Profesor: Victor Dumneanu. Tema: noţiunea, obiecul şi sistemul dreptului ecologic.

Plan:
I. ecologie. Mediu. Resurse naturale.
II. Noţiunea dreptului ecologic ca ramură de drept.
III. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului ecologic.
IV. Sistemul dreptului ecologgic.
V. Normele juridice ecologice.
VI. Raporturile juridice ecologice.
VII. Principiile dreptului ecologic.
VIII. Legătura dreptului ecologic cu alte ramuri de drept.
IX. Locul dreptului ecologic în sistemul de drept al RM.

I. ecologie, mediu, resurse naturale.

Noţiunea ecologie provine de la cuvîntul grecesc ekos ceea ce în traudcere ar însemna
loc, lăcaş şi logus cea ce înseamnă ştiinţă. Deci ecoogia reprezintă o ştiinţă despre un loc
anumit, un teritoriu.
Pentru prima dată acest termen a fost folosit de către savantul biolog german Ernest
Hekel în lucrarea sa Moroflogia organismelor în care autorul descria modul de viaţă al
organismelor vii, organic şi neorganic, precum şi interacţiunea dinre aceste organisme şi
mediul lor de existenţă: apariţie, dezvotare, deces.
Actualmente ecologia reprezintă o parte integrantă a biologiei. Se studiază ca o ştiinţă
aparte, obiectul căreia este ecosistemele în ansamblul lor.
Ecologia ca ştiinţă cuprinde cîteva compartimente şi anume:
1. ecologie general
2. ecoogie socială
3. ecologie umană
mediu la rîndul său reprezintă o totalitate de lucruri şi fenomene, obiecte care
influenţează activitatea umană şi pe care le poate influenţa omul cauzîndu-i schimbări în
scopul menţinerii vieţii şi în scopul obţinerii unor beneficii.
Eixstă cîteva clasifică a noţiunii de mediu dintre care cele mai imoportante sunt:
1. mediul natural
2. mediul antropic – mediul creat prinactivitatea umană.
Mediul la rîndul său este compus din cîţiva factori:
1. factorii biotici – flora şi fauna, se include şi omul.
2. factorii abiotici – apa, aerul, solul şi subsolul.
3. factorii antropici, adică factorii creaţi prina activitatea umană – aşezările
omeneştii, substanţele chimice radioactive, deşeurile.
Conform articolului 1 al legii cu privire la resursele naturale, resursele naturale reprezintă
totalitatea lucrurilor, fenomenelor, obiectelor şi alţi factori utilizabili în trecut, prezent şi
viitor, care au valoare de consum direct sau indirect şi contribuie la crearea bunurilor
materiale şi spirituale.
În dependenţă de natura lor resursele naturale se clasifică:
1. regenerabile
2. neregenerabile
după importanţa lor naţională şi locală sunt resurse aturlae
1. locale şi
2. resurse aturale naţionale.
După calităţile sale avem:
1. resurse naturale curative
după aşezarea lor politico-geoggrafică avem:
1. resurse transfrontaliere.
După importanţa economică avem
1. resurse naturale incluse circuitul economic.
2. resurse naturale aflate în rezervă şi
3. resurse naturale protejate. Sunt ariile naturale protefate de stat.

II. noţiunea dreptului ecologic ca ramură de drept.

În literatura juridică de specialitate există diferite opinii în cea ce priveşte denumirea
ramurii date de drept.
Unii autori consideră că această ramură de drept se numeşte dreptul mediului – Mircea
Duţu, Daniela Marinescu, Ernest Luan, iar aşa autori ca Erofeev, Bogoliubov, Crasov,
Petrov consideră că denumirea acestei ramuri de drept este drept ecologic.
Însă cu toate acestea atît în cadrul dreptului mediului, cît şi în cadrul dreptului ecologic se
studiază raporturile cu privire la protecţa naturii şi folosirea raţională a resurselor
naturale.
Autorul român Ernest Lupan dreptul mediului reprezintă acea ramură de drept care
cuprinde o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile cu privire la protecţia
mediului.
Autorul rus Erofeev B. V. Dreptul ecologic reprezintă o ramură de drept desinestătătoare
dar complexă, care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile cu
privire la exercitarea dreptului de proprietate asupra resurselor naturale, dreptului de
beneficiere asupra resurselor naturale, protecţia naturii, precum şi apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ecologice ale cetăţenilor.
Un alt autor Crasov O. I. Consideră că dreptul ecologic este o ramură de drept
independentă, ce cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile cu privire la la
protecţia mediului, folosirea raţională a resurselor naturale, precum şi apărarea
drepturilor ecologice ale cetăţenillor.
Autorii autohtoni Pavel Zamfir şi Igor Trofimov consideră consideră că dreptul mediului
reprezintă acea ramură de drept ce cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile dinre persoane cu privire la protecţia, folosirea, conservarea şi
dezvoltarea factorilor de mediu.
Opinia profesorului.
Dreptul ecologic reprezintă acea ramură de drept care cupinde o totalitate de norme
juridce ce reglementează relaţiile dintre organele puterii de stat şi persoanele fizce sau
juridice cu privire la protecţia mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.

III. Obiectul şi metoda de reglementare.

Se consideră că obiectul de reglementare al oricărei ramuri de drept l reprezintă o
categorie aparte de relaţii sociale reglementate de norme juridice cu caracter omogen.
Obiectul de reglementare al dreptului ecologic îl constituie relaţiile economice şi anume
relaţiile care apar între organele puterii de stat şi persoane fizice sau juridice în legătură
cu protecţia mediului natural şi relaţiie cu privire la folosirea raţională a resurselor
naturale.
Totodată obiect de reglementare a dreptului ecologic se consideră a fi şi relaţiile cu
privire la conservarea unor anumite categorii de resurse naturale, precum şi relaţii cu
privire la regenerarea dezvoltarea anumitor factori de mediu / restabilirea.
în literatura juridică de specialitate / Brinciuc / există opinii conform cărora obiectul de
reglementare a dreptului ecologic îl constituie şi alte categorii de relaţii, acestea fiind
complexe după natura lor. Astfel, autorul rus Brinciuc consideră că obiect de
reglementare al dreptului ecologic îl constituie ;i
1. relaţiile cu privire la sau ce rees din exercitarea dreptului de proprietate
asupra resurselor naturale.
2. relaţiile ce reees din administrarea de stat şi gestionarea resurselor
naturale.
3. raporturi ce rees din răspunderea pentru încălcarea legislaţiei ecologice,
raporturi ce rees din cauzarea de prejudicii factorilor de mediu.
Metoda de reglementare a dreptului ecologic este caracterizată ca fiind totalitatea
mijloacelor şi procedeelor cu ajutorul cărora statul în persoana organelor sale
împuternicite determină conduita participanţilor la raporturile ecologice.
Se consideră că metoda de reglementare a dreptului ecologic are un caracter dublu. Pe de
o parte există metoda imperativă, adică totalitatea mijloacelor şi procedeelor cu ajutorul
cărora se determină o conduită strictă a subiecţilor participanţi la raporturile privind
protecţia mediului. Pe de altă parte este metoda dispozitivă, care reprezintă mijloacele şi
procedeele cu ajutorul cărora organele puterii de stat nu lasă la îndămîna participanţilor ci
ordonează activitatea subiecţilor în calitate de beneficiari ai resurselor naturale.
Totuşi metoda de reglementare a dreptului ecologic este imperativ/dispozitivă. Ceea ce
înseamnă că dreptul ecologic este o ramură de drept public.

IV. sistemu dreptului ecologic.

Sistemul dreptului ecologic este caracterizat şi reprezintă în esenţa sa totalitatea
instituţiilor juridico/ecologice la baza formării cărora îşi găsesc existenţa normele
juridico/ecologice cu caracter omogen, ce reglementează o categorie aparte şi specifică de
relaţii privind protecţia mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.
Se consideră că sistemul dreptulu ecologic este constituit din două părţi, excepţie se
găseşte la Erofeev care consideră că se constituie din trei părţi.
Două părţi şi anume>
1. partea generală, care cuprinde şi studiază următoarele instituţii>
1. dreptul de proprietate asupra resurselor naturale.
2. dreptul de beneficiere asupra resurselor naturale.
3. administrarea de stat în domeniul protecţiei mediului şi gestionării resurselor
naturale.
4. evaluarea impactului asupra mediului, expertiza ecologică şi controlul ecologic.
5. răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
Partea specială a sistemului dreptului ecologic este constituită din următoarele instituţii
ale dreptului ecologic:
1. regimul juridic de protecţie şi folosire a terenurilor.
2. regimul juridic de protecţie şi folosire a subsolului.
3. regimul juridic de protecţie şi folosire a fondului apelor şi nu a resurselor
acvatice.
4. regimul juridic de protecţie şi folosire a fonduulu forestier şi n a resurselor silvice.
5. regimul juridic de protecţie şi folosire a regnului animal.
6. regimul juridic de rotecţie şi folosire al ariilor naturale protejate de stat.
7. regimul juridic al substanţelor chimice, radioactive şi a deşurilor.
8. relementarea juridică internaţională în domeniul protecţieimediului, sau în
literatura de specialitate ca dreptul ecologic internaţional.

V. Normele juridice ecologice.

Normele juridice ecologice reprezintă şi constituie acele reguli de conduităă elaborate,
adoptate şi sancţionate de organele puterii de stat care reglementează relaţiile cu privire la
protecţia mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.
În literatura juridică de specialitate există cîtva clasificări a normelor juridice ecologice.
1. normele juridico-ecologice imperative sunt acele norme care stabilesc şi prescriu o
conduită sctrică, fără abateri de la dispoziţiile normelor juridice. În caz contrar aceste
norme sunt însoţite de sancţiuni.
Articolul 38 din legea privind protecţia medilui înconjurător, articolul 40 aceeaşi lege.
Normele juridico-ecologice dispozitive. Sunt normele juridice care determină subiecţii
participanţi la raporturile ecologice să-şi aleagă desinestătător conduita. Sunt drepturile
beneficiarilor resurselor naturale.1. normele juridice ecologice materiale sunt normele
care prevăd şi determină subiejcţilor un drept sau o obligaţiune.
Normele juridico-ecologice procesuale sunt normele care determină subiecţilor procedura
de realizare a drepturilor şi de onorare a obigaţiunilor.sunt şi alte categorii de norme:
1. norme juridico-ecologice noţiuni, d e exemplu, noţiunea de fond forestier, fond
funciar, articolul 2 cod funciar. Noţiunea de teren.
2. norme juridico-ecologice principii sunt normele care determină ideile de bază
într-un domeniu sau altu. As e vedea articolul 3 legea privind prtecţiei mediului.
3. norme juridico-ecologice compensatorii, care determină beneficiarii să achite plăţi
pentru protecţia sau poluarea mediului. Şi plăţi pe care beneficiarii resurselor
naturale pot să le obţină de la miinister în cadrul unor proiecte. Ministerul
ecologiiei şi resurselor naturale.
4. normele juridico-ecologice tehnice. Sunt gosturile, standarde. Determină ca
eneficiarii, producătorii să fabrice produse care să corespundă anumitor calităţi.

VI. raporturile juridico-ecologice.

Raporturile juridico-ecologice sunt relaţiile sociale reglementate de normele juridice
ecologice, relaţii care apar între organele puterii de stat şi persoanele fizice juridice în
legătură cu protecţia mediului natural şi folosirea raţională a resursselor naturaale.
Ca şi toate celelalte categorii de raporturi juridice, raporturiel juridoc-ecologice sunt
constituite din trei elemente:
1. subiect.
2. obiect.
3. conţinut.
Obiectul raportului juridic ecologic îl reprezintă conduita participanţilor la relaţiile
ecologice, iar obiect al relaţiilor ecologice îl poate constitui:
1. resursele naturale
2. obiectele naturii
3. ariile protejte de stat.
Subiecţii raportului juridic ecologic sunt:
1. statul în persoana organelor sale, exemplu ministerul ecologiei şi resurselor
naturale, inspectoratul ecologic de stat, Agenţia pentru silvicultură Moldsilva.
2. autorităţile administraţiei publice locale. Primăriile şi consiliile locale.
3. persoanele juridice cu capital străin, mixt şi autohton.
4. persoanele fizice, cetăţeni străini, apatrizi şi cetţeni i ai RM.
5. organizaţiile internaţionale.
Conţinutul raportului juridic eccologic îl reprezintă şi constituie totalitatea drepturilor şi
obligaţiunilor subiecţilor participanţi la relaţiile ecologice. În cadrul raporturilor juridice
ecologice poate fi caracterizat în felul următr sunt drepturi i obligaţiuni cu caracter
general şi special. Volumul drepturilor şi obligaţiunilor depinde de două condiţii:
1. de regimul juridic al resurselor naturale.
 2. de statutul beneeficiarului sau al subiectului participant la relaţiile ecologice.
Drept general este dreptul la un mediul sănătos şi echilibrat ecologic, ceea ce înseamnă
satisfacerea necesităţilor vitale. Dreptul de a participa în procesul de lure deciziilor,
dreptul de a beneficia de informaţii veridice în domeniului dreptul de a cere despăgubiri
cauzat de poluare.
Obligaţiuni de a proteja mediul înconjurător şi de a respecta legislaţia ecologică.
Obligaţia de a folosi raţional resursele naţionale, de a le folosi conform scopului şi
destinţaiei acestora. Obligaţia de a reparaa daunele cauzate sănătăţii prin poluare.
Lasificare după obiect: funciare, silvice, acvatice şi altele.
După subiecţi: raporturi la care participă possesori funciari, acvatici, silvici.
Raporturi sunt pure de protecţie, de conservare, de regenerare.

VII. principiile dreptului ecologic.

Principiile dreptului ecologic reprezintă nişte idei de bază fundamentale care sunt
determinate să reglementeze relaţiile din domeniul protecţiei mediului natural şi folosirii
resurselor naturale pe întreg sistemul dreptului ecologic.
Se consideră că principiil dreptului ecologic pot fi clasificate în cîteva grupe:
1. principii generale.
2. principii ramurale pentru dreptul ecologic.
3. principii institiuţionale, specifice unui anumt institut.

Din categoria pricnipiilor generale fac parte:

1. principiul democtratismului.
2. principiul umanismului.
3. principiul legalităţii.
4. principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
5. principiul egalităţi şi apărării dreptului de proprietate.
Prinicpiul umanismului. Ideea de bază este că reursele naturale urmează a fi folosite în
aşa fel înct să se asigure echilibru ecologic care a determinat faptul ca aceste resursse să
ajungă şi generaţiilor următoare.
Principiul legalităţi activitatea organelor de domeniu să fie în concordanţă cu legaea.
Toate persoanele au dreptul la un mediu sănătos şi neprimejdios pentru viaţă.
Principiul egaliătţii şi apărări dreptului de proprietate. Prorpietatea publică şi privată
înseamnă că ambele sunt protejate de stat.
Principiile ramurale sunt principiile pspecifice doar ramurii de drept ecologic:
1. principiul priorităţii protecţiei mediului faţă de activităţile social-economice.
2. principiul interzicerii poluării presupune că orice activitate economică este
interzisă pînă cînd această activitate nu va fi supusă evaluării şi expertizei
ecologice de stat. Expertiza ecologică de stat se înfăptuieşte de persoane
 împuternicite, dacă cel puţin la un capitol nu coreespunde standardelor, atunci
această activitate economică se interzice.
3. principiul poluatorul plăteşte. Acest principiu determină ideea de bază că orce
categorie şi orice formă de poluare urmează a fi sancţionată şi se va efectua
recuperarea prejudiciului cauzat prin poluare.
Principii ramualrale de folosire a resurselor:
1. principiul folosirii raţionale a resurselor naţionale determină ideea că resursele
naturale urmează a fi exploatate atît din punct de vedere calitativ, cît şi cantitativ
cu mijloace minime de cheltuieli în scopul obţinerii unor profituri avantajoase.
2. prinicpiul folosirii resurselor naturale conform destinaţiei şi scopului lor de
atribuire. Clasificarea resurselor naturlae este prevăzut de legea resurselor
naturale şi nu poate modificată de către beneficiar, de asemena nu poate fi
modificat scopul folosirii resurselor. Bonitaea terenului calitatea acestuia
intervenită fără aportul factorului antropic. Fertilitatea solului reprezintă calitatea
survenită în urma prelucrării solului.
3. principiul folosirii resurselor naturale în complex. Acest principiu presupune în
cazul în care a fost atribuit un resurs natural. Beneficiarul îl va exploata în aşa fel
ca să nu cauzeze daune celorlalte resurse naturale.
Principii instituţionale, care sunt specifice doar unei instituţii juridico-ecologice:
1. prinicpul priorităţii terenurilor cu destinaţie agricolă.
2. prinicpiul terzicerii folosirii ariilor naturale protejate de stat în alte scopuri decît
cele prevăzute de lege.
3. prinicpiul priorităţii resurselor acvatice potabile.
4. prinicpiul conservării ariilor protejate de stat.
5. prinicpiul regenerării naturale a resurselor silvice.

VIII. legătura dreptului ecologic cu alte ramuri de drept. Locul şi rolu dreptului
ecologic în sistemul de drept al RM.
Independent.
Tema: Dreptul de proprietate asupra resurselor naturale.
Plan:
I. noţiunea, tipurile, formele şi particularităţile dreptulu de proprietate asupra
resurselor naturale.
II. Conţinutul dreptului de propietate asupra resurselor naturale.
III. Subiecţii dreptului de proprietate asupra resurselor naturale.
IV. Resursele naturale ca obiecte a dreptului de propeitate.
V. Temeiurile juridice de apariţie şi începtare a dreptului de prorpietate asupra
resurselor naturale.

I. noţiunea.
În literatura juridică de specialitate dreptul de proprietate asupra resurselor naturale este
studiat sub cîteva aspecte şi anume:
1. dreptul de propietate reprezintă în sens obiectiv o instituţie juridică care reprezintă
o totalitate de norme juridice ce regelmentează relaţiile privind posesia, folosirea
şi dispunerea de resurse naturale.
În sens subiectiv dreptul de propietate reprezintă un drept subiectiv al prorpietarului prin
intermediul căruia acesta îşi realizează dreptul de posesie, dreptul de folosinţă sau dreptul
de a dispune de resursele naturale.
Dreptul de proprietate este de asemenea examinat ca un raport juridic complex care
reprezintă o relaţie socială reglementată de normele juridice civile şi ecologice privind
posesia, folosirea şi dispunerea de resursele naturale.
Conform legislaţiei în vigoare în RM eixstă două tipuri de prorpietate asupra resurselor
naturale:
1. proprietatea publică, care este exercitată sub două forme:
2. – propietatea publică a statului şi
3. proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale.
2. proprietatea privată, care de asemenea poate fi exercitată sub dou forme:
- prorpietate privată comună şi
- proprietatea pe cote părţi.
Legislaţia ecologică prevede cîteva particularităţi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului
de proprietate asupra resurselor naturale şi anume:
1. indiferent de tipul de prorietate şi forma de proprietate asupra resurselor naturale
toate catgoriil’e de resurse naturale sunt luate la evidenţă şi formează cadastrele
resurselor naturale. Cumm ar fi spre exemplu, cadastrul silvic, funciar, apelor,
cadastrul manifestărilor zăcămintelor minerale utile, cadastrul regnului animal,
cadastrul ariilor protejate de stat.
2. indiferent de tipul şi forma de proprietate asupra resurselor naturale toate
manifestările negative şi degradare a resurselor naturale sunt luate la evidenţă în
 monitoringul ecologic integrat. În baza căruia se fac proiecte şi planuri de
ameleliorare, regenerare, protecţie a resurselor naturale.
3. indiferent de tipul de prorpietate şi forma de prorpietate asupra resurselor naturale
se va efectua controlul ecologic de stat pentru determinarea măsurilor de
protecţie şi stabilire a calităţii resurselor aturale. Controlul ecologic se efectuează
de către Inspectoratu ecologic de stat.

II. conţinutul dreptul ui de proprietate asupraresurselor naturale.

Conţinutul dreptului de proprietate asupra resurselor naturale reprezintă şi constituie
dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispunere asupra resurselor naturale.
Dreptul de posesie asupra resurselor nturale reprezintă o împuternicire a prorpietarului
prin intermediul căreia acestă stăpîneşte în fapt un resurs natural.
Este de menţionat faptul cîî legislaţia ecologică determină că această posesiune trebuie
să fie nu numai în fapt dar şi în drept. Respectiv prorpietarul este obligat să-şi determine
acest drept sau împuternicire printr-un act juridic.
Dreptul de folosinţă asupra resurselor naturale reprezintă acea împuternicire a
prorpietarului prin intermediul căreia proprietarul exploatează din punct de vedere
cantitativ şi calitativ resursele naturale.
Legislaţia ecologică stabileşte că folosirea resurselor naturale trebuie să fie conform
destinaţiei, conform scopului, să fie în complex şi raţională.
Dreptul de dispunere reprezintă acea împuternicire a prorpietarului prin intermediul
căreia proprietarul poate hotărî nu numai soarta juridică a resurselor naturale, dar şi poate
schimba conform agiaslaţiei ecologice regimul juridic al resurselor naturale.

III. subiecţii dreptului de proprietate.

Subiecţii dreptului de prorpietate asupra resurselor naturale sunt:
1. statul RM asupra resurselor naturale naţionale, transfrontaliere şi curative. De
asemenea legislaţia ecologică prevede că statul este proprietar asupra tuturor
resurselor naturale neregenerabile.
2. organele administraţiei publice locale sunt proprietarii resurselor naturale locale
şi asupra resurselor naturale regenerabile cum sunt obiectivele acvatice,
pămînturile, fondul forestier.
3. persoanele fizice şi juridice a RM pot fi proprietari asupra terenurilor cu destinaţie
agricolă, terenurilor destinate construcţiei, asupra terenurilor din fondul forestier
şi asupra fondului forestier, precum şi asupra terenurilor din fondul apelor, dar nu
şi asupra resurselor acvatice.
4. investitorii străini pot fi proprietari numai asupra terenurilor destinate construcţiei.
 IV. resursele naturale ca obiet al dreptului de proprietate.
Legea privind resursle naturale.
Clasificarea resurselor după volumul lor de exploatare. Din lege.
De concretizat subiectul dreptului de prorpietate.
Resursele naturale neregenerabile sunt atribuite la categoria resurselor naţionale.
De văzut definiţii din lege. Resurse regenerabile şi neregenrabile.

V. temeiurile juridice de apariţie şi încetarea a dreptulu de proprietate asupra

resurselor naturale.
Temeiurile juridice de apariţie şi încetare a dreptului de proprietate asupra resurselor
naturale sunt acele fapte juridice şi evenimente care dau naştere modifică şi sting
raporturile ce apar între subiecţi privind posesia, folosirea şi dispunerea asupra resurselor
naturale.
Şi anume. Teemiurile juridice de apariţiea dreptului de proprietate asupra resurselor
naturale sunt:
1. actul normativ şi anume legea. Legea trebuie să corespundă cărorva
condiţii elaborată sancţionată de stat, săf ei publcată în monitorul foicila şi
să prevadă temeiuri de apariţie a dreptului de proprietate asupra resurselor
naturale. În constituţie, în legea cu privire la protecţia mediului
înconjurător, legea cu privire la resursele naturale.
2. aactul administrativ. Individual. Exemplu decizia consiliului cu privire la
la acordarea terenului aferent casei. Condiţii să fie emis de autoritate
publică sau de o persoană investită cu asemena drept, să corespundă
conţinutului şi ofmrei actului administrativ individual. Să fie înregistrat,
luat la evidenţă, semnătura persoanei şi ştampila administraţiei publice
locale.
3. tranzacţia. Trebuie să fie în primul rînd translativă dreptului de
prorpiretate să corespundă condiţiilor de fond şi de formă. De fond
obiectul să fie lici, consimţămîntul persoanelor. De formă să fie în scris,
atutentificiat pe cale notarială şi înregistrate la organul cadastral teritorial.
Vînzare-cumpărare, donaţie, hotărîrea instanţei de judecată trebuie să fie legală,
întemeiată, definitivă şi irevocabilă.
Temeiuriel juridice de încetare a dreptului de proprietate:
1. decesul proprietarului.
2. renunţarea benevolă.
3. exproprierea pentru cauză de utiitate publică. În act temeiul, condiţiile ş trebuie să
fie indicată despăgubirea.
4. calamităţile naturale.
5. tranzacţie şi hotărîrea instanţei de judecată.
Tema: Dreptul de beneficierea asupra resurselor naturale.
Doar doctrină rusă.
Plan:
I. noţiunea, tipurile, formele dreptului de beneficiere asupra resurselor
naturale.
II. Conţinutul dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.
III. Subiecţii dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.
IV. Temeiurile juridice de apariţie şi încetare a dreptului de beneficiere
asupra resurselor naturale.

