Diploma - WWW - Tocilar

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Basmul cu elemente de itinerar si metamorfoza
Între spaţiu şi timp
<<A fost odată ca niciodată…>> aceasta este formula „magică” cu ajutorul căreia
ascultătorul pătrunde într-o lume miraculoasă, supranaturală, în lumea basmelor. În această
lume noţiunile de timp sau spaţiu concret nu se cunosc, timpul şi spaţiul fiind fantastice,
diferite de cele ale vieţii obişnuite şi prelungindu-se în miraculos. „Basmul fantastic
(<<clasic>>) îşi plasează acţiunea într-un timp neverosimil (imposibil) sau într-un spaţiu
neverosimil (imposibil)”1
Timpul din basm nu este unul obişnuit, acesta dilatându-se sau contractându-se în
funcţiile de dorinţele eroului sau ale eroinei. În lumea de basm timpul este ireal, acesta
prelungindu-se în imposibil. Mircea Constantinescu spunea în Triumful lui Făt-Frumos că
„ieşirea din timpul istoric se face în basme din două direcţii diferite: din necesitate şi în
scopul realizării fantasticului şi din aspiraţie sau din nevoia de motivare a acţiunii.”2 Fiind o
lume fantastică timpul devine unul fictiv iar acţiunea este una neobişnuită, supranaturală.
Spaţiul este, de asemenea, unul miraculos, un tărâm al unei alte lumi: lumea de la
marginea pământului, lumea cealaltă, lumea de dincolo de o pădure deasă şi întunecată, plină
de mister sau cea de peste o apă mare, lumea de peste nouă mări şi nouă ţări. Parcurgerea
acestui spaţiu miraculos este uşor de motivat: eroul sau eroina caută ceva sau pe cineva.
Prin formula de început a basmului suntem introduşi în spaţiul şi în timpul fantastic.
Prin folosirea formulei de timp „se datează” acţiunea, iar prin utilizarea unei formule
topografice „se localizează” acţiunea. Formula iniţială are şi rolul de a plasa într-un timp şi
într-un spaţiu fantastic personajele basmului.
Prin folosirea formulelor iniţiale se urmăreşte conturarea unei atmosfere favorabile
comunicării basmului. Evenimentele relatate, excepţionale şi unice, trebuie să fie plasate într-
o lume fantastică şi într-un timp fabulos. „Principala funcţie a formulei iniţiale în basmul
Pagina 3 din 75
fantastic constă în crearea unei atmosfere propice pentru receptarea relatării întâmplărilor din
basm”3.
Spaţiul pe care trebuie să-l parcurgă eroii în căutările lor este unul plin de primejdii,
aflat mereu departe de civilizaţie în singurătate, fie pe acest tărâm, fie pe tărâmul celălalt.
Părăsindu-şi locuinţele ocrotitoare eroii de basm pornesc spre necunoscut. Drumul pe care îl
au de parcurs aceştia nu este unul obişnuit, ci unul al iniţierii. Psyche eroina din Amor şi
Psyche îşi începe peregrinările prin spaţiul ostil şi necunoscut pentru a ispăşi o vina. Fiul de
crai din Povestea lui Harap-Alb pleacă de acasă pentru a ajunge în împărăţia Împăratului
Verde, unchiul său, care nu avea moştenitor la tron. Printr-o înşelătorie a mamei ei vitrege,
Aurora este despărţită de tatăl ei şi rămâne prizonieră într-o pădure vrăjită. Ivan,
protagonistul basmului Prinţesa Roasca-Broasca pleacă la drum pentru a-şi răscumpăra o
greşeală şi pentru a-şi găsi soţia, iar Eliza, eroina din Lebedele, sora cea mică a prinţeselor
transformate în lebede de către maştera cea rea, a fost alungată din palatul părintesc şi a fost
nevoită să plece în necunoscut.
Echilibrul spaţio-temporal de la început se rupe; eroii pleacă la drum, fără să ştie când
vor ajunge la capătul lui sau cum se va termina călătoria lor. Castelul în care locuiesc aceştia
simbolizează siguranţa şi ocrotirea. Părăsirea lui echivalează cu intrarea într-un spaţiu al
nesiguranţei sau al pericolelor în care nu mai există ordinea omenească.
Dacă pentru fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb, Eliza şi Aurora aventura începe
imediat ce au părăsit spaţiul ocrotitor al palatului părintesc, Psyche şi Ivan trăiesc un moment
plin de fericire alături de soţii lor supranaturali, zeul Amor şi, respectiv, Preaînţeleapta
Vasilisa. Cei doi încălcă rugămintea făcută de cele două fiinţe fantastice şi pentru a-şi
răscumpăra greşeala trebuie să străbată un adevărat spaţiu al suferinţelor. Toţi eroii de basm
parcurg un drum lung, plin de pericole, trec prin locuri primejdioase şi pustii şi sunt nevoiţi să
depăşească încercări grele, neobişnuite. Psyche, crăişorul din basmul lui Ion Creangă şi Ivan
sunt puşi la încercare pentru a li se verifica deprinderile şi calităţile de Venus, Spân şi,
respectiv, Koşcei-cel-fără-de-moarte. Aurora trebuie să treacă probele la care o supun
vrăjitorul cel rău şi duhul malefic al Pădurii florilor de liliac, iar Eliza este nevoită să-şi ţină
promisiunea de a nu vorbi, indiferent de suferinţa provocată.
În drumul spre împărăţia unchiului său, crăişorul împreună cu tovarăşul său de drum,
calul supranatural înzestrat cu darul vorbirii „merg o zi şi merg două şi merg patruzeci şi
nouă până ce la o vreme le intră calea în codru.”4 Acest număr magic, patruzeci şi nouă, este
unul simbolic ce semnifică răgazul acordat sufletelor morţilor pentru a intra definitiv în noua
lor lume. Aşadar, mergând alături de calul său timp de patruzeci şi nouă de zile prin ţinuturi
Pagina 4 din 75
locuite, fiul de crai se pregăteşte pentru a intra într-o altă lume, diferită de cea în care a trăit
până acum. Toţi eroii de basme ajung în pădure după ce îşi părăsesc locuinţele ocrotitoare.
Călătoria iniţiatică începe, propriu-zis, atunci când aceştia pătrund în codru, deoarece acesta
este spaţiul propice iniţierii. Drumul eroilor nu este unul obişnuit, ci este o adevărată călătorie
a devenirii, la capătul ei aceştia fiind pregătiţi să devină împăraţi (Harap-Alb şi Ivan), regine
(Aurora), crăiese (Eliza) sau chiar zeitate (Psyche).
Intrând în codru, fiul de crai se întâlneşte cu spânul (simbol al omului viclean, rău şi
primejdios) şi acesta îl roagă să-l ia în slujba sa. Eroul îl refuză de două ori, dar a treia oară îl
acceptă. Numărul trei este pretutindeni un număr purtător al unui conţinut magico-religios
simbolizând divinitatea absolută. Din punct de vedere etic, numărul trei are o semnificaţie
deosebită „Lucrurile care năruie credinţa omului sunt trei: minciuna, neruşinarea şi
zeflemeaua. Trei sunt şi cele care îl duc pe om în iad: clevetirea, împietrirea inimii şi ura.”5
Aceste două serii de trei însuşiri îl caracterizează foarte bine pe omul spân, iar faptul că eroul
îl acceptă a treia oară reprezintă, simbolic, începerea devenirii: datorită intrării spânului în
slujba sa, el poate să cunoască ipostazele maleficului. Încercările la care noul său stăpân îl
supune pe Harap-Alb reprezintă probe iniţiatice pe care orice novice trebuie să le treacă
pentru a dovedi că merită să devină conducător. Spaţiul în care eroul îl întâlneşte a treia oară
pe spân este unul neprielnic, primejdios şi misterios. Pădurea întunecoasă în care apare
spânul simbolizează un tărâm stăpânit de forţele malefice, un loc în care omul bun se pierde,
un ţinut în care razele soarelui nu pot pătrunde. Codrul reprezintă un adevărat labirint vegetal,
care aminteşte de primordialitatea dominată de duhuri rele, de haosul începutului. Acest
tărâm fără lumină parcă prevesteşte ceva, sugerând primejdia şi răul ascuns care stă în umbră
şi aşteaptă să iasă la iveală. Spânul, spirit malefic, intră în slujba crăişorului, dar, în foarte
puţin timp rolurile se vor inversa. Din stăpân, fiul de crai ajunge slugă, iar spaţiul în care se
petrece această schimbare simbolizează începutul: fântâna. Aceasta loc în care coboară eroul
este o „fântână a învăţăturii”6, a cunoaşterii. Atunci când coboară în fântână, acesta îşi pierde
libertatea, devenind sclavul fostului său slujitor. Protagonistul primeşte, parcă, un botez,
Spânul dându-i un nou nume: Harap-Alb. „Fântâna în care fiul de crai descinde pentru a se
metamorfoza în Harap-Alb constituie spaţiul unei căderi în rang ca stare materială şi psihică,
capcana unui contract social apăsător dictat de cel care ajunge, prin vicleşug, stăpân pe
situaţie.”7 Totuşi, această degradare socială reprezintă începutul ascensiunii deoarece fiul de
crai îşi începe iniţierea. Aşadar coborârea în fântână simbolizează nu numai dobândirea unei
noi identităţi, ci şi începutul unui nou drum, drumul urcării pe scara spirituală.
