Jacques Offenbach - influenţa sa asupra dezvoltării genului de operetă

Premiera lui Orfeu în Infern la 21 octombrie 1858, la Bouffes-Parisiens, marchează

momentul în care a fost cristalizat un gen nou, opereta, ce de mai bine de o sută de ani este
denumită “surâsul muzicii”. Desigur, izvoarele ei trebuie căutate în opera buffa, în opéra-
comique, în vodevil şi în toate comediile, pantomimele, cu sau fără muzică, de unde libretiştii şi
compozitorii s-au inspirat, au copiat, au transformat în aşa fel încât produsul lor să fie cât mai
reuşit, mai interesant, mai agreabil. Deşi Jacques Offenbach este considerat “părintele” operetei
unii istorici spun totuşi că Hervé ar fi sintetizat şi conturat opereta, chiar Offenbach preluând de
la el unele idei şi concepte.

După majoritatea dicţionarelor franceze de la mijlocul secolului XIX cuvântul “opérette”

a fost adoptat după cuvântul german “Operette”, care de asemenea a fost derivat din cuvântul
Italian “operetta”. Terminaţiile “-ette” sau “-etta” desemnau un diminutiv, o operă mai mică sau o
opéra-comique mai mică. Dicţionarul Academiei franceze (1878, 1935) denumea operetă o
compoziţie dramatică în care acţiunea este veselă sau comică şi muzica uşoară. Dicţionarul
Larousse din 1957 a definit opereta ca un gen derivat din opera buffa care s-a născut şi s-a
dezvoltat în cursul secolului XIX. Mai recentul Webster Third New International Dictionary a
definit opereta ca fiind o producţie muzical-dramatică care are de obicei un subiect romantic şi
conţine dialoguri şi scene de dans.

Cel mai evident precursor al operetei în Franţa a fost opéra comique care însă în timp şi-a
pierdut partea “comică” (un exemplu elocvent este opera Carmen, denumită “opéra comique”
deşi avea un subiect tragic). Astfel opereta a răspuns nevoii de lucrări mai scurte şi cu subiect
mai puţin serios.

Hervé (1825-1892), cântăreţ, compozitor, libretist, dirijor şi scenograf a scris în 1842 o

mica operetă L’our et te pacha, bazată pe vodevilul cu acelaşi nume prezentat de Scribe şi
Saintine. În 1848, Hervé şi-a făcut prima apariţie notabilă pe scena pariziană cu Don Quichotte
et Sancho Panza (după Cervantes), care poate fi considerat punctul de început al noii tradiţii de
teatru muzical francez. Cele mai celebre lucrări ale lui Hervé sunt parodia după Gounod – Le
petit Faust(1869) şi Mam'zelle Nitouche (1883).

La mijlocul secolului XIX oricine producea lucrări pentru scenă în Paris avea un
competitor serios în persoana guvernului francez. Ca să se asigure că nimic nu va umbri
producţiile de grand opera sponsorizate de guvern, o lege a limitat producţiile muzicale
independente la un singur act, cu nu mai mult de două personaje, limită care după multe proteste
a fost ridicată la trei. Un compozitor însă a sfidat aceste limitări bizare, iar acesta a fost Jacques
Offenbach.

Jakob Offenbach s-a născut la Köln la 20 iunie 1819, unde tatăl său era cantor la sinagoga
din localitate, fiind al şaptelea copil din zece. De mic a îndrăgit vioara, dovedind calităţi
muzicale deosebite. La 14 ani este admis la Conservatorul din Paris şi îşi schimbă numele în
Jacques, devenind francez de naţionalitate. După 3 ani de studenţie termină Conservatorul,
începând o dublă carieră – de virtuoz, violoncelist la Opera Comică şi de compozitor,
remarcându-se cu câteva compoziţii instrumentale, după fabulele lui La Fontaine. În 1847 devine
şef de orchestră la Comedia Franceză. În 1855, anul Expoziţiei Mondiale, Offenbach închiriază
pe Champs-Elysées un mic teatru unde i se joacă primele compoziţii: Les Deux Aveugles şi Le
Violoneux. Realizând faptul că Expoziţia Universală organizată de Napoleon al III-lea va aduce
multă lume la Paris, Offenbach a adunat fondurile necesare şi în teatru său Bouffes-Parisiens a
prezentat o serie de muzicaluri comice de un act pe care le numea operete, un titlu ce sugera o
formă mai uşoară de operă, dar cu intenţii muzicale serioase. Datorită strălucitelor încasări,
Offenbach preia către sfârşitul anului 1855 conducerea teatrului. Offenbach şi-a adunat o
companie solidă de actori-cântăreţi, dintre care cea mai cunoscută era Hortense Schneider, o
tânără soprană extrem de volatilă care va avea rolul principal în majoritatea lucrărilor sale. După
debutul său în Le Violoneux (1856), a devenit un star cu rolul principal din Madame Papillon
(1856). Schneider nu era o frumuseţe clasică, dar vocea ei puternică şi dezinvoltura în dialogurile
comice au făcut-o steaua Parisului în următorul sfert de secol. Se spunea că datorită talentului
probabil a suportat-o Offenbach atâta timp pentru că era o fiinţă extrem de temperamentală şi
dificilă.

