POEZIA

Este interesant de văzut cum înţelegem (citim)

poezia de acum mai bine de trei veacuri. Este posibil să
descoperim seminţele „roadelor” poetice de astăzi mai
viguroase decât ne-am aştepta, în texte pe care le-am
ignorat atâta vreme, sau e probabil ca ea, poezia, să nu ne
mai spună nimic, să fie privită numai ca posibilitate de pur
ludism. Încercările de a selecta numai acele creaţii care
presupun o intenţionalitate poetică ar săraci dezastruos
zestrea unui gen ce-ar caracteriza românul, dacă ar fi să-i
dăm crezare lui Alecsandri cu a sa formulă: „Românul e
născut poet”. Ceea ce îşi propune autorul să transmită prin
„produsul” său nu corespunde în multe cazuri
intenţionalităţii. Noi trebuie să înţelegem ce poate poezia
să ne spună acum, nu când a fost scrisă. Vom restrânge

67
Literatura română medievală

aria poeziei medievale cu precădere la poezia în limba

română, cum e şi firesc.

POEZIA ORALĂ ŞI POEZIA CULTĂ

Între cele două categorii de poezie au existat
dintotdeuna raporturi, chiar dacă ele nu s-au manifestat cu
aceeaşi intensitate sau influenţele de la una spre cealaltă
nu au fost egale matematic. A existat şi există o
reciprocitate, o relaţie biunivocă între cele două tipuri de
creaţie încă de la începuturile literaturii scrise. Fiecare
dintre ele receptează şi difuzează de la una la cealaltă, în
proporţii variind de la un popor la altul. În cazul
literaturilor occidentale, care au cunoscut de timpuriu o
puternică dezvoltare a celei scrise, se poate vorbi despre
un schimb reciproc în care este destul de dificil să
recunoşti ce a dat şi ce a luat fiecare. William Lemit
vorbeşte despre existenţa unui „du-te vino”. La noi
folclorul literar, deci şi poezia orală, a îndeplinit mai mult
rolul de emiţător, situaţie explicabilă prin diferenţa de
vârstă dintre cele două literaturi. A şi receptat sau, mai
bine-zis, a asimilat, aruncând, pentru cei mai mulţi dintre
cititorii moderni, în uitare numele autorului. Se poate
vorbi despre un contact şi în Renaştere, căci aceasta, aşa
cum am văzut, s-a manifestat slab. Situaţia e valabilă la
noi, fiindcă Renaşterea a dat o literatură savantă,
impunând, în consecinţă, pentru o vreme ruperea oricărei
legături cu literatura orală. Nu se consemnează de la
început vreun interes special, deosebit al autorilor noştri
de texte pentru literatura orală. Dar tentative de a atrage
atenţia asupra existenţei ei sunt înregistrate în istoria
literară, fie că ele au fost întâmplătoare, fie că au fost
68
 Poezia

făcute conştient. Sunt evidente temele folclorice ce au stat

la baza unor texte scrise, inclusiv a câtorva dintre
legendele lui Neculce. Despre importanţa de document
istoric a unor creaţii populare – acest document istoric nu
va intra şi el în literatură, chiar dacă mai târziu se va
încerca impunerea lui –, idee întâlnită mai apoi la Herder,
va vorbi stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Ţării
Româneşti. Exemplele pot continua, dar rolul acestor
cărturari au fost mai ales cel de a pregăti demersurile
ulterioare, practice şi teoretice, cu consecinţe pentru
întreaga noastră literatură. Am în vedere că romanticii
sunt aceia care pun în evidenţă valoarea literară a
producţiilor orale.
Volklieden, culegerea de folclor a lui Johann Gottfried
Herder, 1779, va exercita o puternică influenţă şi în cadrul
literaturii germane şi în al celei europene, ea determinând
o lungă şi fructuoasă campanie de cunoaştere a
producţiilor culturale din ţările Europei. Ideea centrală a
lui Herder este că poeziile reprezintă specificul naţional şi
că, în acelaşi timp, tezaurizează istoria fiecărui neam în
ceea ce are ea fundamental şi autentic. În studiul său
„Poezia poporală”, Alecu Russo scria: „Datinile,
poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu
ele se poate oricând reconstitui trecutul întunecat… Poezia
poporală este întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se
trezeşte la lumina vieţii” (Alecu Russo – Piatra-Teiului,
1967, p. 267). Interesul programatic pentru poezia cultă
revendicat de paşoptişti legitimează, mai ales în prima
parte, concluzia lui Nicolae Manolescu din Istoria sa:
„Primii noştri poeţi din secolele XVI sau XVII şi-au
căutat, ca şi cei de la 1800, modelele într-o literatură scrisă
chiar dacă aceea era slavonă ori latină, şi nu în folclorul
69
Literatura română medievală

românesc, pe care, cunoscându-l cu siguranţă, l-au folosit

doar accidental” (p. 24).

Începuturile aparţin poeziei de factură religioasă.

La Cluj s-a tipărit în jurul anului 1570 Carte de cântece,
tradusă din maghiară, cu multe texte de tăietură calvină.
Astfel de Cărţi de rugăciuni sunt numeroase şi circulau
mai dinainte în ungureşte, apoi în româneşte. În Poezia
medievală în limba română, 1996, Eugen Negrici vorbeşte
despre existenţa în poezia noastră din această perioadă a
câtorva „atitudini antropologice universale (ş. a.), de fapt
câteva năzuinţe (aspiraţii) elementare ce se cer satisfacute,
într-un fel sau altul, prin lectură sau prin oricare altă cale
de receptare” (p. 6). Aspiraţiile sunt în număr de patru
Predispoziţia idealizării, Dorinţa educării, Nevoia de
cunoaştere şi Tendinţa intensificării senzaţiilor, din ele
derivând anumite „vocaţii”. Astfel, din cea dintâi derivă
„Vocaţia magnificării” căreia se încadrează psalmii,
psalmii ritmaţi, rugăciunile ritmate, imnurile, imnurile
ritmate, odele şi epigrafele. Dorinţei educării îi derivă
„Vocaţia desăvârşirii”, moralistul reprezentativ, „savant”,
cum spune Dan Horia Mazilu (Recitind.., II, p. 112) fiind
Miron Costin cu Viaţa lumii. Nevoii de cunoaştere i se
circumscrie „Vocaţia insolitului şi a peripeţiei” cu
povestirile istorice versificate şi „Vocaţia euristică”, a
limbajului criptic. În sfârşit, din Tendinţa intensificării
senzaţiilor se desprind „Vocaţia evaziunii” cu idile şi
„Vocaţia ludicului şi a divertismentului”, cu textele
goliardice. Am prezentat structurat cartea criticului Eugen
Negrici, care nici nu şi-a propus, nici nu poate să
epuizeze analiza diverselor specii detectabile în cele
câteva secole de existenţă a poeziei noastre medievale.
70
 Poezia

Numai lirica religioasă, alături de care cea filosofică poate

fi considerată cu adevărat remarcabilă, spune Dan Horia
Mazilu (Recitind…, II) – şi el se referă doar la „rugăciuni”
– ar trebui să i se rezerve o carte sau „chiar mai multe.
Căci, între coperţile vechilor cărţi ale literaturii româneşti,
tipărite sau manuscrise, se află o imensă literatură a
rugăciunilor (ş. a.)” (p.30). Nu intenţionăm să ne ocupăm
de fiecare specie în parte, ne vom opri asupra câtorva care
probează, alături de anumite calităţi artistice, fie că e sau
nu vorba despre o „expresivitate involuntară”, şi pe aceea
a puterii de penetrare în conştiinţa oamenilor, pe arii cât
mai întinse, adică a posibilităţii de modelare, îndeosebi la
nivelul psalmilor.

