerele doi din linia a doua se deplasează înapoia numerelor
1, în 2 3, 4 timpi
2 2 2
1 2 1 2 1 2
1 2 1 2 1 2
2 2 2
Variantă:
• numerele unu din linia întâi execută pas înainte (1-2);
• numerele unu din linia a doua execută pas înapoi (1-2)
• numerele doi execută pas lateral cu piciorul drept (T.3);
apropierea piciorului stâng (T.4)
96

1 1 1
1 2 1 2 1 2
1 2 1 2 1 2
1 1 1
Comanda: „În linie, pe patru rânduri – Marş!”
Din linie pe două rânduri în linie pe şase rânduri

Mod de realizare:
− se numără câte trei, începând din flancul drept;
− la comandă, cele două linii se depărtează, executând pas
înainte (linia întâi), pas înapoi (linia a doua) (timpi 1-2);
− numerele unu din ambele linii se deplasează în faţa numerelor
doi, în 2 timpi (pas pe diagonală);
− numerele doi rămân pe loc;
− numerele trei din ambele linii se deplasează înapoia numerelor
doi, în 2 timpi (pas pe diagonală)
1 2 3 1 2 3
1 2 3 1 2 3
3 3
1 2 3 1 2 3
1 1
3 3
1 2 3 1 2 3
1 1
Comanda: „În linie, pe şase rânduri – Marş!”

Formaţii din şir (coloană)
Dintr-un şir în coloană câte doi

Mod de realizare:
97

− se numără în adâncime câte 2;
− numerele unu rămân pe loc, numerele doi se deplasează în
stânga numerelor unu, în 2,3,4 timpi;
− în 2 timpi se execută pas oblic cu piciorul stâng (T.1), se
apropie piciorul drept (T.2);
− în 3 timpi se execută pas lateral cu piciorul stâng (1), pas
înainte cu piciorul drept (T.2), se apropie piciorul stâng (T.3)
− în 4 timpi se execută pas lateral cu piciorul stâng(T.1), se
apropie piciorul drept (T.2), pas înainte cu piciorul stâng (T.3), se
apropie piciorul drept (T.4)
2 2
1 2 1 1
2 2
1 2 1 1
2 2
1 2 1 1
Comanda: „În coloană, câte 2 în (2,3,4 timpi) – Marş!”

Revenirea în coloană câte unu se realizează prin aceleaşi modalităţi.
Comanda: „În coloană, câte unu în (2,3,4 timpi) – Marş!”
Variantă:
• numerele unu execută pas lateral cu piciorul drept (T.1), se
apropie piciorul stâng (T.2);
• numerele doi execută pas înainte cu piciorul stâng (T.3), se
apropie piciorul drept (T.4)
Dintr-un şir în formaţie câte trei, în trepte

Mod de realizare:
− se numără în adâncime câte trei;
− numerele unu execută un pas lateral spre dreapta (T.1-2);
− numerele doi stau pe loc;
− numerele trei execută un pas lateral spre stânga (T.1-2)
98

3 3
1 1
3 3
1 1
Comanda: „În trepte, câte trei – Marş!”
Dintr-un şir în formaţie câte patru în trepte

Mod de realizare:
− se numără în adâncime câte patru
− numerele unu execută trei paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4, 5-6)
− numerele doi execută un pas lateral spre dreapta (1-2)
− numerele trei execută trei paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4, 5-6)
− numerele patru execută un pas lateral spre stânga (1-2)
4 4
3 3
2 2
1 1
4 4
3 3
2 2
1 1
Comanda: „În trepte, câte patru – Marş!”

Dintr-un şir în formaţie câte cinci în trepte
Mod de realizare:
− se numără în adâncime câte 5
99

− numerele unu execută patru paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4,
5-6, 7-8)
− numerele doi execută doi paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4)
− numerele trei stau pe loc
− numerele patru execută doi paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4)
− numerele cinci execută patru paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4,
5-6, 7-8)
5 5
4 4
2 2
1 1
4 4
2 2
1 1
Comanda: „În trepte, câte cinci – Marş!”
Din două şiruri în formaţie câte patru în şah

Mod de realizare:
– se numără în adâncime câte doi;
– ambele şiruri execută doi paşi laterali spre exterior (1-2, 3-4)
– numerele unu execută un pas lateral spre dreapta (5-6)
– numerele doi execută un pas lateral spre stânga (5-6)
2 2 2 2
1 1 1 1
2 2 2 2
100 1 1 1 1
2 2 2 2
1 Universitatea
1 1 SPIRU HARET
1
Comanda: „În formaţie de şah câte patru – Marş!”
Din două şiruri în formaţie câte 6 în şah

Mod de realizare:
− se numără în adâncime câte 3;
− ambele şiruri execută trei paşi laterali spre exterior (1-2, 3-4, 5-6);
− numerele unu execută doi paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4);
− numerele doi stau pe loc;
− numerele trei execută doi paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4)
3 3 3 3
2 2
1 1 1 1
3 3 3 3
2 2
1 1 1 1
Comanda: „În formaţie câte 6 în şah – Marş!”
Formaţii din deplasare
Trecerea din coloană câte unu în coloană câte doi

Mod de realizare:
− se numără în adâncime câte doi
− la comandă, numerele doi vor lungi paşii, trecând în stânga
numerelor unu, după care se continuă deplasarea.
− se execută din mers şi 2 alergare
1 2
2 101
1 2
2
1 2
Comanda: „În coloană, câte doi – Marş!”
Trecerea din coloană, câte doi în coloană câte unu

Mod de realizare:
− numerele unu lungesc paşii, iar numerele doi vor trece înapoi
numerele unu, prin micşorarea lungimii paşilor
− se execută din mers şi alergare
Comanda: „În coloană, câte unu – Marş!”
Desfacere
Mod de realizare:
− se execută din coloană câte unul, din coloană câte doi, pe
centru, pe diagonală, din mers şi alergare, atât la extremitatea, cât şi la
mijlocul sălii;
− coloanele se despart prin ocolire, spre stânga şi spre dreapta;
− coloanele se întâlnesc apoi în partea opusă a sălii, venind din
direcţii opuse.
2
2 2 1
2 1 1
Comanda: „Din coloană câte unul în două coloane câte unu, cu

ocolire spre stânga şi spre dreapta, alternativ – Marş!”
Cu ocolire spre stânga şi spre dreapta, pe perechi, alternativ – Marş!
Coloanele despărţite se pot apropia, contopi, încrucişa, întrepătrunde
şi trece.
102

Apropiere
Mod de realizare:
− două formaţii care vin din direcţii opuse şi se apropie la
mijlocul sălii sau pe diagonală, continuând deplasarea în formaţie
dublată (câte 2, câte 4)
1 1 2 2
1 1 2 2
1 2
Comanda: „Pe mijlocul sălii (diagonala), în coloană câte 2, 4 –

Marş!”
Contopire
Mod de realizare:
− două formaţii care vin din direcţii opuse şi se unesc într-o
singură formaţie (pe centru, pe diagonală), câte 1,2, prin intercalare.
1 2 2
1 1 2
1 2 2
Comanda: „Pe mijlocul sălii (diagonala) în coloană câte 1,2, prin

contopire – Marş!”
Încrucişare
Mod de realizare:
− două formaţii care vin din direcţii opuse pe diagonală se
încrucişează pe centrul sălii, cu trecerea alternativă a unui executant
dintr-un şir, urmat de altul din celălalt şir.
103

Comanda: „Prin încrucişare la centrul sălii – Marş!”
Întrepătrundere
Mod de realizare:
− traversarea unor coloane care se deplasează în direcţii opuse,
trecând prin intervalul dintre coloane, prin stânga sau prin dreapta în
pieptene.
Comanda: „Prin întrepătrundere – Marş!”
Trecere
Mod de realizare:
− două coloane ce vin din direcţii opuse şi trec una pe lângă
cealaltă, cu umărul stâng sau drept.
Comanda: „Cu trecere prin stânga (dreapta) – Marş!”
Trecerea din coloană câte 1 în coloană câte „n” pe centru

Mod de realizare:
– se numără în adâncime câte „n”
– la comandă, executanţii, prin întoarcere sau ocolire, se
deplasează simultan în linie spre centru, fiind urmaţi de ceilalţi
executanţi care realizează aceeaşi
acţiune.
1 4 3 2 1
5
104
6
7
8
Comanda: „În coloană câte „n” pe centru – Marş!”
Pentru a trece din coloană câte „n” în coloană câte unu, la
comandă, prima linie efectuează simultan o întoarcere spre stânga sau
spre dreapta, continuând deplasarea câte unu. Celelalte linii vor
efectua întoarcerea în locul în care s-a primit comanda.
Comanda: „Cu întoarcere spre stânga (dreapta), în coloană câte
unu – Marş!”
Coloana de gimnastică
Mod de realizare:
− se numără în adâncime câte „n”
− la comandă, executanţii prin întoarcere sau ocolire, se
deplasează spre centru, fiind urmaţi de ceilalţi executanţi care
realizează aceeaşi acţiune, mărind distanţa şi intervalul în deplasare.
Comanda: „În coloană de gimnastică, câte „n” – Marş!”
5.4. Indicaţii metodice privind utilizarea exerciţiilor

de organizare şi ordine în lecţie
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, în predarea exerciţiilor de
organizare şi ordine, profesorul trebuie să ţină seama de:
• principiul gradării efortului
• comenzile să fie adaptate particularităţilor de vârstă ale
elevilor prin utilizarea comenzilor alternative
• poziţiile statice să nu fie folosite abuziv
105

• schimbarea permanentă a capilor de coloană, pentru a stimula
participarea activă şi conştientă a elevilor în lecţie
• folosirea acompaniamentului muzical.
Întrebări
1. Care sunt obiectivele gimnasticii?
2. Prezentaţi caracteristicile gimnasticii.
3. De câte feluri sunt formaţiile?
4. Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor de organizare şi ordine.
5. Care sunt acţiunile pe şi de pe loc?
6. Care sunt acţiunile din deplasare?
7. Prezentaţi formaţiile din linie şi din şir.
8. Care sunt formaţiile din deplasare?
9. Prezentaţi deplasările în figuri.
10. Prezentaţi indicaţiile metodice privind utilizarea exerciţiilor
de organizare şi ordine.
106

VI. GIMNASTICA DE DEZVOLTARE
FIZICĂ GENERALĂ
Dezvoltarea fizică reprezintă „nivelul calitativ al indicilor

somatici ai individului rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi
de mediu natural şi predominant social în care practicarea
exerciţiilor fizice are un rol însemnat” (Terminologia educaţiei
fizice şi sportului, 1974).
Acest termen a suportat numeroase modificări de-a lungul
timpului în funcţie de ponderea acordată sensului de înţelegere a
termenului: ca obiectiv al educaţiei fizice sau ca mijloc de realizare a
acestor obiective, purtând denumiri ca: exerciţii formative, exerciţii de
bază pentru pregătirea aparatului locomotor, exerciţii de pregătire
fizică generală, exerciţii de bază pentru pregătirea aparatului
locomotor, exerciţii de dezvoltare corectă şi armonioasă, exerciţii de
dezvoltare fizică.
Termenul de dezvoltare fizică generală considerăm că este cel
mai potrivit deoarece se referă atât la aspectul somatic, cât şi la cel
funcţional: indicii somatici (morfologici) se referă la înălţime,
greutate, perimetre, diametre, lungimea segmentelor – sunt indici care
se văd cu ochiul liber – iar indicii funcţionali (fiziologici) se referă la
frecvenţa cardiacă, respiratorie, capacitate vitală, tensiune arterială –
sunt indici care nu se văd, dar care constituie motorul întregului
organism (Cârstea Gh., 1999).
Dezvoltarea fizică constituie astfel rezultatul acţionării directe
asupra organismului, prin intermediul exerciţiilor fizice simple şi
compuse ce pot fi precis localizate la nivelul segmentelor,
articulaţiilor, grupelor musculare, uşurând perfecţionarea însuşirilor
specifice acestora. Noţiunea de dezvoltare fizică cuprinde atât
procesul de creştere, cât şi de dezvoltare; creşterea reprezentând
măririle măsurabile în lungime, greutate, volum şi cantitatea de
secreţii produse fiind un proces de amplificare şi acumulare
107

cantitativă; dezvoltarea reprezentând suma proceselor de creştere şi
diferenţiere a organismului, care conduc în final la dimensiunea,
forma şi funcţia sa definitivă (Keller şi Wishoft, 1977), prin adaptarea
şi perfecţionarea calitativă a tuturor sistemelor şi organelor, de
îmbunătăţire a indicilor funcţionali ai acestora
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală formează categoria cea
mai numeroasă dintre mijloacele gimnasticii care acţionează direct
asupra dezvoltării fizice armonioase a organismului şi constituie acele
complexe de mişcări gândite şi alcătuite de om, cu ajutorul cărora
prelucrăm articulaţiile, grupele musculare, diferite segmente
corporale, în vederea asigurării unei dezvoltări fizice armonioase a
organismului, pregătindu-l mai bine pentru efort.
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală vizează obiectivele
generale ale educaţiei fizice şi, implicit, ale gimnasticii de bază:
• asigurarea suportului fizic şi psihic pentru desfăşurarea
diferitelor activităţi;
• realizarea încălzirii generale a organismului,
• dezvoltare fizică armonioasă (armonie între indicii somatici şi
funcţionali);
• formarea ţinutei corecte şi prevenirea instalării deficienţelor
fizice;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (V.R.F) şi coordinative
(îndemânare);
• formarea priceperii de a alterna încordarea cu relaxarea
• îmbunătăţirea tonicităţii, troficităţii şi elasticităţii musculare şi
mobilităţii articulare;
• formarea bazelor generale ale mişcării;
• educarea simţului estetic, a controlului şi acţiunii gesturilor.
Realizarea acestor obiective duce în final la optimizarea stării de

sănătate a populaţiei.
Exerciţiile de dezvoltare fizică prezintă următoarele caracteristici:
• sunt accesibile, oferind posibilităţi multiple de combinare;
• sunt variate din punctul de vedere al influenţei asupra corpului
uman;
108