I. noţiunea, tipurile şi formele dreptului de beneficiere.

Se consideră că dreptul de beeficieere asupra resurselor neturale reprzintă şi constituie în
calitate de institut juridico-ecologic propriu acestei ramuri de drept ce cuprinde o
totalitate de norme juridice care reglementează relaţiile dintre organele puterii de stat şi
persoanele fizice, juridice în legătură cu atribuirea, retragerea, posesia, folosirea şi
protecţia resurselor naturale.
De asemena dreptul de beneficiere asupra resurselor aturale reprezintă dreptul subiectiv
al beneficiarului prin intermediul căruia acesta poate poseda şi folosi în bază de licenţă
sau autorizaţie resursele naturale.
Totodată dreptul de beneficiere asupra resurselor naturale se examinează şi cca un raport
juridic care apare între organele administraţiei publice şi beneficiar în legătură cu
atribuirea şi retragerea resurselor naturale, în legătură cu exploatarea cantitativă şi
calitativă a resurselor naturale în baza uui act administrativ. Licenţă sau autorizaţie, care
este eliberată de către organele de competenţă specială.
În literatura juridică de specialitate se consideră că există două tipuri de beneficieri
asupra resurselor naturale. Aceasta este prevăzut şi de legislaţia ecologică a RM.
1. beneficierea generală.
2. beneficierea specială.
Beneficierea generală reprezintă acel tip de beneficiere care dă posibilitatea subiecţilor să
se folosească de resursele naturale în legătură cu necesităţile vitale a fiecăruia.
Pentru asemenea tip de beneficiere nu este necesară o autoizaţie sau licenţă din partea
organelor administraţiei publice.
Cu toate acestea beneficierea generală conform legislaţiei ecologice a RM poate fi
limitată în anumite perioade de timp şi în anumite locuri.
Beneficierea specială reprezintă acel tip de beneficiere care permite şi dă posbilitatea
beneficiarilor resruselor naturale să exploateze cantitativ şi calitativ resursele naturale în
scopuri economice şi de profit în bază de autorizaţie sau licenţă. Eliberate de către
organele protecţiei mediului.
La rîndul său beneficierea poate fi exercitată sub mai multe forme şi anume
1. beneficierea primară
 2. beneficierea secundară.
Beneficierea primară este acea formă a beneficierii care permite beneficiarului în bază de
licenţă să exploateze nimijlocit resursele naturale fără a fi atribuite terţilor.
Beneficierea secundară reprezintă acea formă a beneficierii care dă posibilitate
beneficiarilor secundari să exploateze resursele naturale care au fost atribuite
beneficiarilor primari.
Beneficierea secundară poate fi limitată de către beneficiarii primari. Nuai în anumite
condiţii şi în baza legii.
După termenul de exploatare a resurselor naturale avem beneficiere
1. asupra resurselornaturale pe o erioadă scurtă de timp pînă la un an.
2. pe o perioadă determinată de timp termenul este indicat în autorizaţie sau licenţă.
3. pe o perioadă nedeterminată de timp nu mai mre de 99 de ani.
Pe o perioadă de timp scurtă este vorba de acte ca biletul silvic şi autorizaţe silvică,
biletul de vînătoare pe diferite categorii.
Pe o perioadă determinată de timp este ccontractul de arendă, de exemplu silvic.
Pe o perioadă nedeterminată de timp sunt deciziile organelor administraţiei publice
centrale în care nu este indicat termenul. Exemplu, agenţia de silvicultură atribuie
mănăstirilor cîte cinci hectare de pămînt pe o perioadă nedeterminată.

II. conţinutul dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.

La primul subiect.
După obiectul care este atribuit în folosinţă beneficierea poate fi:
1. funcţiară asupra cotelor de teren.
2. beneficiere silvică.
3. asupra resurselor acvatice.
4. asupra subsolului.
5. asupra regnului animal.

Al doilea subiect.
Conţinutul dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale reprezintă şi constituie
totalitatea drepturilor şi obligaţiunilor beneficiarilor resurselor naturale.
Legislaţia ecologică determină şi stabilete beneficiariilor drepturi şi obligaţii cu caracter
general, iar beneficiarilor speciali drepturi şi obligaţii cu caracter special.
Astfel, toţi beneficiarii de resurse naturale au următorele drepturi şi obligaţiuni
1. dreptul la un mediu sănătos, inofensiv pentru viaţă şi sănătate, echilibrat din punct
de vedere ecologic.
2. dreptul de a articipa la luarea deciziilor în domeniul protecţiei naturii şi folosirii
resurselor nturale.
3. dreptul la informaţie privind starea mediului şi folosirea resurselor naturale.
 4. dreptul de a intenta acţiuni privind recuperarea prejudiciului cauzat sănătăţii prin
poluare.
5. dreptul dde a se folosi de resursele naturale în scopuri prevăzute de legislaţia
ecologică.
Beneficiarii au următoarele obligaţiuni:
1. obligaţiunea de a proteja mediul natural şi de a respecta legislaţia ecologică.
2. obligaţiunea de a folosi resursele naturale în mod raţional.
3. obigaţiunea de a repara dauna cauzată prin poluare.
4. obligaţiunea de a efectua plata pentru folosirea resursselor naturale.
Drepturile şi obligaiunile cu un conţinut special aparţin beneficiarilor în dependenţă de
resursele naturale exploatate, scopul în care acestea au fost atribuite, nprecum şi în
dependenţă de statutul beneficiarului.

III. subiecţii dreptului de beneficiere.

Subiecţii dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale sunt persoanele fizice şi
juridice care utilizează resursesele naturale şi calităţile acestora în scopuri personale sau
economice precum şi investitorii străini în condiţiile şi în limitele prevăzute de legislaţia
naţională.
Totodată legislaţia ecologică prevede o structură instituţională de gestiune asupra
resurselor naturale care are următoarea componenţă:
1. Guvernul RM.
2. organele de stat abilitate cu gestiunea resurselor naturale şi cu protecţia naturii.
3. organele administraţiei publice locale.
Din categoria beneficiarilor de resurse naturale fac parte
1. beneficiari cu caracter general acestea sunt persoanele fzice, cetăţeni ai RM,
cetăţeni străini şi apatrizi care folosesc resursele naturale în scopuri personale în
dependenţă de necesităţile vitale ale fiecăreia.
2. beneficiari speciali sunt persoanele fzice antreprenori, persoanele juridice şi
investitorii străini cărora li s-a atribuit resurse naturale în vederea exploatării
acestora în scopuri economice de profit în bază de licenţă, autorizaţie sau contract
şi contra plată.
După obiectul care este exploatat beneficiarii se clasifică în următoarele categorii:
1. beneficiari funcţiari
2. beneficiari silvici
3. beneficiari de resurse acvatice
4. beneficiarii regnului animal
5. beneficiari a zăcămintelor minerale utile.
De asemenea legislaţia clasifică beneficiarii după regimul juridic al terenurilor
1. beneficiari de ternuri cu destinaţie agricolă.
2. beneficiari ai terenurilor din fondul silvic.
 3. beneficiari ai terenurilor din fondul apelor.
Legislaţia silvică clasifică categoriile de benficiari după tipul de beneficiere
1. beneficiari silvici principali.
2. beneficiari silvici secundari.
După forma de exploatare a resurselor silvice avem
1. beneficiari silvici care exploatează resursele silvice în bază de autorizaţie
2. în bază de bilet silvic
3. în bază de contract.

IV. temeiurile juridice de apariţie i stingere a dreptului de beneficiere.

Temeiurile juridice de apariţie şi încetare sunt faptele juridice şi evenimentele care dau
naştere modifică sau încetează raporturile privind atribuirea, posesia, folosirea şi
retragerea resurselor naturale.
Se consideră că temeiurile juriice de apariţie a dreptului de beneficierea asupra resurselor
naturale sunt clasificate în cîteva categorii.
Beneficiere generală
1. actul normativ sau legea.
2. actul administrativ. Deciziile consiliului local.
3. tranzacţia sau contractul.
Şi anume contractul de arendă în agricultură este temei juridic de beneficiere asupr a
terenurilor cu destinaţie agricultură.
Contractul de arendă silvică.
Contractul de locaţiune.
Contractul de concesiune.
Al patrulea temei juridic de apariţie este autorizaţie. Conform legislaţiei ecologice există
cîteva categoride autorizaţii de folosirea a resuselor naturii:
1. autorizaţie silvică.
2. autorizaie de folosinţă specială a apei.
3. autorizaţie de degajare a substanţelor nocive în atmosferă.
Un alt temei este licenţa.
1. licenţă pentru exploatarea zăcămitentelor minerale utile.
2. biletul sivilvic şi de vînătoare de asemenea sunt incluse la categoria de licenţă.
Alt temei de apariţie este hotărîrea instanţei de judecată.
Temeiurile juridice de încetare a dreptului de beneificere
1. decesul beneficiarului persoană fziciă sau desfiinţarea persoanei juridice.
2. epuizarea resurselor naturale.
3. calamităţile naturale în calitate de forţă majoră.
4. expirarea termenului contractului, autorizaţiei sau licenţei.
5. încălcarea legislaţiei ecologice, încălcarea ordini de exploatare a resurselor
naturale, folosirea abuzivă, folosirea neraţională sau cauzarea daunelor ecologice.
6. rezilierea contractului.
7. exproprierea pentru cauză de utilitate publică. A proprietăţii priviate.
8. hotărîrea instenţei de judecată.
Tema: Adminstrarea de stat în domeniul protecţiei mediului şi gestionării resurselor
naturale.
Plan:
I. noţiunea, formele şi funcţiile administrării de stat în protecţiei
mediului şi gestionării resurselorn naturale.
II. Sistemul organelor administrării de stat în domeniul protecţiei medilui
şi gestionării resurselor naturale.
III. Controlul ecologic.
IV. Expertiza ecologică şi evaluarea impactului asura mediului.
V. Cadastrele resurselor naturale.
VI. Soluţionarea litigiilor ecologice.

I. noţiunea, formele şi funcţiile.

Administrarea de stat în domeniul protecţiei mediuli şi gestionării resurselor natrale
reprezintă şi constituie o activitate executivă şi de dispoziţie a organelor puterii de stat
care au ca scop şi sarcină protecţia naturi, atribuirea resurselor naturale în folosinţă
exercitarea controlului privind respectarea legislaţiei ecologice de către persoanele fizice
şi juridice.
Se consideră că administrarea de stat în domeniul protecţiei mediului poate fi exercitată
sub cîteva forme şi anume:
1. elaborarea şi adoptarea normelor juridice ecologice.
2. aplicarea şi executarea normelor juridice eologice în practică.
3. supravegherea executării şi punerii în practică a normelor juridice ecologice.
În dependenţă de forma de administrare şi în dependenţă de organul împuternicit în
domeniul protecţie mediului se determină şi funcţiile administrării în acest domeniu:
1. elaborarea şi adoptarea actelor normative cu caracter ecologic.
2. executarea normelor juridice ecologice.
3. elaborarea şi adoptarea actelor normative subordonate legislaţiei ecologice.
4. exercitarea controlului ecologic de stat.
5. evidenţa cantitativă şi calitativă a resurselor naturale prin întocmirea cadastrelor
resurselor naturale şi a monitoringului ecologicc integrat.
6. efectuarea expertizei ecologice de stat.
7. examinarea documentaţiei de proiect în vederea evaluări impactului asupra
mediului.
8. supravegherea respectării legislaţiei ecologice.
9. soluţionarea litigiilor ecologice.
10. evaluarea prejudiciilor cauzate mediului.

II. sistemul administrării de stat.

Sistemul organelor administrării de stat în domeniul protecţiei mediului şi gestionării
resurselor naturale este constituit şi reprezintă totalitatea acestor organe care pot fi
clasificate în două grupe mari:
1. organele de competenţă generală.
2. organele de competenţă specială.
Dinn categoria oganelor de competenţă generală fac parte:
1. Parlamentul RM
2. Guvernul RM
3. organele administraţiei publice locale.
4. din categoria organelor de competenţă specială fac parte
1. ministerul ecologiei şi resurselor naturale în componenţa căruia sunt incluse
următoarele subdiviziuni:
1. inspectoratul ecologic de stat.
2. serviciul meteorologic.
3. institutul naţional al ecologie.
4. serviciul piscicol de stat.
2. agenţia pentru silvicultură Moldosilva.
3. concernul de stat pentru gospodărirea apelor Apele Moldovei.
4. ministerul agruculturii şi industriei alimentare.
5. serviciul metrologie şi standardizare.
6. agenţia resurse funcţiare şi cadastru.
7. serviciul minier de stat.
Aociaţia vînătorilor şi pescarilor.

III. controlul ecologic.

Controlu ecologic reprezintă o funcţie a organelor administrării de stat şi obşteşti care are
ca scop supravegherea respectări legislaţiei eologice în scopul prevenirii acţiunilor
ilegale din domeniul protecţiei mediului şi folosirii raţionale a resurselor naturale,
atragerea persoanelor vinovate la răspundere, perecum şi recuperarea prejudiciului cauzat
cauzat mediului.
Se consideră că există cîteva tipuri de control ecologic şi anume.
1. controlul ecologic obştesc.
2. controlul ecologic departamental.
3. controlul ecologic de producere
4. controlul ecologic de stat.
Controlul ecologic obştesc reprezintă o activitate desfăşurată de organizaţiile obşteşti,
grupuri de cetăţeni, organizaţii neguvernamentale în domeniul procteţiei mediului care au
ca scop supravegherea respectării legislaţiei ecologice, descoperirea contravenţiilor
ecologice şi sesizarea organelor de stat pentru atragerea persoanelor vinovate la
răspundere.
Controlul ecologic departamental reprezinntă o activitate desfăşurată de administraţia
întreprinderii, organizaţiei în vederea supravegherea legislaţiei ecologice în interiorul
organizaţiei, prevenirea contravenţiilor ecologice şi atragerea la răspundere a persoanelor
vinovate în legătură cu neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Răspundere disciplinară.
Controlul ecologic de producere reprezintă o activitate a administraţiei întreprinderii de
producere, care are ca scop pe de o parte prevenirea contravenţiilor ecologice la
întreprinderea dată, iar pe de altă parte atribuirea produsului acestei înntreprinderi în
condiţii de laborator a c calităţii ecologic pur.
Controlul ecologic de stat reprezintă o activitate a organelor special împuternicite a
statului care au ca scop şi sarcină supravegherea respectării legislaţiei ecologice de către
persoanele fizice şi juridice, constatarea şi depistarea contravenţiilor ecologice, atragerea
persoanelor vinovate la răspunddere, precum şi recuperarea prejudiciilor ecologice
cauzate prin acţţiuni ilegale.
Controlul ecologic de stat este desfăşurat şi efectuat de către Inspectoratul ecologic de
stat în subordinea căruia activează Agenţiile ecologice teritoriale.
Subiecţii controlului ecologic de stat suntinspectorii de stat pentru ecologie care în
dependenţă de grad sunt calsificaţi în următoarele grupe:
1. inspectorul principal de stat pentru ecologie şi adjuncţii acestora, inspectorul
principal de stat pentru ecologie este concomitent şeful inspectoratului ecologic
de stat. În această categorie sunt incluşi şi directorii agenţiilor ecologice
teritoriale.
2. inspectorii superiori de stat pentru ecologie, care concomitent sunt şefii secţiilor
inspectoratului ecologic de stat.
3. inspectorii de stat pentru ecologie care sunt colaboratorii inspectoarului ecologic
de stat.
4. inspectorii zonali de stat pentru ecologie. Sunt colaboratorii agenţiilor ecologice
teritoriale.
Atribuţiile inspecctorilor de stat pentru ecologie se deosebesc după competenţa materială
şi după competenţa teritorială.
În scopul îndeplinirii sarcinilor sale care concomitent sunt obligaţiuni de serviciu
inspectorii ecologici de sta au următoarele drepturi:
1. de a controla orice agent economic care are ca activitate exploatarea resurselor
naturale. Inspectorul principal de stat pentru ecologie are acest drept pe întreg
teritoriu al RM.
2. are dreptul de a întocmi acte de control.
3. de a verifica documentaţia de proiect a agenţilor economici şi alte acte privindd
protecţia mediului autorizaţii, licenţă contracte cu excepţia celor ce constituie
secret comercial şi secret de stat.
4. dreptul de a întocmi procese verbale cu privire la constatarea contravenţiilor
ecologice.
5. are dreptul să examineze cazuri cu privire la contravenţiile ecologice.
 6. are dreptul să intenteze acţiuni privind recuperarea prejudiciilor ecologice.
7. are dreptul să ceară sancţionarea disciplinară a persoanelor care nu-şi onorează
obligaţiunile din domeniul protecţiei mediului.
8. are dreptul să sisteze orice activitate care încalcă şi nu respectă legislaţia
ecologică a agentulu economic
9. are dreptul să retragă licenţele şi autorizaţiile privind folosirea resurselor naturale
şi protecţia mediului.
În vederea exercitării sarcinilor sale inspectorii de stat pentru ecologie au dreptul să
poarte armă de foc.
Trebuie de menţionat faptul că controlu ecologic de stat poate fi exercitat sub cîteva
forme:
1. controlul ecologic de stat planificat.
2. controlul ecologic de stat operativ.
3. controlul ecologic de stat inopinat. Neaşteptate.
Controlul ecologic planificat se exercită în baza planului de activitate care este aprobat de
către directorul agenţiei ecologice teritoriale şi coordonat de şeful inspectoratului
ecologic de stat.
Controlul planificat se efectuează cel puţin o dată în an. Controlul ecologic .
Controlul ecologic operativ se efectuează reieşind din conţinutul actului de control
efectuat în timpul controlului planificat în vederea lichidării neajunsurilor care au fost
depistate de către inspectorul de stat pentru ecologie.
Controlul ecologic operativ reiese din termenul de executare a indicaţiilor obligatorii date
de către inspectorul de stat pentru ecologie.
Controlul ecologic inopinat se exercită în baza petiţiilor şi sesizărilor din partea
cetăţenilor sau a persoanelor cu funcţie de răspundere.
Petiţiile şi sesizările trebuie să fie efectuate în scris şşi cu un adresat. Petiţiile anonime nu
se examinează.

IV. expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului.

Expertiza ecologică reprezintă o activitate din domeniul protecţiei mediului înconjurător
care constă în aprecierea prealabilă a influenţei activităţilor economice preconizate pentru
viitor asupra stării mediului precum şi a corespunderii paramatrelor acestor activităţi
actelor legislative şi standarderlor în vigoare.
Conform legislaţiei ecologice în vigoare există cîteva tipuri de expertiză ecologică şi
anume:
1. expertiza ecologică obştească
2. expertiza ecologică departamentală
3. expertiza ecolgică de stat.
Expertiza ecologică obştească este efectuată de organizţiile obşteşti în statutul cărora
există acest gen de activitate.
Expertiza ecologică departamentală reprezintă o activitate a administraţiei întreprinderii,
organizaţiei, instituţiei care are ca scop examinarea documentaţiei de proiect a activităţii
economice preconizate privind minimizarea impactului negativ asupra componentelor
mediului şi folosirea raţională în baza argumentărilor tehnico-ştiinţifice a resurselor
naturale.
Este de menţionat faptul că avizul expertiezi ecologice obşteşti cît şi avzul expertizei
ecoogice departamentale urmează a fi ordonate cu expertiza ecologică de stat în caz
contrar ele nu au valoare juridică şi au un caracter de recomandare.
Conform legislaţiei ecologice în vigoare expertiza ecologică de stat se efectuează de către
următoarele structuri ale autorităţilor privind protecţia mediului:
1. direcţia expertiză ecologică a ministerului ecologiei şi resurselor naturale.
2. direcţia expertiză ecologică aa inspectoratului ecologic de stat.
3. direcţia expertiză a agenţiilor ecoogice teritoriale.
4. direcţia expertiză ecologică a institutului naţional de ecologie.
Trebuie de menţionat faptul că legislaţia determină activităţile economice preconizate
care sunt supuse în mod obligatoriu expertizei ecologice de stat şi anume
1. proiectele
Programele privind dezvoltarea economică a RM în ansamblu, a anumitor zone
geografice a RM de dezvoltare a oraşelor, satelor, municipiilor.
Proiectele precum şi planurile de măsuri privind ocrotirea naturii, reconstrucţia
municipiilor, oraşelor, satelor.
Proiectele şi programele privind protecţia şi exploatarea subsolului.
Proiectele şi programele privind distrugerea deşeurilor chimice şi radio active.
Proiectele şi programele privind construcţia sau reconstrucţia sistemelor de canalizare, de
dezvoltare a teritoriului, precum şi de amenajare sau reamenajare a teritoriului.legislaţia
prevede şi alte activităţi care pot afecta starea mediului înconjurător.
De asemenea sunt supuse expertizei ecologice de stat actele normative şi legislative.
Expertiza ecologică de stat este executată de către experţii ecologi care trebuie să
corespundă următoarelor condiţii:
1. să aibă studii superioare
2. să aibă o practică nu mai puţin de cinci ani în domeniul examinării documentaţiei
de proiect
3. să fie atestat în modul corespunzător de legislaţie.
Pentru efectuarea expertiezi ecologice de stat beneficiarul documentaţiei de proiect a
activităţii economice preconizate trebuie să prezinte proiectul la autoritatea competentă
ce va efectua expertiza ecologică de stat.
La prezentarea proiectului beneficiarul trebuie să prezinte toate avizele coordonate cu
organele specializate competente, adică avizul centrului de medicină preventivă,
arhitectură şi urbanism, spaţiilor verzi sau Moldsilva. Decizia cu privire la selectarea
lotului de teren.
În cazul în care beneficiarul a prezentat documentaţia de proiect, avizele organelor
administraţiei publice şi avizul de cheltuieli, bonul de plată pentru efectuarea expertiezi
experţii ecologici de stat examinează documentaţia de proiect la capitolele următoare:
1. protecţia resurselor funciare.
2. protecţia resurselor acvatice
3. protecţia aerului atmosferic.
4. protecţia frorei.
5. deşeuri.
Fiecare din experţi va examina capitolul respectiv şi după examinarea acestuia va
elibera un aviz.
Avizele experţilor ecologici de stat pot fi de două tipuri:
1. avizul pozitiv aviz pozitiv fără condiţii şi aviz pozivit cu condiţii.
2. avizul negativ.
În cazul în care măcar unul din experţi examinînd documentaţia de proiect dă un aviz
negativ la capitolul său, atunci întreg avizul general al expertizei ecologice va fi negativ.
Se invoacă faptul că ecosistemele sunt legate între ele şi are loc reacţia în lanţ.
Termeul de efectuare a expertizei ecologice de stat este de 45 de zile, iar în cazul în care
este şi sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul tehnicii, ştiinţei termenul poate fi
prelungit pînă la trei luni.
În legislaţia ecologică prevede pentru unele activităţi economice efectuarea şi întocmirea
documentaţiei pentru impactul asupra mediului înconjurător.
Impactul asupra mediului înconjurător reprezintă efectele negative ale activităţii umane
asupra elementelor şi factorilor naturali, ecosistemelor, sănătţii şi securităţii oamenilor,
precum şi asupra bunurilor materiale.
Cerinţele impuse procedurii de efectuare a evaluării impactului asupra mediului
înconjurător precum şi cerinţele impuse documentaţiei privind evaluarea impactului
asupra mediului înconjurătr sunt determinate de regulamentul privind evaluarea
impactului asupra mediului înconjurător, care reprezintă anexa legii cu privire la
expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător din 29.05.1996.
are modificări.