Psalmii sunt cei mai lirici fiindcă spune Eugen

Negrici, „exprimă emoţii, înflăcărări sufocante, o mare
pasiune febrilă, dau adăpost sentimentelor sângerânde şi
disperării, transcriu fluctuaţia chinuitoare a unor stări
sufleteşti potrivnice, lasă să se simtă răsuflarea de
neasemuit a unei fiinţe omeneşti” (op. cit., p. 29). Poezia
religioasă stă sub semnul nevoii de ocrotire. Psaltirea este
cartea de căpătâi din secolul al XVI-lea, fiind cunoscută
atât în manuscrise, cât şi în tipărituri, la Coresi, de
exemplu. Psalmii au cunoscut, firesc, cea mai mare
răspândire. Temele psalmilor sunt asemănătoare liricii de
mai târziu, dar şi cu deosebiri specifice: iubirea este cea
faţă de Dumnezeu, sunt glorificate fapte divine, neliniştea
clamată e determinată de indiferenţa creştinilor. Între
primele traduceri de psalmi întâlnim şi pe acesta (psalmul
150) care se apropie de odă: „lăudaţi-l în cântări şi în
cetere, / lăudaţi-l în timpăne cetele, / lăudaţi-l în strune şi
organe, / lăudaţi-l în clopote cele cu glasure, / lăudaţi-l în
71
Literatura română medievală

clopotele strigariei; / toată dihania să laude Domnul”. Se

observă în acest text din Psaltirea Hurmuzachi un efort de
realizare a unui şir de configurări simetrice, cu aceeaşi
construcţie sintactică, cu accentul pe acelaşi cuvânt
anaforic (anafora – repetiţia unor cuvinte la începutul
structurii repetate) lăudată, iar în final printr-un cuvânt
care individualizează, Domnul. Este vorba aici de o
încercare prozodică simplă, dar evidentă. Mai clar par
anumite elemente de prozodie în Psaltirea slavo-română,
tradusă de Coresi, psalmul 10 unde simetria e vizibilă la
nivelul pronumelui şi al verbului iar diateza, modul,
timpul, determinanţii nu se schimbă decât periodic,
impregnând un ritm de sesizabilă discreţie: „Doamne, auzi
rugăciunea mea şi strigarea mea / către tine să vie / Nu
întoarce faţa ta de mine; / în ce zi tânjesc, pleacă către
mine urechea ta / în ce zi chemu-te, curând auzi-mă / Că
periră ca fumul zilele meale / şi oasele mele ca uscarea
uscare-să.” Tema este cea a deznădejdii, urmare a faptului
că Dumnezeu şi-a întors faţa, întâlnită şi la modernişti.

Rugăciunile sunt de mare varitate, fiecare moment

al zilei, fiecare sărbătoare, slujbă, sfânt etc. începe şi (sau)
sfârşeşte cu câte o rugăciune. Şi stăpânilor lumeşti li se
adresează rugăciuni, chiar dacă mascat, nu direct. Ca şi în
imperiul roman când la căderea câte unui împărat erau
decapitate statuile – ce aminteau de cel de curând înlocuit
– pentru a căpăta „capul” noului imperator, şi în aceste
rugăciuni era înlocuit doar numele voievodului, efortul
retoric reducându-se la atâta. Cele mai multe dintre ele fac
parte dintr-un ansamblu, cu un loc şi un rol bine stabilite,
ca în Cazania lui Varlaam sau Didahiile lui Antim
Ivireanul. Dăm un exemplu de invocare a dumnezeirii
72
 Poezia

pentru ca voievodul să fie ocrotit, ca în acest „Cuvânt de

învăţătură” la apostolii împăraţi Constantin şi Elena,
distribuit ritmic: „Drept aceia două, mă rog şi eu, / măcar
că sunt şi nevrednic, / să mijlocească cu călduroasele lui
rugăciuni / pre mult milostivul şi îndurătorul Dumnezeu, /
ca să te păzească pre măria ta, / încununat cu slavă şi
cinstea, / întreg şi sănătos, / în mulţi ani, / cu multă
fericire. / Amin“.

Lirica mortuară, „temă pertinent barocă” (Dan

Horia Mazilu – Recitind…, II, p. 127), încearcă să
exprime pe de o parte sentimentul de cutremurare în faţa
morţii, pe de altă parte forţa acesteia de egalizare. Într-
unul din psalmi, Dosoftei ne aduce aminte că „În lume
moartea-i mai mare, / Pre nimeni prieten nu are. / De
bătrâni nu-i e ruşine, / La cei tineri încă vine. / Nu se teme
de voinici, / Nu-i e milă de prunci mici. / Mor şi ţarii
împăraţi, / Chiar şi craii împăraţi”. În Verş la morţi…,
secolulal XVIII-lea, cf. Dan Horia Mazilu (p. 127) se
clamează atotputernicia morţii: „Moarte, minunată eşti, /
Unde vrei curând soseşti, / Omul gândeşte că-s glume / Tu
iute îi muţi din lume, / şi la tine nu-i iertare, / Că pe slab şi
pe cel tare / Cu a tale groaznici mâni, / Pe tineri şi pe
bătrâni, / Îi răpeşti şi nu te uiţi, / Din lume curând îi muţi”,
ca şi în anonimele, mai recente, versuri: „Senatoare,
senatoare (sanatoriu, n. n.) / Toată lumea-n tine moare / Şi
tânără, şi bătrână / Şi copil de-o săptămână”.

Stihurile la stemă, tip de poezie analizată de Dan

Horia Mazilu în Literatura română barocă în context
european, 1996, încadrabilă poeziei emblematice, sunt un
elogiu indirect, cum le consideră Eugen Negrici, de
73
Literatura română medievală

„glorificarea blazonului”. Aceste versuri heraldice,

„stemmata”, au avut o mare răspândire în Polonia încă din
secolul al XVI-lea. Un astfel de stihuitor este Udrişte
Năsturel care într-un Molitvenic slavon din 1635
întocmeşte o stemmata La prealuminata stemă a
milostivilor domni Basarabi: „Ţara aceasta drept stemă
pasărea corb poartă, / Iar pe gâtul ei acum şi o cunună
atârnă”. Astfel de versuri sunt numeroase, merg pe o
schemă aproximativ aceeaşi, cu direcţii stabilite –
explicarea etimologiei numelui ţării, descifrarea heraldicii
pentru ca să se sfârşească prin rugăciune şi urări de bine şi
sănătate. Tipice ar fi aceste Versuri la stema lui
Constantin Brâncoveanu, aparţinând unui anonim: “Patru
sunt râuri denu Raiu ce cură, / Pre cumu grăieşte Sfânta
Scriptură. / Patru evanghelii den Ceriu ne tună / Şi la
credinţa pre toţi adună. / Patru suntu seamne tot îndoite, /
şi ale ţărâi foarte slăvite, / Cu care seamne să-ncoronează /
Domnul Constantin tot omul crează / Că se numeşte şi
Băsărabă, / Dea-i Domul viaţă multă să aibă”. Varlaam,
Dosoftei, Miron Costin, Ivireanul, elevi ai acestuia din
urmă, anonimi scriu sau preiau şi prelucrează astfel de
stemmate, prozaic sau de-a dreptul poetice, cum e cazul
lui Dosoftei: „Capul de bour, a fiară vestită, / Sămneadză
puterea ţărei nesmintită. / Pre câtu-i de mare fiara şi
buiacă, / Coarnele-n păşune la pământ îşi pleacă. / De pre
chip să vede bourul ce-i place, / C-ar vre-n toată vremea să
stea ţara-n pace”.

Naraţiunile istorice versificate vor căpăta în secolul

al XVII-lea o dezvoltare ce copleşeşte toate celelalte
manifestări poetice. Denumirea de „cronici ritmate” cu
care sunt cunoscute aceste naraţiuni îşi merită numai
74
 Poezia

parţial calificativul, deoarece informaţia este doar

pretextul narării unor evenimente menite să stârnească
senzaţie. Există un tipar făcut apt să primească imediat o
întâmplare – mazilire, asasinare – care turnată în forma
cunoscută avea avantajul verificat al efectelor asupra
cititorilor, sporit, însă, de actualitatea momentului, menită
să intensifice emoţiile. Provenienţa lor străină, grecească,
nu a impiedicat un impact benefic cu cititorul, sub raport
cantitativ. Cel mai mare număr de cititori se recrutează din
rândul locuitorilor târgurilor, mari amatori ai unor astfel
de lecturi. Aceştia erau mai aproape de evenimente, mulţi
au avut chiar posibilitatea să vadă viitoarele victime,
„personaje” ale naraţiunilor versificate. Calitatea lor
artistică este îndoielnică, dar, crede Mircea Scarlat (Poezia
veche românească – Antologie, postfaţă, bibliografie şi
glosar, 1985, p. 222) existenţa naraţiunilor versificate „va
favoriza ivirea Ţiganiadei şi, ceva mai încolo, a primei
piese româneşti, jucate între anii 1778 şi 1780 de către
şcolarii din Blaj: Occisio Gregorii…”. Autorii sunt, cei
mai mulţi, anonimi şi se poate vorbi într-o oarecare
măsură despre influenţa literaturii orale, ba chiar despre o
influenţă reciprocă. Un destin tragic precum cel al lui
Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi nu putea trece
neversificat, mai mult chiar Istoria lui Constantin-Vodă
Brâncoveanul, cu unele realizari „ritoriceşti”, cunoaşte
nouă variante. După o introducere menită să capteze
atenţia: „O poveste minunată / Auzită în lumea toată /
Din-nceput şi din vecie / Precum şi la cărţi ne scrie”, se
intră în plină oralitate: „ia să-mi vezi şi să priveşti / De-
acest domn mare şi bogat”. Vestea mazilirii tulbură
liniştea tuturor, domnitorul îi ceartă pe boieri că l-au
viclenit, dar aceştia nu se consideră vinovaţi. Naraţiunea
75
Literatura română medievală

