Geografie Notiuni Folositoare PDF

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
GEOGRAFIE URBANĂ
Note de curs
Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ
Anul III ID
TEMA 1. CONCEPTUL DE GEOGRAFIE URBANĂ
TEMA 2. SISTEMUL URBAN
TEMA 3. CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI

URBAN ROMÂNESC
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Acest material este destinat uzului studenţilor Universităţii din

Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă, fiind interzise
copierea, multiplicarea în orice format şi comercializarea.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro

TEMA 1
PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

URBANǍ. DEFINIŢIA ŞI PǍRŢILE COMPONENTE ALE ORAŞULUI
Conţinut :
1.1. Definţia geografiei urbane
1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ
1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ
1.4. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului
1.5. Oraşul ca entitate operaţionalǎ în geografia urbanǎ
1.6. Structura majorǎ a oraşului
Obiective :
Cunoaşterea principalelor aspecte teoretico-metodologice ale Geografiei
urbane.
Cunoaşterea contribuţiilor Şcolii româneşti de Geografie urbanǎ.
Înţelegerea mecanismelor de funcţionare şi a structurii oraşului.
.
1.1. Definiţia Geografiei urbane

Reţine
Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizicǎ şi
şi
geografia umanǎ, la care unii autori adaugǎ, pe bunǎ dreptate,
notează!
geografia regionalǎ. Primele douǎ au evident obiecte diferite, metode
de cercetare relativ diferite, ceea ce pune, în mod firesc, o întrebare
fundamentalǎ: dacǎ geografia este o ştiinţǎ, atunci este naturalǎ sau
socialǎ? Sau ambele la un loc? Şcoala vidalianǎ plasa geografia ca o
ştiinţǎ a sintezei celor douǎ aspecte: natural şi uman, pe când noua
geografie plaseazǎ geografia fizicǎ într-o poziţie subsidiarǎ. Ultimele
cercetǎri întreprinse demonstreazǎ cǎ rǎspunsul la aceastǎ dilemǎ a
geografiei vine din partea spaţiului geografic. Acesta trebuie conceput
ca un coprodus al proceselor sociale şi naturale plasate în poziţii
simetrice. Putem admite în aceste condiţii cǎ producţia de spaţiu
geografic este un spectacol cu doi impresari: natura şi societatea
(P.Pech, H.Reynauld, 1992) .
Geografia regionalǎ este perceputǎ în douǎ moduri total
diferite: unii geografi când discutǎ de geografie regionalǎ se referǎ la
5
regiuni diferite ale planetei, ale unei ţǎri sau ale unui spaţiu de o
Reţine anumitǎ extindere, iar alţii la analiza intercorelativǎ a componentelor
şi geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune. În primul caz,
notează! adesea regiunile analizate sunt unitǎţi administrative, unitǎţi de relief
sau regiuni economice, iar analizele se fac de regulǎ în cel mai pur stil
monografic. În cel de-al doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea
regiunilor, ca entitǎţi spaţiale, iar analizele au în vedere depistarea
unor factori determinanţi, a unor efecte regionale, urmare a relaţiilor
complexe dintre componentele geografice, elemente de organizare a
spaţiului la aceste nivele.
Întrucât lucrarea de faţǎ este axatǎ pe o tematicǎ specificǎ
geografiei urbane în contextul ştiinţelor geografice, accentul îl vom
pune pe individualizarea subramurii Geografia Umanǎ.
În esenţǎ Geografia Umanǎ studiazǎ omul şi activitǎţile sale
în relaţii reciproce şi cu mediul geografic cu care interacţioneazǎ. Unii
geografi nu includ în cadrul geografiei umane activitǎţile economico-
sociale, culturale şi politice, restrângând sfera doar la geografia
populaţiei şi aşezǎrilor. Acest punct de vedere este însǎ foarte îngust şi
contravine caracterului antropic al activitǎţilor menţionate, care
cunosc variaţii teritoriale în strânsǎ dependenţǎ cu factorul uman.
Geografia umanǎ cuprinde ca subramuri distincte geografia
economicǎ (ce se ocupǎ cu studiul geografic al fenomenelor
economice), geodemografia (geografia populaţiei), geografia socialǎ,
geografia culturalǎ, geografia comportamentalǎ şi geografia aşezǎrilor
umane. Aceastǎ ultimǎ subramurǎ are un caracter integrator la nivelul
geografiei umane, deoarece analiza aşezǎrilor rurale şi a aşezǎrilor
urbane presupune un studiu complex al tuturor aspectelor de geografie
umanǎ. Atenţia care se dǎ acestei subramuri trebuie sǎ fie mult mai
evidentǎ, pentru cǎ în mod firesc se fac corelaţii cu elemente ale
cadrului natural, dar se şi prezintǎ forme concrete de organizare a
spaţiului, realizându-se estimǎri ale unor evoluţii viitoare. Geografia
aşezǎrilor urbane sau geografia urbanǎ reprezintǎ una dintre cele mai
sistematice şi adaptative ramuri ale geografiei umane şi geografiei în
general.
Geografia urbanǎ studiazǎ apariţia, structura internǎ şi
dinamica oraşului, raportul sǎu cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte
aşezǎri, repartiţia geograficǎ şi rolul oraşelor în structurarea spaţiului.
În majoritatea dicţionarelor este consideratǎ ca subramura geografiei
umane care studiazǎ arealele urbane. Oraşul reprezintǎ, deci,
principalul sǎu obiect de studiu, la care se adaugǎ alte categorii de
aşezǎri urbane (aşezǎri de tip urban, comune urbane, comune
suburbane, localitǎţi rurale asimilate urba-nului ş.a.m.d.), inclusiv
aşezǎrile rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub influenţa sa
directǎ. Mai general vorbind, geografia urbanǎ se ocupǎ cu analiza
dimensiunilor spaţiale ale fenomenului urban (distribuţie, structurǎ şi
proces) aşa cum se oferǎ observatorului extern, cât şi ca spaţiu în care
trǎiesc locuitorii Terrei .
Oraşul însǎ nu reprezintǎ entitatea teritorialǎ aflatǎ exclusiv în
studiul geografiei urbane. In egalǎ mǎsurǎ acesta constituie obiectul de
studiu al altor discipline precum urbanismul, arhitectura, sociologia
urbanǎ, economia urbanǎ, ecologia urbanǎ. Toate acestea analizeazǎ
oraşul din unghiuri de vedere diferite, limitate mai mult sau mai puţin
la domeniul ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate tot
6
mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de Reţine

altfel şi asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un domeniu de şi
mari interferenţe ştiinţifice. notează!
Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant,
complex şi foarte dinamic în ciuda marii sale stabilitǎţi. Oferta sa ca
laborator de studiu a trezit interesul unor ştiinţe fundamentale
generale, precum fizica, matematica şi biologia. Pe de o parte acesta
oferǎ elemente noi care ajutǎ aceste ştiinţe sǎ-şi fundamenteze teoriile
de bazǎ, iar pe de altǎ parte acesta constituie un cadru ideal de validare
a altor teorii emise anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele
implicate în analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar
nişa de cercetare specificǎ, dar şi pentru a cunoaşte mai bine procesele
intime care se petrec în organismele urbane. Analogiile pe care le fac
cu procese similare din fizicǎ şi biologie, alǎturi de formalizarea
relaţiilor intra- şi interurbane determinǎ sporirea şanselor de dialog cu
parteneri interesaţi la rândul lor într-o validare mai rapidǎ a
cercetǎrilor lor fundamentale.
Geografii urbanişti sunt de acord cu trei puncte de vedere
asupra fenomenului urban:
a) descriptivist, care implicǎ individualizarea şi descrierea
structurii interne a spaţiilor urbane propriu-zise, inclusiv a proceselor
care se petrec în acestea; se adaugǎ relaţiile dintre ariile urbane, care
pot fi apreciate direct sau indirect;
b) interpretativ, care presupune examinarea diferitelor cǎi în
care populaţia urbanǎ înţelege şi reacţioneazǎ la modelele elaborate de
specialişti şi la procesele individualizate; pe baza acestor interpretǎri
se formeazǎ atitudini şi se fundamenteazǎ principalele intervenţii
umane;
c) explicativ, ce semnificǎ descoperirea forţelor care stau în
spatele acestor configuraţii generale şi a proceselor, care asigurǎ
dinamica fenomenului urban. În acest caz se pot distinge douǎ tipuri
de explicaţiiÎ cele care justificǎ procesele generale, care au loc la
nivelul oraşului, dar şi procesele aparent secundare, care poartǎ
amprenta puternicǎ a specificului .
Cele trei puncte de vedere au coexistat, dar accentul s-a
schimbat de la o etapǎ la alta, ceea ce a condus la transformarea
geografiei urbane în ultimul secol într-o veritabilǎ disciplinǎ
ştiinţificǎ. Aceasta înseamnǎ cǎ geografia urbanǎ a înregistrat o
dinamicǎ permanentǎ, fiind una dintre cele mai puţin conservatoare
discipline geografice. Astfel, în decursul istoriei sale geografia urbanǎ
s-a detaşat printr-o serie de mutaţii, în raport de modul în care
geografii au pǎtruns în intimitatea urbanului. Totodatǎ aceste mutaţii
trebuie conectate cu schimbǎrile radicale din domeniul filosofiei, din
domeniile ştiinţelor apropiate prin obiectul de studiu.
1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ
Geografia urbanǎ actualǎ şi disciplinele apropiate au o istorie

lungǎ a modelelor şi teoriilor formulate în înţelegerea oraşului şi a
proceselor de urbanizare, în general. Primele lucrǎri de geografie
urbanǎ apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de istorici şi de
statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat o descriere
sistematicǎ de geografie urbanǎ a fost Elisee Reclus, într-un studiu
7
asupra oraşelor mari din Franţa.

Reţine În general, este unanim recunoscutǎ apariţia geografiei urbane
şi odatǎ cu lucrarea lui Raoul Blanchard întreprinsǎ asupra oraşului
notează! Grenoble, la începutul sec.XX. Primul manual de geografie urbanǎ
este scris, însǎ, mult mai târziu şi aparţine unui urbanist francez, Pierre
Lavedan .
În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi
individualizate câteva etape distincte, care au avut o contribuţie
importantǎ la consolidarea teoreticǎ şi metodologicǎ a acestui
domeniu. Cu evidente continuitǎţi şi interferenţe aceastǎ divizare
temporalǎ a evoluţiei gândirii se bazeazǎ pe dominanţa unor concepţii
şi metodologii de cercetare şi nu pe dispariţia celor anterioare, care ar
fi fost înlocuite de urmǎtoarele. Ca urmare se disting urmǎtoarele
principale etape:
Etapa descriptivistǎ şi explicativǎ, ce a dominat cercetǎrile
efectuate asupra oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX. Aici pot fi
introduse în principal şcolile germanǎ, francezǎ şi Şcoala de la
Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica şi a interpreta
unele dintre formele îmbrǎcate de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile
regionale şi relaţiile cu teritoriul. În aceste abordǎri sistematice
timpurii un loc important l-au deţinut analizele concentrate pe sit,
situaţie şi morfologie urbanǎ. Studiile de la începutul sec.XX au privit
în principal caracteristicile fizice (sit şi situaţie), ca factor determinant
în localizarea şi dezvoltarea aşezǎrilor umane. Acest punct de vedere a
fost implicat în multe abordǎri istorice atât în studii rurale, cât şi
asupra oraşelor care au crescut ca mǎrime şi complexitate. Factorii de
localizare iniţialǎ au tins sǎ fie ascunse de scara urbanizǎrii
subsecvente sau şi-au pierdut din importanţǎ întrucât arealele urbane
s-au schimbat ca formǎ şi funcţie. Morfologia urbanǎ a fost o direcţie
importantǎ a geografiei urbane pentru acel timp. Aceasta s-a dezvoltat
puternic îndeosebi în universitǎţile germane la începutul sec.XX, fiind
iniţial o abordare descriptivǎ pentru a înţelege dezvoltarea urbanǎ prin
examinarea fazelor de creştere a ariilor urbane. Folosind evidenţa de
la construcţii şi mǎrimea loturilor de construcţii s-a trecut la
clasificarea oraşelor în funcţie de fazele lor de creştere. În timp ce
aceastǎ abordare a fost puternic criticatǎ în perioada anilor 1950-1960,
a fost înlocuitǎ cu alta mai ştiinţificǎ ce a existat pânǎ în anii 1980.
Lucrǎrile recente s-au concentrat pe rolurile arhitecţilor,
planificatorilor şi ale altor manageri în producţia formei şi design-ului
ariilor urbane.
Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentatǎ
în prima jumǎtate a sec.XX şi în special în perioada dintre cele douǎ
rǎzboaie mondiale. Condiţiile care au favorizat translaţia gândirii din
domeniul geografiei urbane spre cel al economiei spaţiale şi invers au
fost reprezentate de patru elemente importante şi anume: dezvoltarea
şi efectele benefice pe care le-a avut asupra economiei liberalismul
vest-european; rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt,
prin amenajarea primei unitǎţi regionale, Tennessee Valley Authority
(1933), rezultatele obţinute de fosta URSS în domeniul dezvoltǎrii
planificate şi importanţa pe care o acorda Hitler infrastructurii, ca
factor de dezvoltare economicǎ. În acest ultim caz, trebuie subliniat
faptul cǎ Walter Christaller, fost consilier al lui Hitler în domeniul
dezvoltǎrii teritoriale, aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia,
8
a fundamentat teoria locurilor centrale, rǎmasǎ celebrǎ în literatura

dedicatǎ oraşului. Reţine
Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscutǎ ca şi
etapa "Noii geografii". Contextul ştiinţific se modificǎ radical, notează!
încercându-se transpunerea în domeniul social sau al dezvoltǎrii
teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt specializaţi, în
perioada rǎzboiului, în domenii tehnice de vârf. Ştiinţa postbelicǎ are
suficiente exemple, îndeosebi americane, în care progrese
semnificative au fost aduse de specialiştii în tehnicǎ militarǎ în
domenii economice, dezvoltǎrii urbane şi regionale. Un exemplu
concludent îl constituie specialistul în hidraulicǎ J.W.Forrester, care a
scris printre nenumǎrate lucrǎri economice, lucrǎri asupra viitorului
etc. şi o lucrare monumentalǎ asupra fenomenului urban. Progresul
cunoaşterii sistemelor oscilante face sǎ se înţeleagǎ importanţa
buclelor de retroacţiune (feed-backs), care asigurǎ reglarea evoluţiei
sistemelor, în general. Era absolut firesc ca astfel de idei sǎ încerce a
fi aplicate şi în domeniile economice, sociale, urbane. La acestea mai
trebuie adǎugatǎ contribuţia deosebitǎ a lui Ludwig von Bertalanffy la
dezvoltarea ştiinţelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi
va fascina pe geografi, care timp de câteva decenii vor construi
metodologii mai mult sau mai puţin viabile pe baza acestei teorii.
În aceastǎ perioadǎ se redescoperǎ modelele clasice de
localizare a activitǎţilor economice, respectiv al lui von Thünen,
pentru localizarea activitǎţilor agricole, al lui Weber pentru localizarea
activitǎţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi Losch pentru
localizarea activitǎţilor terţiare.
Redescoperirea economiei spaţiale orienteazǎ cercetǎrile de
geografie urbanǎ în douǎ direcţii bine individualizate:
- aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economişti şi
adaptarea lor la specificul cercetǎrii geografice. Aceastǎ cale este
urmatǎ în special de geografii francezi, care continuǎ demersurile
tradiţionale, cu adânci rǎdǎcini în şcoala vidalianǎ, adǎugându-le o
mai bunǎ structurare (George Chabot, J.Beaujeu-Garnier, Pierre
George ş.a.);
- experimentarea sistematicǎ a modelelor elaborate în vederea
generalizǎrii lor şi a unei implicǎri directe în fundamentarea unor
decizii de ordin practic. In aceastǎ direcţie se regǎşeşte, în primul
rând, şcoala americanǎ de geografie urbanǎ, respectiv Şcoala de la
Seattle, având ca exponent pe B.J.L. Berry. În jurul sǎu s-a dezvoltat o
adevǎratǎ pleiadǎ de geografi care vor deveni exponenţi de bazǎ ai
geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey,
William Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii
americani învaţǎ sǎ utilizeze cele mai noi tehnici de abordare
cantitativǎ a fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria
subansamblurilor fluu, teoria grafelor şi altele, prin care încearcǎ
validarea modelelor clasice. La începutul anilor '60, centrul de
greutate al cercetǎrilor în geografia urbanǎ se deplaseazǎ spre Middle
West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde absolvenţii de la
Seattle, devenind titulari în centrele universitare respective, creazǎ
adevǎrate şcoli.
Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizeazǎ
apropierea dintre geografii englezi, nordici şi americani, care continuǎ
calea deschisǎ de Scoala de la Seattle. Apar în forţǎ douǎ personalitǎţi
9
ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett şi de Torsten

Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Şcolii de geografie
Reţine
de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul cǎ bilanţul Noii
şi
Geografii Urbane este absolut pozitiv, rezultând nenumǎrate concepte
notează!
şi metode de cercetare, cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei
discipline geografice.
Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bazǎ
dispariţia accentului pus pe expansiunea economicǎ şi apariţia altor
prioritǎţi în cercetǎrile de geografie urbanǎ. Una dintre acestea a fost
cea reieşitǎ din curentul dominant al anilor respectivi, referitor la
critica societǎţii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent
radical, acesta se referǎ mai ales la studiile întreprinse asupra oraşelor,
relevând inegalitǎţile din cadrul lor, procesele de segregare etnicǎ şi
socialǎ. Pentru reprezentanţii acestui curent, manifestat pregnant în
geografia urbanǎ, spaţiul este un produs al modului de producţie, iar
raportul centru-periferie la nivel urban reflectǎ dezvoltarea inegalǎ a
oraşului. În acest sens trebuie amintit studiul elaborat de William
Bunge asupra ghetoului Fitzgerald din Detroit.
Influenţa neo-marxistǎ asupra ştiinţelor sociale, în general,
dateazǎ din ultima parte a anilor 1960. În acel timp a fost o chemare
generalǎ pentru geografie de a deveni mai relevantǎ, de a ajuta
abordarea şi rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta a fost
promptǎ la reacţiile militante, la aspecte precum rǎzboiul din Vietnam,
mişcǎrile studenţeşti din Franţa lui De Gaulle, sǎrǎcia urbanǎ,
inegalitatea rasialǎ şi creşterea nivelurilor datoriilor ţǎrilor în curs de
dezvoltare. S-a simţit cǎ geografia cantitativǎ, pozitivistǎ nu poate
aborda aceste probleme. Geografia cantitativǎ a fost acuzatǎ de
ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi îndeosebi
a producţiei de inegalitate. Geografii neo-marxişti urbani nu au format
un corp comun clar, coerent, în ciuda derivǎrii din aceeaşi poziţie
ideologicǎ, ci au continuat sǎ-şi exprime individual ideile. Geografia
urbanǎ neo-marxistǎ s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe
lucrǎri de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Douǎ figuri de
geografi celebri au influenţat geografia urbanǎ neo-marxistǎ: Manuel
Castells şi David Harvey.
Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupǎrile exclusiv
cantitative promovate de "Noua Geografie" şi diminuarea atenţiei
acordate omului, modului în care acesta percepe spaţiul în care trǎieşte
şi îşi desfǎşoarǎ activitatea. Reprezentanţii sǎi criticǎ geografia
nomoteticǎ (care prin metode deductive ajungea la stabilirea de
legitǎţi), arǎtând rolul important al comportamentelor umane, care
sunt determinate nu de principii elementare, ci de motivaţii
individuale complexe. Ei propun sǎ se plece de la indivizi şi de la
opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege mai bine
legitǎţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistǎ a acestui curent de
gândire în geografia urbanǎ.
Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbanǎ.
Noţiunea de post-modernism apare la începutul sec.XX, dar abia în
anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un nou stil de arhitecturǎ
faţǎ de arhitectura internaţionalǎ a anilor 1930. Ideea de fond a fost
aceea cǎ s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua
sub nici-o formǎ, fiind un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s-
au desfǎşurat în arhitecturǎ au avut la bazǎ schimbǎri profunde din
10
domeniul economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi

comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformǎ în Reţine
luptǎ pentru prestigiu şi acces la culturǎ. Acestea fac ca rolul spaţiului şi
sǎ creascǎ foarte mult, iar geograful sǎ aibǎ o excelentǎ oportunitate notează!
pentru manifestare. In tot acest timp geografia radicalǎ sprijinǎ
prelungirea geografiei cantitative, dupǎ care cunoaşte un declin tot
mai accentuat, pânǎ la sfârşitul deceniului IX.
Teoria urbanǎ actualǎ pare a se afla într-un stadiu de
incertitudine, datoritǎ faptului cǎ nici-o perspectivǎ filosoficǎ nu este
dominantǎ. Într-adevǎr una din puţinele poziţii ale geografilor
urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizǎrii teoriilor urbane. O
consecinţǎ negativǎ a acestei neangajǎri a fost tendinţa geografilor
urbanişti de a se angrena în dezbateri teoretice deschise. În aceste
condiţii lipsa unui curent filosofic de bazǎ a determinat geografia
urbanǎ sǎ treacǎ la aplicarea unei abordǎri eclectice a perspectivelor.
"Citirea" oraşului este o perspectivǎ derivatǎ mai mult din teoria
literarǎ, din studiile de film, studiile culturale şi de psihanalizǎ, decât
una reieşitǎ dintr-o analizǎ modernǎ, bazatǎ pe simulǎri şi prelucrǎri
de informaţii complexe.
Acest spirit de analizǎ eclectic în cazul lipsei unei mari teorii
este rezultatul unei intuiţii cǎ teoriile urbane sunt capabile sǎ furnizeze
mai mult decât aprecieri parţiale asupra oraşului. Între timp noi forţe
afecteazǎ din plin dezvoltarea oraşelor, printre acestea numǎrându-se
noile forţe economice, noile tehnologii, noile forme de guvernare şi
noile restricţii ecologice. Dispariţia unor curente filosofice dominante
a generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a
determinat o importantǎ dezvoltare intelectualǎ a geografiei urbane.
Dacǎ pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o mare parte din
preocupǎrile de geografie urbanǎ s-au concentrat pe oraşul industrial,
la sfârşitul acestui secol şi în perioada de trecere în secolul urmǎtor,
teoriile urbane se focalizeazǎ asupra oraşului electronic şi a oraşului
durabil. În ciuda acestei schimbǎri de fond existǎ totuşi o continuitate
indiscutabilǎ a problemelor presante ale oraşelor lumii, probleme care
reies în primul rând din concentrarea de populaţie.
În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii
Internaţionale de Geografie, respectiv "Comisia de Dezvoltare Urbanǎ
şi Viaţǎ Urbanǎ" promoveazǎ cercetǎri de vârf pluriorientate,
acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului contemporan. Aceastǎ
comisie, continuatoarea tradiţiilor de cercetare în domeniul geografiei
urbane la nivel mondial, a beneficiat de o moştenire metodologicǎ şi
aplicativǎ deosebite, realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au
avut ca mentori pe unii dintre cei mai importanţi geografi ai
domeniuluiÎ K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau
Denise Pumain.
În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupǎrile
geografilor urbanişti actuali se orienteazǎ spre câteva probleme de
mare actualitate. Printre acestea se detaşeazǎ reconsiderarea noţiunii
de sistem urban şi descifrarea mecanismelor care asigurǎ dinamica
acestora. Una dintre prioritǎţi o constituie descrierea şi modelarea
sistemelor urbane, în care trebuie incluse procesele de creare şi
inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la schimbǎrile
intervenite în viaţa economcǎ şi socialǎ a concentrǎrilor urbane. O
întrebare esenţialǎ, astǎzi, o constituie modul în care oraşul şi sistemul
11
urban va rǎspunde la creşterea internaţionalizǎrii economiilor şi