Pagina 5 din 75
Harap-Alb şi stăpânul sau, Spânul, îşi continuă călătoria străbătând „cale lunga” şi
trecând „peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari şi într-o târzie vreme ajung la
împărăţie.”8 Călătoria este una foarte lungă, iar cei doi traversează mări, uscat şi ape mari
spre a ajunge în împărăţia lui Verde Împărat. Nu există determinări geografice exacte,
distanţa fiind una imensă, o distanţă mitică. Cifra nouă semnifică triada cer, pământ, infern,
fiind un simbol al cunoaşterii totale. Ajungerea la împărăţia unchiului său reprezintă,
deopotrivă, un sfârşit şi un început. Cifra nouă este ultima din şirul numerelor, deci poate
semnifica şi sfârşitul călătoriei propriu-zise a lui Harap-Alb pentru că el ajunge la unchiul
său, dar şi începutul drumului cunoaşterii pentru crăişor. Distanţa parcursă de cei doi este una
imensă. Personajele nu îmbătrânesc în timpul călătoriei. Deşi ni se pare de neexplicat şi lipsit
raţionalitate, la sfârşitul călătoriei eroii nu sunt mai bătrâni, ci doar mai înţelepţi.
Ajungând la împărăţia unchiului său, Harap-Alb este trimis de Spân să-i aducă
salatele din Grădina Ursului. Ajutat de calul său, eroul zboară până în nori şi „apoi o ia de-a
curmezişul pământului:
<<Pe deasupra codrilor,
Peste vârful munţilor,
Peste apa mărilor>>
si după aceea se lasă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări”9. În
drumul său, eroul traversează spaţii ale cunoaşterii: cunoaşterea telurică (codrii), divină
(munţii) şi a începuturilor (mările). Locul în care a ajuns protagonistul este unul misterios şi
fantastic, un spaţiu al singurătăţii şi al iniţierii. Dacă percepem aceste încercări ca probe ale
devenirii iniţiatice, spaţiul este un tărâm misterios în care au acces numai iniţiaţii, un loc aflat
departe de privirile muritorilor obişnuiţi. Dacă îl considerăm doar un peisaj de basm, atunci
este un ţinut miraculos şi fabulos, aşa cum nu s-a mai întâlnit. Aici rămâne Harap-Alb o
noapte şi o zi, pe scara timpului ireal din basmul, perioadă în care protagonistul se odihneşte
şi se pregăteşte pentru proba pe care o are de trecut primind sfaturi de la Sfânta Duminică. El
culege salatele din Grădina Ursului şi reuşeşte să ducă la bun sfârşit primă încercare. Grădina
păzită de un urs înzestrat cu puteri supranaturale simbolizează un adevărat paradis primordial
în care fiarele veghează asupra secretelor începutului. Grădina poate simboliza şi spaţiul
cunoaşterii vegetalului (prin salate) prin care eroul dobândeşte cunoaşterea mitică a unei lumi
în încercarea sa de desăvârşire spirituală. Luând, cu ajutorul Sfintei Duminici, salatele
magice, Harap-Alb se întoarce în împărăţia lui Verde Împărat.
Pagina 6 din 75
Spânul îi dă o nouă misiune eroului. El îi cere acestuia să-i aducă din Pădurea
Cerbului, pielea unui cerb despre care se ştia că este bătută cu pietre scumpe. Cu ajutorul
calului său, fiul de crai zboară:
„În înaltul ceriului
Văzduhul pământului,
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful munţilor
Prin ceaţa măgurilor,
Spre noianul mărilor
La crăiasa zânelor
Minunea minunilor
Din ostrovul florilor.”10
Spaţiul parcurs este unul complet. Ei trec prin cer şi dobândesc o cunoaşterea celestă,
pe deasupra pământului şi primesc o cunoaşterea minerală, peste munţi, simbolizând
cunoaşterea lumii de dincolo, deoarece în credinţele populare muntele făcea legătura dintre
cele două lumi, şi peste ape eroul dobândind şi cunoaşterea începutului. Pe ostrovul pe care
ajung îi aşteaptă cea care l-a îndrumat în încercarea precedentă, Sfânta Duminică. Aceasta îi
dă sfaturile necesare şi apoi îl duce pe Harap-Alb în Pădurea Cerbului. Apar şi în această
secvenţă delimitările temporale şi spaţiale: eroul trebuie să stea toată ziua într-o groapă pe
care o sapă el însuşi şi să aştepte amiaza, momentul în care va veni cerbul să bea apă. În acel
moment va ieşi protagonistul din groapă şi îi va tăia capul, iar apoi se va întoarce repede
acolo şi va aştepta asfinţitul soarelui. Eroul va acţiona doar la amiază şi după apusul soarelui,
momente în care vieţuitoarele se odihnesc, iar vigilenţa lor scade. Harap-Alb părăseşte groapa
săpată de el însuşi, un spaţiu protector, pentru a ieşi într-un spaţiu deschis, care este însă plin
de pericole, deoarece animalul magic îl poate ucide dintr-o singură privire. Tăind capul
cerbului, eroul se întoarce în groapa sa pentru a ieşi definitiv după apusul soarelui. În timp ce
aştepta lăsarea serii, timp în care cerbul va fi murit, groapa în care era ascuns fiul de crai se
umple cu sângele acestuia sugerând, parcă, investirea eroului cu puterile magice ale
animalului. Putem considera această probă una dintre probele iniţierii, respectiv, regressus ad
uterum. „Întoarcerea la matrice e figurată fie prin recluziunea neofitului într-o colibă, fie prin
înghiţirea lui simbolică de către un monstru, fie prin pătrunderea într-un teren sacru
identificat cu pământul mumă.”11 Groapa din ostrovul singuratic în care stă ascuns eroul,
poate fi asemănată cu matricea pământului; ieşind din ea, eroul „se naşte” regenerat pentru că
a primit puterile iniţiatice ale cerbului în sângele căruia a stat până la apusul soarelui. Doar
Pagina 7 din 75
întorcându-se la origine, eroul putea să primească botezul cu sângele cerbului. Reuşind să

treacă şi această a doua probă, eroul se întoarce la casa Sfintei Duminici, îi mulţumeşte
pentru ajutorul dat şi porneşte apoi spre împărăţia lui Verde Împărat. Casa Sfintei Duminici
reprezintă locul ocrotitor în care eroul îşi reface forţele fizice şi morale şi se pregăteşte pentru
a înfrunta necunoscutul.
A treia încercare dată eroului de Spân este ultima, dar şi cea mai dificilă: el trebuie să-
i aducă acestuia pe fata Împăratului Roş. Plecat la drum împreună cu calul său, Harap-Alb
zboară cu acesta:
„În înaltul ceriului
Văzduhul pământului
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri cătră soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mândre lucitoare.”12
Drumul parcurs de protagonist este unul neobişnuit, prin înaltul cerului, printre nori,
soare, stele şi lună, sugerând lumina. Dacă atunci când fiul de crai l-a întâlnit pe Spân, acesta
traversa o pădure întunecată, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul călătoriei iniţiatice,
drumul începe să se lumineze, prevestind parcă „iluminarea” lui Harap-Alb şi finalul fericit al
basmului.
În timpul călătoriei sale spre ţara Împăratului Roş, protagonistul întâlneşte cinci
tovarăşi năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, fiecare având
un rol decisiv în basm, prezenţa fiecăruia fiind hotărâtoare în îndeplinirea probelor. Însoţit de
cei cinci, eroul ajunge la palatul Împăratului Roş şi îi comunică acestuia motivul sosirii lor
acolo. Înainte de a la da un răspuns, împăratul îi invită să-şi petreacă noaptea într-o casă
construită special pentru a scăpa de peţitori. Casa era din aramă şi fusese încinsă din ordinul
acestuia. Datorită lui Gerilă, protagonistul şi auxiliile sale petrec noaptea acolo fără a li se
întâmpla ceva rău. Locatarii nu resimt căldura sufocantă, Gerilă transformănd încăperea într-
una acoperită cu gheaţă, iar pe tovarăşii săi în adevărate statui îngheţate. Această cameră
poate fi asemănată cu un spaţiu al torturii, în care novicele trece atât prin proba frigului, cât şi
a căldurii.
O altă încercare la care îl supune Împăratul Roş este aceea prin care eroul şi tovarăşii
săi trebuie să o păzească pe fata lui timp de o noapte. Fata avea capacitatea de a se transforma
în pasăre, putând să zboare şi să se ascundă cât mai departe de împărăţia tatălui său. Ea
parcurge distanţe imense în câteva clipe, ceea ce dovedeşte că în basm, spaţiul şi timpul se
Pagina 8 din 75
dilată sau se contractă în funcţie de dorinţele personajelor. Ea se ascunde în „dosul

pământului tupilată sub umbra iepurelui”13, apoi zboară „pe vârful unui munte şi se ascunde
după o stâncă”14 pentru a „se duce de se ascunde tocmai după lună”15 încercând să scape de
urmăritorii săi, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Spaţiul străbătut de pasărea-fată este
incomensurabil: „în dosul pământului”, deci, în lumea de dincolo, „pe vârful unui munte”,
prin urmare, pe acest tărâm şi „după luna”, aşadar, în spaţiul celest. Spaţiul deschis pare că o
protejează, dar o expune, în timp ce spaţiul închis o sufocă. Distanţele enorme sunt reduse la
minimum în basm, Păsări-Lăţi-Lungilă putând să cuprindă luna în braţe. Timpul şi distanţa se
pot suprima sau se pot prelungi dincolo de limita posibilului, în imaginaţie, în fantastic.
Ultima probă pe care trebuie să o treacă eroul nu este o încercare la care i-a parte
propriu zis Harap-Alb, ci calul său. Reprezentantul protagonistului, calul, şi reprezentanta
fetei de împărat, turturica, trebuie să-i aducă fetei Împăratului Roş „trei smicele de măr dulce,
şi apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii în capete.”15 Locul „unde se bat munţii în
capete” este un tărâm magic, muntele fiind un spaţiu al sacrului, al morţii şi al vieţii. Acesta
reprezintă pragul trecerii spre celălalt tărâm. De acolo aduc turturica şi calul nemurirea şi
puterea iniţiatică. Îndeplinind şi această ultimă probă, eroul şi fata de împărat pornesc spre
împărăţia lui Verde Împărat. Pe drum, ei se despart de cei cinci tovarăşi năzdrăvani.
Ajungând la curtea unchiului său, Harap-Alb redevine fiul de crai datorită ajutorului dat de
viitoarea sa soţie şi calul său.