se încadrează mai bine cronicii ritmate, firul epic urmând

drumul cunoscut al evenimentelor: plecarea din Bucureşti,
sărbătorirea Paştelui la „Giurgiuva”, întoarcerea în
Ţarigrad şi închiderea în Edicule. Urmează decapitarea
după plângerea coconilor: „Ce vom să ne facem, tăiculiţă,
/ Că vom să ne pristăvim / Şi de lume ne lipsim” şi
îmbărbătarea domnului: „Nu vă, fiilor, spăriaţi (topică
argheziană !) / Ci pe Dumnezeu rugaţi / Şi strigaţi cu tărie
/ Şi cu glas de bucurie, / Că puţintică durere vom lua / Cu
Dumnezeu din ceri ne vom încununa”. Întâmplarea
uimeşte Ţarigradul şi colindă pretutindeni ca motiv al unor
reflecţii: „Că tot Ţarigradu s-au mirat / Cum tatăl cu fiii s-
au tăiat / Şi toţi într-un ceas din zi / În veci se vor pomeni /
Vedeţi lumea cea bogată / Cum este întru toată deşartă? /
Cât ne pare că este bună, / Întru toate e nebună! / Şi cât o
videm frumoasă / Şi rămâne mincinoasă / Câţi cu lumea să
vor uni, / Toţi în iad vor vieţui. / Şi toţi să vă jelească, / Ca
în ceruri să vă slăvească / Dumnezeu să-l pomenească”.
Mircea Scarlat spune în antologia sa că nota
interesantă a acestor cronici ritmate o dă faptul că ele stau
„la mijloc între poemul solemn şi cântecul popular, fiind
formal o adevarată producţie mahalagească” (p. 47). În
„Istoria Ţării Româneşti de la leatu 1769 şi a Bucureştilor
săracii” unde se narează răpirea de către ruşi a lui Grigore
Ghica se întâlnesc „stângăcii savante, ritmuri inegale şi o
mare măscărie populară, prevestind pseudofolclorul
suprarealist, de dicteu automat” (p. 50): „În ziua sfintei
Ecaterini, / Pentru-al împăratesei nume, / Făcură o mare
veselie / Sus, în deal, la mitropolie, / Foarte frumos o
cinstiră / Dar muschiceşte băură. / De la masă se sculară /
Care vrură şi jucară”. Efectul acestor cronici, spune G.
Călinescu, „e totdeauna burlesc, dar tocmai de aceea mult
76
 Poezia

mai triviale şi în afara oricărei idei artistice”. După critic,

spontaneitatea lor e vulgară şi ele „premerg unei poezii
muntene bufone ce merge în această epocă prin Pann şi
Caragiale până la Arghezi şi Barbu” (p. 51). Astfel de
versuri, ca cele ce urmează par aparţinând lui Urmuz:
„Capul dacă l-au tăiat / La bas cihodar l-au dat; / Pecetluit
în cutie / L-au trimis la împărăţie”. Mai mult chiar, ele
parcă ar anticipa o poezie a lui T. Tzara, „Cântecul unui
dadaist”. Criticul vorbeşte despre efecte, nu despre
intenţii.
Primul „adevărat” poet burlesc muntean este, după
G. Călinescu, pitarul Hristache, autorul unei povestiri
despre domnul Mavroghenis. Se observă uşurinţa
versificaţiei, ironia şi satira, zeflemeaua şi spiritul polemic
proprii scriitorilor munteni. Pitarul Hristache mimează
uimirea, uneori înfricoşarea dând în grotesc. Domnul este
un ipocrit şi înconjurat de „galeongii”, gărzile sale de
corp, descrişi „duşmănos dar foarte colorat, ca nişte
manechine de muzeu istoric” (G. Călinescu, p. 52): „Avea
câţiva spânzuraţi / În port schimbat îmbrăcaţi, / Cu nişte
mintene scurte / Numai pân’la brâu făcute, / Cusute cu
găitanuri / Şi la brâie iataganuri, / La cap turceşte legaţi /
Cu şalvari largi încălţaţi.” Comportmentul domnitorului e
demenţial: „Numai ce-l vedeai deodată / Prin târg trecând
fără gloată, / Cu vreo doi-trei dinpreună / Cu câte-o sapă
pe mână, / Şi după ce s-întorcea, / Vedeai colea şi colea /
Câte unul atârnat / De câte-o şandrama legat, / Iar pe afară
prin câmpuri / Sta ţepele înfipte pâlcuri…”. În finalul
studiului său, poate nemeritat ca întindere, Călinescu îl
apropie, prin anumite versuri de „încântătoare nebunie”,
de Urmuz: „Bravo, Mavroghene, brava, / Altu ca tine mai
sta-va / Aşa tot grantu să-şi ţie / Cu atâta străşnicie?”, sau
77
Literatura română medievală

ca în descrierea războiului cu turcii, în viziunea parcă a lui

Budai Deleanu: „Pe atunci trăznea tunurile / De le mergea
fumurile. / De trăznet mult şi de pleznet / Îţi zbura părul
din creştet. / Iar peste puţine zile, / Văzurăm numai că
vine / Vreo sută de nemţi mai bine, / Aducându-i dinapoi/
Turcii, ca pe nişte oi; / Unii vii, alţii răniţi, / Alţii prin
mazdrace-nfipţi”.
Trebuie amintit şi Zilot Românul („Românul
zelos”) autorul unor naraţiuni în versuri făcute „din
dragoste către patrie-mi” ori în proză, dintre care una
prezintă uciderea lui Hangerliu, fără vână şi cu dese
întreruperi „moraliceşti”, alta despre Alexandru Ipsilanti şi
Alexandru Şuţu, unde se străduieşte să ne inculce spiritul
obiectiv al relatărilor sale: „Istoric sunt, n-am frate, / N-
am rudă, n-am vecin; / Stăpân am pe-adevărul, / Lui
singur mă închin!”.

POEZIA IUBIRII
Indignaţi şi oarecum speriaţi de circulaţia unor
„cântece curveşti şi drăceşti”, oamenii bisericii
recomandau tipărirea şi răspândirea cântecelor bisericeşti,
adică pe acelea care propagau iubirea creştină (catavasii şi
irmoasele), nu pe cea erotică. Ne dăm seama, aşadar, că
poezia iubirii se bucura de trecere în rândurile omenilor
obişnuiţi. Încălcarea moralei creştine este sever
sancţionată. Aceste poezii fără „ornament” artistic preferă
o exprimare mai frustă, ceea ce sporeşte senzualitatea.
Mentalitatea iubirii este una populară, cum reiese dintr-o
culegere, prima de poezie „de lume”, Cântece câmpeneşti,
cu glasuri româneşti, 1768, apărută la Cluj, cuprinzând
patru poezii ungureşti şi 14 româneşti, scrise „pentru voia
fetilor, nevestilor şi celor care se potrivesc şi cu alţii se
78
 Poezia

iubesc”. Concepţia, se vede, e una naturală, întâlnită în

poezia populară, când importante sunt tinereţea,
frumuseţea, o anume vârtoşenie trupească, după formula
„toată grasa e frumoasă”, ca în „Făptura uneia”: „În trup
mândră şi grăsuţă, / Ca ghiocu îi albuţă / Cu degete cam
lunguţe / Şi cu şele rotunduţe. // Cu păr zbiciu împletită, /
Pe la frunte netezită, / În două scorzi îi sucită / Ş’lung în
spate slobozită” sau în „Cântec după ibovnica scăpată”: „Îi
frumoasă ş’lată-n şele, / Ca omătul albă-n piele, / Păru-
mpletit cu petele, / N-are-n purtatu-i greşele. // Cu ochii
mierii şi luminoasă, / În trup naltă, sănătoasă, / De cuvânt
rău lăcrămoasă, / La sufletul meu frumoasă”. Pierderea
iubirii va fi regretată toată viaţa: „Când o văzui că se duce,
/ În inima-mi piatra-mi puse, / Jucăria mea ea fuse, / Vai la
ce rău că mă duse. / Le-ai căta de-oi mai trăire, / De-oi fi
viu şi n-oi perire, / De mi-a fi de ea de ştire, / Alta-n lume
n-oi iubire”. Unele fete ajunse neveste regretă atitudinea
potrivnică, suspicioasă, a bărbatului: „Că-s nevastă, nu mi-
i ciudă, / Batâr trăiesc rău, cu trudă, / Trupu-mi de gânduri
mi-asudă, / Din ochii-mi lacrimi mă udă. // Cade mai greu
ce mă pândeşte, / Despre mine rău gândeşte, / Văd binele
nu-mi voişte, / Rău mă poartă şi m-amărăşte”. Un portret
ca acela din „Cărora le plac fetele şi româncele” pare
desprins dintr-un tablou al unui pictor galant: „Şi când o
văd îmbrăcată / Cu cizme roşii încalţată, / Capu cu flori
încărcat, / Inima-ţi stă mai crăpată. // Cu brâu roşu când
se-ncinge, / La obrazu-i plini de sânge, / Cu dragostea ei
mă-nvinge, / Sufletu-mi pentru ea plânge”. În alt loc:
„Dragostele tinerele/ Nu se fac din miere ele, / Da din
buze subţirele / Şi din grumazi cu mărgele. // Cât îi Ţara
Ungurească / Nu-i ca fata rumânească /… // După fata de
românu / Dorul mă strică şi chinu / Cu dragostea ei îs
79
Literatura română medievală