Reţine societǎţilor, a schimbǎrilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul
şi prin schimbǎri drastice ale organizǎrii spaţiale? Va evolua spre
notează! structuri concentrate sau descentralizate la diferite scǎri de observaţie?
Se îndreaptǎ oraşul spre modele de omogenizare sau heterogenitate
social-culturalǎ? În cǎutarea variantelor de dezvoltare viitoare,
dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al
comunitǎţii geografilor urbanişti. În acest sens, foarte multe studii se
orienteazǎ pe descifrarea proceselor de evoluţie a sistemelor urbane în
corelaţie cu politicile de dezvoltare regionalǎ, pe analiza reţelelor
globale şi pe fragmentarea sistemelor urbane.
Un alt set de probleme este reprezentat de schimbǎrile
structurale, care se petrec la nivelul activitǎţilor urbane. Este vorba de
elemente ce definesc procesele de restructurare economicǎ urbanǎ, de
sectorul informal, tot mai important la nivelul metropolelor din ţǎrile
în curs de dezvoltare, de imaginea şi marketing-ul urban.
O atenţie sporitǎ se acordǎ oraşului ca entitate teritorialǎ şi
socialǎ, nenumǎrate lucrǎri fiind axate pe creşterea polarizǎrii sociale,
care este tot mai evidentǎ în structura internǎ a oraşelor. Efectele
sǎrǎciei, marginalizarea unor grupuri sociale şi etnice sunt tot mai clar
exprimate în structurile urbane spaţiale. Astǎzi aplicarea post-
modernismului în geografia urbanǎ rǎmâne încǎ problematicǎ fiind
necesarǎ adoptarea relativismului în ştiinţǎ. Post-modernismul ar
trebui sǎ fie punctul final într-o evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor.
Este oare adevǎrat? S-a ajuns în ştiinţǎ la acest nivel peste care nu mai
este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa post-modernistǎ
în evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane trebuie privitǎ ca
una temporarǎ, impropriu denumitǎ, întrucât progresele deja
înregistrate pânǎ în prezent, demonstreazǎ cǎ schimbǎrile viitoare vor
fi de-a dreptul uluitoare. Nota de relativism trebuie adoptatǎ fǎrǎ nici-
o ezitare, întrucât dinamica gândirii ştiinţifice contemporane este
extrem de rapidǎ şi orice apreciere de moment caracterizeazǎ o
secvenţǎ temporalǎ şi nu un stadiu maximal de dezvoltare. Evoluţia
urbanǎ contemporanǎ duce la o creştere a puterii de control urban
asupra activitǎţilor umane şi în acelaşi timp o creştere a vulnerabilitǎţii
oraşelor şi sistemelor urbane. Evident cǎ aceastǎ vulnerabilitate
trebuie tratatǎ prin prisma dezvoltǎrii durabile a oraşului, în general.
1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ
Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbanǎ se regǎsesc

la începutul secolului XX, atunci când apare şi prima lucrare dedicatǎ
în exclusivitate analizei oraşului (Mihăilescu V., Bucureştii, din punct
de vedere antropogeografic, 1915). Ulterior, studiile asupra oraşelor şi
asupra relaţiilor dintre acestea cu spaţiul lor înconjurǎtor se
diversificǎ, asistând la o extindere rapidǎ a preocupǎrilor în domeniu.
Progresele cele mai însemnate se fac însǎ în perioada anilor '60, când
datoritǎ profesorului Vintilǎ Mihǎilescu, cercetǎrile de geografie
urbanǎ sunt racordate la ultimele evoluţii pe plan mondial. Asistǎm,
astfel, la redefinirea geografiei urbane şi la accentuarea caracterului
sǎu aplicativ, fiind evidente influenţele şcolii franceze condusǎ de
J.Beaujeu-Garnier, care la rândul sǎu fusese puternic influenţatǎ de
12
studiile lui Fr. Peroux şi J. Boudeville (recunoscuţi pentru teoriile

centrelor şi polilor de creştere). Reţine
Tinând cont de preponderenţa studiilor de-alungul secolului şi
XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de notează!
doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat prin noi
puncte de vedere, se disting câteva seturi de preocupǎri importante.
Tipologia aşezǎrilor urbane constituie una dintre
preocupǎrile predilecte ale geografilor români, fie cǎ a fost vorba de
utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii, prin metode
simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de clasificare s-au
remarcat cele care ţineau cont exclusiv de volumul populaţiei, de
structura populaţiei active sau de mai multe criterii acoperind o paletǎ
întreagǎ de aspecte referitoare la oraşe. Dintre toate acestea subliniem
clasificarea obţinutǎ prin utilizarea nomogramei triunghiulare,
folosind ca indicator de bazǎ structura populaţiei active pe cele trei
sectoare de activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions
geographiques a la classification des villes de la Republique
Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza”,
Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuatǎ la douǎ recensǎminte succesive aceasta
poate arǎta şi sensul schimbǎrilor majore care se petrec într-o reţea
urbanǎ. De altfel, aceastǎ lucrare este citatǎ în cea de-a doua ediţie a
primului tratat de geografie urbanǎ, elaborat de reputaţii geografi
francezi J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot
G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).
Individualizarea şi analiza zonelor periurbane
(preorǎşeneşti) a reprezentat o preocupare la modǎ în perioada anilor
'60-'70, materializatǎ în elaborarea mai multor teze de doctorat, axate
pe aceastǎ problematicǎ. De altfel, se reiau preocupǎrile mai vechi în
acest domeniu din perioada interbelicǎ. În acest sens amintim studiul
întreprins de V. Mihǎilescu încǎ din anul 1922 asupra oraşului
Cǎlǎraşi, unde individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin
concentrice. La jumătatea anilor ’40, profesorul N.Al.Rădulescu
elaborează un important studiu asupra zonelor de aprovizionare ale
unor oraşe din sudul ţării (Rădulescu N.Al., Zonele de aprovizionare
ale câtorva oraşe din sudul României, Rev.geografică, I, I-III),
introducând expresia de zonă de întreţinere. O idee interesantă în
sensul relevării rolului teritorial al oraşului este exprimată anterior de
Simion Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi
economice cu mult mai întinse şi fără legătură cu orăşenii respectivi”
(Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit.
Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311).
Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea
zonelor periurbane şi caracterizarea acestora, ca elemente
indispensabile existenţei marilor oraşe, iar altele mai reduse numeric
se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise. Din prima
categorie fac parte tezele de doctorat întreprinse asupra oraşelor
Ploieşti (Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite),
Galaţi-Brăila (D. Oancea), Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din
cea de-a doua categorie teza întreprinsă asupra zonei periurbane a
Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările asupra acestui
gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin lucrări
de anvergură cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iaşi
13
(Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi,

Reţine Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1987).
şi Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie
notează! relativ nouă, sub formele sistematice de abordare, valorificând o parte
din tradiţiile şcolii româneşti în domeniu, dar şi experienţa câştigată
pe plan mondial. Printre lucrările româneşti cu impact asupra analizei
de început asupra reţelelor urbane se numără lucrarea profesorului V.
Cucu axată pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele României,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970).
Ulterior, se accentuează preocupările în studierea sistemelor
urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca şi pe plan mondial,
un rol important în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor
urbane l-a avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în
cadrul UIG, după Congresul de la Moscova (1976).
Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt
remarcabil aplicate la realităţile reţelei urbane a Moldovei, printr-un
studiu întreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al., Oraşele din
Moldova. Studiu de geografie economică, Edit. Academiei, Bucureşti,
1980), studiu care conţine, practic, o întreagă metodologie de
cercetare în domeniu. Ulterior se amplifică preocupările fie asupra
întregului sistem urban naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea
spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului
României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987), fie asupra unor sisteme
urbane regionale.
In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de
bază: ierarhizarea şi centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai frecvent de
tipul celor multicriteriale, fiind obţinute prin analize statistico-
matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate ulterior în
cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea intensităţii şi
determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban şi rural-urban.
Acestea vor conduce, în final, la delimitarea teritorială a sistemelor
urbane locale şi regionale, precum şi la sublinierea particularităţilor
acestora.
Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre
fiecare oraş şi mediul său, constituie un subiect predilect al
cercetărilor de după anul 1980. Prin studii individuale sunt subliniate
capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a structura spaţiul, iar prin
studii de sinteză efectul cumulativ al acţiunii, în reţele funcţionale
suprapuse, asupra spaţiului geografic.
Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire asupra
dispunerii principalelor zone funcţionale şi a disfuncţionalităţilor
intraurbane a reprezentat o direcţie de cercetare care s-a impus cu
pregnanţă în geografia urbană românească. Aproape toate studiile
întreprinse asupra spaţiilor intraurbane au ca obiectiv central stabilirea
structurilor majore ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite
în creşterea gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea
acestor structuri, generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se
modele de organizare a spaţiului urban (Ianoş I., Consideration sur
l’organisation de l’espace urbain du municipe Reşiţa, Revue
Roumaine de Geographie, 30, 1986). Alte studii au relevat rupturile
funcţionale intra-urbane, determinate de procesele de industrializare şi
sistematizare dominante în perioada anterioară anului 1990 (Ianoş I.,
Functional disruptions in the internal structure of Romania’s towns,
14
în vol. Contemporary City Structuring, Society of South African

Geographers, Cape Town, 1996). Semnificativ pentru nivelul Reţine
cercetărilor în domeniul geografiei urbane este şi aplicarea cu succes a şi
analizei fractale într-un studiu întreprins asupra oraşului Paşcani notează!
(Groza O.).
Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca
direcţie de cercetare având la bază teoria sistemică, prin care oraşul
este introdus în ecuaţia analizelor geografice tot mai mult ca un sistem
termodinalic şi informaţional optimal deschis, cu structuri disipative şi
cu o mare capacitate de auto-organizare. Progresele realizate în
sinergetică şi în alte ştiinţe permit trecerea la analogii, care să releve
dinamica individuală a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a
oraşului. Raportul dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de
consum a unui oraş de a valorifica acest potenţial, proiectat pe
coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de evoluţie
viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru organizarea
adecvată a spaţiului urban. Prin generalizarea comportamentului
individual al unui oraş într-un sistem urban la diferite momente s-au
obţinut modele de evoluţie urbană, apreciate la nivelul comisiei de
specialitate a UIG (Ianoş I., An urban evolution model applied to
Romania’s towns, Abhandungen-Anthropogeographie, Institut fur
Geographische Wissenschaften, FU Berlin, 52, 1994.
Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului
urban românesc în ansamblul său îşi pun amprenta asupra evoluţiei
acestora. De la o fază supercentralizată de dezvoltare urbană se trece
la una relativ haotică, în care procesele de structurare sunt foarte
confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de control a dezvoltării
urbane prin intervenţia societătii civile, a comunităţilor implicate şi a
specialiştilor accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor
urbane regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au demarat
cu relevarea raporturilor dintre diferitele tipuri de ierarhii (Ianoş I., A
comparative analysis between urban and industrial hierarchy of the
Romanian towns, Geojournal, 29, 1, 1993), a supradimensionării
sectorului secundar (Popescu Cl., La megalomanie industrielle et
l’evolution des villes roumaines, Le Colloque franco-roumaine, Paris,
1991, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1994), a distorsiunilor la
nivel naţional regional şi naţional, a presiunilor care se exercită asupra
funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional (Ianoş I., Tălângă
Cr., Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de
piaţă, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1994).
Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca
direcţie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltării durabile a urbanului,
în general. Parte integrantă a unor sisteme teritoriale, cu o dominantă
antientropică evidentă, impusă de încărcătura umană tot mai mare şi
de necesitatea asigurării calităţii vieţii acesteia, oraşele sunt supuse
riscului producerii de evenimente cu caracter catastrofal.
Diversificarea riscurilor şi, mai ales, a celor necunoscute implică
depăşirea fazei constatative şi trecerea la o abordare ştiinţifică,
inclusiv la o evaluare a probabilităţii producerii acestora. Geografia
urbană românească a realizat studii secvenţiale asupra calităţii
mediului în oraşe, iar, uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După
o încercare de fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor
legate de riscurile în oraşe (Ianoş I., Riscul geoecologic urban, Revista
15
mediului înconjurător, ICIM, IV,4, 1993), preocupările se

Reţine accentuează, fiind deja în curs de elaborare unele teze de doctorat
şi având astfel de subiecte, axate pe studii de caz.
notează! Alte preocupări în domeniul geografiei urbane sunt orientate
spre capacitatea oraşelor, în sisteme sau individuale, de a structura
spaţiile locale şi regionale, spre procesele de segregare socială şi
sărăcie urbană, pe remodelarea urbană în noile condiţii ale economiei
de piaţă şi ale revitalizării rolului comunităţilor în dezvoltarea locală.
1.4 Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului
O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui

spaţiu este legată de definirea oraşului. Populaţia recunoaşte uşor
caracterele unui oraş, dar este dificil în a-l defini în termeni precişi şi
comparabili la nivel naţional, continental sau planetar. În ciuda
recunoaşterii sale intuitive de către majoritatea locuitorilor acestei
planete, oraşul rămâne unul dintre conceptele cele mai grele de definit.
Drept dovadă, există nenumărate tratate, manuale şi cursuri de
geografie urbană, care evită în a se pronunţa tranşant asupra definiţiei
oraşului şi în care autorii trec direct la analiza procesului de
urbanizare. Această ezitare evidentă apare, pe de o parte, datorită
dinamicii extraordinare a oraşului (cel de acum 100 de ani se
deosebeşte mult de cel de astăzi!) de la o etapă la alta, iar pe de altă
parte, datorită deosebirilor existente de la o ţară la alta, de la un
continent la altul. Majoritatea literaturii existente subliniază absenţa
criteriilor universale susceptibile de a defini oraşul, de a vedea în
acesta un loc de interacţiuni foarte diverse care-l fac să se nască şi să
se dezvolte. Concepţia exprimată de asemenea autori se bazează pe
faptul că oraşul este o aglomeraţie spaţială de persoane şi de
construcţii de o mărime superioară unui prag minim şi că acesta se
caracterizează printr-un mod de funcţionare specific urban. Oraşul
reprezintă un loc de puternice densităţi, generatoare de economii de
scară de aglomeraţie (Beguin H., “Faut-il definir la ville?”, în
vol.Penser la ville. Theories et modeles, Anthropos, Paris, 1996).
Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în
raport cu spaţiul rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin
caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul său
economic, social şi cultural. Prin morfologie se deosebeşte faţă de sat
datorită modului de distribuţie a cartierelor, relativ heterogene, prin
habitatul dens şi extins pe verticală (prin străzi şi nu drumuri, ca în
cazul satului), prin clădiri monumentale inserate într-un peisaj
deosebit de cel rural, prin existenţa unui spaţiu de tranziţie spre
periferie (Baud P., Bourgeat S., Bras C., Dictionnaire de geographie,
Hatier, Paris, 1995). Referitor la acest ultim aspect, zidurile dintre oraş
şi sat au dispărut demult, astăzi aflându-ne în faţa unui continuum
rural-urban, în care foarte greu se poate trasa o limită. Extinderea
zonelor urbanizate, a suburbanizării, a periurbanizării şi rurbanizării a
modificat limitele dintre oraş şi sat. Din punct de vedere demografic
se distinge printr-un anumit volum de populaţie, prin densităţi ale
populaţiei superioare satului, printr-o participare slabă a populaţiei la
muncă în sectorul primar. Prin tradiţie, oraşul prestează servicii şi
funcţii specifice pentru o arie vastă din jurul său, în care îşi manifestă
rolul coordonator al vieţii economico-sociale şi culturale.
16
Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu

probleme specifice, uneori foarte complicate, care ţin de segregare Reţine
socială şi etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul şi gradul de şi
echipare edilitară, de modul în care este conectat atât cu oraşele de notează!
rang superior, cât şi cu aşezările rurale aflate sub influenţa sa. Astfel
de probleme sunt extrem de rar întâlnite în cazul satelor şi numai ca
aspecte individuale.
Definirea în termeni precişi a oraşului a reprezentat o
preocupare permanentă a geografilor, chiar înainte de apariţia
geografiei urbane. Astfel, este cunoscută definiţia pe care a dat-o Fr.
Ratzel, încă de la sfârşitul sec.XIX, considerând oraşul ca fiind
determinat de trei criterii esenţiale: “o anumită formă de activitate
profesională (definiţia fiind dată în perioada preindustrială, această
activitate era considerată a fi comerţul s.n.), o anumită concentrare a
clădirilor şi un număr minim de locuitori” (Garnier J.B., Chabot,
Geografie urbană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.34). În
totalitate, aceste criterii se regăsesc şi astăzi ca fiind valabile,
demonstrând profunzimea ideilor exprimate în urmă cu 100 de ani.
Alţi autori, ca Fr. Von Richtofen, W. Christaller, M.Aurousseau şi R.
Dickinson, în esenţă, exclud din definiţia oraşului activităţile legate de
cultura plantelor (uneori activităţile agricole, în ansamblul lor),
arătând importanţa celor comerciale şi industriale.
O interesantă definiţie o dă oraşelor Simion Mehedinţi, care le
consideră “grupări de clădiri şi de oameni, provocate de
circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a
oamenilor” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă,
Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.309). Desigur că această
definiţie este mult mai complexă, fiind vorba pe de o parte de
concentrare de populaţie şi o anumită densitate de clădiri, iar pe de
altă parte de rolul circumstanţelor regionale, care le-au generat,
respectiv al fluxurilor materiale şi de populaţie.
În definirea oraşului apar două categorii de concepţii bine
individualizate: una se referă la ideea că oraşele americane
reprezintă forma cea mai avansată a urbanizării şi că oraşele
europene trebuie să împrumute această cale de dezvoltare şi alta care
susţine pluralitatea formelor de dezvoltare, tipică modelului
european cu oraşe având o lungă istorie. În ambele cazuri sunt mari
probleme cu definirea propriu-zisă a oraşului, existând foarte multe
concepte statistice.
Astfel, în diverse ţări se utilizează conceptul de localitate
urbană, incluzând în totalitate localităţile cu statut de oraş (se
cunoaşte că în alte ţări, precum România sau alte ţări foste membre ale
CSI în această categorie erau incluse şi localităţi rurale). Frecvent, în
majoritatea statelor se utilizează deja noţiunea de aglomeraţie urbană,
pe care o identifică uneori cu oraşul propriu-zis. Aglomeraţia urbană
grupează mai multe localităţi urbane cu statut de unitate
administrativă. Raportările statistice internaţionale primesc informaţii
referitoare la populaţia, de exemplu, a unui oraş, în care se include
populaţia întregii aglomeraţii (aşa cum a fost cazul oraşului Ciudad de
Mexico, a cărui evoluţie demografică a fost estimată pe date eronate,
ajungând în urmă cu câţiva ani să fie considerat cea mai mare viitoare
metropolă a lumii către sfârşitul acestui secol).
17
Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit

să întrunească unanimitatea. Loc de producţie, de schimburi, de
Reţine
consum, spaţiul urban amenajat şi supraîncărcat de un ansamblu de
şi
astfel de activităţi se constituie într-o unitate extrem de complexă.
notează!
Între componentele sale există nenumărate interacţiuni şi interrelaţii.
Este interesantă opinia unui mare geograf contemporan (Racine J.B.,
“Entre paradigme critique et visions humanistes”, în vol. Penser la
Ville. Theories et modeles (ed. Derycke P.H., Huriot J.M., Pumain
D.), Anthropos, Paris, 1996), care prin selectarea celor mai
reprezentative definiţii date de diferiţi specialişti care se ocupă de
analiza oraşului, oferă o suită de reflecţii asupra acestuia, reflecţii care
în esenţă demonstrează interferenţele existente în materie de concepţie
şi analiză a acestui fenomen cu tendinţe de globalizare.
Astfel, pentru un istoric, natura specifică oraşelor este de ordin
politic, aceasta fiind funcţia lor esenţială şi permanentă. De-a lungul
istoriei sale oraşul nu s-a caracterizat nici prin număr, nici prin
activităţile oamenilor, care l-au locuit, ci prin trăsături particulare ale
statutului juridic, ale sociabilităţii şi culturii. Aceste trăsături
demonstrează că pentru istoric nu este important rolul economic, ci cel
politic, oraşul fiind punctul de naştere şi de exercitare a puterii. Acesta
reprezintă mediul, dar şi mijlocul unui anumit sistem de independenţă,
iar capacitatea sa de a reacţiona şi de a asigura ordinea generală se
condensează în acel punct.
Pentru geograf, oraşul este un peisaj sau un ansamblu
fizionomic şi socio-profesional diferenţiat, esenţialmente neagricol, un
ansamblu funcţional integrat într-o reţea ierarhizată de
complementaritate şi exercitând asupra mediului său o acţiunea
reglatoare. Această reţea ierarhizată de complementaritate îi permite
oraşului să organizeze regiunea sa şi să o integreze în economia
globală (Racine J.B., “La ville entre Dieu et les hommes”, Anthropos,
Paris, 1993).
Pentru economist, oraşul este rezultatul unui câmp complex de
forţe centrifuge şi centripete, care are drept consecinţe organizarea
împrejurimilor sale, generarea de efecte de aglomerare, precum şi cea
de creare şi distribuţie a valorilor economice. Primul areal structurat
de oraş este cel situat în imediata apropiere, acolo unde eficacitatea
are la bază în special costurile reduse ale deplasării mărfurilor şi
populaţiei sau contactul direct cu organismul urban. Evoluţia societăţii
urbane contemporane nu a diminuat acest rol al oraşului de organizare
a spaţiului înconjurător, ci dimpotrivă l-a ajutat în a-şi integra mai
uşor potenţialul şi resursele în circuitul general de valori.
Suprapunerea în cadrul spaţiului urban propriu-zis a
numeroase unităţi de producţie şi de consum a determinat un real efect
de aglomeraţie, care se traduce printr-o acumulare continuă de bunuri
materiale şi populaţie. Acest efect are la bază permanentul schimb
existent între oraş şi exteriorul său, datorită capacităţii oraşului de a
crea şi distribui valori economice de calitate superioară. Practic, oraşul
este locul în care apar şi se aplică inovaţiile, care determină amploarea
selectivă a activităţilor, detaşându-se cele mai eficace.
În concepţia sociologului, oraşul este rezultatul a două realităţi
incontestabile. Pe de o parte, acesta este teritoriul, cadrul material sau
configuraţia obiectelor fizice, iar pe de altă parte populaţia, unitatea de
viaţă sau nodul de relaţii între subiecţi sociali. Particularităţile sociale
18
ale oraşului reies din convieţuirea şi mozaicul populaţiei, din funcţia

politică şi instituţională a acestuia, din modul de viaţă al citadinilor, Reţine
din locul central pe care îl ocupă într-un spaţiu de mărime variabile şi
(Grafmeyer Y., “Sociologie urbaine”, Nathan Universite, Paris, notează!
1994).
Criterii pentru individualizarea oraşului.
Teoretic, această individualizare este simplă, întrucât există foarte

mulţi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare
rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele necesare unui oraş.
Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea
populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei
ocupate.
Cu toată existenţa acestor indicatori, diferenţierea dintre rural şi
urban rămâne descriptivă. Utilizarea acestor indicatori permite
descrierea caracteristicilor, care sunt prezente într-un anumit spaţiu,
dar nu sunt în măsură să identifice şi să definească oraşul propriu-zis.
Aceasta deoarece în nenumărate cazuri statutul de oraş este unul
administrativ, care se capătă în baza unei legi. Selecţia localităţilor
rurale capabile de a transla în categoria urbanului este deseori
arbitrară, rămânând la aprecierea decidenţilor politici sau legislativi,
care în anumite situaţii se abat de la realitatea teritorială.
În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu
mai există deosebiri de fond între mediul urban şi rural. Tipurile de
servicii sunt aceleaşi, ponderea populaţiei ocupate în servicii este
dominantă în ambele situaţii, densitatea populaţiei poate fi de valori
apropiate. Prin urmare, clasificarea în cele două categorii se face pe
diferenţierea gradului de dotare în servicii şi nu după tipul de servicii,
care de regulă sunt prezente în totalitate. Aceasta înseamnă că doar
printr-o decizie umană se poate conferi statutul de oraş, decizie, care
să recunoaştem este în fond o opinie umană luată la un moment dat, pe
baza unor informaţii mai mult sau mai puţin complete şi relevante.
Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia
complexităţii definiţiilor şi apoi modul în care sunt folosite criteriile
enunţate prin definiţie. În general se pot distinge patru tipuri de
definiţii.
Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populaţie. În
definirea oraşului, documentele ONU, arată o mare variaţie a
numărului minim de locuitori de la o ţară la alta, pe un ecart care se
întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia, Danemarca) şi 50.000
locuitori (Japonia). Naţiunile Unite au încercat să introducă o
standardizare în domeniu şi au cerut guvernelor să furnizeze date pe
baza unor ranguri de mărime comune. În acest sens s-a propus cifra de
2.000 de locuitori ca prag minim. La acest prag minim se mai adaugă
în unele ţări criteriul densităţii sau (şi) al distanţei dintre clădiri (care
nu trebuie să depăşească 200 m). Cele mai multe ţări au ca limită acet
prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina, Germania,
Portugalia, Cehia, Guatemala). În alte ţări, în afara criteriului minim
demografic sunt introduse în mod obligatoriu şi alte cerinţe. Spre
exemplu în India, pragul minim este de 15.000 locuitori, dar
densitatea minimă trebuie să fie mai mare de 1000 persoane/milă
pătrată (390 loc/kmp), pronunţate caracteristici urbane (aici intervine
19
din nou factorul subiectiv!) şi cel puţin ¾ din populaţia adultă

Reţine masculină să lucreze în alte domenii decât agricultură. În Guatemala şi
şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori (în primul caz, s-a
notează! văzut că cifra minimă generală este de 2.000 locuitori) dacă localitatea
dispune de alimentare cu apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă
caractere urbane. În SUA şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar
în Malaysia, Canada şi Scoţia numai 1.000 locuitori. Numeroase ţări
europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind 10.000 locuitori
(Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda).
Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont de
hotărârile legislativului din fiecare ţară, privind trecerea unei aşezări
rurale în categoria oraşelor. Acest criteriu este foarte răspândit în mai
multe ţări: România, Anglia, Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelandă,
Republica Sud-Africană, Sri Lanka ş.a.m.d. În alte ţări din America
Latină toate localităţile cu funcţii administrative devin automat oraşe
(Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua ş.a.).
Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei
ocupate în agricultură. În unele cazuri aceasta trebuie să nu
depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova), în altele mai mult de
1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă).
Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu
măsurabil, fiind reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un astfel
de criteriu este foarte clar definit în Cehia, dar destul de vag în cazul
altor state, ca de exemplu Honduras (în afara numărului minim de 2
000 de locuitori, localitatea respectivă trebuie să aibe în mod “esenţial
caracteristici urbane” (Carter H., Urban and rural settlements,
Longman, London and New York, 1991, p.7).
Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe de
altă parte un focar de ameninţări. În antichitate, când se vorbea de
oraş, se înţelegea democraţie şi cultură, pentru ca revoluţia industrială
să-l transforme în purtător de progres tehnic şi dezvoltare economică.
A doua jumătate a secolului XX îi adaugă la moştenirile istorice valori
universale. Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi
cele din ţările în curs de dezvoltare transformă oraşul într-o matrice a
progresului şi a libertăţii. Fără a-şi fi pierdut capacitatea productivă,
oraşul o multiplică prin resursele de inovaţii, informaţionale şi de
comunicaţie, regăsindu-şi virtuţile iniţiale, reprezentate de activităţile
politice şi de cultură, pe care perioada industrială le estompase. Oraşul
redevine un mic univers al valorilor umane (Burgel G., La ville
aujourd’hui, Collection Pluriel, Hachette, Paris, 1993). De-a lungul
întregii istorii a umanităţii s-a dezvoltat o idee de bază: oraşul este
civilizaţie, respectiv sursa bogăţiilor materiale şi culturale ale
omenirii.
Structural, oraşul este o realitate socială şi spaţială
caracterizată printr-un număr de locuitori şi densitate, dar şi printr-o
heterogenitate a populaţiilor şi o pluralitate de moduri de viaţă. De la
apariţia sa oraşul acumulează bogăţii în timp, care prin localizări mai
mult sau mai puţin punctuale determină divizarea societăţii locale şi
fragmentarea spaţiului urban (Cunha A., Leresche J.P., Vez I.,
Pauvrete urbaine. Le lien et les lieux, Realites sociales, Lausanne,
1998). Avînd în vedere că oraşul este cadrul unei vieţi sociale foarte
intense, acesta reprezintă un loc de concentrare a resurselor, un
teritoriu de expresie a multor identităţi, un spaţiu de exerciţiu localizat
20
al puterii (Remy J., Mobilite et ville, în Demain les villes, Fondation