În 1866 Offenbach abandonează conducerea teatrului prezentându-şi lucrările pe alte

scene din Paris. În 1872 preia conducerea la Theatre de la Gaité pentru patru ani de conducere,
după care renunţă definitiv. Operetele sale erau cunoscute în toată Europa , chiar şi în America de
Nord. Când Napoleon al III-lea a fost învins în războiul franco-prusac (1870) popularitatea sa
însă a început să scadă la Paris. Astfel a început un turneu în Marea Britanie şi Statele Unite,
unde era salutat ca un erou popular de oamenii din toate clasele sociale.

Opera lui cuprinde mai bine de 110 lucrări scenice: vodeviluri, pantomime, operete şi
opere. De la primul său vodevil Pascal et Chambord (1839) şi până la Orfeu în Infern, toate
lucrările lui scenice (în număr de 34) sunt piese mici, într-un act, nediferenţiindu-se de creaţia de
vodevil sau opera comică din acea vreme decât printr-o evidentă tendinţă spre satirizare. Câteva
exemple de operete prezentate la Bouffes-Parisiens, în care tendinţele lui novatoare sunt vizibile:
Ba-ta-clan, Elodie, Tromb-al-Cazar, Les Dames de la Halle. Printre libretişti îl remarcăm pe
Hector Cremieux (1828-1892) şi pe Ludovic Halevy (183401908). Abia din 1863 începe
colaborarea cu Henri Meilhac. Cea de-a doua mare epocă a lui Offenbach începe cu Orfeu în
Infern şi se încheie cu opereta La Belle Helene (1864). Această etapă cuprinde 27 de lucrări.
Melodiile lui Offenbach au devenit populare în toată Europa. În 1858, limita de trei interpreţi a
fost ridicată. Orfeu în Infern a fost prima lui operetă la scară mai mare, combinând stilul de
grand opera cu melodii populare şi o intrigă uşoară într-o format de două acte. Ironizând mitul lui
Orfeu care coboară în Infern să îşi salveze iubita (lovind astfel în opera lui Gluck cu acelaş
subiect), Orfeu şi “can-can”-ul său atrăgător a devenit o senzaţie mondială. A treia perioadă
componistică este cunoscută sub denumirea de “Tetralogia Expoziţiei din 1867” definite de La
vie parisienne, La Grande Duchesse de Gerolstein, La Perichole şi Les Brigands. Ultimele
lucrări scenice se constituie în cea de-a patra mare perioadă a lui, din 1872 până la sfârşitul vieţii
(4 octombrie 1880) când a murit lucrând la Les Contes d’Hoffmann. Din acest grup de 33 de
lucrări fac parte: La Fille du Tambour Major, Madame Favart, Belle-Lurette. Les Contes
d’Hoffmann a rămas neterminată, lucrarea fiind orchestrată de compozitorul E. Guiraud şi
reprezentată la Opera Comiqué la şase luni de la moartea lui.

Offenbach a utilizat opereta pentru a caricaturiza, chiar parodia până aproape de

necuviinţă, cum au remarcat contemporanii săi. La începuturi opereta era însă considerată şi o
formă de artă frivolă, mai ales datorită actorilor de genul lui Hortense Schneider care provocau
indignarea unor părţi ale publicului. Dar această frivolitate era unul din elementele definitorii ale
operetei autentice promovate de Offenbach. Indignarea şi furia criticii la Orfeu în Infern a fost
atât de mare, încât strigătele de “sacrilegiu la adresa zeilor” au dezlănţuit o adevărată avalanşă de
spectatori la micul teatru, pentru a-l strivi pe Offenbach…cu aplauze. La fel cum s-a întâmplat cu
alţi artişti, adoptaţi de pe alte meleaguri (Gluck, Chopin sau Meyerbeer), nici cu Jacques
Offenbach criticii parizieni nu au fost mai blânzi în timpul vieţii sale. În culmea gloriei sale îl
considerau un soi de “ciocârlie batjocoritoare care şi-a clădit cuibul sub streaşina palatelor şi pe
turla bisericilor, tulburând cu trilurile-i nostime ceremonialul din interior”. Hervé şi mai ales
Offenbach au scris piese care să prindă audienţa de la prima ascultare; muzica lor era pentru
toată lumea. Cealaltă formă de divertisment a epocii, balul, a avut de asemenea influenţă asupra
operetei fiind de asemenea un bun mediu de popularizare a spectacolelor. În Franţa Offenbach a
folosit bolero-ul şi galop-ul în lucrările sale, solicitând de la audienţa sa la fel de mult
“acompaniament” cu picioarele ca şi fredonare.

În ziua de azi operetele sale se joacă puţin înafara Franţei, cea mai des jucată piesă a sa
fiind Les Contes d’Hoffmann. O adevărată comoară de melodie şi umor stă ascunsă în operetele
lui Offenbach care aşteaptă să fie redescoperită.

Bibliografie

Moisescu, Titus, Păun, Mitridate – Opereta – Ghid, Editura Muzicală a Uniunii

Compozitorilor, Bucureşti, 1969

Sbârcea, George – Opereta şi lunga ei poveste, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor,

Bucureşti, 1985

Traubner, Richard - Operetta – A theatrical history , Routledge Publishing House, London, 1983

Lacombe, Hervé - The Keys to French Opera in the Nineteenth Century, University of California
Press, London , 2001

Offenbach's Songs from the Great Operettas, Dover Publications, 2010