plinu / Când mă uit la ţâţe-n sânu”. Putem vorbi despre o

anticipare a lui Coşbuc într-un text intitulat „Celuia cine
se-nsoară pentru avuţie, nu pentru că-i e dragă”: „Ia-ţi una
care să-ţi placă, / Nu te uita că-i săracă, / Care pe voie să-ţi
facă / dacă-i grăieşti, ea să tacă”. Apare şi nota satirică, un
fecior vrea să se iniţieze în tainele iubirii, dorind o nevastă
plină de farmec şi trecută prin ale amorului: „Tot vreau,
lele, să te-ntreb / Când dumneata te-ai iubit / Cum focul ţi-
ai pătimit / ci eu sunt un voinic nepăţit / De acest fel de
iubit / Iar lele grăind au zis: / Într-acest fel am pătimit / Pe
când eu că m-am iubit, / Ziua cu multă răbdare / Noaptea-
n pat cu dezmierdare”. Întreaga mentalitate culturală a
timpului este exprimată de astfel de versuri.

POEZIA LUDICĂ ŞI PARODICĂ

Textul de rezistenţă este Occisio Gregorii în
Moldova Vodae tragedice expressa („Uciderea lui Grigore
Vodă în Moldova expusă în formă de piesă de teatru”),
compus între 1778-1780. Eugen Negrici o încadrează
„Vocaţiei ludicului şi a divertismentului”. Este o farsă
teatrală pusă sub semnul carnavalescului, inclusă
literaturii de tip goliardic. Etimologic, termenul goliard
vine din it. „goliardo” care înseamnă „student vagabond”
– desemnând un anume tip de poet – cum ar fi
menestrelul. Aceste texte din Franţa, Italia, Anglia incluse
în literatura scrisă în latină se recitau în diverse locuri, în
special prin hanuri. Autorii erau călugari care părăseau
mănăstirile, bufoni culţi, studenţi care flanau, duceau o
viaţă de petrecre printre hoţi şi prostituate. Temele sunt
profane, scrise în spirit satiric şi libertin, uneori
scandaloase de-a dreptul. Pentru a nu intra în conflict,
autorii preferau anonimatul, punând ca autor un personaj
80
 Poezia

alegoric numit Golias. Un exemplu de cântec goliardic

este Gaudeamus igitur. Culegerea Carmina burana datată
din prima jumătate a secolului al XIII-lea cuprinde 250
poezii goliardice latineşti, 55 germanice şi două texte
dramatice. În Italia, secolul al XV-lea a fost, în bună
măsură, unul al cântecelor carnavaleşti. Centrele de
iradiere au fost oraşele care aveau ca axis cultural
universitatea. Poezia carnavalescă, versurile de han aveau
ca obiectiv în primul rând viaţa publică. Clipele de
relaxare a unei pături mai avute şi culte care trăiau cu
gândul că important este să te bucuri de viaţă îşi găseau un
pandant în această literatură burlescă de efect garantat prin
pitorescul, senzualitatea, indecenţa chiar a textelor.
Mediul universitar al Apusului a dat naştere unei poezii
profane în latină, în special, numeroase şi valoroase. Nu
de puţine ori poezia goliardică merge până la blasfemie şi
licenţiozitate, dovadă că îngrijorarea unor înalţi prelaţi era
întemeiată. De la Ovidius, primul dintre poeţii vaganţi,
ajungând la Villon şi apoi la Rimbaud s-a fixat în timp
„poetul damnat”. Cele mai multe dintre aceste texte
goliardice sunt, cum e de aşteptat, erotice, cântând iubirea
în mijlocul naturii ori în spaţiile de petrecere bahică –
taverna şi hanul. Apar mai toate zeităţile, însetate de amor,
cu rolul de a sublinia orgoliul acestor creatori instruiţi ce
se deosebeau prin cultura de vulg. Neavând astfel de
centre culturale, se înţelege de ce la noi nu se înregistrează
versuri licenţioase. Când la Blaj s-a înfiinţat Colegiul
teologic unit a fost deschisă calea „de a intra şi noi în
Europa(!)” prin astfel de produse scrise mai mult în
latineşte şi ungureşte. Se întâlnesc în această piesă de
teatru efecte parodice şi ale unui absurd intervenit din
folosirea formulelor de descântec maledict spus, însă, în
81
Literatura română medievală

registru comic. Astfel, Gregorius, personajul cu funcţia de

domnitor îl obligă pe un candidat la postul de secretar să
se lege pentru credinţă prin jurământ: „Dară ca să fii
credincios, dintâie vei jura. / Pă noao ţări, / pă trei
mâncări, / pă zioa de ieri…/ pă picioare de porc ce eşti, /
cu coaste, cu şold cu tot, / perir-ai tu tot; / pă oală, / pă
boală, / pă piştoale, / să se pişe toţi în iele; / pă acest
condei / ca să piei,/ că-i de vultur, / scobit-ar în cur; / pă
lup, / pă urs, / pă fus / şi pă toţi cei dacă vei fi credincios./
Aşa ziua de astăz să te bată!”. Mai aproape chiar de
atmosfera iniţiatică a descântecelor, dar specioasă, scrisă
pe linia unui absurd comic este textul „Horholinae cantio”
(Cântecul Horholinei): „Cine n-au venit, (repetitur) / Cine
n-au venit/ Sara în şezătoare, / Sara în şezătoare, /
Dumnezău nu-l scoale / De mâni, de picioare. / Scuture-l
frigurile, / Urască-l toate fetele / Trămure-l babdiţele / Pă
supt toate scaunele. / Numai n-au venit / Salman siminic, /
Bucur cel voinic. / El de-ar fi venit, / Noi l-am fi cinstit /
Cu părasă în masă, / Neaga cea frumoasă. / Ciunguţ
rătezat, / Bucur însurat; / Rătiţa pălită. / Neaga învălită;/
Coadă de lopată / Horholină fără fată. / Plânge, nici prea /
Pare-ţi bine că te ia!”.
Cel mai în spirit goliardic text este „Testamentum
Bachi” („Testamentul lui Bachus”) care conţine, după
observaţia lui Manolescu versurile cele mai îndrăzneţe
scrise până atunci la noi. Bachus îşi împarte trupul lăsând
dispoziţii ce să se facă din fiecare organ al său. Este
pretextul unei descătuşări de invenţie artistică şi
licenţioasă, cu combinaţii de cuvinte neaşteptate, cu
uşurinţă a scandării. Finalul este unul de inversare a
valorilor creştine şi exprimă starea de autosatiră, râzând de
viciile sale care sunt, de fapt, comune: „Una mai ascultaţi:
82
 Poezia