• sunt exerciţii create ce permit modificarea structurii mişcărilor
şi a efortului solicitat;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală sunt mişcări analitice
ce influenţează capacitatea de contracţie şi relaxare a aparatului
locomotor, mărind mobilitatea articulaţiilor, supleţea şi elasticitatea
musculaturii segmentelor;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală ajută la perfecţionarea
proceselor nervoase care dirijează aparatul locomotor, conducând la
stăpânirea mişcărilor corpului şi a segmentelor sale într-o acţiune
coordonată;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală, acţionând asupra
tonicităţii şi troficităţii musculare măresc capacitatea sistemului
cardiovascular, respirator, întărind reflexul de atitudine corectă;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală permit dirijarea
segmentelor corpului, asigurând executarea mişcărilor cu precizie,
amplitudine şi ritm corespunzător;
• executate sistematic, obişnuiesc executanţii cu alternarea încor-
dării cu relaxarea, având o influenţă multilaterală asupra organismului;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală influenţează favorabil
latura psihică a executanţilor, solicitând concentrarea atenţiei, dezvoltarea
spiritului de observaţie, de disciplină, de ordine, memorie motrică;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie conţinutul
de bază al gimnasticii aplicate în alte domenii;
• exerciţiile de dezvoltare fizică generală permit gradarea
precisă a efortului (atât din punct de vedere al volumului, cât şi al
complexităţii), în funcţie de vârstă, sex, nivel de pregătire.
În executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică, dozarea efortului
se realizează prin:
• alegerea adecvată a exerciţiilor;
• numărul de repetări şi pauzele între exerciţii;
• modificarea tempoului de execuţie;
• schimbarea poziţiilor iniţiale.
Folosirea sistematică a exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

are asupra organismului următoarele influenţe (efecte):
• prelucrarea selectivă şi calitativă a musculaturii şi a
articulaţiilor, realizând încălzirea generală a organismului;
109

• dezvoltarea forţei şi vitezei de contracţie musculară precum şi
dezvoltarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
• formarea priceperii de a dirija mişcările segmentelor corpului
şi de a alterna încordarea cu relaxarea musculară;
• formarea ţinutei corecte, prevenirea şi corectarea atitudinilor
deficiente;
• educarea simţului estetic;
• crearea condiţiilor iniţiale practicării diferitelor ramuri sportive.
Un rol important în folosirea eficientă a exerciţiilor de
dezvoltare fizică generală îl are poziţia de plecare (iniţială), aleasă în
funcţie de scopul, structura şi conţinutul exerciţiului.
Poziţiile de plecare urmăresc:
• asigurarea condiţiilor optime de execuţie;
• uşurarea execuţiei;
• îngreunarea execuţiei;
• izolarea anumitor articulaţii sau segmente în timpul execuţiei;
• angrenează în efort simultan mai multe segmente.
6.1. Sistematizarea exerciţiilor

de dezvoltare fizică generală
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală datorită conţinutului lor
foarte variat au fost sistematizate în scop didactic în funcţie de mai
multe criterii:
1. Criteriul formelor de practicare

a) exerciţii libere (fără obiecte);
b) exerciţii cu partener;
c) exerciţii cu şi la aparate speciale (bănci, scară fixă, helco-
metru, bancă cu cărucior rulant, banca curbată, exerciţii cu scripeţi);
d) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de
cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe, măciuci, gantere, sandouri, extensoare)
2. Criteriul segmentar şi articular

a) exerciţii pentru cap;
b) exerciţii pentru braţe;
c) exerciţii pentru trunchi;
110

d) exerciţii pentru picioare;
e) exerciţii pentru articulaţia scapulo-humerală;
f) exerciţii pentru coloana vertebrală;
g) exerciţii pentru articulaţia coxo-femurală;
h) exerciţii pentru articulaţia mâinii şi gleznei
3.Criteriul activităţii musculare

a) exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculare;
b) exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi
mobilităţii articulare;
c) exerciţii cu caracter de relaxare.
4. Criteriul poziţiilor de plecare

a) exerciţii din stând;
b) exerciţii din pe genunchi;
c) exerciţii din aşezat;
d) exerciţii din culcat;
e) exerciţii din atârnat
5. După modul cum se execută, pot fi:

a) individuale
b) pe perechi
c) în grup
d) pe loc
e) din deplasare
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie mijloace

eficiente pentru realizarea unei încălziri adecvate a corpului şi
segmentelor sale, asigurând dezvoltarea calităţilor condiţionale,
coordinative şi crearea suportului fizic practicării diferitelor ramuri
sportive.
111

6.2. Clasificarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală,
după criteriul activităţii musculare
După criteriul activităţii musculare, exerciţiile de dezvoltare
fizică se clasifică în:
• Exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculare
• Exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi a
mobilităţii articulare
• Exerciţii cu caracter de relaxare
Exemplificăm în continuare exerciţii din cele trei grupe, pentru

toate segmentele corpului.
6.2.1. Exerciţii cu caracter de forţă

Exerciţii pentru gât
Aceste exerciţii au valoare deosebită, deoarece ajută la menţinerea
unei poziţii corecte a capului, precum şi la dezvoltarea aparatului
vestibular. Mişcările sunt statice şi reduse ca număr, dezvoltând muşchiul
trapez, sternocleidomastoidian, segmentul cervical al extensorilor coloa-
nei vertebrale.
Exemple: P.I. Stând depărtat

1-3 – aplecarea trunchiului , mâinile la ceafă, cu menţinerea
capului în extensie
4 – revenire
P.I. Sprijin pe genunchi

1-2 – aplecarea capului cu rotunjirea spatelui
3-4 – extensia capului şi a trunchiului
Exerciţii pentru braţe şi centura scapulo-humerală
Exerciţiile urmăresc, în principal, dezvoltarea forţei flexorilor şi
extensorilor degetelor, mâinilor şi braţelor.
Mişcările executate în ritm lent şi cu un grad mare de încordare,
cu şi fără obiecte sau îngreuieri devin exerciţii de forţă. Ele pot fi
efectuate pe direcţii principale şi intermediare.
112

Pot fi executate exerciţii prin învingerea propriei greutăţi
corporale cu îngreuiere, exerciţii de tracţiune
Exemple: P.I. Sprijin culcat facial
1-2 – îndoirea braţelor
3-4 – întinderea braţelor
P.I. Sprijin culcat dorsal cu mâinile pe banca de gimnastică

1-2 – îndoirea braţelor
3-4 – întinderea braţelor
P.I. Atârnat la bară – tracţiunii în braţe

P.I. Stând depărtat, cu mâinile pe umeri
1 – întinderea braţelor sus
2 – revenire
3 – întinderea braţelor înainte
4 – revenire
Exerciţii pentru trunchi
Asigurarea unei ţinute corecte a capului este direct legată de
dezvoltarea armonioasă a musculaturii trunchiului. Existenţa în număr
mare a grupelor musculare la nivelul trunchiului, cu funcţionalităţi
variate în efectuarea mişcărilor permite folosirea unei game largi de
exerciţii împărţite în:
• exerciţii pentru spate
• exerciţii pentru abdomen
• exerciţii pentru părţile laterale ale trunchiului
Exerciţii pentru spate
Întărirea musculaturii spatelui în perioada de creştere duce la
prevenirea apariţiei deficienţelor coloanei vertebrale.
Exemple:
• aplecări de trunchi cu braţele în diferite poziţii, cu şi fără
îngreuiere
• culcat facial
o ridicări de trunchi
o ridicări de picioare
o ridicări simultane de trunchi şi picioare
• cumpăna pe un picior
113

Exerciţii pentru abdomen
Musculatura abdominală este mai mult solicitată în activitatea
zilnică (la mers), contribuind la întărirea reflexului de postură corectă.
Exemple: din culcat dorsal cu şi fără fixarea unui segment, cu şi
fără îngreuieri
• ridicări de picioare
• ridicări de trunchi
• ridicări simultane de trunchi şi picioare (echere)
Exerciţii pentru partea laterală a corpului
Pentru dezvoltarea musculaturii laterale a trunchiului, se vor
folosi poziţii de plecare adecvate, pentru a exclude posibilitatea
compensării mişcărilor din alte articulaţii (stând depărtat, aşezat
depărtat) precum şi exerciţii cu şi fără obiecte, cu şi fără îngreuieri.
Exemple: Stând depărtat
• îndoiri laterale de trunchi
• răsuciri de trunchi
Exerciţii pentru membrele inferioare
Aceste exerciţii urmăresc întărirea muşchilor labei piciorului,
lanţul triplei extensii în activitatea dinamică şi cedare, precum şi
dezvoltarea forţei reactive, deoarece greutatea întregului corp este
susţinută de musculatura membrelor inferioare, atât în poziţii statice,
cât şi în deplasare.
Formarea unei ţinute specifice gimnasticii şi a unui mers corect
constituie priorităţi ale profesorului de educaţie fizică.
Exemple:
• îndoirea şi întinderea picioarelor cu şi fără sprijin;
• urcări şi coborâri pe aparate;
• genuflexiuni lente sau rapide;
• sărituri pe loc cu braţele în diferite poziţii (pe ambele picioare,
pe un picior, cu picioarele depărtate)
Metodologia folosirii exerciţiilor pentru dezvoltarea forţei
• exerciţiile pentru dezvoltarea forţei să fie executate sistematic;
• greutatea utilizată să ţină seama de particularităţile fiecărui individ;
• pentru a fi eficiente, exerciţiile trebuie să depăşească activitatea
obişnuită a muşchilor;
114

• treptat, se vor mări volumul, intensitatea şi complexitatea
efortului prin:
- modificarea poziţiilor iniţiale
- mărirea duratei de exersare
- schimbarea tempoului de execuţie
• structura exerciţiilor, cât şi ritmul lor să corespundă structurii
elementului propus spre învăţare şi dinamicii activităţii musculare
respective.
6.2.2. Exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii

musculare şi a mobilităţii articulare
Amplitudinea constituie o caracteristică spaţială a mişcării, ce
este definită ca mărimea deplasării corpului sau a segmentelor sale
între anumite repere, alese arbitrar, exprimată în grade şi unităţi de
măsură lineare (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974).
Amplitudinea maximă depinde de numărul grupelor musculare,
elasticitatea fibrelor şi de gradul de mobilitate articulară. Între
elasticitatea musculară şi mobilitatea articulară există o strânsă
legătură, rolul determinant revenind elasticităţii, care influenţează
pozitiv însuşirea tehnicii elementelor, armonia şi estetica mişcării.
Factorii care determină gradul de elasticitate musculară şi
mobilitate articulară sunt:
• forma suprafeţei articulare;
• suprafaţa de relaxare musculară;
• capacitatea de întindere a muşchilor, ligamentelor şi
tendoanelor;
• capacitatea de coordonare a contracţiei şi relaxării musculare a
muşchilor agonişti şi antagonişti;
• temperatura muşchilor;
• mediul ambient şi starea psihică.
Mijloace şi metode utilizate: balansări cu arcuiri, arcuiri cu
menţineri, întinderi şi menţineri, streching, antrenament
neuromuscular proprioceptiv activ, pasiv, metoda relaxări.
Exerciţii pentru gât
Exerciţiile cu caracter de mobilitate pentru gât sunt mişcări cu
amplitudine mică.
115

Exemple:
• aplecări de cap
- înainte
- înapoi (extensie)
- lateral ( stânga-dreapta)
• răsuciri de cap
- lateral dreapta
- lateral stânga
• rotări (spre dreapta, spre stânga)
Exerciţii pentru membrele superioare

Se folosesc exerciţii de mobilitate activă, executate cu
amplitudine maximă, braţele întinse, cu arcuiri, în tempo moderat şi
rapid.
Exemple:
• ridicări – coborâri de braţe, cu arcuiri
• balansări
- simultane – alternative
- simetrice – asimetrice
- spre înainte – spre înapoi
• rotări
Exerciţii pentru spate
Elementul cel mai important pentru dozare îl constituie alegerea
poziţiei iniţiale.
Cele mai utilizate exerciţii sunt: îndoirile înainte şi răsucirile
laterale executate liber, cu partener sau cu obiecte.
Exerciţii pentru abdomen
Mişcările adecvate pentru abdomen sunt extensiile de trunchi,
executate activ din diferite poziţii: stând, stând depărtat, pe genunchi,
culcat, cu şi fără obiecte portative, cu şi fără partener, cu şi fără
obiecte.
Exerciţii pentru partea laterală a corpului
Exerciţiile specifice pentru dezvoltarea elasticităţii musculare
sunt: îndoirile laterale şi răsucirile executate din poziţii ce oferă o
stabilitate mare a corpului şi o localizare precisă a articulaţiilor, se
execută liber, cu partener, la aparate speciale.
116

Exerciţii pentru membrele inferioare
Aceste exerciţii solicită din partea executanţilor o bună
mobilitate, dar şi o forţă de susţinere a piciorului ( cumpene, răsturnări
lente, piruete)
Se vor folosi exerciţii de mobilitate activă.
Exemple:
• balansări de picioare:
- înainte
- înapoi
- lateral
• fandări cu arcuiri
• arcuiri în sfoară cu şi fără partener, cu şi fără aparate speciale
6.2.3. Exerciţii cu caracter de relaxare

Relaxarea este un proces reflex, dirijat de centrii subcorticali,
constituind un moment important în activitatea musculară. Alternarea
corectă a contracţiei cu relaxarea (agoniştii se contractă, antagoniştii
se relaxează), asigură executarea mişcărilor cu randament crescut şi
amplitudine corespunzătoare.
Pot fi executate mişcări cu caracter de relaxare pentru toate
segmentele corpului (braţe, trunchi, picioare).
Exemple:
• balansări libere de braţe
• scuturări ale braţelor în diferite poziţii
• căderea corpului dintr-o poziţie înaltă într-una mai joasă
Aceste exerciţii sunt necesare deoarece asigură refacerea mai
rapidă a energiei cheltuite în timpul efortului.
6.3. Bazele generale ale mişcărilor

Bazele generale sunt însuşiri ale mişcărilor care asigură
realizarea acestora la nivel optim în conformitate cu cerinţele specifice
de execuţie.
• direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi
intermediare pe care se deplasează corpul sau segmentele lui (înainte,
lateral jos, sus, lateral sus);
117