Călătoria fiului de crai este o călătorie neobişnuită. El părăseşte spaţiul protector al
palatului părintesc şi străbate unul al singurătăţii şi pericolelor, întru devenire. Valeriu Cristea
spunea în Spaţiul în literatură că această călătorie este şi una de familie, pentru că se refac
legăturile de rudenie dintre cei doi fraţi despărţiţi de soartă, ce locuiau unul la un capăt al
pământului, iar altul, la celălalt capăt.
Drumul devenirii lui Psyche, eroina din basmul latin Amor şi Psyche începe cu scurt
episod plin de fericire: ea trăieşte o poveste de dragoste alături de un soţ al cărui chip nu îl
cunoaşte, zeul Amor. Eroina este adusă într-un palat feeric prin intermediul Zefirului pentru a
o proteja de mânia zeiţei Venera. Dorind să o pedepsească pentru că era mai frumoasă decât
ea, zeiţa Venera şi-a rugat fiul, pe Amor, să o facă pe Psyche să se îndrăgostească de un
monstru îngrozitor cu care trebuia să se căsătorească. Vrăjit de farmecul fetei, Amor se
îndrăgosteşte el însuşi de ea şi, pentru a nu afla mama sa că nu i-a îndeplinit porunca, îi face
pe muritori să creadă că preafrumoasa fata era sortită unui monstru îngrozitor ce trăia într-un
loc misterios. Ea trebuia să fie părăsită de familie:
„…gătită în haine de nuntă funebră
Pagina 9 din 75
Sus pe-o stâncă-n vârful unui munte înalt.”17

Muntele, spaţiul sacrului, se transformă pentru greuîncercata fată şi familia ei într-un
tărâm al nefericirii, deoarece urcarea lui nu semnifică ascensiunea spirituală ci coborârea,
simbolizând condamnarea la suferinţă. Părăsirea palatului părintesc reprezintă ieşirea din
spaţiul protector şi pătrunderea într-unul necunoscut şi ostil. Părăsită de familie şi supuşi pe
vârful muntelui misterios, frumoasa fată este dusă la palatul misterios de „plăcuta adiere a
zefirului” care „ridică încetişor în aer , cu o suflare liniştită, pe tânăra fată şi o transportă lin
de-a lungul înaltului perete al stâncii, într-o vale adâncă.”18 Stânca poate fi percepută ca o
modalitate a manifestării puterii divine, iar neclintirea sugerează destinul uman hotărât de zei
care nu poate fi schimbat. Valea este spaţiul în care se manifestă puterea teluricului, a
celestului, şi a apelor primordiale, simbolizând viaţa fericită a începuturilor, departe de lume,
în armonie cu elementele.
Locul în care ajunge multîncercata Psyche nu este unul întunecat care prevestea ceva
rău, ci un adevărat colţ de paradis, un tărâm al frumuseţii, liniştit şi magic. În acest spaţiu al
armoniei telurice, celeste şi acvatice, fata de împărat zăreşte un palat care se afla în
apropierea unei păduri ce avea în mijlocul ei un izvor cu apă cristalină. Atât apa, cât şi
pădurea sugerează întoarcerea la primordialitate, la începuturile armonioase. Palatul în care
intră eroina este unul fabulos: tavanele îmbrăcate în fildeş şi în lemn de lămâi erau susţinute
de coloane de aur. Pereţii erau acoperiţi de basoreliefuri de argint şi aur, iar pardoseala era
asemenea unui mozaic de pietre preţioase. Aceasta construcţie este un simbol al măreţiei şi al
misterului, al strălucirii şi al tainelor. Palatul este simbolul armoniei materiale, individuale şi
sociale, el fiind un adevărat centru al spaţiului pe care îl domină. Aici va trăi muritoarea
Psyche o frumoasă poveste de dragoste alături de misteriosul soţ, zeul Amor, simbolul iubirii.
Acest spaţiu al dragostei poate fi înţeles şi ca o axă ce face legătura între pământ (simbolizat
de muritoarea Psyche) şi celest (simbolizat de zeul nemuritor al iubirii). Timpul pare că se
opreşte pentru cei doi îndrăgostiţi. Zilele erau momente de singurătate pentru protagonistă, iar
nopţile le petrecea alături de soţul care o părăsea înainte de răsăritul soarelui. Lumina
semnifică, poate, o cunoaştere reală, fără taine, iar dragostea are nevoie de misterul şi vraja
pe care noaptea, ca simbol al întunericului, le-o poate da. Dacă pentru oamenii obişnuiţi
lumina solară presupune bucurie şi speranţe, pentru eroină, aceasta înseamnă singurătate şi
durere pentru că este departe de iubitul ei soţ. Lumina semnifică şi sfârşitul lumii misterioase,
prevestind, parcă, nenorocirea ce avea să vină.
Dacă la început palatul era un spaţiu al bucuriei şi fericirii, treptat, se transformă într-
un tărâm al neliniştii, deoarece omul dornic de cunoaştere nu poate trăi în mister multă
Pagina 10 din 75
vreme. Treptat, fericirii îi ia locul îndoiala şi nesiguranţă. Soţul său, încă din noaptea în care
s-au întâlnit, i-a cerut fetei de împărat să nu încerce niciodată să-i vadă faţa, deoarece
descoperirea chipului său ar însemna sfârşitul fericirii lor. Armonia deplină ce stăpânea
această valea a dragostei se rupe când surorile fetei de împărat, îngrijorate de soarta acesteia
apar la stânca pe care a fost părăsită eroina. Invidioase fiind pe bogăţia şi dragostea surorii lor
mai mici, ele îi seamănă acesteia în suflet sămânţa îndoielii şi la îndemnul lor, protagonista
hotărăşte să vadă chipul soţului ei, încălcând, astfel, interdicţia. După ce a cunoscut chipul
Iubirii (pe zeul Amor), locul s-a transformat într-un spaţiu al nefericirii şi nenorocirii
deoarece acesta a părăsit-o. Încercând să-şi găsească soţul, fata de împărat rătăcea pe poteci
necunoscute, umbrite de crengile copacilor stufoşi. Dacă întunericului proteja fericirea celor
doi îndrăgostiţi, acum acesta reflectă starea lui Psyche şi parcă prevesteşte lungul şir de
suferinţe la care aceasta va fi supusă. Spaţiul pe care îl parcurge protagonista este unul al
disperării, al căderii, sufletul tinerei femei coborând din înalt, din paradis şi ajungând într-o
adevărată „vale a nefericirii” pământene.
Sperând să-l regăsească pe Amor, Psyche străbate pământul. În peregrinările sale ea
ajunge la templul zeiţei Ceres, urcând muntele pe care se afla acesta. Muntele înseamnă
cunoaştere şi tânăra femeie speră să găsească aici un indiciu care să o ducă la soţul ei.
Neaflând ceea ce trebuia, eroina pleacă iarăşi la drum şi ajunge într-o pădure aflată într-o
vâlcea. Valea poate simboliza acum o reflectare a sufletului fetei de împărat care nu mai
simţea puterea dată de iubire, ci durerea dată de suferinţă. Ca toţi eroii de basm, protagonista
ajunge în pădure, tărâm al singurătăţii şi al primejdiei. Ca şi în Povestea lui Harap-Alb,
timpul şi spaţiul se contractă sau se dilată în funcţie de nevoile personajelor. Nu ne este
descris drumul, ci doar locul în care ajunge, şi nici timpul pe care eroina l-a petrecut pe drum,
ci doar momentul la care soseşte la locul indicat. Pădurea în care pătrunde eroina este una
sacră în ea aflându-se un templu al zeiţei Iunona, dar această zonă sfântă nu o poate linişti pe
tulburata Psyche. Zeiţa, deşi este impresionată de suferinţa fetei de împărat, nu o poate ajuta,
şi o îndeamnă se îndrepte spre templul Venerei. Eroina îşi reîncepe peregrinările şi ajunge la
templul zeiţei Venus. Dacă pentru ceilalţi muritori, templul Venerei este un tărâm al iubirii şi
al luminii, pentru protagonistă, acest spaţiu devine unul al încercărilor dificile şi al suferinţei.
Timpul petrecut de ea aici este scurt, „o noapte crudă.”19 A doua zi, primeşte o poruncă de la
noua sa stăpână şi părăseşte palatul acesteia spre a o duce la îndeplinire. Dându-şi seama de
dificultatea realizări ei (Venus îi poruncise să-i aduc un smoc din lâna de aur a berbecilor
mirifici păziţi de nişte tauri fioroşi), Psyche doreşte să-şi aline suferinţa aruncându-se în
fluviul ce se află lângă pădurea indicată de zeiţă. O trestie, simbol al ajutorului vegetal, o
Pagina 11 din 75
învaţă cum să treacă această încercare. Ea o sfătuieşte pe Psyche să aştepte amiaza, aşa cum îl
sfătuise şi Sfânta Duminică pe Harap-Alb, deoarece acesta este momentul în care puterea
forţelor haosului primordial, simbolizate de animale, scade. Psyche aşteaptă amiaza, pe scara
fictivă a templului din basme, la fel cum fiul de crai aştepta apusul soarelui, moment în care
natura reîncepe să devină stăpâna pământului. Locul indicat de zeiţă este unul inaccesibil
muritorilor; pe acest tărâm pot pătrunde doar iniţiaţii sau aceia care posedă calităţi deosebite.