/ canele de voi nu le depărtaţi. / Luaţi pildă dă pă mine; /

că eu nici acum nu teşteluiesc cana la nime / dacă undeva
o voi mai putea umplea, / ca să-mi ud odată guşea. / Cu un
cuvânt, ca să gat, / că cana şi pă fund au săcat, / popilor
toţi şi mireni, tisturilor şi ţăreni, / bătrânilor cu tineri, /
bărbaţilor cu muieri, / pentru ca uspăţul dintr-un om / nu
să face toţi din toate să mănânce / şi tineţi bine năravul
mieu / ca să veseliţi cu a fărşangului Dumnezău. / Pe mine
mă îngropaţi / fără popă, mă aşteptaţi / în ţintirimu
făgădăului, / în cripta hordăului; / nici să mă dezgropaţi /
până n-or veni alţi cârnaţi. / Aşa Dumnezeu să va ajute / şi
această goală bute / Amin. / Vai, mori / ca n-am vin!”.
Grigore Ghica a fost ucis în 1777, piesa fiind scrisă
câteva luni mai târziu. Ea nu este o dramă istorică, aşa
cum s-ar putea crede, fiindcă nu sunt respectate canoanele
tragediei, ci sunt folosite mijloacele deriziunii. Există trei
episoade referitoare direct la asasinarea domnului
moldovean, cităm din „Preambulum”: „Acum tocma nu
demult / Lucru groaznic, de temut, / În Moldova s-au
tâmplat / Perire ca de împărat; / Locu-i vestit şi oraşi, / Să
numeşte, să ştiţi, Iaşi, / Cu primejdie şi ostaşi. // Ghica-
voievod Grigorie, / Domn în mare dregătorie. / Vrând a sta
lângă credinţă / Şi neamului mântuinţă, / Cu vicleşug s-au
chiemat, / Tirăneşte s-au tăiat, / De basa turcesc legat…”,
dar ele sunt intersectate de comentarii, cum ar fi predica,
precedată de „Tatăl nostru” în ţigăneşte, prin care e
condamnată naivitatea lui Grigore Ghica, aşa de uşor
căzut în capcana turcilor. O altă intervenţie este cea din
care am citat parţial, din „Cântecul Horholinei”, când
Neaga, fiica gazdei, este cerută în căsătorie. Pretendentul,
Bucur, intervine în ceremonial pentru a-şi arăta vitejia,

83
Literatura română medievală

adică faptul că el scuipă cât mai departe. La rândul ei,

mireasa ni se relevă a fi o adevărată antologie de măscări.
Ar mai fi de amintit o scenetă comico-satirică, în
versuri în care episcopul rezolvă astfel reclamaţia unei fete
care după o perioadă de amor cu un fante de la ţară este
abandonată. Verdictul acestei anecdote este în spiritul
mentalităţii timpului că vinovăţia este a victimei
incapabile să-şi apere virtutea: „Vlădica: << Atunci când
te-au apucat / Dară tu pentru ce n-ai strigat? / Că l-ai
strâns pe lângă tine / De te-au umflat aşa bine? / Fata:
<<Dar, cum aş fi strigat / Că cu minciuni m-au luat. / Şi
şi-un galbăn mi-au jiuruit / Până ce m-au amăgit >>”.
Neştiind ce se va întâmpla cu pruncul ce sta să se
nască, episcopul promite că va dărui o vacă mare ca să-i
crească progenitura, iar sentinţa e pe măsura păcatului
săvârşit, viitorul fetei fiind unul al prostituatelor:
„Vlădica: << De ţi-ar fi fost de măritat / Nu te-ai fi
cârligat / Ce pasă, fă, ca o curvă / Toată lumea să te
zmulgă >>”.
Fragmentul acestui manuscris bihorean are o
versificaţie cursivă evidentă, fără să ateste, însă, virtuţi
poetice.

TEORETICIENII
Miron Costin poate fi considerat cel dintâi dintre
teoreticienii „versului românesc”, cum spune Mircea
Scarlat (op. cit., p. 93). În cea mai întinsă operă poetică a
sa, Poema polonă, închinată regelui Jan Sobieski, Miron
Costin pune problema subiectului pentru poezie, unul
nobil, şi acesta este subiectul eroic: „Mă ruşinez de muza
mea sarmată în faţa majestăţii voastre regale prealuminate
şi neînvins, domnul meu cel milostiv, nu pentru că muza
84
 Poezia

n-ar fi la înălţimea celor mai înalte subiecte (s. n.), dar din
pricina neîndemânării mele în această limbă.” Este o falsă
modestie, evident. Ceea ce trebuie subliniat este existenţa
unui plan, a unei construcţii neclintite de la arhitectura
propusă. În „Predoslovia – voroavă la cetitor” care
însoţeşte poemul Viaţa lumii, un fel de mic tratat de
versificaţie, îşi anunţă intenţia să facă „să se vază că poate
şi în limba noastră a fi acest feali de scrisoare ce se
cheamă stihuri”. Deşi nu foloseşte termeni ca poezie şi
poet, avea cunoştinţe despre versificaţie, versuri (stihuri):
ştia despre măsură (a folosit-o de regulă pe cea de 13
silabe), despre rimă: „cuvintele ceale la fârşitul stihului a
doao stihuri să tocmească într-un chip, pe o slovă să se
citească”. Fără a fi limpede în probleme de ritm şi
scandare, face recomandări în acest plan: „unde va fi de
tărăgănat, să tărăgănezi, unde de scurtat, să scurtezi.” El
nu opune prozei poezia, ci versificaţia, stihuirea. Proza
este „scrisoare dezlegată”, nu are anumite limite, norme.
Versul, în schimb, impune reguli privind măsura: „stihul
iaste nu ca altă scrisoare dezlegată, ci este legată de
sileave, cu număr”. Şi rima este obligatorie. Rezultatele
lui de meşteşug, de respectul faţă de normele care nu
trebuie încălcate, nu sunt consecinţe ale imaginaţiei.
Scopul poeziei este unul dublu: de a informa şi de a forma.
Stihuitorul trebuie să laude împăraţii şi „începuturile
ţârâlor lor”. Asupra unor aspecte tematice vom reveni în
comentariul poemelor.
Dimitrie Cantemir este un poet foarte interesant,
deşi opera lui complexă pune în umbră această
dimensiune. În prefaţa la Istoria ieroglifică, „Izvoditoriul
cititorului, sănătate”, vorbind despre a treia pricină care l-a
determinat să scrie cartea, mărturiseşte că „nu atât cursul
85
Literatura română medievală

istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea

ritoricească nevoindu-mă, la simcea groasă ca acesta, prea
aspră piatră, multă şi îndelungată ascuţitură să fie trebuit
am socotit”. A treia lui opţiune este, deci, una ritoricească,
căreia îi aparţine poetica. Poezia trebuie căutată în textul
Istoriei ieroglifice prin fragmente ritmate, de o anume
obscuritate şi cu un grad relativ de autonomie, dar şi în
micile „teoretizări”. În perioada cărturarului, poezia era un
veşmânt. Din prezentarea lui Mircea Scarlat (p. 95-97) se
reţine că poetica este pentru Dimitrie Cantemir o parte a
retoricii, deci manifestare exclusiv formală. Una dintre
ideile lui Dimitrie Cantemir se referă la funcţionalitatea
ornantă a versului. El dă termenului vers sensul de stih, iar
viersului cel de melodie. Terminologia este ezitantă.
Poetul – stihuitorul – trebuie înzestrat cu har, trebuie
vizitat de muză: „Cruţă-mi viaţa, domnul mieu, dzicea,
spre moale şi molatic trupşorul meu aspru şi nedormit nu
arăt, ci întâi două, trei jelnice cântece ascultând vei
cunoaşte ca musele, pre cei de la inimă te iubesc…”.
Aceasta anticipează concepţia romanticilor privind
inspiraţia, desigur în mod complex, nu reducând-o ca la
Dimitrie Cantemir doar la versificaţie. Este evidentă o
indecizie stilistică şi aceasta ar fi chiar trăsătură
caracteristică, dominatoare a operei. El sacrifică posibilul
adevăr istoric, deşi n-ar vrea, în favoarea ornării. Această
mefienţă determină demersul său oarecum încâlcit,
echivoc. Denunţând capacitatea de a huli sau de a se
autoglorifica s-ar îndepărta de istorie. Sentimentul este dat
şi de lipsa unui timp exact, de atmosfera fabuloasă, de
popularizarea cu animale (adevărat bestiarum).
Adăugându-se intenţiile „ritoriceşti”, cum spune el,
suntem într-o atmosferă de basm care, nu se caracterizează
86
 Poezia

printr-o invenţie narativă deosebită. Observaţiile acestea

n-au decât scopul să contrazică în mare concluzia lui
Mircea Scarlat că scriitorul în multe cazuri nu face altceva
decât „să ritmeze şi să rimeze naraţiunea”. Unele versuri
sunt surprinzător de reuşite: „Ochii umezi să le ştergem, /
La moşie să ne mergem / Vidra peste, Corbul stârvuri /
Cerce-n vârtopi, nu prin vârfuri / Să se urce fără cale / Şi
să-şi cate ale sale”.
Şi la Dimitrie Cantemir există o puternică senzaţie
de periodicitate dată de ritm care tocmai acest rol are, de a
conferi textului regularitate. Mai realizate decât stihurile
propriu-zise sunt unele fragmente elegiace, construite cu
ştiintă şi suferind o detectabilă influenţă a poeziei orale.
Ritmicitatea este aşa de evidentă, încât trecerea lor sub
forme de versuri ni se pare o gratuitate: „Plecatu—au /
Cornul Inorogului împiedicatu-s-au / paşii celui iute
închinatu-s-au etc”. Unele versuri, cum afirmă Al. Rosetti
(Buletin ştiinţific, secţiunea de ştiinţa limbii, literatură şi
artă, tom I, vol. 1-2, 1951, p. 15-23) sunt de-a dreptul
ermetice: „În cindzăci de sângeroase / Vom pre cele
lăcrămoase / Ochii umezi să le ştergem, / La moşie să ne
mergem / Vidra peşte, Corbul stârvuri / Cerce-n vârtopi,
nu prin vârvuri / Să urce fără cale, / Şi să-şi cate ale sale”.

