20 SEPTEMBRIE 2007

Comentarii la Cartea Profetului Iona

Fragment din volumul (în manuscris): Preot Ioan Sorin Usca/Prof. Ioan Traia,
Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, XVIII, Profeţii mici (Osea.
Amos. Miheia. Ioil. Avdia. Iona. Naum. Avacum. Sofonie. Agheu. Zaharia.
Maleahi) – versiune provizorie.

Introducere la Cartea Profetului Iona

O scriere aparte între cărţile profetice este Cartea Iona, care nu conţine nici o
profeţie propriu-zisă, ci relatează un episod din viaţa profetului Iona.
Cartea poartă acelaşi nume, al personajului principal, în toate versiunile Scripturii:
Iona [1 - ‫ ]יונה‬în Biblia Hebraica; Ιωνας (Ionas) în Septuaginta; Iona Propheta în
Vulgata.
Autorul, dacă nu e vorba chiar despre Iona, ne este necunoscut. Personajul
principal al cărţii, însă, e amintit şi la IV Regi 14, 25, ca profet ce a activat în
vremea regelui Ieroboam al II-lea.
Încă din vechime, Cartea Iona a generat dispute, mulţi fiind tentaţi să considere
pură ficţiune evenimentele relatate. Dar episodul cel mai greu de crezut, acela cu
Iona înghiţit de chit şi eliberat la porunca lui Dumnezeu, e citat ca fapt real şi ca
semn tipologic de către Mântuitorul Hristos (Matei 12, 39-42).
În principal, Cartea Iona vorbeşte despre universalitatea mântuirii, dar, în plus,
Iona este şi tip al Mântuitorului, prezentat ca atare de Hristos Însuşi.

Comentarii la Cartea Iona

CAPITOLUL 1 – Chemarea, neascultarea şi pedepsirea lui Iona.

1: Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând:

2: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, căci
strigarea răutăţii ei s-a urcat pân-la Mine”.

„Ninive: capitala imperiului asirian, situată pe malul stâng al Tigrului” [2 - Biblia

sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare,
abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 1170]. Strigarea răutăţii ei s-a
urcat până la Mine: „O astfel de strigare ajunsese la Dumnezeu şi împotriva celor
din Sodoma şi Gomora (Facerea 18, 20-21)” [3 - BBVA, p. 1170].
Deşi poate apărea straniu la prima vedere, Iona este în multe privinţe un tip al lui
Hristos. „Dacă cercetăm acum istorisirea despre Iona, vom găsi că este o foarte
mare asemănare. Iisus a fost trimis să predice pocăinţa; şi Iona tot pentru asta a
fost trimis” [4 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17].

3: Dar Iona s-a sculat să fugă de dinaintea feţei Domnului, la Tarsis. Şi s-a
coborât la Iope şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-a plătit preţul
călătoriei şi a intrat în ea spre a se duce împreună cu ei la Tarsis, departe de
faţa Domnului.

„Tarsis: colonie feniciană, port la Marea Mediterană pe ţărmul spaniol. Pentru

Evrei, acest nume însemna capătul pământului. Aşadar, Iona voia să fugă cât mai
departe cu putinţă” [5 - BBVA, p. 1170]. „Pe malul Mediteranei şi în teritoriul
tribului Dan se afla anticul port Joppe sau Jaffa (Iosua 19, 46). Regele Hiram al
Feniciei trimitea aici corăbiile sale cu lemn de cedru, practicând comerţul cu
evreii (II Corinteni 2, 15). Tot aici s-a îmbarcat şi Iona profetul, spre a fugi de faţa
Domnului, cu o corabie ce pleca spre Tars. Cetatea aceasta n-a fost ocupată de
vechii evrei, la întoarcerea din robia egipteană. Abia principele Ionatan Macabeul
a cucerit-o (I Macabei 10, 75). Mai târziu a ocupat-o Pompei şi a declarat-o cetate
liberă” [6 - Dumitru Abrudan şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, EIB,
Bucureşti, 1994, p. 95].
„Iona a fugit, că nu ştia ce are să se întâmple; Iisus însă a venit de bunăvoie spre a
predica pocăinţa mântuirii” [7 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17].

4: Dar Domnul a stârnit un vânt pe mare; şi s-a făcut pe mare o furtună

puternică, încât corabia era în primejdie de a se sfărâma.
5: Iar corăbierii s-au înspăimântat şi strigau fiecare spre dumnezeul său; şi
mărfurile din corabie le aruncau în mare, ca s-o uşureze. Dar Iona se coborâse
în fundul corăbiei şi dormea sforăind.

„Iona dormea în corabie şi sforăia, în timp ce marea era furtunoasă; prin iconomia
dumnezeiască marea a fost furtunoasă pe când Iisus dormea, spre a se cunoaşte
puterea Celui care dormea (Matei 8, 24-25)” [8 - Sf. Chiril al Ierusalimului,
Cateheze, XIV, 17].

6: Iar cârmaciul a venit la el şi i-a zis: „De ce sforăi?... Scoală-te şi roagă-L pe

Dumnezeul tău, că doar ne-o scăpa Dumnezeu şi nu vom pieri!”

„De vreme ce zeii corăbierilor se dovediseră neputincioşi, mai trebuia făcută o

ultimă încercare (mai ales faţă de un om care, spre deosebire de ceilalţi, ce
mureau de spaimă, îşi permitea să doarmă fără grijă!)” [9 - BBVA, p. 1171].
„Cuvintele Dumnezeul tău le-a spus cârmaciul corăbiei celui care-L ştia pe
Dumnezeu după cunoştinţă; dar cuvintele: ca să ne scape pe noi Dumnezeu au
arătat simţământul neamurilor care-şi îndreaptă gândul lor către Cel atotputernic,
dar nu cred încă în El” [10 - Clement Alexandrinul, Stromate, V, 135, 3].
„Cei din corabie i-au spus lui Iona: De ce sforăi? Scoală-te şi roagă pe Dumnezeul
tău, ca să ne mântuie Dumnezeu! Aici apostolii spun stăpânului: Doamne,
mântuieşte-ne! (Matei 8, 25)” [11 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17].

7: Şi a zis fiecare către vecinul său: „Veniţi, şi haideţi să aruncăm sorţi şi să

aflăm din a cui pricină este această nenorocire asupra noastră!” Şi au aruncat
sorţi, iar sorţul a căzut pe Iona.
„Vechii navigatori credeau că, într-o asemenea cumplită împrejurare, cauza
trebuie să fie un răufăcător necunoscut care se află printre ei şi care poate fi
identificat prin tragere la sorţi (în expresie biblică: prin aruncare de sorţi)” [12 -
BBVA, p. 1170].

8: Şi i-au zis: „Spune-ne, din a cui pricină se află această nenorocire asupra
noastră? Cu ce te îndeletniceşti? De unde vii şi-ncotro te duci? Din ce ţară eşti,
şi din care popor?”.
9: Iar el le-a zis: „Eu sunt un rob al Domnului şi mă închin la Domnul,
Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea şi uscatul”.
10: Atunci oamenii s-au înfricoşat cu mare frică şi i-au zis: „De ce-ai făcut tu
asta?”; căci ei ştiau că el fugise departe de faţa Domnului, fiindcă el le spusese.
11: Şi i-au zis: „Ce să facem noi cu tine pentru ca marea să ni se aline?”.
Fiindcă marea se înălţa şi ridica valuri mari.
12: Iar Iona le-a zis: „Săltaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, iar marea vi se va alina;
fiindcă ştiu că din pricina mea s-a stârnit asupra voastră această mare furtună”.

„Iona le-a spus: Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare şi se va potoli marea! Aici: A

certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare (Matei 8, 26)” [13 - Sf. Chiril al
Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17].

13: Dar oamenii se sileau să se întoarcă la uscat, însă nu puteau, căci marea se
înălţa şi din ce în ce mai cumplit li se ridica deasupra.

„Corăbierii voiau, totuşi, să-l salveze pe Iona, dar marea le sta împotrivă” [14 -
BBVA, p. 1171].

14: Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „Nicidecum, Doamne: să nu pierim

noi din pricina vieţii acestui om, şi sânge drept să nu arunci asupră-ne, fiindcă
Tu, Doamne, cum ai vrut ai făcut!”

„Sânge drept: sânge nevinovat. Navigatorii par a-şi da seama că situaţia îi

depăşeşte, fiind vorba de un plan al lui Dumnezeu” [15 - BBVA, p. 1170].

15: Şi l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare; iar marea şi-a încetat furia.
Locul de aici, împreună cu alte locuri scripturistice, e adus în amintire, spre
întărire, celor cuprinşi de descurajare în nevoinţele lor: „Să ne gândim la toţi
sfinţii de la început şi să vedem câte au răbdat. Căci făcând binele şi grăind binele
şi stăruind în adevăr, au fost urâţi şi necăjiţi de oameni până la moartea lor, iar ei
se rugau pentru duşmanii şi pentru prigonitorii lor, potrivit cuvântului
Mântuitorului (Matei 5, 44). Oare ai fost şi tu vândut ca nevinovatul Iosif ? Oare au
robit mâinile tale la coşuri (Psalmi 80, 6)? Ai coborât oare de două ori în groapă
(Facerea 37, 24; 40, 15)? Sau ai fost asuprit ca Moise din copilărie până la
bătrâneţe (Evrei 11, 25)? Ce-ai îndurat, leneşule? Sau ai fost prigonit ca David de
către Saul şi de către propriul său fiu, plângând totuşi pentru ei când au murit (II
Regi l, 11-27; 18, 33)? Sau ai fost aruncat în mare ca Iona? Uitucule şi iubitule,
pentru ce slăbeşte cugetul tău? Nu te teme şi nu tremura ca un lipsit de bărbăţie,
ca să nu te lipseşti de făgăduiala lui Dumnezeu. Nu te speria ca un necredincios, ci
încurajează gândurile tale puţin credincioase. Iubeşte necazurile în toate, ca să te
faci fiu cercat al sfinţilor” [16 - Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 31].

16: Iar oamenii cu mare teamă s-au temut de Domnul şi I-au adus jertfă lui
Dumnezeu şi I-au făcut făgăduinţe.

CAPITOLUL 2 – În pântecele chitului, Iona se roagă.

1: Dumnezeu însă i-a poruncit unui chit mare să-l înghită pe Iona. Şi a fost Iona
în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi.