A cincea întrebare.
Conform legislaţiei ecologice în vvigoare pentru a ţine evidenţa cantităţii, calităţii şi altor
caracteristici ale recurselor naturale precum şi evidenţa volumului, caracterului,
regimului de utilizare a acestora see întocmesc cadastre de stat ale resurselor naturale.
Tipurile cadastrelor de stat ale resurselor naturale este determinat de guvern la
propunerea organului de stat abilitat cu ţinerea evidenţei resurselor naturale.
Legislaţia ecologică specială determină cîteva tipuri a cadastrelor resurselor naturlae şi
anume:
 1. cadastrul funciar care reprezintă o totalitate de date şi informaţii, precum şi hărţi
topografice privind descrierea fondului funciar al RM, clasificînd terenurile după
destinaţia lor principală, bonitate şi fertilitate inclusiv regimul juridic al
terenurilor, precum şi porprietarii, benficiarii şi posesorii funciari.
cadastrulf funciar şi anume evidenţa terenurilor este stabilit la nivel naţional şi la nivel
local.
2. la nivel naţional
evidenţa ternurilor se efecutează de către Agenţia resurse funciare şi cadastru.
La nivel local evidenţa ternurilor se efectuează de către organele cadastrale teritoriale.
3. cadastrul silvic de stat care reprezintă o totalitate de informaţii privind
clasificarea pădurilor pe grupe ş categorii funcţionale, informaţii privind regimul
juridic de protecţie şi folosire a pădurilor, precum şi date despre amenajamentele
silvice, regimurile silvice, inclusiv daate despre deţinătorii fondului forestier.
4. cadastrul manifestărilor zăcămitelor minerale utile. Care reprezintă inofrmaţii ş
date privind clasificarea zăcămintelor minerale utile, modul lor de dobîndire,
amplasamentul acestora, volumul precum şi informaţi cu privire la beneficiarii
care exploatează zăcămitele minerale utile din subsol. Clasificarea zăcămitelor se
face după descoperite şi descoperite.
5. cadastrul regnului animal. Care reprezintă o totalitate de date şi informaţii privind
speciile de păsări şi animale sălbatice aflate în liberate sau semilibertate, căile lor
de aces, modul lor de abitaţie, zonele geografice de abitaţie.
6. cadastrul de stat al apelor prezintă o totalitate de date şi informaţi privind
clasificarea resurselor acvatice, regimul lor juridic de protecţie şi folosire,
amplasamentul obiectivelor acvatice naturale şi articificale, inclusiv date despre
beneficiarii de resrse acvatice.
7. cadastrul spaţiilor verzi ale localităţilor urbane şi rurale. . reprezintă date şi
informaţii privind clasificarea spaţiilor verzi duăă importanţa lor economică ş
ecologică, funcţiile acestora, date privind suprafeţele ocupate de spaţii verzi
precum şi date desre starea lor ecologică. Este ţinut de organele administraţiei
publice locale.
8. cadastrul ariilor naturale protejate de stat. Reprezintă informaţii şi date privind
clasificarea arilor protejate de stat, funcţionalitatea acestora, date privind locul
amplasăr acestora, regimul lor de protecţie şi starea lor eccologică. Se claisifăc în
rezervaţii naturale, parcuri naţionale, grădina botanică.

V. soluţionarea litigiilor ecologice.

Soluţionarea litigiilor ecologice reprezintă o activitate a organelor administraâiei publice
care au ca scop şi sarcină prevenirea şi combaterea contravenţiilor ecologice, precum şi
apărarea drepturior şi intereselor cetăţenilor prevăzute de legslaţia ecologică.
Prin noţiunea de litigiu ecologic trebuie de înţelees un conflict dintre două sau mai multe
persoane, obiectul căruia poate constitui un drept sau interes prevăzut de legislaţia
ecologică.
După obiect litigiile ecologice pot fi clasificate în
1. litigii funciare.
2. litigii silvice
3. litigii în domeniul protecţieir resurselor acvatice.
4. litigii din domeniul protecţiei aercului atmosferic.
5. litigii din dmeniul protecţiei subsolului.
După subiecţi avem
1. litigi care apar între persoane fizice
2. litigii care apr între persone fizice şi juriice.
3. litigii care apar între persoane juridice.
După conţinut avem
1. litigii ecologice patrimoniale şi
2. litigii ecologice nepatrimoniale.
Litigiile ecologice patrimoniale sunt litigiile conţinutul cărora este determinaat şi
însoţit de un prejudiciu ecologic adus factorilor de mediu natural.
Litigiile ecologice nepatrimnile sunt litigiile care nu au un asemenea conţinut însă
oobiectul lor reprezintă restabilirea sau contestarea unui drept prevăzut de legislaţia
ecologică.
Toate litigiie ecologice patrimoniale sunt soluţionate în exclusivitate de instanţele de
judecată. Litigiile ecologice nepatrimoniale sunt soluţionate de organele abilitate cu
protecţia mediului şi gestionarea resurselor naturale dacă legislaţia ecologică nu
prevede alttfel. . excepţie de la regulă fac hotărîrile de sistare, avizele expertizei
ecologice sunt contestatae nemijlocit în instanţa de contencios administrativ.
Litigiile ecologice subiecţii cărora sunt două persoane fizice sunt soluţionate de
instanţa de drept comun.
Litigiile ecologice suiecţii cărora sunt o persoană fizică şi una juridică se soluţionează
de instanţ de drept comun sau instanţa de contencios administrativ. Importanţă are
obiectul litigiului.
Litigiile ecologice subiecţii cărora sunt două persoane juridice se soluţionează de
curtea de apel economică în primă instanţă.
 Tema: Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
Plan:
I. caracteristica generală a răspunderii juridice pentru încălcarea
legislaţiei ecologice. Tipurile rspunderii juridice pentru încălcarea
legislaţiei ecologice. Contravenţia ecologică.
II. Temeiurile şi condiţiile răspunderii juridice pentru încălcarea
legislaţiei ecologice.
III. Răspunderea administrativă pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
IV. Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
V. Răspunderea civilă pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
VI. Răspunderea disciplinară pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
VII. Răspunderea juridico-ecologică.

I. caracterisitca generală a răspunderii pentru încălcarea legislaţiei ecologice.

În literatura juidică de specialitate răspunderea juridică pentru încălcarea egislaţiei
ecologice este examinată sub două aspecte obiectiv şi subiectiv.
Sub aspect obiectiv se consideră că răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei
ecologice este studiată şi reprezintă un n institut jurididcc complex, care cuprinde o
totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile dintre organele puterii de stat şi
persoane fizice, juridice în legătură cu săvîrşirea contravenţiilor ecologcie şi cauzarea de
daune ecologice.
În sens subiectiv răspunderea pentru încălcarea legislaţiei ecologice reprezintă pe de o
parte o funcţie, o obligaţie a organelor puterii de stat privind descoperirea contravenţiilor
ecologice şi atragerea persoanelor vinovate la răspundere indiferent de tipul acesteia, iar e
de altă pate reprezintă o obligaţiune a persoanelor fizice şi juridice de a recupera
prejudiciul cauzat şi de a executa sancţiunile revăzute de legislaţie.
De asemenea răspunderea pentru încălcarea legislaţiei ecologice reprezintă un raport
juridic complex care apare între un organ al puterii de stat şi o persoană fizică sau
juridică, relaţie care este reglementată de legislaţia administrativă, penală, civilă, muncii
şi ecoloică.
În literatura de specialitate se consideră că xistă cîteva tipuri de răspundere pentru
încălcarea legislaţiei ecologice. Astfel, în dependenţă de caracterul faptei şi consecinţele
acesteia sutn determinate următoarele tipuri de răspundere pentru încălcarea legislaţiei
ecologice:
1. răspunderea administrativă
2. rspunderea penală
3. răspunderea civilă care are două forme contractuală şi delictuală.
4. răspunderea disciplinară
5. răspunderea juridico-ecologică.
Totodată în literatura de specialitate este definită noţiunea de contravenţie ecologică.
Astfel, contravenţia ecologică reprezintă o faptă acţiune sau inacţiune ilegală prevăzută
de legisllţaie, săvîrşită cu vinovăţie de un subiect responsabl, care atentează la ordinea de
drept ecologică, ordine care asigură în mod normal menţinerea uni echilibru ecologic în
legătură cu protecţia mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.
În dependenţă de fapta săvîrşită ilegală şi consecinele acesteia determinăm nu numai
tipul de răspundere, dar şi caracterul contravenţiei ecologice. Şi anume contravenţii
administrative ecologice, infracţiuni ecologice, delicte civile ecologice şi delicte
disciplinare ecologice.
Pentru ca o persoană să fie atrasă la răspundere pentru încălcarea legislaţiei ecologice
fapta pe care a săvîrşit-o trebuie să cuprindă cîteva elemente obligatorii caare se numesc
elementele constituitive a le componenţei de contravenţie ecologică. Şi anume:
1. obiectul contravenţiei
2. latura obiectivă
3. subiectul
4. latura subiectivă.
Subiectul care a atins vîrsta de 16 ani. Subiectul special este persoana cu funcţie de
răspundere.
Latura subiectivă reprezitn atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită care se
manifestă prin intenţie sau imprudenţă.

II. temeiurile şi condţiile de ărpsundere pentru încălcarea legislaţiei ecologice.

Se consideră c unicul temei de atragere a persoanelor la răspuderea pentru îclăcarea
legislaţiei ecologice este săvîrşirea unei contravenţii ecologice, care cuprinde toate
elementele constituitive ale acesteia. Însă legislaţia ecologică determină în vederea
recuperăriri prejudiciului ecologic caracterul răspunderii obiective. Articolul 3 al legii
privind protecţia mediului înconjurător.
Însă pentru ca să survină răspunderea juridică pentru încălcarea legialţiei ecologice sunt
necesare cîteva condiţii:
1. fapta ilicită acţiunea sau inacţiunea care este prevăzută de dispoziţiile normelor
juridice.
2. existenţa actului normativ.
3. survenirea prejudiciului ecologic care este constituit din dauna reală, venitul ratat
şi cheltuielile legate de regenerarea sau restabilirea resurselor naturale degradate
sau poluate.
4. legătura cauzală dintre fapta ilicită i prejudiciul ecologic. Urmează a fi
demonstrată prin prezentarea următoarelor acte:
- actul de control privind descoperirea contravenţiei ecologice
- procesul verbal de constatare a contravenţiei ecologice.
- Decizie cu privire la aplicarea sancţiuni
 - Actul de prelevare a probelor
- Calculul prejudiciului ecologic determinat prin metodica de claculare a
prejudiciilor ecologice. De exemplu anexele codului cilic.
5. subiectul să existe. Ca subiectul să fi e atras la răspundere este necesar ca
- să fie responsabil
- să atingă vîrstă prevăzută de egislaţie. Adică asă aibă capactiatea jurdică deplină.
6. vinnovăţia care reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta pe care a
săvîrşit-o şi consecinţă. Recuperarea prejudiciului cauzat se face în răspunderea
obiectivă. Articolu trei din lege litera c. Responsabilitatea tutuorr persoanelor fice
şi juridice....
7. fapta săvîrşită să nu exclusă caracterul social- periculos al faptei. Este vorba de
extrema necesitate exclude răspundere.
8. risc întemeiat.

III. răspunderea administrativă pentru încălcarea legislaţiei ecologice.

Conform legislaţiei în vigoare organele administrative de stat , persoanele fizice şi
juridice sunt obligate să respecte legislaţia RM şi să contribuie în măsura posibilităţilor la
depistarea, prevenirea, lichidarea contravenţiilor administrative, inclusiv celeecologice.
Răspunderea administrativă pentru încălcarea legislaţiei ecologice este prevăzută de
capitolul şapte a codului cu privire codului contravenţiile administrative, din domeniul
ocoritirii mediului natural pentru a survrni răspunderea administrativă pentru încălcarea
legislaţiei ecologice este necesar c ca persoana să săvîrşească una dintre cotravenţiile
administravie prevăzute de capitolul şapte.
În literatur ade specialitate se menţionează că contravenţiile administrative ecologice este
fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie prevăzută de legislaţia administrativă care atentează la
ordinea de drept şi anume ordinea ce asigură în mod normal protecţia mediului natural şi
folosirea raţională a resurselor naturale.
După folosirea juridică a contravenţiilor administrative acestea se clasifică în
următoarele categlroii:
1. contravenţii administrative funciare.
2. contravenţii administrative silvice
3. contravenţii administrative acvatice.
4. contravenţii administrative care atentează la ordinea de folosire şi protecţie a
subsolului.
5. contravenţi administrative care atentează la ordinea de protecţie al aerului
atmosferic.
6. contravenţii administrative care atentează la ordinea de protecţie a regnului
animal.
7. contravenţii administrative care atentează la relaţiile ce asigură în mod normla
ordinea de exercitare a controlului ecologic de stat.
8. contravenţie administrative ce atentează la securitatea ecologică a ppulaţiei.
Pentru ca o poersoană să fie atrasă la răspundere administrativă, fapta trebuie să conţină
elementele constituitive ale componenţei de contravenţie administrativă ecologică şi
anume :
1. obiectul. Contravenţie administrative ecollogică îl constituie relaţiile sociale ce
asigură în mod normal portecţia, folosirea raţională a resurselor najturale, inclusiv
securtatea ecologică a populaţiei.
2. obiectul material. Îl constituie resursele funciare, resursele acvatice, silvice, aerul
atmosferic, regnul animal, subsolul, zăcămintele minerale utile, ariile naturlae
protejate de stat, inclusiv monumetele naturii.
3. latura obiectivă. Reprezintă acţiunea, inacţiunea ilegală prevăzută în exclusivitate
de codul cu privire la contravenţiii administrative. Care atentează la ordinea de
drept şi este îndreptată spre cauzarea de daune ecologice. De asemenea latura
latura obiectivă se cauzează prin legătura cauzală dintre fapta ilegală şi
consecinţele acesteia. Pentru calificarea corectă a unor fapte ce constituie
contravenţie administrativ-ecologice este necesară prezenţa semnelor laturii
obiective cum ar fi: locul, timpul, mijloacele. Locul articolul 6 alineat trei, 65 şi
66 codeul cu privire la contravenţiile administrative. Timpul articolul 151 CCA,
mijloacele articolul 152 alineat patru.
4. latura subiectivă. Reprezintă atitudinea psihică a persoanelor faţă de fapta
săvîrşită şi consecinţele acesteia, care se manifestă prin două forme de vinovăţie
intenţie şi imprudenţă. Articolul 10 şi 22.
5. subiectul. Poate fi persoana fizică resposabilă care la momentul săvîrşirii
contravenţiei a atins vîrsta de 16 ani. Subiect special este persoana cu funcţie de
răspundere.
Totodată legislaţiaa administrativă prevede şi procedura de atragere a persoanei vinovate
la răspundere administrativă.
Astfel, în cazul în care este întocmit un proces verbal de constatare a convenţiei
administrative ecologice persoana care l-a întocmit urmează să-l transmită imediat
organelor împuternicite să examineze cazul cu privire la constatarea convenţiilor
administrative ecologice.
În conformitate cu prevederile legislţaiei există trei categorii de organe care examinează
cazurile cu privire la contravenţiile administrative ecologice:
1. organul de protecţie a mediului.
2. organele silvice de stat.
9. instaţele de judecată.
Examinînd cazurile cu privire la contravenţiile administrative ecologice organele pot
emite una din următoarele decizii:
1. cu privire la aplicarea sancţiunii.
2. cu privire la clasarea cazului.
3. cu privire la remiterea procesului verbal organului care l-a întocmit în legătură cu
înlăturarea neajunsurilor.
 4. decizia organului de protecţie a mediului şi a organelor silvice de stat poate fi
atacată prin depunerea unei plîngeri la organul care a aplicat sancţiunea.
5. plîngerea împreună cu decizi a şi materialele dosarului urmează a fi expediate în
instanţa de judecată la locul săvîrşirii contravenţiei a dministrative ecologice.
6. hotărîrea instanei d judecată este definitivă. Cazul în care contravenţia se
examinează de instanţa de judecată decizia acesteia poate fi ataacată în instanţa
ierarhic superioară.

IV. răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei ecologice.

Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei ecologice este prevăzută de capitolu oul
11 al codului penal unde sunt determinate componenţele de infracţiune ecologice.
Legislaţia penală a RM nu prevede noţiunea de infracţiune ecologică însă literatura de
specialitate se consideră că infracţiune ecologică reprezintă o faptă socialmente
periculoasă prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la relaţiile
sociale ce asigură protecţia mediului natural şi folosirea resurselor naturale în scopul
menţineriiechilibrului ecologic şi securităţii ecologice.
Pentru srvenirea răspunderii penale,,, pentru încălcarea legislaţiei ecologice este necesar
ca fapta să întrunească elementele constituitive ale componenţei e infracţiune e
ecoloogică şi anume:
1. obiectul nemijlocit al infracţiunii ecologice îl constituie relaţiile sociale ce
asigură protecţia mediului natural, folosirea raţională a resurselor naturale şi
securitatea ecologică a populaţiei.
2. obiectul material al infracţiunii ecologice reprezintă resursele naturale, obiecteele
naturii şi ariile naturale protejate de stat.
3. latura obiectivă se cauzează şi se manifestă prin acţiuni şi inacţiuni criminale care
atentează la rdinea de drept ecologică şi anume la relaţiile ce asigură protecţia
mediului natural, folosirea raţională a resurselor naturale şi securitatea populaţiei.
Pentru infracţiuni materiale este caracterisitc prezenţa prejudiciului ecologic.
Latura obiectivă se mai cauzează şi prin fapta criminală şi prejudiciul cauzat factorilor de
mediu.
Pentru calificarea corectă a faptelor criminale o importanţă deosebită o au semnele laturi
obiective cum ar fi: locul, mijloacele şi anme articolul 231 tăierea ilegală a vegetaţiei
forestiere, mijloacele articolul 233 şi 234.
Latura subiectivă caracteriezează prin atitudinea psihică a persoanelor faţă de fapta
criminală săvîrşită şi consecinţele acesteia definită prin una din formele: intenţie şi
imprudenţă.
Subiectul poate fi persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrşirii infracţiunii a
atins vîrsta de 16 ani.
Subiect special ersoana cu funcţie de răspundere, persoana juridică.
 V. răspunderea civilă pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
Răspuderea civilă pentru încălcarea legislaţeie ecologice reprezintă un tip al răspundrii
juridice care are ca scop şi sarcină restabilirea în drepturile încălcarte prevăzute de
legislţaia ecologică şi recuperarea prejudiciului cauzat factorilor de mediul antural.
Răspunderea civilă epntru încălcarea legislaţiei e ecologice poate fi şi se manifestă prin
două forme:
1. răspundere contractuală
2. răspundere delictuală.
Răspunderea contractuală. Pentru încălcarea legislaţiei ecologice survine în cazul în care
beneifciarul de resurse naturale nu şi-a onorat una din obligaţiunile prevăzute în
contractul de arendă, ocaţiune, concesiune. Cum ar fi:
1. neachitarea plăţii pentru folosirea resurselor naturale.
2. neprezentarea la timp a datelor despre exploatarea resurselor naturale. Volumul.
3. neperfectarea autorizaţiilor pentru exploatarea resurselor naturale.
Răspunderea delictuală survine în cazul în care prin acţiunile subiectului s-au cauzat
daune mediului natural. Totodată legislaţia ecologică prevede că daunele cauzate
mediului natural, urmează a fi calculate prin metode speciale elaborate de organele de
competenţă specială în anumite cazuri, calculele prejudiciului cauzat mediului natural se
efectuează de instituţia ştiinţifică specializată.
În scopu recuperării prejudiciului cauzat mediului natural urmează să delimităm
prejudiciul real, veniul ratat de prejudiciu ecologic.
Pentru a demonstra vinovăţie persoanei care a cauzat prejudicii mediului natural şi pentru
a demonstra legătura cauzală dintre prejudciu ecologic şi poluare este necesar de a
prezenta următoarele acte:
1. actul de control.
2. actul de constatare a contravenţiei administrative ecologice.
3. decizia organului cu privire la aplicarea sancţiunii.
4. actul de prelevare a probelor.
5. calculul prejudiciului cauzat mediului natural efectuat în baza metodicelor de
calcul prevăzute de legislaţia ecologică.
Recuperarea prejudiciului cazat poate fi recuperată benevol înaintînd o pretenţie, iar în
cazul în care pretenţia nu este satisfăctută se va înainta o cerere de chemare în judecată,
cu privire la recuperarea prejudicului cauzat care trebuie să corespundă formei şi
conţinutului prevăzut de cpc.
Astfel, în cererea de chemaare în judecată se va indica:
1. instanţa de judecată căreia îi este adresată cererea.
2. numele sau denumirea reclamantului.
3. numele sau denumirea pîrtului.
4. esenţa încălcării.
5. circumstanţele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţiile inclusiv
demonstrarea şi prezentarea probelor care confirmă aceste circumstanţe.
 6. pretenţiile reclamantului către pîrît.
7. valoarea acţiunii.
8. date privindrespectarea prcedurii de soluţioarea prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară.
9. la cerere documentele ce confirmă pretenţiile.
Este de menţionat faptul că reclamanţii în acţiunea de revendicare a prejudiciului cauzat
prin poluarea mediului sunt scutiţi de plata taxei de stat.
În cazul în care drepturile ecologice ale cetăţenilor au fost încălcate de către autorităţile
administaţiei publice locale litigiul apărut urmează a fi soluţionat de instanţa de
contencios administrativ.

VI. Răspunderea disciplinară pentru încălcarea legislaţei ecologice.

Deşi legislaţia cu privire la protecţia mediului înconjurător nu revede un alt fel de
răspundere, totuşipentru înclcările legislaţiei ecologice pot fi aplicate sancţiuni
discipinare.
Rspunderea disciplinară pentru încălcarea legislaţiei ecologice se aplică de către
angajator faţă de salariatu întreprinderii, organizaţiei în situaţia în care salariatul nu-şi
îndeplineşte sau îndeplineşte necorespunzător obligaţiile care sunt legate nemijlocit de
folosirea resurselor naturale sau de protecţia mediului înconjurător la întreprinderea
respectivă.
Delictul disciplinar poate fi exprimat printr-o acţiune sau inacţiune şi anume atunci cînd
lacuna deponităţii a agentului de producere a agentului economic. Persoana cu fncţie de
răspundere şi anume responsabilă de protecţia mediului înconjurător.
În cazl în care persoana nu a perfectat :
1. autorizaţia privind exploatarea resurselor naturale.
2. nu a îndeplinit proiectul de măsuri privind privind la întreprindere.
3. nu a respectat careva norme tehnice ce sunt legate de exploatarea unor aparate ce
ţin de prcesul de producţie, care pot duce la poluarea meidului.
Obiectivele acestor încălcări disciplinare este constituit pe de o parte de faptul că s-a
îndeplinit obigaţiile din contractul individual de muncă, iar pe de ltă parte aceste obligţii
reies din legislaţia ecolgică.
Trebuie de menţionat faptl că răspunderea disciplinară poate fi apicată de angajator faă
de salariat chiar dacă fapta întruneşte elementele contituitive a unei infracţiuni ecclogice
sau convenţiei ecologic-administrative. Totuşi răspunderea disciplinară se deosebeşte
prin faptul că persoanele cu funcţie de răspundere trebuie să respecte nu numai obligaţiile
lui din contractul individual de muncă, dar şisă ţină cont de legile ecoligice în vigoare.
Totodată pînă la aplicarea sancţiunii disciplinare administraţia îtreprinderi, organizaţiei
trebuie să ceară salariatului expliacţii în scris privind acţiunile sau inacţiunile sale.
Administraţia întreprinderii examinează explicaţiile salariatului şi în dependenţă de
consdeinţele acestuia poate aplica salariatului una din sancţiuni disciplnare:
 1. avertismentul.
2. mustrare
3. mustrare aspră
4. concediere.
Faptul că salariatul nu doreşte să explice în scris nu împiedică întreprinderea să aplicesă
aplice sancţiuni disciplinare cu condiţia în care se întocmeşte un proces verbal.
Totodată în cazul aplicării sancţiunii disciplinare salariatului poate să i se determine şi
obligaţia cu privire la răspunderea materială.