POEŢII
Am văzut că se poate vorbi despre intenţionalitate
în cazul unor poeţi ca Miron Costin sau Dimitrie
Cantemir, că valorile poetice nu sunt urmare unei
involuntarităţi despre care s-au pronunţat unii comentatori.
În căutările de a nu se abate de la canoane, intervin unele
apropieri neaşteptate, uneori uimitoare, dar ele sunt

87
Literatura română medievală

urmare unor eforturi cu finalitate. Este şi cazul lui

Dosoftei.
Cei mai mulţi dintre istoricii şi criticii noştri îl
consideră pe Dosoftei „poet propriu-zis” (Al. Piru),
„primul poet” (Nicolae Manolescu), „ctitorul poeziei lirice
româneşti” (Eugen Negrici).
Este un Clément Marot român. Are o bogată
activitate de traducător, în ideea, întâlnită şi la Coresi şi
Varlaam, că „în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu
mintea să grăiesc ca şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii
de cuvinte într-altă limbă”. Este, prin urmare, un tenace
susţinător al introducerii limbii române în biserică.
În afara traducerilor, Dosoftei a realizat şi două
prelucrări: „Psaltirea…pre versuri tocmită” şi „Viata şi
petreacerea svinţilor”, cele mai importante cărţi ale sale.
Cea de a doua, în proză, este un sinaxar, adică o carte în
care sunt prezentate, pe scurt, vieţile oamenilor. Interesul
literar este dat de miraculosul epic, ca în basm, unele
dintre episoade, după afirmaţia lui Al. Piru, “… mai pot
stârni curiozitatea consumatorului de literatură şi astăzi”.
Cartea se deschide cu un epigraf la stema Moldovei, în
versuri, pe care le va retipări, cu mici modificări, de cinci
ori, în diferite ocazii. Stemmata Psaltirii e formată din trei
distihuri: “Capul de bour, a fiară vestită, / Sâmneadză
puterea ţărâi nesmintită. // Pre câtu-i de mare fiara şi
buiacă / Coarnele-n păşune la pământ îşi pleacă.// De pre
chip să vede buorul ce-i place, / C-ar vre-n toată vremea să
stea ţara-n pace!”.
Capodopera sa este Psaltirea pre versuri, tipărită în
1673. Versificarea psalmilor este o preocupare deosebită
în Evul Mediu european. Poetul român a urmat
îndeaproape modelul - Psalmii lui David -, luându-şi însă
88
 Poezia

şi anumite libertăţi. Am văzut opiniile unor critici privind

personalitatea poetică a lui Dosoftei. Mircea Scarlat crede
afirmaţia ca eronată, considerând că Dosoftei „este doar
un foarte important reprezentant al unei tradiţii care era în
curs de formare în momentul apariţiei lui.” Desigur,
Psaltirea este văzută ca o necesitate ecleziastă, Dosoftei
fiind primul ortodox care versifică Psalmii. Dar efortul nu
se reduce la o versificare formală, în spusele lui găsim un
argument estetic: el a tradus (versificat) „cu multă trudă şi
vreme îndelungată, cum au putut mai frumos (s. n.)…”,
„ca să poata trage hirea omului cătră cetitul ei”. De aici se
observă că se poate vorbi despre o conştiinţă poetică,
„care secătuieşte toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine
o echivalenţă românească demnă de originalul biblic”
(Nicolae Manolescu, op. cit., p. 32). După Dosoftei nimeni
nu va mai fi capabil, până la Ion Budai Deleanu, I. H.
Rădulescu şi Mihai Eminescu, de un asemenea efort în
constituirea unei limbi poetice. Faptul că iniţial el a făcut
traducerea în proză a psalmilor şi apoi în versuri exprimă
starea lui obsesivă privind versificaţia, efortul „tehnic”.
Mircea Scarlat vede în acest efort înţelesul că poezia era
văzută doar ca exerciţiu retoric. Însă nu aici se opreşte
Dosoftei, el este până la Eminescu cel mai temerar
alcătuitor de rime: verbele rimează cu substantivele sau cu
adverbele, substantivele comune cu cele proprii – „de-aş
depărta-mă / teamă” care ne aminteşte rima eminesciană:
mă mir ce-a / Mircea etc. Mihai Dinu în Ritm şi rimă în
poezia românească, 1986, carte de mare travaliu în
probleme prozodice, necesară, face o Anexă, un Dicţionar
de rime dosofteiene din Psaltirea pre versuri, din care
prezentăm câteva rime îndrăzneţe: „pizmă – izbăvi-mă”,
„Ierusalimul – vinul”, „d-întărâtă – urâtă”, „giudeci – nu-l
89
Literatura română medievală

treci”, „s-ascunză – răspunză”, „cârduri – hârburi” etc,

unele rime exacte, altele asonante. Aceste noutăţi absolute
sunt urmare a unor eforturi care duc la schimbări de ordin
fonetic (scurtarea unor cuvinte) sau de deplasare a
accentului din considerente prozodice. Necesitatea de a
respecta regulile rimei este, după cum se vede,
stimulatoare la Dosoftei. El caută corespondentul
sinonimic obligatoriu pentru rimă, fiind, cum spune Eugen
Negrici, „obligat să ignore proprietatea termenilor,
exactitatea sensurilor” (p. 50) cu consecinţe deosebite în
planul metaforei. Paradoxul este că tocmai această
aproape sclavie faţă de schemă duce la o libertate
deosebită. Materialul de „poetizat” fiind la dispoziţia lui,
ceea ce face Dosoftei este să se supună unui efort de
autoperfecţionare. Aceasta înseamnă că fiindu-i cunoscute
rigorile prozodiei, având asigurat „materialul” trebuie să
găsească acel lexic impus de versificaţie. De aici şi efortul
de selecţie a cuvintelor şi din limba română, dar şi din alte
limbi: greacă, latină, slavonă, rusă, polonă – într-o
invenţie verbală fără precedent şi abia depăşită de
Eminescu, Arghezi, Barbu. Astfel de versuri sunt
eminesciene: „Dumnezeu mă paşte şi n-am lipsă, / La loc
de otavă ce-mi întinsă / Sălaşul pe ape de răpaos / Şi cu
hrană suflet mi-au adaos”, altele, precum acestea, sunt
argheziene: „Mi-e virtutea ca hârbul de sacă / Limba-n
gingii lipită să neacă”. Permanentele căutări de a umple
tiparul prozodic conferă prospeţime versurilor, atunci când
localizează, când echivalează geografia şi istoria ebraică
prin culoare românească: „Tirul cu oaste stă şi el gata /
Asur cu dânşii vine cu spata / Şi stau cu toţii lui Lot s-
ajute / Sfânta ta ţară să o strămute” sau: „Voia-n suflet mi-
i amară / De străin ce sunt de ţară / Că cu carii n-au priinţă
90
 Poezia