Chit (din grecescul kitos): „orice fel de făptură animală enormă – peşte sau
cetaceu – care vieţuieşte în apă; monstru marin. Asocierea chit mare nu e atât
pleonasm, cât hiperbolă” [17 - BBVA, pp. 1170-1171]. „Cele trei zile şi trei nopţi
petrecute de Iona în pântecele chitului vor fi evocate de Iisus ca semn (simbol) al
propriei Sale morţi şi învieri (Matei 12, 40)” [18 - BBVA, p. 1171].
„Iona a fost aruncat în pântecele chitului; Iisus de bunăvoie S-a pogorât în chitul
cel spiritual al morţii. S-a pogorât de bună voie ca să verse afară pe cei înghiţiţi de
moarte” [19 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17].
„Fugarul a fost închis într-o temniţă; o groapă l-a dus şi l-a încuiat în alta: căci
Dumnezeu l-a închis şi în mare şi în chit. Harul însă s-a pus chezaş pentru el, a
deschis temniţa şi l-a scos pe propovăduitor afară” [20 - Sf. Efrem Sirul, Imnele
Arătării, VIII, 20].
„Ca într-o pustie, sau mai degrabă ca în afara lumii, unul care a ajuns la o simţire
desăvârşită, cuprins de o frică şi un cutremur negrăite, strigă către Dumnezeu din
tot sufletul, ca Iona din chit (Iona 2, 1), ca şi Daniel din groapa leilor (Daniel 6,
18), ca şi cei trei coconi din cuptorul de foc (Daniel 3, 4), ca şi Manase din statuia
de aramă. Ascultându-i de îndată suspinele îndurerate şi glasul rugăciunii,
Preabunul Stăpân, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi păcătoşii, îl izbăveşte, ca
dintr-un chit, din adâncul neştiinţei şi din întunericul prieteniei lumii, ca el să nu
se mai întoarcă nici măcar cu gândul spre unele ca acestea; îl izbăveşte ca dintr-o
groapă cu lei, din poftele cele rele care răpesc şi mănâncă sufletele oamenilor; ca
dintr-un cuptor de foc din prejudecăţile împătimite care îi ţin în puterea lor pe
toţi oamenii, care ard şi nimicesc ca focul şi ne târăsc cu sila spre fapte nelalocul
lor şi aprind în noi flacăra patimilor, rourându-l în Duhul Sfânt şi făcându-l de
nears; şi-l izbăveşte ca dintr-o statuie de aramă din trupul acesta al nostru
pământesc, greu şi pătimaş, în care locuind sufletul nostru ţinut fiind şi împovărat
de el cu putere, este cu totul nemişcat şi fără râvnă faţă de orice virtute şi lucrare
a poruncilor lui Dumnezeu” [21 - Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, 4].

2: Iar Iona din pântecele chitului I s-a rugat Domnului, Dumnezeului său,
zicând:

Urmează rugăciunea lui Iona. Aceasta „are unele accente liturgice şi în ea se

regăsesc ecouri ale psalmilor davidici” [22 - BBVA, p. 1171]:

3: „În necazul meu

strigat-am către Domnul, Dumnezeul meu,
iar El m-a auzit:
strigarea mea din pântecele iadului,
glasul meu Tu l-ai auzit.

Pântecele iadului: „pântecele chitului este asemănat cu acela al iadului (Şeol):

condamnare definitivă” [23 - BBVA, p. 1171].
„Preînchipuirea acestui Mântuitor al nostru a fost profetul Iona, care în pântecele
chitului se ruga şi zicea: Strigat-am întru necazul meu şi celelalte, din pântecele
iadului. Iona era în chit, dar deşi era în chit spune că este în iad, căci el
preînchipuia pe Hristos, Care avea să Se pogoare în iad. Iar mai jos puţin spune în
numele lui Hristos, profeţind într-un chip foarte clar: Afundatu-s-a capul meu în
crăpăturile munţilor (2, 6)” [24 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20].
De aici, sfat pentru cei ce nu pot duce toate nevoinţele: „Am auzit pe unii fraţi,
care sunt neîncetat bolnavi cu trupul şi nu pot să se folosească de post, zicând
către mine: Cum putem să ne izbăvim de diavol şi de patimi, fără post? Acestora
trebuie să li se spună: Nu numai prin înfrânare de la mâncări, ci şi prin strigarea
inimii veţi putea zdrobi şi izgoni gândurile rele şi pe cei ce le strecoară. Strigat-
am către Domnul, zice, întru necazul meu şi m-a auzit; şi iarăşi s-a scris: Din
pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi glasul meu. De aceea, până ce va trece
fărădelegea, adică turbarea păcatului, striga-voi, zice, către Dumnezeu cel
preaînalt (Psalmi 56, 2-3), ca, dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să
nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării
pătimaşe şi să golească de idoli Atena [25 - aici e vorba despre neputinţe, dar
multe variante au chiar Atena, pe care o putem vedea ca sediu al înţelepciunii,
dar şi capitală a idolatriei, cum a fost oarecând în istorie] noastră ocupată de
idoli. Dacă, deci, n-ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea să te
asculte prin rugăciune şi nădejde când te rogi. Deci cunoscând judecata lui
Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa nevoinţei. Ci mai degrabă stăruieşte
în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare, împreunată cu
mulţumire. Deci de vă vor alunga gândurile neputinţei din cetatea postirii, fugiţi în
alta, adică în rugăciune şi mulţumire” [26 - Ioan Carpatiul, Una sută capete de
mângâiere, 68].

4: În adâncul inimii mării m-ai aruncat

şi ape m-au împresurat:
toate talazele şi valurile Tale
peste mine-au trecut.

În adâncul inimii mării m-ai aruncat: „Psalmistul exclamase: Dintru adâncuri am

strigat către Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu (Psalmi 129, 1).
Comentându-l, Fericitul Augustin îl evocă pe profetul Iona, care se afla într-o
dublă cufundare: în apa mării şi-n pântecele chitului. În literatura română, Marin
Sorescu a construit, pe această temă, piesa de teatru Iona” [27 - BBVA, p. 1171].
„Din acest exemplu reiese foarte bine caracterul de preamărire adusă lui
Dumnezeu de către cel ce se roagă. Rugăciunea de laudă este cea făcută spre
preamărirea lui Dumnezeu, pentru lucruri mai mari, cu o mai mare înălţare
sufletească” [28 - Origen, Despre rugăciune, XIV, 4].

5: Şi am zis:
Lepădat am fost de la faţa ochilor Tăi;
voi mai privi eu oare vreodată
la casa Ta cea sfântă?
6: Ape mi s-au revărsat împrejur pân-la suflet,
adâncul genunii m-a împresurat
capul mi s-a afundat în crăpăturile munţilor;

„Imaginea munţilor de pe fundul mării” [29 - BBVA, p. 1171].

„Ce munţi te împresoară, Iona, odată ce eşti în pântecele chitului? – Ştiu, însă,
răspunde Iona, că sunt preînchipuirea Celui ce are să fie pus într-un mormânt tăiat
în piatră!” [30 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20].

7: în pământ m-am pogorât,

ale cărui gratii sunt veşnice zăvoare;
dar, Doamne, Dumnezeul meu,
scoate-mi tu viaţa din stricăciune!

Se regăsesc aici accente din Psalmul 102, 4.

„Pe când Iona era pe mare spunea: M-am pogorât în pământ, pentru că el
preînchipuia pe Hristos, Care S-a pogorât în inima pământului (Matei 12, 40)” [31 -
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20].

8: Când sufletul mi se sfârşea în mine,

de Domnul mi-am adus aminte;
ajungă-Ţi rugăciunea mea-nainte,
în casa Ta cea sfântă!
9: Cei ce păzesc lucruri deşarte şi mincinoase
s-au lepădat de propria lor milă.
Prin lucruri deşarte şi mincinoase sunt înţeleşi idolii.

„Pentru că Iona a văzut mai dinainte că Iudeii au să înduplece pe ostaşi să mintă şi

că au să spună: Spuneţi că L-au furat (Matei 28, 13), spune: Cei care păzesc cele
deşarte şi mincinoase au părăsit mila lor. În adevăr, Domnul a venit să-i miluiască,
a fost răstignit, a înviat, dându-Şi scumpul Lui sânge şi pentru Iudei şi pentru
păgâni” [32 - Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20].

10: Dar eu cu glas de laudă şi de mărturisire,

cu acelea Îţi voi jertfi;
câte am făgăduit Îţi voi da,
Ţie, Domnului,
pentru mântuirea mea”.
11: Şi Domnul i-a poruncit chitului, iar acesta l-a lepădat pe Iona pe uscat.

„E posibil ca cel ce a fost înghiţit să poată fi dat afară din nou, ca Iona, dacă îşi
vine în fire. Dar şi pe noi toţi, cred, pământul ne ţinea înghiţiţi odinioară în
adâncurile iadului: De aceea Domnul nostru a coborât nu numai la pământuri, ci şi
până la cele mai de jos ale pământului (cf. Efeseni 4, 9), şi acolo ne-a găsit
înghiţiţi şi şezând în umbra morţii (cf. Luca 1, 79). De acolo scoţându-ne, ne
pregăteşte nu un loc pe pământ (ca să nu fim înghiţiţi din nou), ci un loc în
împărăţia cerurilor” [33 - Origen, Omilii la Exod, VI, 6].
Asemenea lui Iona sunt eliberaţi de chitul cel spiritual cei veniţi la Botez: „Care e
asemănarea între voi şi proorocul pe care l-a scuipat afară chitul? Cel lacom
[Satan] v-a scuipat afară fiindcă l-a silit Puterea care a silit şi chitul. Iona s-a făcut
o oglindă pentru voi, căci chitul nu l-a mai înghiţit iarăşi; tot aşa nici pe voi să nu
vă înghită cel lacom a doua oară! Voi, care aţi scăpat, asemănaţi-vă lui Iona!” [34
- Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, III, 19].

CAPITOLUL 3 – Iona mustră, mustrarea lui rodeşte, Ninivitenii se pocăiesc.

1: Şi s-a făcut a doua oară cuvântul Domnului către Iona, zicând:

2: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea
potrivit întâiului cuvânt pe care Eu ţi l-am grăit”.
3: Iar Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive, aşa cum îi spusese Domnul. Ninive Îi
era lui Dumnezeu cetate mare, ca la trei zile de mers.

Îi era lui Dumnezeu cetate mare: „E vorba de o cetate foarte decăzută-n

moravuri, dar de care Dumnezeu, totuşi, avea grijă” [35 - BBVA, p. 1171]. Ca la
trei zile de mers: „Trei zile îi trebuiau unui om spre a străbate cetatea, de la un
capăt la altul, cu pasul” [36 - BBVA, p. 1171].

4: Şi Iona a prins a intra în cetate preţ de o zi de mers, şi propovăduia, zicând:

„Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită!”

Încă trei zile: „Textul Masoretic: Încă patruzeci de zile” [37 - BBVA, p. 1171].

5: Iar oamenii din Ninive i-au dat crezare lui Dumnezeu şi au propovăduit post
şi s-au îmbrăcat în sac, de la cel mai mare dintre ei pân-la cel mai mic.