În acest spaţiu sacru, un adevărat paradis pământean, falşii eroi nu au acces, intrarea lor fiind
interzisă. Imediat ce această poruncă i-a fost îndeplinită, zeiţa frumuseţii a trimis-o pe Psyche
pe „un munte râpos, în vârful căruia se ridică o stâncă foarte înaltă, din care ţâşnesc apele
negricioase ale unui izvor întunecos, care, după ce s-au adunat într-o vale închisă din
apropiere se varsă în mlaştinile Stixului ce alimentează urlătoarele puhoaie ale Cocitului”20
pentru a-i aduce o cupă cu apă. Locul indicat de Venus este un tărâm sacru, un spaţiu în care
şi zeilor le este frică să păşească. Ţinuturile cu munţi din care izvorăsc ape sunt considerate,
în mitologia populară, locuri sfinte, în care se face legătura dintre cer şi pământ, dintre lumea
de dincolo şi lumea noastră. Deoarece este un loc sacru, doar fiinţele cu suflet curat ajung
acolo. Ajutată de un vultur, pasărea simbol a lui Iupiter, Psyche îndeplineşte şi această
sarcină. Dar suferinţele eroinei nu au luat sfârşit, zeiţa trimiţând-o pe tărâmul morţilor, în
Infern. Acest loc sinistru şi înfricoşător este un tărâm invizibil, din care nu se poate ieşi.
Totuşi, unele fiinţe alese cum ar fi eroii, iniţiaţii sau zeii, se pot întoarce pe pământ după ce
au păşit şi pe celălalt tărâm. Cel care stăpânea Infernul era Pluton, iar lumea lui era o lume a
frigului în care bântuiau monştrii şi demonii ce îi pedepseau pe muritorii păcătoşi. Lumea de
dincolo mai cuprindea şi acele spaţii cum ar fi, Câmpiile Elizee şi Insulele Preafericiţilor,
locuri luminoase, pline de căldură şi beatitudine. Călătorind în lumea lui Pluton, fata de
împărat moare simbolic, deoarece, prin catabază ea se desprinde definitiv de viaţa ei de
simplu muritor. Anabaza (revenirea pe pământ) demonstrează nu doar forţa caracterului
eroinei, ci reprezintă şi dovada că ea era predestinată să urmeze acest drum al iniţierii în
tainele existenţei. Un turn, simbol al legăturii dintre cer şi pământ, o învaţă pe fata de împărat
cum să ducă la îndeplinire şi această poruncă a Venerei. Ea trebuie să intre în Infern pe la
Tenara, locul unde se află o potecă ce ducea în lumea de dincolo şi să treacă cu ajutorul
luntraşului Charon, în schimbul unui bănuţ, peste fluviul morţilor. Ea îşi continuă drumul
spre casa Proserpinei, de la care trebuia să ia puţină frumuseţe pentru stăpâna sa. Locuinţa
acestei zeiţe a morţilor este păzită de un câine uriaş cu trei capete, Cerberul legendar, pe care
fata de împărat îl poate domoli dându-i o plăcintă magică. Ajungând la Proserpina şi luând
cutia fermecată umplută cu puţină frumuseţe, fata se reîntoarce, urmând acelaşi drum, în
Pagina 12 din 75
lumea celor vii. Acum fata muritoare poate deveni soţia zeului nemuritor. Ea şi-a învins
moartea intrând şi ieşind din împărăţia lui Pluton.
Eroul basmului Prinţesa Roasca-Broasca trăieşte, asemenea lui Psyche din basmul
Amor şi Psyche, momente pline de fericire alături de soţia sa metamorfozată, pe timpul zilei,
în broască. El comite o greşeală aruncând pielea de broască a soţiei sale în foc, şi pentru a şi-
o ispăşi, este nevoit să plece la drum, suferinţa şi singurătatea fiindu-i singurele însoţitoare.
Protejaţi de zidurile palatului fiului de ţar, cei doi soţi îşi trăiesc povestea de dragoste, departe
de ochii celor care îi batjocoreau. Viaţa lor decurgea liniştit, până când fiul de ţar arde pielea
de animal a soţiei sale. Deşi fapta sa a fost făcută din dorinţa de a fi alături de soţia sa tot
timpul, aceasta nu îl poate ierta. Focul, deşi este un element purificator, nu-i poate reda
înfăţişarea cea adevărată prinţesei. Soţia lui Ivan, renăscută din foc, îl blestemă pe acesta să
nu o poată găsi decât după ce va fi rupt trei perechi de cizme de fier şi după ce va fi mâncat
trei pâini de fier pentru că i-a nesocotit sfatul. Transformându-se în lebădă albă, simbol al
purităţii luminii, al graţiei şi al frumuseţii, ea pleacă „peste nouă mări şi nouă ţări la capătul
pământului, în ţara însorită a lui Koşcei-cel-fară-de-moarte.”21 Acest loc este unul simbolic,
dincolo de real. Spaţiul, pe care trebuie să-l parcurgă Ivan este unul imens. Împărăţia de peste
nouă mări şi nouă ţări reprezintă paradisul pământean, un ţinut magic în care soarele
luminează mereu, oferind căldură şi bună dispoziţie. Locul este stăpânit de Koşcei-cel-fară-
de-moarte, tatăl prinţesei Roasca-Broasca, o divinitate malefică. Deşi ţinutul pare a fi unul
neverosimil, doar acolo o va găsi Ivan pe această prinţesă sa transformată mai întâi în broască
şi, apoi, în lebădă. Soţia sa îi precizează şi timpul pe care Ivan va trebui să-l petreacă în
căutarea ei: „după ce-ai să rupi trei perechi de cizme de fier, şi-ai să mănânci trei pâini de fier
ai să mă găseşti tu pe mine”22 Perioada exactă a căutării nu este precizată, dar este una foarte
lungă, cum reiese din cele două condiţii pe care soţia i le-a pus fiului de ţar. Durata mare a
călătoriei este simbolizată prin cizmele şi pâinile făcute din fier. Drumul lui Ivan, fiu de ţar,
poate fi asemănat cu peregrinările sufletelor morţilor deoarece, în trecut, morţilor li se punea
în coşciug câte o pâine de fier şi erau încălţaţi cu cizme făcute din acelaşi metal pentru a
sublinia lungimea călătoriei pe care o face sufletul pe acest pământ, dar şi în lumea de
dincolo, în încercarea de a-şi găsi odihna veşnică. În mitologia rusă, morţii erau înzestraţi cu
toiag, cizme şi o pâine, toate din fier, pentru a-i ajuta să ajungă în lumea celor morţi. Aşadar,
Ivan călătoreşte într-o lume nepământeană. Durata şi distanţa peregrinărilor sale nu se
măsoară într-un timp real şi într-un spaţiu concret, aceste noţiuni fiind necunoscute în basm.
Distanţa pare una neverosimilă, datorita înzestrării eroului cu aceste obiecte. Pe parcursul
peregrinărilor eroul nu îmbătrâneşte, ci doar devine mai înţelept.
Pagina 13 din 75
După ce Ivan a rupt două perechi de cizme şi a mâncat două pâini de fier, el întâlneşte
în drumul său, un bătrânel care îl îndrumă pe erou, asemenea Sfintei Duminici din Povestea
lui Harap-Alb. De la acest bătrân împovărat de ani află fiul de ţar ca soţia sa era, de fapt,
Preaînţeleapta Vasilisa, fiica lui Koşcei-cel-fără-de-moarte, o fată mult mai înţeleaptă şi mai
şireată decât tatăl ei. El îi dă lui Ivan un ghem şi îi spune să-l urmeze oriunde s-ar rostogoli.
Acest dar primit de erou îl va îndruma spre împărăţia fantastică. Protagonistul porneşte iarăşi
la drum trecând „peste munţi cu piscuri înalte, peste păduri întunecate […] peste pajişti verzi
şi mănoase, prin bălţi urâte, mlăştinoase […] peste locuri pustii, uricioase”23 Spaţiile pe care
le parcurge fiul de ţar în căutarea soţiei sale sunt locuri greu accesibile, pe care omul obişnuit
le-ar evita, dar toate acestea nu-l împiedică pe Ivan să-şi continue drumul. Dacă prin urcatul
munţilor eroul s-a apropiat de lumea divină, prin traversarea mlaştinilor el pătrunde într-un
labirint teluric. Locurile pustii simbolizează singurătatea pe care o are de înfruntat
protagonistul, iar câmpiile mănoase, aflate în antiteză cu pustietăţile traversate de Ivan,
reprezintă un mic paradis terestru. În călătoria sa, fiul de ţar trebuie să treacă prin aproape
toate spaţiile existente pe pământ: munte, câmpie şi mlaştină ca simbol al apei.
Acest drum devine unul al căutării neobosite, al peregrinărilor fără linişte, deoarece
Ivan mergea mereu, fără oprire. Imensitatea drumului parcurs de protagonist îi sperie pe
oamenii obişnuiţi, dar, pentru el este o călătorie a singurătăţii şi a sufletului îndurerat care
poartă în el speranţa regăsirii fericirii prin durere şi sacrificiu.
Rupând şi a treia pereche de cizme şi mâncând şi ultima pâine, Ivan ştie că s-a
apropiat de împărăţia de peste noua mări şi nouă ţări. Continuându-şi drumul, el întâlneşte
într-un codru des un urs. Codrul simbolizează puterea naturii şi a vegetalului. Pădurea devine
un tărâm ocrotitor pentru erou, deşi desimea lui ar putea ascunde alte pericole. Cu toate că
pare un spaţiu inaccesibil, eroi basmelor găsesc în sufletele lor curajul de a-şi înfrânge teama
de necunoscut. Toate aceste încercări reprezentând adevărate etape ale drumului lor spre
iertarea greşelilor. Pădurea reprezintă un spaţiu al iniţierii, al secretelor, al personajelor
miraculoase, supranaturale, un loc misterios şi ocrotitor pentru eroii din lumea basmelor.
Ursul întâlnit în codrul des este un ajutor pe care îl dobândesc doar cei care îşi pot înfrânge
teama.
Traversând o câmpie întinsă, eroul întâlneşte un răţoi şi un iepure. Câmpia,
simbolizează spaţiul deschis care îl apără pe erou. Ajungând la malul mării, eroul salvează o
ştiucă de la moarte. Marea semnifică viaţa şi moartea deopotrivă, imensitatea şi misterul,
inspirând respect şi groază. Ea îi ajută doar pe eroii adevăraţi, dăruindu-le forţele sale, în timp
ce pe falşii eroi, îi pedepseşte. Marea este un simbol al transformărilor şi renaşterilor, al
Pagina 14 din 75
începuturilor, ca element primordial, şi al sfârşitului ca aducătoare de moarte. Salvând de la

moarte o ştiucă, eroul dobândeşte ajutorul acesteia.