VII. Răspunderea juridico-ecologică pentru încălcarea legislaţiei ecologice.

Răspunderea materială de taxă.
Este de remarcat faptul că pentru încălcarea legislaţiei ecologice pot fi aplicate nu numai
sancţiuni administrative, disciplinare, dar pot fi aplicate sancţiuni care nemijlocit
suntprevăzute de legislaţia ecologică.
Sancţiunile specilae legate de încălcarea legisaţiei ecologice sunt determinate pentru a fi
aplicate indiferent de faptul dacă fapta întruneşte elementele constituitive ale unei
nfracţiuni şi indiferent de faptul dacă a fost cauzat un prejudiciu factorilor de mediu
natural.
Aplicarea unor astfel de sancţiuni ţine de încălcarea unor norme juridice ecologice cum ar
fi norma juridică funciare, silvice, acvatice.
În literatura juridică de specialitate se consideră că rspunderea specială reprezintă pe de o
parte aplicarea sancţiunilor cu caracter material, care sunt caracteristice numai normelor
infracţiunilor ecologice şi sunt caracterizate sub formă de tarife sau taxe. Pe de altă parte
constă în aplicarea sancţiunilor nemateriale care sunt legate de neîndeplinirea su
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiunilor prevăzute de legislaţia ecologică. Anexele
codului silvic.
Tarifele sau taxele după natura lor juridică reprezintă nişte sancţiuni materiale principala
funcţie a cărora este compensarea prejudiciului cauzat ce reiese din folosirea ilegală a
resurselor naturale şi din folosirea mediului natural.
Mărimea taxelor depinde de fiecare dată de volumul folosirii sau poluării ilegale a
obiectelor naturii.
Legisllaţia ecologică a RM de asemenea prevede sistemul de taxe şi ele snt aplicate în
cazurile de folosire ilegală sau neraţională a resurselor nturale.
Actele normative care prevăd aplicarea taxelor sunt: codul silvic, legislaţia cu privire la
regnul animal, instrucţiunea privind evaluarea prejudiciului cauzat resurselor funciare,
instrucţiunea privind evaluarea prejudiciului cauzat mediului în rezultatul nerespectării
legislaţiei privind subsolul, instrucţiunea privind evaluarea prejudiciului cauzat aerului
atmosferic d către sursele , instrucţiunea privind prejudicuul cauzat aerului atmosferic la
gestionarea resurselor de producţie şi menajere. Instrucţiunile privin evaluarea
prejudiciului cauzat resurselor piscicole, metodica de calcul şi evaluarea a prejudiciului
cauzt mediului înconjurător în rezultatul încălcării legislaţiei apelor.
Aplicarea sancţiunilor nemateriale snt determinate de acţiunile sau inacţiunile
persoanelor fizice şi juriidice care contravin legislaţiei ecologice şi au ca scop prevenirea
cauzării daunelor ecologice.
Astfel, conform articolului 27 legea cu privire la mediului înconjurător, inspectoratul
principal de stat este în drept să sisteze din propria iniţiativă orice activitate dacă aceasta
contravine legislaţiei cu privire la protecţia mediuluii.
Aceeaşi procedură este revăzută de legea cu privire la resursele naturale. Astfel, sistarea
activităţii din iniţiativa inspectratului principal de stat pentru ecologie reprezină oformă a
răspunderii speciale care se manifestă prin trei modalităţi:
1 . limitarea dreptului de folosire a resurselor naturale.
2. suspendarea dreptului de folosire a resurselor naturale.
Încetarea dreptului de folosirea asupra resurselor naturale.aceste sancţiuni au un cractr
nematerial şi sunt prevăzute de actele normative speciale cum sunt:
1. codul funciar.
2. codul subsolului.
3. codul apelor
4. codul silvic
5. legea cu privire la aerulu atmosferic
6. legea cu privire la prtecţia ariilor naturale protejate de stat.
7. legea cu privire a regnul animal.
Tema: Răspunderea uridică pentru încălcarea legislaţeiei ecilogice.
Deşi aceste sancţiuni sunt aplicate de organele administraţiei de stat totuşi răspunderea
psecială sau rsupunderea juridico-ecologică este diferită de cea administrativă.
Deosebirile dintre rspundereaspecială şi cea administrativă se determină şi se evidenţiază
prin:
1. forma de aplicare
2. termenele de aplicare a răspunderii.
3. procedura de aplicare a răspunderii.
4. organele împuternicite de a apica astefl de sancţiuni
5. prin îsăşi conţinutul sancţiunilor.

Răspunderea administrativă pentru înclcarea legislaţiei ecologice conform codului

contravenţional din 24 octombrie 2008.
Răspunderea administrativă pentru încălcarea legislaţiei ecologice este prevăzută în
capitolul 9 al codului contravenţional contravenţii în domeniul protecţiei mediului.
Obiectul contravenţiilor din domeniul protecţţiei mediului reprezintă totalitatea relaţiilor
ce asigură în mod nrmal protecţia mediului natural, folosirea raţională a resurselor
naturale, securitatea ecologică a populaţiei.
Obiectul material al contravenţiilor sunt resrsele acvatice articolele 109 pînă la 112..
resursele piscicole 114, resursele funciare 115-118, subsolul şi zăcămintele minerale utile
119, fondul forestier 120-137, ariile naturale protejate de stat 141, regnul animal 157 şi
158, contravenţii ce atentează la relaţiile ce asigură exercitarea controlului şi expertizei
ecologice 156. aerul atmosfeic 146, 147 şi148. spaţiile verzi din lcalităţile rbane şi rurale
181.
Latura obiectivă se manifestă prin acţiuni sau inacţiuni contravenţionale, care atentează la
relaţiile privind protecţia mediului, folosirea raţională a resurselor naturale însoţite de
cauarea de prejudicii. Articol 149 poluarea mediului cu cauzarea de prejudicii.
De asemenea latura obiectivă se manifestă prin legătura cauzală dintre fapta
contravenţională şi prejudiciul. Pentru calificarea corectă o importanţă deosebită o are
locul, exemplu 181, mijloacele 155. este de menţionat că marea majoritate a
componenţelor ecologice au un caracter material.
Latura subiectivă se anifestă prin una din formele vinovăâiei prevăzute de articolul 14
intenţie sau imprudenţă.
Subiectul contravenţiei este persoana fizică cu capacitate de exerciţiu cae momentul
săvîrşirii contravenţiei a împlinit vîrsta de 18 ani.
De asemenea codul contravenţional prevede autorităţile competente să soluţioneze
cauzele contravenţionale. Conform articolului 393 autorităţile competente să soluţioneze
cauzele contravenţionale din domeniul protecţiei mediului sunt agenţii constatatori.
Conform articolului 405 agenţii constatatori de contravenţii ecologice sunt:
1. organele pentru protecţia mediului
2. agenţia pentru silvicultură Moldsilva.
Însă examinarea contravenţiilor ecologice se va efectua de către organel de protecţie a
mediului pentru următoarele categorii de contravenţii:
1. articoleel 93 şi 94 şi 95.
2. 109-130
3. 132-154
4. 156
5. 182.
Examinarea cauzelor contravenţionale menţionate şi aplicarea sancţiunilor se va efectua
de inspectorul principal de stat pentru ecologie şi adjuncţii lui. Inclusiv inspectorii
superiori de stat pentru ecologie.
Agenţia pentru silgicultură moldvilva doar va constata, adică va întocmi procese verbale,
următoarele componenţe:
1. articolul 110-115
2. 120-130
3. 132-137
4. 139-142.
Agenţii constatatori în cazul depistării contravenţiilor din domeniul protecţiei mediului
vor întocmi procese verbale, care pot fi contestate în termen de 15 zile.
Agentul constatator urmează în cel mut trei zile să transmită toate materialel pentru
examinarea cauzei organului împuternicit să examineze cauza. Calea ordinară este
recursul. Recursul se examinează de trei judecători şi hotărîrea lor este irevocabilă.
Există şi calea extraordinară de atac şi anume revizuirea.
În cazul în care persoana nu are reprezentat acesta este asigurat din oficiu.
Suiect al răspunderii ete şi persoana juridică.
Partea Specială.
Tema: Regimul juridic de protecţie şi folosire a subsolului.
Plan:
I. subsolul ca obiect de protecţie şi folosire.
II. Noţiunea şi clasificarea zăcămintelor minerale utile
III. Administrarea de stat în domeniul protecţiei şi folosirii subsolului
IV. Protecţia juridică a subsolului.
V. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei privind protecţia şi
folosirea subsolului.

I. subsolul ca obiect de protecţie şi folosinţă.

În sistemul unic al mediului natural subsolul reprezintă totalitatea formaţiunilor geologice
mai vechi decît pătura actuală de sol, care reprezintă un element integral al acestuia.
Totodată se consideră că subsolul este o patte componentă a teritoriului statutlui, care
reprezintă spaţiul fizic situat sub pătura de sol, care are o formă geometrică a unui con
neregualt cu baza constituită din sol şi cu vîrful în centrul pămîntului.
În conformitate cu codul subsolului, subsolului est partea scoarţei terestre situată mai jos
de stratul de sol şi de fundul bazinelor de apă, se întinde la adîncimi accesibile pentru
studierea şi valorificarea geologică.
Există un şir de acte normative care reglementează raporturile ce apar în legătură cu
protecţia şi folosirea subsolului şi anume:
1. codul subsolului
2. legea cu privire la resursele naturale
3. legea cu privire la protecţia mediului înconjurător
4. hotărîrea guvernului cu privire la autorizarea prin licenţă a folosirii subsolului.

Trebuie de menţionat faptul că conform articolului patru al codului sbsolului, subsolul

este proprietatea RM care îl posedă, îl foloseşte, dispune de el şi îl protejează.
Spaţiile subterane şi drepturile de folosinţă a acestora nu pot servi ca obiect al vînzării-
cumpărătii, donaţiei, moştenirii sau altor tranzacţii şi nu pot fi înstrăinate decît în cazurile
prevăzute de legislaţie. Pe cînd legislaţia nu prevede asemenea cazuri.
Fondul public al subsolului cuprinde:
1. spaţiile subterane utilizate
Şi suprafeţele de zăcăminte minerale neutilizate.totodată subsolul reprezintă un interes
ecolonim deosebit şi anume ca mijloc de producţie în cazul valorificării zăcămintelor
minerale utile şi în calitate de spaţiu subteran pentru amplasarea şi construcţia de
obiective pentru depozitarea substanţelor nocive şi a deşurior de contrstucţie.
Obiectul dreptului de proprietate asupra subsolui include
1. zăcămintele minerale utile descoperite şi
2. zăcămintele minelrae utile nedescoperite.
Conform legislaţei subsolului în vigoare sunt supuse reglementărilor juridice raporturile
privind
1. relaţiile cu privire la folosirea zăcămintelor minerale utile
2. relaţiile privind studierea subsolului
3. relaţiile cu privire la protecţia subsolului şi zăcămintelor minerale utle
4. relaţiile privind determinarea principiilor de evaluare geologico-ecologică
inclusiv determinarea nemijlocită, exactă a substanţelor utile
5. relaţiile privind stabilirea plăţilor pentru exploatarea subsolului
6. relaţiile cu privire la ţinerea evidenţei zăcămintelor minerale utile, inclusiv
relaţiile cu privire la exercitarea controlului ecologic şi suravegherea asura
respectării legislaţiei subsolului.

II. noţiunea şi clasificarea zăcămintelor minerale utile.

Conform legislaţiei ecologice în vigoare parte componentă a subsolului şi obiect al
dreptului de prooprietate publică servesc zăcămintele de substanţe minerale utile.
Zăcămintele minerale utile sunt recunoscute spaţiile subterane în perimetrul cărora se află
cantităţi de substanţe minerale utile, care seclasifică după cîteva criterii:
1. după modul lor de cercetare şi exploatare. Ele se clasifică în zăcăminte minerale
descoperite şi nedescoperite.
Descoperite sunt recunoscute zăcămintele în cadrul cărora s-a stabilit cu certitudine
prezenţa substanţelor minerale. Cele nedescoperite sunt altele decît cele descoperite.
Zăcămintele minerale utile pot să se afle la diferite adîncimi însă se pot manifesta şi la
suprafaţa terestrăă. Din acest punct de vedere se clasifică încă în două grupe:
1. zăcăminte minerale închise
2. deschise.
Închisă mina şi deschisă carieră. Această clasificare are importanţă modul de exploatare.
La cele închise este nevoie de expertiza ecologică de sta. În literatura juridică de
specialitate substanţele minerale utile sunt recunoscute a fi cele naturale în stare solid,
lichidă sau gazoasă aflate în subsol care în condiţiile tehnico-economice pot fi efectiv
folosite nemijlocit sau prin extraccţia componentelor utile ale acestora.
Potrivit articolului trei al legii cu privire la resursele naturale, resursele naturale se
clasificăîn
1. resurse nturale şi
2. resurse naturale narenovabile.
Zăcămintele minerale utile sunt atribuite la categoria resurselor naturale nerenovabile şi
acestea sunt: petrolul, gazele naturale, gazul comprimat, substanţele minerale utile solide.
În funcţie de importanţa lor economică substanţele minerale utile sunt determinate de
regulamentul privind autorizarea prin licenţă a folosirii subsolului şi anume
1. piatra de construcţie: calcarul, gresia şi granitul.
 2. nisipul de construcţie.
3. pietrişul şi prundişul.
4. argila. Dacă rezervele nu depăşesc o sută de mii metri cubi, iar extragerea lor se
efectuează numai pentru necesităţile lor locale şi nu depăşesc volumul de
exploatare de cinci mii metri cubi pe an. Resurse minerale locale.
Potrivit articolului 4 al legii cu privire la resursele naturale substanţele minerale utile pot
să se afle cu drept de proprietate atît a statului, cît şi a administraţiei publice locale.
De asemenea conform anexei nr patru unlee dintre zăcămintele minerale utile sunt
atribuite la resursele naturale transfrontaliere. Exploatarea lor ţine de acordul bi sau
multilaterral.
De asemenea substanţele minerale utile pot fi clasificate în resurse naturale
1. ce sunt incluse în balanţa de stat
2. şi cele care nu sunt incluse în balanele de stat.
Astfel, cele incluse sunt substanţele minerale utile folosirea cărora la momentu actual.
Este economic avantajoasă şi care trebuie să corespundă unor c condiţii de exploatare.
Aceste zăcăminte minerale utile sunt prevăzute în planurile de dezvoltare economică a
RM.
Celelalte zăcăminte minerale utile care u sunt incluse în balanţlele de stat nu sunt
exploatate din punct de vedere economic, deoarece au un volum neînsemnat şi pot fi
exploatate dar în condiţii tehnice dificile, neavantajoase. Este vorba de petrol şi gazele
naturale.
Importanţa juridică a clasificării zăcămintelo minerale utile se manifestă în primul rînd
prin faptul că fiecare din categoriile menţionate
1. au un regim juridic diferit de protecţie şi folosire
2. pentru fiecare dintre substanţele minerale utile există o formă de evidenţă
distinctă sau aparte.
În literatura juridică de specialitate zăcămintele minerale utile şi în special bogăţiile
naturlae ale subsolului pot fi clasificate în
1. naturale şi
2. aartificiale.
De asemenea după valoarea lor acesttea se clasifică în
1. economice
2. ştiinţifice
3. culturale
4. curativ este vorba de apele minerale naturale.

III. administrarea de stat în domeniul protecţiei şi folosirii subsolului

adminisrarea de stat în domeniul protecţiei şi folosirii subsolului este o activitate
executivă şi de dispoziţie, care are ca scop reglementarea raporturilor privind fondul
zăcămintelor minerale utile, evidenţa precum şi controlul însuşirii primare a substanţelor
minerale utile.
Potrivit codului subsolului administrarea de stat şi gestionarea fondului subsolului se
efectuează de către
1. guvernul RM
2. serviciul standradizare şi metrologie
3. serviciul pentru supraveghere minieră şi control geologic
conform articolului opt al legii cu privire la protecţia mediului înconjurător de comptenţa
guvernului ţin următoarele atribuţii:
1. elaborarea şi perfecţonarea legislaţiei subsolului.
2. determinarea strategiei şi realizării politicii prin elaborarea diferitor programe ce
ţin de folosirea subsolului.
3. stabilirea regimului general de protecţie şi folosire a subsolului.
4. întocmirea balanţeor de stat al rezervelor de subtanţe minerlae utile.
5. coordonarea şi finanţarea diferitor cercetări şiinţifice legate de exploatarea
subsolului.
De asemenea împuternicii în domeniul protecţiei şi folosirii subsolului sunt şi în
comptetenţa autorităţii administraţiei publice locale
1. controlul asupra folosirii şi protecţiei subsolului
2. acordarea perimetrelor miniere pentru exploatarea zăcămintelor larg răspîndite.
3. sistarea dreptului de folosinţă a subsolului în cazul în care zăcămintele minerale
utile se folosesc neautorizat sau beneficiarul a depăşit volumul de exploatare.
Sistarea are trei particularităţi: limitarea, încetarea şi suspendarea.
4. soluţionarea litigiilor din acest domeniu atribuite în competenţa organelor
administraţiei publice locale.
Reglementarea statală a raporturilor privind subsolul se realizează prin cîteva formae
1. conducerea
2. licenţierea
3. controlul asupra protecţiei şi folosirii subsolului.
Totodată legislaţia subsolului prevede că reglementarea raporturilor privind protecţia şi
folosirea subsolului are loc prin intermediul următoarelor funcţii
1. planificarea exploatării zăcămintelor minerale utile, inclusiv planificarea folosirii
subsolului. Aparţine guvernului şi se manifestă prin urătaorele acţiuni.
Pentru utilizarea raţională şi complexă a zăcămintelor minerale utile precum şi prentru
protecţia subsolului se întocmesc planuri de activitate atît la nivel republican, cît şila
nivel local – în iteriorul întreprinderii care exploatează zăcămintele minerale utile.
Planificarea activităţii menţionate face posibilă evidenţa strictă a zăcămintelor minerale
utile, coordonînd exploatarea zăcămintelor minerale utile cu necesităţile economiei
naţionale.
Altă funcţie. Evidenţa de stat a obiectivelor privind exploatarea subsolului. În scopul
asigurării şi executării exacte a programelor şi a planurilor de exploatare se întocmeşte
cadastrul zăcămintelor minerale utile, care sunt prevăzute de articolul 24 a codulu
subsoului.
Altă funcţie. Atribuirea şi redistriuirea subsolului.
Ordinea de atribuire şi de redistribuire a subsolului se efectuează de către organele de
competenţă specială în depedenţă de scopurile şi tipurile de folosinţă a subsolului.
Prin atribuire beneficiarului îi este pus la dispoziţie un anumit sector al subsolului, iar
prin reditribuire se retrage sectorul atribuit unui beneficiar şi transmis pentru exploatare
unui alt beneficiar.
Pentru folosinţa subsolului beneficiarului i se eliberrează primul act juridic care confirm
dreptul de folosinţă a subsolului şi care se întitulează Perimetru minier.
Perimetrul minier reprezintă un sector porţiune a subsolului ce este atribuit beneificarului
pentru exploatarea industrială economică a zăcămintelor minerale utile, p precum şi
pentrul lucrări de construcţie şi exploatare a obiectivelor subterane.
Acest act juridic se delimitează numai pen un plan reprezentînd suprafaţa orizontalăa
scoarţei terestre, iar hotarele şi conturul perimetrului din punct de vedere tehnic nu sunt
determinate.
Hotarele prealabile vor fi determinate numai în procesul eliberării licenei pentru folosirea
subsolului, care reprezintă al doilea act juridic ce confirmă dreptul de beneficiere asupra
subsolului.
După elaborarea proiectului tehnic şi după primirea avizului pozitiv a expertizei
ecologice de stat coordonarea proiectului cu oranele de securitate şi protecţie a subsolului
perimetrul minier este inclus în licenţă şi formează parte indisolubilă a acesteia.
Prin urmare pentru exploatarea subsolului dreptul exclusiv aparţine doar beneficiarului
care a dobîndit ambele acte juridice.
Organele abilitate cu eliberarea licenţei sunt:
1. agenţia de stat pentru geodezie AGEOM. Asociaţia eliberează licenţe entru
lucrările de cercetare şi prospecţiuni geologice.
2. serviciul standardizare şi metrologie. Eliberează licenţe pentru folosirea deşeurilor
ce rezultă din extracţia şi prelucrarea industrială a substanţelor minerale utile.
De asemenea licenţă pentru lucrări de construcţie a obiectivelor din subteran
Camera de licenţiere eliberează licenţă pentru exploatarea şi valorificarea zăcămintelor
minerale utile. Şi licenţă pentru îmbutilierea apei minerale.
Organele administraţiei publice locale pentru zăcămintele minerale larg răspîndite.
A patra funcţie la administrarea de stat. Este expertiza de stat a rezervelorminerale utile
care are ca scop crearea condiţiilor favorabile pentru folosirea complexă şi raţional a
subsolului . în procesul efecturăii expertizei se stabileşte autentitcutatea datelor obinute
privind cantitatea şi calitatea rezervelor exploatate, evaluarea geologico-economică adică
determinarea volumului necesar inclusiv şi gradul de pregătire a zăcămintelor minerale
utile pentru valorificarea industrială.
O altă funcţie a oganelor administraţiei de stat o reprezintă supravegherea şi controlul
asupra folosirii şi protecţiei subsolului.
Această activitate are drept sarcini respectarea de către toţi beneficiarii a condiţiilor şi a
modului stabilit de folosire a subsollui inclusiv îndeplinirea obligaţiunilor privind
protecţia subsolului, prevenirea şi lichidarea acţiunilor ce cauzează prejudicii subsolului,
precum şi îndeplinirea regulilor ce ţin de evidenţa rezervelor de substanţe minerale utile
şi crearea bazei de informaţii cu privire la protecţia zăcămintelor minerale utile.
Această activitate este exercitată de către organul de stat pentru supraveghere minieră şi
atribuţiile acestui organ sunt determinate de articolul 46 al codului subsolului.
De asemenea conform legislaţiei ecologice în vigoare încă o funcţie a administrării de
stat o reprezintă soluţionarea litigiilor legate de protecţia şi folosirea subsolului.
Conform articolului 49 al codului subsolului litigiile privind protecţia şi folosirea
subsolului se soluţionează de două categorii de organe:
1. organul de stat pentru supraveghere minieră
2. instanţele de judecată.
Instanţele de judecată soluţţionează următoarele categorii de litigii din domeniul
protecţiei şi folosirii subsolului:
1. litigiile patrimonialle, financiare legate de folosirea subsolului.
2. plîngerile împotriva hotărîrior organelor administraţiei de stat ce sunt legate de
eliberarea liecenţelor pentru exploatarea zăcămintelor minerale utile şi împotriva
hotărîrilor de sistare a dreptului de beneficiere asupra subsolului.
3. litigiile care sunt legate de plîngerile împotriva acţiunilor şi deciziilor persoanelor
cu funcţie de răspundere care contravin legislaţiei subsolului.
Legislaţia ecologică în vigoare prevede că şi organele administraţiei publice locale
soluţioneză litigii care apar între beneficiarii subsolului în ceea ce priveşte eliberarea
licenţelor entru zăcămintele minerale utile larg răspîndite.
Organul de stat pentru supraveghere minieră soluţionează litigiile care apar între
organizaţii, instituţii, întrreprinderi privind folosirea subsolului în scopul exploatării
zăcămintelor minerale utile şi anme cele care nu sunt soluţionate de instaţa de judecată.