Au propovăduit: „= şi-au spus unii altora, s-au îndemnat de la unul la altul” [38 -
BBVA, p. 1171]. S-au îmbrăcat în sac: „În semn de doliu sau căinţă, penitenţii îşi
încingeau coapsele cu o pânză de sac” [39 - BBVA, p. 1171].
Dumnezeu, prin ameninţări, caută îndreptarea noastră: „De ce nu o nimiceşti
[cetatea]? Ameninţi că o s-o prăpădeşti, de ce n-o prăpădeşti? Răspunde
Dumnezeu: Fiindcă nu vreau s-o prăpădesc, de aceea ameninţ. – Şi atunci de ce
vorbeşti? - Ca să nu fac ceea ce vorbesc, trimit cuvântul înainte, ca să fie
împiedicată fapta [rea]” [40 - Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre
săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, VI, 1].

6: Iar cuvântul a ajuns până la regele Ninivei; iar el s-a ridicat de pe tronul său
şi s-a dezbrăcat de hainele lui şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă.
7: Şi s-a dat de veste, şi poruncă s-a dat în Ninive din partea regelui şi a
dregătorilor săi, zicând: „Nici oamenii, nici dobitoacele, nici boii şi nici oile să
nu guste nimic, nici să pască, şi nici apă să bea!”
8: Iar oamenii s-au îmbrăcat în sac, vitele n-au păscut. Şi au strigat cu tot
dinadinsul către Dumnezeu; şi s-au întors fiecare din calea lui cea rea şi de la
nedreptatea ce se afla în mâinile lor, zicând:

Calea lui cea rea: „În limbajul biblic, cale înseamnă purtare, purtări,
comportament” [41 - BBVA, p. 1171].

9: „Cine ştie dacă lui Dumnezeu o să-I pară rău şi Se va îndura şi Se va întoarce
de la aprinderea mâniei Sale, şi astfel noi nu vom pieri?”.
10: Iar Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele; şi I-a
părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut.

„Pocăinţa reală, sinceră, are darul de a-L face pe Dumnezeu să-Şi schimbe sau
revoce hotărârile” [42 - BBVA, p. 1172]. Desigur, când afirmăm unele ca acestea,
vom ţine cont că Dumnezeu este neschimbat, aici vorbindu-se din punctul de
vedere al oamenilor.
Ca şi în alte împrejurări în care cheamă la pocăinţă, Dumnezeu „la fel a grăit către
inima Ninivitenilor prin Iona, căci I-a spus: După trei zile voi nimici cetatea. Iar
când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu şi-a arătat marea Lui
îndelungă răbdare şi a lăsat cetatea, pentru că s-a schimbat spre bine” [43 - Sf.
Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 363]. „Ninivitenii, când au auzit pe
profetul Iona ameninţându-i cu cuvinte tari: Mai sunt patruzeci de zile şi Ninive va
fi nimicită (3, 5), nu şi-au pierdut nădejdea. Cu toate că nu mai aveau nici o
încredere că vor îndupleca pe Dumnezeu, ba, dimpotrivă, puteau bănui contrariul,
întemeiaţi pe prezicerea profetului, deoarece cele spuse nu erau un sfat, ci o
adevărată sentinţă. Cu toate că erau într-o situaţie atât de grea, au făcut pocăinţă
[…]. Dacă nişte păgâni şi nişte oameni neînvăţaţi au putut să înţeleagă ce mare
putere are pocăinţa, cu atât mai mult noi trebuie să facem asta, noi, care am
învăţat dumnezeieştile dogme, noi, care cunoaştem o mare mulţime de astfel de
pilde atât din cuvinte, cât şi din fapte” [44 - Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de
sfătuire către Teodor cel căzut, 15]. „Pocăinţa nu se judecă după mulţimea anilor,
ci după râvna sufletului. Ninivitenii n-au avut nevoie de zile multe ca să li se
şteargă fapta, a fost de-ajuns vremea scurtă a unei zile ca să-şi spele toată
fărădelegea lor” [45 - Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel
căzut, 6]. „Dacă Dumnezeu ar fi dorit moartea păcătosului, ar fi tăcut; dar pentru
că vrea să-l miluiască, îl roagă [46 - uneori; aici, îl ameninţă]. Pentru că vrea să-l
cruţe, îl sfătuieşte. Te înfricoşează spunându-ţi dinainte ce te aşteaptă, ca să te
ferească de a da ochii cu primejdia. Dumnezeu, când ameninţă, vrea să
mântuiască; când tace, S-a hotărât să pedepsească. Faptele ne învaţă. A
ameninţat pe niniviteni, şi i-a cruţat. A tăcut faţă de sodomiţi, şi i-a pedepsit
(Facerea 19). Dumnezeu ne pregăteşte cununi! O, dacă nu ne-am aduce noi înşine
asupra noastră chinurile! Dumnezeu vrea să fie gol iadul, vrea să închidă temniţa
întunericului, vrea să păstreze mânia Lui numai pentru diavol, vrea să stea
Judecător nu ca să pedepsească pe unii, ci ca să-i încununeze pe toţi” [47 - Sf.
Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, Cuvânt la Sfântul Mucenic Vasu,
III]. „Obişnuim să ne trândăvim când vedem că pedeapsa se tot amână şi
zăboveşte; dar când vedem că nenorocirea e aproape de noi, atunci ne smerim şi
căutăm să ne schimbăm. Asta s-a întâmplat cu ninivitenii. Când au auzit că încă
trei zile şi cetatea Ninivei va fi nimicită (3, 4), nu numai că nu s-au deznădăjduit,
ba dimpotrivă s-au deşteptat la auzul acestor cuvinte; s-au depărtat de păcate aşa
de mult şi şi-au mărturisit păcatele cu atâta căinţă, că au întins mărturisirea şi la
animale; nu că s-au mărturisit animalele – cum ar putea-o face când nu pot vorbi?
-, ci pentru ca prin animale să atragă asupra lor mila bunului Dumnezeu. Scriptura
ne spune că după ce a fost propovăduit postul, împăratul a poruncit ca să nu se
atingă nici de mâncare, nici de apă dobitoacele, boii şi toate necuvântătoarele;
toţi oamenii atunci s-au îmbrăcat în sac şi însuşi împăratul, cel ce şedea pe tron, s-
a mărturisit cu mare căinţă, cu toate că nu ştiau de au să scape sau nu de
pedeapsă” [48 - Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIV, 6]. „Ninivitenii, apoi,
folosindu-se de post, au schimbat hotărârea Stăpânului. Au pus la post nu numai pe
oameni, ci şi pe animale; şi aşa, despărţindu-se fiecare de obiceiurile lui rele, a
aplecat spre milostivire pe Stăpânul tuturor” [49 - Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Facere, I, 3]. „Ninivitenii erau împovăraţi cu mulţime mare de păcate; dar pentru
că au arătat adâncă şi mare căinţă, n-au avut nevoie de mai mult de trei zile ca să
atragă asupra lor bunătatea lui Dumnezeu şi să facă fără de putere hotărârea
pronunţată asupra lor” [50 - Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXVII, 6].
„Aşadar, dacă Dumnezeu va vedea că şi noi ne întoarcem spre virtute, depărtându-
ne de rău şi grăbindu-ne spre facerea faptelor bune, va primi şi întoarcerea
noastră; şi, slobozindu-ne de povara păcatelor, ne va da darurile Lui. Nu dorim noi
atât să scăpăm de păcate, nu ne dorim noi atât mântuirea, cât se sileşte şi se
grăbeşte Dumnezeu să ne scape de păcate şi să ne mântuiască!” [51 - Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIV, 8].
Regele ninivitenilor, „îmbrăcându-se cel dintâi în haina preaumilă făcută din
zdrenţe, nu s-a socotit conducător al celor de sub el, ci s-a făcut de minune
acestora, postind, lăcrimând, smerindu-se prin aceea că şi-a pus pământ pe cap şi,
arătându-se întru toate om vrednic de milă, pe drept cuvânt a stins acea
ameninţare a pierzaniei lor desăvârşite făcută de Dumnezeu; căci a părut potrivit
ca Dumnezeu să nu lovească pe nici unul din ceilalţi care arătau acest mod de
comportare şi acest chip şi orice om care nu s-a prefăcut în fire de fiară sălbatică”
[52 - Teolipt al Filadelfiei, Discursuri către filadelfieni, III, 6].
„Iată postul care veseleşte! Căci el poate birui prin convingere sila. Iona a strigat
cu glas mare ca înaintea unui tribunal şi a osândit cetatea Ninive. Ninive a ales
postul care ştie scăparea. […] Laudă Celui milostiv Care a făcut ca gura nevăzută
[a postului] să se roage pentru cei ce se căiesc!” [53 - Sf. Efrem Sirul, Imnele
Păresimilor, IV, 10].
„Ninivitenii au îmblânzit pe Dumnezeu prin pocăinţă şi prin jelirea păcatelor pe
care le-a strigat lor Iona după ca a ieşit din mare şi din chit. Ninivitenii n-au pus
numai pe copii să facă pocăinţă, în timp ce ei îşi petreceau viaţa în desfătări şi
ospeţe, ci ei, părinţii, cei care au păcătuit, s-au pus sub jugul postului; ei, părinţii,
au suferit pedeapsa şi apoi, ca un adaos, au silit şi pe copii să jelească, pentru ca
întristarea să cuprindă toate vârstele; atât cei conştienţi de păcate, cât şi cei care
nu-şi dădeau seama de păcate; unii de voie, ceilalţi de nevoie. Şi astfel Dumnezeu
văzându-i că s-au smerit şi s-au osândit pe ei înşişi cu o pedeapsă ce a cuprins
toate vârstele, a pus capăt suferinţei, a ridicat osânda şi a dăruit bucurie celor ce
plânseseră aşa de adânc. Ce pocăinţă potrivită! Ce plânset înţelept şi deplin! Nici
vitele nu le-au lăsat în afara pedepsei, ci au găsit mijlocul să le facă şi pe ele să
strige de nevoie: au despărţit viţelul de vacă, au izgonit mielul de la ugerul oii, iar
pruncul de sân nu mai era în braţele celei ce l-a născut. Cele ce au născut erau
închise în locuri deosebite, iar cei născuţi, în alte locuri. Strigăte pline de jale se
auzeau şi răsunau şi dintr-o parte şi din alta. Cei de curând născuţi căutau
izvoarele laptelui, iar mamele lor, chinuite de dureri fireşti, îşi chemau, cu voci
pline de milă, odraslele. Copiii de ţâţă, înfometaţi în acelaşi chip, rămâneau cu
gurile deschise şi-şi pierdeau răsuflarea de prea mult plânset, iar maicile erau cu
sufletul sfâşiat de durere. Pentru aceasta Scriptura cea de Dumnezeu insuflată a
păstrat în scris pocăinţa ninivitenilor, ca să fie de învăţătură întregii lumi. Cel
bătrân plângea, îşi trăgea şi-şi smulgea părul alb; cel tânăr şi în floarea vârstei mai
tare se văieta; săracul suspina; bogatul, uitându-şi de desfătări, socotea suferinţa
drept înfrânare. Împăratul lor şi-a schimbat în înjosire strălucirea şi slava
împărătească; şi-a dat jos coroana şi şi-a presărat cenuşă pe cap; şi-a aruncat
haina de purpură şi s-a îmbrăcat cu sac; şi-a lăsat tronul cel înalt şi în chip vrednic
de plâns se târa pe pământ; a părăsit toată desfătarea împărătească şi a plâns
împreună cu poporul; a ajuns ca unul din cei mulţi când a văzut mâniat pe
Stăpânul de obşte al tuturora” [54 - Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VIII,
3].
Ninivitenii „nu numai că păcătuiseră, ci se lepădaseră de Dumnezeu, arătându-se
vrednici de pedeapsa Domnului. Dar au avut îndrăzneală şi au covârşit pedeapsa la
Dumnezeu prin pocăinţă şi prin înfrânarea cea plină de întristare: Căci l-au
ascultat pe Iona şi au crezut strigării de sus a dumnezeieştii lepădări: încă trei zile
şi Ninive se va nimici (3, 4). Deci auzind şi crezând acestea, nu s-au aruncat în
groapa rea a deznădejdii şi nici nu şi-au împietrit inimile; ci şi-au spus în sinea lor
şi astfel au grăit unii către alţii: cine ştie, poate că dacă ne întoarcem la Domnul,
El se va milostivi şi nu ne va pierde, şi s-a întors fiecare din calea fărădelegii şi a
nedreptăţilor săvârşite de mâinile lor, şi au hotărât post şi s-au îmbrăcat cu sac de
la mic la mare, astfel încât însuşi regele lor s-a culcat, la fel cu ei, în sac şi
cenuşă, pocăindu-se, şi nici pruncii nu mai erau alăptaţi, pentru că mamele, pare-
se din pricina plânsului puternic, şi bătându-şi pieptul, au uitat de copii, precum a
spus psalmistul: căci am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu
(Psalmi 101, 5), şi nici turmele nu se mai scoteau la păscut de păstori, fiind ţinute
închise în staule şi în stâni ca să le facă să postească. Şi astfel, corul mântuitor al
plânsului izbăvitor i-a împăcat cu Dumnezeu, şi au strămutat lepădarea lor de
Dumnezeu şi mânia de sus au schimbat-o în dumnezeiască bunăvoire.
Aşadar, după o viaţă petrecută în întregime în păcate, fraţilor, trebuie să ne
cuprindă pe toţi întristarea mântuitoare şi viaţa în pocăinţă, iar dacă nu facem
aceasta, precum porunceşte Domnul, ninivitenii ne vor judeca la Înviere, fiindcă ei
s-au întors la propovăduirea lui Iona, iar noi nu ne pocăim la propovăduirea
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acelaşi cu Dumnezeul lui Iona. Or,
Iona nu le-a propovăduit pocăinţa, ci […] pedeapsa şi ridicarea vieţii, nimicirea şi
moartea şi distrugerea totală; Hristos însă a venit ca să avem viaţă şi, mai mult, să
primim dumnezeiasca înfiere şi Împărăţia cea cerească. Dar Iona, propovăduind
distrugerea, nu a spus nimic despre pocăinţă, nici despre Împărăţia cerurilor. Iar
Hristos, propovăduind pocăinţa, a binevestit şi Împărăţia cerurilor, dar proorocia
nimicirii a rămas aceeaşi şi nestrămutată” [55 - Sf. Grigorie Palama, Omilii, XXIX,
10-11].