• amplitudine maximă – se realizează prin folosirea la
maximum şi în mod treptat a gradului optim de mobilitate articulară şi
elasticitate musculară a segmentului care participă la efectuarea
exerciţiului asigurând o execuţie corectă şi estetică (mişcările
executate cu braţele întinse măresc gradul de amplitudine);
• repere temporale (ritm şi tempou) - ritmul de execuţie
reprezintă succesiunea temporală repetată a părţilor componente, iar
tempoul reprezintă frecvenţa acţiunilor motrice pe unitatea de timp,
fiind legat de intensitate, viteză (mişcări lente, moderate, rapide);
• grad de încordare şi relaxare necesare execuţiei este definit
de intensitatea contracţiei musculare care realizează mişcarea, adică de
numărul de unităţi neuro-musculare care participă la contracţie şi este
asigurat de corelarea raţională a forţelor interne şi externe, a celor
active şi de inerţie şi reprezintă nivelul tonusului muscular în timpul
poziţiilor, mişcărilor corpului determinând consumul de energie;
• capacitatea de coordonare a sistemului neuromuscular
constă în colaborarea dintre sistemul nervos şi cel muscular care duce
la executarea cu uşurinţă a mişcărilor. Ea presupune transmiterea
influxului nervos fără întreruperi la grupele musculare solicitate în
acţiunea respectivă.
• ţinută corectă specifică gimnasticii, oferind, în acelaşi timp,
mişcării, cursivitate, expresivitate, eficienţă (Dragnea A., Bota, A.,
1999).
Vom prezenta în continuare sistematizarea exerciţiilor de
dezvoltare fizică generală după criteriul formelor de practicare,
coroborat cu criteriul activităţii musculare.
6.4. Exerciţii libere

Exerciţiile libere sunt cele mai accesibile mijloace de dezvoltare
fizică generală, oferind o gamă mare de combinare a diferitelor
mişcări ale segmentelor corpului.
Ele pot fi executate cu uşurinţă de oricine şi practicate în sală, în
clasă, în aer liber, de pe loc şi din deplasare (mişcări segmentare
combinate, cu variante de mers şi alergare), îngreuierea în mişcare
fiind dată de greutatea propriului corp sau a segmentelor acestuia şi de
complexitatea exerciţiilor.
118

Având o structură simplă, ele sunt învăţate rapid şi pot fi
executate şi fără supravegherea profesorului.
În conţinutul lor, sunt cuprinse:
- exerciţii cu structuri simple
- exerciţii cu structuri complexe
Mişcarea simplă este mişcarea în care intră în acţiune un singur
segment sau grupă musculară.
Exemplu: P.I. Stând:
1. Ridicarea braţului drept înainte
2. Revenire
3. Ridicarea braţului stâng lateral
4. Revenire
Mişcarea compusă este mişcarea în care intră în acţiune două
sau mai multe segmente.
Exemplu: P.I. Stând depărtat:
1. Îndoirea uşoară a picioarelor, cu ridicarea braţelor înainte
2. Revenire
3. Ridicare pe vârfuri, cu ridicarea braţelor lateral
4. Revenire
Complex de exerciţii libere
I. P.I.Stând:
1. pas lateral cu piciorul stâng, mâini pe umeri
2. ridicare pe vârfuri, simultan cu întinderea braţelor lateral şi
extensia capului
3. coborâre pe toată talpa, mâini pe umeri
4. revenire
5-8 idem, partea stângă
119

P.I. 4 1,3 2
II. P.I. Stând:

1. îndoirea uşoară a picioarelor cu ridicarea simultană a braţelor
înainte
2. revenire
3. fandare laterală stânga simultan cu ridicarea braţelor lateral
4. revenire
5-8 idem partea opusă
P.I. 2, 4 1 3
III. P.I. Stând depărtat, mâinile pe şold:

1. aplecarea trunchiului înainte, cu întinderea braţelor sus
120

2. revenire
3. extensia trunchiului cu mâinile la ceafă
4. revenire
IV. P.I. Stând depărtat, mâinile la ceafă:

1-2 răsucirea trunchiului spre dreapta, arcuire
3-4 răsucirea trunchiului spre stânga, arcuire
V. P.I. Stând depărtat:

1-2 ridicarea braţelor prin înainte sus, arcuire
3-4 îndoirea trunchiului înainte la piciorul stâng, arcuire
5-6 ridicarea trunchiului cu braţele sus, arcuire
7-8 îndoirea trunchiului înainte la piciorul drept, arcuire
VI. P.I. Stând cu mâinile pe şolduri:

1-3 fandare înainte, cu piciorul drept, arcuire
4 revenire
5-8 idem partea stângă
VII. P.I. Stând:

1. sprijin ghemuit
2. ridicare, cu braţele sus şi balansarea piciorului drept, înapoi
3. sprijin ghemuit
4. ridicare, cu braţele sus şi balansarea piciorului stâng, înapoi
VIII. P.I. Stând, braţele lateral:

1. balansarea piciorului drept înainte, cu bătaia palmelor sub
picior
2. revenire
3. balansarea piciorului stâng înainte, cu bătaia palmelor sub
picior
4. revenire
IX. P.I. Stând, mâinile pe şolduri:

1. săritură în stând depărtat, cu întinderea braţelor sus şi bătaie
din palme
2. săritură în stând, cu bătaia palmelor la spate
121

3. idem, 1
4. idem, 2
5-8 sărituri ca mingea
X.P.I. Stând:
1-2 ridicarea braţelor prin lateral sus-inspiraţie
3-4 coborârea braţelor în lateral jos-expiraţie
Complexul numărul 2
I. P.I. Stând:
1. ridicarea umărului drept
2. revenire
3. ridicarea umărului stâng
4. revenire
5. ridicarea ambilor umeri
6. revenire
7-8 idem 5-6
II. P.I. Stând:

1. ridicarea piciorului drept îndoit înainte simultan cu ridicarea
braţelor sus
2. revenire
3-4 idem cu piciorul stâng
III. P.I. Stând:

1-2 fandare înainte cu piciorul drept simultan cu ridicarea braţelor
înainte sus, arcuire
3-4 revenire
5-8 idem piciorul stâng, arcuire
IV. P.I. Stând:

1-2 pas lateral cu piciorul drept, aplecarea trunchiului înainte cu
ridicarea braţelor lateral, arcuire
3 ridicarea trunchiului cu braţele lateral
4 revenire
122

V. P.I. Stând îndepărtat, mâini pe şolduri:
1. îndoirea trunchiului spre dreapta, simultan cu întinderea bra-
ţului stâng sus
2. revenire
5. răsucirea trunchiului spre dreapta cu întinderea braţelor lateral
6. revenire
VI. P.I. Culcat dorsal cu sprijin pe antebraţe:

1. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept
2. întinderea picioarelor în echer
4. revenire
VII. P.I. Culcat dorsal cu braţele sus:

1. ridicarea trunchiului în aşezat cu piciorul drept îndoit,
2. revenire
VIII. P.I. Culcat facial cu braţele sus:

1. extensia trunchiului
2. revenire
3. ridicarea picioarelor
4. revenire
5. ridicarea simultană a trunchiului şi a picioarelor în extensie
6. revenire
7-8 idem 5-6
IX. P.I. Stând:

1. sprijin ghemuit
2. întinderea picioarelor înapoi prin săritură în sprijin culcat facial
3. săritură în sprijin ghemuit
4. revenire în stând
X. P.I. Stând :
1. pas lateral cu piciorul drept simultan cu ridicarea braţelor prin
lateral sus-inspiraţie
2. revenire cu expiraţie
123

Indicaţii metodice privind predarea exerciţiilor libere
• Alegerea exerciţiilor se face în funcţie de obiectivele care
urmează a fi realizate;
• Utilizarea formaţiilor de lucru adecvate;
• Metoda de predare este fragmentat-imitativă, care îmbină
eficient explicaţia cu demonstraţia, numărul de repetări şi corectarea
mişcărilor;
• Profesorul va lucra în oglindă şi va folosi terminologia
corectă.
6.5. Exerciţii cu partener

Exerciţiile cu partener sunt exerciţii atractive, ce ocupă un loc
deosebit în cadrul mijloacelor de care dispune gimnastica de bază.
Efectuarea acestor exerciţii impune participarea a doi executanţi, ceea
ce presupune un anumit nivel de coordonare al mişcărilor având un
puternic caracter educativ-formativ, orientat spre colaborare, ajutor
direct, favorizând spiritul de întrecere (emulaţie).
În lecţie, exerciţiile cu partener vor fi folosite numai la clasele
mai mari (clasa a VII-a), deoarece elevii trebuie să posede o bună
pregătire fizică, pentru a evita accidentările.
În funcţie de obiectivul urmărit, partenerul poate fi:
• element de îngreuiere (de dozare a efortului);
• element de uşurare;
• ajutor direct;
• adversar;
• obstacol;
• punct de sprijin (localizare precisă a mişcărilor).
Exerciţiile cu partener pot fi executate pe loc sau din deplasare,
acţiunile partenerilor pot fi identice, desfăşurându-se simultan sau
alternativ. Ele au o eficienţă crescută, dată de spiritul de întrecere ce-i
animă pe executanţi, a dorinţei de a-şi compara posibilităţile cu cele
ale partenerului.
În efectuarea acestor exerciţii, prizele (apucările) sunt variate:
apucat de mâini (sus, jos, lateral, încrucişat), de coate, de talie, de
glezne, fiind alese în funcţie de exerciţiul utilizat.
124

Complex de exerciţii cu partener
I. P.I. Stând depărtat faţă-n faţă, braţele înainte, sprijin pe palme:

1. îndoirea braţului drept, cu opunere de rezistenţă
2. revenire
3. îndoirea braţului stâng, cu opunere de rezistenţă
4. revenire
II. P.I. Stând spate-n spate, de mâini jos apucat:

1. fandare înainte cu piciorul drept
2. revenire
3. fandare înainte cu piciorul stâng
4. revenire
P.I. 2,4 1, 3
125

III. P.I. Stând umăr la umăr, cu faţa în aceeaşi direcţie, braţele
dinspre interior jos, cel exterior sus de mâini apucat:
1. fandare laterală (spre exterior, cu îndoirea trunchiului spre interior)
2. revenire
3-4 idem 1-2
5-8 idem, în partea opusă
IV. P.I. Stând depărtat, trunchiul aplecat, braţele sus, mâinile pe

umerii partenerului:
1-2 arcuire cu apăsare pe umeri
3-4 răsucire spre reperul A
5-6 arcuire cu apăsare pe umeri
7-8 răsucire spre reperul B
V. P.I. Stând depărtat, spate în spate de mâini sus apucat:

1. Îndoirea trunchiului înainte (A), simultan cu extensia
trunchiului (B)
2-3 arcuire
4. revenire
5-8. idem, cu partenerul B
VI. P.I. Aşezat, sprijinit pe antebraţe, faţă-n faţă, genunchii îndoiţi,

talpă-n talpă:
1-2. întinderea picioarelor la verticală
3-4. revenire
VII. P.I. Culcat dorsal, cap la cap, braţele lateral, de mâini apucat:
1. ridicare simultană în stând pe omoplaţi
2. menţinere
3-4. revenire lentă
VIII. P.I. Culcat facial, faţă-n faţă, braţele sus, de mâini apucat:
1. ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie
2. întoarcere 180º, prin rulare laterală (A) spre dreapta, (B) spre
stânga în culcat dorsal
3. întoarcere 180º, în sens opus, prin rulare laterală în culcat
facial cu corpul în extensie
4. revenire
5-8 idem, spre partea opusă
126

IX. P.I. Stând faţă-n faţă, piciorul drept ridicat întins înainte,
apucat la nivelul gleznelor, cu mâna stângă a partenerului, mâna liberă
pe şold:
1-4. sărituri ca mingea pe loc, pe piciorul stâng
5-8. sărituri cu întoarcere 180º, spre dreapta
1-8. sărituri pe piciorul opus
X. P.I. Stând costal, umăr la umăr, faţa în aceeaşi direcţie, braţul

din exterior liber, cel din interior de mâini apucat:
1-2. pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea braţelor sus-inspiraţie
3-4. revenire cu expiraţie
Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu partener
Exerciţiile cu partener se vor preda după însuşirea exerciţiilor
libere, acordându-se atenţie deosebită următoarelor aspecte:
− partenerii să fie de acelaşi sex, înălţime, greutate, nivel de
pregătire;
− dificultatea exerciţiilor să nu depăşească capacitatea de efort a
executanţilor;
− dispunerea perechilor în formaţie să fie corespunzătoare,
astfel încât spaţiul dintre perechi, în cazul exerciţiilor acrobatice sau
de adversitate, să fie suficient de mare, pentru a se evita accidentele;
− exerciţiile să se desfăşoare sub comanda directă a profesorului
(unde este cazul);
− profesorul va stabili codificarea partenerilor (A şi B, 1 şi 2),
precum şi direcţiile principale ale mişcării, în funcţie de anumite repere;
− descrierea exerciţiilor să fie clară şi concisă.
6.6. Exerciţii cu obiecte portative

Exerciţiile cu obiecte portative îmbogăţesc conţinutul exer-
ciţiilor de dezvoltare fizică generală, amplificând efectul exerciţiilor
asupra organismului.
Exerciţiile se pot executa cu obiecte specifice: bastoane, mingi
medicinale, de cauciuc, măciuci, cercuri, gantere, steguleţe, corzi,
benzi de cauciuc, eşarfe cât şi cu obiecte neconvenţionale (săculeţi
umpluţi).
127

În funcţie de obiectul folosit, exerciţiile pot avea caracter de
forţă sau de mobilitate, necesitând o concentrare a atenţiei asupra
manevrării obiectului, contribuind la dezvoltarea coordonării
neuromusculare, permiţând o localizare bună a mişcărilor la nivelul
articulaţiilor.
Prin angrenarea în efort a întregului sistem muscular şi articular,
aceste exerciţii au o mare eficienţă, satisfacţia reuşitei în manevrarea
obiectelor, creând o stare emoţională benefică a executanţilor.
Folosirea obiectelor portative în cadrul complexelor de
dezvoltare fizică generală permite un control al ţinutei segmentelor şi
al corpului în întregime.
Aceste exerciţii se execută individual, în perechi, grup, din
deplasare şi de pe loc.
6.6.1. Exerciţii cu bastoane

Exerciţiile cu bastoane prezintă anumite particularităţi date de
structura bastonului (lungime 1,00 – 1,20 m, diametrul 3 cm) şi sunt
relativ uşoare, dar eficiente, mai ales în formarea ţinutei corecte a
corpului.
Aceste exerciţii permit o localizare şi o izolare bună a
segmentelor, a articulaţiilor, o direcţie precisă, fiind, totodată, un
factor limitativ al mişcării.
Exerciţiile cu bastoane pot fi executate de pe loc, din deplasare,
individual, perechi sau grup.
Manevrarea corectă a bastonului presupune cunoaşterea prizelor:
de sus, de jos, mixt, încrucişat, răsucit, apropiat, depărtat, obişnuit, de
capete apucat), cât şi a poziţiilor lui faţă de corp:
− pe orizontală, apucat cu două mâini (jos, înainte jos, înainte,
înainte sus, sus, înapoi jos) ;
− apucat cu 2 mâini la un capăt: lateral jos, lateral, lateral sus,
sus, înainte jos, înainte, înainte sus;
− bastonul pe verticală, apucat cu o mână sau cu două mâini, cu
un braţ întins, celălalt îndoit ;
− bastonul apucat cu un braţ întins, celălalt îndoit
− bastonul apucat cu braţele îndoite pe orizontală
128

