Sunteți pe pagina 1din 2

Aplicarea Teoriei Atașamentului și Teoria Sistemelor Familiale în Fenomenul Parentificării

Parentificarea este procesul în care copilul preia rolurile și responsabilitățile care în mod
tradițional revin părintelui/ adulților. (Chase, 1999)
Minuchin (1997) afirmă că în parentificare părinții renunță la anumite sarcini pentru a le delega
copiilor.
Cercetătorii susțin că copi care experimentează parentificarea pot realiza sarcini precum:
răspunderea la nevile emoționale aale părinților sau fraților, sau de a se comporta ca un
pacificator pentru familie.

Parentificarea emoțională
Parentificarea emoțională este de obicei o soluție non-adaptivă pentru anxietatea familiei și este
aproape întotdeauna destructivă pentru copil și pentru adultul care va deveni.

Planificarea instrumentală
Planificarea instrumentală este considerată a fi cea mai puțin vătămătiare dintre cele două tipuri.
Luând un rol și performând sarcini instrumentale, acestea pun în pericol sentimentele copilului
parentificat , dar îl scapă de stres pe părinte. Dacă sarcinile nu sunt recunoscute sau trec
neobservate, acestea pot avea un rezultat negativ.

Teoria atașamentului
Teoria atașamentului este un model avansat al eforturilor de colaborare dintre Bowlby și
Ainsworth. Aceștia au încercat să explice dezvoltarea pe o viață sănătoasă și funcțională, bazată
pe calitatea atașamentului parental. Dacă atașamentul, în special cel matern, are de suferit sau
intervine separarea, rezultatul poate fi unul devastator pentru copil.

Modele interne de lucru


Modelele interne de lucru pot fi reprezentate de teoria atașamentului prin care copii parentificați
pot experimenta rezultate divergente – negative sau pozitive – în anii de adult.
Cercetările susțin ideea că modelele interne de lucru din copilărie merg pe premiza că relațiile
viitoare vor fi similare cu relațiile emoționale din copilărie și că în cele din urmă vor avea același
model predictibil.
Astfel, copilul care experimentează același stil de atașament nesigur în copilărie se va transforma
într-un adult care repetă aceste stiluri de atașament cu partenerul sau copilul său.

Modele interne de lucru și parentificarea


Spus cu alte cuvinte, teoria atașamentului poate explica cum adulții care au fost parentificați încă
de când erau copii, pot funcționa perfect ca adulți și pot evita comportamentele din copilărie.
Mai mult, această dezvoltare cognitivă facilitează studiul parentificării pe durata vieții.
Jurkovic a afirmat că parentificarea poate avea efecte pe termen lung în dezvoltare, în atașament
și între modelele de interacțiune între copil și părinte, care mai apoi sunt evidențiate în viața de
adult. Astfel, teoria atașamentului oferă o perspectivă înrudită cu parentificarea.
Continuitatea și discontinuitatea stilurilor de atașament
Teoria atașamentului oferă o bază folositoare de înțelegere a impactului neglijenței și potențialul
rezultat negativ sau pozitiv care poate surveni. Bowlby a fost de acord că comportamentele de
atașament servesc pentru a proteja tânărul de pericol. Potrivit lui, stilul de atașament care se
dezvoltă între infant și părinte este prototipul pentru relațiile viitoare.

Teoria sistemelor familiale


Teoria sistemelor familiale poate ajuta la informarea cercetătorilor și a clinicienilor despre
factorii care influențează maltratarea copilului. Această teorie poate contribui la teoria
atașamentului pentru a crea cel mai bun model teoretic pentru a explora atașamentulși procesul
relațional ce aparține individului și membrilor familiei acestuia.

Implicările casătoriei și consilierea familiei


Integrând teoria atașamentului într-o practică clinică, aceasta poate ajuta clinicienii să identifice
copii și sistemele familiale care sunt la riscul parentificării. În cele din urmă, literatura recentă a
sugerat că o integrare a sistemelor familiale și a teoriei atașamentului pot crea un model
terapeutic.

Concluzia
Teoria atașamentului a lui Bowlby, care examinează importanța critică dintre părinte și copil,
ajută să explice originile relațiilor timpuri dintre părinte și copil. Comportamentele de atașare și
și relațiile dintre părinte și copil pot ajuta să prevadă viitorul comportament de atașament,
evidențiat în modelele relaționale ale adultului, stilul intrapersonal și comportamentul social.