IV. protecţia juridică a subsolului.

Protecţia juridică a subsolului este indisolubil legată de reglementarea raporturlor privind
folosirea zăcămintelor minerale utle, dat fiind faptul că sarcina de bază a acestor
reglementări este de a asigura exploatarea raţională şi complexă care include în sine ca
parte componentă şi protecţia.
În rapport cu cele menţionate orice încălcare a ordinii de folosire a subsolului intervine şi
ca o încălcare a regulilor de protecţie a acestuia.
Confrm legislaţiei în vigoare cerinţele pricnipale ce ţin de domeniul protecţiei subsolului
sunt următoarele:
1. respectarea modului stabilit privind atribuirea în folosinţă a subsolului.
2. neadmiterea folosirii neautorizate a subsolului
3. prevenirea construcţiei neautorizate pe suprafeţele cu zăcăminte minerale utile
 4. asigurarea cercetării şi examinării complexe a zăcămintelor minerale utile
5. protecţia obiectivelor şi construcţiilor din subteran de inundaţii, incendii şi de alţi
factori negativi.
6. respectarea legislaţiei ecologice în procesul desfăşurării lucrărilor legate de
studierea şi folosirea subsolului.
7. asigurarea unor prognoze şi aprecierea acţiunilor legate de folosirea subsolului
inclusiv luarea unor măsuri ce ţin de protecţia subsolului şi de securitate a
populaţiei.
În cazul în care dispoziţiile menţionate se încalcă, folosirea subsolului oate fi limitată,
suspendată sau interzisă de către organele abilitate cu asemenea împuterniciri şeful
inspectoratului ecologic de stat prinhotărîri.
Totodată legislaţia cu privire la protecţia subsolului stabileşte un şir de cerinţe ce prevăd
asigurarea în condiţii de securitate a lucrărilor în procesul de exploatare a subsolului şi
zăcămmintelor minerale utile.
Aceste cerinţe snt înaintate faţă de agenţii economici, cre exploatează zăcămintele
minerale utle în scopuri economice.
Codul subsolului prevee următoarele categorii de cerinţe:
1. securitatea vieţii şi sănătăţii salariaţilor care participă la procesul de exploatare a
zăcămintelor minerale utile, inclusiv securitatea populaţiei.
2. organizează controlul asupra respectării cerinţelor de securitate.
3. elaborarea planurilor şi determinarea măsurilor de prevenire şi lichidare a
situaţiilor de avarie, accident.
4. evidenţa, păstrarea şi depozitarea conform regulilor stabilite a substanţelor
nocive, a substanţelor explozive şi a mijloacelor de exploatare.
Pentru nerespectarea acestor cerinţe răspunderea o poartă conducătorii întreprinderilor,
organizaţiilor care exploatează zăcămintele minerale utle.
Toţi beneficiarii au de asemenea obigaţia să înştiinţeze imediat despre situaţiile de avarie
şi să ia măsuri urgante pentru a stopa lucrările de exploatare inclusiv să ia măsuri pentru
lichidarea consecinţelor ecologice.
Legislaţia subsolului prevede că construcţia samovolnică a obiectivelor din subteran
urmeazăă a fi stopată fără rambursarea cheltuielilor.
În cazul lichidării sau conservării întreprinderilor ce exploatează subsolul, galeriile de
mine trebuie să fie aduse în starea ce asigură securitatea populaţiei şi a mediului
înconjurător.
Protecţie juridice sunt supuse de asemenea sectoarele de subsol care reprezintă o valoare
deosebită ştiinţifică sau culturală. Totodată legislaţia privind protecţia subsolului prevede
unele măsuri ce ţin de protecţia terenurilor care sunt atribuite pentru exploatarea
zăcămintelor minerale utile deschise şi anume beneficiarii de zăcăminte minerale utile
după exploatare urmează să readucă să reîntoarcă, să restabilească terenurile în starea în
care a fost pînă la exploatare în baza proiectului de recultivare a terenului.
 V. răspunderea pentru încălcarea legislaţiei subsolului.
Conforma articoluli 50 al codului subsoului pentru încălcarea legislaţiei privin protecţia
şi folosirea zăcămintelor minerale utile persoanele poartă răspundere penală,
administrativă şi civilă.
Răspunderea penală, administrativă şi civilă survine pentru rumătoarele categorii de
încălcări:
1. folosirea neautorizată a subsolului.
2. studierea şi cercetarea subsolului fără proiecte speciale.
3. studierea incompletă şi neraţională a subsolului.
4. încălcarea regulilor şi normelor de desfăşurare în condiţii de securitate a lucrărilor
legate de folosirea subsolului.
5. încălcarea cerinţelor privind protecţia subsolului şi mediului înconjurător.
6. neachitarea plăţilor pentru folosirea subsolului
7. neîndeplinirea măsurilor privind aducerea terenurilor într-o stare ce nu prezintă
pericol pentru a fi folosit anterior.
Conform articolului 119 al codului contravenţional este prevăzută răspunderea
contravenţională pentru încălcarea modului de protecţie şi de folosire a subsolului.
Răspunderea contravenţională survine pentru următoarele categorii de încălcări:
1. folosirea neautorizată a subsolului
2. studierea şi cercetarea subsolului fără proiecte speciale
3. prezentarea de informaţii neveridice privind cantitatea şi calitatea zăcămintelor
minerale utile extrase.
4. nerespectarea cerinţeor de proiectare, construire şi dare în exploatare a
întreprinderilor legate de folosirea subsolului.
5. încălcarea regulilor şi normelor de desfăşurare în condiţii de securitate a
lucrărilor de exploatare a subsolului, a cerinţelor privind protecţia subsolului, fapt
care provoacă impurificarea substanţelor minerale utile sau aducerea îtr-o stare
inutilizabilă.
6. încălcarea cerinţelor şi regulilor de depozitare în subsol a substanţelor şi a
deşeurilor nocive.
7. neîndeplinirea cerinţelor privind recultivarea terenurilor deteriorate în urma
exploatării zăcămintelor minerale utile.
8. comercializarea şi circulaţia substanţelor minerale utile solide fără acte de
provenienţă.
Pentru încălcarea acestor cerinţe legislaţia contravenţională prevede următoarele
categorii de sancţiuni:
1. amenda
2. privarea de dreptul de a desfăşura asemenea activitate pe o anumită perioadă de
timp.
Cea mai mare este de pînă la un an de zile.
Organele care au dreptul de a constata asemenea categorii de contravenţii şi de a examina
cazurile contravenţionale privind folosirea neraţională a subsolului sunt organele de
protecţie a mediului. Articolul 405 codul contravenţional.
Totodată pentru încălcarea cerinţelor privind protecţia subsolului codul penal prevede şi
răspunderea penală. În conformitate cu articolul 228 al codului penal răspunderea penală
survine pentru încălcarea cerinţelor de protecţie a zăcămintelor minerale sau a altor
resurse ale subsolului, construcţia neautorizată sau amplasarea deşeurilor toxice pe
terenurle cu zăcăminte minerale precum şi deversarea nesancţionată a substanţelor nocive
în subsol dacă aceste fapte au provocat:
1. prăbuşiri sau alunecări de proporţii ale terenului.
2. poluarea apelor subterane ce a creat un pericol pentru sănătatea populaţiei.
3. decesul persoanei din imprudenţă.
4. alte urmări grave.

Răspunderea civilă.
În cazurile în care prin contravenţie sau infracţiune s-au cauzat daune subsolului survine
răspunderea civilă şi în asemenea cazuri prejudiciul urmează a fi recuperat benevol sau
prin intermediul intentării unei acţiuni civile.
Conform legislaţiei subsolulu persoanele fizice sau juridice indiferent de forma
organizatorico-juridică atît rezidenţi, cît şi nerezidenţi sunt obligaţi să restituie integral
pagubele pricinuite.
Dat fiind faptul că zăcămintele minerale utile sunt atribuite la categoria de resurse
naturale nerenovabile, rejudiciul cauzat urmează a fi evaluat în sume băneşti.
Răspunderea civilă intervine şi în cazurile cînd sunt încheiat tranzacţii concesiunea – şi
nu sunt respectate prevederile acestora privind volumul de exploatare, forma de
exploatare, inclusiv folosirea neautorizată a zăcămintelor minerale utile.
De asemenea legislaţia ecologică prevede c în cazurie în care pe porţiunile de teren ce
sunt atribuite pentru exploatarea zăcămintelor minerale utile sunt construite diferite
obiective neautorizat, ele urmează a fi demolate fără restiuirea cheltuieilor.. .
În cazurile în care agenţii economic, persoanele fizice pot cauza real daune ecologice
subsollui Inspectorul principal de stat pentru ecologie poate emite una dintre următorarele
hotărîri:
1. hotărîrea privind limitarea dreptului de beneficierea asupra subsolului.
2. hotărîrea privind suspendarea dreptului de beneifciere asupra subsolului.
3. hotărîre privind încetarea dreptului de beneficiere asupra subsolului cu retragerea
licenţei, autorizaţiei de exploatare. Asemenea categorii de hotărîri se atacă
nemijlocit înn contenciosul administrativ.
Tema: Regimul juridic de protecţie şi folosire a fondului foerstier.
Plan:
I. Fondul forestier şi pădurile ca obiect de protecţie şi folosire. Noţiunea juridică
a fondului ofrestier şi a pădurii.
II. Administrarea de stat şi gestionarea fondului oforestier.
III. Dreptul de beneficiere asupra fondului forestier.
IV. Protecţia juridică a fondului forestier.
V. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei silvice.

I. fondul forestier şi pădurile ca obiect de protecţie şi folosire.

Cea mai mare parte a lumii vegetale o ocupă pădurile care în esenţa sa reprezintă
totalitatea formelor de plante vii unde principalul loc îl deţin arboii şi arbuştii.
Lumea vegetală şi în special pădurile reprezintă acel component al biosferei care ccrează
substanţă organică adică principall izvor ce asigură viaţa tuturor fiinţelor vii, evident şi a
omului.
O particularitate caracteristică pentru păduri este aceea că toate componentele pe care le
cuprinde influenţează unul asupra altuia şi crează un mediu de sinestătător, care
influenţează în mod direct ceilalţi factori de mediu.
Se consideră că pădurile îndeplinesc cîteva funcţii dntre care enumerăm următoarele:
1. funcţia ecologică,care constă în faptul că pădurile influenţează asupra mediului
natural, asupra proceselor climaterice şi îndeplineşte funcţia de protecţie a solului
şi a resurselor acvatice.
2. funcţia economică care constă în faptul că pădurile reprezntă principala sursă a
masei lemnoase şi a altor produse ale pădurii ce se utilizează în diferite ramuri ale
economiei naţionale.
3. funcţia de recreiere, odihnă, agrement, sport, turism. Adică fondul ofrestier
reprezintă o bază operaţională pe care sunt amplasate diferite baze de odihnă,
sport etc.
Actele normative care reglementează relaţiile cu privire la protecţia şi folosirea fondului
forestier sunt:
1. codul silvic
2. legea nr 887 din 21.06.1996.
3. legea cu privire la protecţia mediului înconjurător nr 1515 din 16 iunie 1993.
Conform legislaţiei silvice în vigoare noţiunile de pădure şi fond forestier sunt delimitate.
Astfel, pădurea reprezintă un element al landşaftului geografic, o unitate funcţională a
biosferei, compusă din comunitatea vegetaţiei forestiere în care predomină arborii şi
arbuştii, regnul animal şi diferite microorganisme.
Toate aceste părţi componente sunt interdependente şi acţionează asupra habitatului lor.
Sunt considerate drept păduri terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră pe o suprafaţă
de peste 0,25 hectare. Noţiune greşită după părerea profesorului.
În acelaşi timp fondul forestier reprezintă şi este constituit din totalitatea pădurilor
indiferent de tipul de proprietate i forma de fospodărire , terenurile destinate împăduririi
inclusiv cele care servesc nevoilor de cultură rpoducţie sau administraţiei silvice precum
şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice şi în cadastrul funciar ca
fiind păduri.
Reieşind din aceste noţiuni fondul forestier reprezintă o categorie mai largă deît pădurea
care nu trebuie confundate şi mai ales în cazul aplicării normeor juridice speciale şi
anume normele juridice silvice şi normele juridice funciare.
Toate acestea acestea există vegetaţie forestieră care nu face parte din fondul forestier.
Astfel încît în fondul forestier nu se includ:
1. categoriile de arbori şi arbuşti ce sunt amplasaţi pe terenurile cu destinaţie
agricolă.
2. categoriile de arbori şi arbuşti inclusiv plantaţiile de arbori şi arbuşti
situate de-a lungul căilor de comunicaţii. Se gestionează de autorităţile
care le-au plantat.
3. grupele de arbori şi arbuşti care se află în permietru localităţilor urbane şi
rurale.
În dependenţă de importanţa ecologică şi economică a pădurilor, precum şi în dependenţă
de funcţiile pe care le îndeplinesc pădurile în RM se clasifică în grupe şi categorii
funcţionale. Însă toate pădurile se incadrează în grupa întîi şi îndeeplinesc funcţia de
protecţie a mediului înconjurător. Ceea ce înseamnă că pădurie în RM nu pot fi exploatate
din punct de vedere economic.
Conform articolului 14 din codul silvic se disting următoarele categorii funcţionale de
păduri:
1. de protecţe a apelor care includ în componenţa sa
prima. Categoriile de arbori şi arbuşti de pe versanţi rîurilor, lacurilor, lacurilor de
acumulare şi a altor bazie acvatice.
A doua categorie funcţională. De protecţie a terenurilor şi solurilor. Din această categorie
fac parte părdurile antierozionale, categoriile de arbori şi arbuşti care sunt amplasaţi în
perimetrul drummurilor auto de interes naţional şi căilor ferate.
A treia categorie funcţională. De protecţie contra factorilor climatici şi industriali
dăunători. Din această categorie fac parte pădurile de stepă, grupele de arbori şi arbuşti
din zonele de cîmpie şi sectoarele silvice deosebit de valoroase.
A patra categorie funcţională. Cu funcţie de recreiere. Din această categorie fac parte
spaţiile verzi din perimetrul localităţilor urbane şi rurale, inclusiv sect sectoarele de
păduri – parcuri – grupele de arbori şi arbuşti din prima şi a doua zonă de protecţie
sanitară a resurselor de aprovizionare cu apă şi din zonele de protecţie a staţiunilor
balneo-climaterice şi ale sanatoriilor.
A cincea grupă de interes ştiinţific, de conservare a genofondului şi a ecofondului
forestier.. din această categorie fac parte pădurile dinrezervaţiile naturlae, pădurile din
parcurile naturale, sectoarele de păduri aflate în regim de rezervaţie, pădurile de
importanţă ştiinţifică şi istorico-culturală.

II. administrarea de stat şi gestionarea fondurilor ofrestiere.

Administrarea în domeniul protecţiei mediului este determinată de o complexitate de
raporturi sociale, o categorie a acestora find şicele silvice.
O particularitate esenţială a administrării şi gestionării fondului forestier este aceea că
numai organele special împuternicite ale statului poate asigura executarea eficientă a
prevederilor legislaţiei silvice.
Se consideră că administrarea şi gestionarea fondului forestier rerezintă o activitate
executivă şi de dispoziţie a organelor commpetente ale statutlui care au scop elaborarea,
adoptarea şi aplicarea unui complex de măsuri juridico-economice privind protecţia,
folosirea, regenerarea şi paza fondului forestier inclusiv exercitarea supravegherii şi
controlului asupra respectării legislaţiei silvice.
Conform articolului 11 al codlui silvic administrarea şi gestionarea fondului forestier este
o prerogativă exclusivă a statului. Această activitate poate fi exercitată sub cîteva forme:
1. elaborarea şi adoptarea egislaţei silvice.
2. executarea şi aplicarea legislaţiei silvice.
3. asigurarea respectării legislaţiei silvice.
Totodată în dependenţă de forma de administrare şi funcţiile ce revin sunt delimitate
organele de competenţă generală şi organele de competenţă specială.
Din categoria organelor de competenţă generală fac parte parlamentul, guvernul şi
autorităţile administraţiei publice locale.
Activitatea acestora este determinată de articolele 7 şi 9 şi 11 ale codului silvic.
Din categoria organelor de competenţă specială fac parte Agenţia pentru silvicultură
Moldsilva a cărei strucută şi efectiv a fost aprobat prin hotărîrea guvernului nr 569 din
10.06.05.
Î conformitate cu regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Moldsilva se
consideră că aceasta este autoritatea centrală în domeniul silviculturii şi se subordonează
nemijlocit guvernului RM.
Obiectul de activitate al agenţiei pentru silvicultură moldsilva îl reprezintă gospodărirea
pe principii ecologice în baza amenajamentelor silvice a fondului forestier în vederea
cntribuţiior fondului forestier la îmbunătăţierea condiţiilor de mediu, precum şi la
satisfacerea unor cerinţe ale economiei naţionale privind asigurarea cu produse ale
fondului forestier.
Agenţia Moldosilva este investită cu următoarele atribuţii:
1. în domeniul silviculturii:
- asigură integritatea şi potenţialul natural al fondului forestier naţional.
- Elaborează şi stabileşte regimurile silvice.
 - Elaborează şi probă în comun cu ministerul ecologiei şi resurselor naturale
propuneri privind clasificarea pădurilor pe grupe şi categorii funcţionale.
- Asigură paza şi protecţia fondului forestier împotriva tăierilor ilicite.
2. în domenul exercitării controlului efectuează controlul departamental asupra
respectării regimului silvic în toate categoriile de păduri şi pe terenurile fondului
forestier
3. în domeniul economiei:
- stabileşte indicii economici ai unităţior subordonate.
- Exercită controlul asupra respectări indicilor economici de către întreprinderile de
stat pentru silvicultură.
Un alt organ de competenţă specială este ministerul ecologiei şi resurselor naturale.
Conform legislaţiei în vigoare ministerul menţionat exercită:
1. exercită controlul de stat asupra respectării legislaţiei silvice.
2. efectuează expertiza ecologică de stat asupra proiectelor de extindere a fondului
forestier şi a lucrărilor de regenerare şi exploatare a pădurilor.
3. coordonează toate autorizaţiile de tăieri principale în fondul forestier proprietate
publică a statului. Articol 40 al egii privind protecţia mediului înconjurător.
La efectuarea controlului de stat se va ţine cont şi se va examina următoarele acte juridice
ale deţinătorilor silvici:
1. amenajamentul silvic.
2. materialele de delimitare ale parchetelor sau parcelelor atribuite deţinătorilor
silvici.
3. autorizaţile autorităţilor pentru mediu.
4. planurile lucrărilor de regenerare a fondului forestier.
5. planurile lucrărior de îngrijire ale arborilor.
6. actele privind respectarea indicaţiior din autorizaţii şi corespunderea volumului
masei lemnoase cu amenajamentul silvic.
O altă funcţie a organelor silvice de stat este ţinerea evidenţei de stat a fondului forestier
care se efectuează în baza amenajamenteor silvice, inventarierilor şi cercetărilor fondului
forestier – cadastrul silvic de stat.
De asemenea evaluarea calitativă a fondului forestier se efectuează în monitoringul
forester. Care reprezintă un sistem unic de observaţii şi prognoze privind starea şi
dinamica tendinţelor negative asupra fondului forestier.

III. dretul de beneficiere asupra fondului forestier.

În scopul folosirii cît mai raţioonale şi complexe a fondului forestier şi a produselor
părduri în legislaţe sunt prevăzzute norme care stabielsc posibilitatea gestionării fondului
forestier.
În literatura de specialitate acesta poartă nume de drept de beneficiere asupra fondului
forestier.
Termenul drept de beneficiere asupra fondului forestier poate fi privit sub două aspecte şi
anume obiectiv şi subiecctiv.
Sub aspect obiectiv dreptul de beneficiere asupra fondului forestier reprezintă o
totatlitate de norme jurdice care reglementează relaţiile silvice ce apar între deţinătorii
silvici în legătură cu atribuirea, posesia şi exploatarea produselor părdurii şi a fondului
forestier.
Sub aspect subectiv dreptul de beneficiere reprezintă totalitatea atribuţiilor şi
împuternicirilor deţinătorilor silvici privind exploatarea cantitativă şi calitativă a
fondului forestier.
Legislaţia prevede două noţiuni cu privire la exploatarea fondului frestier şi anume:
noţiunea de gestiune a fondului forestier şi noţiunea de folosire a terenurilor din fondul
forestier.
Aceasta însă nu înseamnă că gestionarii fondului forestier n pot folosi terenurile din
fondul forestier.
Totodată legislaţia determină drepturi şi obligaţiunni diferite atît gestionarilor silvici, cît
şi beneficiarior silvici.
Conform articolului 29 al codului silvic gestionarii de terenuri din fondul forestier au
următoarele drepturi:
1. să folosească fondul forestier şi să desfăşoare activităţi de gospodărire a fondului
forestier.
2. să construască drumul, depozite silvice, blocuri locative şi administrative pentru
păstrarea şi prelucrarea primară a materiei prime.
3. să repartizeze terenurile din fondul forestier întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor, cetăţenilor pentru folosire şi alte activităţi de gospodărire, eliberînd
în aceste scopuri autorizaţii silvice sau bilete silvice.
De asemenea gestionarii au şi unele obligaţiuni şi anume:
1. să asigure regenerarea, paza şiprotecţia pădurilor inclusiv să asigure sporirea
productivităţii fondului forestier.
2. să folosească raţional produsele pădurii.
3. să execute lucrările prin metode ce asigură păstrarea funcţiilor de protecţie a
fondului forestier.
De asemenea conform articolului 30 al codului silvic beneficiarii silvici au următoarele
drepturi:
1. să primească în folosinţă terenuri din fondul forestier pentru recoltarea produselor
păduri.
2. să contruiască drumuri, blocuri de producţie, locuri de arcare a autovehiculelor.
3. să amenajeze platforme pentru producţia silvică.
4. să contruiască blocuri administrative.
De rînd cu aceste drepturi beneficiarii silvici sunt obligaţi:
1. să folosească raţional parchetele care le-au fost puse la dispoziţie.
2. să nu admită pierderea producţiei silvice.
 3. să achite a timp plata pentru folosirea produselor pădurii.
4. să respecte regulile de protecţie împotriva incendiilor.
5. să execute lucrările prin metode care nu afectează starea şi regenerarea pădurilor.
6. să îndeplinească alte cerinţe înconformitate cu legislaţia în vigoare.
Temeiurile juridice pentru folosirea dreptului forestier de către întrepinderi, instituţii,
organizaţii sunt:
1. contractul de arendă încheiat în condiţiile articolului 26 al codului silvic.
2. autorizaţia silvică, autorizaţia de exploatare ea se mai numeşte.
3. biletul silvic.
Aceste acte juridice se eliberează pentru următoarele categorii de lucări:
1. recoltarea masei lemnoase.
2. recoltarea produselor lemnoase auxiliare şi a materiei prime tehnice.
3. pentru folosinţele silvic accesorii.
4. folosirea terenurilor din fondul forestier pentru necesităţile gospodăriei cinegetice
pentru vînătare
5. folosirea terenurilor din fondul frestier în scopuri de cercetare ştiinţifică.
Pentru eliberarea autorizaţiei este necesar de a prezenta următoarele documente:
1. decizia deţinătorului de teren privind efectuarea tăierilor.
2. materiaele de delimitare şi inventariere a suprafeţelor preconizate pentru tăieri
silvice.
3. actul de cercetare sanitară a arborilor în cazul tăierilor de igienă. Aceste acte se
elibererază de către autorizatea silvică centrală Moldsilva.
4. coordonarea lucrărilor cu serviciul cadastral.
5. actul de control întocmit de către agenţiile ecologice teritoriale.
6. avizul favorabil al unităţilor silvice teritoriale sau a autorităţii silvice centrale. În
dependenţă de tipul de lucrări.
Obiectele dreptului de beneficiere asupra fondului forestier sunt:
1. pdurile.
2. terenurile destinate împăduririi.
3. terenurile care servesc nevoilor de cultură şi administraţie silvică.
4. terenurile neproductive, dar care sunt incluse în amenajamentele silvice
5. produsele pădurii.
Produsele pădurii sunt considerate
1. produsele lemnoase.
2. produsele nelemnoase
3. serviciile legate de folosirea pădurilor.
4. activitatea de realizare a funcţiilor de protecţie pădurilor.
Produsele lemnoase conform legislaţiei silvice sunt de mai multe categorii şi anume:
1. prooduse principale şi anume rezultate din tăieri principale şi de regenerare a
pădurilor ea constituie masa lemnoasă propriu-zisă.
2. produse secundare rezultate din tăieri de îngrijire a arborilor.
 3. produse rezultate din tăieri de igienă
4. produse auxiliare.
Produse nelemnoase se consideră:
1. regnul animal.
2. melcii de viţă-de-vie
3. precum şi alte produse neatribuite la cele lemnoase. Şi anume produsele accesorii
ale pădurii.
În calitate de subiecţi ai dreptuluide beneficiere pot fi:
1. persoanele fizice cetăţeni ai RM, cetăţeni străini şi apatrizi.
2. persoanele juridice cu capital naţional, mixt şi străin.
3. asociaţiile obşteşti.
4. organizaţiile religioase.
Legislaţia silvică stabileşte modul şi condiţiile în urma căruia fapt dreptul de folosinţă
asupra fondului forestier poate înceta şi anume:
1. renunţare benevolă.
2. expirarea termenului prevăzut în autorizaţie sau bilet silvic
3. expirarea termenului a contractului de arendă.
4. neachitarea în termenul prevăzut a plăţilor pentru produsele pădurii.
5. nerespectarea legislaţiei silvice de către beneficiar şi nerespectare modului stabilit
de utilizare.
6. scoaterea ternurilor din circuitul silvic şi decesul beneficiarului persoan fiică
7. desfiinţarea persoanei juridice.

IV. protecţia juridică a fondului forestier.

Protecţia juridiică a fondului forestier se efectuează pe baza programelor privind
folosirea, regenerarea şi paza fondului forestier ce include un complex de măsuri de
ordin organizatoric şi economic ce se realizează ţinîndu-se cont de particularităţile
biologice şi regionale ale pădurilor ş şi care de asemenea include msuri privind protecţia
de acţiuni dăunătoare.
Codul silvic cuprinde cîteva aspecte în vedere protecţiei juridice a fondului frestier şi
anume:
1. paza fondului ofrestier se efectuează de moldsilva.
2. regenerarea şi îngriirea pădurilor.
3. protecţia pădurilor împotriva vbolilor şi vătămătorilor.
4. protecţia pădurilor împotriva acţiunilor poluatorii.
În conformitate au rticolulu 56 al coudlui silvic autoritatea silvică centrală, gestionarii
fondului forestier şi rganele administraţiei publice locale asigură paza fondlului forestier
şi a vegetaţiei forestiere din afara fondului fondului forestier contra tăierilor ilegale,
furturilor, distrugerilor, degradărilor, incenndiilor, braconajului şi altor acţiuni ce ţin de
dăunarea asupra vegetaţiei forestiere.
Paza nemijlocită a fondului forestie este asigurată de către Agenţia pentru silvicultură
Moldsilva. În legătură cu îndeplinirea acestor sarcini factorii de decize a serviciului silvic
au dreptul în limitele competenţelor lor au dreptul:
1. să fie asimilaţi inspectorilor de stat ai mediului în exercitarea controlului asupra
folosirii, regenerării şi protecţiei fondului forestier. Articol 27 din legea privind
protecţia mediului înconjurător.
2. să întocmească procese verbale privind încălcarea legislaţiei silvice şi să letrimită
spre examinare organului de protecţie a meidului înconjurător.
3. să intenteze acţiuni în justiţie privind repararea prejudiciului cauzat fondului
foerestier.
4. că reţină şi să ridie în vederea sechestrării produsele silvicie obţinute în mod
ilicit.
5. să exercite controlul asupra mijloacelo de transport şi de la contravenienţiii silvici
să sechestreze uneltele sau obiectele care au constituit obiectee contravenţiei
silvice.
6. să poarte şi să folosească armă de serviciu şi mijloace speciale.
Una din obligaţiunile persoanelor fizice şi juridice activitatea cărora se desfăşoară în
legătură cu folosirea fondului forestier, este respectarea regulilor de prevenire a
incendiior din păduri sau din fondul foresier.
Măsurile uc privire la revenirea incendiilor sunt stabiite prin hotărîre de guvern.
Regenerarea şi îngrijirea pădurilor se efectuează în baza amenjamentelor silvice.
Legislaţia silvică revede că există două modalităţi de regenerare a fondului forestier, în
special a ă pădurilor şi anuem:
1. regenerarea naturală şi
2. regenerarea artificială.
La regenerarea naturală se va acorda prioritate categoriilor de arbori şi arbuşti din speciile
autohtone în scopul asigurării genofondului şi ecofondului ţării.
Autoritatea silvică centrală este obligată să asigure împădurirea tuturor categoriilor de
terenuri din fondul forestier destinate regenerării.
Regenerarea artificială se efectuează în baza unor proiecte, scheme şi urmează a fi
coordonate cu organele de protecţie a mediului. Se efectuează expertiza.
Deţinătorii de terenuri din fondul forestier sunt obligaţi să realizeze toate măsurile de
menţinere a seminţişului natura.
În scopul protecţiei fondului forestier şi în scopul asigurării echilibrului ecologic
deţinătorii silvici sunt obligaţi să întreprndă măsuri biologice de combatere a
dăunătorilor vegetaţiei forestiere.
În acest scop sunt datori să întreprindă:
1. amenajarea sanitară a fondului forestier,
 2. depistarea sectoarelor de păduri care sunt degradate şi vătămate de boli şi
vătămători.
3. să ţină la evidenţă sectoarele de pădure care sunt degradate şi vătămate de
dăunătri.
4. să anunţe de fiecare dată autoritatea silvică centrală despre depistarea bolior şi
vătămătorilor.
5. de asemenea
de asemenea legislaţia silvică prevede măsuri de protecţie şi împotriva acţiunilor
poluatorii. Aceste măsuri ţin de interzicerea circulaţiei în fondul forestier a mijloacelor de
transport şi de interzicerea de a scoate terenurile din fondul forestier din circulaţie
silvică.