Pot fi executate mişcări de aruncare-prindere, echilibru,
coordonare, exerciţiile având un puternic caracter corectiv, oferind
posibilităţi mari de dezvoltare a mobilităţii articulare.
Complex de exerciţii cu bastoane
I. P.I. Stând cu bastonul jos de ambele capete apucat:

1. ridicarea braţelor înainte
2. ridicare pe vârfuri simultan, cu ridicarea braţelor sus
3. coborârea braţelor înainte, revenire pe toată talpa
4. coborârea braţelor jos
P.I. 4 1,3 2
II. P.I. Stând depărtat, bastonul jos de ambele capete apucat:

1. ridicare pe vârfuri, simultan cu ridicarea braţelor sus
2. coborârea bastonului la ceafă, revenire pe toată talpa
3. întinderea braţelor sus, cu ridicare pe vârfuri
4. revenire
III. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele

capete apucat:
1. aplecarea trunchiului înainte
2. răsucirea trunchiului spre dreapta
3. răsucirea trunchiului spre stânga
4. revenire
129

IV. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele
capete apucat:
1. îndoirea trunchiului spre dreapta cu îndoirea braţelor, bastonul
la omoplaţi
2. revenire
3. îndoirea trunchiului spre stânga cu îndoirea braţelor, bastonul
la omoplaţi
4. revenire
6. îndoirea trunchiului înainte
8. revenire
V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, cu bastonul pe coapse, de

capete apucat:
1-3 ridicare pe genunchi, cu extensie mare de trunchi
4 revenire
VI. P.I. Aşezat cu bastonul sus de capete apucat:

1-2 coborârea braţelor simultan cu trecerea piciorului drept peste
baston
3-4 revenire în poziţie iniţială
VII. P.I. Culcat dorsal, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele

capete apucat:
1. ridicarea trunchiului simultan cu ridicarea piciorului drept
2. revenire
3. ridicarea trunchiului simultan cu ridicarea piciorului stâng
4. revenire
5. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor în echer
6. revenire
7. idem, pct.5
8. revenire
VIII. P.I. Culcat facial, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele

capete apucat:
1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie
130

2-3. menţinere
4. revenire
IX. P.I. Stând, mâini pe şolduri, bastonul aşezat pe sol:

1-8 sărituri ca mingea de-o parte şi de alta a bastonului, cu avan-
sare şi revenire.
X. P.I. Stând cu bastonul jos de ambele capete apucat:

1-2 ridicare pe vârfuri cu ridicarea braţelor sus-inspiraţie
3-4 revenire cu expiraţie
Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu bastoane
Pentru a fi eficiente aceste exerciţii, trebuie respectate următoa-
rele cerinţe metodice:
− spaţiile de lucru dintre executanţi să fie mari, pentru a se evita
accidentările;
− colectivul va lucra sub comanda profesorului;
− în vederea creşterii eficienţei exersării, se va pune accent pe
manevrarea corectă a bastonului prin precizarea prizelor cu scopul
obţinerii unei localizări precise a mişcărilor.
6.6.2. Exerciţii cu mingi medicinale

Exerciţiile cu mingea medicinală angrenează în acţiune întregul
sistem muscular şi articular al executanţilor, oferind o dozare precisă a
efortului, deoarece se cunoaşte greutatea mingii. Se pot executa
exerciţii de aruncare, prindere, ridicări, coborâri, rulări, rotări
combinate cu mişcări ale segmentelor.
Exerciţiile cu mingea medicinală se execută individual, cu
partener şi în grup, sunt atractive, iar când sunt practicate sub formă
de joc, influenţează starea emoţională şi de emulaţie a executanţilor.
Complex de exerciţii cu mingea medicinală
I. P.I. Stând cu mingea ţinută jos, cu ambele mâini:

1. îndoirea uşoară a picioarelor simultan cu ridicarea braţelor înainte
2. întinderea picioarelor simultan cu ridicarea braţelor sus
3. îndoirea uşoară a picioarelor cu coborârea braţelor înainte
4. revenire
131

P.I. 4 1,3 2
II. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută jos cu ambele mâini:

1-2 rotarea braţelor spre dreapta, în plan frontal
3-4 idem, 1-2
5-6 rotarea braţelor spre stânga, în plan frontal
7-8 idem, 5-6
III. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută la ceafă, cu ambele mâini:

2. întinderea braţelor sus
3. îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă
4. revenire
IV. P.I. Stând, cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini:

1. fandare spre dreapta, cu îndoirea trunchiului spre stânga
2. revenire
3. fandare spre stânga, cu îndoirea trunchiului spre dreapta
4. revenire
V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mingea ţinută cu ambele

mâini pe coapse:
1-3. ridicare pe genunchi şi extensia mare a trunchiului, cu braţele sus
4. revenire
132

VI. P.I. Aşezat cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini:
1. îndoirea trunchiului înainte
2. revenire
3. îndoirea picioarelor cu coborârea braţelor înainte
4. revenire
VII. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus, mingea ţinută între glezne:
1. ridicarea picioarelor peste cap şi aşezarea mingii în mâini
2. revenire în culcat dorsal
3. ridicarea trunchiului şi îndoirea lui înainte, cu aşezarea mingii
între glezne
4. revenire în culcat dorsal
VIII. P.I. Sprijin culcat înainte pe minge:

1. îndoirea braţelor
2. revenire
IX. P.I. Stând cu mingea ţinută între glezne:

1-8. sărituri pe loc
1-4. sărituri cu deplasare înainte
5-8. sărituri cu deplasare înapoi
X. P.I. Stând, mingea ţinută jos cu ambele mâini:

1-2. ridicarea braţelor sus-inspiraţie
3-4. coborârea braţelor-expiraţie
Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu mingi

medicinale
Pentru buna desfăşurare a lecţiilor în care se execută exerciţii cu

mingi medicinale, trebuie respectate următoarele cerinţe:
− existenţa unui număr corespunzător de mingi;
− dacă se lucrează cu partener, acesta trebuie să aibă aceeaşi
talie şi pregătire fizică;
− greutatea mingilor va fi aleasă în funcţie de vârsta şi nivelul
de pregătire ale executanţilor;
133

− exerciţiile se vor executa sub comanda profesorului, pentru a
preveni producerea accidentelor;
− exerciţiile se pot executa din deplasare (variante de mers, de
alergare, printre şi peste mingi) şi pe loc;
− la exerciţiile în perechi, distanţa dintre parteneri trebuie să fie
în concordanţă cu particularităţile executanţilor;
− exerciţiile pot fi practicate sub formă de joc, influenţând
starea emoţională şi de emulaţie a elevilor
6.7. Exerciţii cu şi la aparate speciale

Exerciţiile cu aparate speciale ocupă un loc important în
pregătirea fizică a elevilor, cât şi a sportivilor de performanţă.
Aparatele folosite sunt:
1. în şcoală
- banca de gimnastică
- scara fixă
2. în sportul de performanţă
- helcometru
- banca cu cărucior rulant
- banca curbată
Exerciţiile din această categorie sunt dinamice, atractive în
comparaţie cu exerciţiile libere (care, uneori, sunt monotone),
contribuind la prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice.
Ele asigură o influenţare selectivă în efort a grupelor musculare
pe care dorim să le dezvoltăm, permiţând o localizare precisă, gradată
şi o dozare corespunzătoare a efortului.
6.7.1. Exerciţii la scară fixă

Exerciţiile la scară fixă, prin varietatea lor, prin posibilităţile mari de
dozare a efortului şi de alternare a poziţiilor de lucru, au un efect deosebit
fiziologic asupra organismului. Ele pot fi executate din stând, aşezat, culcat,
atârnat, sprijinit, permiţând executarea lor cu amplitudine mare, realizând o
localizare şi izolare bună a articulaţiilor. Eficiente pentru corectarea
deficienţelor sunt exerciţiile execute din atârnat, în combinaţie cu alte apa-
rate: banca de gimnastică, lada, capra, bârna şi oferă posibilităţi nelimitate
de organizare a parcursurilor aplicative.
134

Scara fixă poate fi folosită ca aparat de sprijin sau de fixare a
unor segmente în învăţarea unor elemente acrobatice statice, stând pe
mâini, stând pe cap, pod, cumpănă, sfoară.
Exerciţiile la scară fixă sunt sistematizate astfel:
− exerciţii individuale
− exerciţii în perechi
− exerciţii combinate cu folosirea altor aparate şi obiecte
portative.
Complex de exerciţii la scară fixă
I. P.I. Stând pe prima şipcă a scării fixe, braţele îndoite cu

mâinile apucat la nivelul pieptului:
1. întinderea braţelor
2. revenire
3. întinderea braţelor cu îndoirea trunchiului înainte
4. revenire
P.I. 1,4 2,3
II. P.I. Stând cu spatele la scara fixă, apucat de şipcă la nivelul

bazinului:
1. fandare înainte cu piciorul drept
2. revenire
3. fandare înainte cu piciorul stâng
4. revenire
135

III. P.I. Stând lateral cu umărul drept lipit de scara fixă, cu mâna
dreaptă apucat de şipcă la nivelul coapsei, cu mâna stângă apucat de
şipcă la nivelul bărbiei:
1-2. fandare laterală cu piciorul drept, cu îndoirea trunchiului
spre stânga
3-4. revenire
IV. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, piciorul drept întins sprijinit
pe scară, la înălţimea bazinului, braţele sus:
1-2. extensia braţelor, cu arcuire
3-4. îndoirea trunchiului înainte, cu arcuire
5-6. ridicarea trunchiului cu extensia braţelor şi arcuire
7-8. îndoirea trunchiului la piciorul de bază, cu arcuire
Acelaşi exerciţiu se execută şi cu piciorul stâng întins sprijinit pe
scara fixă.
V. P.I. Stând cu piciorul drept sprijinit întins pe scara fixă, mâini

pe şolduri:
1- 3. îndoirea piciorului stâng cu arcuire
4. revenire
5-8. idem, cu celălalt picior.
VI. P.I. Aşezat cu spatele la scara fixă, genunchii îndoiţi şi

depărtaţi, braţele sus, cu mâinile de şipcă apucat:
1-3. ridicare în pod, cu arcuire
4. revenire
VII. P.I. Atârnat dorsal:

2. întinderea picioarelor înainte
4. revenire
5. ridicarea piciorului drept înainte
6. revenire
7-8. idem piciorul stâng
136

VIII. P.I. Atârnat facial de ultima şipcă:
1-2. ridicarea picioarelor şi extensia trunchiului
3-4. depărtarea picioarelor
5-6. apropierea picioarelor
7-8. revenire
IX. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, mâinile apucat la nivelul

pieptului:
1. săritură pe prima şipcă
2. revenire
3. săritură pe şipca a doua
4. revenire
Se pot executa sărituri din şipcă în şipcă şi apoi coborâre prin
sărituri din şipcă-n şipcă.
X. P.I. Stând cu umărul stâng la scara fixă, braţul stâng îndoit cu

mâna pe şipcă:
1-2. pas înainte cu piciorul stâng, cu ridicarea braţului drept prin
înainte sus-inspiraţie
3-4. revenire cu expiraţie
Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor la scara fixă
În alcătuirea complexelor de exerciţii fizice trebuie să se ţină

seama de:
− creşterea gradată a efortului, prin angrenarea succesivă a
tuturor segmentelor corpului şi a grupelor musculare în efort;
− folosirea exerciţiilor cu caracter dinamic şi static;
− exerciţiile de forţă să alterneze cu exerciţiile de mobilitate
activă sau pasivă şi de relaxare;
− în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, trebuie precizată
modalitatea de coborâre (din şipcă în şipcă, fără săritură), pentru a
evita accidentările;
− poziţia profesorului în timpul exersării trebuie să-i permită
supravegherea întregului colectiv, precum şi posibilitatea de a face
corectările necesare.
137

6.7.2. Exerciţii cu, pe şi la banca de gimnastică
Banca de gimnastică oferă posibilităţi variate de folosire, fiind
un aparat multifuncţional de origine suedeză, care permite executarea,
atât a mişcărilor cu caracter de forţă, cât şi a celor cu caracter de
mobilitate.
Exerciţiile executate cu şi la banca de gimnastică prezintă o
mare diversitate, fiind accesibile tuturor colectivelor de elevi. Banca
poate fi folosită ca aparat de sprijin pentru segmentele corpului, ca
suport de îngreuiere, ca mijloc ajutător pentru sărituri, căţărări,
exerciţii de echilibru şi transport, ca mijloc pentru organizarea
parcursurilor aplicative.
La acest aparat, se pot executa exerciţii:
- la banca de gimnastică
- pe banca de gimnastică
- cu banca de gimnastică
- peste banca de gimnastică
- printre băncile de gimnastică
Exerciţiile de gimnastică cu banca de gimnastică se împart în
două grupe:
1. exerciţii pentru prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului
locomotor, folosind exerciţii individuale, cu partener, în grup, exerciţii
cu îngreuiere (mingi medicinale, bastoane, greutăţi);
2. exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi
aplicative: mers, alergare, sărituri, căţărare, târâre, transport, şi
parcursuri aplicative.
Complex de exerciţii pe şi la banca de gimnastică
I. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă:

1. îndoirea piciorului stâng şi aşezarea lui pe bancă, mâini pe
umeri
2. ridicare în stând pe bancă, prin întinderea piciorului stâng şi
apropierea piciorului drept, braţele întinse sus
3. pas lateral cu piciorul stâng, mâini pe umeri
4. revenire
5-8. idem, cu piciorul drept
138

II. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng întins
sprijinit pe bancă, mâini pe şolduri:
1-2. îndoirea trunchiului spre bancă, cu arcuire
3-4. îndoirea trunchiului, spre exterior
Se repetă şi cu piciorul drept pe bancă.
III. P.I. Aşezat transversal pe bancă, picioarele îndoite, braţele

întinse înainte, cu mâinile pe umerii partenerului:
1-2. Rotarea braţului drept pe sus în plan sagital
3-4. rotarea braţului stâng pe sus în plan sagital
5. răsucirea trunchiului spre dreapta, cu ducerea braţului drept
lateral
6. revenire
7. idem, spre partea stângă
8. revenire
IV. P.I. Aşezat longitudinal, mâinile pe bancă:

1. îndoirea picioarelor în aşezat ghemuit
2. întinderea picioarelor în aşezat echer
3. idem, 1
4. revenire în P.I.
P.I. 4 1,3 2
V. P.I. Sprijin culcat facial, cu mâinile pe bancă:

1. îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului drept înapoi
2. întinderea braţelor în sprijin culcat
3. idem, cu piciorul stâng
4. revenire în P.I.
139

VI. P.I. Aşezat longitudinal, cu spatele la bancă, braţele îndoite,
cu mâinile sprijinite de marginea apropiată a băncii:
1-3. întinderea braţelor cu extensia corpului în sprijin culcat dorsal
4. revenire
VII. P.I. Culcat facial longitudinal pe bancă, vârfurile picioarelor

sprijinite pe sol, braţele întinse sus, sprijinite pe sol:
1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie
2-3. menţinere
4. revenire
VIII. P.I. Culcat dorsal cu capul spre bancă, mâinile apucă mar-
ginea depărtată a băncii:
1-2. ridicarea picioarelor la verticală
3-4 revenire
5-6 ridicarea băncii de pe sol şi aşezarea ei pe coapse
7-8 revenire
IX. P.I. Stând depărtat transversal, mâini pe şolduri:

1. săritură în stând pe bancă
2. săritură în stând depărtat
X. P.I. Aşezat transversal pe bancă, picioarele depărtate:

1-2 ridicarea braţelor prin lateral sus-inspiraţie
3-4 revenire cu expiraţie
Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu banca de

gimnastică
− exerciţiile vor fi selecţionate pentru a asigura angrenarea

gradată în efort a grupelor musculare;
− alternarea exerciţiilor individuale cu cele de grup sub formă de
întrecere;
− executanţii vor fi repartizaţi după înălţime şi grad de pregătire
140

− exerciţiile de ridicare vor fi folosite doar la clasele mari;
− spaţiul de lucru să fie mare, amenajat la începutul lecţiei, iar
băncile să aibă o bună stabilitate.
6.8. Cerinţe metodice de elaborare a complexelor

de exerciţii de dezvoltare fizică generală
Pentru atingerea obiectivelor ce revin exerciţiilor de dezvoltare
fizică generală, este necesar să fie respectate anumite cerinţe
metodice:
• programul va cuprinde 10-12 exerciţii;
• exerciţiile se execută în 4 sau 8 timpi, în funcţie de
complexitate, cu numărătoare sau cu acompaniament muzical;
• exerciţiile în program vor fi structurate prin angrenarea
segmentelor corpului, într-o succesiune logică (de sus în jos),
începând cu prelucrarea grupelor musculare ale gâtului şi braţelor,
apoi ale trunchiului şi, în final, cu cele ale membrelor inferioare,
simultan cu prelucrarea articulaţiilor scapulo-humerală, coloana
vertebrală, articulaţia coxofemurală;
• creşterea gradată a efortului prin folosirea la început a
exerciţiilor simple, accesibile, cu amplitudine moderată şi viteză redu-
să, apoi să se urmărească creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor ;
• exerciţiile se aleg în funcţie de nivelul de pregătire, sex şi
vârstă ale executanţilor;
• obligativitatea folosirii a 3-4 exerciţii pentru prevenirea
instalării deficienţelor fizice;
• exerciţiile vor urmări realizarea parametrilor bazelor generale
ale mişcărilor: direcţie precisă, amplitudine maximă, ritm şi tempou
corespunzător, grad de încordare optim, expresivitate, execuţie corectă
specifică gimnasticii;
• obligativitatea lucrului simetric;
• continuitate în aplicarea complexelor de exerciţii prin
exersarea lor pe parcursul a 6-8 lecţii.
141

6.9. Indicaţii metodice privind predarea exerciţiilor
de dezvoltare fizică generală
Predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală constituie o
activitate complexă pentru profesor şi cuprinde mai multe acţiuni:
1. Transmiterea informaţiei prin explicaţie şi demonstraţie;
explicaţia trebuie să fie scurtă, clară, utilizând terminologia corectă,
tonul vocii să fie plăcut, mobilizator, iar prin demonstraţia realizată în
oglindă să se formeze imaginea clară a exerciţiului. În funcţie de
nivelul colectivului, explicaţia şi demonstraţia exerciţiilor se poate
desfăşura simultan sau succesiv. În predarea acestor exerciţii, se
foloseşte metoda fragmentat-imitativă, ce combină eficient explicaţia
cu demonstraţia, descrierea exerciţiilor trebuie să cuprindă poziţia
iniţială, descrierea mişcării, segmentul, direcţia şi poziţia finală.
2. Exersarea şi conducerea exersării se realizează prin
numărătoare, bătăi din palme, semnale sonore sau prin muzică.
Exersarea se poate desfăşura prin mai multe modalităţi:
− exersare frontală dirijată de profesor;
− exersare individuală după indicaţia profesorului
− exersare după înregistrări pe casete video.
3. Observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei
şi corectarea greşelilor.
Profesorul observă greşelile executanţilor, făcând corectările
necesare prin observaţii generale sau particulare. Acest lucru este greu
de realizat în timpul conducerii execuţiei, presupunând o experienţă şi
un simţ al ritmului deosebit din partea profesorului. Pentru înlăturarea
monotoniei în exersare, se recomandă folosirea variată a formaţiilor de
lucru, precum şi schimbarea direcţiei de orientare prin întoarceri (la
stânga, la dreapta, jumătate-stânga, jumătate-dreapta).
6.10. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului

prin exerciţii de dezvoltare fizică generală
Dezvoltarea fizică armonioasă a corpului , prevenirea instalării
deficienţelor fizice globale şi segmentare, formarea şi menţinerea
atitudinii corecte a corpului reprezintă obiective prioritate ale
educaţiei fizice realizate prin mijloacele gimnasticii.
142

În ontogeneză corpul suferă modificări permanente determinate
de procesele de creştere şi dezvoltare în mod deosebit la vârsta
copilăriei. Problema depistării, prevenirii şi corectării deficienţelor
fizice devine o preocupare majoră atât a părinţilor cât şi a profesorilor
de educaţie fizică şi kinetoterapeuţilor.
Deficienţele fizice sunt abateri de la normal care tulbură
creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului, modificând
aspectul exterior, reducând aptitudinile şi puterea de adaptare la
efortul fizic, diminuând capacitatea de muncă (Fozza, C., 2002).
Elementul de sprijin cel mai important al corpului este scheletul
osos format din coloana vertebrală şi oasele segmentelor. Pentru a
realiza o poziţie ortostatică echilibrată, coloana vertebrală şi-a adaptat
curburile fiziologice care corespund păstrării corpului pe verticală.
Exagerarea curburilor coloanei vertebrale duc la apariţia atitudinilor
deficiente. Elementele active indispensabile menţinerii diferitelor
poziţii şi efectuării mişcării corpului sunt muşchii care au rol de
menţinere a unui raport optim între jocul forţelor antagoniste interne şi
externe.
Rolul coloanei vertebrale este static şi dinamic; rolul static
este cel predominant şi constă în menţinerea atitudinii verticale a
corpului, iar rolul dinamic este dat de mobilitatea sa. Astfel rezis-
tenţa la întindere şi elasticitatea musculară constituie elementul
pasiv, iar tonusul şi contracţia muşchilor constituie elementul activ.
Modificările de volum , tonus şi de forţă ale muşchilor alterează
funcţia normală a atitudinii corpului.
Profesorii de educaţie fizică şi kinetoterapeuţii sunt cei care
trebuie să folosească sistematic şi corect exerciţiile de dezvoltare
fizică generală dezvoltând tonusul muscular al grupelor musculare
implicate în păstrarea unei ţinute corecte, evitând instalarea unor
atitudini deficiente.
Vom prezenta câteva modele operaţionale privind prevenirea şi
corectarea celor mai des întâlnite atitudini deficiente ale coloanei
vertebrale şi a spatelui.
143

Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui
Este deviaţia cea mai des întâlnită şi constituie o exagerare a

curburi fiziologice în plan sagital (antero-posterior) şi se datorează
insuficienţei tonifieri a muşchilor spatelui şi controlului nervos
insuficient.
Pentru corectare se urmăreşte:
− tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui (con-
centric) şi tonifierea în condiţii de lungire (excentric) a musculaturii
anterioare a toracelui (a trunchiului).
− ştergerea deprinderii greşite şi formarea unei atitudini corecte
a corpului
− prevenirea (corectarea) deviaţilor compensatorii ale coloanei
sau a celorlalte segmente ale corpului (membre inferioare)
Mijloace utilizate:
− exerciţii statice: poziţiile fundamentale ( stând, pe genunchi,
culcat, facial, dorsal, atârnat) şi derivatele acestora. Favorabile sunt
cele din poziţie înaltă şi cele cu suprafaţă mare de susţinere
− exerciţii dinamice: exerciţii de trunchi bazate pe mişcări de
extensie, îndoiri laterale, răsuciri, mişcări de braţe executarea în plan
posterior şi deasupra liniei orizontale a umerilor, exerciţii pentru
membrele inferioare executate în plan anterior, exerciţii cu obiecte
portative (mingi medicinale, bastoane, măciuci) şi la aparate fixe
(scară fixă, bancă).
Modele operaţionale
I P.I. Stând depărtat:
1. mâini la umeri
2-3. întinderea braţelor sus cu arcuire
4. revenire
II. P.I. Stând, braţele sus:

1. pas înainte cu piciorul drept
2-3. cumpănă pe piciorul drept, braţele sus, trunchiul în extensie
4. revenire
144

5-8. pe piciorul stâng
III. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mâinile la gleznă:

1-3. extensie mare de trunchi
4. revenire
IV. P.I. Pe genunchi, mâini pe şold:

1. întinderea piciorului drept înapoi cu întinderea braţelor sus
2. revenire
3. întinderea piciorului stâng înapoi cu întinderea braţelor sus
4. revenire
V. P.I. Pe genunchi cu faţa la scara fixă, trunchiul aplecat, braţele

sus, mâinile de şipcă apucate:
1-4. extensii cu arcuiri
VI P.I. Atârnat facial la scara fixă:

1. ridicarea picioarelor
2-3. menţinere în extensie
4. revenire
VII. P.I. Partenerii, spate, în spate, cu braţele sus, de mâini apucat:

1-2. pas înainte cu piciorul drept, extensie mare de trunchi
3-4. revenire
5-8. piciorul stâng
VIII. P.I. Culcat facial, cu braţele sus:

1-3. ridicarea trunchiului şi a picioarelor, în extensie, menţinere
4. revenire
IX. P.I. Stând, mâini la ceafă:

1. săritură în stând depărtat
2. revenire
145

Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui
Este o accentuare a curburii fiziologice în plan sagital datorată

lungirii muşchilor abdominali şi scurtării musculaturii lombare
posterioare.
− formarea reflexului de atitudine corectă a corpului în stând;
− redresarea şi corectarea curburii lordotice prin tonifierea şi scur-
tarea muşchilor abdominali hipotoni, şi lungirea muşchilor sacrolombari;
− redresarea bazinului înclinat înainte şi a genunchilor hiperextinşi;
− corectarea poziţiei capului, gâtului şi dezvoltarea toracelui.
Mijloace utilizate:
− exerciţii statice: poziţiile fundamentale (aşezat, culcat, atârnat);
− exerciţii dinamice: exerciţii pentru trunchi (îndoiri înainte şi
lateral, îndoiri răsucite), exerciţii pentru membrele inferioare executate
în plan anterior şi ale membrelor superioare executate în plan posterior
(exerciţii pentru abdomen), exerciţii cu îngreuieri.
Modele operaţionale:
I. P.I. Stând depărtat, braţele laterale:

1. îndoire răsucită cu braţul drept la piciorul stâng
2. revenire
3. idem cu braţul stâng
4. revenire
II. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus:

1-2. ridicare în aşezat ghemuit
3-.4 revenire
III. P.I. Culcat dorsal, cu braţele lateral:

1. ridicarea picioarelor la verticală
2. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept-spatele lipit de sol
3. întinderea picioarelor la verticală
4. revenire
146

IV. P.I. Culcat dorsal, sprijin pe antebraţe:
1-8. îndoirea şi întinderea alternativă a picioarelor
V. P.I. Stând depărtat, braţele sus cu mingea medicinală ţinută

cu ambele mâini:
1-2. fandare laterală cu piciorul drept simultan cu aşezarea
mingii la vârful piciorului drept
3-4. revenire
5-8 . idem piciorul stâng
VI. P.I. Stând depărtat cu bastonul jos de ambele capete apucat:

1. aplecarea trunchiului cu ridicarea braţelor sus
2. revenire
VII. P.I. Atârnat cu spatele la scara fixă:

1. ridicarea piciorului drept îndoit
2. revenire
3. ridicarea piciorului stâng îndoit
4. revenire
5. ridicarea ambelor picioare îndoite
6. revenire
7-8. idem 5-6
VIII. P.I. Culcat dorsal:

1. ridicarea picioarelor la 45 º
2. depărtarea picioarelor
3. apropierea picioarelor
4. revenire
Atitudinea scoliotică a coloanei vertebrale şi a spatelui
Scoliozele sunt deviaţii ale coloanei vertebrale în plan frontal şi

apar datorită solicitărilor asimetrice, defectelor de văz, auz, scăderii
tonusului musculaturii spatelui sau laxităţii musculare.
147

− corectarea curburilor coloanei vertebrale prin tonificarea
musculaturii planului posterior
− reducerea gibozităţii costale prin mobilizarea coloanei
vertebrale şi detorsionarea corpurilor vertebrale
− redresarea şi echilibrarea centurii scapulare
− dezvoltarea mobilităţii cutiei toracice
− crearea unui reflex de postură corect
− tonifierea concentrică a musculaturii din partea convexităţii şi
excentrică a muşchilor din partea concavităţii
Mijloace utilizate:
− exerciţii statice: poziţii fundamentale şi derivatele lor cu
structură asimetrică
− exerciţii dinamice: mişcări de trunchi, îndoiri laterale pe
partea convexităţii, răsuciri spre concavitate, extensii şi întinderi ale
coloanei vertebrale în ax vertical; exerciţii pentru membrele superioare
executate simetric şi asimetric (braţul din partea concavităţii curburii
va fi fixat deasupra liniei orizontale a umerilor, iar cel din partea
convexităţii va lucra la nivelul umerilor sau sub); exerciţii pentru
membrele inferioare simetric şi asimetric (aşezarea diferită pe sol,
repartizarea inegală a greutăţii corpului, piciorul din partea convexităţii
va executa extensii şi abducţii ample), exerciţii cu îngreuieri.
Modele operaţionale-atitudine asimetrică stânga
I. P.I. Pe genunchi, mâini la ceafă:

1. întinderea piciorului stâng lateral
2-3. îndoirea trunchiului spre stânga, arcuire
4. revenire
II. P.I. Pe genunchi cu mingea medicinală pe cap susţinută cu

mâna dreaptă, mâna stângă pe şold:
1-2. îndoirea laterală a trunchiului spre stânga
3-4. revenire
148

III. P.I. Pe genunchi cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng
întins sprijinit de bancă cu braţele sus de mâini apucat:
1-3. îndoirea trunchiului spre stânga cu arcuire
4. revenirea
IV. P.I. Culcat facial, mâini la spate:

1-2. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor
3-4. revenire
V. P.I. Culcat dorsal:

1-2. ducerea piciorului spre stânga
3-4. revenire
VI. P.I. Atârnat dorsal la scara fixă:

1. pendularea picioarelor spre stânga
2. revenire
VII. P.I. Stând cu umărul stâng la scara fixă, mâna dreaptă de

şipcă apucat, mâna stângă la nivelul şoldului de şipcă apucat:
1-2. fandare laterală cu piciorul drept, îndoirea trunchiului spre
stânga simultan cu întinderea braţelor
3-4. revenire
VIII. P.I. Pe genunchi cu sprijin pe mâini:

1-2. ridicarea braţului drept sus simultan cu ridicarea piciorului
stâng în extensie
3-4. revenire
Întrebări:
1. Care sunt obiectivele exerciţiilor de dezvoltare fizică
generală?
2. Prezentaţi caracteristicile exerciţiilor de dezvoltare fizică
generală.
3. Cum se realizează dozarea efortului?
149

4. Care sunt influenţele exerciţiilor de dezvoltare fizică asupra
organismului?
5. Rolul poziţiilor de plecare.
6. Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală.
7. Prezentaţi bazele generale ale mişcărilor.
8. Prezentaţi cerinţele metodice privind predarea exerciţiilor de
forţă.
9. Prezentaţi cerinţele metodice privind predarea exerciţiilor cu
banca de gimnastică.
10. Care sunt cerinţele metodice de elaborare a programelor de
influenţare selectivă a aparatului locomotor?
150

VII. EXERCIŢII APLICATIVE
Exerciţiile aplicative constituie a treia grupă de mijloace de care

dispune gimnastica de bază şi sunt denumite astfel, deoarece contri-
buie la formarea deprinderilor motrice de bază şi cu caracter aplicativ.
Exerciţiile aplicative sunt mişcări naturale şi utilitare care ajută
la rezolvarea situaţiilor concrete ivite în practicarea unor ramuri de
sport sau în viaţa cotidiană şi angrenează în efort toate grupele
musculare, având ca ţinte:
• dezvoltarea fizică generală a organismului, întărirea sănătăţii şi
formarea ţinutei corecte;
• corectarea deficienţelor fizice;
• ameliorarea calităţilor motrice;
• însuşirea unor deprinderi specifice ramurilor de sport;
• dezvoltarea aptitudinilor psihice, morale şi intelectuale (dez-
voltă curajul, perseverenţa, voinţa, spiritul de întrecere).
Caracteristici:
• sunt mişcări naturale (au luat naştere odată cu apariţia omului),
atractive;
• le întâlnim în viaţa cotidiană;
• oferă posibilitatea gradării efortului (prin greutate, număr de
repetări);
• se execută în sală şi aer liber;
• sunt mijloace valoroase pentru pregătirea fizică a tinerilor;
• sunt folosite sub formă de întrecere;
• constituie baza mişcărilor complexe din cadrul pregătirii de
bază a începătorilor din diferite ramuri sportive.
Sistematizarea exerciţiilor aplicative:

a) exerciţii aplicative specifice gimnasticii (deprinderi apli-
cativ-utilitare):
• târâre
151

• căţărare
• escaladare
• ridicare şi transport de partener şi obiecte
b) exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii (deprinderi

motrice de bază):
• mers
• alergare
• aruncare-prindere
• sărituri aplicative
c) parcursuri aplicative:
7.1. Exerciţii aplicative specifice gimnasticii
7.1.1. Târârea
Este un mijloc de deplasare cu ajutorul braţelor şi picioarelor, în
care centrul de greutate se află cât mai aproape de sol. Exerciţiile de
târâre angrenează în mişcare grupele musculare ale membrelor
superioare, inferioare şi ale trunchiului, favorizând o acţiune complexă
asupra sistemelor circulator şi respirator.
Exerciţiile de târâre sunt folosite în scop corectiv, contribuind la
formarea şi menţinerea atitudinii posturale a corpului. Ele pot fi
combinate cu exerciţii de transport de obiecte şi partener, cu trecere
pe sub sau peste obstacole.
Procedee de târâre
a) târâre pe braţe şi picioare
• târâre pe genunchi şi mâini
• târâre pe genunchi şi pe antebraţe
b) târâre din culcat:
• târâre din culcat facial, cu sprijin pe antebraţe
• târâre din culcat facial fără ajutorul braţelor şi picioarelor
(şarpelui)
• târâre din culcat dorsal, cu ajutorul picioarelor
• târâre din culcat dorsal, cu ajutorul braţelor şi picioarelor
152

c) târâre laterală
d) târâre cu transport de obiecte şi partener
e) târâre cu treceri peste, pe sub şi cu ocolirea obstacolelor
f) târâre pe bancă, cu tracţiune simultană sau alternativă
Târârile se pot executa pe direcţiile:

• înainte
• înapoi
• lateral
Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor de târâre
Pentru ca exerciţiile de târâre să fie eficiente, trebuie să respecte
anumite cerinţe:
• exerciţiile de târâre se învăţă şi exersează numai pe covor sau
saltele, în condiţii de igienă maximă;
• la început, se învăţă procedeele simple şi apoi cele combinate;
• efortul va creşte treptat, iar după un număr de repetări, se vor
introduce pauzele;
• viteza de execuţie, numărul de repetări şi distanţa de parcurs
vor fi adaptate gradului de pregătire, de vârstă şi sex al executanţilor;
• târârea la clasele mici poate fi predată sub formă de joc.
7.1.2. Căţărarea
Este modalitatea de deplasare a corpului în diferite direcţii,
executată în poziţia de atârnat simplu sau combinat, cu sprijin (cu
ajutorul braţelor şi al picioarelor sau numai al braţelor).
Exerciţiile de căţărare ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi
centurii scapulo-humerale, precum şi a coordonării.
Căţărările pot fi executate la:
• scară fixă
• scară marinărească
• scară obişnuită, verticală, orizontală, oblică
• prăjină (verticală, oblică, orizontală)
• scara orizontală
• trunchi de copac
• gard
• perete artificial pentru pregătirea alpiniştilor.
• la frânghie (în doi şi trei timpi)
153

2 timpi – din atârnat cu un braţ întins, celălalt îndoit
1. îndoirea picioarelor, cu fixarea frânghiei între labele picioarelor
2. întinderea picioarelor, îndoirea braţului, întins şi mutarea
braţului de jos pe deasupra sus.
3 timpi – din atârnat cu braţe întinse
1. îndoirea picioarelor şi fixarea frânghiei între labele picioarelor
2. împingerea cu întinderea picioarelor, braţele se îndoaie, prin
tracţiune
3. mutarea braţelor alternativă până în atârnat cu braţele întinse
Sistematizare
• căţărări în atârnat mixt (cu braţ şi picior opus, cu braţ şi picior
de aceeaşi parte, căţărări cu săltare);
• căţărări cu transport de greutăţi (mingi medicinale), partener;
• căţărări în atârnat simplu (numai cu braţe);
• căţărări cu opriri;
• căţărări cu trecere de pe un aparat pe altul (de pe o frânghie pe
alta);
• căţărări în grup.
Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor de căţărare

Pentru a evita accidentele, este necesar să:
• verificăm aparatele şi instalaţiile pe care le folosim;
• însuşirea corectă a prizelor;
• pregătirea prealabilă a musculaturii braţelor şi centurii
scapulo-humerale;
• învăţarea căţărărilor să înceapă cu forme simple, în atârnat,
combinat cu sprijin;
• gradarea efortului se va realiza prin mărirea înălţimii la care
se lucrează şi prin mărirea tempoului de execuţie şi a numărului de
repetări;
• alternarea exerciţiilor de căţărare cu cele de relaxare şi respi-
raţie, deoarece acestea îngreuiază respiraţia sau chiar o blochează;
• evitarea alunecărilor pe frânghie la coborâre, precum şi
săriturile de pe aparatele înalte.
154

7.1.3. Escaladarea
Este modalitatea de trecere peste aparate (ladă, capră, bârnă) şi
obstacole naturale şi au rol important în dezvoltarea cu prioritate a
forţei braţelor şi a picioarelor. Ea presupune o căţărare efectuată pe un
obstacol înalt pentru a trece pe partea cealaltă sau pentru a continua
escaladarea pe un alt obstacol.
Escaladarea se poate executa cu ajutorul:
• braţelor şi picioarelor;
• braţelor şi un picior;
• un braţ şi ambele picioare;
• un braţ şi un picior.
În predarea exerciţiilor de escaladare, trebuie ca profesorul să

adapteze înălţimea obstacolelor în funcţie de nivelul de pregătire,
vârsta şi sexul executanţilor.
Complexitatea exerciţiilor poate creşte prin combinarea lor cu
exerciţii de transport de obiecte.
7.1.4. Exerciţii de ridicare şi transport

Exerciţiile de ridicare şi transport sunt exerciţii cu caracter de
forţă cu influenţă deosebită asupra sistemelor respirator şi circulator,
contribuind la dezvoltarea capacităţii generale de efort, mărind
rezistenţa organismului. Ele permit o dozare judicioasă a efortului,
solicitând toate grupele musculare. Ridicările se execută de pe loc, iar
transportul în deplasare şi se pot combina cu celelalte exerciţii
aplicative.
Sistematizare
Exerciţiile de ridicare şi transport se împart în două grupe:
1. Ridicarea şi transportul obiectelor şi aparatelor de gimnastică.
Aceste exerciţii constituie mijloace importante de organizare în
cadrul lecţiei de educaţie fizică; elevii trebuie să posede aceste
deprinderi de transport al obiectelor şi aparatelor, care pot fi efectuate
de o singură persoană, de două, trei sau în grup.
155

2. Ridicarea şi transportul partenerului.
Acestea sunt cele mai des utilizate în lecţiile de educaţie fizică,
formele cele mai simple intrând în conţinutul exerciţiilor de dezvoltare
fizică generală în perechi, cu caracter de forţă şi sunt sistematizate. Astfel:
– transportul unei persoane de către alta;
– transportul unei persoane de către doi;
– transportul unei persoane de către trei;
– transportul în grup.
3. Tracţiuni şi împingeri – se păstrează permanent contactul
picioarelor, cu suprafaţa de sprijin, au caracter de întrecere şi se
execută între doi parteneri, două echipe.
Cerinţele metodice privind utilizarea exerciţiilor de ridicare

şi transport
Aceste cerinţe vizează:
– exerciţiile de ridicare să preceadă pe cele de transport;
– numărul elevilor care transportă aparate să fie în concordanţă
cu greutatea aparatului;
– să se respecte particularităţile individuale ale elevilor;
– transportul partenerului este recomandat să se execute la
clasele mari;
– dozarea efortului se va face prin mărirea şi micşorarea greutăţii
obiectelor, modificarea vitezei de deplasare, a distanţei de parcurs.
7.2. Exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii

Din această grupă, fac parte mersul, alergarea, aruncarea şi
prinderea, săriturile.
7.2.1. Mersul
Este un mijloc simplu de deplasare naturală a corpului în spaţiu,
o mişcare ciclică executată fără o solicitare fizică deosebită, angre-
nând în efort musculatura trenului inferior şi activitatea sistemului
cardio-vascular şi respirator.
În timpul mersului, greutatea corpului se află când pe un picior,
când pe celălalt, contactul piciorului cu solul păstrându-se permanent,
iar braţele se mişcă liber pe lângă corp, evitând oscilaţiile laterale şi
verticale ale trunchiului.
156

În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, profesorul va acorda o
atenţie deosebită însuşirii corecte a mersului, atât sub aspectul ţinutei,
cât şi a esteticii corpului, uşurinţei în mişcare şi a economiei de efort.
Variantele de mers se folosesc în partea de pregătire a
organismului pentru efort în combinaţie cu mişcările de braţe şi
trunchi, având ca scop realizarea unei încălziri generale.
Variante de mers
− mers obişnuit;
− mers pe vârfuri;
− mers pe călcâie;
− mers pe partea externă şi internă a labei piciorului;
− mers cu genunchii uşor îndoiţi;
− mers ghemuit;
− mers pe genunchi;
− mers şchiopătat;
− mers fandat;
− mers cu balansarea unui picior întins (înainte, lateral);
− mers cu paşi încrucişaţi;
− mers cu paşi adăugaţi (înainte, lateral);
− mers cu genunchii sus;
− mers cu trunchiul aplecat, mâinile pe genunchi;
− mers cu mâinile sprijinite de glezne;
− mers cu sprijinul mâinilor pe sol;
− mersul păianjenului (culcat dorsal, cu sprijin pe mâini şi tălpi);
− mers înapoi (cu spatele pe direcţia de înaintare);
− mers în ritm lent;
− mers în ritm rapid;
− mers în echilibru (prin micşorarea suprafeţei de deplasare,
modificarea înălţimii aparatului şi reducerea bazei de susţinere);
− mers cu transport de obiecte (greutăţi, mingi, partener);
− mers cu ocoliri şi treceri peste obstacole;
− combinaţii de mers pentru dezvoltarea ritmului.
Exemplu:
– 4 timpi mers pe loc;
– 4 timpi mers cu genunchii sus.
157