Roi Baudoin, 1982). Reţine
Internaţionalizarea tot mai puternică a schimburilor, care se şi
accentuează odată cu mondializarea economiei, are un efect tonifiant notează!
pentru nivelul superior al armăturilor urbane naţionale şi în special ale
ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. Încă din anul 1981,
se arăta că oraşul depinde tot mai puţin în localizarea sa de mediul
rural, ne mai având ca funcţie dominantă servirea acestuia; dimpotrivă
“noul” oraş există mai mult prin şi pentru alte spaţii urbane (Claval P.,
La Logique des villes, Librairies Techniques, Paris, 1981).
1.5. Oraşul, ca entitate operaţională în geografia urbană
Dacă din punct de vedere al percepţiei generale oraşul poate fi

privit în modul prezentat mai sus, în privinţa capacităţii sale de
integrare în spaţiu şi de a integra spaţiul geografic, trebuie relevate
câteva caracteristici de bază care-l transformă într-o entitate
operaţională de bază, prin care geografia urbană se detaşează ca o
ştiinţă geografică desoebit de activă. În acest sens oraşul trebuie
privit ca o formă particulară de organizare a spaţiului geografic,
universal răspândită pe suprafaţa globului şi ca un fenomen
transistoric (Pumain D., Robic M-C., Theoriser la ville, în vol. Penser
la Ville. Theories et modeles, editori: Derycke P-H, Huriot J-M.,
Pumain D., Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996). Practic încă nu
s-a fundamentat o teorie globală asupra oraşului capabilă să prezinte
de o manieră convenabilă toate aspectele caracteristice sau generate de
fenomenul urban. Din această cauză, progresele în analiza oraşului
pornesc de la ideea de bază că acesta face parte din categoria
sistemelor complexe şi evolutive.
Reprezentând nodul unei imense reţele de schimburi şi de
comunicaţie, oraşul este locul în care interacţionează componente
naturale şi antropice, dând diferite forme de organizare
materială, socială, economică, spaţială şi culturală. Aceste forme
de organizare rezultă din confruntarea legilor economiei şi ecologiei,
care contribuie la crearea uneia dintre cele mai complexe ţesături
sociale. Prin extinderea sa şi prin intensitatea relaţiilor dintre
componentele sale oraşul devine unul dintre cele mai complexe şi
dinamice sisteme teritoriale. Dispunând de o asemenea complexitate
oraşul nu poate exista izolat, ci numai în relaţii directe sau indirecte cu
spaţiul înconjurător apropiat sau îndepărtat. Cele prezentate conduc la
o idee foarte clar exprimată cu circa 35 de ani în urmă de B.Berry,
aceea de a privi oraşul ca sistem, dar de a ţine cont că acesta face parte
dintr-un sistem de oraşe (Berry B.J.L., Cities as systems within
systems of cities, Papers of Regional Sicence Association, 1964).
Oraşul ca sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis
Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise locale şi

unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai accelerată de
fiinţe umane şi de activităţi economice, care complică forma de
organizare iniţială adăugându-i noi elemente de natură materială,
socială, culturală, comportamentală ş.a.m.d. Într-un spaţiu ipotetic
uniform, în care fluxurile orizontale şi verticale sunt cvasiechivalente,
21
oraşul apare ca o anomalie. Concentrarea de populaţie şi activităţi

determină pe de o parte un deficit continuu de masă şi energie
Reţine
(anomalie negativă), iar “fabricarea” de informaţie, crează un
şi
excedent de acest tip (anomalie pozitivă), existând tendinţa firească de
notează!
atenuare a acestor anomalii. Prima prin aport de masă şi energie, a
doua prin difuzie de informaţie.
Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un
sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. În genere,
ştiinţele contemporane îşi axează forţa conceptuală pe două tipuri de
sisteme: unele închise, utilizate în laborator şi cu scop didactic, altele
deschise, prin prisma cărora pot fi interpretate cele mai fine procese
care au loc la nivelul macro- sau microstructurilor. Cu toată extinderea
în general necontestată, cvasirecunoscută a valenţelor teoretice şi
practice care rezultă din considerarea oraşului ca sistem deschis, un
aspect ni se pare demn de remarcat. Să fie oare toate sisteme deschise?
Care ar fi limita superioară a acestora? Nu cumva când vorbim de
sisteme deschise suntem în pragul dezintegrării acestora şi al pierderii
identităţii lor? Poate în domeniul tehnic, al laserului de exemplu, o
astfel de aplicaţie este valabilă, dar în cazul unui oraş credem că
acceptarea fără restricţii a conceptului de sistem deschis nu este
benefică. De ce? Pentru că oraşul, prin complexitatea sa are un mod de
funcţionare propriu, generează suficient de multe fluxuri şi structuri
care se menţin în limitele sale şi care în final îi dau individualitate.
Indiscutabil că oraşul este un sistem deschis, dar nu în
totalitate, având suficiente resurse şi mecanisme care să-i asigure o
funcţionare temporară cu mai puţine fluxuri de intrare. Deci, ideea
unei deschideri optimale faţă de mediul în care se integrează o
considerăm benefică, întrucât îi păstrează individualitatea sa. Această
deschidere optimală, sub o anumită formă, prin care oraşul era
conceput ca un “sistem termodinamic şi informaţional semi-deschis” a
fost exprimată la mijlocul anilor ’80 (Ianoş I., Oraşele şi organizarea
spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului
României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987, pag.28). Reluând acea
accepţiune este uşor de demonstrat că o asemenea idee ar fi condus la
considerarea oraşului ca un sistem jumătate închis, jumătate deschis,
ceea ce este greu de admis. Noţiunea de optimal este mult mai
convenabilă, neangajantă, dar suficient de clară pentru a arăta că
existenţa şi funcţionarea oricărei aşezări umane, deci inclusiv a
oraşului, nu pot avea loc fără păstrarea unui anumit grad de autonomie
materială şi informaţională a entităţii respective.
Chiar dacă nu era exprimată în formă modernă, ideea unui oraş
care funcţiona ca un sistem deschis se regăseşte în lucrările
geografilor români, chiar în perioada interbelică. Astfel, în anul 1941,
Vintilă Mihăilescu analizând relaţiile dintre oraşe şi ariile lor
înconjurătoare, remarca funcţiile oraşului care asigura drenarea de
bunuri către acesta, transformarea lor şi redistribuirea produselor
obţinute pe arii variabile (Mihăilescu V., Oraşul ca fenomen
antropogeografic, Cercetări şi studii geografice, seria II, I (1937-
1938), 1941). În esenţă, generalizând aceste activităţi, incluzând şi alte
elemente, ajungem la modelul actual de concepere a oraşului ca
sistem.
In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este
beneficiarul unor fluxuri de intrare diversificate, unele permanente
22
altele temporare sau ocazionale, a căror structură este dominată de

cele de masă şi energetice. În afara acestora, în cantităţi mult mai Reţine
reduse se individualizează fluxuri de informaţie şi fluxurile financiare. şi
Diferenţierile dintre oraşele mari şi mici în materie de inputs-uri notează!
constau nu numai din volumele diferite ale masei şi energiei primite,
dar şi din faptul că fluxurile de informaţii primite sunt mai mari în
cazul oraşelor mici şi ceva mai reduse în cazul celor mari. În structura
fluxurilor de ieşire un loc important revine masei, informaţiilor şi
energiei. Fluxurile de masă sunt reprezentate în principal, prin produse
înalt prelucrate şi prin deşeuri, sub diferite forme, iar cele de
informaţii, prin diversele servicii adresate unor spaţii reduse sau foarte
vaste, prin ideile de organizare şi structurare a spaţiului, prin
transmiterea modelelor de comportament.
De regulă, fluxurile de intrare depăşesc pe cele de ieşire în
cantităţi absolute, cea mai mare parte a acestei diferenţe fiind
materializată în extinderea spaţiilor construite (rezidenţiale,
industriale, de transport şi cu alte destinaţii), a facilităţilor social-
edilitare, în satisfacerea cerinţelor biologice ale unei forţe de muncă şi
populaţii sporite ş.a.m.d.
In mod evident că cea mai mare parte a fluxurilor compensatorii
generate de existenţa unui oraş sunt atenuate de zona sa de influenţă.
Aceasta, prin potenţialul care îl deţine încearcă să estompeze ruptura
introdusă de oraş în teritoriu şi să asigure un anumit echilibru dinamic
în relaţia potenţial de dezvoltare - capacitate de consum. Influenţele
reciproce sunt evidente, orice modificare petrecută în oraş resimţindu-
se la nivelul zonei de influenţă şi invers. Dezvoltarea contemporană a
oraşelor relevă însă, în condiţiile contractării spaţiului, o dependenţă
tot mai redusă a oraşelor de zonele lor de influenţă în comparaţie cu
noile tipuri de relaţii induse de specializarea funcţională şi
interdependenţa globală. Aceasta înseamnă că relaţiile oraşului cu
mediul său s-au extins până la limite nebănuite şi că acesta a devenit
sensibil de ceea ce se întâmplă la nivel continental şi mondial.
1.6 Structura majoră a oraşului
Gradul de complexitate structurală a oraşului creşte direct

proporţional cu mărimea sa, cu profilul şi poziţia sa geografică sau în
ierarhia sistemelor regionale şi nationale, continentale sau mondial.
Datorită numeroaselor elemente de care dispune structura unui oraş,
inserată într-un mediu mai mult sau mai puţin favorabil,
individualizarea componentelor majore trebuie să recurgă la o
generalizare, care ar putea fi uneori contestată. Oricum, în linii
generale, suntem de acord că oraşul prezintă un subsistem suport, pe
care se dezvoltă alte două subsisteme, cu caracter dinamic.
Schimburile dintre acestea se realizează prin elementele cu rol
vehiculatoriu de masă, energie şi informaţie, elemente care sunt
naturale sau aparţin sferei antropice.
23
Reţine
şi
notează!
Fig.1 – Schemǎ sinteticǎ de organizare a sistemului oraş
Subsistemul suport se referă la teritoriul propriu-zis, care

influenţează mai mult sau mai puţin evident fizionomia şi
funcţionalitatea oraşului. Această influenţă sau uneori chiar
determinare aparţine poziţiei geografice în raport cu elemente ale
cadrului natural, cu resurse locale sau regionale, cu sistemul de aşezări
în care se încadrează. Ansamblul condiţiilor fizico-geografice şi
tehnico-economice de la un moment dat pot să definească în termeni
reali potenţialul de habitat, capacitatea de locuire în sens general a
spaţiului respectiv. Mai ales în oraş, teritoriul nu poate fi privit în
afara infrastructurii fizice şi economico-sociale de care dispune, deci
inclusiv a gradului de dotare social-edilitară. In multe situaţii această
infrastructură, în totalitatea sa poate fi asimilată patrimoniului
construit, reprezentând elementul esenţial în configuraţia structurală a
unui oraş.
Activităţile social-economice şi culturale (baza economicǎ)
reprezintă un alt subsistem important al oraşului, definind tipul şi
amploarea transformărilor interne, capacitatea de rezistenţă a oraşului
şi de adaptare la dinamica societăţii, în general. Având ca suport
resursele teritoriului, dar mai ales infrastructura grefată pe acesta,
activităţile economice cunosc o diversificare direct proporţională cu
progresele tehnice înregistrate. De la activităţi iniţial comerciale, în
decursul evoluţiei istorice, oraşul a cunoscut o explozie a activităţilor
industriale, după care astăzi se impun cele de servicii complexe. O
parte dintre aceste servicii sunt destinate oraşului propriu-zis, având
dimensiuni corelate cu mărimea şi nivelul de dezvoltare a acestuia, iar
altă parte unui spaţiu variabil, care se poate extinde punctual pe arii
extrem de vaste. Activităţile economice, prin tipul şi intensitatea lor
24
sunt cele care structurează infrastructura economică (industrială şi de

servicii), pe care o adaptează permanent la realitatea social- Reţine
economică. Creşterea standardului de viaţă familial, noile cerinţe ale şi
populaţiei solicită noi tipuri de servicii, dezvoltându-se alte tipuri de notează!
infrastructuri. Practic, între teritoriu urban şi activităţile care se
desfăşoară în spaţiul urban există o relaţie de reciprocitate, care
asigură dinamica perpetuă a oraşului.
Populaţia constituie în mod evident, prin capacitatea sa de
transformare şi potenţialul de consum subsistemul cel mai dinamic,
care dictează în raport cu calitatea (în special a forţei de muncă, dar şi
a exigenţelor de consum) şi dimensiunea sa numerică tipul de
activităţi economico-sociale, amploarea şi structura serviciilor.
Vitalitatea unui oraş ţine cont în mare măsură de capacitatea de
inovaţie a forţei de muncă dintr-un oraş, de rapiditatea cu care
principalii actori economici introduc în producţie noile inovaţii. In
acest context flexibilitatea forţei de muncă, în sensul unei recalificări
rapide şi de înalt nivel, poate fi determinantă în asigurarea supremaţiei
unui oraş în competiţiile urbane tot mai acerbe.
Elementele vehiculatorii de masă, energie şi informaţii sunt
esenţiale în asigurarea proceselor de redistribuire a acestora în spaţiul
intra- şi interurban, în asigurarea materiilor prime şi ale produselor
semifinite necesare industriilor, a serviciilor banale şi specializate
către populaţie, a bunurilor şi serviciilor destinate ariilor
înconjurătoare sau altor localiţăţi situate la distanţe mai mari. Aceste
elemente sunt reprezentate, pe de o parte de populaţie, ca forţă fizică
de transport, iar pe de altă parte de sistemele de transport care
asigură fluenţa transferului de masă, energie şi informaţie dintr-un
punct în altul. La aceste elemente trebuie adăugate apa şi aerul, ca
elemente cvasigenerale, cu rol important în asigurarea primenirii
naturale a unui mediu profund artificializat precum oraşul, în
menţinerea calităţii mediului natural.
Aceste structuri majore definesc static oraşul şi destul de vag,
întrucât există o infinitate de relaţii între componentele şi
subcomponentele acestui sistem, relaţii care conferă structuri generale
particulare fiecărui centru urban. Raporturile spaţiale concrete dintre
componente, intensitatea relaţiilor incluzând apariţia fluctuaţiilor sau
(şi) a perturbaţiilor sunt elemente care concură la specificul oricărui
oraş, conferindu-i funcţionalităţi şi fizionomii proprii.
25
Rezumat
Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi dinamica oraşului,

raportul său cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezări, repartiţia geografică şi rolul
oraşelor în structurarea spaţiului. În majoritatea dicţionarelor este considerată ca
subramura geografiei umane care studiază arealele urbane. Oraşul reprezintă, deci,
principalul său obiect de studiu, la care se adaugă alte categorii de aşezări urbane.
În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva
etape distincte, care au avut o contribuţie importantă la consolidarea teoretică şi
metodologică a acestui domeniu.
Ţinând cont de preponderenţa studiilor de-alungul secolului XX, de aportul
individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate,
care s-au detaşat prin noi puncte de vedere, putem distinge câteva seturi de preocupări
importante în cazul geografiei româneşti: tipologia aşezǎrilor urbane, individualizarea şi
analiza zonelor periurbane, studiul reţelelor şi a sistemelor urbane, analiza structurilor
interne, dinamica oraşelor şi a sistemului urban, vulnerabilitatea oraşelor la factorii de
risc.
Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în raport cu spaţiul
rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin caracteristicile morfologice şi demografice,
prin funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural.
Teoretic, individualizarea oraşelor este simplă, întrucât există foarte mulţi indicatori, ce ar
permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind
atributele necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea
populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei ocupate.
Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem termodinamic şi
informaţional optimal deschis.
Oraşul prezintă un subsistem suport, pe care se dezvoltă alte două subsisteme, cu
caracter dinamic Schimburile dintre acestea se realizează prin elementele cu rol
vehiculatoriu de masă, energie şi informaţie, elemente care sunt naturale sau aparţin sferei
antropice.
Întrebări de autoevaluare:
1. Care este definiţia geografiei urbane şi locul ei în contextul

ştiinţelor geografice ?
2. Enumeraţi etapele de evoluţie ale gândirii în geografia
urbană ?
3. Caracterizaţi etapa cantitativă.
4. Care sunt principalele probleme abordate de şcoala de
geografie urbană din România ?
5. Care este definiţia oraşului ?
6. Care sunt criteriile de individualizare a oraşelor ?
7. Caracterizaţi, pe scurt, părţile componente ale unui oraş.
Tema de control (de referat) :

Pe baza consultǎrii a 10 articole din literatura geograficǎ
româneascǎ se va realiza un referat cu tema Probleme abordate de
geografii români în studiul oraşelor.
26
Obiective:
- determinarea conţinutului şi structurii disciplinei de geografie
urbanǎ;
- stabilirea preocupărilor în domeniul geografiei urbane româneşti;
- cunoaşterea surselor de informare bibliograficǎ.
Metode de lucru folosite:

- analiză bibliografică (consultarea lucrărilor trecute la bibliografie)
Instrumente şi materiale folosite:

Biliografie geograficǎ româneascǎ, 1944-1964, (autori
Vasile Cucu si Alex.Roşu).
Buletin geografic, nr.1, 1997, editat de Institutul de
Geografie, Bucureşti.
Buletinul Societǎţii de Geografie din România, vol.VIII
(1995), IX (2000).
Colecţia revistei Terra (1976-2001).
Colecţia Analele Univ.Bucuresti, seria Geografie.
Colecţia Revistei Studii şi Cercetǎri de Geologie, Geofizicǎ
şi Geografie, seria Geografie (dupa 1990 se numeşte Studii şi
Cercetǎri de Geografie).
Geografia României, vol. II, vol.III şi vol.IV, editate de
Academia Românǎ.
Un secol de învǎţǎmânt geografic la Universitatea din
Bucureşti.
Colecţia Comunicǎri şi referate de geografie, Facultatea de
Geografie, Bucureşti.
Cerinţe obligatorii:
- întocmirea unui referat cu privire la şcoala de Geografie
urbanǎ din România.
Bibliografie:
Ianoş I., 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic,

Edit. Academiei, Bucureşti.
Ianoş I., Tǎlângǎ Cr., 1994, Oraşul şi sistemul urban
românesc în condiţiile economiei de piaţǎ, Inst. de Geografie,
Bucureşti.
Ianoş I., Humeau J.B., 2000, Teoria sistemelor de aşezǎri
umane, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.
27
TEMA 2
SISTEMUL URBAN
Conţinut :
2.1. Sistemul geografic – definiţie şi caracteristici
2.2. Caracteristicile sistemului urban
2.3. Factori care influenţeazǎ configuraţia generalǎ a sistemelor urbane
2.4. Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor de aşezǎri
Obiective :
Cunoaşterea principalelor aspecte teoretico-metodologice privind
teoria sistemicǎ.
Cunoaşterea caracteristicilor sistemelor urbane.
Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemelor urbane.
2.1 Sistemul geografic – definiţie şi caracteristici

Reţine
şi Am amintit la tema precedentǎ cǎ oraşul este un sistem
notează! geografic termodinamic şi informaţional optimal deschis. Din cele
prezentate a rezultat şi definiţia sistemului, componentele sale precum
şi o serie de proprietǎţi.
Pentru o mai bunǎ receptare a acestor noţiuni sǎ sintetizǎm
principalele elemente.
Sistemul geografic se defineşte ca un ansamblu de elemente
aflate în interacţiune, între care se stabilesc multiple şi complexe
relaţii reciproce în funcţie de legitǎţi specifice. El are o structurǎ
proprie, un caracter relativ deschis ceea ce semnificǎ schimburile
permanente de substanţǎ, energie şi informaţii care se realizeazǎ între
sistemele geografice indiferent de mǎrime, complexitate sau nivelul
ierarhic pe care se gǎsesc. În accepţiunea actualǎ sistemul geografic
este considerat o construcţie logicǎ, relativǎ şi care ordoneazǎ
realitatea. Conform cu acest enunţ sistemul geografic nu are limite,
acestea fiind împinse spre limitele cunoaşterii umane. Se pot impune
limite numai cu caracter metodologic.
28
Termenul de structurǎ se identificǎ cu relaţiile ce se stabilesc

între componentele aflate în asociere şi exprimǎ capacitatea acestora Reţine
de se constitui într-un întreg. şi
Prin prisma teoriei generale a sistemelor (L. von Bertalanffy, notează!
1954) şi a teoriei cibernetice, analiza sistemicǎ în geografie înseamnǎ
analiza relaţiilor care se stabilesc între componentele sistemelor
geografice precum şi a celor dintre sisteme şi mediul lor. Aceste
relaţii nu sunt lineare şi nici ciclice, ci exponenţiale sau logaritmice,
iar "legǎturile dintre componentele unui sistem, care decurg din
capacitatea funcţionalǎ a acestora, cât şi cele dintre acestea şi
sistemul de rang superior în care se încadreazǎ stau la baza
funcţionalitǎţii specifice a sistemului dat şi se concretizeazǎ printr-un
permanent schimb sau transfer de substanţǎ, energie...." (Roşu Al.,
Ungureanu Irina, 1977, pag. 48) şi informaţii.
Atât aşezarea umanǎ cât şi sistemul de aşezǎri prezintǎ
elemente şi relaţii specifice, iar dinamica lor are loc dupǎ legitǎţi care
le conferǎ particularitǎţi de diferenţiere.
În cadrul aşezǎrii umane are loc un proces de transformare
fundamentalǎ a fluxurilor de intrare. Acestea sunt descompuse pe
componente, care difuzate la nivelul subsistemeleor aşezǎrii conduc la
apariţia de noi structuri. Geneza acestora are loc atât ca urmare a
efectelor de amplificare a fluxurilor iniţiale cât şi de blocaj a acestora.
Practic se suprapun sau se integreazǎ în subfluxurile respective
interne, care asigurǎ funcţionarea şi pǎstrarea aşezǎrii ca o identitate
specificǎ.
Dupǎ relaţiile care se stabilesc între sisteme acestea pot fi
considerate: a) închise (cu intrǎri şi ieşiri inexistente sau cu o
frecvenţǎ slabǎ) şi b) deschise (cu un schimb permanent de fluxuri de
substanţǎ, energie şi informaţii). Nicolae Botnariuc (1976) distinge şi
o a treia categorie de sisteme, cele izolate (sisteme ideale, practic
inexistente, care au drept caracteristicǎ lipsa totalǎ a schimburilor cu
sistemele înconjurǎtoare). Aceastǎ clasificare aplicatǎ la aşezare şi la
sistemul de aşezǎri demonstreazǎ cǎ acestea sunt incluse în categoria
celor deschise tocmai datoritǎ comunicǎrii cu mediul înconjurǎtor.
În literatura de specialitate sunt frecvente şi alte noţiuni ca
sistem semideschis, semiînchis, relativ închis sau optimal deschis,
ceea ce semnificǎ faptul cǎ sistemele geografice nu trebuie considerate
ca sisteme total deschise, aşa dupǎ cum s-a subliniat, deoarece
fluxurile de intrare (inputs) nu sunt egale cantitativ şi nici calitativ cu
cele de ieşire (outputs), intensitatea schimburilor fiind condiţionatǎ de
particularitǎţile interne ale fiecǎrui sistem. Pe de altǎ parte, sistemul
fiind o construcţie relativǎ nu se poate absolutiza unul sau altul dintre
caracterele sale.
Privite ca entitǎţi complexe, ele funcţioneazǎ datoritǎ unor
trǎsǎturi care rezultǎ din capacitatea de adaptarea a elementelor
componente la întreg, din aceea de organizare şi în ultimǎ instanţǎ de
evoluţie. Aceste trǎsǎturi sunt: integralitate, coerenţǎ, autonomie,
permanenţǎ, organizare, finalitate, adaptare, deschidere, evoluţie,
reproducere, diferenţiere, centralitate şi ierarhizare.
Integralitatea reprezintǎ caracteristica principalǎ a sistemelor
prin care funcţionalitatea lor rezultǎ nu din adiţia pǎrţilor, ci din
relaţiile unice care se stabilesc între ele într-un anumit context
topologic. Coerenţa semnificǎ legǎturile puternice existente între toate
29
subsistemele componente. Autonomia este calitatea sistemului de a

