Universitatea Bucureşti

Facultatea de Istorie

Proiect de cercetare
,,Misiunea NATO în Războiul din Kosovo’’

Profesor: Ain Matei

Student: Augustin Poenaru

Istorie și politică militară în România secolelor XIX-XXI

București
2016
 I. SCURT ISTORIC

Criza actuală din Kosovo are rădăcini istorice, politice şi social-economice complexe.
Provincia Kosovo a aparţinut puternicei dinastii sârbe, Nemanjic, timp de 200 de ani, ca parte
din statele sârbeşti Zeta şi Raska, fiind considerată leagan al culturii sârbe şi important centru
ortodox. In 1398, în bătălia de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei), Serbia şi aliaţii săi au fost învinşi
de Imperiul Otoman, şi Kosovo a devenit spaţiu otoman, ca intreaga Serbie.
În aceste condiţii, albanezii au început - mai ales din secolul XV - să preia provincia, cu
îngăduinţa Înaltei Porţi, care le-a recunoscut "suveranitatea" asupra provinciei in 1489. Sârbii
ortodocşi au fost nevoiţi să migreze spre nord, "centrul de gravitate" sârb mutandu-se din
Kosovo la Belgrad (secolul al XVIII-lea). Această deplasare, forţată, este cunoscută în istorie
drept "marea migraţie sârbă". Abia primul război balcanic, din 1912, a permis armatei sârbe să
recucerească Kosovo şi să intre în Priştina.
În 1912, Serbia a recăpătat provincia Kosovo, ca urmare a înlăturării dominaţiei
otomane din Balcani, doar pentru scurt timp, deoarece în acelaşi an, Kosovo a fost inclusă în
Noua Albanie independenta, iar anul următor marile puteri (Austria, Ungaria, Franţa, Germania,
Marea Britanie, Italia şi Rusia) au forţat Albania să cedeze Serbiei această reuniune. În 1918,
Kosovo a fost încorporată nou înfiinţatului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, mai tarziu
numit Iugoslavia.
Tratatul de la Londra (mai 1913) a recunoscut apartenenţa provinciei Kosovo la Serbia şi
a Metohiei la Muntenegru. Totodată, Tratatul de la Londra recunoştea oficial Albania ca stat. În
Primul Război Mondial, Albania a fost aliată cu Austro-Ungaria, care i-a învins pe sârbi şi a intrat
in Kosovo. Mulţi albanezi s-au alăturat atunci armatei austro-ungare şi au început o campanie
de epurare etnică contra sârbilor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a
atacat Iugoslavia pe 6 aprilie 1941 şi a cucerit-o pe 17 aprilie, dar s-a confruntat, în continuare,
cu două redutabile mişcări de rezistenţă: una monarhistă, condusă de generalul de aviaţie
Drajen Mihailovic; cealaltă, de sorginte comunist/kominternistă, condusă de Iosif Broz Tito.
 II. CAUZELE CONFLICTELOR

Provincia modernă Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945, până la această
perioadă, ţinutul a aparţinut parţial sau în întregime altor state precum: Albania (în perioada
ocupaţiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin.
La sfârşitul războiului, Iugoslavia a fost ocupată de Armata Roşie, care a impus regimul
comunist al lui Tito, eliminând astfel complet mişcarea de rezistenţă a ofiţerilor monarhişti.
Kosovo a căpătat sub regimul Tito statutul de "regiune autonomă", din 1974, Constituţia
Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare”.
În anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei să treacă de la cel de
“provincie autonomă” la cel de “republică”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.
În anii '80, presa occidentală consemna, în mod curent, abuzurile comise de albanezi
asupra sârbilor în Kosovo: bătăi, ameninţări cu moartea, incendierea caselor, torturi, luări de
prizonieri, asasinate, demolări de biserici ortodoxe, violuri etc. Din 1974 şi până la sfârşitul
anilor '80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativă şi
culturală din întreaga lor istorie.
La violenţele albanezilor din Kosovo, reclamate de sârbi, poliţia nu a luat nici o măsură.
Acest fapt i-a deteminat pe multi sârbi să apuce calea emigraţiei. Casele părăsite şi terenurile
lor au fost imediat ocupate de albanezi. Sârbii rămaşi în Kosovo protestează: în 1986 are loc
prima contra-manifestare.
În 1990, confruntările au luat amploare şi violenţele s-au înmulţit. Aşa că, în septembrie
1990, Guvernul sârb a modificat Constituţia, şi a redefinit statutul Kosovo drept regiune a
Serbiei al carei control administrativ şi executiv trecea din mâna "guvernului regional" în cea a
Guvernului de la Belgrad.
În vara lui 1992, albanezii şi sârbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalţi. La
alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost însă sfătuiţi să nu vină la vot, astfel, "Partidul
Socialist" al lui Milosevici a câştigat alegerile.
Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Rusia au format grupul de contact privind
Kosovo şi au încercat să aducă situaţia către o rezolvare paşnică. Speranţele că diplomaţia
internatională le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK (Armata de Eliberare din Kosovo-
armată de gherilă formată din albanezi kosovari) a început o campanie de terorism împotriva
sârbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul din 1998-1999.
Apariţia UCK a dus la creşterea frustrărilor populaţiei albaneze. Cei mai mulţi albanezi au
văzut UCK ca fiind "luptători legitimi ai libertăţii ‘’, în timp ce guvernul iugoslav îi considera
"terorişti" ce atacă poliţia şi civilii.