/ Li-s priatin cu credinţă / Şi când le grăiesc de pace / Ei

pun vrajba ce le place”. Sunt exemple care confirmă şi
ideea că spiritul psalmilor biblici nu este întotdeauna
respectat. Cum se întâmplă şi în aceste versuri unde, spune
Eugen Negrici: „versiunea de bază să piardă acea rotaţie
persuasiv-ameţitoare, specific iudaică, în jurul numelui
Domnului şi să câştige, sub raportul imagistic, câteva
viziuni grele, patriarhal primitive” (p. 53): „Trupurile zac
pe jos căzute / A slugilor tale ce-s crezute / Şi carnea lor o
mănâncă hiara / Şi păsările din toată ţara / Sângele îi stă
vărsat ca apa, / Şi nu-i nime să meargă cu sapa.” Acelaşi
critic avansează ideea unei „magii matematice”, analizând
un distih remarcabil ca acesta: „Preste luciu de genune /
Trec corabii cu minune”, care au preocupat poeţii
secolului nostru, „pentru că se constată în versuri simetria
poziţională a cuvintelor, simetria părţilor de vorbire prin
care sunt exprimate, numărul egali de termeni – 4 – care,
în simbolică, e numărul totalităţii cosmice” (p. 55). Dacă
lucrurile chiar stau aşa – ele sunt urmarea unor fericite
întâmplări.
Imaginile din Psaltire au uneori o concreteţe
aproape incredibilă pentru timpul său. Iată una care
aminteşte lexicul arghezian, „genialitatea sa verbală”: „O,
Dumnezeu sfinte, tu mă scoate / Din puhoi de ape, toi de
gloate / Ce-mi vine la suflet, şi de gloduri / Ca pâcle
adânce fără gloduri / Că sunt înconjurat de adâncuri / De
mă trage viforul la smârcuri / Strigând mi-au venit
ameţeală, / Mi-au amuţit limba-n osteneală”. Mai
argheziene sunt chiar aceste patru versuri, făcute pe
aproximativ aceeaşi imagine: „Viforul apei să mă tragă /
Să nu mă-nghită genunea cea largă / Nice smârcul buza
să-şi descheie / Să nu mă soarbă şi să mă încheie”.
91
Literatura română medievală

Reprezentările care vizează diferite aspecte de ordinul

credinţei, al moralei, al sancţiunilor dumnezeieşti sunt
foarte concrete, lumeşti, înfăţişând degradarea fizică a
vinovatului dar şi mai departe, a întregii naturi care intră
în proces de regresie ca în Blestemele argheziene: „Muşte
căineşti le-au trimis să-i pişte / Şi-ntru-aşternut broaşte să
le mişte / Cu gândacii i-au stârpit de poame / Cu lăcuste i-
au băgat în foame / Şi cu smida le-au făcut scumpete / Şi
viile le-au întors în sete / Murile le-au bătutu-le cu brumă /
Şi de dobitoc n-au rămas urme”.
Omul de pretutindeni stă sub semnul puterii
dumnezeieşti, Dumnezeu fiind cel dintâi, cel care
priveghează cerul şi pământul, de care depinde soarta
omului: „Şi cu direapta ta mână / Din gunoi ridici în slavă
/ De scoli săracu din tină / Pre mişei fără zăbavă / De-l pui
să şază cu craii / Să-şi petreacă dulce aii”. Dacă
denumirile geografice sunt ebraice, geografia ca atare este
una autohtonă – iernile sunt geroase şi cu vifore
năprasnice, ca în Ovidiu, pădurile sunt imense,
întunecoase, cu ape repezi sau cu smârcuri pline de fiare şi
de păsări, domesticite însă, ca în Biblie, dar sub raport
cantitativ imense. Imaginile îl prevestesc pe Sadoveanu:
„Hiara codrilor cea multă / Toată de mine ascultă / Am şi
dobitoace multe / Şi de zimbri-am cirezi multe / Păsări
încă am cu cârdul / De se ţin de hrană-n câmpuri”.
Referindu-se la psalmul 82 care se încadrează imprecaţiei,
Nicolae Manolescu consideră că acesta este „probabil cel
mai uimitor din toate, unde cascadele de nume proprii şi
de catastrofe n-au egal în poezia noastră înainte de
Ţiganiada” (p. 36): „Că le dă, Doamne, spaime să fugă /
Să obosească de goană lungă / Când le-o veni somnul cel
dulce / Ca Madiianul rău să-i apuce, / Le fă, Doamne, ca
92
 Poezia

lui Sisara / Să nu se întoarcă să-şi vadă ţara / Şi ca lui

Avim să li se facă / ‘N pârâul lui Chiş, şi să nu-i treacă /
Ca lui Aendor pologi să zacă / Muştile muşini într-înşii să
facă…/ Ca maciulia fulgii să cază / Şi ca pădurea focul să-
i arză / Din faţă viscol să-i prăvuiască / Din dos pojarul să-
i ocolească”.
Desigur, nu toate versurile curg astfel, în prima
parte înregistrându-se ezitări şi numeroase schimbări de
ritm, poetul fiind într-un timp al tatonării, al tentaţiei
perfecţionării. Apoi, Dosoftei dovedeşte toate aceste
calităţi exprimate anterior căci, cum spune el, „Limbile să
salte / Cu cântece nalte” sau, într-un alt distih: „Limba îmi
voi face condei de scrisoare / A scriitori grabnic ce nu-i
pre supt soare”, unde observăm, în comparaţie cu versurile
anterioare, varietatea ritmurilor însă şi ideea a ceea ce am
numi creaţie spirituală ce o deosebeşte de realitatea
înconjurătoare, senzorială.
Mircea Scarlat deşi nu contestă calitatea multor
versuri ale lui Dosoftei, nu consideră că poetul este „un
revoluţionar” al prozodiei vremii sale, afirmând: „A-l privi
ca « revoluţionar » contravine adevărului istoric. Era
totuşi prelat, şi încă mitropolit într-o ţară ortodoxă” (p.
93). Afirmaţia n-are decât mica acoperire prin text, ceea
ce s-a şi demonstrat. Mitropolit fiind, nu înseamna că n-
avea o conştiinţă a trudei sale, cum s-a şi exprimat, ce
duce la rezultate neaşteptate. El nu-i doar un sintetizator,
cum cred că încearcă să inculce Mircea Scarlat, ci mai
mult – un anticipator, un deschizător. Ceea ce preia o face
în salt calitativ, cum este paralelismul, spontan folosit de
mulţi precursori: „Glasul Domnului face holbură pre mare
/ De-o umflă cu unde şi cu valuri mare / Glasul Domnului
iese cu multă virtute / De potoale şi marea şi vântul cel
93
Literatura română medievală

iute”. Într-un singur loc este scepticul Mircea Scarlat de

acord cu noutatea absolută pe care o aduce Dosoftei, fapt
înregistrat ca atare de toţi comentatorii: folosirea metrului
poeziei orale care va deveni şi model poeziei culte de la
jumătatea secolului următor. Iată imaginea panoramică a
Ierusalimului, văzută de la înălţime dintr-un punct fix:
„Pre coaste de munte / Cu uliţe multe / Cetatea cea mare /
Craiului cel tare / Cu curţi desfătate / Cu pânzele nalte”.
Chiar dacă nu confundăm popularitatea cu
valoarea, punctul ei de plecare este, până la urmă, valoarea
sau, dacă vreţi, sensibilitatea unui timp. Psalmul 136
devine o poezie populară, autorul lui, Dosoftei, pierzându-
se. Acest psalm, al jeluirii, este tot ceea ce s-a putut scrie
mai frumos în acel timp: „Lângă apa Vavilonului / Jelind
de ţara Domnului; / acolo şezum şi plânsăm / La voroavă
de ne strânsăm / Şi la inemă amară, / Prin Sion şi pentru
ţară. / Aducându-ne aminte / Plângeam cu lacrimi fierbinte
/ Şi bucine ferecate / Lăsăm prin sălci aninate / Că acolo
ne-ntrebară / Aceia ce ne predară / Să le zicem viers de
carte / Într-acea străinătate”. Pusă în paralel cu textul
original, cum au procedat Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu
Onu în Istoria limbii române literare, 1971, calitatea de
poet a lui Dosoftei apare cu evidenţă: „La râurile
Babilonului am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte
de Sion!
În salcii pe malurile lor am spânzurat harpele
noastre.
Că acolo cei ce ne robise ne cereau să le cântăm, şi
apăsătorii noştri ne ziceau: « Cântaţi-ne şi nouă din
cântările Sionului! »”.

94
 Poezia

Acesta este Dosoftei, despre care Ion Neculce, de

atâtea ori pus pe forfecare, spune în Letopiseţul său: „În
ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”.