V. Răspunderea juridică pentru încălcare legislaţiei silvice.

Unul dintre mijloacele de protecţie a fondului forestier este şi institutul răspunderii
juridice, care urmează a fi folosit nu numai ppentru sancţionarea persoanelor vinovate
dar şi pentru prevenirea în vederea săvîrşirii contravenţiilor silvice.
Contravenţiile silvice reprezintă totalitatea faptelor acţiunilor sau nacţiunilor prevăzute de
lege, săvîrşite cu vinovăâie care atentează la relaţiile ce asigură protecţia, folosirea
raţională, regenerarea şi paza fondului forestier.
Conform articolului 85 al codului silvic pentru încălcarea legislaţiei silvice sunt trase la
răspundere persoanele fizice şi juriidice, iar articolul 84 determină categoriile de
contravenţii silvice şi acestea sunt:
1. tăierea ilicită şi vătămarea arborilor şi arbuştilor pînă la gradul de încetare a
creşterii lor.
2. vătămarea ilicită a arborilor şi arbuştilor care nu întrerupe creşterea lor.
3. nimicirea şi vătămarea pădurilor ca rezultat al incendierii sau folosirii neglijente a
focului.
4. încălcarea regulilor de apărare împotriva incendiilor şi regulilr sanitare în păduri.
5. distrugerea şi vătămarea culturilor silvice de provenienţă şi regenerare naturală de
pe terenurile destinate reîmpăduririi.
6. distrugerea şi vătămarea puieţilor şi butaşilor din pepeniere şi plantaţii silvice.
7. încălcarea termenelor de restituire a trenurilor din fondul forestier sau neonorarea
obligaţiunilor de aducere a terenurilor în stare utilă de folosire.
8. distrugerea şi deteriorarea fîneţţelor şi păşunilor de pe terenurile din fondul
forestier.
9. încălcarea modului stabilit de tăiere, colectare şi transport al masei lemnoase.
Conform prevederilor codului silvic pentru încălcarea legislaţiei poate surveni
răspunderea contravenţională, penală, civilă, disciplinară şi specială – de taxă sau
materială.
Codul contravenţional prevede următoarele categorii de contravenţii silvice:
 1. articolul 122 tăierea iegală sau vătămarea arborilor şi arbuştilor.
2. articolul 123 distrugerea şi vătămarea culturilor silvice, a arboretului tînăr
provenit prin regenerare naturală, a seminţişului natural şi reexistent.
3. articolul 124 distrugerea şi vătămarea puieţilor şi butaşior din pepeniere şi
plantaţii silvicee.
4. 125 încălcarea modului şi a termenelor de împădurire a archetelor exploatate şi a
terenurilor neîmpădurite.
5. articolul 126 distrugerea sau deteriorarea intenţionată a fîneţelor, păşunilor,
şanţurilor de desecare din păduri, a sistemelor de drenaj, a drumurilor de pe
terenurile fondului fondului forestier.
6. articol 127 încălcarea regulilor de folosire a obiectelor fondului forestier.
7. articol 128 încălcarea actelor normatie prvind protecţia fondulu cinegetic.
8. articol 129 distrugerea intenţionată a locurilor de vieţuire a faunei folositare
pădurii.
9. articol 130 amplasarea neautorizată astupilor de pe terenurile fondului forestier.
10. articol 132 distrugerea sau deteriorarea internţionată a semnelor de restricţie a
indicatoaarelor din amenajamentul silvic, a obiectelor de agitaţie şi informaţie
vizuală.
11. articol 133 darea în exploatare a obiectelor de producţie fără instalaţiide prevenire
a impactului negativ asupra pădurilor.
12. articol 134 şi 135 şi 136 şi 137 ţin de protecţia atît a fondului forestier cît şi a
spaţiilor verzi din localităţilor urbane şi rurale adică a vegetaţiei foresteir din afara
fondului forestier.
Răspunderea penală este prevăzută este prevăzut de articolul 231 şi 232 a codului penal.
Artiol 231 prevede tăierea ilegală a vegetaţiei forestiere. Articolul 235 încălcarea
regimului de protecţie a ariilor naturlae protejate de stat. Obiectul nemijlocit al
infracţiunii de la 231 îl constituie totatlitea de relaţii care asigură portecţia, forlosirea,
regenerrarea fondului forestier şi a ariilor naturale ptoejate de stat.
Obiectul material îl constituie vegetaţia forestieră din fondul silvic şi vegetaţia forestieră
în ariile naturale protejate de stat.
Latura obiectivă reprezintă fapta şi anume acţiunea criminală care atentează a ordinea de
drept silvic ce se manifestă prin tăierea ilegală a arborilor şi arbuştior din fondul silvic
sau din fondul ariilor naturale protejate de stat. .
Prin tăiere ilegală trebuie de înţeles defrişarea arborior şi arbuştior fără autorizaie sau
tăierea arborilor şi arbuştilor care nu sunt indicaţi în autorizaţie sau dacă tăierile arborilor
şi arbuştilor u sunt coordonate cu organele de protecţie a mediului.
Pentru calificarea corectă a faptei o importanţă deosebită o are locul săvîrşirii faptei.
Fondul silvic sau ariile protejate de stat.
Conform articolului 231 se consideră infracţiune silvică şi urmează a fi atrasă la
răspundere persoana responsabilă de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere indiferent de
mărimea pagubei.
De asemenea trebuie de menţionat faptul că acţiunile criminale trebuie calificate în baza
articolului 231 litera a b dacă paguba depăşeşte 500 unităi convenţionale.
De asemenea latura obiectivă se caracterizează prin legătura cauzală dintre faptă şi
consecinţă.
Este o componenţă de infracţiune materială.
Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie ca formă a vinovăţie şi poate avea
ambele forme a vinovăâiei atît directă, cît şi indirectă.
Subiect general este persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrşiri nfracţiunii a
atins vîrsta de 16 ani.
Subiect special este persoana fizică responsabilă de paza şi protecţia vegetaţiei forestiere.

De asemenea persoana juridică este subiect al infracţiun de la 231.

A doua categorie de infracţiune silvică este prevăzută de prevederile articolului 232 a

codului penal şi anume distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere.
Obiectul sppecial reprezintă totalitatea relaţiilor sociale cu privire la protecţia masivelor
forestiere.
Obiectul material arorii şi arbuştii dn fodul forestier sau masivele forestiere.
Latura obiectvă reprezintă fapta criminală care se manifestă prin acţiuni ce ţin de
distrugerea sau deteriorarea în proporţii mari a masivelor forestiere ca urmare a folosirii
imprudente a focului sau a unor surse de pericol sporit.
Alineatul di al acestei componenţe de infracţiuni se caracterizează prin acţiuni criminale
ce duc la distrugerea sau deteriorarea intenţionată în proproţii mari a masivelor
forestiere prin incendiere.
Latura subiectivă alineatul unu se caracterizează prin imprudenţă, iar alineatul doi prin
intenţie directă.
Subiect al acestei categorii de infracţiuni poate fi persoana fizică responsabilă care a atins
vîrsta de 16 ani şi persoana juridică.

Conform articolului 82 a codului silvic litigiile patrimoniale ce reies din raporturile

silvice se soluţionează de către instanţa judecătorească competentă. Prin urmare, este
vorba despre răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea legislaţiei silvice.
Articolul 83 a codului silvic stabileşte că tranzacţiile de vînzare-cumpărare, donaţie, gaj,
tranzacţiile dintre deţinătorii de terenuri din fondul forestier care sunt încheiate cu
încălcarea legislaţiei sunt declarate nule de către instanţele judecătoreşti.
În cazul în care prin săvîrşirea unor acţiuni ilicite au fost cauzate prejudici fondului
ofrestier, inclusiv vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier cuantumul
despăgubirilor se va stabili şi se vor calcula în conformitate cu anexele codului silvic.
Totodată legislaţia silvică delimitează subiecţii care urmează să repare pierderile
producţiei silvice cauzate de scoaterea terenurilor din circuitul silvic, precum şi pentru
folosirea contrar destinaţiei a terenurilor din fondul silvic.
De asemenea prevederi ce ţin de repararea prejudiciior silvice sunt prevăzute şi de codul
funciar.
Tema: Regimul juridic al aerului atmosferic.
Plan:
I. Aerul atmosferic ca obiect de protecţie jridică.
II. Administrarea de stat în domeniulprotecţie aerului atmosferic.
III. Protecţia juridică a aerului atmosferic.
IV. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei privind protecţia
aerului atmosferic.

Actele normative:
1. legea cu privire la protecţia mediului înconjurător
2. legea cuprivire la protecţia aerului atmosferic.

I. aerul atmosferic ca obiect al protecţiei juridice.

Ca element important l mediului aerul atmosferic reprezintă o semnificaţie deosebită
pentru existenţa naturii umane a faunei şi florei.
Ecologistul rus Novicov menţionează că aerul atmosferic reprezintă amestecul de gaza
naturale ce formează stratul atmosferic care înconjoară pămîntul în afara încăpperilor de
locuit de producere şi care s-a format în procesul evoluţiei pămîntului.
Legislaţia rusă cu privire la protecţia aerului atmosferic prevede că aerul atmosferic este
un component necesar , vital al mediului înconjurător natural, care reprezintă în siine un
amestec de gaza în atmosferă ce se află în afara încăperilor de locuit sau de producere.
Conform articolului trei al elgii cu privire la prtecţia aerului atmosferic, aerul reprezintă
un amestec de azot şi oxigen de necesitate vitală pentru organismele aerobe care conţine
şi mici cantităţi de alte gaze, vapori de apăşi diverse particule.
Trebuie de menţionat faptul că noţiunea de aer atmosferic nu şi-a găsit expresia în
legislaţia ecologică a RM. Regimul juridic de protecţie a aerului atmosferic este
reglementat de legea cu privire la protecţia mediului înconjurător caşitolul cinci şi de
asemenea de un act normativ psecial elgea cu privire la protecţia aerului atmosferic.
Ca criteriu principal de delimitare a aerului atmosferic de alte categorii şi tipuri de aer ca
noţiunea serveşte legătura dintre primul adică aerul atmosferic şi mediul natural.
Aerul atmosferic este şi reprezintă unul din elementele esenţiale al meiului natural şi în
primul rînd el serveşte o sursă de neînlocuit a oxigenului.
Aerul atmosferic de asemenea are cîteva calităţi ecologice deosebite şi anume:
1. el serveşte strat de protecţie a radiaţiei cosmice
2. şi concomitent formează baza condiţiilor climaterice pe pămînt.
O particularitate esenţială ce ţine de aerul atmosferic constă în faptul că datorită
capacităţilor sale el nu poate fi obiect a dreptului de proprietate, deoarece el nu poate fi
individualizat.
Dacă în privinţa unor aşa obiecte ale naturii cum sunt solul, subsolul ca obiect de
reglementare include în sne şi relaţiile de folosire, atunc reglementarea folosirii aerului
atmosferic poate fi efectuată numai într-o măsură minimă.
Conform articolului 25 al legi cu privire la aerul atmosferic la proiectarea întreprinderilor,
instalaţiilor şi a altor obiective consumatoare de aer se vor preconiza măsuri care să
asigure un consum minim de aer atmosferic pentru necesităţile de producţie.
Analiza legislaţiei ecologice generează concluzia că aerul atmosferic este folosit în
următoarele scopuuri:
1. pentru asigurare supravieţuirii fiinţelor vii.
2. pentru emisia substanţelor poluante în atmosferă.
3. pentru necesităţile de producţie în calitate de materie primă.
Legea cu privire la protecţia aerului atmosferic prevede că poluant se consideră orice
substanţă în stare solidă, lichidă sau gazoasă, radiantă, electromagnetică, termică, fonică
sau vibrantă în aer care poate avea o acţiune negativă asupra sănătăţii omului sau
mediului înconjurător.
Sursele de poluare a aerului atmosferic pot fi clasificate în două grupe mari:
1. surse de poluare natural
2. surse de poluare antropogenă.
La prima se atribuie incendiile de păduri, furtunile de nisip.
La a doua se atribuie industria atît grea, cît şi cea uşoară, mijloacele de transport.
Normele tehnice stabilesc că poluarea atmosferei reprezintă modificarea compoziţiei
atmosferei în rezultatul aflării în atmosferă a diferitor substanţe.
Aer poluat este aerul care conţine poluanţi în concentraţii la care aceştia acţionează nociv
asupra organismelor vii şi este dăunător mediului înconjurător.
Poluarea aerului atmosferic îşi manifestă consecinţele sale negative asupra
1. stratului de ozon
2. reducerea oxigenului în atmosferă
3. înclzirea globală a climei.

Se consideră că pentru protecţia aerului atmosferic sunt necesare cîteva măsuri şi care
sunt delimitate în vîteva direcţii:
1. măsuri de protecţie juridică. Elaborarea şi adoptarea normelor ceţin de prtecţia
aerului atmosferic.
2. măsuri de orin tehnico-ştiinţific care dau posibilitatea de a implimenta noi
tehnologii, care ar fi capabile de a reduce la minim poluarea aerului atmosferic.
3. măsuri de oridn organizatorico-economic. Care dau posibbilitatea de a elabora,
proiecte, programe şi de a aloca investiţii privind protecţia aerului atmosferic.

II. administrarea de stat.

Administrarea de stat în domeniul protecţie aerului atmosferic are unele particularităţi ce
se manifestă prin activitatea diferitr organe specializate şi împuternicite de a efectua
controlul de stat şi evidenţa influenelor nocive în ceea ce priveşte protecţia aerului
atmosferic.
Sarcina de bază a organelor de stat în acest domeniu este prevenrea poluării aerului
atmosferic şi exercitarea controluiui ecologic de stat în vedere respectării de către
persoanele fizice şi juridice a prevederilor legislaţiei privnd protecţia aerului atmosferic..
Ca şi în celelelate domenii de protecţie a mediului avem două categoriide organe:
1. organe de competenţă generală şi
2. organe de competenţă specială.
La categoria organelor de competenţă generală, parlamentul, guvernul articol patru allegii
cu privire la proteţcia aerului atmosferic şi organele administraţiei publice locale.
La organel de competenţă specială sunt: ministerul ecologiei şi reusrelor naturale,
inspectoratul ecologic de stat, serviciul hidrometeorologic de stat, centrul de medicină
preventivă, ministerul sănătăţii şi ministerul protecţiei sociale.
Conform articolui cinci al legii cu privire la protecţia aerului atmosferic ministerul
ecologiei şi resurselor naturale îndeplineşte următoarele funcţii:
1. elaborează programe ecologice şi determină direcţiile prioritare privind protecţia
aerului atmosferic.
2. stabileşte modul de elaborare şi aprobare a normativelor emidiilor limitat
admisibile de poluanţi.
3. elaborează sistemul naţional pentru evidena de stat aacţiunilor nocive asupra
aerului atmosferic.
4. efectuează monitoriarea poluării aerului atmosferic.
5. stabileşte modul de exercitare şi efectuează controlul de stat asupra respectării
prevederilor actelor legislative ce ţin de protecţia aerului atmosferic.
6. soluţionează litigii din domeniul aerului atmosfericc (nepatrimoniale).
7. anunţă şi informează operativ Guvernul şi autorităţile admnistraţiei publice locale
despre depăşirea nivelului de poluare a aerului atmosferic.
În temeiul articolului 20 al legi cu privire la protecţia aerului atmosferic, controlul de stat
în domeniul protecţiei aerului atmosferic se efectuează pentru a asigura respectarea
legislaţiei ecologice, a normativelor emisiile limitat adminisbile de pouanţi, a gradului
stabilit de influenţă fizică nocivă asupra atmosferei, inclusiv pentru respectarea normelor
tehnice în vigoare.
Controlul de stat în domeniul nomnalizat se exercită de două organe: inspectoratul
ecologic de stat şi Centru de medicină preventivă.
Centru de medicină preventivă îi revin responsabilităţile ce vizează influenţa fizică
nocivă asupra aerului atmoseferic şi anume de delimtat ceea ce ţine de energia radiantă,
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrantă.
 Controlul ecologic de stat este efectuat de inspecotaratul ecologic de stat, în teritoriu este
exercitat de Agenţiile ecologicie de stat, de către inspectorii de stat pentru ecologic e se
va controla:
1. documentaţia normativ-juriidică şi nrmativ-tehnică ce ţine de protecţia aerului
atmosferic.
2. respectarea cerinţelor privind protecţia aeruluiatmosferic la amplasarea,
proiectarea, construcţia şi darea în exploatare a obiectivelor construite ori
reconstruite.
3. verifică respectarea normativelor ELA – emisiilor limitat admisibile.
4. va verifica ţinerea evidenţei de stat a influenţelor nocive asupra aerului
atmosferic de către agenţii economic.
5. va verifica executarea indicaţiilor autorităţilor abilitate cu controlul de stat în
domeniul protecţiei aerului atmosferic.
Pentru a aprecia starea aerului atmosferic este necesar de a selecta, acumula, păstra şi
preucra informaţia cu privire la poluarea aerului atmosferic şi aceasta se efectuează
conform unui sistem unic elabrat şi aprobat de serviciul hidrmeteorologic de stat.
Această procedură poartă denumirea de monitorizare a poluării aerului atmosferic.
Serviciul hidrometeorologic de sta este obligat sistematic să asigure persoanele fizice şi
juridice cu informaţii şi prognoze asupra nivelului de poluare a aerului atmosferic, care
este generat de activităţile economce şi condiţiile meteorologice.
Un alt organ de competenţă specială este ministrul sănătăţii şi ministerul protecţiei
sociale, .
Ministerul sănătăţi stabileşte normativele CMA concentraţia maximă admisbilă de
poluanţi în atmosferă şi gradul de influenţă fizică nocivă a acestora asurpa aerului
atmosferic. Estimează starea sănătăţi populaţiei în raport cu nivelul de poluare a aerului
şi eventualele daune pentru sănătatea oamenilor.
3. stabileşte dimensiunile zonelor de protecţie socială epntru obiectele cu surse de
poluanţi chimici şi fizici ai atmosferei.
4. exercită controlul de stat asupra respectării normativelor CMA de poluanţi.
5. stabileşte ELA de microorganisme şi substanţe biologice.

III. protecţia juridică a aerului atmosferic.

Degajarea de substanţe nocive în atmosferă determină şi impune în acelaşi timp
problema protecţiei aerului atmosferic.
Unul din mecanismele cele mai reuşite de a proteja aerul atmosferic este stabilirea prin
legislaţie a unor normative, condiţii, cerinţe care şi poartă denumirea de protecţie
juridică.
Astfel, pentru protecţia aerului atmosferic sunt prevăzute de egislaţie normativele
acalităţiii aerului atmosferic, CMA care sunt stabilite de către Minsterul Sănătăţii pe
întreg teritoriu al RM.
CMA de poluanţi reprezintă concentraţia maximă admisibbilă a poluanţilor din
atmosferă permisă de reglementările în vigore pentru anumite zone şi intervale de timp
care nu are acţiune negativă asupra mediului.
În anumite situaţii normativele CMA pot fi diferite şi aceasta poate să depindă de
calitatea aerului atmosferic într-o perioadă de timp şi într-o localitate anumită.
Un alt normativ care este prevăzut de legislaţie în scopul protecţiei aerului atmosferic şi
care este stabilit de către inspectoratul ecologic de stat îl reprezintă ELA de poluanţi
pentru surse fixe şi mobile de poluare.
ELA de poluanţi reprezintă emisia limitat admisibilă a poluanţilor evacuaţi în aerul
atmosferic de la suprafaţa solului de o sursă sau de un grup de surse de emisie în
corespundere cu normativele calităţii aerului prevăzute pentru populaţie, regnul animal şi
vegetal.
Normativele ELA de poluanţi se stabilesc la un astfel de nivel încît substanţele evacuate
de toate surseleexistente în zona respectivă ţinîndu-se cont de perspectiva dezvoltării
acestei zone să nu depăşească CMA de poluanţi.
Cînd se stabileşte emisiile limitat admisbile de poluanţi se ia în consideraţie:
1. factori de poluare a atmosferei.
2. datele inventarierii emisiilor în atmosferă pentru fiecare sursă de poluare.
3. nivelul poluării de fond a aerului
4. normativele în vigoare a concentraţiei maxim admisibile.
Emisiile de poluanţi în atmosferă de la sursele fixe de poluare se admit în fiecare caz
concret în baza autorizaţiei eliberate de către Inspectoratul Ecologc de Stat.
În autorizaţie se include ista poluanţilor permişi şi indicii cantitativi ai acestora.