7.2.2. Alergarea
Constituie un mijloc simplu de deplasare naturală a corpului,
mai rapid decât mersul bazat pe mişcări ciclice, la trecerea de pe un
picior pe celălalt intervine o mică fază de zbor cu efecte deosebite
asupra aparatului locomotor şi sistemului cardio-vascular şi respirator.
Alergarea constituie mijlocul cel mai important pentru dezvoltarea
vitezei şi rezistenţei, fiind folosită pentru angrenarea treptată a
organismului în efort, în combinaţie cu exerciţiile de mers.
Variante de alergare
- alegare pe loc în tempo lent şi rapid;
- alergare obişnuită;
- alergare cu genunchii sus pe loc şi în deplasare;
- alergare cu pendularea gambelor înapoi;
- alergare cu pendularea gambelor înainte;
- alergare cu picioarele întinse înainte-înapoi;
- alergare laterală cu paşi adăugaţi;
- alergare laterală cu paşi încrucişaţi;
- alergare cu spatele pe direcţie;
- alergare cu schimbări de direcţie;
- alergare cu întoarcere de 360º spre stânga şi spre dreapta;
- alergare pe plan înclinat;
- alergare cu joc de glezne;
- alergare peste obstacole;
- alergare pentru dezvoltarea simţului ritmului;
- alergare ritmată;
- alergare cu schimbarea tempoului.
7.2.3. Aruncarea şi prinderea

Exerciţiile de aruncare şi prindere constituie mijloace adecvate
pentru dezvoltarea coordonării generale a mişcărilor, a musculaturii
centurii scapulare şi a braţelor, a vitezei de execuţie şi reacţie,
aprecierea distanţei şi a preciziei în execuţie.
Prinderea este mai dificilă decât aruncarea din punct de vedere
al coordonării, deoarece trebuie apreciată viteza de deplasare,
volumul, forma şi greutatea obiectului aruncat.
158

Exerciţiile de aruncare şi prindere se pot executa de pe loc, din
deplasare şi săritură, atât cu mâna stângă, cât şi cu mâna dreaptă,
pentru dezvoltarea ambidextriei.
De asemenea, trebuie avut în vedere spaţiul unde se desfăşoară
activitatea, greutatea obiectelor, nivelul de pregătire, de vârstă şi sex al
executanţilor.
Materiale folosite: mingi de oină, de cauciuc, de tenis,
medicinale, bastoane, cercuri, măciuci.
Sistematizare
– aruncări la distanţă (se execută în aer liber)
– aruncări la ţintă (atât în sală cât şi în aer liber)
• fixă
• mobilă
– aruncări şi prinderi
• individuale
• în perechi
• în grup
Procedee folosite la aruncare:

– cu o mână
– cu două mâini (de sus, de la şold, de la umăr, de la piept, din lateral)
Poziţiile de aruncare vor fi variate (din stând, din pe genunchi,
din aşezat).
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, exerciţiile de aruncare a
mingiilor mici (de oină sau a mingiilor medicinale) se va face sub
comanda şi sub supravegherea directă a profesorului.
7.2.4. Săriturile
Săriturile sunt desprinderi singulare sau succesive efectuate
rapid, pe un picior sau pe ambele picioare.
Săriturile reprezintă un mijloc aplicativ natural cu efecte în
dezvoltarea fizică generală a celor care le practică, angrenând în
activitate un număr mare de grupe musculare şi de articulaţii, cu
influenţă asupra aparatului circulator şi respirator. Ele sunt atractive,
contribuind la dezvoltarea aptitudinilor condiţionale, a capacităţii de
159

orientare spaţio-temporală, a echilibrului, a curajului, a încrederii în
forţele proprii.
Săriturile se împart în două grupe:
− sărituri fără sprijin – libere ( sunt incluse toate săriturile care se
execută fără sprijinul mâinilor pe aparat, de pe loc, cu elan, cu diferite
mişcări de braţe şi de picioare, cu întoarceri, cu treceri peste obstacole
− sărituri cu sprijin
Săriturile libere
– simple:
• dreapta
• cu îndoirea genunchilor
• cu depărtarea picioarelor
• în echer
– sărituri aplicative
• în lungime (de pe loc şi cu elan)
• în înălţime (de pe loc şi cu elan)
• în adâncime – de pe diferite aparate
• prin fereastră (echer, ghemuit şi prin rostogolire)
– sărituri cu coarda (pe ambele picioare, pe un picior, de pe loc,
din deplasare)
– sărituri la trambulina elastică (sărituri cu întoarcere, cu
genunchii îndoiţi, cu echer)
– sărituri artistice – folosite în exerciţiile de la bârnă şi sol şi în
toate probele din gimnastica ritmică.
Variante de sărituri
- sărituri ca mingea, pe loc şi deplasare (înainte, înapoi, lateral,
cu întoarcere 180º, 360º);
- sărituri pe un picior, cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu
întoarcere 360º;
- sărituri de pe un picior pe celălalt (pas sărit);
- pe acelaşi picior (pas săltat);
- sărituri cu genunchii sus;
- sărituri din ghemuit în ghemuit;
- sărituri cu obiecte;
160

- sărituri pe aparate (bancă, capacul de ladă);
- sărituri pentru dezvoltarea simţului ritmului;
- sărituri în adâncime de pe bancă, de pe ladă (simple, cu
întoarcere 180º, 360º);
- sărituri peste obstacole (partener, bancă).
7.3. Parcursuri aplicative
Parcursurile aplicative sunt combinări de exerciţii aplicative

specifice, nespecifice şi acrobatice, aranjate într-o ordine logică. În
alcătuirea parcursurilor aplicative, sunt respectate particularităţile de
vârstă şi nivelul de pregătire al executanţilor, iar elementele care-l
alcătuiesc trebuie să fie cunoscute, permiţând alegerea celui mai
potrivit procedeu de rezolvare a sarcinii concrete impusă de parcurs.
Parcursurile aplicative au influenţă directă asupra calităţilor
motrice (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare) dezvoltând viteza de
reacţie, de deplasare, orientarea în spaţiu, prezenţa de spirit,
creativitatea în alegerea soluţiilor de parcurgere rapidă a traseului. Ele
trezesc un interes deosebit de participare conştientă, dezvoltând
voinţa, dârzenia, spiritul de iniţiativă şi întrecere, întărind încrederea
în forţele proprii ale participanţilor.
Parcursurile aplicative din punct de vedere al desfăşurării se
împart în:
– treceri peste obstacole, într-o anumită ordine (elevii parcur-
gând traseul unul după celălalt sau sub formă de torent), contra cronometru;
– parcursuri sub formă de ştafetă (colectivul de elevi fiind
împărţit în grupe).
Pentru realizarea optimă a parcursurilor aplicative, trebuie
respectate următoarele cerinţe metodice:
• parcurgerea traseului să se facă cursiv;
• gradul de dificultate al parcursului să fie în funcţie de
pregătirea şi sexul participanţilor;
• asigurarea aparatelor şi a spaţiului de desfăşurare, pentru a
evita accidentele;
• condiţiile de concurs să fie identice pentru toate grupele de
participanţi şi să cunoască regulile concursului;
• explicarea clară a traseului, executându-se o trecere de probă;
• câştigătorii să fie stabiliţi cu obiectivitate.
161

Exemple:
1. Stând în spatele liniei de start:
• alergare până la banca de gimnastică întoarsă, deplasare pe
bancă, alergare, căţărare pe scara fixă, deplasarea laterală cu ajutorul
braţelor şi picioarelor pe 3 scări fixe, coborâre cu ajutorul mâinilor şi
picioarelor, întoarcere, rostogolire înainte pe saltea, alergare, mers în
echilibru pe bancă, alergare până la linia de start.
2. Stând în spatele liniei de start
• alergare, săritură depărtat peste capra joasă, alergare, târâre pe
sub un obstacol, alergare, căţărare pe scara fixă, deplasare laterală cu
ajutorul braţelor şi picioarelor pe 2 scări fixe, coborâre cu ajutorul
mâinilor şi picioarelor, alergare, rostogolire înainte pe saltea, alergare
până la linia de sosire
• alergare, escaladarea lăzii de gimnastică, târâre simultană în
culcat facial pe banca de gimnastică, urmată de rostogolire înainte la
capătul băncii, alergare, sărituri succesive peste banca de gimnastică,
alergare până la linia de sosire.
• alergare, sărituri de o parte şi alta peste banca de gimnastică,
alergare, rostogolire înainte pe saltea, căţărare pe scara fixă cu atingerea
şipcii de sus, coborâre cu ajutorul mâinilor şi picioarelor, întoarcere, alegare
până la bancă, târâre pe banca de gimnastică, rostogolire
7.4. Corectarea atitudinilor deficiente

ale corpului prin exerciţii aplicative
Vom prezenta câteva exerciţii aplicative folosite în corectarea
atitudinilor deficiente ale corpului.
Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui:

• mers pe vârfuri, călcâi, braţele sus, arcuiri
• mers cu braţele lateral, arcuiri la fiecare pas
• mers pe vârfuri, călcâi, mâini la ceafă
• mers pe vârfuri cu mâinile încrucişate la spate
• mers pe călcâie cu mâinile încrucişate la spate
162

• mers fandat cu piciorul drept, stâng, braţele sus, de mâini
apucat, alergare cu genunchii sus, cu pendularea gambelor înapoi
• pe genunchi cu sprijin pe mâini, târâre, braţ şi picior opus cu
trunchiul sub orizontală
• culcat dorsal pe mingea medicinală, rulare
• culcat facial, târâre fără ajutorul braţelor şi picioarelor
• culcat facial, târâre pe banca de gimnastică cu ajutorul
braţelor
Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui

• mers cu mâinile la ceafă, ridicarea genunchilor alternativ la
piept
• mers cu mâinile pe sol, picioarele întinse
• mers cu trunchiul îndoit înainte, mâinile la glezne
• mers fandat cu trunchiul aplecat
• mers pe călcâie, braţele lateral, trunchiul înclinat înainte
• aşezat, târâre înainte cu îndoirea şi întinderea picioarelor
• aşezat cu genunchii îndoiţi, târâre înainte şi înapoi cu ajutorul
tălpilor
• culcat dorsal, cu genunchii îndoiţi, târâre cu ajutorul
braţelor
• culcat facial pe bancă, picioarele de o parte şi alta a băncii,
târâre simultană
Atitudinea asimetrică spre stânga

• mers pe vârfuri, braţul drept sus, stângul oblic înapoi, arcuiri
• mers cu ridicarea braţului drept sus şi a piciorului înapoi în
extensie
• alergare uşoară, oprire în poziţie corectă sau corectivă
• pas săltat pe piciorul drept
• alergare cu piciorul drept păşind pe bancă
• culcat facial, mâna dreaptă pe creştet, mâna stângă pe şold,
târâre în cerc spre stânga
• mers cu mingea pe cap susţinută cu mâna dreaptă
163

• mers pe vârfuri cu bastonul la spate prins asimetric (braţul
stâng, dreptul sus)
• târâre pe genunchi cu sprijin pe palme
• târâre din culcat şi aşezat
• căţărări cu priză asimetrică
Întrebări:
1. Care sunt obiectivele exerciţiilor aplicative?
2. Prezentaţi caracteristicile exerciţiilor aplicative.
3. Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor aplicative.
4. Care sunt cerinţele metodice în utilizarea exerciţiilor de
târâre?
5. Prezentaţi sistematizarea căţărărilor.
6. Enumeraţi 10 variante de mers şi 10 de alergare.
7. Ce sunt parcursurile aplicative?
164

VIII. GIMNASTICA APLICATĂ
Gimnastica aplicată în alte domenii constituie a treia ramură a

gimnasticii având ca obiective: prevenirea, întreţinerea, ameliorarea
sau refacerea capacităţii generale a întregului corp şi a segmentelor
sale asigurând o dezvoltare fizică armonioasă cu consecinţe benefice
în îmbunătăţirea stării de sănătate a omului.
Efectele gimnasticii aplicate se regăsesc în sfera somatică, fizio-
logică, fizică şi psihică, asigurând combaterea instalării anumitor boli
cronice, în special ale aparatului cardiovascular, respirator, a unor boli
metabolice sau psihice; restabilirea capacităţii funcţionale a organismului,
tratarea sedentarismului, a bătrâneţii, respectiv a ceea ce numim
„decondiţionarea” organismului (Sbenghe, T., 2005), a motricităţii. De
asemenea se realizează creşterea capacităţii de muncă, creşterea
performanţelor fizice şi psihice ale individului sau a „stării de bine”.
Sistematizare
1. Gimnastica profilactică - are ca scop prevenirea îmbol-
năvirilor şi a stărilor de disconfort, de menţinere şi stimulare a stării
de sănătate, asigurând creşterea normală şi dezvoltarea fizică armo-
nioasă a corpului şi cuprinde:
a) Gimnastica de întreţinere
- gimnastica de dimineaţă
- minutul de gimnastică
- gimnastica vârstelor şi sexelor
- loisir-ul
b) Gimnastica compensatorie
− pentru activităţi profesionale cu solicitare unilaterală
− pentru activităţi sportive cu solicitare unilaterală
2. Gimnastica recuperatorie (medicală) are ca obiectiv
ameliorarea capacităţii generale de mişcare a corpului şi a marilor
funcţiuni, reeducarea funcţională, corectarea deficienţelor fizice,
refacerea volumului şi proprietăţii muşchilor, redarea mobilităţii
165

articulaţiilor şi restabilirea neuromotoare în cazul tulburărilor de
coordonare şi echilibru, ameliorarea funcţiei segmentului sau segmen-
telor afectate şi cuprinde:
a) Gimnastica posttraumatică
b) Gimnastica postoperatorie
c) Gimnastica persoanelor cu nevoi speciale
Toate se realizează prin programe speciale sub îndrumarea
kinetoterapeuţilor.
3. Gimnastica aplicată în alte ramuri sportive – prin
mijloacele sale asigură o dezvoltare fizică armonioasă şi o pregătire
specială, necesară practicării ramurilor sportive şi se realizează prin:
- programe de încălzire
- programe de pregătire fizică
- gimnastica sport complementar
Gimnastica aplicată
Gimanstica
Gimnastica aplicată în
profilactică Recuperatorie
alte ramuri
sportive
Gimnastica de Gimnastica
întreţinere posttraumatică
Gimnastica Gimnastica
compensatorie postoperatorie
Gimnastica
pentru
persoane cu
nevoi speciale
166