Reţine pǎstra o anumitǎ constanţǎ a fluxurilor de schimb cu celelalte sisteme.
şi Dacǎ nivelul se pǎstreazǎ autonomia devine staticǎ, iar dacǎ fluxurile
notează! de intrare şi cele de ieşire se menţin în echilibru, autonomia este
staţionarǎ. În cazul în care sistemul revine la traiectoria iniţialǎ dupǎ
anumite fluctuaţii reduse autonomia este stabilǎ (Walliser B., 1977).
Permanenţa se reduce la raportul cauzǎ-efect ca relaţie între intrǎrile
şi ieşirile dintr-un sistem cauzal. Aceastǎ proprietate este asiguratǎ de
capacitatea de adaptare, reglare şi autoreglare a sistemului. Schema
clasicǎ a reglǎrii (Dupuy G., 1985) este perfect aplicabilǎ la aşezarea
umanǎ unde R reprezintǎ reglatorul care este în funcţie de x(t) - intrǎri
şi y(t) - ieşiri. Relaţia dintre x(t) şi R se realizeazǎ prin cuplare şi
interacţiune, iar cea dintre y(t) şi R prin cuplare şi retroacţiune (feed-
back) (Fig.2).
Fig. 2 – Schema clasicǎ a reglǎrii aplicatǎ la aşezarea umanǎ
Aceste proprietǎţi de bazǎ ale sistemelor geografice ne conduc

la un alt concept frecvent analizat în dinamica sistemelor şi anume
organizarea. Conform acestuia orice sistem este alcǎtuit din
subsisteme între care existǎ relaţii de interacţiune de diferite tipuri şi
care conduc la o centralitate şi la o ierarhizare a elementelor, acestea
constituind de fapt cele mai însemnate trǎsǎturi ale sistemelor
geografice. Ierarhizarea are în vedere distribuţia aşezǎrilor pe o scarǎ
valoricǎ în funcţie de mǎrime, funcţie sau potenţial. Poziţiile diferite
ale aşezǎrilor în ierarhiile elementare sunt rezultatul intensitǎţii
fluxurilor de bunuri şi populaţie ce se realizeazǎ prin sistemul de
transport. În acelaşi timp, chiar aceastǎ diferenţiere ierarhicǎ menţine
o anumitǎ direcţionare a relaţiilor şi schimburilor dintre aşezǎri.
Centralitatea are la bazǎ o anumitǎ orientare predominant convergentǎ
a fluxurilor de substanţǎ, energie şi informaţii între aşezǎrile unui
sistem. Intervenţiile externe în ierarhiile aşezǎrilor atrag modificǎri
importante în distribuţia teritorialǎ a relaţiilor, modificând poziţiile de
"loc central" deţinute anterior de aşezǎri.
În cadrul relaţiilor dintre elementele componente ale unui
sistem de aşezǎri se disting urmǎtoarele tipuri de relaţii (G.Dupuy,
1985): a) relaţii în lanţ; b) relaţii de tip arborescent; c) relaţii de
interacţiune de tip central şi d) relaţii de tip ciclic (Fig.3). Relaţiile în
lanţ, particularizate la sistemul de aşezǎri, sunt specifice aşezǎrilor
30
situate de-a lungul unor cǎi de comunicaţie şi care se gǎsesc pe trepte

apropiate în ierarhia sistemelor locale sau regionale de aşezǎri. Reţine
Relaţiile de tip arborescent sunt caracteristice sistemelor de aşezǎri şi
clar structurate şi pun în evidenţǎ rolul coordonator principal al unui notează!
oraş, la care se adaugǎ şi poli secundari de coordonare. Relaţiile de
interacţiune de tip central sunt specifice pentru sisteme locale sau
regionale de aşezǎri situate în zone relativ izolate (depresiuni) sau
unor sisteme coordonate de oraşe mari. Ele accentueazǎ hipertrofia
centrului coordonator. Ultimul tip de relaţii (ciclic) este asemǎnǎtor cu
cel linear.
Fig. 3 – Tipuri de relaţii de interacţiune
Conform cu aceste trǎsǎturi fundamentale ale sistemelor în

general şi ale celor geografice, în particular, se poate sistemul
urban precum şi locul şi rolul sǎu în cadrul spaţiului geografic.
Potrivit demersului metodologic ale teoriei sistemice, sistemul
de aşezǎri se defineşte ca un ansamblu de elemente (aşezǎrile umane)
cu aceeaşi organizare sistemicǎ, aflate în interacţiune complexǎ şi
multiplǎ şi care are ca principale caracteristici ierarhia şi centralitatea.
Deci, totalitatea aşezǎrilor urbane şi rurale şi a relaţiilor dintre ele, ce
respectǎ cele douǎ caracteristici de bazǎ, formeazǎ sistemul de aşezǎri.
Fiecǎrui sistem de aşezǎri i se asociazǎ un spaţiu geografic, ce
31
reprezintǎ suportul fizic al acestuia şi care prin resursele sale

Reţine contribuie la diferenţierea funcţionalǎ a aşezǎrilor.
şi Unitatea de bazǎ a unui sistem de aşezǎri este aşezarea umanǎ,
notează! consideratǎ şi analizatǎ ca o componentǎ sistemicǎ (I.Ianoş, 1987).
Reţeaua de aşezǎri (rurale şi urbane) este partea staticǎ şi
comportǎ numai repartiţia teritorialǎ fǎrǎ elementele de interacţiune.
Relaţiile ce se stabilesc între aşezǎri contureazǎ sistemul şi conduc la
o anumitǎ ierarhie şi centralitate a lor, rolul preponderent revenind
aşezǎrilor urbane.
Geograful francez Gabriel Dupuy (1985) considerǎ sistemul de
aşezǎri ca un "sistem teritorial supra-urban definit ca un ansamblu de
elemente spaţiale fizice şi umane între care existǎ relaţii statice
(ierarhizare) şi dinamice (fluxuri de persoane, informaţii şi energie)".
Conform acestui enunţ rezultǎ cǎ sistemul de aşezǎri este axat pe
scheletul unui sistem urban, iar sistemul în totalitatea sa are o
extindere teritorialǎ. Acelaşi autor identificǎ regiunea cu un "sistem
geografic supra-urban" ceea ce conferǎ sistemului de aşezǎri
caracterul de sintezǎ pentru un spaţiu geografic. La acestea se
adaugǎ faptul cǎ, în general, orice aşezare apare şi se dezvoltǎ în
funcţie de potenţialul spaţiului adiacent, iar întreg sistemul în funcţie
de potenţialul complex al întregului spaţiu asociat.
Aceeaşi concepţie este afirmatǎ şi de un alt autor, Antonio
Cunha (1988) care considerǎ sistemul de aşezǎri ca un cadru de viaţǎ,
un suport al activitǎţilor economice, un sistem care concentreazǎ
noduri, reţele, fluxuri de substanţǎ energie şi informaţii. Suportul
acestui sistem îl constituie sistemul natural format din componente ale
celor patru geosfere şi care oferǎ resurse pentru sistemul de aşezǎri,
inclusiv pentru cel economic. (Fig.4). Sistemul natural şi cel de
aşezǎri (numit de autor sistem spaţial) formeazǎ un sistem cu rol de
bazǎ care este denumit sistem fizic, noţiune utilizatǎ în sensul unui
suport (sistem) material.
El susţine sistemul economic (cu toate componentele sale),
care preia o serie de resurse din suport (inputs) şi emite un flux de
ieşire (outputs), care se raporteazǎ la suport în funcţie de mesajul
primit (entropie). Sistemul economic susţine pe cel tehnologic şi în
ultimǎ instanţǎ sistemul cultural care genereazǎ un sistem de valori.
Sistemul uman (populaţia) şi cel politic sunt elemente de legǎturǎ cu
prezenţǎ şi influenţǎ pe întreaga scarǎ ierarhicǎ de la sistemul de
aşezǎri pânǎ la cel de valori. Aceastǎ concepţie pune în evidenţǎ rolul
sistemului de aşezǎri nu numai în cadrul unui spaţiu geografic, ci şi
faptul cǎ el sintetizeazǎ elemente specifice ale acestuia cât şi cele ce
aparţin societǎţii umane.
2.2 Caracteristici ale sistemului urban
Un sistem urban este alcătuit în mod clar din trei părţi bine
individualizate: componente, relaţii şi structuri. Componentele sunt
reprezentate de oraşe, privite ca indivizi şi subsisteme urbane,
însemnând asocieri ierarhice de oraşe având în centrul lor un “lider”.
Relaţiile sunt cel puţin de 4 tipuri înglobând la rândul lor alte
subtipuri: demografice, economice, servicii şi politico-
administrative. Toate aceste elemente, organizate într-un anumit fel
individualizează structuri proprii sistemului urban respectiv. Aceste
32
structuri funcţionale sunt indispensabile funcţionării sistemului în

întregimea sa. Întreg ansamblul însă se individualizează într-un Reţine
“mediu”, care include condiţiile generale geografice, economico- şi
sociale şi politice naţionale şi internaţionale. Acest mediu influenţează notează!
configuraţiile concrete ale sistemelor urbane naţionale sau regionale.
Fig. 4 – Locul sistemului de aşezǎri în cadrul spaţiului geografic

(dupǎ Cunha A., 1988, cu modificǎri)
Ierarhizarea presupune ordonarea setului de oraşe în ordine

crescândă sau descrescândă în funcţie de valorile unui indicator sau
ale mai multor indicatori. Ierarhizarea care are la bază un singur
indicator se numeşte şi unicriterială, pe când cea care utilizează mai
mulţi indicatori este multicriterială. De obicei analizele geografice
tradiţionale foloseau pentru stabilirea unei ierarhii un singur indicator,
care avea semnificaţia cea mai puternică. Astăzi cele mai peritinente
analize au la bază mai mulţi indicatori, dintre care unii derivaţi sau
sintetici, pentru a reflecta mai bine diferenţierile dintre oraşe.
Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui
sistem urban, dar care nu obligă în mod necesar ca toate relaţiile dintre
aşezări să fie orientate după o piramidă a puterii. Aceasta implică însă
o diferenţiere foarte netă a aşezărilor plasate pe nivele bine
individualizate, după dimensiunea, varietatea şi numărul funcţiilor
aşezărilor, după extinderea spaţială a relaţiilor cu mediul lor.
33
Toate aşezările umane prezintă o anumită poziţie geografică,

un anumit potenţial uman, economic şi grad de dotare edilitară, social-
Reţine
culturală. Acest ultim element este de regulă direct dependent de
şi
potenţialul uman şi economic. În funcţie însă de toate cele trei mari
notează!
categorii, la care se adaugă, nu în ultimul rând, puterea politico-
administrativă se orientează teritorial relaţiile rural-rural, rural-
urban şi urban-urban.
Analizele de detaliu asupra ierarhiilor naţionale relevă
existenţa mai multor nivele ierarhice, pe primul loc plasându-se, de
regulă, capitala. Aceasta deoarece capitala se detaşează de celelalte
oraşe în majoritatea ţărilor. Printre excepţii se numără: S.U.A.,
Germania actuală, Australia, Brazilia, Canada, Olanda, Nigeria
ş.a.m.d. Nivelul ierarhic următor este reprezentat de oraşele cu
activităţi şi funcţii regionale (capitale de state - în cazul statelor
federale sau cele mai importante oraşe din acestea; “metropole”
regionale sau unele din reşedinţele primelor mari diviziuni într-un stat,
alte oraşe). Nivelele următoare se referă la oraşele cu rol interregional,
regional, intraregional, interlocal şi local. In raport de tipul de analiză
pot fi distinse nivele specifice fiecărei ţări.
De obicei, într-o ierarhie scade gradul de complexitate dinspre
nivelele superioare, spre cele inferioare, oraşe care devin în număr tot
mai mare monofuncţionale. Diversitatea lor funcţională ţine cont de
condiţiile geografice locale în care evoluează.
Ierarhizarea, ca principiu de bază al funcţionării sistemelor
urbane, presupune o organizare a acestora în plan vertical, în funcţie
de potenţialul lor complex. Cele mai reuşite ierarhizări sunt cele care
au ca elemente de analiză mai multe criterii, sintetizând puterea
economică, demografică, politico-administrativă şi dotarea socio-
culturală.
Ierarhia, inclusiv rupturile ierarhice care pot apare într-o
distribuţie reală a oraşelor de la cel mai important spre cel mai puţin
important, de la cel mai mare spre cel mai mic, poate fi bine reflectată
în relaţia Rang-Talie. Optimizarea relaţiei Rang-Talie constituie un
important element în funcţionarea sistemelor naţionale şi regionale de
aşezări. Datorită faptului că aşezările rurale depind foarte mult de
mediul lor înconjurător şi de resursele sale, de relaţiile care se
stabilesc între aşezarea propriu-zisă şi teritoriul adiacent, studiul lor
printr-o astfel de analiză, de tip rang-talie nu este edificator. Această
relaţie se stabileşte şi devine un indicator deosebit de important pentru
relevarea distorsiunilor apărute într-un sistem urban şi implicit pentru
optimizarea sistemului respectiv.
Optimizarea relaţiei rang-talie, determinată în mod clasic în
conformitate cu legea lui Zipf, constituie una din marile probleme ale
remodelării ierarhiei naţionale. Deşi simplă această lege, conform
căreia se poate calcula populaţia unui oraş indiferent pe ce rang se
situează, dacă se cunoaşte populaţia primului oraş (Pn = P1/r) dintr-o
ierarhie, este deosebit de relevantă pentru posibile intervenţii la
nivelul sistemului urban.
În general, se constată că în raport cu dreapta teoretică de
distribuţie a oraşelor după rang-talie, situaţia este diferenţiată între
ţările dezvoltate economic şi cele slab dezvoltate. De regulă, în ţările
dezvoltate întreg sectorul superior al ierarhiei se află deasupra dreptei
teoretice, această dispunere menţinându-se, de la caz la caz şi pentru
34
sectorul median (S.U.A., Germania, Italia, Olanda ş.a.). Pentru ţările

din lumea a treia de obicei sectorul superior este subdezvoltat în raport Reţine
cu dispunerea teoretică, având în vedere că acolo decalajul dintre cel şi
mai mare oraş (sau primele 2-3 oraşe) şi celelalte este extrem de mare. notează!
Atunci când dispunerea generală în sectorul superior are o
formă concavă, înseamnă că acel sector este subdimensionat în raport
cu întregul sistem urban şi invers, când are o formă convexă este
supradimensionat. In primul caz este evidentă situaţia României,
Franţei, Mexicului şi a altor ţări, în special din cele mai puţin
dezvoltate economic. De obicei sectoarele inferioare ale ierarhiilor
sunt situate sub dreapta de ajustare, ceea ce înseamnă că baza ierarhică
este subdimensionată în raport cu sistemul naţional respectiv. Pentru
optimizarea acestor relaţii sunt necesare două direcţii de acţiune:
creşterea demografică a oraşelor mici situate pe treapta
inferioară a ierarhiei;
creşterea numerică a acestora, ceea ce va atenua prin
creşterea rangurilor distorsiunea existentă la acest nivel.
Primatul în sistemele urbane. Analizele elaborate până în

prezent au stabilit că teritoriile politic organizate pe timp îndelungat
au cele mai coerente şi stabile ierarhii. Dar aşa cum s-a menţionat
există nenumărate exemple la nivel mondial în care ierarhiile
naţionale să prezinte o concavitate accentuată în sectorul superior.
Aceasta înseamnă că primul dintre oraşe se detaşează faţă de oraşele
de pe nivelele următoare. În anumite cazuri aceste oraşe depăşesc de
10 ori sau chiar de 15 ori oraşul de pe locul secund. Generalizarea
aproape evidentă la nivelul tuturor sistemelor urbane naţionale sau
regionale, ne face să credem, nu fără ezitări, că primatul poate fi trecut
printre caracteristicile principale ale unui sistem de aşezări. Acolo
unde nu este evident la nivel naţional, mai ales în cazul statelor
federale, apare foarte frecvent la nivelul statelor componente, sau la
nivel regional.
Acest fenomen, a fost analizat încă din prima jumătate a

secolului XX, fiind denumit de M. Jefferson (Jefferson M.,1939, The
law of the primate city, Geography Review, 29, 227) “primat”. În
studiul întreprins de acesta asupra a 51 de ţări a constatat că în 31
primul oraş îl depăşea pe al doilea de peste două ori (deci mai mult cât
reieşea din aplicarea legii rang-talie. Astfel de studii au continuat şi
ulterior, mai ales că declararea mai multor state ca independente în
perioada anilor '50 şi '60, a necesitat extinderea cercetărilor. Alţi
cercetători au adăugat acestui indicator alte elemente, căutând diverse
explicaţii. Spre exemplu, B.J.L. Berry (Berry, B.J.L.,1961, City Size
Distribution and Economic Development, Economic Development and
Cultural Change, 9, p.573-587) considera că responsabilă de această
valoare este simplitatea sistemului urban respectiv, E. Davis şi J.
Swanson că această valoare se corelează cu nivelul mai slab de
dezvoltare a ţării respective, iar alţii fac corelaţii cu existenţa politicii
de dezvoltare centralizată ş.a.m.d. Măsura acestei detaşări nu trebuie
căutată neapărat în mărimea oraşului, ci în influenţa naţională a
acestuia. Acest tip de dominanţă era plasat la nivelul întregului palier
de aspecte economice, culturale şi politice.
35
Este un fenomen normal această detaşare? Sau este rezultatul

Reţine unor evenimente deosebite petrecute în viaţa social-economică şi
şi politică a ţării respective? Faptul că astfel de detaşari, este adevărat
notează! ceva mai reduse, se găsesc şi în ţările dezvoltate din punct de vedere
economic, dar şi în cele în curs de dezvoltare ne-ar duce la concluzia
că nivelul de dezvoltare al statului respectiv nu are nici-o influenţă
asupra detaşării unui centru.
O analiză mai atentă disociază cauzele, în sensul că în statele
dezvoltate unde se constată fenomenul de detaşare a unui oraş, acesta
a fost produs fie de rolul de metropole imperiale pe care le-a avut
unele oraşe (Londra, Paris, Lisabona), fie de diminuarea influenţei
unor capitale în urma destrămării unor imperii (Viena). Pentru ţările în
curs de dezvoltare acest fenomen este determinat de decalajele enorme
din inetriorul acestora şi de mitul oraşului mare pentru marea masa a
populaţiei, care trăieşte sub nivelul minim de existenţă (Kinshasa,
Accra, Rangoon, Khartoom etc.).
Pentru ţările în curs de dezvoltare, există trei tipuri de
explicaţii ale fenomenului de primat: una prin care fostele imperii au
dorit să dezvolte un centru dominant prin care să controleze întregul
teritoriu, a doua prin care primatul este strâns dependent de exportul
masiv de materii prime dinspre aceste ţări spre ţările dezvoltate
economic, iar a treia constă din decalajul creat ca urmare a
industrializării unuia dintre centrele urbane, în raport cu ruralul care
cunoaşte o puternică scădere, ca urmare a dezvoltării producţiei pe
mari plantaţii. Colapsul ruralului a determinat migraţia spre centrele
urbane şi creşterea exagerată a unuia dintre acestea. Procesul de
detaşare a unui oraş, se pare că nu respectă în mod strict
caracteristicile unei legi, datorită unor factori multipli şi subiectivi
care intervin în astfel de cazuri. Spre exemplu politica în domeniul
localizării ajutorului financiar primit de unele ţări, întăreşte caracterul
dominant al capitalei, fapt ce nu ţine neapărat de o cauzalitate, în
sensul strict al cuvântului.
Din toate cele prezentate reiese că în foarte multe situaţii,
sistemele urbane sunt net dominate de capitală şi că locul acesteia este
deosebit de important în sistemele de aşezări.
Capitala unui stat, de regulă îşi manifestă funcţia de oraş
primat prin concentrarea de funcţii, prin atracţie, reprezentare,
integrare, inovare şi cooperare internaţională.
În ce priveşte concentrarea de funcţii se detaşează de regulă
aceea de a servi viaţa politică a ţării, ca un centru de putere. Evident
că în statele federale acest rol este limitat la anumite funcţii precise,
dar în cazul statelor centralizate, rolul politic al capitalei este ridicat.
Numărul de funcţii însă al unei capitale creşte continuu, datorită unei
veritabile presiuni spre centralizare. Prezenta guvernului central, a
unor agenţii naţionale cresc considerabil fuincţiile economice şi cele
culturale. In capitală de regulă se crează elitele culturale, care
contribuie la asigurarea primatului unei capitale. De altfel, în unele
ţări, precum Ungaria, Franţa, Thailanda sau Argentina nivelul cultural
al întregii naţiuni este dat în principal de capitalele lor. Aceasta
înseamnă şi o concentrare puternică a instituţiilor naţionale de cultură,
a infrastructurii culturale, care dintr-un punct de vedere este favorabilă
economic (cheltuieli minime). Aceeaşi concentrare se constată din
36
punct de vedere economic, atrăgând o creştere explozivă a decalajelor

interne (Coreea de Sud, Argentina, Thailanda). Reţine
Conştiente de pericolul supercentralizării unele state dezvoltate şi
precum Marea Britanie şi Franţa au adoptat veritabile programme de notează!
descentralizare, care au dat rezultatele scontate, în sensul unei reduceri
vizibile a rolului capitalelor lor la nivel naţional. Oricum experienţa
câştigată în acest sector arată că prin politici de descentralizare
creşterea cantitativă a capitalelor poate fi diminuată, în schimb
creşterea calitativă rămâne relativ constantă. Se poate vorbi în astfel
de cazuri de o ireversibilitate a supercentralizării? Răspunsul se pare
că este afirmativ, întrucât doi factori importanţi ar susţine acest
proces: unul este acela că toate guvernele centrale refuză să transfere
puterea spre nivelele inferioare, sau atunci când o face funcţia de
control rămâne tot în capitală şi al doilea este reprezentat de faptul că
orice politică de descentralizare economică forţată ar fi luată ar afecta
din plin economia naţională, aflată deja într-o competiţie permanentă
la nivel mondial.
În afara puterii politice care este unul din factorii determinanţi,
în cazul multor capitale intervine şi efectul economiei de aglomeraţie,
determinat de faptul că acestea sunt şi cele mai mari oraşe în structura
sistemelor urbane naţionale. După legea standard a distribuţiei rang-
talie, oraşul al doilea de pe scara ierarhiei urbane ar trebui să fie de
două ori mai mic decât capitala, dar realitatea aşa cum s-a demonstrat
este alta. Ori această concentrare de populaţie superioră de câteva ori
altor oraşe din sistemul urban naţional are efecte importante asupra
concentrării diferenţiate a activităţilor economice, sociale, culturale
etc.
Capitala, constituie în acelaşi timp un puternic centru de
atracţie a populaţiei. Este vorba atât de atracţia pentru muncă, ţinând
cont de deficitul foarte mare pe care îl înregistrau capitalele în
domeniul forţei de muncă, în perioada industrializării, dar şi de
atracţia culturală pe care o exercită capitala în sistemul naţional de
aşezări, datorită concentrării marilor instituţii în domeniu ale ţării.
Semnificaţia istorică, politică, religioasă şi culturală imprimă
capitalelor o poziţie de lider autoritar sub aspectul reprezentării
internaţionale şi naţionale. Multe din capitalele fostelor colonii,
reprezintă simbolul independenţei lor. Altele au căpătat funcţii
supranaţionale prin localizarea unor instituţii de interes mondial sau
continental. Din această ultimă categorie fac parte Bruxelles şi
Luxemburg sau chiar Viena.
Un rol foarte important au avut şi au capitalele pentru
menţinerea unitţii statale, pentru asigurarea coerenţei acestora. Statele
în care capitalele se impun inclusiv prin poziţia lor relativ centrală au
sisteme de aşezări echilibrate, pe când altele în care capitala este
situată excentric în raport cu nivelul de populare a ţării (precum
Turcia), au sisteme de aşezări dezechilibrate. Atunci când capitala este
situată relativ periferic, iar pentru unele părţi ale ţării este
caracteristică prezenţa semnificativă a unei minorităţi pot să apară
fenomene care să dezechilibreze sistemul naţional de aşezări. De
aceea în astfel de cazuri descentralizarea regională este cel mai bun
remediu.
Toate oraşele se detaşează de celelalte aşezări prin faptul că
sunt centre de inovaţie, îndeosebi acele oraşe în care viaţa universitară
37
este prezentă şi deosebit de activă. Capitalele prin excelenţă au şi cele