IV. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei privind protecţia aerului

atmosferic.
Pentru executarea eficientă a legislaţiei şi pentru îndeplinirea tuturor prevederilor privind
protecţia aerului atmosferic este necesar de a apela la o aşa nstituţie de drept cum este
răspunderea juridică şi anume în cazurile în care persoanele fizice sau juridice nu doresc
să îndeplinească sau îndeplinesc inadecvat prevederile stabilite de legislaţie.
Conform articollui 32 al legii cu privire la protecţia aerului atmosferic persoanee fizice şi
juridice poartă răspundere administrativă (contravenţioanlă) sau penală pentru încălcarea
prevederilor legislaţiei în caz de
1. depăşire a normativelor ELA de poluanţi
2. depăşire a normativelor de influenţă fizică nocivă asupra serului atmosferic.
3. emisia de poluanţi în atmosferă fără autorizaţie.
 4. încălcarea regulilor de exploatare şi neutilizare a utilajului, aparatajului şi
instalaţiior care servesc pentru purificarea şi controlul emisiilor în atmosferă.
5. se stabileşte răspunder în caz de producere şi exploatare a mijloacelor de
transport la care concentraţia emisiior de poluanţi depăşeşte normativele CMA.
6. în caz de neexecutare a indicaţiilor autorităţilor abilitate cu control de stat în
domeniul protecţiei aerului atmosferic.
Dacă legea cu privire la protecţia aerului atmosferic prevede care fapte constituie
încălcările prevederilor din domeniul protecţiei aerului atmosferic, atunci sancţiunile
pentru aceste încălcări sunt prevăzute de codul penal în articolul 230 şi articoleel 146-
153 a codului contravenţioanl.
Obiectul nemijocit al acestor contravenţii îl constituie totalitatea de relaţii sociale care
asigură protecţia aerului atmosferic ca obiect al naturii.
Latura obiectivă se caracterizează prin acţiuni sau inacţiuni contravenţionale care se
manifestă prin:
1. depăşirea normativelor gradului admisibil de degajare a substanţelor poluante.
2. emisia de poluanţi în atmosferă fără autorizaţia organelor abilitate .
3. neîndeplinirea indicaţiilor date de către inspectorii de stat pentru ecologie.
De asemenea latura obiectivă se mai caracterizează prin legătura cauzală dintre faptă şi
consecinţă. Articol 149 spre exemplu.
Latura subiectivă se caracterizează atît prin intenţie, cît şi prin imprrudenţă.
Componenţele sunt formal-material şi material-formale.
Subiect persoana fizică responsabilă care a atins vîrsta de 18 ani.
Subiect special este persoana cu funcţie de răspundere. De asemenea în calitate de subiect
poate fi şi persoana juridică.
Constatarea şi examinarea acestor contravenţii ţine de competenţa exclusivă a organelor
de protecţie a mediului.
Treuie de menţionat faptul că în marea majoritate a cazurilor de încălcare a legislaţiei
privind prote ţia aerului atmosferic se atrag persoanele vinovate la răspundere
contravenţionale, însă în dependenţă de consecinţele survenite în urma unei fapte
socialmente periiculoase poate surveni şi răspunderea penală. Astfel, articolul 230 al
codului penal al codului penal persoanele fizice şi juridice pot fi trase la răspundere
penală pentru poluarea aerului cu depăşirea normelor stabilite ca urmare a emisiei în
atmosferă a poluanţilor sau a încălcării regulilor de exploatare sau a neutilizării
utilajului, aparatajului, instalaţiilor de purificare şi contrl, al emisiilor în atmosferă dacă
aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile mediului, regnului animal sau vegetal,
sănătăţii populaţiei ori a provocat decesul persoanei.
Obiectul juridic nemijlocit al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile ce asigură protecţia
aerului atmosferic.
Latura obiectivă se manifestă prin acţiuni sau inacţiuni criminale care
1. poluează aerul atmosferic prin depăşirea normelor stabilite ca urmare a emisiei în
atmosferă a poluanţilor.
 2. are ca urmare încălcarea regulilor de exploatare a utilajului, aparatajului,
instalaţiilor de purificare şi control al emisiilor în atmosferă.
3. poluează aerul prin neutilizarea aparatajului şi instalaţiilor de purificare şi control
al emisiilor în atmosferă.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul poluării aerului atmosferic, dacă
aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile mediului, regnului animal sau vegetal,
sănătăţii populaţiei ori a provocat decesul persoanei.
Latura subiectivă se manifestă prin una din cele două forme ale vinovăţiei: prin intenţie
sau prin imprudenţă.
Subiect este persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrşirii infracţiuni a atins
vîrsta de 16 ani. Subiect poate fi şi persoana juridică.
De asemenea în cazul în care s-a cauzat un prejudiciu prin poluarea aerului atmosferic,
persoanele fizice şi juridice sunt obligate să-l repare în modul prevăzut de legislaţie.
Repararea prejudiciului în cazul poluării aerului atmosferic se face benevol sau în baza
hotărîrii instanţei de judecată în corespundere cu taxele aprobate şi metodologia de
calculare a cuantumului plăţii pentru prejudiciu cauzat, iar în lipsa acestuia în mărimea
cheltuielilor suportate de facto pentru restabilirea stării aerului atmosferic luîndu-se în
calcul pierderile suportate.
În scopul evaluării prejudiciului cauzat aerului atmosferic în rezultatul poluării de către
sursele staţionare a fost aprobată instrucţiunea Minsterului ecologiei şi resurselor
naturale din 08.06 . 2004 monitor oficial din 15.10.2004.
De asemenea ministerul ecologiei şi resurselor naturale a aprobat instrucţiunea privind
evaluarea prejudiciului cauzat aerului atmosferic la gestionarea deşedurilor de producţie
şi menajere publicat monitorul focial 189-192 din 22.10.2004.
Litigiile din domeniul protecţiei aerului atmosferic cu caracter nepatrimonial (exemplu
eliberarea turotizaţiilor) sunt sluţionate de către inspectoratul ecologic de stat, iar în cazul
celor patrimoniale în exclusivitate de către instanţele de judecată.
În cazul în care persoanele juridice de pe teritoriul RM au cauzat un prejudiciu aerului
atmosferic şi ca consecinţă au avut de suferit statele vecine, litigiile se soluţionează în
baza acordurilor internaţionale la care RM este parte.
DREPTUL FUNCIAR
Tema: Noţiuea , obiectul şi sistemul dreptului funciar.
Plan:
I. noţiunea dreptului funciar ca ramură de drept.
II. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului funciar.
III. Sistemul dreptului funciar.
IV. Principiile dreptului funciar.
V. Raporturile juridice funciare.
VI. Legătura dreptului funciar cu alte ramuri de drept.

Mihai ţcotorobai, Pavel Zamfir, Victor Ursu: Drept funciar, editura Cartier
2000.

I. noţiunea dreptului funciar ca ramură de drept.

În literatura juridică de specialitate există cîteva opinii în ceea ce priveşte noţţiunea
dreptului funciar ca ramură de drept.
În opinia autorului rus Erofeev dreptul funciar reprezintă o toattalitate de norme juridice
care reglementează relaţiile dintre organele puterii de stat şi deţinătorii de terenuri cu
privire la exercitarea dreptului de proprietate, dreptului de folosinţă, administrare de stat a
fondului funciar, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime a cetăţenilor.
În opinia autorului Creasov Dreptul funciar reprezintă o ramură de drept complexă care
cuprinde totalitatea de norme juridică ce reglementează relaţiile cu privire la atribuirea,
retragerea, protecţia şi folosirea raţională a terenurilor ce formează fondul funciar.
Profesro. Dreptul funciar este o ramură de drept cmplexă o totalitate de nrome juridice ce
regelmentează relaţiile dintre deţinătorii de terenuri apărute în procesul de folosire a
terenurilor ce formează fondul funciar al RM.
Codul funciar determină că toate categoriile de terenuri ndiferent de destinaţia lor şi tipul
de proprietate formează fondul funciar al RM.
Fondul funciar al RM este constituit din următoarele categorii de terenuri:
1. terenuri cu destinaţie agricolă.
2. terenuri din intravilanul localiătţii.
3. terenuri destinate industriei, transportului, telecomunicaţiior şi cu altă destinaţie
specială.
4. terenuri destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătăţii, monumentelor naturii şi
ocupate de spaţi verzi din afara localităţilor.
5. terenuri din fondul sillvic.
6. terenuri din fondul apelor.
7. terenuri din fondul de rezervă.

II. obiectul şi metoda de reglementare.

Obiectul de reglemtentare a dreptului funciar îl constituie o categorie aparte de relaţii
numite relaţiile funciare, care sunt reglementate de normele juridice funciare.
Se consideră că obiectul de reglementare a dreptului funciar îl constituie următoarele
categorii de relaţii funciare:
1. relaţii cu privire la atribuirea terenurilor.
2. relaţii cu prvire la retragerea terenurilor.
3. relaţiile cu privire la reatribuirea terenurilor.
4. relaţii cu privire la schimbarea destinaţiei a terenurilor.
5. relaţii cu privire la protecţia terenurilor.
6. relaţile cu privire la folosirea terenurilor.
Brincuic menţionează că obiect de reglementare a dreputlui funciar îl constituie
următoarele categorii de relaţii:
1. relaţii cu privire la administrarea şi gestionarea fondului funciar.
2. relaţii cu privire la răspunderea pentru încălcarea legislaiei funciare.
3. relaţiile ce reies din exercitarea dreptului de proprietate funciară.

Metoda de reglementare a dreptului funciar este caracterizată ca fiind o totalitate de

mijloace şi procedee cu ajutorul cărora statul determină conduita deţinătorilor de terenuri
în procesul de folosire a pămîntuui.
În literatura juridică de specialitate se consideră că metoda de reglementare a dreptului
funciar este una dispozitiv-imperatiă, deoarece terenurile pot fi înstrăinate, donate,
schimbate şi la momentul actua formează aşa-numita piaţă funciară.

III. Sistemul dreptului funciar.

Sistemul dreptului funciar reprezintă şi constituie totalitatea instituţiilor jridice, la baza
formării cărora îşi găsesc existenţa normel juridice funciare omogene.
Se consideră că sistemul dreptului funciar este constituit din două părţi:
1. partea generală şi
2. partea specială.
Partea generală este constituită din următoarele instituţii:
1. dreptul de proprietate funciară
2. reglementarea juridică a tranzacţilor funciare.
3. dreptul de beneficiare funciară.
4. administrarea de stat şi festionarea fondului funciar.
5. protecţia juridică a terenurilor.
6. răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei funciare.
Partea specială cuprinde următoarele instituţii:
1. regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă.
2. regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităţilor.
 3. regimul juridic al terenurilor destinate industriei, transportului, telecomunicaţiilor
şi cu altă destinaţie specială.
4. regimul juridic al terenurilor destinate ocrotirii sănătăţii, ocrotirii naturii,
monumentelor naturii.
5. regimul juridic a terenurilor din fondul silvic.
6. regimul juridic al terenurilor din fondul apelor.
7. regimul juridic al terenurilor din fondul de rezervă.

IV. principiile dreptului funciar.

Principiile dreptului funciar reprezintă toatlitatea ideilor de bază fundamentale care îşi
ăgesesc existenţa pe întreg sistemul dreptului funciar şi care au ca scop reglementarea
raportuilor funciare şi anume a acelor relaţii ce apar în procesul de folosire a terenurilor
ce constituie fondul fucniar al RM.
Prinicpiile dreptului funciar au n caracter atît general, cît şi special i în literatura de
specialitate ele se clasifică în două gurpe mari prinicpii generale şi prinicpii ramurale
care se referă nemijlocit la ramura dreptului funciar.
Prinicpii generae:
1. principiul democratismului.
2. principiul legalităţii determină ideea că toate actle administraţiei publice trebuie
să corespndă legislaţiei funciare în vigoare atît cu privire la atribuirea terenurilor,
la retragerea terenurilor. Articol 25 codul fucniar.
3. principiul egalităţii tuturor în faţa legii. Toţi deţinătorii de terenuri şi anume:
proprietarii funciari, posesorii funciari şi beneficiarii funciari sunt obligaţi să
respecte legislaţia funciară şi dispoziţiile organelor administraţiei publice centrale
sau locle.
4. prinicpiul ocrotirii ambelor forme de proprietate funciară, atît publică, cît şi
privată. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică se face numai în baza legii
şi numai cu o prealabilă despăgubire în folosul deţinătorilor de teren.
La categoria de principii ramural se atribuie unul dintre principiile care are prioritate faţă
de celelalte principi este
1. principiul protecţiei ecologice a aterenurilor. Reprezintă ideea că prioritate asupra
terenurilor o are protecţi a ecologică adică instituiea unui sistem de măsuri şi
cerinţe care interzice de a polua terenurile.
2. un alt principiu care stă a baza clasificării terenurilor este principul clasificării
terenurilor conform destinaţiei lor din punct de vedere economic.
3. principiul folosirii terenurilor conform destinţaiei şi scopului de atribuire. Acest
principiu determină faptul că terenurile urmează a fi exploatate numai în
conformitae cu destinaţi acestora şi scopul lor de atrbuire. Legislaţia funciară
interzice schimbarea destinaţiei terenurilor agricole şi silvice. De asemenea
legislaţia funciară interzice scoaterea terenurilor agricole şi silvice din circuitul
 acestora dacă bonitatea terenurilor depăşeşte 60 de puncte. Este interzis de
asemenea scoatere şi folosirea contrar destinaţiei a terenurilor pe care sunt
amplasate monumete ale naturii, rezervaţii naturale şi terenurile destinate ocrotirii
naturii şi ocrotirii sănătăţii.
Următruul principiu este principiul folosirii terenurilor în mod raţional şi în complex.
Modul raţional de folosire a ternurilor reprezintă exploatarea calitativă şi cantitativă a
acestora în calitate de mijloc de producere (terenurile agricole şiterenurile din fodnul
forestier).
Complexitatea folosirii terenurilor legislaţia prevede că deţinătoriii funciari sunt obligaţi
să respecte regulile cu privire la folosirea altor resurse naturale în timpul exploatării
terenurilor.
Următorul prinipiu care a stat la baz delimitării terenurilor este principiudelimitării
terenurilo proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale.
Alte princiii:
1. principiul priorităţii terenurilor agicole de calitate superioară. Din acest punct de
vedere legislaţia funciară prevede interzicerea socaterea din cirucit a acestor
terenuri nici prin hotărîre de guvern nu pot fi scoase din circuitul agricol.
Un alt principiuar fi principiul folosirii terenurilor contra plată. Presupune că roice
modaliate de folsinţăa ternurilor u urmează a fi făcută contra plată indiferent de natura
contractului arendă, locaiune etc.
Un alt princiiu principiul atragerii la ărspundere pentru încălcarea legislaţieii fucniare.
Presupne orice persoane fizică sau juridiăc inclusiv organele administraţiei ppublice, care
au încălcat legialţaia funciară şi au cauzat prejudicii urmează a fi atrase la răspundere în
dependenţă de fapt a săvîrşită şi consecinţele acesteia.

V. raporturile juridice de drept funciar.

În literatura juridică de specailiate se consideră că raporturile juridice funciare reprezintă
totalitatea de relaţii care apar între deţinătorii de teenuri în procesul de folosire a
terenurilor şi sunt reglementate de normele juridice funciare.
Ca şi toate celelalate categorii de raporturi raporturile fucnaire sunt cosntituite din trei
elemente de bază:
1. obiectul raporutlui juridic funciar în constituiee acţiunile sau inacţiunile
deţinătorilor de terenuri, adică conduita acestora în procesul de exercitare a
drepturilor şi obligaţiunilor stabilite de legislaţia funciară.
Legislaţia funciară în vigoare stabieşte obiectul relaţiilor funciare care îl reprezintă
1. sectoarele de teren.
2. cotele de teren.
3. drepturile asupra lor.
Sectoarele de teren pot fi
1. divizibile şi
 2. indivizibile.
Le se caracterizează prin suprafaţă, amplasament, bonitate şi regim juridic.
Subiecţii raportului juridic funciar sunt persoanele fizice, persoanele juridice, organele
administraţiei publice locale, statul RM şi nvestitorii străini.
Legislaţia funciară detrmină o noţiune aparte n ceea ce priveşte subiecţii participanţi la
relaţiile funciare.
În cadrul elgislaţiei funciare subiecţii sunt determinaţi a fi deţinători de trenuri.
Prin deţinători de terenuri trebuie de înţeles
1. proprietarii funciari.
2. beneficiarii funciari.
3. posesorii funciari.
Al treilea element al raporutlui juridic funciar îl reprezintă conţinutul raporutlui jruidic
care este caracterizat a fi şi reprezintă totalitaea drepturilor şi obligaţiunilor deţinătorilor
de terenuri.
Volumul drepturilor şi obligaţiunilor deţinătorio de terenuri sunt determinate de articolele
27, 28 şi 29 a codului funciar.

VI. legătura dreptului funciar cu alte ramuri de drept.

Legtura dreptului dreptului funciar cu ramurile de drept din sitmuramurilor a RM este
una foarte strnsă şi ami ale su cu dreptul constitituţional.
În constituţia RM sunt determnat eitpurile de prorpietate, iar în legislaţia funciară sunt
ocrotite ambele tipuri de prorpietate publică şi privată. Legisaţia funciară delimitează
dreptul de propreitate publică astatului şi dreptului de tproprietate asupraterenurile
administraţeiie publice loca.e
Dreputl administrativ. Se studiaz or ganele administraţeii publicecentrale şi locale
legislaţia funciară determină împuternicirile
1. ce ţin de înrgistrarea de stat.
2. evidenţa ede stat în cadastru funciar.
3. mooniftoringului funciar. La nivel loca şi republican. Protecţai terenuruilor.
Legislaţia administrativă deterină noţiunea de contravenţie, air în elgisaţia fucniară se
detemrină faptele cosniderte convetravenţie.
Se aplică şi procedura de sancţiunare a persoaneleor care au săvîrşit contravenţii.
Dreptul funciar şi administrativ se rferă la împuternicirile de atrbuire, retragere,
schimabrea destinaţiei terenurlor, ameliorarea şi recultivarea terenurilor.
Drept funciar şi dretul civil.
Legătura esenţială dintre dreptul civil şi funciar constă în acea că terernurile înc adrul
funciar sunt determinat e afi ca resurse naturale, iar în cadrul civil ca bunrui imobile.
De asemenea toata tranzacţiile funciare sunt supuse regimului juridic civil adică se referă
regulilor cu privire la formă şi conţinut. Şi umrează a fi înregistrate în mod obligatoriu în
cartea bunurilor imobile legislaţia civiilă determină temiurile şi condiţiile atragerii lar
ăspunderii delictuală şi cotractul ăinclusisiv şi pentru încălcarea legislaţiei funciare.
Legătura dreptului fucniar şi civil se manifestă şi printr-u act normativ comun se numeşte
le gea uc privire la arenda în agricultură.
Funciar cu proces civil.
Se manifestă prin faptul că se determină instanţa de judecată competentă în cazurile de
soluţionare a litigiilor funciare. Atît cu carater patrimonial, cît şi cu caracter
nepatrimonial.
Legislaţia funciară determină expres că toate litigiile funciare patrimoniale sunt soluţionte
n exclusivitate de instanţele de judecată competente.
Instanţa de judecată competentă se determină în depedendenţă de loc şi cauză.
Codul de procedură civilă prevede competenţa excepţională de examinare a litigiilor
funciare articol 40.
Cauza este nesoluţionarea în teremen sau în dezacord cu actul organele administraţiei.
Drept funciar şi ecologic.
Terenurile reprezintă şi sunt caterizate ca fiind resurse naturlae. Ecologic se determină
măsurile de protecţie a ternurilor şi le clasifiică în două cateogiorii: măsuri de protecţie
calitativă şi cantitativă.
Dreptul financiar. Impozitul funciar este indicat în legea bugetară anuală. Dar n este
determinat ca noţiune în codul fiscal.
Penal. Poluarea solului ca componenţă de infracţiune. Articol 227 cod penal.
Tema: Particularităţile dreptului de prprietate funciară.
Plan:
I. Noţiunea, tipurile, formele şi particularităţile exercitării dreptului de
prorietate funciară.
II. Terenurile ca obiecte a dreptului de proprietate.
III. Subiecţii dreptului de proprietate funciară.
IV. Conţinutul dreptului de proprietate funciară.
V. Temeiurile juridice de apariţie şi încetare a dreptului de proprietate
funciară.

Acte normative:
1. codul fucniar.
2. legea privind terenruile prorpietate publică şi delimitarea lor din 05.04.2007
intrată în vigoare la 25.05.2007.
3. legea privind preţul nrmativ şi modu de vînzare-cumpărare a pămîntului din
25.07.1997.
4. legea cu privire la modu de reglementare a regimului proprietăţii funciare,
cadastru funciar de stat şi monitoringul funciar. Din 22 decembrie 1992.
5. regulamentul cu privire la atribuire terenurilor aprobat prin hotărîrea guvernului
din 3 mai 1996.
6. regulamentul cu privire la modul de transmitere în proprietate privată a loturilor
de pămînt de pe lîngă casă în localităţile urbane. Hotrîrea guvernului din 21
setembrie 1998.

I. Noţiunea, formele.
Dreptul de proprietate funciară reprezintă o totalitate de norme juridice care
reglementează relaţiile dintre deţiătorii de terenuri cu privire la poseisaa, folosirea şi
disunerea asupra cotelor de teren sau sectoarelor de teren.
Dreptul se exercită asupra tuturror categoriilor de teren..
Totodată dreptul de prorpietate funciară este caracterizat ca fiind un drept subiectiv, real,
şi absolut ce se manifestă prin realizarea atributelor proprietarului cotei de teren sau
sectorului de teren în ceea ce priveşte posesia, folosinţa şi dispunerea.
Dreptul de proprietate funciară este studiat ca un raport complex care curinde elemente
de drept civil şi de drept funciar, raport care apare între deţinătorii de terenuri privind
posesia, folosinţa şi dispunerea asupra unei cote de teren sau sector de teren şi este
reglementat de normele juridice funciare şi de normele juridice civile. Tranzacţia de
vînzare-cumpărare, donaţie, schimb etc.
Legislaţia funciară determină că există două tipuri de prorpiretate funciară:
1. proprietatea publică.
 A statului şi a unităţilor administrativ teritoriale. Delimitarea teenurilor proprietate
publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale se determină expres de legislaţia
specială.
Proprietatea privată funciară. Poate fi în devălmăşie, pe cote părţi, individuală.temeiurile
juridice de apariţia a drepturiului de prorpietate privată şi publciă sunt diferite.
Legislaţia funciară determină cîteva particularităţi privind exercitarea dreptului de
proprietate funciară:
1. dacă terenurile ca bunuri imobile sunt incluse în cartea bunrilor imobile atunci ca
resurse sunt incluse în cadastrul funciar.
2. înregistrarea terenurilor, cotelor, secotarelor de teren în cadastrul funciar încă nu
determină înregistrarea dreptului de proprietate funciară.
3. indiferent de tipul şi forma de prorprietate funciară toate manifestările negative cu
privie la aluneecările de tere, eroziunea, scoaterea terenurilor din circuitul agricol
şi silvic în urma calamităţilor natuurale se înregistrează în monitoring funciar,
care este parte integrantă a monitoringul ecologic integrat. Toate informaţiile
respective urmează af i transmise înministerul resurselo naturlae.
4. indiferent de tipul şi forma de prorpieate funciară statul în persoana organelor
sale exercită controlul privind protecţai şi folosirea raţională a terenurilor.
Controlul privind folosirea raţională a terenurilor este exercitată de către organele
adminisraţiei publice locale.
Iar controlul privind protecţai terenurilor este exercitat de către inspectoratul ecologic de
stat.

II. terenruuile ca obiect al dreptlui de prorpieate.

Conform legislaţiei funciare în vigoare terenurile în hotarele RM pot s se afle cu drept
de proprietate publică şi drept de prorpietate privată.
De proprietate publică suntt terenurile cu drept de proprietate a statului şi anume cu
dreptul de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra cărora ţine de competenţa
Guvernullui.
Din domeniul public al statului fac parte terenurile de interes naţional şi anume
1. terenurile instituţiior şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice ale unităţilor de
învăţămînt agricol şi silvic, care sunt destinate cercetărilor, producerii de seminţe
şi de material săditor.
2. terenurile fondului silvic proprietate publică a statului.
3. terenurile fondului apelor proprietate publică a statului. Inclusiv terenurile
obiectivelor acvatice de suprafaţă situate pe teritoriul a două sau mai multe
raioane, inclusiv situate pe teritoriul unui singur raion şi sunt destinate protecţiei
sistemului energetic. Terenurile obiectivelor acvatice de frontieră.
4. terenurile declarate arii protejate de stat.
 5. terenurile staţiunilor balniare de importanţă naţională.
6. terenurile zonelor de protecţie a apelor i zonelor sanitare.
7. terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea ministerele,
autorităţile administraţiei publice centrale şi instituţiile subordonate lor.
8. terenurile ocupate de drumuri naţionale, de căile ferate şi de zonele lor de
protecţie. Terenurile ocupate de conductele naţionale şi internaţionale de transport
al gazelor inclusiv şi de alte reţele de transport proprietate publică a statului.
9. terenurile destinate ocrotirii naturi, ocoritirii sănătăţii, activităţii recreative şi
terenurile de aloare istorico-culturală care sunt de interes puublic naţional.
10. terenurile destinate necesităţilor de aprare, necesităţilor trupelor de grăniceri şi
trupelor de interne.
11. din domeniul privi
din domeniul privat al statului ţin terenurile aferente întreprinderilor de stat şi alte
terenuri care aparţin statului conform cadastrului funciar sau terenurile dobîndite de stat
cu condiţia că nu fac parte din domeniul public.
De proprietate publică al unităţilor administrativ teritoriale sunt terenurile asupra cărora
se exercită dreptul de psesiune, de folosinţă şi de dispoziţie a autorităţilor administraţiei
publice locale.
Terenurile din domeniul publicc al unităţilor administrativ teritoriale sunt:
1. terenurile satului, comunei, oraşului municipiului.
1. terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea primăria, instituţiile
pblice de interes local, cum ar fi teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele,
policlinicile, instituţiile de educaţie şi de învăţămînt de interes local.
2. terenurile împădurite cu excepţia celor proprietate publică a statului, fîşiile
forestiere, terenurile destinate reţinerii apei, terenurile zonelor de protecţie a
apelor şi zonelor sanitare (a obiectivelor acvatice de interes local).
3. terenurile destinate măsurilor antierozionale, coridoarelor ecologice şi altor
scopuri de protecţie a mediului.
4. terenurile aferente obiectivelor de menire social-culturală proprietate publică a
unităţilor administrative teritoriale. Terenurile ocupate de pieţe, străzi. Terenurile
folosite de căile de comunicaţie. Terenurile ocupate de parcuri, grădini publice,
scuaruri, terenurile folosite pentru cimitire pentru alte necesităţi ale gospodărei
comunale locale.
5. terenurile destinate transportului rutier, feroviar, naval, aerian, transportului prin
conduccte, liniilor de telecomunicaţii, liniilor de transport de energie electrică.
Terenuriile destinate exploatărilor miniere şi altor necesităţi industriale ale unităţii
administrativ teritoriiale cu excepţia ce lor proprietate publică a statului.
6. terenurile zonelor verzi.
7. terenurile ocupate de obiective acvatice artificiale.
Din domeniul privat al organelor administraţiei pubice locale fac parte terenurile
neprivativatizate aferente obiectivelor privatizate sau private, inclusiv cele aferente
construcţiilor nefinisate.
2. terenurile neprivatizate aferente clădirilor şi altor construcţii, care sunt date în
proprietate privată în contul cotelor valorice.
3. terenurile aferente îtreprinderilor municipale dacă nu fac parte din domeniul
public
4. loturile neprivatizate ale întovărăşirilor pomicule.
5. terenurile fondului de rezervă.
Este de menţionat faptul că terenurile din domeniul public sunt
1. inalienabile.
2. insesizabile.
3. imprescriptibile.
Ele nu pot fi înstrăinate, nu pot fi supuse executării silite. Asupra lor nu se pot constitui
garanţii reale. Nu pot fi dobîndite de terţi prin uzucappiune.
Ele pot fi date numa i în administrare, în concesiune şi în arendă în condiţiile legii.
Legislaţia prevede şi în locaţiune.
Persoanele fizice şi juridice autohtone pot avea în proprietate privată următoarele
categorii de terenuri:
1. terenuri pentru construcţii şi terenurile aferente construcţiei.
2. terenuri cu destinaţie agricolă.
3. terenuri din fondul apelor.
4. terenuri din fondul forestier.