CAPITOLUL 4 – Iona se întristează, Dumnezeu îl mustră.

1: Dar Iona s-a întristat cu întristare mare şi s-a tulburat.

„Iona le prevestise Ninivitenilor prăpădul iminent (3, 4), dar nu-i îndemnase şi la
pocăinţă” [56 - BBVA, p. 1172].

2: Şi I s-a rugat Domnului, zicând: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele
mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea? Tocmai de-
aceea apucasem să fug la Tarsis: fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat,
îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi.
3: Şi acum, Stăpâne Doamne, viaţa mea ia-o de la mine; că mai bine-mi este să
mor decât să trăiesc!”

„Iona îşi menţine convingerea – egoistă – că poporul păcătos trebuie să piară!” [57
- BBVA, p. 1172].

4: Iar Domnul a zis către Iona: „Eşti foarte supărat?”…

„Dojană ironică, dar blândă, surâzătoare” [58 - BBVA, p. 1172].

„A fugit şi Iona de faţa lui Dumnezeu; dar, mai bine spus, socotea că fuge. A fost,
însă, prins de mare, de furtună, de sorţi, de pântecele chitului, de îngroparea cea
de trei zile, simbol al unei taine mai mari. Iona a fugit, ca să nu ducă ninivitenilor
o veste rea şi tristă şi pe urmă, când cetatea Ninive va fi mântuită prin pocăinţă,
să fie arătat profet mincinos. Că nu se întrista Iona de mântuirea celor răi, ci se
ruşina că e pus în slujba unei minciuni. Era oarecum gelos de vrednicia de credinţă
a profeţiei şi vedea că această vrednicie de credinţă era în primejdie de a fi
compromisă chiar prin profeţia lui; că mulţimea nu putea înţelege adâncul
rânduielii Domnului” [59 - Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, CVI].

5: Şi a ieşit Iona din cetate şi a şezut în preajma cetăţii; şi acolo şi-a făcut un
umbrar; şi a şezut sub el, la umbră, până când va vedea ce se întâmplă cu
cetatea.
6: Şi Domnul Dumnezeu i-a poruncit unui vrej, iar acesta a crescut până
deasupra capului lui Iona, ca să fie umbră deasupra capului său şi să-l
umbrească de necazurile lui. Şi s-a bucurat Iona de vrej: mare bucurie!

„E vorba de un vrej care creşte lung, cu frunze mari, al cărui fruct este tigva sau
tărtăcuţa. Prin introducerea acestui element, istorisirea plonjează în simbol:
umbrarul făcut de omul-Iona este deja inutil” [60 - BBVA, p. 1172].

7: A doua zi de dimineaţă, însă, Dumnezeu i-a poruncit unui vierme, iar acesta
a ros vrejul pe dedesubt, şi el s-a uscat.
8: Şi a fost că la răsăritul soarelui i-a poruncit Dumnezeu unui vânt cald, plin de
zăduf; şi soarele lovea pe capul lui Iona, iar acesta se sfârşea şi nu mai trăgea
nădejde de viaţa lui; şi zicea: „Mai bine-mi este să mor decât să trăiesc!”

De la acest loc, câteva consideraţii despre mişcările sufletului, care „uneori se

sufocă el însuşi astfel încât i se pare că vrea să iasă din această viaţă, alteori până
într-atât se lărgeşte şi se înmulţeşte veselia lui, încât nu se mai poate cuprinde pe
sine însuşi, chiar dacă e silit la aceasta” [61 - Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze,
XXV].

9: Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Aşa de tare te-ai mâhnit tu din
pricina vrejului?”. Iar el a zis: „Foarte mult m-am mâhnit, pân-la moarte!”
10: Iar Domnul a zis: „Ţie ţi-a părut rău de un vrej, pentru care nu te-ai
ostenit, şi nici că l-ai crescut, şi care într-o noapte a crescut şi într-o noapte a
pierit.
11: Dar Eu, cum să nu cruţ Ninive, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult
de o sută douăzeci de miriade de oameni care nu-şi cunoşteau dreapta sau
stânga? şi vitele lor multe?...”.