III. DESFAŞURAREA CONFLICTULUI

Conflictul din Kosovo poate fi împărţit în trei etape: prima etapă 22 aprilie 1996- 28
februarie 1998, a doua etapă martie 1998- 23 martie 1999 şi cea de-a treia etapa a intervenţiei
NATO 24 martie-12 iunie 1999.
În ianuarie-martie 1999 faza războiului, a adus creşterea nesiguranţei în zonele urbane,
inclusiv a bombardamentelor şi a crimelor. Astfel de atacuri au avut loc în timpul discuţiilor de
la Rambouillet, în februarie.
Oficial, comunitatea internaţională, a cerut încetarea luptelor. Ea a cerut în special ca
sârbii să sfârşească ofensivele sale împotriva UCK în timp ce încerca să convingă UCK să scadă
interesul pentru independenţă. Mai mult decât atât, au fost făcute încercări de a-l convinge pe
Milosevici să permită trupelor NATO de menţinere a păcii să intre în Kosovo.
Strategia UCK era de a stârni nelinişte, pe care sârbii s-ar fi simţit obligaţi să o suprime
prin violenţă şi astfel ar fi nevoiţi să acorde independentă Kosovo, ducând în acelaşi timp o
campanie de „purificare etnică". Pe 22 apilie 1996, gherila UCK a lansat simultan patru atacuri
acupra civililor şi a poliţiei.
La mijlocul lui februarie a început o conferinţă de pace la Rambouillet, în Franţa, la care
au participat aliaţii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum şi grupurile de albanezi care solicitau
independenţa. Aliaţii occidentali, susţinuţi de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de
două săptămâni pentru a semna acordul de pace, meninţând, în caz contrar, cu represalii
militare.
 Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea forţelor armate iugoslave
din Kosovo, dezarmarea UCK, o forţă de pace NATO în Kosovo (adică pe teritoriul Serbiei),
precum şi o perioadă de trei ani pentru ca Iugoslavia să acorde independenţă provinciei.
Dupa o perioadă de bombardamente, ambele părţi semnatare au făcut unele concesii:
Belgradul accepta să acorde provinciei Kosovo o "autonomie substanţială", să-şi retragă din
provincie forţele speciale şi pe cele paramilitare, să permită reîntoarcerea refugiaţilor de orice
etnie, şi să accepte prezenţa în Kosovo a unei forţe militare de supraveghere a înţelegerii, în
care NATO avea participarea principală. Iugoslavia obţinea în schimb, respectarea integrităţii
sale teritoriale. Înţelegerea menţiona că provincia Kosovo este parte a teritoriului sârb. Acordul
a primit apoi aprobarea ONU, şi a devenit "Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999".

IV. IMPLICAREA NATO IN CONFLICT

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut

drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa
apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul.
Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit
sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict.
Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese
strategice. La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerand
retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a unitatilor
specialede politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a refugiatilor si a
celor dislocati.
Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999. Scopul
declaratal operaţiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară,
intrarea forţelor de menţinere a păcii, refugiaţi înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase
şi înlocuite de forţele internaţionale de menţinere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor
putea întoarce la casele lor.
 Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de
Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată".
La 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupele KFOR , o forţă NATO, a
fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar
de menţinere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004,
punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. KFOR(Kosovo Force) şi
administraţia ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensităţii revoltei, unele ezitări locale
şi lipsa de coordonare, în anumite momente.

V. INDEPENDENŢA KOSOVO
Deşi din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de
facto al ONU de la sfârşitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999, Consiliul
de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1244, care plasează provincia răvăşită de război sub
administraţia ONU până la determinarea statutului său final.
In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in
Kosovo,Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari
negociator ONU, in calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de
determinare a viitorului statut. In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si echipa sa au avut
convorbiri intense la Belgrad si la Pristina, dar si consultari cu reprezentantii comunitatii
internationale.
In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate duminica (17 noiembrie), Parlamentul
kosovar a aprobat in unanimitate declaratia de independenta fata de Serbia. "Noi, liderii
institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo tara libera si independenta", se afirma in declaratie.
Documentul promite respectarea planului prezentat anul trecut de reprezentantul special al
ONU, Martti Ahtisaari.
Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo prevede insa anumite limite,
intrecare prezenta unei forte internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si este
prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte tari.
 VI. CONCLUZII

Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii
internationale. In pofida faptului ca Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o afacere
interna, nu poate fi ignorat potentialul de extindere a crizei in zona, mai ales avand in vedere
pozitia celorlalte provincii iugoslave.
Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai
mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba
o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati.
De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe
termenlung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea
Kosovo la Albania dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de
prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie economica, mai proasta chiar decat cea a
Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo – in
plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci dea
se raspandi in alte parti ale Europei.
La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în faţa Parlamentului de la
Priştina declaraţia de independenţă a provinciei, iar legislativul a votat declaraţia. Statele Unite,
Franţa, Marea Britanie susţin proclamarea independenţei provinciei, în timp ce Rusia şi Serbia
se opun vehement. Printre statele care se opun proclămării independenţei Kosovo sunt:
România, Spania, Slovacia, Cipru şi Grecia. China şi-a exprimat îngrijorarea faţă de reacţiile în
lanţ pe care le-ar putea avea faptul că un stat şi-a proclamat unilateral independenţa.