Prin această succesiune rapidă a spaţiilor, autorul anonim a dorit să ne prezinte
imensitatea drumului şi dificultatea lui. Mergând în urma ghemului dat de bătrân, Ivan ajunge
într-o pădure şi întâlneşte, într-un luminiş, o colibă rotitoare pe picior de găină. Pădurea este
un spaţiu magic care aminteşte de o altă lume. Căsuţa pe picior de găină este o construcţie
care diferă de toate cele pe care le-a întâlnit Ivan până acum în peregrinările sale şi totuşi,
eroul nu este surprins. El cunoaşte formula magică prin care această căsuţă se deschide,
permiţându-i astfel să intre în ea. Casa poate simboliza lumea de dincolo prin faptul că ea este
construită pe picior de găină, dar şi pentru că eroul, un om viu, trebuie să spună o formulă
pentru a putea intra în ea. Fiind în viaţă, el trebuie să facă dovada că este un iniţiat deoarece
doar fiinţele superioare puteau intra şi ieşi din cealaltă lume fără a rămâne prizonieri pentru
totdeauna. Locul este unul magic, iar locuitorii sunt, de asemenea, fiinţe supranaturale.
Intrând în căsuţă, Ivan o întâlneşte pe Baba-Cloanţa-Cotoroanţa, de la care află secretul
morţii lui Koşcei-cel-fără-de-moarte. Aşadar fiecare spaţiu străbătut de erou are importanţa
lui şi fiecare fiinţă întâlnită îl va ajuta fie supunându-i-se, fie rugându-l ceva.
Aflând secretul lui Koşcei, eroul porneşte din nou la drum străbătând codrii întunecaţi
şi mlaştini, câmpii bătute de vânturi reci sau munţi înalţi. El ajunge la locul în care se afla
stejarul ce conţinea moartea lui Koşcei. Acest stejar, deţinătorul secretului divinităţii din
mitologia slavă, este un copac magic aflat pe un tărâm fabulos „Stejarul acela îţi proptise
vârful printre nouri, rădăcinile erau răspândite în pământ pe o sută de verste jur-împrejur, iar
crengile lui acopereau strălucirea soarelui.”24 Stejarul este un adevărat axis mundi deoarece
face legătura între cer şi pământ, între sacru şi profan. În acest copac se află forţa vegetalului,
deoarece el are rădăcinile în pământ, şi forţa celestă, pentru că prin bogăţia coroanei sale
tinde spre cer. El este şi arborele sfânt ce dă sacralitate spaţiului în care se află, un spaţiu al
nemuririi şi al morţii, în acelaşi timp. Găsind acest stejar, Ivan reuşeşte să-l omoare pe
Koşcei, cel care avea atributul nemuririi, răscumpărându-şi greşeala şi regăsindu-şi soţia.
Drumul Aurorei, eroina din basmul Contesei de Ségur, diferă de cel al lui Harap-Alb,
de cel al lui Psyche sau Ivan. Ea nu îşi părăseşte casa părintească deoarece a făcut o greşeală
şi trebuie, astfel, să o răscumpere, şi nici pentru a îndeplini o rugăminte, ci este despărţită de
tatăl său printr-un vicleşug al mamei vitrege. Fetiţa de numai şapte ani, înşelată fiind de
maşteră, ajunge într-o pădure fermecată şi rămâne prizonieră. Pădurea este un element
permanent în structura basmului, fiind un spaţiu al singurătăţii, al misterului şi al personajelor
fabuloase. Tărâmul în care intră aceasta, vrăjită fiind de frumuseţea florilor şi de parfumul lor
Pagina 15 din 75
îmbătător, se numeşte Pădurea florilor de liliac. Acest tărâm devine un adevărat labirint a
cărei ieşire nu o găseşte. Spaţiul misterios şi ostil de la început se transformă în a doua casă
pentru micuţa Aurora. Copila este condusă de un pisoi, un prinţ metamorfozat în animal, la
un palat la fel de frumos ca acela în care a locuit Psyche cu misteriosul ei soţ. Palatul, grădina
şi pădurea, reprezentă o particularitate a basmelor. Spaţiile fabuloase pline de farmec, le fac
atât pe Aurora, cât şi pe Psyche să uite de durerea provocată de despărţirea de familie. Palatul
magic devine locuinţa micuţei eroine în care va trăi împreună cu două animale înzestrate cu
darul vorbirii şi cu înţelepciune, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi. Aici protagonista va locui
timp de şapte ani şi jumătate. Timpul pare că s-a comprimat pentru Aurora deoarece ea
petrece şapte ani ca şi cum ar fi o singură noapte. „M-am schimbat mult; aseară am fost o
copilă mica şi m-am trezit mare. Cred că este un vis.”25 Durata este relativă în basm: Aurora
îşi aduce aminte doar faptul că a dormit timp de o noapte, în timp ce Căprioara Bună şi Dulce
Pisoi au petrecut şapte ani educând-o. Aşadar, în basm timpul se dilată sau se contractă în
funcţie de dorinţele personajelor.
În peregrinările sale, Aurora descoperă că lângă minunatele alei ale palatului se află o
altă pădure, numită Pădurea nenorocirii, în care ea nu are voie să pătrundă. Vrăjită de
frumuseţea acesteia şi înşelată de o pasăre fermecată, copila intră în pădurea nenorocirii,
spaţiu al răului, şi, culegând un trandafir, transformă totul. Spaţiul de basm se preface într-
unul al răului: florile devin mărăcini şi urzici, copacii, ciulini şi spini, iar palatul fermecător,
o ruină.
Regretele fetei remodelează peisajul: „cărarea din pădure […] nu mai era acoperită cu
pietre şi spini, ci cu muşchi verde şi moale.”26 Toate aceste transformări ale peisajului ne
demonstrează că pădurea este un spaţiu magic care se modifică în funcţie de trăirile şi
sentimentele protagonistei. Ca pedeapsă pentru neascultarea sfatului Căprioarei Bune, fata a
rămas singură, dar într-o zi, pe scara timpului fictiv din basm, o broască ţestoasă ce avea
darul vorbirii i-a spus că, dacă vrea cu adevărat, îşi poate îndrepta greşelile. Ea va face
călătoria cu broasca ţestoasă doar dacă îndeplineşte anumite condiţii: timp de şase luni nu va
vorbi şi nu se va da jos de pe carapacea acesteia. Acceptând condiţiile, Aurora pleacă la
drum, un drum ce îi părea interminabil; i se părea că secundele devin ore, iar metrii,
kilometrii. Dacă la început cei şapte ani i s-au părut o singură noapte, cele şase luni devin
pentru eroină şase ani. Timpul şi spaţiul reflectă sentimentele eroilor. Orele li se par foarte
scurte sau o veşnicie, spaţiul este când ocrotitor, când ameninţător. Locul în care Aurora
ajunge îi aminteşte de palatul Căprioarei Bune. Ea descoperă că vechii ei prieteni trăiesc pe
acest tărâm într-un palat asemănător celui din Pădurea florilor de liliac. Aici află fata că, prin
Pagina 16 din 75
suferinţa ei, a rupt vraja care-i transformase pe cei doi prieteni ai săi în animale şi pădurea
într-un loc fermecat din care nu se mai putea ieşi. Aşadar, pădurea este un spaţiu magic, un
loc în care eroul îşi învinge temerile ancestrale, învingându-se pe sine, şi dobândeşte ajutor în
lupta cu forţele răului. Pădurea este şi un spaţiu în care se desfăşoară ritualul iniţierii şi toate
încercările la care sunt supuşi reprezintă, de fapt, probe ale devenirii.
Asemenea Aurorei, Eliza, fiica unui crai, a fost alungată de acasă de către mama ei
vitregă, iar fraţii săi au fost metamorfozaţi în lebede. Ca şi maştera din basmul Contesei de
Ségur, mama vitregă a protagonistei din Lebedele, basmul scris de Hans Christian Andersen,
o desparte de tatăl ei prin vicleşug. Departe de casa părintească, pentru Eliza „zilele treceau
toate la fel”27. Fata se află acum în perioada magică a copilăriei, departe de orice fel de griji,
când zilele sunt triste atunci când plouă şi norii plumburii acoperă cerul, şi pline de fericire
când soarele i se joacă prin păr. Timpul este acela magic al copilăriei.
În ziua când a împlinit cincisprezece ani, Eliza a fost adusă în palatul crăiesc, dar tatăl
a alungat-o de acasă. Intrarea în timpul şi spaţiul basmului se produce după alungarea de
acasă, deoarece acum începe călătoria devenirii pentru Eliza. Plecând de la palatul părintesc,
ea ajunge în locul specific basmului, pădurea. Pătrunzând pe acest tărâm, fata se desparte
definitiv de casa părintească. În pădurea prietenoasă, Eliza întâlneşte un lac în care ea se
scaldă. Această îmbăiere aminteşte de baia rituală pe care o face novicele în ritul iniţierii care
îl purifică şi îl diferenţiază de restul oamenilor. Prin cufundarea în apa lacului, Eliza se
întoarce la origini, dobândind, din apele primordiale, forţă pentru a-şi putea îndeplini
misiunea care o aşteaptă. Apa din lac o purifică, transformând-o: ea devine o fată ce nu mai
putea rămâne în lumea copilăriei, deoarece fraţii ei au nevoie de ajutorul său. Apa este un
simbol „al purităţi, înţelepciuni, harului şi virtuţii”28 şi îi dă copilei nu numai din curăţenia
ei, ci şi din înţelepciunea sa. Eliza şi-a continuat drumul prin pădurea singurătăţi până când
într-o zi pe scara timpului imaginar din basm, ea s-a întâlnit, într-un luminiş cu o bătrână.
Luminişul este locul în care lumina soarelui veghează asupra oamenilor cu sufletul curat.