Miriade: „Istorisirea plonjează mai adânc în simbol: miriade nu este un număr

determinat al locuitorilor Ninivei, ci un număr al nemărginirii (folosit îndeosebi
când e vorba de îngeri – Apocalipsa 5, 11). Aşadar, iubirea lui Dumnezeu – care o
prevesteşte pe aceea a Evangheliei – este universală” [62 - BBVA, p. 1172].
În final, inserăm o tâlcuire a întregii cărţi Iona:
„Nimic din ce se scrie în Scriptură despre persoane, sau locuri, sau timpuri, sau
alte lucruri însufleţite sau neînsufleţite, sensibile sau spirituale, nu trebuie să le
înţelegem totdeauna în acelaşi fel, dacă vrem să nu se producă un dezacord între
istorie şi înţelesul spiritual al locului. De aceea, cel ce vrea să afle fără greşeală
sensul dumnezeiesc al Scripturii trebuie să ia fiecare din lucrurile înşirate de
fiecare dată în alt înţeles, după deosebirile întâmplărilor petrecute sau povestite,
dându-i potrivit cu locul şi cu timpul tâlcuirea cuvenită. Căci orice nume notat în
Scriptură are multe înţelesuri, după diferitele etimologii posibile ale cuvântului
ebraic. Aceasta o vedem limpede şi aici. Căci Iona se tălmăceşte, după diferitele
sale etimologii, odihna şi darul lui Dumnezeu, sau tămăduirea lui Dumnezeu, sau
harul lui Dumnezeu dat lor, sau osteneala lui Dumnezeu, sau porumbel, sau fuga
de podoabă, sau întristarea lor. Apoi el ajunge şi în Ioppe şi pe mare şi în chit şi în
Ninive şi sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăceşte loc de unde se vede
bucuria, sau frumuseţea minunată, sau bucurie puternică. Deci Proorocul Iona
închipuie sau pe Adam, sau firea cea de obşte, sau pe Hristos, sau harul
proorocesc, sau poporul nemulţumitor al Iudeilor, care se întristează de orice bine
şi pizmuieşte toate darurile dumnezeieşti. De pildă, închipuie pe Adam şi firea cea
de obşte când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înţelesurile
numelui său, se numeşte fuga de podoabă. Căci Ioppe închipuie raiul, care este şi
se numeşte cu adevărat locul de unde se vede bucuria, sau bucurie puternică, sau
frumuseţe minunată, dată fiind bogăţia nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de
mâna lui Dumnezeu. Şi a sădit, zice, Domnul rai în Eden şi a pus acolo pe omul pe
care-1 zidise (Facerea 2, 8). Dar ce sunt pomii din el, fie că e vorba de pomi
văzuţi, fie de pomi spirituali, şi ce este pomul vieţii din mijlocul raiului? Ce sunt
toţi aceşti pomi, din care a luat Adam poruncă să mănânce, dar poate că nici nu s-
a atins de ei? Căci îi spune Dumnezeu: Din tot pomul din rai vei mânca (Facerea 2,
16).
Ioppe mai înseamnă însă şi virtutea şi cunoştinţa, precum şi înţelepciunea de pe
urma lor. Virtutea, când se tălmăceşte frumuseţe minunată; cunoştinţa, când se
înţelege ca loc de unde se vede bucuria. Iar înţelepciunea, când se tălmăceşte
bucurie puternică; căci prin înţelepciune omul desăvârşit primeşte o bucurie
negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa cea după
Dumnezeu, sau cea dumnezeiască a omului. Fiindcă înţelepciunea este pom de
viaţă tuturor celor ce se lipsesc de ea şi temelie sigură celor ce se reazemă pe ea,
ca pe Domnul (Proverbe 3, 18). Deci firea oamenilor fuge pururea din Ioppe, adică
din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca şi de la harul înţelepciunii de pe urma
lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru că cugetarea ei
zace cu plăcere în cele rele. Şi, fugind, e târâtă cu voia ei pe mare, adică pe
valurile murdare ale păcatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce
a căzut din rai, îmbrăţişând amăgirea şi confuzia nestatornică a lucrurilor
materiale, pricinuite de valuri şi pricinuind alte valuri. Iar câştigul celor ce
îmbrăţişează această amăgire este că se scufundă şi sunt înghiţiţi de chit şi sunt
covârşiţi de apă până la suflet. Apoi sunt împresuraţi de cel mai de pe urmă adânc,
şi capul li se afundă între crăpăturile munţilor, ca în sfârşit să coboare pe fundul
pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice (2, 7). Căci pământul acela,
fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevărat întunecat şi neguros, pământ al
întunerecului veşnic, în care nu este nici o licărire şi nu se poate vedea viaţă a
muritorilor (Iov 10, 21), cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu izbândă
mari războaie pentru adevăr.
Deci Proorocul înfăţişează în chip tainic pe Adam, adică firea cea de obşte a
oamenilor în fiecare din stările prin care a trecut: cum a fugit de la bunătăţile
dumnezeieşti, ca din Ioppe, şi e târâtă în mizeria vieţii de aici, ca pe o mare,
scufundându-se în oceanul agitat şi frământat al patimilor pământeşti; cum e
înghiţită apoi de chit, fiara cea spirituală şi nesăturată, adică de diavol, şi cum e
covârşită din toate părţile de apa ispitelor până la suflet, adică e copleşită de
ispitele vieţii; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte
cuvinte cum e înfăşurată mintea de neştiinţa totală şi cum e copleşită judecata de
marea povară a păcatului; pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munţilor,
sau cum e prinsă prima învăţătură despre monadă, întemeiată pe credinţă, care e
capul întregului trup al virtuţilor, între cugetările puterilor viclene, ca între nişte
crăpături întunecoase ale munţilor, şi e spartă în multe păreri şi năluciri (căci, prin
crăpăturile munţilor, Scriptura a indicat ideile amăgitoare ale duhurilor răutăţii,
ce sălăşluiesc undeva în fundul ultimului adânc al neştiinţei); în sfârşit cum
coboară până jos pe pământ, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice (Iov 10, 21),
sau cum cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiască şi lipsită de
orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o
simţire pentru bunătate şi nici o dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu. E
deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neştiinţei şi noianul cumplit al
răutăţii, şi în care îşi au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii în ale
căror crăpături, afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea
mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii, şi a
răutăţii lor. În această deprindere se află, ca nişte zăvoare veşnice, împătimirile
sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de
întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe. Această deprindere
a indicat-o poate, cum spuneam puţin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov,
prin cuvintele: Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic (Iov
10, 21). E pământ întunecat, fiindcă e pustie de orice cunoştinţă şi contemplaţie
adevărată; şi neguros, pentru că e lipsită de orice virtute şi activitate. Şi continuă:
în el nu este nici o licărire, se înţelege de cunoştinţă şi de adevăr, şi nu se poate
vedea viaţă a muritorilor, adică o vieţuire demnă de fiinţele raţionale.
Proorocul ajunge în toate aceste stări, poate ca să închipuie prin sine patimile în
care s-a rostogolit omenirea în chip jalnic, făcându-şi ale sale cele ale firii comune
a oamenilor. De aceea, când închipuie pe Adam, i se potriveşte unul din
înţelesurile numelui, şi anume fuga de podoabă. Când însă preînchipuie pe
Dumnezeu, care s-a coborât pentru noi întru ale noastre, prin trup însufleţit
mintal, făcându-Se ca noi, afară numai de păcat, şi zugrăveşte anticipat taina
întrupării şi a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe
mare indică coborârea Domnului din cer în lumea aceasta, iar prin înghiţirea sa de
către chit şi prin aruncarea nevătămată după trei zile şi trei nopţi, prevesteşte
taina morţii a îngropării şi a învierii. De aceea i se potriveşte cât se poate de bine
un alt înţeles al numelui şi anume: odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu, sau harul
lui Dumnezeu dat lor, sau poate şi osteneala lui Dumnezeu pentru patima cea de
bună voie a Domnului. Căci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplările sale pe
Hristos Iisus, adevăratul Dumnezeu, odihna adevărată a celor osteniţi de dureri,
tămăduirea celor zdrobiţi şi harul iertării greşalelor. Pentru că şi Domnul şi
Dumnezeul nostru, făcându-Se om, a coborât din cer în oceanul vieţii noastre, ca
dintr-o Ioppe ce se tălmăceşte locul de unde se vede bucuria, pe marea acestei
lumi, precum s-a scris: Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat
crucea, nebăgând în seamă ocara (Evrei 12, 2). Şi coborându-Se de bună voie în
inima pământului, unde ne ţinea închişi vicleanul, după ce ne înghiţise prin
moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo
prin înviere. Prin aceasta El ne este cu adevărat odihnă, tămăduire şi har. Odihnă,
ca Cel ce dezleagă prin viaţa Sa vremelnică legea robiei silnice a trupului;
tămăduire, ca Cel ce tămăduieşte prin înviere firea zdrobită prin moarte şi
stricăciune; har, ca Cel ce dăruieşte prin credinţă înfierea în duh şi harul
îndumnezeirii, dat fiecăruia după vrednicie. Căci trebuia cu adevărat să ajungă
lumina şi puterea lui Dumnezeu şi Tatăl în acel pământ, în care stăpânea
întunericul şi zăvoarele veşnice. Şi aceasta, pentru ca Cel ce e lumină
duhovnicească să împrăştie întunericul neştiinţei şi Cel ce e puterea ipostatică a
lui Dumnezeu să sfărâme zăvoarele păcatului şi aşa să slobozească firea celor
încătuşaţi cumplit de cel viclean, dăruindu-i lumina nestinsă a cunoştinţei
adevărate şi puterea de nedezrădăcinat a virtuţilor.
Dar Proorocul închipuie prin persoana sa şi harul proorocesc care se strămută prin
Evanghelie din slujirea legii, socotită odinioară atât de slăvită, la neamuri, lăsând
poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire,
ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri şi morţi să
întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu, ca pe o Ninive. Când închipuie acest har
al proorociei, Proorocul părăseşte în chip tainic Ioppe, ceea ce înseamnă că harul
se depărtează de la slujirea legii şi porneşte pe marea potrivnicilor fără de voie şi
a luptelor cu ele, a ostenelilor şi primejdiilor, până ce e înghiţit de moarte ca de
un chit, fără să fie câtuşi de puţin vătămat. Căci nimic de pe lume nu a putut
împiedica mersul harului propovăduit neamurilor prin Evanghelie: nici necaz, nici
strâmtoare, nici prigoană, nici foamete, nici primejdie, nici sabie (Romani 8, 35).
Dimpotrivă, prin aceasta harul se întărea şi mai mult, biruind pe toţi cei ce se
ridicau împotrivă. Pătimind, biruia şi mai mult pe cei ce i se împotriveau şi astfel a
întors firea rătăcită la Dumnezeul cel viu şi adevărat, cum a întors Iona cetatea
Ninive. Şi deşi îşi închipuia vicleanul că acoperă harul cu mulţimea prigoanelor, ca
pe Prooroc chitul, nu l-a putut ţine până la sfârşit, neputând slăbi tăria puterii prin
care lucra harul. Ba această putere făcea harul să lumineze şi mai strălucitor în
ucenicii lui, după ce treceau prin aceste potrivnicii, aşa încât vicleanul îşi
pricinuia, prin atacurile sale, mai degrabă surparea puterii sale. Căci el vedea nu
numai că harul nu poate fi biruit de el, ci şi că slăbiciunea naturală a sfinţilor,
care îl vesteau neamurilor, se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui şi-i dobora
toată înălţarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 5);
ba tocmai când se credea că este înfrântă trupeşte prin strâmtorări, apărea şi mai
împuternicită duhovniceşte. Acest lucru l-a cunoscut din experienţa pătimirilor
sale Pavel, marea trâmbiţă a adevărului, care a devenit slujitor al harului
proorocesc în Hristos către neamuri, întru înnoirea duhului şi nu în vechimea
literei. De aceea zice: Avem comoara aceasta în vase de lut (II Corinteni 4, 7).
Comoară numeşte cuvântul harului: iar vas de lut, trupul acesta pătimitor, sau
păruta simplitate în cuvântul rostit, care a biruit toată înţelepciunea lumii, sau
care cuprindea în sine, cât era cu putinţă, înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu
o cuprindea lumea şi care a umplut toată lumea de lumina cunoştinţei adevărate