Reţine mai mari universităţi, care împreună cu centrele de înaltă tehnologie
şi sunt producătoare de inovaţii. Procesul de difuzie a inovaţiilor de la
notează! capitală spre alte centre ale ţării este clasic şi direct în cazul statelor în
care capitala este un oraş primat, dar difuz şi estompat în cazurile în
care este vorba de state federale sau în care procesele de
descentralizare au dat roade.
Faţa de toate celelalte oraşe, capitalele se detaşează prin
multiplele facilităţi ce le posedă în domeniul cooperării internaţionale.
Puterea lor economică, faptul că dispun de o localizare clară a tuturor
organismelor tipice pentru exercitarea puterii politice în stat, că sunt
centrele poate cele mai vizitate datorită marilor aeroporturi de care
sunt servite, fac din capitale oraşe care se detaşează din toate punctele
de vedere.
În studiul recent elaborat de Moriconi-Ebrard (1993) este
introdusă alături de noţiunea de primat, noţiunea de macrocefalie,
coeficientul respectiv reprezentând cea mai mare valoare dintre două
oraşe succesive dintr-o ierarhie naţională. Deci, valoarea acestuia nu
poate fi mai mică decât coeficientul K (primat), respectiv raportul
totdeauna dintre primul şi al doilea oraş din ierarhia respectivă.
Analiza întreprinsă conduce la ideea că 94 din 100 de ţări au un sistem
macrocefal, dar numai în 75% dintre acestea era vorba de primat
(p.293). Autorul subliniază că "termenul de macrocefalie permite
gruparea celui de primat şi de policefalie în acelaşi concept", iar mai
departe că "macrocefalia nu este calculată degeaba, pentru că permite
măsurarea cele mai mari rupturi într-o ierarhie şi totodată de a izola
anumite oraşe: metropolele" (p.304). Totul pare logic la prima vedere,
dar nu se iau în consideraţie criteriile de minimale care definesc o
metropolă, pe de o parte, iar pe de altă parte, această ruptură, teoretic,
poate avea loc între ultimul şi penultimul oraş din ierarhia urbană
naţională. Care este macrocefal? Penultimul oraş? Aceasta înseamnă
că trebuie introduse nişte amendamente, care iau în consideraţie
gradul de populare al ţării respective, complexitatea sistemului urban,
şi localizarea rupturii ierarhice între primele N oraşe, cu valori
maxime pentru N care să nu depăşească cifra 10, la nivel mondial.
În noile condiţii ale procesului de globalizare o problemă
esenţială va consta în găsirea locului corect al fiecărei capitale ca oraş
primat în ierarhiile urbane naţionale. Acest loc nu trebuie să fie doar
în privinţa caractericticilor cantitative, ci şi calitative pentru că altfel
pot intra în divergenţă cu alte capitale care beneficiază de un plus de
funcţii transnaţionale. O astfel de experienţă evident că va fi trăită de
Europa unde, capitala acesteia, Bruxelles-ul până în prezent şi-a
departajat clar sarcinile faţă de celelalte capitale. Nu se ştie dacă
această departajare se va păstra în continuare, nu se ştie dacă noile
capitale ale ţărilor ce vor intra în valuri succesive în Uniunea
Europeană vor fi tratate cu "aceeaşi indulgenţă". Oricum primatul la
nivelul sistemelor de aşezări naţionale este un fenomen real, fenomen
care va continua să existe atâta vreme cât procesele de concentrare
umană şi economică au la bază legea efectelor proporţionale.
Aceste trăsături ale sistemelor de aşezări sunt regăsite la toate
nivelele, iar identificarea şi analiza lor este necesară oricărei cercetări
în domeniu. Evident că pot exista şi alte caracteristici, dar acestea au
38
putere de generalizare mai redusă şi încă nu sunt extrem de clare în

existenţa şi funcţionarea sistemelor de aşezări. Reţine
Centralitatea. Dacă ierarhia individualizează nivele pe şi
verticală, deosebind ranguri, funcţii sau structuri, centralitatea se notează!
referă la aspectul funcţional şi se implică atât în plan vertical, cât şi
orizontal. Aceasta rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de
substanţă, energie şi informaţii, spre şi de la un centru coordonator.
Alfel spus acest al doilea principiu de bază în individualizarea
sistemelor urbane se axează pe gradul de convergenţă teritorială a
relaţiilor dintre oraşe. Canevasul acestor relaţii, configuraţia lor
generală determină prin orientare şi intensitate sistemul teritorial de
oraşe, sistemul urban.
Teoria locurilor centrale explică organizarea spaţială şi

ierarhică în acelaşi timp a sistemelor de aşezări, prin funcţia
economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei
populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al centralităţii
este cererea şi oferta de bunuri şi servicii, care se întâlnesc şi se
schimbă în locuri privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care
sunt denumite locuri centrale. Fiecare centru comercial sau de
servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai puţin
extinsă, care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care
defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este denumită
polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea funcţiilor reunite în
diverse centre definesc mai multe nivele de polarizare.
Teoretic, toată populaţia unui centru trebuie să fie servită, încât
consumatorii să se aprovizioneze tot mai mult din apropierea
rezidenţei lor, iar antreprenorii prin concurenţă îşi vor delimita,
teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor centrale este
că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile
nivelului inferior.
Teoria locului central a fost introdusă de geograful
W.Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A.Losch în 1940. Ei au
văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate locuitorilor
regiunii în care oraşul este centru. Teoria însă nu ţine cont de
particularităţile de localizare a oraşului, plecând de la următoarele
premise:
spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa
trăsăturilor fizice şi umane;
fiecare doreşte să maximizeze profitul său;
preţurile sunt fixate de toţi agenţii;
pentru consumator, transportul unui “bun” creşte odată cu
destinaţia, deci el frecventează punctul de vânzare cel mai
apropiat;
existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri
centrale, adică costul mediu al produsului scade când
cantitatea creşte.
Fără ultimul postulat, producţia de bunuri ar avea loc
pretutindeni, în autarhie, pentru a evita transportul şi, deci, nu ar fi
nevoie de oraşe. Ori acest postulat face posibilă aglomerarea
producţiei, fenomen ce se poate petrece numai în oraşe. Concluzia este
că existenţa economiei de scară constituie condiţia necesară existenţei
oraşelor.
39
Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele

spaţiale de o mare simplicitate geometrică, bazate pe principiul pieţei,
Reţine
transportului şi, respectiv, administrativ. Practic s-au distins trei tipuri
şi
de ierarhii.
notează!
a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pieţei, fiecare
loc central C împarte clientela unui centru de ordin imediat
inferior H cu alte două centre de acelaşi nivel, A şi B.
Clientela lui C se compune deci, din de 6 ori o treime din
aceea a centrelor H, la care îşi adaugă pe a sa proprie. Aria
zonei de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este
egală cu de trei ori aceea a lui H: se spune că sistemul
urban respectiv se caracterizează prin raportul K=3;
b) Pentru ierarhia care corespunde principiului transportului,
fiecare centru se situează la jumătatea drumului pe ruta
directă între două centre de nivel imdeiat superior.
Clientela unui centru H se împarte între două centre de
nivel superior. Clientela totală a lui C este deci egală cu de
6 ori jumătate din aceea a centrului H, plus a sa proprie.
Aria de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este
egală cu de 4 ori a centrului H: sistemul este caracterizat de
un raport K=4;
c) Pentru ierarhia stabilită după principiul administrativ
fiecare centru controlează în întregime zonele controlate de
cele 6 centre de nivel inferior, plus a lui înseşi, ceea ce dă
un raport K=7.
Specializarea. Teoria locurilor centrale ţine cont de

organizarea reţelei urbane pornind de la funcţiile de servicii la
populaţia rezidentă. Se ştie că acestea nu reprezintă decât o parte din
angajaţii urbani. O pondere importantă a întreprinderilor unui oraş nu
lucrează direct pentru populaţia sa sau pentru a regiunii care îl
înconjoară; multe dintre activităţile industriale sau din serviciile
specializate ca transporturile, apărarea, turismul sunt în această
situaţie. Importanţa lor este în general mult mai puţin legată de
mărimea oraşului decât cea din cazul activităţilor de servicii. Faptul că
ele apar în proporţii variabile de la un oraş la altul a fost folosit pentru
a explica una din principalele diferenţieri între forma ierarhiilor
urbane prevăzută de teoria locurilor centrale, discontinue, în paliere de
mărimi corespunzând la fiecare nivel de funcţii, şi forma ierarhiilor
observate. Aceasta arată aproape totdeauna un continuu de mărime a
oraşelor, fără o regrupare în jurul unor valori preferenţiale. Mai mulţi
autori au sugerat, fie printr-un mod intuitiv, fie demonstrând
matematic că prezenţa activităţilor specializate, în proporţii
întâmplătoare urmând talia oraşelor satisfăcea transformarea scării
nivelelor teoriei locurilor centrale într-o curbă continuă a taliei
oraşelor, conform cu observaţiile.
Specializarea şi diversitatea. Ar fi puţin pertinent să
considerăm existenţa funcţiilor specializate ca o proprietate reziduală
a organizării ierarhice a reţelei de oraşe. Teoria bazei economice a
oraşelor şi tentativele spaţializării teoriei polilor de creştere acordă
dimpotrivă o importanţă primordială acestor funcţii în dezvoltarea
oraşelor. Deoarece prin aceste funcţii prin care apar inovaţiile şi se
40
difuzează în reţelele de oraşe, activităţile de servicii fiind mai curând

antrenate prin aceste forţe motrice. Reţine
Noţiunea de specializare trebuie să fie considerată ca un şi
principiu al organizării sistemelor urbane. Marile analize notează!
comparative, făcute prin intermediul analizelor factoriale au pus în
evidenţă importanţa diversităţii funcţionale şi în particular opoziţia
oraşe industriale-oraşe terţiare, în identificarea dimensiunilor latente
ale sistemelor urbane. Inegala prezenţă a funcţiilor specializate
introduce între oraşele aceluiaşi sistem diferenţieri, care ating
amploarea celor legate de talie şi de centralitate, fără să aibǎ un aspect
sistematic, sunt acum reperabile în foarte multe sisteme urbane
naţionale: Canada, SUA, Marea Britanie, India, Africa, Italia.
Specializărilor funcţionale le sunt asociate specificităţi sociale sau
demografice şi reprezentări colective care rămân mult timp ataşate
oraşelor.
Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din
valorificarea situaţiilor geografice particulare (oraşe porturi) din
exploatarea unor resurse pe loc (oraşele miniere şi siderurgice, dar şi
oraşele turistice din arii montane sau de pe litoral). Cele mai puternice
specializări au apărut împreună cu concentrările de muncitori de la
prima revoluţie industrială, dar cele mai multe dintre oraşele mici s-au
dezvoltat pe baza, mai mult sau mai puţin durabilă, de extragere sau
de prelucrare extrem de variată. Cu grade diferite, profilurile de
activitate ale tuturor oraşelor trasează multiple specializări, care au
dispărut parţial sau care nu sunt realizate complet.
În afara puternicelor concentrări legate de zăcămintele
industriale sau de resursele turistice, cele trei principale tipuri de
oraşe, oraşele specializate, oraşele cu un portofoliu de activităţi mai
diversificate şi oraşele care sunt înainte de toate locuri centrale, sunt în
general repartizate în ansamblul unui teritoriu, luând în seamă relaţiile
de complementaritate şi de concurenţă care le asociază în aceeaşi
regiune.
Specializarea şi inovarea. Specializarea unui oraş într-a
activitate cere aptitudini ale actorilor săi pentru a valorifica anumite
avantaje, peste limitele care ar autoriza nivelul de centralitate al
oraşului. Această valorificare este adesea în relaţie cu o inovaţie care a
conferit adepţilor săi un avantaj initial menţinut şi întărit ulterior.
Există generaţii de oraşe a căror fază majoră de dezvoltare coincide cu
un anumit tip de inovaţie şi a căror specializare să apară câteodată
după mult timp în reţeaua de oraşe cărora le aparţin: oraşele
hanseatice, oraşele primei revoluţii industriale în Europa de NV,
acelea de electricitate din Alpi, oraşele textile, vechile staţiuni
balneare din sec.XIX, mai mult sau mai puţin afectate de turismul
modern.
Inegala valorificare iniţială a anumitor inovaţii crează
specializări. Aceste specializări sunt durabile pentru că, dimpotrivă,
cel mai adesea schimbarea se transmite rapid în sistemul urban.
Oraşele aceluiaşi nivel ierarhic fiind interdependente sunt în relaţie
constantă, şi concurenţa supraveghează Cel mai adesea inovaţiile sunt
râvnite şi imitate foarte rapid. Când exploatarea unei resurse inegal
distribuite sau cucerirea unui avantaj iniţial provoacă specializările în
sistemele de oraşe, acestea nu sunt foarte uşor retuşate de evoluţia
ulterioară şi tind să persiste mult timp.
41
Această proprietate a sistemelor urbane, de a oferi o varietate

Reţine de tipuri urbane este probabil o condiţie importantă a capacităţii lor de
şi adaptare. Acestea nu sunt aceleaşi calităţi urbane care sunt valorificate
notează! pe mari cicluri de inovaţie. Diversitatea sistemelor urbane evoluează
după formele luate de diviziunea spaţială a muncii în funcţie de
economiile de scară, pe de o parte, care tind să favorizeze
specializările urbane şi economiile de aglomeraţii care merg mai
curând în sensul unei întăriri a ierarhiei, în măsura în care diversitatea
şi complexitatea societăţii şi infrastructurile oferite tind să crească
odată cu talia oraşelor.
2.3 Factori care influenţeazǎ configuraţia generalǎ a

sistemelor urbane
Configuraţia generală a sistemelor urbane depinde de mai

mulţi factori, care pot fi grupaţi în factori naturali, factori
economico-sociali, factori istorici şi factori politici.
Factorii naturali sunt reprezentaţi de condiţiile naturale,
dispoziţia elementelor majore de relief şi hidrografie, care au un rol
determinant asupra localizării oraşelor în teritoriu. Într-un fel se
dispun oraşele dintr-un sistem naţional în care litoralul marin este
extins, altfel cel în care predomină contactul dintre treptele majore de
relief şi în cu totul altfel sunt dispuse centrele urbane dintr-o arie de
câmpie sau de munte.
Factorii istorici ţin cont de efectul impactul pe care l-au avut
anumite evenimente istorice asupra dezvoltării unor reţele urbane, de
modul în care a evoluat viaţa economcio-socială dintr-un spaţiu
naţional sau regional. Statele foarte vechi, cu o structură tot mai
centralizată au de regulă sisteme în care s-a detaşat în timp un centru,
de obicei capitala, pe când cele mai noi, care funcţionează ca state
federale au o multitudine de centre aflate în competiţie pentru primul
loc în ierarhia naţională. În statele foste colonii, de regulă centrul
iniţial şi-a păstrat primatul.
Factorii social-economici îşi pun evident amprenta asupra
configuraţiei sistemelor urbane. Într-un stat dezvoltat în care
competiţia este acerbă pentru supremaţie, în care procesele de inovaţie
şi specializare sunt dominante au loc procese de schimbare
compensatorii în ierarhia naţională, care conduc la o stabilitate mare a
sistemelor urbane şi o conservare a fizionomiei acestora. În statele
slab dezvoltate, bazate pe exploatarea resurselor naturale (agricole sau
miniere) se remarcă ponderea importantă a centrelor care crează
instabilităţi sectoriale ale ierarhiilor, care uneori sunt percepute la
nivel naţional sub forma unor şocuri. Capacitatea redusă a societăţii de
a reacţiona la schimbări social-economice, determină mari decalaje
interurbane şi implicit mari deplasări de populaţie spre centrele urbane
mari.
Factorii politici perturbă ierarhia istoriceşte constituită, precum
şi centralitatea sistemelor urbane prin deciziile care privesc fie
capitala statelor, fie capitalele regionale. Sistemele urbane sunt foarte
sensibile la împărţirile politico-administrative, când de obicei noile
reşedinţe distorsionează ierarhiile naţionale şi le fragmenteaza pe cele
regionale. Un alt exemplu în care sistemele urbane vor fi afectate de
deciziile politice este cel legat de realizarea Europei unite, în care
42
graniţele devin foarte permisive iar influenţele şi relaţiile urbane nu Reţine

mai sunt încorsetate de acestea. Deja este remarcată influenţa şi
crescândă a unor oraşe mari din Europa centrală (Viena şi Berlin) notează!
asupra sistemelor urbane ale Ungariei, Slovaciei şi respectiv Poloniei.
În creştere este şi influenţa Budapestei asupra sistemului urban
naţional al României, prin atracţia pe care o exercită acesta asupra
oraşelor din partea de vest a ţării. Exemplul banal dar cu efecte
concrete este cel al utilizării tot mai frecvente de către cetăţenii români
din aceste centre urbane a Aeroportului internaţional al Budapestei.
Efectele acestor factori, care acţionează sincron asupra
sistemelor urbane, sunt materializate în configuraţia generală a
acestora. Se disting astfel sisteme monopolare, în care se detaşează un
singur centru, a cărui supremaţie nu poate fi contestată de celelalte
oraşe. Principalele fluxuri de informaţie, în primul rând, pornesc din
acest centru şi se orientează spre celelalte centre de ordin imediat
inferior, care sunt pe poziţia de receptori, darşi relee, retransmiţând
informaţiile la nivele inferioare. O altă categorie de sisteme sunt
bipolare, situaţie în care două centre cu putere economico-socială,
politică şi culturală asemănătoare dezvoltă subsisteme urbane relativ
independente. Astfel de cazuri se întâlnesc mai ales la nivel intra-
naţional sau regional, dar există exemple şi la nivel naţional (Brazilia,
Africa de Sud, Germania). Sistemele multipolare se caracterizează
prin existenţa a trei sau mai multor centre coordonatoare. Acestea
caracterizează atât state întregi, de obicei federale (S.U.A., Canada,
India), dar şi sisteme regionale (precum cel transilvănean în
România).
2.4 Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor de aşezări
Orice sistem urban se constituie într-o entitate sensibilă în

cadrul unui spaţiu geografic, înregistrând cele mai intense modificări
ca urmare a dezvoltării în ansamblu a societăţii umane. Evoluţia
sistemelor urbane are la bază procesul de auto-organizare, influenţat în
mod diferenţiat de intervenţiile externe. Auto-organizarea, generată
de acumulările cantitative şi calitative, de relaţiile de tip feed-
back, reieşite din dezvoltarea internă a sistemelor urbane,
reprezintă principalul motor al evoluţiei. Chiar în condiţiile
menţinerii oraşelor pe nivelele ierarhice anterioare, acumulările
rezultate în intervale de timp diferite implică reorientări şi intensificări
de fluxuri economice, demografice, de informaţii. Influenţele externe
au un rol important în dinamica sistemelor urbane de rang mai mic
decât cele naţionale. Acestea vizează, de regulă, mutaţii în baza
economică a oraşelor, pe baza unor decizii politico-administrative, ce
determină translaţia unora dintre ele pe scara ierarhică şi atrage
modificarea parţială sau fundamentală a relaţiilor iniţiale dintre
componentele sistemului urban. Perturbarea “ordinei” componentelor
şi relaţiilor antrenează schimbări structurale, evoluţia sau involuţia
sistemulu respectiv, creşterea entropiei sau negentropiei acestuia. În
teritoriu evoluţia sistemului urban se manifestă printr-o restrângere
sau extindere spaţială. Forţele cele mai difuze şi de complexă
intereferenţă se întâlnesc la periferia sistemului urban, orice
modificare semnificativă în sistemul limitrof implicând modificări în
structura şi dinamica primului, limitarea sau dezvoltarea sa teritorială.
43
Adică, în dezvoltarea lor istorică, unele oraşe pot părăsi sistemele

Reţine iniţiale, integrându-se altora vecine, cu centre de polarizare mai
şi puternice.
notează! Necesitatea controlului evoluţiei sistemelor urbane. Tendinţele
uneori anarhice de dezvoltare a sistemelor urbane, centralitatea
excesivă a funcţiilor şi activităţilor în câteva puncte determină o
dezechilibrare a acestuia, efecte negative sub raport economico-social
în profil teritorial. De aceea problemele evoluţiei dirijate a sistemelor
urbane, ale corectării sau eliminării unor tendinţe ce nu converg spre o
eficienţă economico-socială de durată, sunt aspecte esenţiale în
dezvoltarea echilibrată a aşezărilor în profil teritorial. Cel mai
important principiu care trebuie să funcţioneze în cadrul sistemelor
urbane îl reprezintă optimizarea relaţiilor dintre resursele naturale
şi umane - gradul de echipare - ierarhizarea şi centralitatea.
Dimensionarea acestor relaţii este dată mai recent de noul concept
despre resurse, care şi-au demonstrat caracterul limitat. Asigurarea
unei concordanţe depline între locul ocupat de oraşul X în ierarhia
complexă urbană şi posibilităţile sale reale de dezvoltare constituie un
element de mare stabilitate a structurilor sistemului urban. Este
evident faptul că în timp pot avea loc mutaţii cantitative şi calitative în
domeniul resurselor naturale (descoperirea de noi substanţe utile, spre
exemplu) şi în gradul de echipare al localităţii respective, ceea ce
poate atrage modificarea locului ocupat de aceasta în ierarhia
regională sau naţională.
Intervenţia externă, materializată ca urmare a dezvoltării
planificate, poate să aibă un rol stimulator sau reglator. In cazul unor
sisteme urbane relativ instabile este mult mai evident rolul stimulator
al intervenţiilor, respectiv de a impulsiona dezvoltarea funcţiilor unor
oraşe în scopul creării de noi structuri, adecvate, modificând în
perspectivă ierarhia iniţială. Pentri sistemele urbane cu o mare
stabilitate, intervenţiile sub forma investiţiilor arareori perturbă
ierarhia acestora.
Un aspect deosebit de important pentru cercetările de profil îl
constituie determinarea mutaţiilor probabile ce survin în sistemele
urbane naţionale şi regionale, prin schimbările de natură politică,
economică şi informaţională la nivel planetar. Prin diverse tehnici de
simulare se pot anticipa noile structuri ale sistemlor naţionale şi
regionale, modificările în ierarhia şi în centralitatea aşezărilor. Poziţia
a noi centre urbane, faţă de ansamblul sistemelor urbane naţionale este
edificatoare în aprecierea capacităţii lor de creare a unor subsisteme
reale, funcţionale de aşezări.
Spre exemplu, anumiţi parametri caracterizează un asemenea
centru situat în apropierea unui mare oraş sau într-a arie geografică
fără posibilităţi de polarizare urbană (depresiuni mici, închise, cu
legături unidirecţionale; sectorul superior al unei văi, fără posibilitate
de a comunica în amonte) şi alţi parametri sunt puşi în evidenţă în
cazul unor centre situate într-o arie rurală, intens populată sau la
interferenţa influenţelor unor oraşe aflate la mari distanţe.
Analizele de detaliu asupra potenţialului uman, viitoarei baze
economice dotărilor social-edilitare şi culturale, gradului de
accesibilitate pot fi relevante în conturarea unor modele de prognoză a
evoluţiei sistemului urban, oferindu-se un portofoliu de variante în
cazul dezvoltării sau restricţionării centrului X sau Y.
44
Rezumat
Sistemul geografic se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune,

între care se stabilesc multiple şi complexe relaţii reciproce în funcţie de legitǎţi specifice.
Privite ca entitǎţi complexe, ele funcţioneazǎ datoritǎ unor trǎsǎturi care rezultǎ din
capacitatea de adaptarea a elementelor componente la întreg, din aceea de organizare şi în ultimǎ
instanţǎ de evoluţie. Aceste trǎsǎturi sunt: integralitate, coerenţǎ, autonomie, permanenţǎ,
organizare, finalitate, adaptare, deschidere, evoluţie, reproducere, diferenţiere, centralitate şi
ierarhizare.
Geograful francez Gabriel Dupuy (1985) considerǎ sistemul de aşezǎri ca un
"sistem teritorial supra-urban definit ca un ansamblu de elemente spaţiale fizice şi umane
între care existǎ relaţii statice (ierarhizare) şi dinamice (fluxuri de persoane, informaţii şi
energie)". Conform acestui enunţ rezultǎ cǎ sistemul de aşezǎri este axat pe scheletul unui
sistem urban, iar sistemul în totalitatea sa are o extindere teritorialǎ. Acelaşi autor
identificǎ regiunea cu un "sistem geografic supra-urban" ceea ce conferǎ sistemului de
aşezǎri caracterul de sintezǎ pentru un spaţiu geografic. La acestea se adaugǎ faptul cǎ,
în general, orice aşezare apare şi se dezvoltǎ în funcţie de potenţialul spaţiului adiacent,
iar întreg sistemul în funcţie de potenţialul complex al întregului spaţiu asociat.
Un sistem urban este alcătuit în mod clar din trei părţi bine individualizate:
componente, relaţii şi structuri. Componentele sunt reprezentate de oraşe, privite ca
indivizi şi subsisteme urbane, însemnând asocieri ierarhice de oraşe având în centrul lor
un “lider”. Relaţiile sunt cel puţin de 4 tipuri înglobând la rândul lor alte subtipuri:
demografice, economice, servicii şi politico-administrative. Toate aceste elemente,
organizate într-un anumit fel individualizează structuri proprii sistemului urban respectiv.
Aceste structuri funcţionale sunt indispensabile funcţionării sistemului în întregimea sa.
Întreg ansamblul însă se individualizează într-un “mediu”, care include condiţiile generale
geografice, economico-sociale şi politice naţionale şi internaţionale. Acest mediu
influenţează configuraţiile concrete ale sistemelor urbane naţionale sau regionale.
1. Care este definiţia sistemului geografic ?

2. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului
urban ?
3. Ce este ierahizarea ?
4. Caracterizaţi centralitatea, ca însuşire esenţială a
sistemelor urbane.
5. Specificaţi în ce constă primatul în sistemele
urbane.
6. Caracterizaţi factorii care influenţeazǎ configuraţia
generalǎ a sistemelor urbane.
Pe baza datelor oferite de lucrarea World Development

Indicators 2003 (pag.156-159) se va realiza un referat cu titlul
Evoluţia urbanizǎrii în perioada 1980-2001 şi repartiţia
geografică a populaţiei urbane în anul 2001
45
Referatul va fi însoţit şi de o hartă, cu titlul Repartiţia

geografică a populaţiei urbane în anul 2001. Legenda hărţii va
cuprinde următoarele categorii: sub 10 %, 10-30 %, 31-50 %, 51-70
%, 71-90 % şi peste 90 %.
Obiective:
- cunoaşterea evoluţiei fenomenului de urbanizare;
- analiza disparitǎţilor regionale în privinţa urbanizǎrii.