MIRON COSTIN Două sunt principalele sale

scrieri în versuri: Viiaţa lumii, redactată între 1671-1673
în româneşte, şi Poema polona („Istoria în versuri polone
despre Ţara Română şi Moldova”), în poloneză, la 1684.
Viiaţa lumii este un poem cu declarată finalitate: pe
de o parte, aşa cum spune în „predoslovia-voroavă la
cetitor”, „să se vază că poate şi în limba noastră a fi acest
feali de scrisoare ce să chiamă stihuri” pe de alta, să
sancţioneze prin trimiterea la foste glorii apuse (fortuna
labilis) nestinsa sete de mărire a omenirii. Viziunea
escatologică a marelui cosmos e subordonată acestui din
urmă ţel moralizator. El încearcă să ordoneze materialul
şi, pentru că se teme de excesivitate, suplimentează cu
texte sprijinite pe Scriptură, care arată că aştrii se vor
stinge cu toţii căci doar Dumnezeu este veşnic. Cu această
explicaţie („Înţelesul pildelor ce sunt în stihuri”)
mentalitatea omului de rând retează avântul artistului ce a
încercat să se joace. Nu putem spune că acest joc de-a
stihurile nu cunoaşte o oarecare tensiune: „Şi voi, lumini
de aur, soarele şi luna, / Întuneca-veţi lumini, veţi da gios
cununa. / Voi stele iscusite, ceriului podoba / Vă aşteaptă
groaznică trâmbiţa şi doba. / În foc te vei schimosi,
peminte, cu apa / O, pre cine amar nu aşteaptă sapa!”
Cugetările exprimate într-o limbă prea inertă atunci pentru
încercările stihuitorului, prea greu curgătoare îşi sporesc
impactul cu lectorul tomai prin faptul că mâhnirea pare
sinceră: „Că Dumnezeu au vârstat toate cu norocul / Au
tăiat. Aşa iaste acum veacul nostru (s.n. Sintagmă de-a
95
Literatura română medievală

dreptul eminesciană) / Nimenea nu-i bun la lume, tuturor

cu moarte / Plăteşte osteneala, nedreaptă foarte. / Pre toţi,
şi nevinovaţi, ea le tae veacul / O, vrăjmaşă, hicleană, tu
vânezi cu sacul / Pre toţi îi duci la moarte… ”. Când
psalmodiază pe tema trecerii în nefiinţă a marilor glorii ale
lumii, imaginea este a unei uriaşe şi implacabile mori a
timpului. Toate ecourile Ecleziastului din care îşi ia tema
(„Deşărtarea deşertărilor şi toate sunt deşarte”) revelează,
cum afirmă Eugen Negrici, „într-un tot întreg de propoziţii
interogative, după sugestiile prohodului” (p. 153):
„Vremea petrece toate; nici o împărăţie / Să stea în veci nu
o lasă, nici o avuţie / A trăi nu poate. Unde-s cei din lume
/ Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abia nume / Le-au rămas
de poveste. Ei sunt cu primejdii / Trecuţi. Cine ai lumii să
lasă nădejdii? / Unde-s ai lumii împăraţi, unde Xerxes, /
Alexandru Machedon, unde-i Artaxers, / August, Pompeiu
şi Chezar ei au luat lume, / Pre toţi i-au stins cu vreme, ca
pre nişte spume”. Care trebuie, prin urmare, să fie
atitudinea omului, cum trebuie el să se comporte? Se
întreabă şi ne întreabă indirect Miron Costin. Răspunsul
nu poate fi decât unul singur: cumpătarea, o atitudine care
duce spre stoicism: „Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum
vine / Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine. / Fârşitul ori
laudă, ori face ocară; / Multe începuturi dulci, fârşituri
amară…”.
Grija faţă de normare, versul ceva mai amplu,
ridicările şi coborârile de ton determină cezura, evidentă
în multe versuri: „Trec zile ca umbra, / ca umbra de vară, /
Cele ce trec nu mai vin / nici să-ntorcu iară. / Trece veacul
desfrânatu / trec anii cu roată, / Fug vremile ca umbra / şi
nici o poartă / A le opri nu poate…”. Pauza pare că joacă
rolul de reflector la condiţia omului trecător.
96
 Poezia

Viziunea lui Miron Costin este una apocaliptică, o

vom reîntâlni, la altă altitudine însă, la Mihai Eminescu în
Scrisoarea I. Poemul este de inspiraţie religioasă, până la
urmă, dar cu substrat didactic. Existenţa este scurtă, de
aceea omul („Ia aminte doară, o oame, cine eşti pe lume /
Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume”) trebuie să se
dedice faptelor bune căci acesta-i ţelul suprem şi drumul
fericirii în cer: „Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte, /
În cer cu fericie în veci te măreşte”.
Un ultim aspect care este de discutat şi care este
disputat se referă la includerea poemului în baroc. Se ştie
că de câteva decenii interesul faţă de acest curent a sporit,
concretizându-se în diferite studii cu caracter teoretic dar
şi aplicativ. Dan Horia Mazilu în Barocul în literatura
româna din secolulal XVII-lea, 1976, prezintă toate
ecourile curentului în cultura română şi în cea a ţărilor
vecine. Plecând de la ideea că Miron Costin a trăit în
Polonia şi a fost educat în spiritul nobilimii polone, care
cunoştea literatura barocă apuseană, normal că de aici vine
şi angoasa caracteristică acestui curent. Şi Eugen Negrici
vede, chiar din această ultimă trăsătură a curentului, în
Miron Costin prin poemul Viiaţa lumii un barochist:
„Apariţie cu totul excepţională în tărâmul nostru, poemul
e scris în duhul întristat al atâtor poeţi latini şi medievali,
laici şi religioşi. În felul în care contemplă Costin
priveliştea convulsivă a lumii şi cum se instituie în text un
primat al imaginilor decrepitudinii, chiar ale putrescenţei
şi ale morţii hidoase, reconfirmăm în autor un european şi,
în structura imaginativă, un barochist” (p. 151).
În opoziţie se situează Nicolae Manolescu. Criticul
combate argumentul încadrării în baroc, a poemului, în
special pe cel al lui Dan Horia Mazilu care vorbeşte
97
Literatura română medievală

despre o natură individuală a sentimentului morţii. Dar,

susţine Nicolae Manolescu în Istoria sa, nu avem aici de-a
face cu nici un accent individualist, poemul fiind „o
lamentaţie tipică pe tema universalităţii morţii, fără vreun
accent individualist” (p. 30). Motivele întâlnite la Miron
Costin sunt frecvente: cel al lui ubi sunt la Ovidiu, Ion
Hrisostom, Villon, cel al scurgerii timpului în oda lui
Horaţiu Ad Postumum sau în Georgicele lui Virgiliu. Dan
Horia Mazilu vede în Epilogul poemului un fel de
contrabalans creştin faţă de îndrăzneala ideilor baroce din
poem. Dar, credem noi, ideile nu sunt decât creştine
inclusiv finalul care promite urcarea la cer a celor ce
sprijină binele. Argumentele lui Nicolae Manolescu au o
logică, însă ele rezistă la nivelul temelor şi al intenţiei,
fiindcă la cel al realizării, al încercărilor de detaliu,
poemul poate fi considerat măcar de tăietură barochistă.

Poema polonă, o mică epopee de 750 de versuri,

este o scrisoare clasică, scrisă în scopul de a-l convinge pe
Jan Sobieski, eliberatorul Vienei, cu privire la originea
noastră nobilă. Este interesant că autorul nu prezintă
faptele de vitejie ale regelui polon, aşa cum e de aşteptat,
ci pe acele ale unui neam de origine romană ameninţat cu
distrugerea. Faptele se derulează de la „primul descălecat”
– cucerirea Daciei de către romani – la legenda lui Dragoş,
într-o vastă imagine a vânătorii, bine cunoscută.
Depărtarea de ţară strânge într-un şuvoi nostalgia şi
dragostea de Moldova ale poetului în versuri ample, nu
lipsite de patetism, unde natura este edenică, populată de
animale fabuloase. Ca structură şi ca specie, Poema
polonă este clasică, stilistic poate fi încadrată barocului.
Prin acest poem cronicarul îşi află alinarea într-un timp
98
 Poezia

despre care va spune în „Predoslovia” Letopiseţului: „Ce

sosiră asupra noastră aceste vremi de acmu, de nu stăm de
scrisori, ce de griji şi suspinuri”.

BIBLIOGRAFIE
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, 1980
Cronici şi povestiri româneşti versificate, ediţie critică de
Dan Simionescu, 1968
Dinu, Mihai, Ritm şi rimă în poezia românească, 1986
Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1998
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române,
1990, ediţia a II-a 1997
Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura romana veche, 1,
1994; 2, 1998; 3, 2000
Mazilu, Dan Horia, în Barocul în literatura româna din
secolulal XVII-lea, 1976
Mazilu, Dan Horia în Literatura română barocă în context
european, 1996
Mazilu, Dan Horia, Literatura română în epoca Renaşterii
Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore
Ureche şi Miron Costin, 1974
Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, 1977
Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba rămână
Occisio gregorii in Moldavia vodae tragedice expressa,
ediţie de L. Drîmba, 1983
Rosetti, Al., Buletin ştiinţific, secţiunea de ştiinţa limbii,
literatură şi artă, tom I, vol. 1-2, 1951
Rosetti, Al., Cazacu, B. şi Onu, Liviu în Istoria limbii
române literare, 1971
Russo, Alecu, Piatra-Teiului, 1967
99
Literatura română medievală

Scarlat, Mircea, Poezia veche românească, antologie,

postfaţă, bibliografie şi glosar, 1985
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, I, 1982

100