Această bătrână, simbol al înţelepciuni populare, îi dezvăluie eroinei secretul fraţilor ei: cei
unsprezece pe care îi căuta nu mai sunt oameni, ci lebede. Dorind să-şi găsească fraţii, fata „a
pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mări. […] Era singurătate mare şi acolo, dar
Eliza nu se simţea singură fiindcă marea se schimba întruna.”29 Marea devenise tovarăşa
fetei şi, cu ajutorul acesteia, ea uită de singurătate. Marea este locul începutului pentru unii şi
al sfârşitului pentru alţii. Pentru Eliza marea reprezintă începutul drumului deoarece o ajută
să-şi întâlnească fraţii. Marea îi redă fraţii, dar în acelaşi timp îi dă şi o provocare pe care fata
trebuie să o accepte. Dacă acceptă să facă drumul mării, atunci Eliza dovedeşte că este o
Pagina 17 din 75
fiinţă puternică. Dacă refuză, totul rămâne la fel. Marea, prin toate schimbările de aspect ale
sale, este cea care o încurajează să-i accepte provocarea, demonstrându-i că totul se poate
schimba.
La malul marii fata îşi reîntâlneşte fraţii şi aceştia îi spun surorii lor mai mici că ei
sunt lebede doar pe timpul zilei, de la primele raze ale soarelui şi până la apusul lui. Dacă la
început soarele era ocrotitorul fetei, protejând-o cu lumina sa, acum el este cel care îi răpeşte
fraţii.
Pentru a rămâne alături de ei, Eliza este nevoită să plece din acest ţinut şi, traversând
marea, să se ducă în noua ţară a fraţilor săi. Aşa cum marea îşi schimbă înfăţişarea, la fel îşi
schimbă şi rolul: ea devine mediul neprielnic care poate ucide. În zborul lor deasupra mării,
lebedele-prinţi nu se pot odihni în timpul nopţii decât pe o stâncă aflată în mijlocul mării.
Deoarece drumul durează două zile stânca devine punctul de echilibru din mijlocul
elementelor dezlănţuite. Mării, simbol al forţelor primordiale, i se opune stânca salvatoare,
simbol al trăiniciei şi dăinuirii.
Zburând peste mare, spre un alt tărâm, unul mai primitor, ei au ajuns în tara în care
„erau munţi albaştri, păduri de cedri, case şi palate.”30 Ţinutul în care ajunge, este un
adevărat spaţiu al bogăţiei şi al frumuseţii, un loc binecuvântat de natură cu munţi şi păduri.
Albastrul munţilor şi verdele pădurilor sugerează liniştea, calmul, ocrotirea. Muntele
reprezintă locul sacru în care oamenii caută şi găsesc răspunsuri la întrebările lor, iar cedrul
este copacul ce simbolizează veşnicia. Locul în care au dus-o pe sora lor în acea seară era o
peşteră. Peştera poate fi locul în care se desfăşoară ritualul iniţierii denumit regressus ad
uterum, este locul în care află taina prin care fraţii ei pot redevenii oameni. Peştera este
matricea care le dă prinţilor-lebede o nouă viaţă, un nou trup. Noaptea, în vis, secretul
distrugerii vrăjii făcută de maşteră i s-a relevat Elizei. Noaptea este timpul magiei, al
miracolelor, fiind deopotrivă benefică şi malefică. În timpul nopţii se află soluţiile care pot
dezlega vrăjile, dar tot în acest timp, altele se fac. Pentru Eliza, noaptea are un rol benefic,
deoarece soluţia prin care poate sa-şi salveze fraţii îi este comunicată prin vis.
Pentru a rupe vraja maşterei ea trebuie să facă unsprezece cămăşi din urzici culese din
peşteri sau cimitire, locuri ferite de privirile oamenilor şi în care forţa mineralului este mult
mai mare, dar, în perioada în care le va lucra, nu va avea putea vorbi.
La puţin timp după visul magic, pe când împletea o cămaşă, un crai aflat la vânătoare
a văzut-o şi, uimit fiind de frumuseţea ei, a decis să o ia la palatul său. Palatul în care a fost
dusă copila era unul foarte frumos, dar farmecul acestuia nu i-a adus bucurie fetei,
provocându-i durere pentru că era departe de fraţii ei şi trebuia să înfrunte, fără a putea rosti
Pagina 18 din 75
nici măcar un cuvânt, răutatea şi privirile maliţioase ale localnicilor. Palatul devine pentru
tânăra fată o prea frumoasă închisoare, deoarece Eliza se simţea prizonieră acolo. Ca pentru
toţi eroii de basm, locul închis este unul sufocant şi potrivnic. Grădinile înmiresmate şi odăile
fermecătoare îi aduceau nu linişte şi bună dispoziţie, ci durere, pentru că o împiedicau să-şi
termine lucrul ce ar fi desfăcut vraja.
Devenind crăiasă prin căsătorie, Eliza nu i-a putut spune nici măcar soţului ei care
este motivul tăcerii ei şi de ce lucrează acele neobişnuite cămăşi din fire de urzici, deoarece
un singur cuvânt ar fi cauzat moartea fraţilor ei. Aşadar, timpul lucrului este unul al tăcerii şi
al suferinţei provocate de neputinţa de a-şi descărca sufletul. Rămânând fără fire, eroina a
decis sa se ducă în cimitir să culeagă urzici pentru a-şi putea continua lucrul. Cimitirul, un loc
atât de straniu, devine pentru protagonistă un adevărat spaţiu al salvării, doar acolo găsind
plantele magice. În acelaşi timp, acest tărâm al morţilor, este şi spaţiul în care se petrec multe
lucruri interzise, iar duhovnicul craiului, văzând că tânăra crăiasă intră acolo, o consideră ca
fiind una dintre vrăjitoarele care, protejate de întuneric şi de tărâmul sacru pe care se află,
invocă spiritele malefice. Cimitirul este considerat, în toate religiile şi credinţele, un loc sfânt
pentru că face legătura între cele două lumi: lumea noastră şi lumea de dincolo. Oamenilor
obişnuiţi le este frică să pătrundă noaptea pe acest tărâm. Eliza trebuie să-şi învingă teama,
altfel, fraţii ei ar rămânea în continuare prinţi-lebede. Craiul fiind convins de duhovnic de
faptul că soţia lui este o vrăjitoare, a hotărât ca Eliza să fie arsă pe rug. Focul este un simbol
al purităţii şi, prin arderea pe rug, ei doreau eliberarea sufletului condamnatei şi purificarea
lui.
Noaptea de dinaintea execuţiei, pe care Eliza o petrece singură, este răgazul pe care
natura îl oferă fetei nevinovate a cărei singură culpă era aceea că, iubindu-şi fraţii prea mult,
nu se putea salva pe sine. Este momentul de linişte în care eroina putea să termine cămăşile
fraţilor ei, ducându-şi la îndeplinire misiunea.
Răsăritul soarelui simbolizează un nou început pentru ce unsprezece prinţi şi sora lor.
Cortegiul funerar s-a transformat în alai de nuntă pentru că, dându-le lebedelor ce zburau
deasupra ei cămăşile făcute din urzici, a dezlegat vraja făcută de maşteră, şi astfel, prinţii-
lebede au redevenit oameni, iar Eliza a putut să vorbească, explicând cauza faptelor sale.
Totul s-a încheiat, ca şi în cazul celorlalţi patru protagonişti Ivan, Psyche, Harap-Alb şi
Aurora, cu o nuntă, „dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.”37
Din formulele finale folosite observăm că echilibrul a fost stabilit. Eroul a părăsit
spaţiul închis, ocrotitor al casei părinteşti pentru că a fost tentat de necunoscut sau pentru a
remedia un prejudiciu. Bucuria de la sfârşitul basmelor contrastează cu toate suferinţele
Pagina 19 din 75
eroilor din timpul încercărilor. Această bucurie aminteşte de liniştea şi frumuseţea vieţii lor
de dinaintea începerii drumului devenirii. Acum echilibrul fiind restabilit, atmosfera este
aceiaşi ca la început când timpul pare că s-a oprit, când fericirea este veşnică, iar spaţiul este
unul protector, în contrast cu cel al încercărilor, neprielnic şi primejdios.
Note
Roşianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 138
Constantinescu, Mircea, Triumful lui Făt-Frumos, Editura Albatros, Bucureşti, 1979,
p. 20
Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1973, pp. 158 –
159
Creangă, Ion, Povestea lui Hapar-Alb, în Amintiri, Poveşti, Povestiri, Editura
Flamingo GD, Bucureşti, 2001, p. 216
Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. 3, Editura Artemis,
Bucureşti, 1995, p. 369
Chevalier Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 2, p. 53
Cristea, Valeriu, Spaţiul în literatură, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979, pp.
365 – 366
Creangă, Ion, op. cit., p. 221
idem, p. 224
idem, p. 228
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 75
idem., p. 254
ibidem
idem., p. 257
Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 105
idem, p.107
idem, p. 143
Apuleius, op., cit., p. 144
Pagina 20 din 75
Prinţesa Roasca-Broasca în Poveşti fermecate ruseşti, Editura Ion Creangă, Bucureşti,

1990, p. 34
ibidem
idem, p. 44
idem, p. 36
Contesa de Ségur, Aurora, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi, în Poveşti cu zâne, Editura
Delta, Jibou, 2001, p. 142
idem, p. 151
Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, Buc., 1986, p.
96
Chevalier Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 1, p. 108
Andersen, Hans, Christian, op., cit., pp. 99 – 100
idem, p. 103
idem, p. 109
Drumul – călătorie a devenirii
Basmele fantastice au mai multe personaje, însă numai unul este erou, celelalte
ajutându-l să parcurgă drumul devenirii. Acţiunea basmului se desfăşoară într-o direcţie
ascendentă, călătoria eroului, plină de peripeţii şi primejdii, amintind de călătoria mitică.
