Opera în secolul XVIII

Singspiel-ul – Gen de teatru muzical de tip popular comic, în care muzica

alternează cu părţile vorbite
Primele singspiel-uri s-au jucat în Germania în secolul XVII având
caracter laic, unele preluând texte traduse din cântece engleze şi italiene, altele
creaţii originale germane.
Singspiel-ul s-a dezvoltat pe aceleaşi coordonate şi în secolul XVIII, fiind
un gen de divertisment popular prezentat mai mult de trupe ambulante şi mai rar
prezentat în teatre.
Tematica surprinde caracterizări comice, exagerate, ale binelui şi răului,
apar creaturi fantastice şi elemente de magie.
Momentul de vârf al singspiel-ului se întâmplă în periaoda clasicismului
muzical, în creaţia compozitorului W.A. Mozart: Răpirea din serai, Flautul
fermecat.
Vodevil-ul – este o comedie ușoară a cărei intrigă, bogată în răsturnări, se
bazează în general pe confuzii. O caracteristică a vodevilului estea aceea că are
întotdeauna un final fericit.
În spectacolul de improvizaţie cu măşti, tipic italian, commedia dell’arte,
se găseşte originea reprezentaţiei comice născute în Franţa secolului al XVIII-
lea, vodevilul, dar având posibile rădăcini mai îndepărtate.
Transferarea stilului instaurat de commedia dell’arte, prezentarea scenică
şi efectul comic, absorbţia lor a fost un fenomen aproape natural.
Vodevil-ul prinde repede, genul triumfă şi ajunge treptat, în Franţa,
sinonim cu genul comic, adaptându-se mereu la scopurile satirei sociale.
Opera comică franceză s-a născut şi şi-a dezvoltat propria ei tradiţe,
odată cu creaţia compozitorului Jean-Baptiste Lully (1632-1687), creatorul
stilului francez al genului, în care baletul avea un loc aparte.
Acomodorarea stilului italian la ceea ce considerăm noi astăzi tradiţia
teatrului francez din secolul al XVII-lea, la formele distincte ale tragediei lui
Racine şi la comedia molierescă a generat formele noi ale muzicii lui Lully,
întemeietorul operei franceze.
În operele lui Jean-Baptiste Lully muzica devenise din nou subordonată
textului: linia melodică juca un rol puţin important, ea fiind prezentă doar pentru
a susţine armonic. Compozitorul a creat comediile-balet , un gen foarte apreciat
la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei, mai ales că versurile elevate şi
subiectul principal al operelor fãceau adesea referire, directă sau indirectă, la
măreţia ,,Regelui Soare’’. Libretele erau fie inspirate din istoria antică, fie din
creaţia scriitorului Jean-Baptiste Moliere (Amorul Doctor, Acis si Galathea). Ca
urmare, Jean-Baptiste Lully a prosperat, eclipsându-şi rivalii, iar tradiţia fondatã
de el a rămas neschimbată până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

1
 Opera buffa (opera comica) italiană îşi are originea în intermezzo-
urile operelor seria (serioase). Ele sunt forme muzicale pline de umor şi de
fantezie.
Acest gen de operă exercita o mare atracţie pentru publicul larg al
secolului al XVIII-lea. Prima opera buffa a fost „La serva padrona”, compusă
de Giovanni Battista Pergolesi. Premiera acestei opere a dat naştere unei ciocniri
de opinii numită „quarele des Bouffons” (cearta bufonilor), în care partizanii
operei tradiţionale franceze se opuneau şi înfruntau noile apariţii. Polemica a
luat sfârşit odată cu cristalizarea genului operei comice.
Opera engleză
În 1728, compozitorul Pepush, urmaş al lui Purcell, iniţiază "The Beggar's
Opera" (opera cerşetorilor), inspirată din viaţa oamenilor simpli din Londra, care
valorifica cântecul popular englez, alături de arii, parodiind opera de Curte.
Opera seria
Christoph Willibald Gluck creează, în Germania, în prima parte a carierei
sale opere cu subiecte simple simple, obisnuite, cu caracter comic, feeric,
prelucrate in limitele constructiei operei seria. Treptat, acumulând experienţa
diverselor culturi şi scoli de opera îşi formează un stil propriu, începând cu
opera „Orfeu”(1762), concepută ca operă seria italiană.
Principiile reformatoare ale lui Gluck:
 pe baza unor concepţii estetice bine determinate îşi propune ca
muzica sa întărească expresivitatea textului şi să dramatizeze opera
 uvertura să fie o parte introductivă în continuţul operei
 să stabilească legatura între arie şi recitativ
 simplitate, adevăr, naturaleţe
Creaţia: 100 de opere, dar numai câteva sunt reformatoare: Orfeu, Paris şi
Elena, Ifigenia în Taurida.