cuprinsă în ea. Şi adaugă: Ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din
noi; întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiţi fiind, dar nu
deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu prăpădiţi; în toată
vremea omorârea lui Iisus în trup purtând-o, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în
trupul nostru. Că pururea noi cei vii ne dăm la moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui
Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor, încât moartea în noi se lucrează, iar
viaţa în voi (II Corinteni 4, 7-12). Căci cei ce propovăduiau cuvântul harului,
purtând fără vină şi din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor
lucrau neamurilor viaţa cea în duh, întru cunoştinţa adevărului. Aceasta a pătimit-
o şi Iona, care, preînchipuind tainic în sine harul, a îndurat atâtea primejdii, ca să
întoarcă pe Niniviteni de la rătăcire la Dumnezeu. De aceea, după un alt înţeles al
numelui său, se mai tălmăceşte şi darul lui Dumnezeu, sau osteneala lui
Dumnezeu. Căci într-adevăr dar al lui Dumnezeu de oameni iubitori şi osteneală
dumnezeiască prealăudată este harul proorocesc trimis neamurilor. E dar, întrucât
dăruieşte lumina cunoştinţei adevărate şi procură nestricăciunea vieţii celor ce-l
primesc; şi e osteneală a lui Dumnezeu, întrucât înduplecă pe slujitorii săi să se
împodobească cu ostenelile pentru adevăr şi-i învaţă pe cei ce se îngrijesc prea
tare de viaţa în trup să crească mai mult prin pătimiri decât prin bucurii, dându-le
ca dovadă a puterii covârşitoare a Duhului din ei neputinţa naturală a trupului lor
de-a suporta pătimirile.
Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la
Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a
Ninivei, înduplecă legea care împărăteşte peste fire să se scoale de pe tronul ei,
adică din deprinderea de mai înainte în rău, sau din trăirea după simţuri, şi să-şi
scoată haina sa, adică să lepede fumurile slavei lumeşti pentru moravurile sale,
apoi să îmbrace sacul, adică jalea şi asprimea neplăcută a relei pătimiri şi o
purtare demnă de viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, şi să şadă în cenuşă, adică în
sărăcia cu duhul în care e învăţat să şadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie şi
are în sine biciul conştiinţei care-1 loveşte pentru greşalele sale. Dar nu numai pe
împărat îl înduplecă cuvântul cel propovăduit al harului să creadă în Dumnezeu, ci
şi pe bărbaţi, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească
tare că unul este Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, şi hotărându-i să se
lepede cu desăvârşire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte şi să se
îmbrace în saci de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei, adică să înceapă
cu toată râvna o viaţă aspră, omorâtoare de patimi. Iar mici şi mari cred că sunt
numiţi aici de Scriptură, după înţelesul mai înalt, cei vinovaţi de o răutate mai
mică sau mai mare.
Şi au crezut bărbaţii Ninivei lui Dumnezeu şi au hotărât să postească şi s-au
îmbrăcat în saci, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Şi a mers
cuvântul până la împăratul Ninivei şi s-a sculat de pe tronul său şi s-a dezbrăcat
de veşmântul său şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. Apoi s-a vestit şi s-a
poruncit în Ninive de la împărat şi de la dregătorii săi, spunându-se: Oamenii şi
dobitoacele, boii şi oile, să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea (2, 5-7):
Împărat al firii este, cum am zis, legea firii. Dregătorii lui sunt puterea raţională,
irascibilă şi poftitoare. Bărbaţii acestei cetăţi, adică ai firii, sunt, după unul din
înţelesuri, cei ce păcătuiesc prin raţiune şi au o cunoştinţă greşită despre
Dumnezeu şi despre lucrurile dumnezeieşti. Dobitoacele sunt cei ce păcătuiesc
prin poftă şi trag la povara plăcerii prin patimile trupeşti. Boii sunt cei ce folosesc
toată mişcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământeşti; căci zic unii că
sângele boului când e băut pricinuieşte îndată moartea celui ce îl bea; deci
sângele lui este, în chip vădit, simbolul mâniei. Oile de ocară de aici sunt cei ce
pasc fără de minte, numai prin simţuri, cele văzute, ca pe o iarbă, din pricina
patimii ce-i stăpâneşte. Toate acestea socotim că au în acest loc al Scripturii un
înţeles de ocară, până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea
adaugă Scriptura despre ele: Să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea. În
felul acesta se vor depărta cauzele de mai înainte, care susţineau în fiecare din
cele înşirate patimile. Iar după înlăturarea acestor cauze, ele îşi vor schimba
îndeletnicirile rele de care erau stăpânite odinioară. Arătând-o aceasta, Scriptura
adaugă: Şi s-au îmbrăcat în saci oamenii, şi dobitoacele n-au păscut şi au strigat
către Domnul şi Dumnezeu cu stăruinţă; şi s-a întors fiecare de la calea sa cea rea
şi de la nedreptatea din mâinile sale (3, 8).
Oamenii sunt, cum am spus, cei stăpâniţi printr-o greşită judecată a raţiunii de
patimile sufleteşti; iar dobitoacele, cei ţintuiţi de patimile trupeşti, prin reaua
întrebuinţare a mâniei şi a poftei, în vederea plăcerii. Deci toţi îmbracă, ca pe un
sac, omorârea mădularelor de pe pământ, sau a întregii legi şi cugetări
pământeşti, şi strigă cu stăruinţă, adică cu glas mare, sau cu îndrăzneală, cerând
iertarea păcatelor de mai înainte şi depărtându-se de la cursul obişnuinţei, ca de
la o cale oarecare, şi de la nedreptatea lucrată de faptele lor, ca de nişte mâini.
Astfel Ninive, înţeleasă ca firea cea comună a oamenilor, sau ca Biserica
neamurilor, are pururea pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc, propovăduind în
ea şi în fiecare zi întorcând pe cei rătăciţi la Dumnezeu. Iar dacă referim înţelesul
spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare zicem că este
sufletul fiecăruia, la care, după ce a păcătuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu
ca să-i propovăduiască pocăinţa spre viaţă. În acest caz prin împăratul cetăţii
înţelegem mintea; dregătorii sunt puterile înnăscute; bărbaţii, gândurile pătimaşe;
dobitoacele, mişcările poftitoare ale trupului; boii, mişcările lacome ale mâniei
spre bunurile materiale; iar oile, mişcările simţurilor, care percep lucrurile
sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea, adică pe
împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu
neştiinţa, şi să se dezbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri,
apoi să îmbrace ca pe un sac căinţa pentru cele rău cugetate şi să se aşeze, ca în
cenuşă, în deprinderea sărăciei cu duhul; pe urmă să poruncească oamenilor,
dobitoacelor, boilor şi oilor să postească, înfrânându-se de la mâncarea păcatului
şi de la băutura neştiinţei, adică să se reţină de la săvârşirea păcatelor şi de la
contemplarea înşelătoare prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în
deprinderea care omoară patimile contrare firii, dar cultivă virtuţile şi
cunoştinţele cele după fire; apoi să strige către Dumnezeu cu stăruinţă, adică să
denunţe cu putere cele de mai înainte şi să se roage cu smerenie, ca să primească
iertare de la Cel ce poate să o dea; de asemenea să ceară puterea statornică
pentru împlinirea poruncilor şi pentru păzirea hotărârii spre cele bune de la Acela
care e gata să o dea celor ce o cer, pentru ca în felul acesta să-şi poată abate
cugetarea de la rătăcirea de mai înainte, ca de la o cale rea, şi să lepede
deprinderea de a născoci răul din puterile făptuitoare ale sufletului.
În această mare cetate, adică în firea obştească a oamenilor, sau în Biserica
alcătuită din neamuri, sau în sufletul fiecăruia, mântuit prin cuvântul virtuţii şi al
cunoştinţei, adică al credinţei şi al bunei conştiinţe, locuiesc mai mult de
douăsprezece miriade [de douăsprezece zeci de mii] de oameni care nu-şi cunosc
dreapta nici stânga lor (4, 14). Cred că Scriptura indică aici, prin cele
douăsprezece miriade, după un înţeles mai înalt, raţiunile timpului şi ale firii,
adică cunoştinţa cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de care
aceasta nu poate să existe. Căci dacă numărul doisprezece se formează prin
adunarea lui cinci şi şapte, iar firea e întinată pentru simţuri şi timpul înşeptit,
atunci numărul doisprezece indică, desigur, firea şi timpul. De notat însă că a spus
mai mult de douăsprezece miriade de oameni, ca să cunoaştem că acest număr e
circumscris şi depăşit în chip indefinit de mai multe, care fac prin ele o sumă
superioară numărului doisprezece.
Deci Biserica prealăudată a lui Dumnezeu, având raţiunile virtuţii şi ale
cunoştinţei, care întrec raţiunile timpului şi ale firii şi străbat spre măreţia celor
veşnice şi inteligibile, are mai mult de douăsprezece miriade de bărbaţi, care nu-
şi cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cel ce, din pricina virtuţii legiuite, şi-a uitat
de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga şi, din pricina cunoştinţei fără
greşeală a faptelor sale, nu e stăpânit de boala părerii de sine, ca de una ce e la
dreapta, a devenit bărbat ce nu-şi cunoaşte dreapta lui, întrucât nu iubeşte slava
ce se destramă, nici stânga, întrucât nu se lasă aţâţat de patimile trupului.
Aşadar prin dreapta Scriptura înţelege, după cum se vede, slava deşartă de pe
urma aşa ziselor isprăvi, iar prin stânga, neînfrânarea ce răsare de pe urma
patimilor de ruşine. Pe aceşti bărbaţi ce nu cunosc dreapta şi stânga lor îi are orice
suflet luminat de vederile celor spirituale [inteligibile]. Pentru că tot sufletul care
îşi retrage puterea cugetării de la contemplarea naturii şi a timpului, are
cugetările naturale ca pe nişte bărbaţi [63 - în greceşte, cugetările, λογισμοί ,
sunt de genul masculin (n. trad.)] ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe
nişte raţiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire şi sub timp, ci se
îndeletnicesc cu înţelegerea şi cunoaşterea dumnezeieştilor taine şi de aceea nu
cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cunoaşterea virtuţilor după raţiunea lor, adică
recunoaşterea adevărată prin trăire a cauzei virtuţilor, face pe cei părtaşi de ea să
nu mai cunoască de loc insuficienţa şi excesul de virtute, care stau de cele două
părţi ale mijlociei virtuţilor, ca dreapta şi stânga.
Pentru că dacă în raţiune nu se află nimic contrar raţiunii, e limpede că cel ce s-a
înălţat la raţiunea virtuţilor nu va mai cunoaşte câtuşi de puţin poziţia celor fără
raţiune. Fiindcă nu e cu putinţă să privească deodată două lucruri care se
contrazic şi să cunoască pe unul din ele manifestându-se deodată cu celălalt.
Căci dacă în credinţă nu se află nici o raţiune a necredinţei şi dacă prin fire lumina
nu poate fi cauza întunericului şi diavolul nu se poate arăta deodată cu Hristos, e
vădit că nici ceea ce-i contrar raţiunii nu poate exista la un loc cu raţiunea. Iar
dacă ceea ce-i contrar raţiunii nu poate să se afle la un loc cu raţiunea, e vădit că
cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu poate cunoaşte poziţia celor contrare
raţiunii. El cunoaşte virtutea numai aşa cum este, dar nu cum e socotită. De aceea
nu cunoaşte nici dreapta prin exces, nici stânga prin insuficienţă, fiindcă în
amândouă acestea, se poate constata iraţionalul. Căci dacă raţiunea este hotarul
şi măsura lucrurilor, ceea ce e fără hotar şi fără măsură, sau e peste hotar şi peste
măsură, e lipsit de raţiune şi de aceea contrar raţiunii. Căci amândouă acestea
aduc la fel celor ce se mişcă astfel căderea de la ceea ce există cu adevărat. Una
din ele prin faptul că îi face să-şi îndrume cursul vieţii spre ceva nedefinit şi
nelămurit şi să nu aibă pe Dumnezeu ca scop, întrucât din pricina lipsei de măsură
a minţii îşi iau ca ţintă să se abată de la dreapta tot mai spre dreapta; iar cealaltă,
prin faptul că îi abate şi ea de la scop, îndrumându-le cursul vieţii numai spre cele