III. conţinutul dreptului de proprietate.

Conţinutul dreptului de proprietate funciară reprezintă şi constitiuie totalitatea atribuţiilor
privind dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie asupra cotelor
de teren sau secotarelor de teren.
Dreptul de posesiune funciară ca element al dreptului de proprietate reprezintă acea
împuternicire a proprietaruluui funciar care îi dă posibilitatea de a stăpîni în fapt şi în
drept o cotă de teren sau secotr de teren.
Această confirmaţie juridică reprezintă titlul deţinătorului de teren înregistrat în forma
corepunzătoare în registrul bunurilor imobile şi în cadastrul funciar.
Dreptul de folosinţă funciară reprezintă acea împuternicire a proprietarului funciar care îi
dă posibilitatea de a exploata cantitativ şi calitatv inclusiv din punct de vedere economic
o cotă de teren sau sector de teren.
Legislaţia funciară stabileşte cîteva impiedimente în vederea exercitării dreptului de
folosinţă funciară şi anume
1. terenurile, cotele de teren, sectoarele de teren trebuie să fie folosite în strictă
conformitate cu destinaţia lor şi scopul lor de atribuire.
Terenurile, cotele de teren, sectoarele de teren trebuie să fie folosite în mod raţional şi
complex fără a aduce atingeri altor deţinători de terenuri (dreptul de vecinătate).
Terenurile, cotele de teren, sectoarele de teren trebuie să fie folosite în aşa fel încît s se
respecte distanţa pentru crearea bunurilor imobile.
Dreptul de dispoziţie funciară reprezintă acea împuternicire a proprietarului funciar care
îi dă posibilitatea de a otărî socarta juridică a terenului, inclusiv de a chimba regimul
juridic al terenului în sctrictă conformitate cu legislaţia funciară în vigoare. Articolul 71
al codului funciar, articol 73. .

Un moment important indicat în codul funciar îl reprezintă faptul că toţi deţinătorii de

terenuri, inclusiv proprietarii funciari nu au dreptul de a folosi cotele de teren şi
sectoarele de teren înă cînd acestea nu vor fi delimitate în natură.

IV. temeiurile juridice de apariţie a dreptului de prorpietate funciară.

Temeiurile juridice de apriiţie adreptului de proprietate funciară reprezintă acele fapte şi
evenimente care dau naţtere, modifică şi încetează raporturi juriidce privind posesia,
folosinţa şi dispoziţia asupra cotelor de teren şi sectoarelor de teren.
Conform legislţiei în vigoare există următoarele temeiuri juridice de apariţie a dreptului
de proprietate funciară:
1. actul normativ şi anume legea. Prin lege se determină dreptul de proprietate
publică a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale. De asemenea dreptul de
proprietate privată apare în baza articolului 12 din codul funciar, în baza
articolului 11 din codul funciar şi în baza legii privind preţul normativ şi modul
de vînzare-cumpărare a pămîntului.
2. actul admiinistrativ individual. Decizia consiliului local cu privire la transmiterea
în proprietate a terenurilor.
3. contractul translativ de proprietate şi anume de vînazre-cumpărare, contractul de
schimb şi contratul de donaţie.
4. moştenirea legală sau testamentară.
5. hotărîrea instanţei de judecată.
Temeiurile juridice de încetare a dreptului de proprietate funciară poate fi:
1. decesul proprietarului.
2. renunţarea benevolă făcută oficială.
3. exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
4. hotărîrea instanţei de juecată.
Cu toate acestea nu trebuie de confundat temeiurile juridice de apariţie a dreptului de
proprietate funciară cu actele ce confirmă dreptul de proprietate funciară, care sunt
prevăzute de articolul 20 a codului funciar.
Tema: Dreptul de beneficiere funciară.
Plan:
I. noţiunea, tipurile şi formele dreptului de beneficiere funciară.
II. Conţinutul dreptului de beneficieree funciară.
III. Subiecţii dreptului de beneficiere funciară.
IV. Temeiurile juridice de apariţie şi încetare a dreptului de beneficiere
funciară.

I. noţiunea, tipurile şi formele dreptului de beneficiere funciară.

Dreptul de beneficiere funciară reprezinăt un institut juridic propriu al dreptului funciar
care cuprinde totalitatea nrmelor juridice funciare ce reglementează relaţiile dintre
deţinătorii fnciari privind atribuirea, retragerea, precum şi folosirea raţională şi conform
destinaţiei a cotelor de teren şi sectoarelor de teren.
De asemenea se consdieră că dreptul de beneficiere funciară este un drept subiectiv,
dezmembrămînt al dreptului de proprietate, care aparţine unui deţinător funciar cu drept
de poseise şi folosinţă a unei cote de teren sau sector de teren.
Acest drept subiectiv de asemenea urmează a fi înregistrat în cadastrul bunurilor imobile
în condiţiile prevăzute de lege.
În literatura juridică de specialiate dreptul de beneficiere funciară se studiază şi în
calitate de raport juridic, care reprezintă o relaţie apărută între deţinătorii de terenuri în
legătură cu atribuirea, retragerea, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor.
Există două tipuri de beneficiere funciară:
1. beneficierea generală adică acel tip de beneficiere care aparţine persoanelor
fizice în scopul folosirii terenurilor, necesităţi publice.
2. beneficierea specială care apare în baza unui act juridic special, care confirmă
dreptul de posesiune şi folosinţă funciară în scopuri economice. (exploatarea
cantitativă şi calitativă conorm destinaţiei).
Există cîteva frme de beneficiere funciară
1. folosinţa primară
2. folosinţa secundară funciară.
Legea cu privire la arenda în agricultură.

II. conţinutul dreptului de beneficiere funciară.

Conţinutul dreptului de beneficiere funciară reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiunilor beneficiarilor şi posesorilor funciri, care posedă şi folosesc cote de teren
sau sectoare de teren.
Volumul drepturilor i obligaţiunilor beneficiarilo şi posesorilor funciari este determinat
de două condiţii juridice:
1. regimul juridic al terenurilor
 2. statutul juridic al beneficiarului sau posesorului funciar.
Cu toate acestea legislaţia funciară revede expres dreptuile şi obgaţiunile cu acaracter
general ale posesorilor şi beneficiarilor funciari. Aceste drepturi şi obligaţiuni sunt
prevăzute în articolele 28 şi 29 ale codului funciar.

III. subiecţii dreptului de beneficiere funciară.

Subiecţii sunt participanţii la raporturile funciare, care au dreptul de posesiune şi
folosinţă asupra coteor de teren sau sectoarelor de teren.
Conform legislaţiei funciare în vigoare subiecţii dreptului de beneficiere sunt:
1. persoanele fizice, cetăăţeni ai RM, cetăţeni străini şi apatrizi.
2. persoanele juridice cu capital naţional, mixt şi străin. Legislaţia determină cuo
noţiune aparte se numesc investitoori strini.
Trebuie de menţionat faptul că nu toate categoriile de terenuri pot fi atribuite cu drept de
folosinţă subiecţilor nominalizaţi. Şi anume
1. terenurile cu destinţaie specială.
2. terenurile destinate ocrotirii naturii, sănătăţii.
3. terenurile proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale
ocupate de obiective strategice de dezvoltare.

...............
Trebuie de menţionat faptul că schimbarea destinaţiei terenurilor agricoe se efectuează
prin hotărîre de Guvern. De la această regulă există cîteva excepţii şi anume: schimbarea
destinaţiei terenurilor agricole cu gradul de evaluare a bonităţii mai mic de 40 de puncte
în cazul trecererii acestora în fondul silvic se efectuează prin decizia consiliilor
unitărţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea la ropunerea consiliilor unităţior
administrativ-teritoriale de nivelul unu în temeiul cereri proprietarului.
A doua exceţie. Schimbaţia destinaţiei terenurilor silvice de calitate superioară gradul de
bonitate mai marede 60 de puncte a terenurilor ocupate de parcuri naţionale, rezervaţii,
monumente ale naturii şi istoric este interzisă. Deci nu poate fi efectuată nici prin htărîre
de guvern.
Trebuie de menţionat faptul şi de evidenţiat că schimbarea destinaţiei terenurilor şi
schimbarea modului de folosire a terenurilor sunt două situaţii juridice diferite.
Astfel, schimbarea modului de folosinţă a terenurilor agricole şi anume a terenurilor
arabile, livezilor şi viilo (plantaţii mutianuale), păşunior, fîneţelor, precum şi a
suprafeţelor pe care se află construcţii şi instalaţii agro-zoo-tehnice inclusiv drumuri de
exploatare agricolă se poate face cu acordul proprietarului funciar.
Trecerea terenurilor arabile într-o altă folosinţă agricolă se poate face numai cu
autorizarea organelor amdinistraţiei publice locale.
De asemenea codul funciar determină şi aşa o modalitate de folosire a terenurilor cum
este retragerea temporară a terenurilor din circuitul agricol sau silvic.
Retragerea temporară a unor asemenea categorii de terenuri suspendă activitatea privind
folosirea terenurilor conform destinaţiei lor principale.
Retragerea temporară a terenurilor agricole şi silvice are ca scop executarea unr lucrări
de prospecţiuni geologice, de instalare a unor linii de comunicaţie a conductelor de gaz,
apeducte. Se aprobă această retragtere temporară de către organele administraţiei publice
locale cu acordul deţinăttorilor de terenuri.
În cazu în care nu se dă acordul deţinătorii de terenuri este necesară doar autorizarea a
autorităţii administraţiei publice ocale şi în toate cazurile deţinătorii de terenuri
despăgubiri.

V. cadastrul funciar şi monitoringul.

Cadastru funciar reprezintă o totalitate de date şi informaţii registre, hărţi topografice şi
ate documente despre regimul juridic al terenurilor, clasificarea terenurior conform
destinaiiilor principale, informaţi privnd atribuirea acestor caegorii de terenuri
deţinătorilor de terenuri, informaţii pprivind parametri cantitativi şi calitattivi, inclusiv
despre valoarea aceonomică a terenurior.
Confomr legislaţiei funciare în vigoare cadastrul funciar are ca scop aisgurarea
atuorităţilor administraţiei publice locale, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor
inclusiv şi a cetăţenilor cu informaţi despre starea terenuului în scopul organizării
folosirii raţionale şi protecţiei lui, reglementării relaţiilor funciare, regimului proprietăţii
funciare, funndamentarea plăţilor fnciare (a proporţiilor), inclusiv şi efectuarea altor
măsuri legate nemijlocit de exploatarea terenurilor.
Documentele principale ce se elaborează pentru cadastrul funciar sunt:
1. dosarul lucrărilor de determinarea şi delimitare a hotarelor.
2. planurile cadastrale.
3. registrele cadastrale.
4. fişele cadastrale.
Coordonarea tehnică şi controlul ţinerii cadastrului funciar sunt de competenţa
Guvernului.
Cadastrul funciar este ţinut de autorităţile administraţiei publice locale conform unui
sistem unic pentru întreaga republică şi se efectuează din mijloacele bugetare locale şi
naţionale.
Modul de ţinere a cadastrului funciar se stabileşte prin legislaţie funciară şi se asigură
informaţia prin efectuarea cercetării şi prospecţiuni topografice, cartografice, pedologice
şi de altă natură şi se efectuează prin înregistrarea deţinătorilor de teren prin evidenţă şi
aprecierea vaorii terenului.
Totodată în scopul supravegherii şi determinări unor prognoze a stării fondului funciar,
precum şi pentru evidenţa schimbăriilor privind starea fondului funciar, pentru prevenirea
urmărilor şi tendinţelor negative de a degrada se instituie un sistem de informaţii care
poartă denumirea de monitorng al fondului funciar.
Structura ş se stabilete prin hotărîre de guvern.

VI. Soluţionarea litigiilor.

Soluţionarea litigiilor funciare reprezintă o activitate a organelor admnistraţiei publice
care are ca scop apărarea drepturior şi intereseor legitime ale deţinătorilor de terenuri în
legătură cu exrcitarea unor drepturi şiîndeplinirea unor obligaţiuni legate de folosirea
unei cote de teren sau sector de teren.
Litigiul funciar reprezintă un conflict dintre două persoane care are ca obiect restabilirea
unui drept sau interes prevăzut de legislaţia funciară inclusiv şi recuperarea prejudiciilor
cauzate în legătură cu exploatarea coteor de teren sau sectoareor de teren.
Litigiile funciare pot avea un conţinut patrimonial sau nepatrimonial.
Litigiie patrimoniale privind raporturile funciare şi anume care apar între persoanele
fizice şi juridice se soluţionează de către nstanţa de judecată competentă.
Litigiile nepatrimoniale dintre deţnătorii de terenuri şi autorităţile publice locale se
soluţionezaă de către organele ierarhic superioare. Decizia acestor organe poate fi
atacată în instanţa de judecată.
Deciziile organelor adminstraţiei publice pronunţate în legătură cu soluţionarea litigiiilor
funciare intră în vigoare la mometul adoptării ei. Dacă deciziile sunt atacate în instanţa de
judecatăă, atunci îndeplinirea lor este suspendată.
Totodată îndeplinirea deciziilor pronunţate în legătură cu soluţionarea litigiilor funciare
poate fi suspndată sau amînată de organul care a adoptat decizia sau de organul ierarhic
superior.
Decizia instanţelor de judecată rămasă definitivă constituie temei jurdic pentru
eliberarea documentelor ce legalizează
1. dreptul de proprietate.
2. dreptul de posesiune.
3. beneficiere funciară inclusiv în în condiţii de arendă.
Tema: Regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă.
Plan:
I. noţiunea şi componenţa terenurilor cu destinaţie agricolă. Fondul agrar al
republicii Moldova.
II. Dreptul de proprietate şi dreptul de beneficiere asupra terenurilor cu destinaţie
agricolă.
III. Protecţia juridică a terenurilor cu destinaţie agricolă.
IV. Administrarea de stat şi gestionarea terenurilor cu destinaţie agricolă.
V. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei agrare.

Prima întrebare.
În conformitate cu prevederile codului funciar terenurile cu destinaţie agricolă sunt
repartizate pentru organizarea (producerea) producţiei agricole şi agroindustriale.
Cetăţenilor RM , întreprinderilor şi asociaţiilor agricole , întreprinderilor agroindustriale,
instituţiilor de cercetări ştinţigice altor instituţii agricole, inclusiv şi întrerinderilor
agricole mixte.
Acteste categorii de terenuri sunt declarate bune pentru agricultură în baza materialelor
cadastrului funciar.
În componenţa terenurilor cu destinaţie agricolă se includ:
1. terenurile arabile.
2. plantaţiile multianuale.
3. fîneţele.
4. imaşurile.
5. pepenierile şi altele asemeea.
Legislaţi funciară determină la categoria altele decît acestea fac parte
1. rîpele.
2. bolovănişurile i alte terenuri necultivabile. Însă tot cu destinaţie agricolă.
Din categoria terenurilo cu dstinaţie agricolă de asemenea mai fac parte terenurile
atribuite în calitate de grădini şi loturi pentru legumicultură, terenurile atribute
salariaţilor întreprinderilor silvice în scopuri agricole pentru necesităţi persoanel.
Analizînd legislaţia funciară concuzionăm că terenurile cu destinaţie agricolă pot fi
divizate în trei gurpe mari, care diferă prin scopul utilizării acestora şi regimul lor
specific:
1. fac parte terenurile agricole olofiste nemijlocit pentru cultivarea şi creşterea
culturilor agricole şi vegetaţiei agricole.
2. fac parte terenurile fără de care procesul de producţie agricolă este impoisbiil. Şi
anume terenurile ocupate de construcţii şi instalaii agrotehnice, drumuri şi căi de
acces, inclusiv platforme şi spaţii de depozitare care serves necesităţilor
producţiei agricole.
3. fac parte tereurile neproductive rîpele bolovănişurile care pot fi ameliorate,
amenajate şi folosite pentru producţia agricolă.
Totodată terenurile cu destinaţie agricolă pot fi clasificate după calitatea acestora. După
acest criteriu terenurile cu destinaţie agricolă se clasifică în două grupe:
1. terenuri agricole de calitate superioară şi
2. atele decît acestea.
Terenurile agricole de calitate superaioră sunt:
1. terenurile situate pe cumpăna apelor şi pe versantele cu pata de pînă la trei grade.
2. terenurile cu gradul de bonitate de peste 60 de puncte.
3. terenurile irigate.
4. loturile experimentale (terenurile atribuite instituţiilor ştiinţifice de profil agricol).
În literatura jurdică de specialitate se consideră că terenurile agricole în calitate de mijloc
de producţie au şi unele particularităţi şi anume:
1. terenurile cu destinţie agricolă sunt un produs exclusiv al naturii.
2. terenurile agricole sunt limitate ca suprafaţă în sensul dimensiunilor lor aturale.
3. terenurile agricole sunt caracterizate fiind bunuri imobile atît în calitate de obiect
al muncii, cît şi în calitate de mijloc de producţie.
4. terenurile agricole nu pot fi înlocuite cu alte mijloace de producţie, însă poate fi
schimbată fertilitatea acestora.
5. terenurile agricole fiind un produs al naturii caracterizate ca mijloc de producţie
pot fi exploatate numai acţionînd cu alte mijloace de producţie.
6. terenurile agricole sunt variate în funcţie de timp şi spaţiu. Aspectul cantitativ şi
calitativ.

II. dreptul de proprietate şi de beneficiere asupra terenutirlor agricole.dreptul de

prorpietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă reprezintă un drept real, subiectiv al
sbiecţilor prin intermediul căruia îşi pot exercita dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi
dreptul de dispoziţie asupra unei cote de terensau sector de teren cu destinaţie agricolă.
Dreptul de prorietate publică asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţine statuului şi
organelor administraţiei publice locale în conformitate cu legislaţia funciară în vigoare şi
anume terenurile cu destinţaie agricolă prorpietate publică a statului sunt determinate de
fiecare dată în fiecare an prin hotărîre de Parlament.
Terenurile cu dstinaţie agriclă care aparţin organelor administraţiei publice locale sunt
terenurile din intravilanul localităţilor şi care se află în fondul de rezervă a primăriei.
Articolul 12 alineat unu cod funciar. Şi articolul 64 codul funciar.
Terenurile cu destinaţie agricolă proprietate privată aparţin cetăţenilor RM în baza
articolului 12 a codului funciar (cota echivalentă de teren care se atribuie cu drept de
prorpietate privată de către comisiile funciare în mărime de 100 procente şi în mărime de
50 procente pentru localitatea respectivă).
Persoanele juridice deţin cu drept de prorpietate privată terenuri cu destinaţie agricolă în
baza privind preţul normativ al şi modul de vînazare-ucmăarea a pămîntului.
Cetăţenii străini şi patrizii pot avea dreptul de prorpieate asupra terenurilor în baza
articolului şase al aceleiaşi legi.
Dreptul debenefiicere privind terenurile cu dstinaţie agricolă este reglementat de codul
fuciar şi de legea cu privire la arenda în agricultură din 15 mai 2003 .
În sensul legii cu privire la arenda în agricultră arenda în agricultuăăr reprezintă darea şi
transmiterea în posesiune şi folosinţă pe bază de contract pe o durată determinată contra
plată a terenurilor şi a altor bunuri agricole.
Prin bunuri agricole care pot fi arendate trebuie de înţelees:
1. terenurile cu destinaţie agricolă.
2. maşini,, utilaje şi instalaţii destinate lucrărilor agricole.
3. construcţii, platforme şi spaţii de depozitare care sunt destinate păstrării
producţiei agricole, inclusiv terenurile aferente acestora şi mijloace circulante.
Arenda în agricultură se realizează de facto şi de iure prin încheierea unui contract care
constituie un acord încheiat între o parte şi anume proprietar sau un alt posesor legal al
terenurilor şi altor bunuri agricole- denumită arendator şi altă parte denumită arendaş în
vederea exploatării terenurilor cu destinaţie agricolă şi bunurilor agricole ce formează
obiectul contractului încheiat pe o perioadă determinată de timp şi la un preţ stabilit de
părţi.
Contractul de arendă în agricultură are următoarele particularităţi:
1. contract bilateral. Sinalagmatic.
2. contract cu titlu oneros
3. contract comutativ părţile cunosct întinderea dreptuirlor şi obligaţiilor.
4. este un contract de executare succesivă
5. este un contract netranslativ de proprietate, încă legea cu privire laarenda în
agricultură prevede dreptul arendaşului de a transmite în subarendă cu condiţia că
aceasta este prevăzut în contract.
Părţţile contrcactului este arendaşul şi arendatorul. Arendator poate fi orice persoană
fizică sau persoană juridică care are calitatea de prorpieatar sau posesor legal al
terenurilor şi bunurilor agricole.
Arendaş poate fi orice persoană fizică sau juridică cu domicilu, sediu în RM.
Oiectul contractului este terenurile cu destinaţie agrciolă şi bunurile agricoe.
Forma contractului este scrisă. Dacă pentru un an de zile atunci se înregistrează la
organul administraţiei publice locale aceasta se referă pînă la trei ani, după acest teremen
şi la organul cadastral.
În cazul în care în contracutlui nu este stipulat iar obiectul contractului este plantaţii
multianulae, termenul contractului nu este stipulat atunci se prezumă că este încheiat pe
o perioadă de 25 ani.
Legea cu privire la arenda în agricultură stabileşte că contractul de arendă a terenurilor şi
bunurilor agricol trebuie să conţină obligatoriu următoareledate:
1. părţile acestuia, domiciul sau sediu.
2. obiectul contractului.
 3. actul care autentifică dreptul de prorpietate sau un alt drept al arendatorului de a
da şi a transmite terenuri şi bunuri agricole.
4. înregistrarea contractului în modul stabiit.
5. termenul arendei.
6. componenţa, fomra şi cuantumul plăţii pentru arendă.
7. modalitatea, termenul şi locul achitării plăţi pentru arendă.
8. drepturile şi oblgaţiile părţilor.
9. condiţiile de modificare şi de reziliere a contractului.
10. condiţiilede folosire a obiectelor aflate pe terenul arendat inclusiv a utilajului şi a
tehnicii agricole.
11. condiţiile de recultivare a terenului.
12. normele maxime admisbile de influenţă asupra mediului la efectuarea analizei
chimice a solului privind transmiterea şi restituirea terenului cu acordul comun
al părţilor.
În cazul în care se transmit terenurile şi bunurile agricole se încheie un act de
predareprimire atît a terenurilor agricole, cît şi a bunurilor agricole. În act se va indica:
1. numărul cadastral al aternului.
2. suprafaţa
3. bonitatea
4. modul şi scopul de folosinţă.
5. starea terenului
6. culturile cultivat pe un termen care a fost de pînă la 5 ani.
7. care îngrăţăminte au fost folosite.
În cazul în care se transmit bunuri gricole în act se indică suplimentar denumirea şi
destinaţia bunurilor agricole, starea tehnică, anul fabricării sau dării în exploatare,
efectuarea ultimei reparaţi curente sau capitale, valoarea de piaţă a bunurilor, condiţiile de
folosire, viciile materiale şi juridice.