- analiză statisticǎ şi cartograficǎ

- World Development Indicators, 2003
- Harta de bazǎ
- întocmirea referatului şi a hǎrţii anterior prezentate
Bibliografie:
Bucureşti.
Tǎlângǎ Cr., 2000, Transporturile şi sistemele de aşezǎri din
România, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.
46
TEMA 3
CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITǍŢI ALE

SISTEMULUI URBAN ROMÂNESC
Conţinut :
3.1. Clasificarea sistemelor de aşezǎri dupǎ tipul dominant

3.2. Clasificarea sistemelor de aşezări după scara spaţială
3.3. Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia spaţialǎ a relaţiilor
3.4. Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia formei ierarhice
3.5. Particularitǎţi ale sistemului urban românesc
Obiective :
Cunoaşterea criteriilor de clasificare a sistemelor de aşezǎri şi a celor urbane în
special
Cunoaşterea pricipalelor tipuri de sisteme urbane
Înţelegerea particularitǎţilor sistemului urban românesc
Varietatea condiţiilor de apariţie şi dezvoltare a sistemelor de

aşezări, caracteristicile componentelor, multitudinea planurilor de Reţine
observaţie, structura spaţială şi ierarhică, sunt elemente esenţiale de şi
diferenţiere, care îşi pun amprenta asupra diversităţii acestora. Aceste notează!
elemente conduc la cel puţin trei tipuri mari de tipologii: una care se
face în raport cu dominanţa tipurilor de aşezări (urbane sau
rurale), a doua în funcţie de nivelul spaţial (local regional,
naţional şi supranaţional) şi a treia cu caracter morfologic, în care
se impun două criterii cel al configuraţiei spaţiale a relaţiilor şi cel
al formei ierarhiei.
3.1 Clasificarea sistemelor de aşezǎri dupǎ tipul dominant
Aşezările sunt împărţite în două mari categorii (în funcţie de

nivelul lor de dezvoltare, grad de echipare, număr de locuitori,
structuri profesionale ş.a.): aşezări urbane şi aşezări rurale. Ca urmare,
putem deosebi cel puţin două tipuri de sisteme: sisteme urbane şi
sisteme rurale.
47
a) Sistemele urbane, în sensul strict al cuvântului, se referă la

Reţine ansamblurile coerente create de oraşe, care cunosc o dinamică
şi particulară şi în care orice schimbare importantă poate atrage o
notează! restructurare masivă a întregului. Sistemele urbane au făcut obiectul
de studiu al nenumărate lucrări, încât atunci când se discută, în fapt,
de sisteme de aşezări se fac referiri cu precădere la sistemele urbane.
Structura şi complexitatea sistemelor urbane depinde de
gradul de urbanizare a unei ţări şi de mărimea acesteia. Există ţări
foarte mici cu gradul de urbanizare aproape de 100%, în care
sistemul urban este impropriu folosit (având câteva oraşe) sau lipsit
de sens, atunci când ţara respectivă se confundă cu oraşul propriu-zis
(Singapore, spre exemplu). Extinderea şi numărul de locuitori al unui
teritoriu, numărul de oraşe reprezintă criterii de baza pentru
conturarea sistemelor urbane.
Ţinând cont că toate teoriile clasice şi moderne, că toate
analizele întreprinse până în prezent asupra sistemelor de aşezări se
referă în mod explicit la sistemele urbane, ne limităm în a sublinia
dinamica deosebită a acestora, mai ales la nivelele medii şi de bază.
De obicei la nivelele mediane schimbările au fost determinate de
politici urbane (caracteristice ţărilor centralizate cu economie
planificată), pe când cele de la nivelele inferioare se axează pe
sporirea numărului de oraşe, prin translaţia în această categorie a
unora din aşezările rurale.
b) Sistemele rurale, în concordanţă cu definiţia sistemelor
urbane, ar trebui să fie ansambluri de aşezări rurale coerente ş.a. Dar
în ce priveşte sistemele rurale termenul se pare că este inadecvat sau
poate fi utilizat numai în anumite situaţii. In care dintre situaţii?
În opinia noastră există o situaţie foarte clară, când, fără a
greşi, putem folosi conceptul de sistem de aşezări rurale. Aceasta este
adecvată, când ansamblul de aşezări rurale este structurat ierarhic
având în vârful piramidei satul cel mai dezvoltat, cu funcţii
intercomunale. Astfel de sisteme rurale locale se pot individualiza cu
uşurinţă în zonele profund rurale ale unei ţări sau teritoriu.
Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la
bază cătunul, pe nivelele următoare situându-se satul, satul reşedinţă
de comună şi satul cu funcţii intercomunale. Raporturile dintre acestea
se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. Astfel, între cătun şi
sat relaţiile se bazează pe furnizarea de acesta din urmă a unor servicii
comerciale de bază (cătunul nu are de obicei, unităţi comerciale), dar
şi altele de natură spirituală, ca servicii religioase (aproape în fiecare
sat există un aşezământ bisericesc, pe care nu îl regăsim în cătune.
Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună se bazează atât pe
furnizarea unor servicii complexe, precum cele comerciale, prestări
servicii, învăţământ, asistenţă medicală, administraţie. Centrul rural cu
funcţii intercomunale oferă în plus unele servicii comerciale
specializate, medicale specializate, juridice, învăţământ liceal ş.a.
3.2 Clasificarea sistemelor de aşezări după scara spaţială
După scara spaţială se poate deosebi o succesiune de sisteme

de aşezări, care va ţine cont de extinderea acestora, dar numai în
corelaţie cu spaţiile naţionale, care sunt bine identificate de graniţele
statelor. În principiu, scara locală nu diferă ca şi concept încât suportă
48
orice comparaţie, indiferent de mărimea statelor. Dar scara regională Reţine

este discutabilă. Spre exemplu, ceea ce este regional într-un caz poate şi
fi local în altul, suprafaţa statelor jucând un rol important în notează!
delimitarea acestor categorii. Rezultă că, uneori, comparaţiile la nivel
regional nu au un suport, decât dacă ţinem cont de structurile
naţionale. Pe de altă parte, în unele aprecieri când se discută la nivel
regional se au în vedere spaţii supranaţionale, punct de vedere care
poate fi susţinut doar în analizele continentale, dar şi aici cu rezerve,
dacă avem în vedere conceptul de regiune.
Prin urmare, pe ecartul local-planetar, putem individualiza mai
multe sisteme de aşezări, unele clar definite, altele discutabile. Într-o
succesiune de la nivelul inferior la cel superior vom putea
individualiza: sisteme locale, sisteme regionale, sisteme naţionale,
sisteme supra-naţionale, continentale şi sistemul mondial.
a) Sistemele locale. Acestea se configurează la nivelele
inferioare ale ierarhiei aşezărilor, dar pot să se extindă până la nivelele
supralocale şi chiar subregionale. Localul este privit într-o manieră
foarte diferită, fiind destul de labil ca materializare spaţială. Astfel,
locale sunt micro-sistemele generate în jurul unei reşedinţe de
comună, care poate fi loc central pentru 20-30 de sate sau chiar 40, dar
şi cele axate pe un oraş mijlociu cu funcţii de loc central în sistemul
urban. Deci, am putea introduce o corecţie valabilă şi anume că
localul are o geometrie variabilă, depinzând de nivelul situat deasupra
sa. Dacă următorul nivel este cel regional, atunci inclusiv sistemele
urbane sau de aşezări subregionale pot deveni locale.
Totuşi, sub influenţa împărţirilor administrative, se conturează
nivele de organizare extrem de puternice, care exced nivelelor
regionale, mai ales când acestea se bazează pe funcţii încă neclar
definite. Este cazul sistemelor de aşezări judeţene din România, care
în nici-un caz nu pot fi considerate locale la nivel naţional şi nici chiar
continental. Din cauza acestei funcţionalităţi care există putem asimila
aceste sisteme cu cele subregionale, depăşind cu mult nivelul local.
În principiu, unitatea de bază într-o ierarhie, care serveşte mai
multe sate, constituie un centru local. Acesta este sediul unei comune,
un sat care deţine funcţii nerecunoscute printr-un statut administrativ
special sau poate fi un mic oraş. În jurul lor se constituie o mică zonă
de influenţă, care creşte în cazul oraşelor cu funcţii intrajudeţene (de
exemplu). Practic, am putea considera că în jurul acestora se constituie
sisteme locale de aşezări.
Din punct de vedere al funcţiilor, centrele locale s-ar limita în
genere la furnizarea numai anumitor bunuri şi servicii maximale, care
ţin de colectarea şi expedierea produselor agricole, de o parte a
comerţului cu amănuntul, de servicii de învăţământ până la nivel liceal
(inclusiv), de servicii de sănătate (inclusiv unităţi spitaliceşti), servicii
bancare şi financiare, servicii juridice (judecătorie, tribunal), servicii
administrative etc. Dificultatea mare este de a face distincţia dintre
fiecare serviciu specific al categoriilor menţionate. Din această cauză
ni se pare neverosimilă stabilirea capacităţii de polarizare locală după
o analiză comparativă amănunţită a structurii bunurilor şi serviciilor
oferite pentru toate localităţile unui teritoriu pentru a stabili nivelul
local, când demersul invers este mai eficace (adică de la nivel naţional
spre cel local).
49
b) Sisteme regionale. Pornind de la ideea de bază că aşezarea este o

formă de existenţă spaţială a societăţii, reflectându-i viaţa acesteia şi
Reţine
factorii de schimbare, vom observa că aceasta nu este de aceeaşi
şi
mărime, nu este răspândită uniform şi că nu evoluează sub impulsul
notează!
aceloraşi factori. Vom observa, de asemenea, că în spaţiu există şi
funcţionează importante noduri sau centre care concentrează o
puternică masă umană şi nenumărate activităţi (Hansen, N.M.,
Korcelli, P. (1978), The development of urban agglomerations within
the national settlement systems, Geographia Polonica, 39, p. 211-222).
Organizarea internă a unui sistem regional este în principiu cu
a unuia naţional, dar la scară diferită şi cu ceva mai reduse servicii
oferite de capitala regională. Am putea spune că această oganizare este
caracterizată prin structuralitate, ierarhie şi discreţie spaţială,
integralitate şi autonomie (Marksoo, A.K., Nymnik, S.J. (1977), The
nature and dynamics of regional settlement systems, Geographia
Polonica, 37, p.109-114).
Regăsim astfel toate caracteristicile sistemului, în general, cu
excepţia acestei idei de discreţie spaţială. Practic este vorba de
legătura tot mai strânsă care există între sate şi terenurile din jurul
acestora, pe măsura depărtării de oraşul principal. În acelaşi sens
scade şi mărimea acestora, încât cele mai mici sate se găsesc la
periferia sistemelor regionale, fenomen care este conform cu regula
distribuţiei potenţialului demografic.
Toate procesele de ordine observate în organizarea internă a
sistemelor regionale pot însă să reflecte şi unele influenţe externe,
direct sau indirect. Astfel, poate fi vorba de unele dezvoltări rapide pe
care le pot cunoaşte sistemele regionale vecine, care afectează o parte
din sistemul regional care evoluează lent. În acelaşi timp poziţia
geografică în raport cu frontierele sau bariere de ordin natural, pot fi
avantajoase sau nu. Frontierele tot mai frecvent devin axe de atracţie
decât de divergenţă, iar barierele naturale au fost aparente în unele
cazuri (râuri navigabile) sau deosebit de restrictive (catene muntoase
înalte, deşerturi, râuri etc).
Dar cum se individualizează un sistem regional? Răspunsul la această
întrebare conduce totdeauna la individualizarea regiunilor. Deci, după
ce a fost individualizată regiunea se poate spune că întreg ansamblul
de aşezări aparţinând acesteia este un sistem regional. Lucrurile par a
fi simple, dacă problema delimitării spaţiale a regiunilor nu ar fi aşa
de complicată. În esenţă trebuie spus că există o concordanţă deplină
între cele două entitătăţi, dacă este vorba de regiunea funcţională, dacă
nu apar nesuprapuneri între sistemul regional şi regiunea respectivă.
Spre exemplu, o regiune naturală nu va coincide decât accidental cu
un sistem regional de aşezări sub aspectul extinderii spaţiale. O
regiune de dezvoltare este în aceeaşi situaţie, poate aparţine la două
sisteme regionale de aşezări. În consecinţă există două variante
importante de analiză a sistemelor regionale: una de a studia relaţiile
dintre aşezări de jos în sus, de la baza iererhiei depsitând toate
legăturile ascendente, până la un nivel subnaţional, iar a doua de a
porni în ordine descendentă, de la nivelul marilor oraşe cu funcţii
regionale (care vor trebui în prealabil stabilite prin analize mult mai
comode), până la nivelele inferioare, urmărind firul ofertei de bunuri
şi servicii centrale. Această a doua cale ni se pare că este cea mai
facilă şi care poate conduce la rezultatele aşteptate (O opţiune similară
50
a fost şi demersul de individualizare a sistemelor regionale de aşezări

în lucrarea "Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de Reţine
geografie economică asupra teritoriului României", Editura şi
Academiei, 1987, autor I.Ianoş). notează!
În raport cu nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări, se poate
observa că în varful ierarhiei regionale se poate situa o metropolă
regională, un oraş mare sau chiar un oraş mijlociu, cu funcţii de loc
central importante. Structura acestor sisteme este la fel de complicată
în unele cazuri ca şi a sistemelor naţionale, dar la diferite nivele. În
cazul ţărilor dezvoltate complicarea cea mare există la nivelul superior
şi median al ierarhiilor unde reţelele de cooperare se extind cu
rapiditate punând uneori în discuţie capacitatea centrului iniţial de a
controla întreg sistemul. Ţările slab dezvoltate cu sisteme urbane mai
puţin dezvoltate, crează probleme la nivelul inferior al ierarhiilor
aşezărilor acolo unde relaţiile dintre aşezări au un mare grad de
nesiguranţă, baleând uşor de la un sistem la altul.
În situaţia suprapunerii sistemelor regionale pe regiuni istorice,
individualizate poate şi printr-un caracter etnic pronunţat, stabilitatea
este extrem de mare, ducând la o oarecare izolare în sistemul naţional
şi fiind foarte periculoasă pentru integritatea acestuia.
Din punct de vedere al importanţei în organizarea teritoriului,
trebuie spus că sistemele regionale de aşezări sunt esenţiale. Chiar
dacă noile tendinţe manifestate la nivel mondial de atenuare a forţei
gravitaţionale a marilor centre urbane, caută să demonstreze
importanţa reţelelor de sisteme, totuşi, cel puţin în ţările cu nivele de
dezvoltare scăzute sau oscilând în jurul mediei, centrele de polarizare
regională rămân ca veritabili poli de dezvoltare teritortială. Prin
urmare, o politică de dezvoltare regională nu poate să nu ia în atenţie
această distribuţie de putere în teritoriu şi să nu o folosească în ideea
accelerării procesului de atenuare a discrepanţelor teritoriale.
c) Sisteme naţionale. Această categorie de sisteme de aşezări a
fost cea mai privilegiată, datorită, pe de o parte interesului manifestat
la nivelul fiecărei ţări de a cunoaşte structura şi modul de funcţionare
a relaţiilor dintre propriile aşezări, iar pe de altă parte, datorită
facilităţilor existente pentru cercetare: sunt sisteme deja delimitate,
există date statistice relativ bogate, capitala se impune de obicei
fără probleme în sistemul respectiv de aşezări, reprezintă un
cadru adecvat de testare a unor teorii de creştere şi dezvoltare. În
acelaşi timp, cercetările la acest nivel au şi o finalitate fiind
frecvent regăsite în politicile de amenajare şi dezvoltare
teritorială.
În general se întâlnesc două categorii principale de sisteme de
aşezări în raport cu structura statului respectiv. Astfel, sistemele
aparţinând unor state centralizate se remarcă printr-un rol extrem de
puternic al capitalei, care deţine supremaţia cantitativă şi calitativă în
relaţiile dintre aşezările acelui stat. Dimpotrivă în statele federale se
remarcă o individualizare forţată a sistemelor naţionale, care practic
nu sunt funcţionabile în această structură, şi o stabilitate mare a
sistemelor axate pe capitalele statelor componente, care se impun mai
mult sau mai puţin la nivelul sistemelor axate pe acestea.
Diferenţierile dintre cele două categorii de state se reflectă foarte bine
în analizele morfologice întreprinse asupra sistemelor de aşezări.
51
d) Sisteme supranaţionale. Oficial astfel de sisteme urbane nu

Reţine există, dacă facem abstracţie de faptul că uneori în cazul anumitor
şi state federale se poate vorbi de sisteme supranaţionale. În sensul strict
notează! al termenului, deci, nu se poate lua un exemplu concludent, dar de
facto, se cristalizează procesul de creere a unor sisteme
supranaţionale, în special ca efect al permeabilităţii frontierelor. Dacă
tendinţele actuale de eliminare a frontierelor ca obstacol în extinderea
sistemelor urbane se confirmă, într-un interval suficient de timp, se
poate asista la crearea unui astfel de sistem supranaţional.
Cel mai pertinent exemplu l-ar putea constitui, sistemul de
aşezări dezvoltat pe baza procesului de integrare europeană, care va
conduce la diminuarea puternică a sistemelor naţionale. În acest sens,
analizele întreprinse arată că încă nu se poate vorbi de aşa ceva, fiind
o mare discrepanţă între centrul european al deciziilor, care este oraşul
Bruxelles şi marile centre de putere economică şi culturală, care
rămân Londra şi Paris. Dacă am accepta existenţa chiar în stadiu
incipient a acestui sistem, individualizat la nivelul Uniunii Europene,
am putea spune că el este bicefal, dar că există toate condiţiile pentru
ca în timp să devină tricefal, având în vedere locul pe care îl poate
ocupa Berlinul după reunificarea Germaniei.
Pentru a exista şi a funcţiona ca sistem de sine stătător, ierarhia
centrelor populate din actuala UE ar trebui să aibă la limita superioară
un oraş cu o populaţie de 28 de milioane de locuitori, urmat de altul de
circa 14 milioane, ceea ce este o utopie, având în vedere modul de
dezvoltare actuală a acestui spaţiu. Valoarea centrului ar creşte pe
măsura integrării noilor ţări din Est. Dacă însă luăm în calcul
dimensiunile continentale ale acestui sistem şi gradul înalt de
urbanizare şi concentrare urbană, putem accepta ideea unei ierarhii a
aglomeraţiilor şi asociaţiilor de oraşe. În acest caz, rolul coordonator
ar reveni marii concentrări urbane, care se extinde din împrejurimile
Londrei şi până în zona Romei.
e) Sisteme continentale. Poate că nu este cazul încă să
discutăm de sisteme urbane continentale în sensul absolut al
cuvântului sau poate prea devreme! Cert este însă că în sistemul de
comunicaţie actual un rol important în afara legăturilor aeriene, îl au
sistemele de autostrăzi şi cele ale trenurilor de mare viteză. Atunci
când aceste sisteme vor fi predominante la nivelul continenetelor cel
puţin în cazul unora se va putea discuta de sisteme urbane continentale
în sens aproape de cel adevărat. Este vorba mai ales de Europa,
America de Nord şi America de Sud sau părţi ale Asiei.
În etapa actuală s-ar contura un astfel de sistem urban în
Europa folosind "scheletul" constituit de sistemul urban actual al
acesteia, dar cele mai importante probleme se vor ridica cu partea sa
estică, ce are deja un sistem urban transcontinental. Totodată,
caracteristicile sistemului urban al Rusiei sunt cu totul altele faţă de
cel al sistemului vest-european sau chiar central-european, ceea ce ar
determina nenumărate disarmonii şi în fapt o imposibilă integrare.
Oricum, tendinţa este ca prin fenomenul gravitaţiei să fie atraşi de
către marii poli ai Europei de Vest şi alţi poli de creştere naţionali din
centrul şi estul Europei. Analizând distribuţia principalelor filiale ale
marilor firme străine repartizate în oraşele europene, se poate
demonstra existenţa unei coeziuni între aceste oraşe, prin două
tendinţe: pe de o parte se asistă la o multiplicare a acestora, iar pe de
52
altă parte o lărgire a sistemului de relaţii prin cuprinderea şi a altor

oraşe, precum Lisabona, Stockholm, Bristol, dar şi Praga sau Reţine
Budapesta . şi
S-au elaborat nenumărate studii privind tipologia oraşelor europene notează!
ajungându-se la propuneri de ierarhii. Acestea au avut la bazǎ puterea
demograficǎ, funcţiile şi importanţa lor etc. Toate aceste clasificǎri
scot în evidenţǎ douǎ oraşe Londra şi Paris metropole care se
detaşeazǎ net în sistemul european de oraşe.
În afara sistemului urban al continentului australian, unde este
clară existenţa acestuia, incluzând şi sistemul urban al Noii Zeelande,
un alt exemplu în curs de integrare ar putea fi cel din partea nordică a
continentului american. Acesta integrează oraşele Statelor Unite şi ale
Canadei, într-un sistem urban cu cel puţin trei mari megapoli: unul ar
fi constituit de Boswash, care totalizează circa 40 milioane locuitori,
ar urma un altul în jurul Marilor Lacuri, totalizând circa 50 milioane
(dar care nu este încă suficient de sudat pentru a se putea vorbi de un
adevărat megapol) şi al treilea pe coasta vestică a S.U.A., dezvoltat în
jurul oraşului Los Angeles. Dacă avem în vedere subsistemul de oraşe
dezvoltat la graniţa dintre S.U.A. şi Mexic, am putea întrezări chiar o
integrare a sistemului urban nord-american în întregimea sa.
f) Sistemul urban planetar? Intr-adevăr, se poate vorbi de un
sistem urban mondial, care să cuprinde ca părţi componente toate
oraşele lumii? Deocamdată acest lucru pare exagerat, pentru că deşi
procesele de globalizare s-au accentuat, încă distanţele geografice,
distanţele politice şi culturale sunt obstacole serioase în această
privinţă. De altfel, şi analiza efectuată la nivelul relaţiei rang-talie la
nivel mondial arată că nu este vorba de un sistem integrat, ci după
părerea noastră mai mult de o speculaţie. Practic, relaţia rang-talie a
fost introdusă în analiza unor sisteme naţionale, care se ştia că sunt
sisteme unitare, ori prin cercetările recente se porneşte invers, de la
grupări de state prestabilite se stabileşte relaţia respectivă, care se
interpretează ca in cazul unor sisteme urbane de sine stătătoare.
Prin urmare, analiza sistemelor de aşezări şi tipologia lor în
raport cu scara spaţială conduce la ideea unei diversităţi extrem de
mari a acestora, dar şi a unei mari relativităţi în aprecierea scărilor
respective. Ceea ce este regional pentru o ţară ca S.U.A., este naţional
pentru alta ca România, sau ceea ce este regional pentru aceasta din
urmă este naţional pentru Albania ş.a.m.d. De aceea în aprecierea
structurii sistemelor de aşezări trebuie ţinut cont de condîţiile concrete
în care acesta a apărut şi funcţionează, de modul în care s-ar putea
integra mai bine într-un sistem de rang superior.
3.3 Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia spaţialǎ a

relaţiilor
Sisteme de aşezări excesiv monocentrice, care au la bază o

detaşare atât de evidentă, încât lipsesc oraşele de pe nivelele
următoare, legătura realizându-se fără mari diferenţieri, direct, cu toate
centrele urbane. Este cazul statelor de dimensiuni mici (Gambia,
Eritreea, Costa Rica, Guatemala, Honduras, Lituania, Letonia ş.a.,
unde capitala se află în vârful ierarhiilor urbane.
Sisteme de aşezări monocentrice, cu impunerea clară a
oraşului primat, dar în care sunt reprezentate şi celelalte nivele
53
ierarhice. Capitala, în cazul sistemelor naţionale de aşezări depăşeşte

de câteva ori oraşul de rang următor, în unele cazuri apropiindu-se
Reţine
caracteristicile de sistemele excesiv monocentrice (Ungaria, Paraguay,
şi
Austria). Cele mai frecvente exemple din această grupă se găsesc în
notează!
Europa (Franţa, Marea Britanie, Grecia, România, Bulgaria, Ucraina,
Danemarca, Irlanda ş.a.
Sisteme de aşezări monocentrice echilibrate, caracterizate
printr-o impunere a oraşului de pe prima treaptă ierarhică, dar prin
foarte larga reprezentare a oraşelor de pe nivelele următoare. Este
cazul Germaniei reunificate, Spaniei, Belgiei, Rusiei, Egiptului,
Israelului, Algeriei, ş.a., în care se detaşează capitala, dar sistemul
urban pe ansamblul său este echilibrat dispunând de numeroase
subsisteme cu centre care se impun la rândul lor în structurile
regionale.
Sisteme de aşezări bicentrice, în care se const
ată că există două centre care îşi dispută permanent primul loc
în ierarhia naţională sau regională. Dacă la nivel naţional, astfel de
cazuri se întâlnesc foarte rar şi de obicei greu de individualizat, situaţii
le sunt mult mai frecvente la nivel regional. Astfel la nivel naţional am
putea constata o oarecare detaşare a două mari centre cu funcţiuni
naţionale distincte în sistemul urban al Chinei. În ciuda faptului că
există şi alte câteva zeci de oraşe milionare, totuşi competiţia dintre
Beijing, care deţine puterea politică şi culturală a ţării şi Shanghai,
care este motorul economic există o luptă pentru supremaţie la nivelul
ierarhiei urbane.
Sisteme de aşezări policentrice sau multipolare, care probabil
reprezintă cele mai eficiente sisteme de aşezări, datorită faptului că
centrele aflate în apropierea vârfului ierarhiei, convin la o împărţire a
funcţiilor, sunt integrate în arii puternic urbanizate (megalopolisuri)
sau sunt situate la distanţe suficient de mari pentru a nu se jena unele
pe altele. In aceste cazuri, competiţia fiind extrem de strânsă funcţia
de capitală naţională a fost localizată, de comun acord, fie într-un oraş
mai mic, situat la distanţe convenabile, fie într-un oraş cu totul nou
sau fie divizată între două oraşe (între legislativ şi executiv). Astfel de
sisteme naţionale au, de regulă statele care se caracterizează printr-un
număr mare de locuitori, dar şi printr-o suprafaţă imensă (SUA,
Brazilia, Australia, Canada, India, Africa de Sud, chiar Nigeria).
Printre excepţii, se numără şi ţări mici cu o istorie urbană foarte veche,
cu o tradiţie a dezvoltării multipolare, precum Elveţia şi Olanda.
3.4 Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia formei ierarhice
a) Sistemele urbane stabile sunt dificil a fi identificate, pentru

că în realitate este vorba de o stabilitate relativă. Dar dacă perioada de
menţinere, a aceleiaşi fizionomii generale a distribuţiei rang-talie, este
suficient de mare, am putea să afirmăm că este vorba într-adevăr de o
stabilitate a sistemelor urbane respective. Aceste condiţii pot fi
regăsite în foarte puţine ţări pe glob, întrucât marea majoritate au
marcat fie schimbări teritoriale, fie dinamici deosebite fiind afectate
de războaie, de recesiuni accentuate sau chiar de dezvoltări explozive.
În acest context, se pare că singurele ţări care ar dispune de
sisteme urbane stabile sunt Suedia şi Elveţia. Ambele ţări şi-au
menţinut de-a lungul istoriei aceleaşi teritorii, au avut o creştere
54
demografică foarte slabă, o politică restrictivă de imigrări, unul dintre