ce ţin de simţuri, întrucât din pricina lipsei de putere a minţii, îi face să
socotească drept ţintă ceea ce se circumscrie prin simţuri. Acestea nu le cunoaşte
şi nu le pătimeşte cel ce ascultă numai de raţiunea virtuţii şi hotărniceşte prin ea
toată mişcarea minţii sale, încât să nu poată cugeta peste raţiune sau fără raţiune.
Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin dreapta
poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin stânga pe ale trupurilor. Dar
mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte
aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză
e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai
cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai
Raţiunea la care s-a ridicat după har.
Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într-adevăr nu cunosc dreapta şi
stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. (Am zis cea
de ocară, deoarece aproape toate cele din Scriptură au şi un înţeles de laudă şi un
înţeles de ocară). Dar poporul iudeu, pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de
oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se
răzvrătească chiar şi împotriva bunătăţii dumnezeieşti. Plin de nerecunoştinţă, de
nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de
viaţă şi-şi face pricină de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos. Socotind,
din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează
când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a Evreilor a zugrăvit-o
în sine ca tip marele Prooroc Iona, fără să pătimească el însuşi - ferească
Dumnezeu - de scăderile Iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor,
pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe. De aceea i-a dat
Duhul Sfânt în chip tainic acest nume, capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri
starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiţi. Când deci dezvăluie în sine ca tip
nebunia Iudeilor, care se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se sminteşte de
minunata lor chemare, dar se scârbeşte de viaţă şi doreşte, hulind voia lui
Dumnezeu, mai bine moartea din pricina veştejirii curcubetei, numele lui se
tălmăceşte întristarea lor. Această întristare o condamnă Scriptura când zice: A
văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s-au întors de la căile lor
cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a
întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine, că mai
bine este mie să mor decât să trăiesc (3, 10-4,1). Şi iarăşi: Şi a poruncit Domnul
Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţa, şi a ros pe dedesubt curcubetă şi s-a
uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu
sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: mai bine este mie să mor decât să
trăiesc (4, 8-9).
Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s-a întors de
la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a
învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit
din cetate, închipuie Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini. Curcubeta
înfăţişează umbra vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu
e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi
Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul
David: Sunt vierme şi nu om (Psalmi 21, 6). Căci s-a făcut şi s-a numit cu adevărat
vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l-a primit. Fiindcă precum viermele
nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa
nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e
vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţa
dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesăturat,
înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii
şi, deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea
omenească, pe care o înghiţise mai înainte; cu alte cuvinte pentru ca, aşa cum
înghiţise acela mai înainte pe om, momindu-1 cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa,
momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu
nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe
omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeieşti, care
biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte; şi ca să se
arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol, folosindu-se de momeala
trupului, decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeieşti. Acest vierme a ros
curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat
părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.
Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele. A doua zi, adică după trecerea
ghiciturilor din chipurile legii şi a timpului hotărât pentru slujirea trupească a ei, a
răsărit harul tainei celei noi, aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a
unei virtuţi dumnezeieşti, o zi care îndumnezeieşte pe cei ce o îmbrăţişează. Deci
după ce viermele acesta a ros curcubeta şi soarele acesta (căci unul şi acelaşi e şi
vierme şi soare al dreptăţii: e vierme, întrucât s-a născut după trup fără de
sămânţă şi zămislirea lui e mai presus de orice înţelegere; iar soare, întrucât s-a
coborât pentru mine sub pământ, prin taina morţii şi a mormântului, şi întrucât e
prin fire şi pentru sine lumina veşnică) a răsărit din morţi prin înviere, a poruncit
Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona. Cu alte cuvinte, după
răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit
vântul arzător al încercărilor peste Iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele
lor, potrivit unei drepte judecăţi, întorcând după cum s-a scris, durerea lor peste
capetele lor (Psalmi 7, 17), precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: Sângele Lui
asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Matei 27, 25). Căci de fapt, după învierea
şi înălţarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt foarte arzător răzbunarea
prin neamuri şi Soarele meu a doborât la pământ slava şi puterea întregului neam,
lovind în ea ca într-un creştet. Căci închizându-şi ochii înţelegerii în faţa Lui, nu au
cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.
Sau vântul arzător ridicat împotriva Iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul
harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţei şi roua proorociei şi
usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă. Este părăsirea adusă cu
dreptate peste ei, fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul
pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea
neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost
lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nici o dispoziţie
apropiată de credinţă şi de temerea de Dumnezeu, ci numai o ambiţie uscată,
secetoasă şi străbătută de toată patima cea rea. E ambiţia ce poate fi
caracterizată prin îngâmfare [trufie], care e o patimă blestemată ce constă din
împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria
tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi
însăşi virtutea. Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de
slava deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte
îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bârfind şi hulind Providenţa, iar de
la fire se înstrăinează, folosind toate ale firii împotriva firii şi stricând frumuseţea
şi buna întocmire a firii prin reaua întrebuinţare a lor. Scurt vorbind, poporul
Iudeu, îngăduind, prin necredinţa în Hristos, dracului trufaş să-i lege mintea, a
urât deopotrivă pe Dumnezeu şi pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât Îl pune mai
prejos de plăcerea trupului şi de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni,
întrucât socoteşte pe cei ce nu-şi coboară neamul după trup din Iacob cu
desăvârşire străini de Făcător şi de aceea îşi închipuie că uciderile pe care le
plănuieşte împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu ştie, pe cât se
pare, în nebunia lui, că trupul şi înrudirea de neam nu pot apropia de Dumnezeu
aşa de mult cum poate apropia sufletul, care poartă aceeaşi pecete a credinţei ca
şi celelalte suflete şi aceeaşi aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge
legea trupului cu totul, încât nu se mai străvede decât raţiunea lui Dumnezeu
arătându-se prin duh şi făcându-i pe toţi una după minte, ca să cunoască pe unul
Dumnezeu şi ca să fie între toţi o singură iubire şi armonie, datorită căreia nici
unul nu mai este despărţit duhovniceşte de nici unul, chiar dacă trupeşte, după
locurile ce se ocupă, sunt departe unul de altul.
Deci vântul arzător este trufia, care e patima urii de Dumnezeu şi de oameni.
Fiindcă ea usucă inima necredincioşilor, veştejind cugetările evlavioase despre
Dumnezeu şi raţiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că
acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de la răsărit şi a unuia de la
miazăzi şi de aceea usucă umezeala împrăştiată în pământ. El se mai numeşte şi
Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poartă,
fiindcă stârneşte din toate părţile furtună pe pământ şi pe mare, iar al doilea,
fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinuieşte şi trufia.
Căci de fapt aceasta stârneşte mare tulburare în suflet şi umple mintea de
întunericul neştiinţei. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să
vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra Iudeilor, care dobândiseră o dispoziţie
corespunzătoare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor faţă de Dumnezeu şi
oameni. De aceea împinşi de negura neştiinţei, s-au aruncat pe ei înşişi de
bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut decât să se
plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care s-au
împărtăşit neamurile şi de pierderea drepturilor lor ce le aveau după trup. Pentru
aceea zic: Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim
decât să trăim. Aceasta o spun ei din pricină că s-a născut curcubeta, adică a
încetat slujirea în umbrele legii, care noaptea a crescut şi noaptea a pierit, ca una
ce nu avea nici o lumină spirituală, care să poată lumina înţelegerea sufletului,
fiind circumscrise numai la figurile şi la ghiciturile simbolurilor.
Dar noi să îmbrăţişăm duhovniceşte, prin credinţă şi prin dreptatea care o
însoţeşte, duhovniceasca Ninive, adică Biserica alcătuită din neamuri, care este,
precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-
au fost orânduite spre pocăinţă. Şi să ne grăbim să ne facem cetăţeni ai acestei
mari cetăţi a lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin schimbarea noastră în bine. Căci
Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: Iar
Ninive era cetate mare lui Dumnezeu. Unde poate afla Iudeul respectuos faţă de
adevăr spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta despre Ierusalimul de jos? Eu,
deşi am citit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăieri:
Şi Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu. Dar cine ar putea, bizuindu-se pe
puterea cuvântului şi pe bogăţia ideilor, să măsoare şi să circumscrie măreţia
acestei cetăţi, care este şi se numeşte a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu
neputinţă, precum socotesc că îi este că neputinţă oricărui om cu mintea
înţeleaptă, care îşi dă seama cât de puţin de majestatea dumnezeiască şi nu
ignoră că toate sentinţele dumnezeieşti trebuie să aibă ceva din măreţia lui
Dumnezeu. Dar cum era cetate mare lui Dumnezeu prima cetate a Asirienilor, în
care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regeşte nebunia slujirii la idoli, care se
afla atât de departe de ţara numită sfântă, făgăduită lui Israil cel trupesc? Desigur
că ea n-ar fi putut fi numită aşa dacă n-ar fi văzut Dumnezeu de mai înainte
mărimea credinţei, necuprinsă de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin
aceasta a înfăţişat viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte străin şi-a însuşit
ca pe ceva propriu şi ceea ce era vrednic de ocară din pricina necredinţei a făcut
prin cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire, plin de cinste şi cu un viitor care
întrece orice cuvânt. De aceea a putut zice prin Proorocul: Şi Ninive era cetate
mare lui Dumnezeu. La această cetate a fost trimis cuvântul harului proorocesc,
care i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: încă trei zile şi Ninive va fi distrusă
(3, 5). Ajungând la acest loc al sorocului de trei zile, socotesc să las celelalte
lucruri, care pot să fie spuse celor ce caută înţelesul mai înalt al Scripturii. Căci eu
urmăresc să notez şi să spun numai ceea ce e sigur că nu se află alături de adevăr.
Deci auzind că Proorocul vesteşte în chip determinat: Încă trei zile şi Ninive va fi
distrusă, socotesc că hotărârea aceasta împotriva Ninivei rămâne neschimbată,
mai bine zis sunt sigur că are să se facă cercetarea asupra Ninivei. Lucrul se
înţelege aşa: că după cele trei zile, pe care le-a petrecut Proorocul în pântecele
chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile şi învierea
Domnului, Scriptura aşteaptă să vină alte trei zile, în care are să se arate lumina
adevărului şi adevărata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi să se producă
distrugerea cetăţii, dat fiind că aceste zile din urmă nu vor mai preînchipui numai
adevărul îngropării şi al învierii Mântuitorului, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-
se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Iona în
chit, numai îl preînchipuiau. Căci dacă orice chip se referă la un adevăr aşteptat în
viitor, iar chipul în acest caz a constat în petrecerea de trei zile a lui Iona în
pântecele chitului, este vădit că chipul are să arate ca urmând după el, în mod
real, taina unui adevăr nou. Şi de fapt trei zile şi trei nopţi a petrecut Domnul în
inima pământului, cum însuşi Domnul zice: Precum a fost Iona în pântecele
chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul omului în inima pământului trei zile
şi trei nopţi (Matei 12, 40). Deci spunând Scriptura: Încă trei zile, arată în chip
ascuns că alte trei zile au trecut, căci altfel nu ar fi spus încă, adică vor mai fi trei
zile, şi Ninive va fi distrusă. Deci nu chipul avea să distrugă Ninive după hotărârea
dumnezeiască, ci adevărul despre care a spus: încă trei zile. E ca şi când Iona ar fi
zis: Vor mai fi încă trei zile, după chipul arătat prin mine, în care va avea loc o
îngropare şi o înviere mai tainică, şi după aceea Ninive va fi distrusă.
Dar ar putea întreba cineva nedumerit: Cum se mai ţine Dumnezeu de cuvânt,
odată ce hotărăşte distrugerea, dar nu o execută? Răspundem acestuia că
Dumnezeu îşi ţine cuvântul, distrugând de fapt şi mântuind cetatea. Primul lucru îl
face prin faptul că aceia se leapădă de rătăcire, al doilea prin faptul că primesc
cunoştinţa adevărată. Mai bine zis, omoară rătăcirea din ei prin credinţa înviorată
din nou şi le înfăptuieşte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se
tălmăceşte prin înnegrire înăsprită şi frumuseţe atotlină. Deci, potrivit cu
înţelesurile cuvântului, Domnul, după îngroparea de trei zile şi după învierea Sa, a
distrus înnegrirea înăsprită, adusă în fire de neascultare, şi a înnoit frumuseţea
atotlină a firii prin ascultarea credinţei, arătând iarăşi în fire prin înviere
frumuseţea atotlină a nestricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. Dar aceasta
se poate spune şi despre firea cea obştească şi despre Sfânta Biserică şi despre
sufletul fiecăruia, care a lepădat prin credinţă şi bună conştiinţă chipul lui Adam
celui vechi şi pământesc şi a îmbrăcat chipul celui ceresc.
Aşadar s-a arătat limpede că Proorocul reprezintă mai multe înţelesuri, după
sensurile numelui său, care se tălmăceşte potrivit cu diferitele locuri ale
Scripturii. Tălmăcit ca fuga de podoabă, indică pe Adam şi firea cea de obşte, ca
odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu, sau osteneala lui Dumnezeu, pe Domnul şi
Dumnezeul nostru, potrivit cu explicaţia dată. Iar tălmăcit ca porumbel şi dar al
lui Dumnezeu, indică harul propovăduirii şi bogăţia Duhului cuprinsă în el.
Osteneala lui Dumnezeu indică multele nevoinţe ale celor ce se fac slujitori ai
acestei chemări adevărate. Iar când se tălmăceşte ca întristarea lor, indică furia
Iudeilor împotriva adevărului, adică pizma pentru bunurile străine, care naşte
întristarea în cei stăpâniţi de ea. Acest rău s-a înrădăcinat în firea Iudeilor, care s-
au umplut de ură faţă de Dumnezeu şi oameni, şi de aceea nu urmăresc decât să
strice firea, fără ruşine, prin sânge şi ucideri.
Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs grăbit, a trecut peste înţelesul căii de
trei zile. Căci se zice în Scriptură: Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale
ca de trei zile (3, 3). Dacă voiţi, să întregim puţin ceea ce am lăsat afară. Drumul
de trei zile sunt diferite moduri de vieţuire ale celor ce merg pe calea Domnului,
sau vieţuirile care corespund fiecăreia din legile generale. Iar legi generale sunt:
cea naturală, cea scrisă şi cea a harului. Căci fiecăreia din aceste legi îi
corespunde o anumită vieţuire şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie
lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea.
Fiindcă fiecare din aceste legi creează o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se află
sub puterea ei. De pildă legea naturală, când raţiunea nu e copleşită de simţire,
ne înduplecă fără o învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înrudiţi şi de
acelaşi neam, întrucât firea însăşi ne învaţă să ajutorăm pe cei ce au lipsă şi să
vrem toţi tuturor acelaşi lucru, pe care şi-l doreşte fiecare să-i fie făcut de alţii.
Aceasta ne-a spus-o însuşi Domnul, zicând: Câte vreţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi şi voi lor asemenea (Matei 17, 12; Luca 6, 35). Căci cei a căror fire e
cârmuită de raţiune au aceeaşi dispoziţie. Iar cei care au aceeaşi dispoziţie e vădit
că au şi acelaşi mod de purtare şi acelaşi curs al vieţii, în sfârşit cei al căror mod
de purtare şi curs al vieţii este acelaşi desigur că sunt uniţi de bunăvoie printr-o
legătură de afecţiune, care-i adună pe toţi printr-o unică aplecare a voii în aceeaşi
raţiune a firii, în care nu se mai află câtuşi de puţin dezbinarea ce stăpâneşte
acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecăruia.
Iar legea scrisă, înfrânând prin frica de pedepse pornirile fără rânduială ale celor
neînţelepţi, îi obişnuieşte să-i socotească pe toţi egali. Prin aceasta se
consolidează forţa dreptăţii, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului
într-o afecţiune faţă de bine ce se întăreşte pe încetul prin voinţă, iar obişnuinţa
de a se curăţi prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face să se
nască deodată cu sine iubirea faţă de alţii. Iar în aceasta stă împlinirea legii, toţi
unindu-se întreolaltă prin iubire. Căci împlinirea legii este solidaritatea prin iubire
a tuturor celor ce s-au împărtăşit de aceeaşi fire, purtând raţiunea firii încununată
de dorul dragostei şi înfrumuseţând legea firii cu adausul dorului. Căci legea firii
este raţiunea naturală care şi-a supus simţirea modurilor [virtuţilor]. Iar legea
scrisă, sau împlinirea legii scrise, este raţiunea naturală, care şi-a luat ca ajutor în
raporturile de reciprocitate cu cei de acelaşi neam raţiunea duhovnicească. De
aceea zice: Să iubeşti pe aproapele tău ca te tine însuţi. Dar nu zice: Să ai pe
aproapele tău ca pe tine însuţi. Căci al doilea arată numai solidaritatea cu cei de
acelaşi neam spre menţinerea existenţii, iar primul înseamnă grija de ei în vederea
fericirii.
În sfârşit legea harului învaţă pe cei călăuziţi de ea să imite nemijlocit pe
Dumnezeu, care, dacă se poate spune aşa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine
însuşi, măcar că îi eram duşmani din pricina păcatului. Ne-a iubit adică aşa de
mult, încât a binevoit să coboare în fiinţa noastră, în mod neschimbat, El care este
în mod suprafiinţial mai presus de orice fiinţă şi fire, şi să se facă om şi să fie unul
dintre oameni. Din aceeaşi iubire n-a refuzat să-şi însuşească osânda noastră şi să
ne îndumnezeiască după har aşa de mult pe cât s-a făcut El după iconomie şi prin
fire om. Iar aceasta a făcut-o ca să învăţăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în
chip natural şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine în chip duhovnicesc, ci şi să
purtăm de grijă de alţii mai mult decât de noi înşine în chip dumnezeiesc şi
aceasta să ne fie dovada dragostei întreolaltă ca, în temeiul virtuţii noastre, să fim
gata a suferi cu bucurie moartea de bună voie unii pentru alţii. Căci nu este altă
iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan
15, 13).
Deci legea firii este, ca să spun pe scurt, raţiunea naturală care şi-a supus simţirea
spre înlăturarea nesocotinţei [iraţionalităţii] prin care se menţine dezbinarea între
cei uniţi prin natură. Iar legea scrisă este raţiunea naturală care, după înlăturarea
iraţionalităţii simţirii, şi-a asociat şi iubirea duhovnicească prin care susţine
reciprocitatea între cei de acelaşi neam. În sfârşit legea harului este raţiunea mai
presus de fire care preface firea în chip neschimbat îndumnezeind-o şi arată în
firea oamenilor ca într-o icoană arhetipul necuprins şi mai presus de fiinţă şi de
fire şi procură fericirea veşnică.
Iar dacă acesta este înţelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a
lui Dumnezeu, adică Biserica, sau sufletul fiecăruia, se află la capătul unui drum
de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a legii şi a duhului. Căci
în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea
virtuţii, în lungimea cunoştinţei şi în adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii
tainice a lui Dumnezeu [a Teologiei mistice]. Deci să nu ne despărţim prin
dispoziţia noastră lăuntrică de această cetate, ca poporul Iudeu, iubindu-ne trupul
ca pe un umbrar şi îngrijindu-ne de plăcerea trupului nostru ca de o curcubetă, ca
nu cumva, străpungând-o viermele conştiinţei, să usuce afecţiunea noastră
rătăcită spre plăceri şi venind asupra noastră, prin încercările fără de voie,
pedeapsa pentru cele ce le-am făcut rău în viaţă, ca un vânt arzător, să ne
scârbim de viaţă şi să ne răzvrătim împotriva judecăţii dumnezeieşti.
Căci fiecare dintre noi cei biruiţi de amăgirea celor materiale, care ne bucurăm de
plăcerile trupului, primeşte ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl
împunge prin conştiinţă şi roade afecţiunea lui faţă de plăcere ca pe o rădăcină de
curcubetă, ca apoi răsărirea desăvârşită a luminii cuprinse în cuvintele Duhului să-i
usuce lucrarea păcătoasă, iar vântul cu arşiţă, adică amintirea chinurilor veşnice,
să-i ardă, ca pe un creştet, începutul patimilor răutăţii, de la momelile ce vin prin
simţuri. Astfel vom dobândi cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi ale Judecăţii, care
ne învaţă să preţuim cele veşnice mai mult decât cele vremelnice, a căror lipsă
obişnuieşte să întristeze pe oameni. Căci dacă cuvântul Scripturii arată că omul se
întristează pentru umbrar şi pentru curcubetă, adică pentru trup şi pentru
plăcerea trupului, iar că Dumnezeu se îngrijeşte de Ninive, vădit este că ceea ce
socoteşte Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de preţ şi mai de cinste decât
toate lucrurile dragi şi scumpe oamenilor, fie că există în oarecare fel, fie că nu
există, ci numai par să existe, în urma unei judecăţi greşite, sau a unei
prejudecăţi, neavând nici o raţiune a existenţei lor reale, ci fiind rodul nălucirii
care amăgeşte mintea şi dă o figură goală celor ce nu sunt, nu însă şi un ipostas
real patimii” [64 - Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 64].