Mircea Eliade în Aspecte ale mitului considera basmul fantastic „dubletul” mitului şi
ritualului de iniţiere, basmul preluând iniţierea considerată „ca fiind şi fundamentul cel mai
vechi al basmului.”1 Ritualul de iniţiere este unul universal şi ocult despre care ştim foarte
puţin, semnificaţiile şi modurile de desfăşurare fiind ascunse profanilor. Cel care accede la
starea de iniţiat trebuie să depăşească încercările fizice sau morale la care este supus. Drumul
pe care îl parcurg eroii basmelor fantastice este unul care le testează calităţile şi în care îşi
dobândesc „ajutoarele năzdrăvane”. Aşadar, putem să interpretăm itinerariul şi încercările la
care sunt supuşi eroi basmelor ca alegorie a ritualului iniţierii. Fiecare dintre cei cinci
protagonişti este supus unei ante-iniţieri. Eroul din Povestea lui Harap-Alb, înainte de a porni
la drum este testat de către cei care au această capacitate pentru a afla dacă are calităţile
necesare pentru a deveni iniţiat. Prin miluirea bătrânei, eroul demonstrează că are un suflet
bun, iar prin descoperirea calului, el face dovada că poate parcurge drumul devenirii,
Pagina 21 din 75
deoarece obţine un prieten de nădejde, calul ce a aparţinut tatălui său. Trecerea probei la care
îl supune craiul, pentru a verifica dacă fiul său are curajul de a înfrunta pericolele vieţii, îi
dovedeşte tatălui său că poate porni pe drumul iniţierii. Depăşirea acestor trei încercări îi
conferă fiului de crai caracterul de erou ales, apt să parcurgă o iniţiere.
Prin căsătoria neobişnuită a lui Psyche cu Zeul Amor din basmul Amor şi Psyche şi a
lui Ivan cu fata-broască din basmul rusesc Prinţesa Roasca-Broasca, protagoniştii sunt, de
asemenea, testaţi pentru a se afla dacă aceştia pot parcurge drumul iniţiatic. Iubirea pentru
soţii lor supranaturali le dă forţă pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea, pentru a deveni
iniţiaţi.
Cele două fetiţe, Aurora din basmul Contesei de Ségur şi Eliza din Lebedele, prin
bunătatea, nevinovăţia şi abnegaţia de care dau dovadă demonstrează că au curajul şi tăria să
înceapă şi să parcurgă o iniţiere. Fiecare drum este diferit. Harap-Alb trece prin trei etape ale
iniţierii : obţinerea salatelor din Grădina Ursului, a cerbului bătut cu pietre scumpe şi a fetei
lui Roş Împărat. Psyche trece prin patru etape iniţiatice: separarea mai multor feluri de
seminţe amestecate dintr-o grămadă mare, aducerea lânii de aur, umplerea unei cupe de
cristal cu apă de la izvoarele Stixului şi ultima, dar cea mai grea, aducerea unui dar de pe
celălalt tărâm. Ivan îşi va găsi soţia numai după ce va fi rupt trei perechi de cizme de fier, şi
va fi mâncat trei pâini de fier. Aurora trebuie să stea departe de tatăl său cincisprezece ani,
perioadă în care ea învaţă, dar şi îşi răscumpără greşelile făcute care îi vor elibera prietenii de
vraja făcută de duhul rău al Pădurii liliacului. Eliza, pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea,
nu are voie să vorbească, ea fiind supusă probei tăcerii. La capătul drumului, eroii devin
iniţiaţi deoarece prin încercările la care au fost supuşi, s-au purificat şi au dobândit
cunoaşterea interzisă oamenilor obişnuiţi. Atingerea stării de iniţiat este reprezentată în basm
de căsătorie şi încoronare pentru că numai cei care dobândesc anumite calităţi pot deveni
conducători, „condiţia de împărat” fiind „peste tot considerată ca o condiţie sacră.”2
Drumul pe care îl parcurg eroii din basme este unul spiritual, al perfecţionării şi
purificării, drum iniţiatic, către centru, nu unul geografic. Călătoria reprezintă „un drum de la
starea de profan la cea de sacru, sfânt. […] Iniţierea este un <<drum>> între două stări opuse
(sacru – profan), lucru evidenţiat în basme.”3 Când pleacă de acasă, eroii sunt
neexperimentaţi, inocenţi, creduli, dar când ajung la capătul călătoriei ei au calitatea de a fi
conducători, deoarece şi-au depăşit condiţia simplă de muritori.
Harap-Alb parcurge un drum fără întoarcere, la fel ca şi Psyche „drumul iniţiatului
este ireversibil, aşa cum sugerează şi basmul prin alegoria călătorului <<Şi cine apucă a se
duce într-o parte a lumii, dus rămânea până la moarte>>”4 Harap-Alb rămâne împărat în
Pagina 22 din 75
împărăţia unchiului său, Împăratul Verde, iar Psyche părăseşte pământul, ea devenind zeiţă şi
locuind acum cu zeul Amor în Olimp.
Basmele încep cu prezentarea unei situaţii iniţiale în care ni se înfăţişează formaţia
viitorilor eroi. Apoi, un personaj îşi părăseşte familia: Harap-Alb pleacă de acasă pentru a
suplini o lipsă – unchiul său nu avea moştenitori şi cineva din familie trebuia să-i urmeze la
tron, în timp ce Psyche, Aurora şi Ivan trebuie să îşi răscumpere greşeala de a fi încălcat o
interdicţie. Psyche i-a văzut chipul soţului ei, deşi nu avea voie, Aurora a intrat în pădurea de
liliac, iar Ivan i-a aruncat pielea de broască a soţiei sale în foc. Interdicţia fiind încălcată,
eroul trebuie să plece la drum. V. I. Propp îi numeşte pe aceşti eroi „eroi – victimă” datorită
suferinţelor prin care trebuie să treacă. „Plecarea eroului – victimă constituie începutul acelui
drum fără căutări, de-a lungul căruia eroul va trece prin felurite aventuri.”5 Eliza, eroina din
Lebedele este gonită de acasă şi, prin suferinţa ei, îi poate scăpa pe fraţii săi de blestemul care
i-a transformat în lebede pe timpul zilei. Pentru a-şi ajuta fraţii, ea nu trebuie să vorbească o
perioadă.
Drumul pe care trebuie să-l parcurgă eroii nu este unul uşor. Eroii fac această
călătorie din dorinţa lor, pentru a suplini o lipsă (Harap-Alb) şi pentru remedierea unui
prejudiciu (Eliza), în timp ce Psyche, Ivan şi Aurora trebuie să îşi răscumpere greşeala de a fi
încălcat o interdicţie.
Fiul craiului, eroul din Povestea lui Harap-Alb, doreşte să plece la drum pentru a
ajunge la unchiul său, Împăratul Verde. El este învăţat ce trebuie să facă de către „o babă
gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie.”6 Aceasta este Sfânta Duminică, adică cea
care îl iniţiază pe fiul de crai, aici fiind transformată într-o bătrână cerşetoare. Ea este o
sfântă, una dintre iniţiaţii care au puteri supranaturale şi poate să trăiască foarte mult. Bătrâna
îl sfătuieşte pe novice, pe fiul de crai, să-i ceară tatălui său calul, hainele şi armele lui din
tinereţe. Pentru a le testa curajul şi hotărârea fiilor săi, Craiul, îmbrăcat într-o piele de urs,
apare în faţa fiilor lui de sub un pod. Dacă primii doi se sperie şi fug acasă, ultimul fiu al
acestuia trece de această probă dovedind că este cel ales. Craiul are în basm calitatea de
iniţiat deoarece numai cei iniţiaţi au puterea de a-i testa pe ceilalţi. El a parcurs drumul pe
care îl va urma fiul său şi, de aceea, Sfânta Duminică îl sfătuieşte pe mezin să ia calul, armele
şi hainele tatălui său. „În basmul Harap-Alb credem că armele, calul şi armele simbolizează
patrimoniul strămoşesc sau calităţile spirituale ereditare (cum ar fi voinţa, setea de cunoaştere
dragostea de adevăr, puterea de luptă sau altele) pe care Craiul le-a transmis fiului său.”7
Tatăl său îl sfătuieşte pe fiul său cel mic să se ferească de omul roş, căci acesta este
considerat rău, primejdios, invidios şi şiret. „sfatul tatălui său constituie o interdicţie izvorâtă
Pagina 23 din 75
din experienţa lui de viaţă.”8 Acesta îndrumare reprezintă încă o dovadă că tatăl său este unul
dintre iniţiaţi, care, la rândul său, a trecut prin încercări şi probe înainte de a fi devenit
împărat.
Încălcând interdicţia tatălui său şi luându-l în slujba sa pe omul spân, mezinul îşi
pierde locul privilegiat, de stăpân, devenind din stăpânitor, stăpânit. Înşelat de Spân, fiul de
împărat coboară într-o fântână pentru a se răcori. Această coborâre reprezintă degradarea.
Cufundat în apă eroul face un jurământ şi iese având un nume nou: Harap-Alb. Acest moment
este unul foarte important. Acum primeşte eroul numele de Harap-Alb, adică rob alb. El îşi
părăseşte condiţia de om ales, devenind un sclav. Cufundarea în apă poate fi numită un botez
pentru că eroului i se schimbă o dată cu numele şi condiţia socială. Se ştie că cel care accede
la starea de iniţiat trebuie să treacă prin mai multe experienţe şi, faptul că, pe parcursul
iniţierii novicele primea alt nume. „ritualul de iniţiere presupune trecerea neofitului de la un
mod de viaţă la altul, este un ritual la hotarul dintre două vieţi. Apare normal, deci, ca ritualul
să înceapă cu moartea neiniţiatului şi să se termine cu naşterea iniţiatului”9
Încercările la care este supus Harap-Alb sunt în număr de trei, număr magic, fiecare
încercare echivalând cu o treaptă de iniţiere.