cele mai înalte venituri pe locuitor şi fiind recunoscute ca unele dintre Reţine
cele mai intransigente democraţii ale lumii. Analiza distribuţiei rang- şi
talie relevă în ambele cazuri pe perioade relativ lungi de timp o foarte notează!
lentă deplasate a dreptelor de ajustare, care migrează pe un ecart redus
de variaţie, menţinându-şi aceeaşi parametri, cel puţin pentru sectorul
superior. Dacǎ în cazul sistemului suedez este evidentă o
subdezvoltare a oraşelor de pe locurile 4-6, determinând o concavitate
(dar permanentă), în sistemul urban elveţian, se constată o uşoară
tendinţă inversă, o creştere mai puternică a oraşelor de pe poziţiile 3-
4.
b) Sistemele urbane macrocefale se remarcă prin detaşarea
unui singur oraş în sistemul urban naţional, care face ca distribuţia
rang-talie să aibă o pantă foarte accentuată în intervalul dintre primul
şi al doilea rang. In această situaţie se disting sistemele urbane cu o
puternică centralitate, identificate de altfel în clasificarea anterioară ca
fiind sisteme excesiv monocentrice sau monocentrice. În acest sens,
este de subliniat configuraţia prezentată de sistemul francez de aşezări,
în care Parisul concentrează 26% din populaţia ţării şi cel maghiar, în
care Budapesta se detaşează printr-o pondere similară.
c) Sistemele urbane bicefale au în vârful ierarhiei două centre
urbane mari, care se detaşează şi care imprimă sistemului urban
naţional un caracter particular. Exemplul clasic în acest sens îl
constituie sistemul urban brazilian, care a cunoscut în ultimii 50 de ani
transformări spectaculoase. Trebuie subliniat faptul că nici unul dintre
cele două oraşe aflate în vârful ierarhiei nu are funcţii de capitală,
fiind vorba de Sao Paulo (18 milioane locuitori) şi Rio de Janeiro (11
milioane). Istoricul competiţiei dintre cele două oraşe este recent.
Până în anul mutării capitalei de la Rio de Janeiro la Brasilia, cele
două oraşe erau de aceeaşi mărime cu o uşoară superioritate pentru
Rio. După 1964, situaţia se schimbă, Sao Paulo cunoscând o evoluţie
progresivă, încât astăzi depăşeşte cu circa 50% fosta capitală. Este un
exemplu clar asupra ce înseamnă efectul funcţiei administrative asupra
creşterii urbane. Oricum, dată fiind distanţa până la cel de-al treilea
centru, Belo Horizonte (care marchează cel mai înalt ritm de creştere
anuală - 3,53%), sistemul urban brazilian, din punctul de vedere al
distribuţiei ierarhice rămâne unul bicefal.
Alte exemple de ierarhii bicefale sunt cele ale Siriei, unde
fenomenul este evident deşi în curs de transformare a sistemului într-
unul macrocefal, datorită avansului pe care îl ia cu fiecare an capitala
Damasc, în detrimentul oraşului Alep (în anul 1950 acesta era situat la
acelaşi nivel, după numărul de locuitori) şi al Ecuadorului, unde există
o competiţie similară între Quito şi Guayalquil. Deşi diferenţa
calitativă este foarte mare, după părerea noastră pot fi adăugate şi
sistemele urbane ale Spaniei şi Australiei, care prezintă distribuţii
similare până la rangul 5.
d) Sistemele urbane policefale se disting prin existenţa în
vârful ierarhiei a cel puţin trei centre urbane de mari dimensiuni, care
îşi împart câteodată rolurile la nivel naţional. In acest sens avem în
vedere cel puţin două sisteme urbane naţionale: al Italiei şi al Chinei.
Primul exemplu arată o poziţie foarte apropiată a celor trei mari oraşe
aflate în sectorul superior, care tind să se apropie şi mai mult după
analizele comparative din ultimii ani. Este vorba de Milano, care este
55
capitala economică, Roma, capitala politică şi culturală a Italiei şi

Reţine Napoli, metropola sudului. Acestea se detaşează net de celelalte oraşe,
şi iar faptul că sunt situate la distanţe importante unul faţă de altul, cu
notează! funcţii relativ diferite accentuează lupta pentru supremaţie. Exemplul
Chinei este relativ similar, în fruntea ierarhiei remarcându-se oraşele
Shanghai, Beijing şi Tianjin. Primul este capitala economică cel de-al
doilea capitala politică, iar cel de-al treilea marele port care serveşte
întreaga parte nord-estică a Chinei. Dinamica urbană în cazul Chinei
poate pune în evidenţă şi alte centre importante, precum cele
manciuriene, Chengdu sau Canton. Alte exemple pot fi sistemele
urbane ale Indiei, Columbiei sau chiar Noii Zeelande.
Încercarea de a elabora o tipologie a sistemelor de aşezări după
mai multe criterii trebuie privită ca orientativă, atâta vreme cât încă nu
s-a elaborat un studiu detaliat asupra acestei chestiuni. Oricum această
distincţie, efectuată între diferitele sisteme de aşezări umane, poate fi
utilă pentru a sistematiza ulterior informaţia, tot mai abundentă în
domeniu, dar mai ales pentru a vedea dacă nu există o relaţie specifică
între aceste tipuri de sisteme şi optimizarea modalităţilor de exploatare
a resurselor, respectiv dezvoltarea durabilă a societăţii, printr-o
organizare adecvată a spaţiului.
3.5 Particularitǎţi ale sistemului urban românesc
Fundamentarea teoretico-metodologică privind sistemul de

aşezări permite analiza caracteristicilor şi evoluţiei sistemului naţional
de aşezări. În acest context vor fi abordate următoarele probleme:
caractere generale, cu accent deosebit pe ierarhizare şi
centralitate, evoluţia centrelor de coordonare, repartiţia
geografică a aşezărilor urbane, sisteme regionale de aşezări.
Sistemul naţional de aşezări era format, la nivelul anului 2002
– anul ultimului recensǎmânt al populaţiei, din reţeaua de aşezări
urbane (265) cu rol principal în coordonarea fluxurilor, reţeaua de
aşezări rurale, din multiplele şi complexele relaţii ce se stabilesc între
cele două tipuri de reţele precum şi în interiorul acestora, mai ales în
cazul celei urbane. Prin prisma acestei definiţii sistemul naţional de
aşezări are caracter de integralitate conferit de relaţiile dintre aşezări,
la cristalizarea cărora transporturile au o importanţă deosebită.
Legăturile puternice ce se stabilesc între părţile componente ale
aşezărilor şi între aşezări, generate de necesitatea creşterii,
diversificării bazei economice şi de multiplele cerinţe ale populaţiei,
legături care s-au intensificat pe măsura dezvoltării societăţii umane,
conferă sistemului naţional de aşezări caracterul de coerenţă.
După cum este cunoscut, sistemul naţional de aşezări a suferit,
în special în secolul XX, o serie de fluctuaţii, legate de variaţia
numărului de aşezări urbane, creşterea demografică a oraşelor ca
urmare a politicii de industrializare masivă, scăderea numărului de
aşezări rurale, depopularea satelor, modificări ale bazei economice a
aşezărilor prin orientarea preferenţială a investiţiilor către anumite
domenii, modificări ale împărţirii administrativ-teritoriale. Toate
aceste elemente şi-au pus amprenta asupra fluxurilor de schimb ale
sistemului de aşezări cu celelalte sisteme ale spaţiului geografic,
păstrându-se totuşi o anumită constanţă a acestora generată de
capacitatea de adaptare, reglare şi autoreglare a sistemului (fapt care
56
semnifică permanenţa sa), chiar dacă această capacitate era

coordonată din exterior, prin decizii de ordin politic şi ideologic Reţine
(1947-1989). Această calitate reprezintă autonomia sistemului, care şi
tinde să devină stabilă, deoarece sistemul revine treptat la o traiectorie notează!
normală, prin dispariţia factorului reglator subiectiv .
Toate aceste caractere subliniază conceptul de organizare a
sistemului de aşezări, conform căruia acesta este alcătuit din
subsisteme între care există relaţii de interacţiune de diferite tipuri.
Aceste relaţii conduc la o distribuţie a aşezărilor pe o scară ierarhică în
funcţie de mărime, funcţii sau potenţial de dezvoltare, ca rezultat al
intensităţii variabile a fluxurilor de bunuri, populaţie ş.a. (ierarhizare).
Ierarhizarea oraşelor României după mărimea demografică la
nivelul anului 2002 pune în evidenţă ecartul mare de variaţie dintre
rangul 1 - Bucureşti - şi rangul 265 - Băile Tuşnad, diferenţa fiind de 2
009 577 persoane. Oraşul Bucureşti continuă să fie cel mai mare
centru urban al ţării cu 2 011 305 locuitori, iar marile oraşe cu peste
300 000 locuitori sunt: Iaşi, Cluj Napoca, Timişoara şi Craiova.
Urmează o grupă de alte cinci oraşe cu o populaţie cuprinsă între 200
000 şi 300 000 locuitori (Galaţi, Braşov, Ploieşti, Brăila, Oradea ) şi
alte 14 oraşe a căror populaţie variază între 100 000 şi 200 000
locuitori (Bacǎu, Arad, Piteşti, Sibiu, Tg.Mureş, Baia Mare, Buzǎu,
Satu Mare, Botoşani, Rm.Vâlcea, Suceava, Piatra Neamţ, Drobeta
Tr.Severin şi Focşani). Categoria oraşelor de mărime mijlocie este
reprezentată de un număr de 79 de aşezări dintre care 22 au o
populaţie de cuprinsă între 50 000 şi 100 000 locuitori (Tg.Jiu, Tulcea,
Târgovişte, Reşiţa, Bistriţa, Slatina, Hunedoara, Vaslui, Cǎlǎraşi,
Giurgiu, Roman, Deva, Bârlad, Alba Iulia, Zalǎu, Sf.Gheorghe, Turda,
Mediaş, Slobozia, Petroşani, Oneşti şi Alexandria).
Restul de 162 de aşezări urbane sunt încadrate în categoria
oraşelor mici cu o populaţie cuprinsă între valoarea cea mai mică 1728
locuitori (Băile Tuşnad) şi 20 000 locuitori. După cum se poate
remarca din fig.5 există un grad ridicat de corelaţie între puterea
demografică a oraşelor (talia) şi locul ocupat de acestea în ierarhia
urbană (rangul), coeficientul de corelaţie (r = 0,97) fiind apropiat de 1.
7,0
y = -1,1091x + 6,5193
6,0 R2 = 0,9553
5,0
Număr de locuitori
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
0 0,5 1 1,5 2 2,5
Rang
Fig.5 - Distribuţia rang-talie demografică a oraşelor în anul 2002
57
(Trebuie menţionat că s-au folosit valorile logaritmice ale celor două

elemente - talie şi rang în conformitate cu Legea lui Zipf). Totuşi
Reţine
configuraţia distribuţiei punctelor faţă de dreapta de corelaţie
şi
subliniază următoarele aspecte: o hipertrofie a capitalei; situarea sub
notează!
dreapta de corelaţie a oraşelor mari aflate în fruntea ierarhiei, ceea ce
semnifică o subpopulare a acestora în raport cu rangul deţinut;
existenţa oraşelor mijlocii, care în unele cazuri sunt situate deasupra
dreptei, deci rezultă o relativă suprapopulare a acestora faţă de rang şi
situarea majorităţii oraşelor mici cu mult sub dreapta optimă de
corelaţie ceea ce semnifică o populaţie mai puţin numeroasă faţă de
rangul deţinut în ierarhie.
Utilizarea acestei ierarhii se bazează pe argumentul de
necontestat că puterea demografică a unei aşezări urbane reflectă o
anumită poziţie a acesteia într-o ierarhie bazată pe puterea economică
fluxurile de substanţă, energie şi informaţii fiind direct proporţionale
cu cerineţele şi necesităţile populaţiei.
Ierarhizarea oraşelor României după funcţia politico-
administrativă este generată de statutul fiecărui oraş stabilit prin acte
normative referitoare la organizarea adminsitrativ-teritorială a ţării. În
acest context rangul 1 este deţinut de capitală, iar rangul al doilea
cuprinde municipiile reşedinţă de judeţ. Oraşele cu rang de muncipiu
formează cea de-a treia categorie, iar categoria a patra, oraşele.
În acest context al ierarhiei urbane se poate utiliza o ierarhizare
politico-administrativă a oraşelor României după cum urmează: 1.
Capitala; 2. oraşe cu funcţii regionale (Constanţa, Iaşi, Cluj Napoca,
Timişoara, Galaţi, Braşov şi Craiova); 3. oraşe cu funcţii subregionale,
în majoritate reşedinţe de judeţ; 4. municipii cu funcţii intrajudeţene
extinse (Petroşani şi Oneşti); 5. municipii cu funcţii intrajudeţene
reduse; 6. oraşe.
Diferenţierea ierarhică a aşezărilor menţine o anumită
direcţionare a relaţiilor şi schimburilor dintre aşezări.
Centralitatea în sistemul naţional de aşezări exprimă o
orientare predominant convergentă a fluxurilor de substanţă, energie şi
informaţii către o serie de aşezări componente ale sistemului. Acest
caracter a fost influenţat de-a lungul timpului de intervenţiile externe
în ierarhia aşezărilor, fapt ce a contribuit la modificarea setului de
relaţii dintre aşezări, cu consecinţe asupra poziţiei de “loc central” a
acestora. Aceste intervenţii au generat, în timp, o evoluţie etapizată a
centrelor de coordonare situate pe diferite trepte ierarhice. Stabilirea
acestor centre cu rol de polarizare în sistemul de aşezări are în vedere
o serie de indicatori grupaţi în 5 categorii: puterea demografică,
potenţialul economic, puterea (poziţia) politico-administrativă, poziţia
şi localizarea geografică, nivelul de dotare social-culturală. Pe baza
acestor indicatori au fost stabilite rangurile oraşelor, care de fapt
reprezintă o ierarhizare a acestora în funcţie de potenţialul de
dezvoltare şi puterea acestora de a polariza schimburile dintre aşezări.
(I.Ianoş, 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit.
Academiei, Bucureşti, p.108-114). În această accepţiune se disting: a)
oraşul capitală, cu rol principal de coordonare a sistemului de aşezări;
b) oraşe cu funcţii regionale (Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Craiova,
Braşov, Galaţi, Constanţa, Oradea şi Ploieşti) cu rol de coordonare la
nivel macro-teritorial; c) oraşe cu funcţii subregionale (Piteşti, Arad,
Sibiu, Tg. Mureş, Baia Mare, Buzău, Satu Mare, Brăila, Bacău şi
58
Suceava), cu o putere demografică deosebită şi o influenţă social-

culturală şi de servicii mai mare; d) oraşele cu funcţii intrajudeţene Reţine
extinse îşi datorează poziţia puterii politico-administrative şi parţial şi
puterii demografice (cu excepţia oraşelor Botoşani, Piatra Neamţ, notează!
Râmnicu Vâlcea, Drobeta Turnu Severin şi Focşani care au peste 100
000 de locuitori fiecare), toate îndeplinind funcţia de reşedinţe de
judeţ. Dintre acestea două dintre ele nu îndeplinesc funcţii
administrative (Petroşani şi Oneşti), dar prin poziţia geografică
polarizează spaţiul geografic al Depresiunii Petroşani şi respectiv al
văii Trotuşului; oraşele cu funcţii intrajudeţene moderate cuprind
centre cu funcţii de servicii (Caracal, Caransebeş, Medgidia,
Mangalia), centre specializate în domeniul industriei (Hunedoara,
Turda) unele centre care au deţinut funcţie administrativă (Bârlad,
Roman, Lugoj), precum şi oraşul Mediaş; oraşele cu funcţii
intrajudeţene reduse; oraşe cu funcţii locale incluzând oraşele situate
în zone depresionare, relativ izolate, cu un ritm lent de dezvoltare,
polarizând spaţii retrânse.
Evoluţia etapizată a centrelor de coordonare. Poziţiile
deţinute de oraşe în ierarhiile prezentate anterior, precum şi
intensitatea şi convergenţa relaţiilor dintre acestea s-au conturat, în
timp, prin influenţa factorilor naturali, social-istorici, politici,
economici şi nu în ultimul rând datorită permanenţei şi continuităţii
reţelelor de transport.
Centre de coordonare la nivel de provincie istorică.
Conturarea acestor oraşe cu funcţii de polarizare s-a realizat în strânsă
concordanţă cu evoluţia istorică a societăţii româneşti. La detaşarea
lor demografică şi economică a contribuit îndeplinirea funcţiei de
capitală a statelor româneşti (Bucureşti şi Iaşi), reşedinţe
administrative (Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca). Chiar dacă în
decursul timpului aceste oraşe au cunoscut relaţii de competiţie cu alte
oraşe în privinţa statutului administrativ ele s-au impus nu numai prin
potenţialul economic şi demografic, ci şi prin prezenţa unor activităţi
de servicii specializate, prin dotări culturale şi sociale, care au generat
funcţii corespunzătoare. Detaşarea clară a acestor aşezări este reliefată
de numărul de locuitori. Astfel în 1831 oraşul Iaşi avea o populaţie de
48 300 locuitori faţă de cel de-al doilea oraş în ierarhie Botoşani care
avea 13 800 locuitori. La 1859 raportul dintre cele două aşezări a
scăzut la 2,4/1 faţă de 3,5 /1 cât era în 1831, astfel încât oraşul Iaşi
avea 65 700 locuitori, iar oraşul Botoşani numai 27 100 locuitori.
Competiţia dintre oraşele Moldovei, la nivel de provincie istorică s-a
accentuat după anul Unirii (1859), prin evoluţia ascendentă a oraşului
Galaţi, evoluţie datorată în principal poziţiei sale geografice. În anul
1831 oraşul avea o populaţie de aproximativ 8 600 locuitori, pentru ca
în 1859 aceasta să fie de 26 000 locuitori, iar în 1912 de 73 900
locuitori, încât raportul dintre Iaşi şi Galaţi a fost de 1,02/1.
La nivelul provinciei istorice Muntenia ierarhia urbană
evdienţiază clar individualizarea oraşului Bucureşti, datorată funcţiei
politico-administrative şi poziţiei sale geografice. Astfel la nivelul
anului 1859 raportul dintre Bucureşti (121 700 locuitori) şi cel de-al
doilea oraş al provinciei, Ploieşti (26 500 locuitori) era de 4,6/1, în
1899 raportul s-a accentuat fiind de 4,9 /1, oraşul Bucureşti avea o
populaţie de 276 200 locuitori, iar oraşul de rang II era Brăila cu o
populaţie de 56 300 locuitori. În anul 1912 raportul dintre cele două
59
oraşe s-a mărit la 5,3/1, ca urmare a concentrării activităţilor în

Bucureşti, dar şi relaţiilor de concurenţă dintre cele două oraşe porturi
Reţine
Galaţi şi Brăila.
şi
Craiova, ca oraş polarizator al provinciei istorice Oltenia, îşi
notează!
datorează poziţia sa faptului că a funcţionat ca reşedinţă
administrativă a “banilor”, locului ocupat la intersecţia unor drumuri
comerciale şi poziţiei centrale în cadrul provinciei. Prin prisma
raportului dintre Craiova şi cel de-a doilea oraş în ierarhia urbană
(Turnu Severin) a provinciei acesta a evoluat de la 3,8/1 în 1859, la
2,30/1 în 1899 şi 2,32/1 în 1912.
În Banat apropierea geografică şi de potenţial între cele două
oraşe importante Timişoara şi Arad a generat o competiţie care la
începutul secolului XX era relativ echilibrată, fapt explicat şi de
puterea demografică de 72 500 locuitori (Timişoara) şi 67 500
locuitori pentru Arad, astfel încât raportul dintre ele era de numai
1,07/1 (1910), raport care în prezent este de 1,8/1 (1996).
În Transilvania, competiţia dintre oraşe pentru statutul de
centru coordonator s-a desfăşurat indirect între două aşezări: Cluj-
Napoca şi Braşov. La nivelul anului 1910 raportul dintre cele două era
de 1,5/1, oraşul Cluj Napoca avea 60 800 locuitori, iar oraşul Braşov
avea 41 000 locuitori. Provincia Crişana-Maramureş avea drept centru
coordonator oraşul Oradea cu o populaţie de 64 200 locuitori (1910)
faţă de cel de-al doilea oraş în ierarhie Satu Mare cu numai 34 900
locuitori, raportul fiind de 1,8/1. În Dobrogea, oraşul Constanţa prin
vechimea şi funcţiile sale s-a impus în ierarhia urbană, chiar dacă
aceasta nu era pe deplin reflectată la începutul secolului (1912) când
raportul din populaţia sa şi populaţia oraşului de rang II, Tulcea, era
de 1,4/1.
După anul 1918 când s-a realizat statul naţional unitar
împărţirea adminsitrativ teritorială devenise o necesitate obiectivă.
Aceasta s-a realizat în 1926, după ce în 1862 existase un proiect care
nu a fost pus în aplicare (Erdeli G., 1997). Evoluţia generală a
societăţii româneşti în perioada interbelică a impus realizarea unei
reţele de oraşe care să preia o parte din atribuţiile capitalei şi să
exercite o polarizare pe spaţii regionale, fapt susţinut şi de argumente
de ordin istoric amintite anterior. De altfel ierarhia urbană la nivelul
anului 1930 pune în evidenţă importanţa şi accentuarea rolului
centrelor coordonatoare ale provinciilor istorice, prin prisma puterii
demografice. (Fig.6).
După anul 1950, chiar dacă s-au produs modificări substanţiale
în organizarea administrativ-teritorială oraşele coordonatoare la nivel
de provincii istorice au continuat să deţină primele locuri în cadrul
ierarhiei urbane ele păstrându-şi funcţia administrativă, exercitată pe o
suprafaţă mai mare sau mai mică în comparaţie cu perioada
antebelică. Dezvoltarea economico-socială a aşezărilor pe linia
industrializării masive, îndeosebi a unor oraşe, a condus la crearea
unor discrepanţe în privinţa funcţiei de coordonare exercitată de
centrele polarizatoare amintite precum şi a celorlalte reşedinţe de
regiune în sensul că aceste oraşe nu mai reuşeau să realizeze relaţii în
lanţ cu celelalte aşezări, ci mai mult directe din cauza inexistenţei unor
categorii de aşezări care să preia unele funcţii de la aceste centre
regionale. A rezultat, deci, necesitatea realizării unui decupaj
60
administrativ teritorial, aplicat din 1968, care a condus la dezvoltarea

etapizată a centrelor coordonatoare la nivel judeţean. Reţine
şi
notează!
700000
600000
500000
400000
300000
200000
100000
TIMISOARA
IASI
PLOIESTI
SIBIU
GALATI
BRAILA
CLUJ-NAPOCA
CRAIOVA
SATU-MARE
BUCURESTI
ORADEA
ARAD
BRASOV
CONSTANTA
Fig. 6 - Primele 14 oraşe în ierarhia urbană în anul 1930
(după numărul de locuitori).
Centrele de coordonare la nivel judeţean au apărut odată cu

împărţirea administrativă din anul 1926, multe dintre acestea cu un
potenţial demografic scăzut şi cu o bază economică şi de servicii
precară, fapt confirmat şi de poziţia lor în ierarhia urbană naţională.
Din cele 58 de reşedinţe de judeţ, (de pe teritoriul actual al României)
cele mai multe aveau o populaţie de sub 20 000 locuitori fiecare
Prin reorganizarea administrativă din anul 1968, o parte a
fostelor reşedinţe de judeţ au revenit la funcţia iniţială ca urmare a
intervenţiei statului şi a incapacităţii oraşelor reşedinţe de regiune de a
asigura o bună coordonare a relaţiilor în teritoriu mai ales în domeniul
serviciilor. Redobândirea statutului iniţial (chiar dacă unele dintre
oraşe au fost reşedinţe de raion în perioada 1950-1968), precum şi
investiţiile masive realizate în domeniul industrial au condus la
creşteri spectaculoase ale numărului de locuitori cu repercusiuni
asupra locului ocupat în ierarhia urbană şi centralităţii noilor reşedinţe.
61
Tabel 1
Variaţia rangurilor în ierarhia urbană naţională a actualelor
reşedinţe de judeţ în perioada 1912-2002
Nr.crt. Denumirea oraşului Rang Rang Rang Rang Rang Rang