Mijloacele pe care le folosim în această ramură a gimnasticii de
bază sunt poziţiile fundamentale şi derivate ale corpului, poziţiile şi
mişcările segmentelor, exerciţiile de dezvoltare fizică generală şi
exerciţiile aplicative, acţiunea lor fiind profilactică, corectivă, de
recuperare, de reeducare.
Exerciţiile utilizate sunt statice (poziţii) prin contracţii izome-
trice şi dinamice (deplasarea segmentelor în spaţiu) prin contracţii
izotonice, au fost prezentate în capitolele anterioare şi sunt utilizate
separat sau sub formă de programe ce se aplică (Sbenghe, T., 2005):
• omului sănătos pentru a-l feri de boli sau de apariţia
sindromului de decondiţionare fizică (profilaxie de gradul I)
• omului vârstnic la care decondiţionarea a apărut pentru a-l feri
de agravarea şi organicizarea ei (profilaxie de gradul I şi gradul II)
• omului bolnav (cu boli cronice) pentru a-l feri de apariţia unor
agravări sau de complicaţii ale acestor boli (profilaxie de gradul II)
Toate mijloacele pot fi aplicate atât în scop profilactic cât şi
recuperator sub formă de programe de gimnastică.
Programele de gimnastică executate pe muzică sunt cunoscute
sub denumirea de gimnastică aerobică, iar exerciţiile sunt exerciţii
aerobice.
La baza alcătuirii programelor de exerciţii aerobice stau anumiţi
parametrii (Sbenghe, T., 2005):
• alegerea exerciţiilor are la bază o serie de criterii: ce muşchi
vor fi întăriţi, ce abilităţi fizice are individul, ce disponibilităţi
administrativ organizatorice avem;
• ordinea în care se succed exerciţiile: se începe cu grupele mari
musculare sau exerciţii mai complexe cu membrele superioare sau
inferioare;
• numărul de exerciţii;
• repausul între exerciţii este obligatoriu şi variază în funcţie de
exerciţii;
• intensitatea, durata (nr. de minute de exerciţii într-o şedinţă) şi
frecvenţa antrenamentului;
• variaţia programului.
Este foarte important să păstrăm un raport între intensitatea si
durata exerciţiilor cu toate că nu există durate standard, dar ca o regulă
167

generală cu cât este mai intens un exerciţiu cu atât durata lui va fi mai
mică.
În general, programele de gimnastică aerobică se repetă de 3-4
ori pe săptămână cu o durată de 40-60 minute, dar numărul lor va ţine
seama de vârstă, stare de sănătate, nivelul de fitness al practicanţilor,
de obiectivul urmărit în antrenament care poate fi antrenament pentru
forţă musculară, de anduranţă, pentru flexibilitate. Indiferent de tipul
de antrenament el trebuie să respecte următoarea structură formată din
trei părţi (perioade):
• perioada de încălzire (warm-up), 5-10 minute;
• perioada de exerciţii aerobice, 30-40 minute;
• perioada de răcire (cool-down), 5-10 minute.
S-a dovedit că exerciţiul aerobic este singurul care poate
combate limitarea rezervelor funcţionale datorate vârstei, bolii sau
incapacităţii. El diminuă stresul psihologic, ameliorează toleranţa
pentru activităţile zilnice, ameliorează calitatea vieţii, reduce
morbiditatea prin boli grave (Sbenghe, T., 2005).
Mijloacele gimnasticii de bază sunt aplicate sub formă de
programe speciale persoanelor cu diferite afecţiuni (traumatice,
operatorii, deficienţe fizice) şi cu nevoi speciale. Conţinutul acestor
programe este corelat cu gravitatea bolii sau a deficienţei fizice,
scopul fiind de corectare, reeducare, recuperare, iar aplicarea lor se
face în centre specializate sub îndrumarea specialiştilor în
kinetoterapie, programul fiind strict individualizat şi aplicat sub
îndrumarea medicului specialist.
Întrebări
1. Ce reprezintă gimnastica aplicată?
2. Prezentaţi sistematizarea gimnasticii aplicate.
3. Care sunt parametrii alcătuirii programelor de exerciţii
aerobice?
4. Care este structura lecţiei de gimnastică aerobică?
168

BIBLIOGRAFIE
1. Baciu, C.,(1977), Anatomia funcţională şi

biomecanica aparatului locomotor,
Editura Sport-Turism, Bucureşti
2. Calb,M.,Gavrilescu,D., (2000), Anatomie funcţională şi
biomecanică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
3. Cârstea, Gh ., (1999), Educaţia fizică – fundamente
teoretice şi metodice, Casa de
Editură Petru Maior, Bucureşti
4. Cordun, M.,(1999), Kinetologie medicală, Editura Axa,
Bucureşti
5. Dina, L, Niculescu, G., (1999), Gimnastica de bază, ANEFS,
Bucureşti
6. Dragnea, A, Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Editura
Didactică şi Pedagogică - R.A.
7. *** Dicţionar enciclopedic (2001),
Editura Enciclopedică, Bucureşti
8. Fekete, J. (1996), Gimnastica de bază, acrobatică şi
sărituri, Editura Librăriile Crican,
Oradea
9. Fozza, C.,A., (2002), Îndrumar pentru corectarea
deficienţelor fizice, Editura Fundaţiei
10. Gagea,A.,(2001), Biomecanică teoretică, Editura
Scrisul Gorjean, Tg.- Jiu
11. Grigore, V., (2003), Manual de gimnastică, Editura Bren,
Bucureşti
169

12. Ifrim, M., (1986), Antropologie motrică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
13. Ifrim,I., Iliescu,A., (1978), Anatomia şi biomecanica educaţiei
fizice şi sportului, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
14. Kiriţescu, C., (1964), Palestrica, Editura Uniunii de
Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti
15. Macovei, S., (2003), Gimnastica aerobică de întreţinere,
Editura Afir, Bucureşti
16. Nicu, A., (2000), Istoria exerciţiilor fizice, Editura
Fundaţiei România de Mâine
Bucureşti
17. Niculescu, G., (2000), Gimnastica de bază, Editura Printech,
Bucureşti
18. Niculescu, G., (2003), Gimnastica artistică – repere
teoretice şi metodice, Editura Arvin
Press, Bucureşti
19. Podlaha, R şi colab (1989), Gimnastica de bază, partea I, IEFS,
Bucureşti
20. Popescu, G., (2003), Gimnastică - prezentare generală -
Editura Perpessicius, Bucureşti
21. Rusu, I.C. şi colab. (1998), Gimnastica, Editura G.M.I., Cluj-
Napoca
22. Sabău,E. ,(2002), Fitness la copii, Editura Arvin,
Bucureşti
23. Sbenghe, T., (2005), Kinesiologie ştiinţa mişcării, Editura
Medicală, Bucureşti
24. Sidenco,E.,L., (2003), Coloana vertebrală şi membrul
inferior, Editura Fundaţiei România
de Mâine Bucureşti
25. Sidenco,E.,L., (2005), Metodica recuperării mâinii –
aplicaţii în kinetoterapie şi medicină
sportivă, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti,
26. Stroescu, A., (1968), Gimnastica, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
27. Stroescu, A, Podlaha, R., Terminologia gimnasticii, Editura
(1974), Stadion, Bucureşti
170

28. *** Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, (1974), Editura Stadion,
Bucureşti
29. Todea, S.,F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică,
sport şi kinetoterapie, Editura
Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
30. Todea, S.,F., (2001), Teoria educaţiei fizice şi sportului,
Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti,
31. Tudusciuc, I., (2000), Gimnastica de bază, Editura Fundaţiei
32. Vieru, N., (1997), Manual de gimnastică sportivă,
Editura Driada, Bucureşti
171

172

CUPRINS
Cuvânt înainte ……………………………………………………… 5
I. SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA

GIMNASTICII PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL ……….. 7
1.1.Gimnastica în antichitate ………………………………………. 7
1.2.Gimnastica în epoca feudală …………………………………… 9
1.3.Gimnastica în epoca modernă ……………………………….…. 10
1.4.Gimnastica în secolul al XX-lea …………………………….…. 20
1.5.Gimnastica în România ………………………………….…….. 22
1.6. Importanţa gimnasticii în sistemul de educaţie
fizică şi sportivă din România ………………………….……… 25
II. GIMNASTICA – DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ A ARIEI

CURRICULARE EDUCAŢIE FIZICĂ ………………………… 27
2.1. Obiectivele gimnasticii ………………………………...…….. 27
2.2. Caracteristicile gimnasticii ……………………………...…….. 28
2.3. Mijloacele gimnasticii …………………………………..……... 29
2.4. Ramurile gimnasticii …………………………………..…..….. 31
III. TERMINOLOGIA GIMNASTICII …………………………. 35

3.1. Importanţă şi istoric ……………………………………….….. 35
3.2. Cerinţele terminologiei ……………………………………….. 37
IV. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN GIMNASTICĂ ŞI KINETOTERAPIE 39

4.1. Noţiuni despre mişcare……………………………….………... 39
4.2. Forţele interne şi externe ………………………………..…….. 41
4.2.1. Forţele interne …………………………………..…..….. 41
4.2.2. Forţele externe ……………………………….…..…….. 46
4.3. Caracteristicile mişcării ………………………………...…….. 48
173

4.4. Planurile şi axele de mişcare ale corpului …………………….. 49
4.5. Tehnica poziţiilor …………………………………………….. 50
4.5.1. Noţiuni legate de „poziţie” ………………………….….. 51
4.6. Prescurtări terminologice ……………………………………… 52
4.7. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică …………... 55
4.8. Structura exerciţiului terapeutic ……………………………….. 56
4.9. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică …………… 58
4.10. Poziţiile fundamentale şi derivate în gimnastică şi
kinetoterapie …………………………………………………. 59
4.10.1. Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului …………… 72
V. GIMNASTICA DE BAZĂ
5.1. Obiectivele gimnasticii de bază ………………………………. 78
5.2. Caracteristicile gimnasticii de bază …………………………… 78
5.3. Gimnastica organizatorică ………………………………….…. 79
5.3.1. Sistematizarea exerciţiilor de organizare şi ordine …….. 83
5.3.1.1. Acţiuni pe şi de pe loc ………………………….. 83
5.3.1.2. Acţiuni din deplasare …………………………… 86
5.3.1.3. Deplasare în figuri ………………………………. 89
5.3.1.4. Alcătuiri şi schimbări de formaţii ………………. 93
5.4. Indicaţii metodice privind utilizarea exerciţiilor de organizare
şi ordine în lecţie ………………………………………………. 105
VI. GIMNASTICA DE DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ 110

6.1.Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală …..…... 110
6.2.Clasificarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, după
criteriul activităţii musculare ………………………………….. 112
6.2.1. Exerciţii cu caracter de forţă ……………………………. 112
6.2.2. Exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi a
mobilităţii articulare ……………………………………. 115
6.2.3. Exerciţii cu caracter de relaxare ……………………...…….. 117
6.3. Bazele generale ale mişcărilor …………………………….…... 117
6.4. Exerciţii libere …………………………………………………. 118
6.5. Exerciţii cu partener ……………………………………….…... 124
6.6. Exerciţii cu obiecte portative ……………………………..…… 127
6.6.1. Exerciţii cu bastoane ……………………………………. 128
6.6.2. Exerciţii cu mingi medicinale ………………..…………. 131
6.7. Exerciţii cu şi la aparate speciale …………………….……….. 134
6.7.1. Exerciţii la scară fixă ……………………………..…….. 134
174

6.7.2. Exerciţii cu, pe şi la banca de gimnastică ………………. 138
6.8. Cerinţe metodice de elaborare a complexelor de exerciţii de
dezvoltare fizică generală ……………………………………... 141
6.9. Indicaţii metodice privind predarea exerciţiilor de dezvoltare
fizică generală ………………………………………..………... 142
6.10. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului prin exerciţii
de dezvoltare fizică generală ………………………………... 142
VII. EXERCIŢII APLICATIVE …………………………………. 152

7.1. Exerciţii aplicative specifice gimnasticii ………………….…... 152
7.1.1. Târârea …………………………………………….…….. 152
7.1.2. Căţărarea ………………………………………………... 153
7.1.3. Escaladarea ……………………………………………… 155
7.1.4. Exerciţii de ridicare şi transport ………………………... 155
7.2. Exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii ……………….…... 156
7.2.1. Mersul …………………………………………………... 156
7.2.2. Alergarea ………………………………………………... 158
7.2.3. Aruncarea şi prinderea ……………………………….…. 158
7.2.4. Săriturile ………………………………………….……... 159
7.3. Parcursuri aplicative …………………………………….…… 161
7.4. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului prin
exerciţii aplicative ……………………………………………... 162
VIII. GIMNASTICA APLICATĂ …………………………….…. 165

Bibliografie …………………………………………….…………... 169
175

Redactor: Lucia PLENICEANU
Desene: Răzvan GHIŢESCU
Tehnoredactor: Marilena BĂLAN
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 29.03.2006; Coli tipar: 11

Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
176

Gimnastica in Kinetoterapie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gimnastica in Kinetoterapie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEORGETA NICULESCU

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Universitatea SPIRU HARET

Conf. univ. dr. GEORGETA NICULESCU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Gimnastica este componentă a sistemului educa-

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Originea şi evoluţia gimnasticii este legată indisolubil de

1.1. Gimnastica în antichitate

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.2. Gimnastica în epoca feudală

Universitatea SPIRU HARET

1.3. Gimnastica în epoca modernă

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

În Rusia un rol important în dezvoltarea educaţiei fizice l-a avut

Universitatea SPIRU HARET

În Cehia, reprezentativ a fost doctorul în filozofie Miroslav

1.4. Gimnastica în secolul al XX-lea

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

a) Învăţământul de toate gradele şi este cuprinsă în planurile de

b) Activităţi – necuprinse în planul de învăţământ:

Universitatea SPIRU HARET

d) Activitatea sportivă de performanţă

Universitatea SPIRU HARET

Gimnastica în cadrul programei de educaţie fizică, beneficiază

2.1. Obiectivele gimnasticii

Universitatea SPIRU HARET

2.2. Caracteristicile gimnasticii

Universitatea SPIRU HARET

Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind:

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală cuprind:

Exerciţiile aplicative. Această denumire corespunde tuturor

Universitatea SPIRU HARET

Săriturile. Ele sunt împărţite în două grupe:

Exerciţiile acrobatice cuprind mişcări complexe ce prezintă un

Exerciţiile artistice se caracterizează prin dinamism, ritmicitate,

Universitatea SPIRU HARET

2.4. Ramurile gimnasticii

Gimnastica de bază şi gimnastica aplicată vor fi tratate

Gimnastica Gimnastica de Gimnastica

Gimnastica de performanţă constituie ramura competiţională

Universitatea SPIRU HARET

1. Gimnastica artistică - practicată atât de băieţi, cât şi de

Cal cu mânere Paralele inegale

2. Gimnastica ritmică - ramură sportivă exclusiv feminină - a

Universitatea SPIRU HARET

3. Gimnastica acrobatică a devenit ramură de sine stătătoare