1912 1930 1966 1977 1992 2002
1 ALBA IULIA 55 59 57 42 39 39
2 ALEXANDRIA 30 33 65 48 45 47
3 ARAD 5 8 11 11 13 13
4 BACĂU 26 19 15 15 12 12
5 BAIA MARE 50 53 18 18 17 17
6 BISTRIŢA 47 50 46 40 30 30
7 BOTOŞANI 12 18 34 27 20 20
8 BRĂILA 6 9 10 10 10 10
9 BRAŞOV 11 11 4 6 7 8
10 BUCUREŞTI 1 1 1 1 1 1
11 BUZĂU 17 16 21 19 18 18
12 CĂLĂRAŞI 42 34 30 37 37 34
13 CLUJ-NAPOCA 8 3 2 4 5 3
14 CONSTANŢA 15 12 7 5 2 5
15 CRAIOVA 10 10 8 8 8 6
16 DEVA 67 65 44 31 35 37
17 DROBETA TURNU 24 27 24 23 22 24
SEVERIN
18 FOCŞANI 16 17 36 32 25 25
19 GALAŢI 4 4 6 7 6 7
20 GIURGIU 18 20 27 35 38 35
21 IAŞI 2 2 5 3 3 2
22 MIERCUREA CIUC 111 115 88 57 51 52
23 ORADEA 7 6 12 12 11 11
24 PIATRA NEAMŢ 22 21 23 22 21 23
25 PITEŞTI 28 32 19 16 14 14
26 PLOIEŞTI 9 7 9 9 9 9
27 RÂMNICU VÂLCEA 46 43 50 24 24 21
28 REŞIŢA 31 31 20 20 29 29
29 SATU MARE 13 13 16 17 19 19
30 SFÂNTU GHEORGHE 74 63 61 43 41 41
31 SIBIU 14 14 13 13 15 15
32 SLATINA 62 61 66 38 31 31
33 SLOBOZIA 91 88 107 60 46 44
34 SUCEAVA 32 37 29 28 23 22
35 TÂRGOVIŞTE 29 26 39 30 27 28
36 TÂRGU JIU 49 57 37 26 26 26
37 TÂRGU MUREŞ 19 15 14 14 16 16
38 TIMIŞOARA 3 5 3 2 4 4
39 TULCEA 25 28 32 29 28 27
40 VASLUI 48 46 74 46 33 33
41 ZALĂU 79 82 89 55 40 40
62
După cum se remarcă (Tabel 1) cele mai mari schimbări în

ierarhie s-au produs în intervalul 1966-1977, în cazul fostelor Reţine
reşedinţe de judeţ care şi-au recăpătat statutul administrativ Alba Iulia, şi
Bacău, Bistriţa, Botoşani, Brăila, Buzău, Călăraşi, Deva, Drobeta notează!
Turnu Severin, Focşani, Giurgiu, Miercurea Ciuc, Piatra Neamţ,
Piteşti, Ploieşti, Rm. Vâlcea, Satu Mare, Sf.Gheorghe, Sibiu, Slatina,
Suceava, Târgovişte, Tg.Jiu, Tg. Mureş, Tulcea, Vaslui şi Zalău.
Locurile câştigate în ierarhia urbană naţională variază în funcţie de
mărimea investiţiilor realizate, care au condus firesc la o creştere a
numărului de locuri de muncă şi deci la o creştere a populaţiei în
special pe seama soldului migrator. În cazul oraşelor Alexandria şi
Slobozia saltul acestora în ierarhia urbană în perioada 1966-1977 este
substanţial, dat fiind faptul că în perioada interbelică acestea nu au
îndeplinit funcţii administrative. Acelaşi statut îl are şi oraşul Reşiţa,
însă dezvoltarea sa industrială şi creşterea demografică cea mai
puternică se realizase în cele aproape două decenii anterioare. În cazul
oraşului Baia Mare saltul s-a produs în intervalul 1930-1966, de la
locul 53 la 18, ca urmare a funcţionării sale ca reşedinţă de regiune în
intervalul 1950-1968.
În ceea ce priveşte centrele de coordonare cu rol regional,
acestea şi-au menţinut poziţiile în fruntea ierarhiei urbane. Creşterea
centralităţii oraşelor reşedinţă de judeţ a condus, iniţial, la o rupere a
echilibrului în sistemul de relaţii dintre aşezări, fapt care s-a atenuat pe
parcurs, dar ca urmare a reglajului impus prin decizii venite în
principal din afara sistemului.
Centre de coordonare la nivel intrajudeţean. Odată conturate
aceste centre de coordonare la nivel de judeţ a fost necesară crearea şi
amplificarea reţelei de centre de polarizare la nivel intrajudeţean,
pentru instituirea unor sisteme puternice şi echibrate. Acest lucru s-a
încercat prin politica de dezvoltare a oraşelor mici şi mijlocii şi a
impulsionării activităţilor la nivelul unor aşezări rurale cu funcţii de
loc central.
În anul 1996 centrele de coordonare la nivel intrajudeţean
prezentau o repartiţie neuniformă în teritoriu. În cele mai multe cazuri
puterea demografică şi economică scăzute nu permiteau polarizarea
unor teritorii mai mari. Din totalul oraşelor cu funcţii intrajudeţene,
151 aveau o populaţie mai mică de 20 000 locuitori (67 dintre ele
chiar o populaţie mai mică de 10 000 locuitori). Un rol mai mare în
coordonarea sistemelor judeţene de aşezări reveneau oraşelor cu o
populaţie de până la 50 000 locuitori (peste 60), precum şi celor cu o
populaţie cuprinsă între 50 000 şi 100 000 locuitori (Oneşti, Turda,
Hunedoara, Petroşani, Roman, Mediaş şi Bârlad), dar aflate, în marea
lor majoritate, sub influenţa dominantă a reşedinţelor de judeţ.
Centrele rurale cu funcţie de loc central constituie relee de
legătură între sistemul urban şi sistemul aşezărilor rurale. Fără a avea,
în prezent, funcţii administrative care să permită polarizarea unui
teritoriu mai mare decât cel comunal, aceste aşezări s-au impus prin
puterea lor demografică şi uneori economică. Individualizarea lor este
o necesitate obiectivă, generată de repartiţia geografică, numărul mic
şi de puterea redusă de polarizare a centrelor urbane mici care
constituie baza sistemului urban naţional. Individualizarea acestor
aşezări s-a produs în timp ca urmare a funcţiilor administrative
deţinute în diferite perioade (reşedinţe de plasă sau reşedinţe de raion),
63
a valorificării unor resurse locale, precum şi a politicii de difuzare în

Reţine teritoriu a industriei, prin apariţia unor secţii ale întreprinderilor
şi industriale din oraşele apropiate, în perioada anterioară anului 1990.
notează! În prezent se pot individualiza două categorii de aşezări rurale
cu funcţii de loc central: localităţi situate în arii exclusiv rurale (cu
funcţii industriale, neindustriale, mixte) şi localităţi situate în
apropierea oraşelor mari şi mijlocii sau integrate în arii de intensă
urbanizare (cu funcţii, rezidenţiale şi balneoclimaterice).
Localităţile situate în arii exclusiv rurale sunt situate în arii
slab polarizate sau nepolarizate, ceea ce le conferă un avantaj în
preluarea unor funcţii specific urbane, în funcţie de capacitatea de
valorificare a resurselor naturale şi a celor umane din zonă. Categoria
celor cu funcţii predominant industriale poate continua să fie viabilă
cu condiţia eficienţei exploatărilor minerale sau forestiere. În această
categorie sunt incluse aşezări ca Rodna, Ostra, Breţcu, Praid ş.a. În
condiţiile actuale de tranziţie o viabilitate mai mare o au aşezările cu
funcţii neindustriale şi mixte: Bechet, Ciacova, Răducăneni (cu funcţii
de depozitare a produselor agricole), Drăgăneşti-Vlaşca, Răcari
(servicii), Tinca, Voineasa, Bala, Bălţăţeşti (funcţii balneare),
Bozovici, Gurahonţ, Ardud, Sărmaşu ş.a. (funcţii mixte).
Localităţile situate în apropierea oraşelor sau în arii
urbanizate îndeplinesc mai mult funcţii rezidenţiale (Pecica, Sântana,
Podu Iloaiei, Recaş), dat fiind că funcţia industrială a multora dintre
ele s-a redus total sau parţial ca urmare a procesului general de regres
al industriei româneşti (Vladimirescu, Săvineşti, Işalniţa, Filipeştii de
Pădure, Ghelari, Asău ş.a.). În această categorie sunt incluse şi unele
aşezări cu funcţii balneare şi recreative (Cojocna, Telega, Movila
Miresii) care au şanse reale de revitalizare pe măsura redresării
economice şi a creşterii nivelului general de viaţă.
În funcţie de evoluţia viitoare a fiecărei localităţi şi în
concordanţă cu evoluţia generală a societăţii româneşti o parte din
aceste aşezări rurale cu funcţii de loc central pot deveni oraşe, aceasta
fiind o necesitate obiectivă dat fiind faptul că baza ierarhică a
sistemului urban naţional este insuficient dezvoltată.
Hipertrofierea capitalei. Fenomenul de hipertrofiere al
capitalei este rezultatul evoluţiei în timp a oraşului Bucureşti precum
şi a amplificării funcţiilor industriale şi de servicii ca urmare a funcţiei
politico-administrative, dar şi a unei incapacităţi de detaşare a unuia
dintre oraşele cu funcţii regionale.
10
1948
9
1956
8 1966
1977
7 2002
1992
6
1930
5
1912
4
3
2
1
0
1900 1920 1940 1960 1980 2000 2020
Fig. 7 - Variaţia raportului oraş capitală - oraş rang II în perioada

1912-2002
64
Variaţia raportului dintre oraşul capitală şi oraşul de rang II în

ierarhia urbană naţională (Fig.7) este semnificativă în stabilirea Reţine
gradului de hipertrofiere al oraşului Bucureşti. Acest raport a variat pe şi
un ecart cuprins între 5/1 şi 8,83/1 cu o tendinţă de scădere în perioada notează!
de după anul 1990. Se pare însă că raportul va creşte ca urmare a ceea
ce se numeşte “mirajul” metropolei pe fondul unei deteriorări a
situaţiei economice sau a sporirii funcţiei de transport a oraşului.
Cu toată această situaţie de hipertrofiere, analiza relaţiei rang-
talie situează oraşul Bucureşti sub dreapta de corelaţie ceea ce
semnifică că în raport cu populaţia urbană a ţării, cu numărul de oraşe
şi poziţia sa de prim rang, oraşul Bucureşti ar trebui să aibă un număr
de 3,5 milioane de locuitori, iar cel de-al doilea oraş în ierarhie 1,2
milioane locuitori.
Pentru a atenua tendinţa de hipertrofiere a capitalei este
necesară dezvoltarea oraşelor cu funcţii macroteritoriale şi ca urmare o
detaşare clară a acestora în ierarhia urbană, concomitent cu
individaulizarea clară a oraşului de rang II (loc ocupat pe rând de Iaşi,
Cluj, Timişoara, Constanţa, Iaşi în intervalul analizat). La acestea se
adaugă lărgirea bazei ierarhice a sistemului urban prin declararea de
noi oraşe, iar în perspectivă conservarea şi amplificarea funcţiilor de
metropolă a Bucureştiului inclusiv eventuala stabilire a unei noi
capitale a ţării (Ianoş I., Tălângă C., 1994, Oraşul şi sistemul urban
Bucureşti, p.69-71).
Distribuţia relativ echilibrată a oraşelor cu funcţii
interjudeţene. Particularităţile sistemului naţional de aşezări
prezentate permit individualizarea unor oraşe cu funcţii regionale
(interjudeţene), funcţie conferită de puterea demografică, economică,
dotările social-culturale, poziţia geografică, evoluţia istorică şi nu în
ultimul rând de poziţia lor în cadrul sistemului naţional de transport.
Aceste elemente conduc la o creştere a arealului de polarizare, care nu
se limitează la judeţul unde îndeplinesc funcţia de reşedinţă. În această
categorie sunt incluse oraşele: Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj-
Napoca, Constanţa, Iaşi, Braşov, Galaţi, Oradea, Deva, Baia Mare,
Suceava. Evoluţia recentă a oraşelor Deva, Suceava şi Baia Mare a
diminuat mult potenţialul lor regional. După cum se poate remarca
există o repartiţie echilibrată a acestor oraşe, diferenţiate însă şi ele
după evoluţie şi importanţă. Se detaşază în principal oraşele care s-au
individualizat drept centre de coordonare la nivel de provincie istorică
şi apoi celelalte. De altfel între prima categorie şi a doua există mult
mai multe diferenţieri, decât între a doua şi centrele judeţene situate pe
nivelul inferior.
Distribuţia geografică a oraşelor mari şi mijlocii. Pe lângă
funcţiile de coordonare îndeplinite de unele oraşe (cu o putere
demografică de peste 100 000 locuitori fiecare, cu excepţia oraşului
Deva) la nivel interjudeţean, o importanţă deosebită o reprezintă
celelalte oraşe mari (cu peste 100 000 locuitori) precum şi cele
mijlocii (20 000 - 100 000 locuitori), deoarece ele sunt cotate drept
potenţiale centre de coordonare cu caracter regional. Repartiţia
geografică a oraşelor mari relevă un echilibru teritorial cu o coroană
situată în exteriorul arcului carpatic formată din Satu Mare, Oradea,
Arad, Timişoara, Drobeta Turnu Severin, Craiova, Bucureşti,
Constanţa, Brăila, Galaţi, Iaşi şi Botoşani; o a doua coroană situată tot
65
în exteriorul Carpaţilor, dar în zona de contact munte, Subcarpaţi,

câmpie formată din Rm. Vâlcea, Piteşti, Ploieşti, Buzău, Focşani,
Reţine
Bacău, Piatra Neamţ, Suceava şi Baia Mare; iar al treilea areal este
şi
situat în interiorul arcului carpatic fiind format din Braşov, Sibiu,
notează!
Tg.Mureş şi Cluj-Napoca.
Oraşele de mărime mijlocie superioară (50 000 - 100 000
locuitori) au o repartiţie geografică ce completează cele trei “coroane”
ale oraşelor mari: Slatina, Alexandria, Giurgiu, Călăraşi, Slobozia,
Tulcea, Bârlad, Vaslui; apoi cel de-al doilea şir: Tg.Jiu, Târgovişte,
Oneşti, Roman; iar în Transilvania: Deva, Hunedoara, Alba Iulia,
Turda, Mediaş, Sf. Gheorghe.
Oraşele de mărime mijlocie inferioară (20 000 - 50 000
locuitori) sunt repartizate cu preponderenţă în partea centrală a ţării,
precum şi de-a lungul unor axe de circulaţie sau în apropierea unor
oraşe mari.
Regionarea sistemelor macroteritoriale. Cu toată această
repartiţie relativ echilibrată a oraşelor mari şi mijlocii sistemele
regionale de aşezări, axate pe sistemele urbane, sunt monocentrice şi
hipertrofe (Ungureanu Al., Ianoş I., 1996, p.9). Pentru a demonstra
această idee, la nivelul sistemelor urbane judeţene, s-a recurs, pe de-o
parte la calcularea gradului de hipertrofiere a reşedinţelor de judeţ,
prin raportul dintre populaţia reşedinţei şi cea a oraşului de rang II în
ierarhia judeţeană raport care variază între 0,95/1 (Hunedoara) şi
18,8/1 (Brăila), iar pe de altă parte a indicelui de hipertrofie a fiecărui
oraş faţă de oraşele de rang următor din ierarhia judeţeană, după
formula:
IH1 = P1 / (P2 + P3 + P4 +……Pn ); IH2 = P2 / (P3 +P4 +……Pn ) unde
IH = indicele de hipertrofie şi P1 , P2 , P3 , P4 …Pn = populaţia fiecărui
oraş din judeţ (în ordine ierarhică).
Din analiza acestor date rezultă că în toate judeţele (cu
excepţia judeţului Hunedoara) reşedinţa de judeţ prezintă o dezvoltare
hipertrofică, însă cu intensităţi diferite în funcţie de dezvoltarea reţelei
urbane, atât ca număr de oraşe, cât şi ca putere demografică. Mai mult
de jumătate din numărul total de judeţe prezintă un grad de hipertrofie
a reşedinţei de judeţ mai mic de 5/1 (în special judeţele care au drept
reşedinţe oraşe mijlocii). Valori mai mari de 5/1 şi care ajung până la
18,8/1 sunt carcateristice judeţelor a căror reşedinţe sunt, în marea lor
majoritate, oraşe mari şi care nu au avut în apropiere oraşe cu care să
intre în competiţie (Cluj, Prahova, Satu Mare, Timiş, Vâlcea, Braşov,
Constanţa, Galaţi, Iaşi, Mehedinţi, Arad, Bihor, Brăila şi Dolj). Tot în
această categorie sunt incluse şi unele judeţe care au drept reşedinţă
oraşe mijlocii (Giurgiu, Bistriţa Năsăud şi Tulcea) şi cu o reţea urbană
insuficient dezvoltată.
Categoria I cuprinde judeţele al căror sistem urban este
dominat de reşedinţă, iar indicele de hipertrofie se menţine la o
valoare relativ egală pentru restul oraşelor, cu o tendinţă de creştere
spre baza ierarhiei. În această categorie se includ judeţele: Alba,
Argeş, Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş Severin, Călăraşi, Covasna,
Dâmboviţa, Gorj, Harghita, Ialomiţa, Maramureş, Mureş, Neamţ, Olt,
Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman şi Vrancea.
Categoria a II a o formează judeţele Cluj, Giurgiu, Prahova,
Bistriţa Năsăud, Braşov, Constanţa, Mehedinţi, Tulcea, Timiş şi
Vâlcea în care curba indicelui de hipertrofie coboară brusc de la valori
66
de 3 spre 0,5, ceea ce semnifică o creştere a gradului de hipertrofie a

reşedinţei, pentru ca în final să aibă o tendinţă de creştere spre 1. Reţine
Categoria a III a cuprinde judeţele Galaţi, Iaşi, Satu Mare. În şi
acest caz curba indicelui de hipertrofie coboară, în linie relativ dreaptă notează!
de la valori de peste 4 până la aproape de 0.
Categoria a IV a o formează judeţele Arad, Bihor, Brăila, Dolj
în care evoluţia curbei indicelui reflectă un grad ridicat de hipertrofie
a reşedinţei în comparaţie cu celelalte oraşe situate aproximativ la
acelaşi nivel.
De la aceste generalizări fac excepţie judeţele Hunedoara şi
Vaslui. Configuraţia curbei indicelui de hipertrofie pune în evidenţă
competiţia dintre oraşele reşedinţă şi alte oraşe din judeţ respectiv
Deva-Hunedoara şi Vaslui-Bârlad.
Pe baza acestor consideraţii şi a celor analizate anterior se pot
contura 6 sisteme urbane regionale axate pe provinciile istorice
româneşti, care constituie scheletul de bază al sistemului naţional
de aşezări: Transilvania (inclusiv Crişana-Maramureş), Moldova,
Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi Banat. În bună parte aceste
sisteme regionale păstrează acelaşi caracter hipertrofic şi
monocentric (Ungureanu Al., Ianoş I., 1996), caracter rezultat din
repartiţia geografică a centrelor coordonatoare de diferite
ranguri.
Pentru sistemul transilvan, dat fiind extinderea sa teritorială şi
competiţia dintre Cluj Napoca şi Braşov, caracterul amintit anterior
este diminuat. Rolul coordonator revine oraşului Cluj-Napoca, urmat
fiind de Braşov, considerat a fi o metropolă în formare şi de câteva
centre cu funcţii regionale: Oradea, Baia Mare şi Deva. În cazul celui
de-al doilea sistem regional, Moldova, oraşul cu rol coordonator este
Iaşi, aflat într-o competiţie indirectă cu alte două oraşe Galaţi (ce tinde
să devină un centru regional cu rol de polarizare a regiunii de la
curbura Carpaţilor şi Subcarpaţilor) şi mai puţin cu Suceava (care
polarizează Bucovina de sud şi nordul Moldovei).
Caracterul hipertrofic şi monocentric este evident în cazul
celor trei sisteme din partea de sud: Dobrogea, Muntenia şi Oltenia,
unde centrele regionale (Constanţa, Bucureşti şi Craiova) se detaşază
pregnant în ierarhie. Acelaşi caracter, puţin atenuat, se păstrează şi în
cazul ultimului sistem, Banat.
Configuraţia actuală a sistemului naţional de aşezări este
rezultatul evoluţiei în timp a relaţiilor dintre aşezări desfăşurate pe
fondul unor politici diferite de dezvoltare economică şi de organizare
a teritoriului naţional, ţinând cont şi de elementele fizico-geografice
precum şi de caracterele şi configuraţia sistemului naţional de
transport.
67
Rezumat
Aşezările sunt împărţite în două mari categorii (în funcţie de nivelul lor de
dezvoltare, grad de echipare, număr de locuitori, structuri profesionale ş.a.): aşezări
urbane şi aşezări rurale. Ca urmare, putem deosebi cel puţin două tipuri de sisteme:
sisteme urbane şi sisteme rurale. Sistemele urbane, în sensul strict al cuvântului, se referă
la ansamblurile coerente create de oraşe, care cunosc o dinamică particulară şi în care
orice schimbare importantă poate atrage o restructurare masivă a întregului. Sistemele
urbane au făcut obiectul de studiu al nenumărate lucrări, încât atunci când se discută, în
fapt, de sisteme de aşezări se fac referiri cu precădere la sistemele urbane. Structura şi
complexitatea sistemelor urbane depinde de gradul de urbanizare a unei ţări şi de mărimea
acesteia.
În ceea ce priveşte clasificarea sistemelor de aşezǎri dupǎ scara spaţialǎ într-o
succesiune de la nivelul inferior la cel superior vom putea individualiza: sisteme locale,
sisteme regionale, sisteme naţionale, sisteme supra-naţionale, continentale şi sistemul
mondial.
Dupǎ configuraţia relaţiilor existǎ urmǎtoarele tipuri de sisteme: excesiv
monocentrice, monocentrice, monocentrice echilibrate, bicentrice şi policentrice.
Clasificarea sistemelor urbane dupǎ configuraţia formei ierarhice desemneazǎ
urmǎtoarele tipuri: sisteme stabile, macrocefale, bicefale, şi policefale.
Fundamentarea teoretico-metodologică privind sistemul de aşezări permite analiza
caracteristicilor şi evoluţiei sistemului naţional de aşezări. În acest context au fost
abordate următoarele probleme: caractere generale, cu accent deosebit pe ierarhizare şi
centralitate, evoluţia centrelor de coordonare, repartiţia geografică a aşezărilor urbane,
sisteme regionale de aşezări.
1. Cum se clasificǎ sistemele de aşezǎri dupǎ tipul dominant?

2. Caracterizaţi pe scurt cele douǎ tipuri.
3. Care sunt tipurile de sisteme urbane dupǎ scara de spaţialǎ?
4. Caracterizaţi sistemele urbane naţionale.
5. Care sunt etapele de evoluţie a sistemului urban românesc?
6. Caracterizaţi sub sistemele regionale ale sistemului urban
românesc.
Pe baza datelor ultimului recensamant al populaţiei României

din 2002 se va realiza un referat cu titlul Nivelul de urbanizare al
judeţelor României în anul 2002. Referatul va fi însoţit şi de o hartǎ
cu acelaşi titlu. Legenda hǎrţii va cuprinde urmǎtoarele categorii: sub
30 %, 30-50 %, 50-70 % si peste 70 %.
68
Obiective:
- cunoaşterea fenomenului de urbanizare;
- analiza disparitǎţilor regionale în privinţa urbanizǎrii.

- analiză statisticǎ şi cartograficǎ

- Date ale Recensǎmântului populaţiei din anul 2002
- Harta de bazǎ
- întocmirea referatului şi a hǎrţii anterior prezentate
Bibliografie:
Bucureşti.
Tǎlângǎ Cr., 2000, Transporturile şi sistemele de aşezǎri din
România, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.
69

Geografie Notiuni Folositoare PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geografie Notiuni Folositoare PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

TEMA 1. CONCEPTUL DE GEOGRAFIE URBANĂ

TEMA 2. SISTEMUL URBAN

TEMA 3. CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Acest material este destinat uzului studenţilor Universităţii din

Universitatea din Bucureşti

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

1.1. Definiţia Geografiei urbane

mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de Reţine

1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ

Geografia urbanǎ actualǎ şi disciplinele apropiate au o istorie

asupra oraşelor mari din Franţa.

a fundamentat teoria locurilor centrale, rǎmasǎ celebrǎ în literatura

ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett şi de Torsten

domeniul economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi

urban va rǎspunde la creşterea internaţionalizǎrii economiilor şi

1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ

Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbanǎ se regǎsesc

studiile lui Fr. Peroux şi J. Boudeville (recunoscuţi pentru teoriile

(Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi,

în vol. Contemporary City Structuring, Society of South African

mediului înconjurător, ICIM, IV,4, 1993), preocupările se

1.4 Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui

Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu

Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit

ale oraşului reies din convieţuirea şi mozaicul populaţiei, din funcţia

Criterii pentru individualizarea oraşului.

Teoretic, această individualizare este simplă, întrucât există foarte

din nou factorul subiectiv!) şi cel puţin ¾ din populaţia adultă

al puterii (Remy J., Mobilite et ville, în Demain les villes, Fondation

1.5. Oraşul, ca entitate operaţională în geografia urbană

Dacă din punct de vedere al percepţiei generale oraşul poate fi

Oraşul ca sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis

Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise locale şi

oraşul apare ca o anomalie. Concentrarea de populaţie şi activităţi

altele temporare sau ocazionale, a căror structură este dominată de

1.6 Structura majoră a oraşului

Gradul de complexitate structurală a oraşului creşte direct

Fig.1 – Schemǎ sinteticǎ de organizare a sistemului oraş

Subsistemul suport se referă la teritoriul propriu-zis, care

sunt cele care structurează infrastructura economică (industrială şi de

Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi dinamica oraşului,

1. Care este definiţia geografiei urbane şi locul ei în contextul

Tema de control (de referat) :

Metode de lucru folosite:

Instrumente şi materiale folosite:

Ianoş I., 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic,

2.1 Sistemul geografic – definiţie şi caracteristici

Termenul de structurǎ se identificǎ cu relaţiile ce se stabilesc

subsistemele componente. Autonomia este calitatea sistemului de a

Fig. 2 – Schema clasicǎ a reglǎrii aplicatǎ la aşezarea umanǎ

Aceste proprietǎţi de bazǎ ale sistemelor geografice ne conduc

situate de-a lungul unor cǎi de comunicaţie şi care se gǎsesc pe trepte

Fig. 3 – Tipuri de relaţii de interacţiune

Conform cu aceste trǎsǎturi fundamentale ale sistemelor în

reprezintǎ suportul fizic al acestuia şi care prin resursele sale

2.2 Caracteristici ale sistemului urban

structuri funcţionale sunt indispensabile funcţionării sistemului în

Fig. 4 – Locul sistemului de aşezǎri în cadrul spaţiului geografic

Ierarhizarea presupune ordonarea setului de oraşe în ordine