Prima probă pe care trebuie să o îndeplinească Harap-Alb este aceea de a-i aduce
stăpânului său, Spânul, salate din Gradina Ursului. Locul în care va ajunge Harap-Alb este
spaţiul secret în care aveau loc ritualurile de iniţiere în timpurile de demult. Eroul nu ştie cum
să ajungă acolo, dar este îndrumat de calul său care îl poartă în zbor peste munţi, ape şi
codrii, „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică pe care era
crescut nişte muşchi pletos.”10 Ţinutul este unul singuratic, misterios, un tărâm „de dincolo”
poate. Faptul că Harap-Alb ajunge acolo dus de calul său ne demonstrează că acesta a mai
făcut demult drumul, probabil cu tatăl lui eroului, craiul. Intrând în căsuţa singuratică de pe
ostrov, Harap-Alb o găseşte acolo pe Sfânta Duminică care îi aminteşte, prin înfăţişarea ei, de
bătrâna pe care a milostivit-o înainte de a-şi părăsi casa. Ea ştia deja de ce venise Harap-Alb
acolo.
Eroul stă o zi şi o noapte acolo, pe scara timpului fictiv al basmului, timp în care este
iniţiat în anumite taine. El află cum poate să obţină salatele din Grădina Ursului.
Ursul poate fi considerat totem. Tatăl său îi dă, înainte de a-i ura drum bun, pielea de
urs cu care îi încercase sub pod pe fii săi şi pe care o avea de mult timp. Dacă îl considerăm
animal-totem, acesta îi dă lui Harap-Alb permisiunea de a culege din plantele păzite de el.
Harap-Alb se îmbracă cu în pielea ursului, fiind „înghiţit” de ursul-totem pentru ca apoi,
Pagina 24 din 75
dezbrăcându-se, să iasă din pielea de urs iniţiat. „Harap-Alb obţine în urma ritualului de
iniţiere, o parte din puterea ursului-totem, materializată în salată.”11
Asemenea unui şaman, Sfânta Duminică îi prepară lui Harap-Alb o băutură magică în
care a fiert „somnoroasă” cu lapte dulce şi cu miere pentru a adormi ursul. Aceasta poate fi
considerată ofranda care are rolul de a-l îmbuna pe urs şi de a-i permite lui Harap-Alb să
adune salatele. El le culege urmând un ritual: se îmbracă în pielea de urs, îi dăruieşte ofranda
acestuia, şi, apoi, aruncă pielea de urs înspre animal. „îmbrăcarea eroului în blana de urs
simbolizează moartea şi ajungerea sa în <<lumea de dincolo>> […] după obţinerea puterii
magice, învierea eroului şi revenirea sa ca iniţiat fiind prezentată prin dezbrăcarea blănii de
urs.”12 Aruncând blana de urs, acesta nu-l mai poate urmări, eroul ieşind din „lumea de
dincolo” şi scăpând de urmăritor.
Grădina din ostrov devine un loc sacru pentru că aici se întâlneşte neofitul cu
animalul-totem, este spaţiul magic al iniţierii. Ursul este unul dintre animalele supranaturale
care „se situează într-un raport de mediere între lumea naturală şi cea supranaturală. El ocupă
un loc intermediar între aceasta, dar şi între cer şi pământ, între vii şi morţi, între lună şi
soare, între iarnă şi primătară”13
Următoarea probă pe care o are de trecut Harap-Alb este aceea în care el trebuie să-i
aducă Spânului pielea cerbului din Pădurea Cerbului despre care se spunea că este acoperită
de pietre scumpe. Cel care îl duce la locul unde trebuia să ajungă este, şi de această dată,
calul său. După ce zboară prin înaltul cerului, calul se lasă încet:
„În ostrovul florilor
La crăiasa zânelor
Minunea minunilor”14
Această etapă a iniţierii are loc în pădure, un spaţiu simbolic al ritului iniţierii, o altă
lume, poate lumea cealaltă. Şi de această dată Sfânta Duminică îl ajută, ea fiind considerată
maestrul său spiritual. Harap-Alb stă doar o noapte (pe scara timpului fictiv al basmului) în
căsuţa din pădure, împreună cu Sfânta Duminică care îl sfătuieşte ce să facă. Astfel, căsuţa
din pădure devine un loc specific iniţierilor.
Eroul este învăţat pas cu pas ceea ce trebuie să facă pentru a-i aduce Spânului pielea
cerbului solomonit. Aceeaşi probă trebuie să o treacă şi Psyche. Venus îi cere protagonistei
să-i aducă un smoc din lâna de aur a unor berbeci sălbatici. Asemenea lui şi Harap-Alb, ea
este ajutată de o trestie care o învaţă cum să-şi îndeplinească sarcina. Ea trebuie să aştepte ca
razele soarelui să se domolească şi, astfel, taurii care păzesc berbecii de aur se vor linişti în
aerul blând al după-amiezii. Prin această probă Psyche învaţă să asculte grasul lumii vegetale,
Pagina 25 din 75
să intre în armonie cu teluricul pentru că cei iniţiaţi trebuie să ştie să asculte atât lumea
animală cât şi pe cea vegetală. Ca şi locul în care ajunge Harap-Alb, insula pe care se află
berbecii păziţi de tauri este un spaţiu singuratic, un tărâm al începuturilor în care nu au acces
decât cei aleşi.
Harap-Alb urmează indicaţiile Sfintei Duminici. El primeşte un obrăzar cu care îşi va
acoperi chipul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot cu care va tăia capul cerbului năzdrăvan.
Statu-Palmă-Barbă-Cot este un personaj mitologic care trăieşte în pădure, blestemată, pe un
munte, în peşteri sau în fundul pământului şi este asemănat cu diavolul şchiop. Mai este
numit şi Pocitania pământului şi este cunoscut drept cel care transformă lâna sau paiele în
aur. El este cel care are putere asupra animalelor, posedând o cunoaştere profetică. Aşadar,
sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot este una magică, iar Harap-Alb va putea reteza capul
cerbului dintr-o lovitură.
Eroul trebuie să rămână într-o groapă pe care o sapă în pământ şi să aştepte sosirea
cerbului. În timpul pe care îl petrece acolo faţa sa este acoperită cu un obrăzar. Se ştie că în
unele părţi ale ţării a existat obiceiul ca morţii să fie îngropaţi cu faţa acoperită. „Obrăzarul
pe care îl poartă eroul şi groapa săpată în pământ, în care sta acesta în timpul încercării, ne
duc cu gândul la trecerea sa printr-o moarte şi înviere simbolică.”15 Putem spune că Harap-
Alb moare simbolic în timpul în care are faţa ascunsă de obrăzar, şi stă în acea groapă adâncă
de un stat de om.
Coborârea în pământ semnifică „moartea” simbolică a neofitului, iar ieşirea din ea,
după ce şi-a atins scopul propus, reprezintă renaşterea celui iniţiat. Sfânta Duminică îl
sfătuieşte pe Harap-Alb să-şi pună masca „aşa cum se pune”16 Aşadar există nişte reguli pe
care trebuie să le urmeze cei ce îndeplinesc acest ritual al mascării. Harap-Alb stă ascuns în
groapă până la asfinţitul soarelui, asemenea lui Psyche care nu trebuie să meargă să culeagă
lâna de aur a berbecilor până după-amiază. Atât Psyche, cât şi Harap-Alb obţin lâna de aur şi,
respectiv, pielea cerbului bătut cu pietre scumpe după-amiază, când soarele apune. La fel cum
ochii ucigaşi ai cerbului ucide orice vietate, tot astfel taurii sălbatici sfâşie orice om care ar
îndrăzni să se apropie de berbecii cu lâna de aur. Aceste probe nu pot fi trecute decât de eroi
adevăraţi, pentru că, falşii eroi ar muri, ei nefiind învăţaţi de nimeni sau nimic cum să
acţioneze.
La momentul indicat de Sfânta Duminică, Harap-Alb iese din groapă şi cu o singură
lovitură retează capul cerbului, apoi se întoarce repede în ea. Rămânând acolo, Harap-Alb
face o baie simbolică în sângele animalului pentru că acesta inundă groapa. Putem considera
baia ca fiind una rituală, Harap-Alb obţinând astfel puteri miraculoase, sângele fiind simbolul
Pagina 26 din 75
vieţii. Dacă intrarea în groapă semnifică moartea, ca o coborâre simbolică, ritualică în infern,
în pământul primordial, ieşirea din ea reprezintă o înviere rituală, Harap-Alb renăscând,
botezat fiind cu sânge. „ceremonia botezului cu sângele animalului-zeu sacrificat făcea parte
din ritualul de iniţiere al neofitului în cultul misterelor. […] se presupune că termenii mister
(lucrul tainic, misterios, ceremonie religioasă închisă) şi cel de mist (iniţiat) derivă din
rădăcina greacă muo (a ţine gura închisă, a ţine secret). De aici rezultă muţenia rituală.”17
Putem considera coborârea lui Harap-Alb în pământ, ca simbol al lumii de dincolo, o
katabază, iar ieşirea acestuia purificat în sângele cerbului, o anabază.
După ce a obţinut pielea cerbului din Pădurea Cerbului, datorită învăţăturilor date de
Sfânta Duminică, dar şi a obiectelor magice pe care aceasta i le-a oferit, Harap-Alb îi duce
trofeul Spânului, stăpânul său. O nouă probă îl aşteaptă, pentru că Spânul îi dă poruncă să i-o
aducă pe fata lui Roş Împărat. Harap-Alb se plânge încă o dată calului său, invocând ideea
morţii. Drumul pe care îl au de parcurs este unul marcat de inaccesibilitate şi de dificultăţi
enorme, dar tocmai acesta îi dăruieşte şapte ajutoare preţioase: aripa unei furnici şi pe cea a
unei albine pentru că le ajutase şi se purtase „omeneşte” cu ele, şi cinci tovarăşi năzdrăvani:
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Însoţit de cele două daruri şi de cei
cinci tovarăşi, şi având două daruri, Harap-Alb ajunge la palatul Împăratului Roş şi îi spune
acestuia că vrea să o peţească pe fiica lui pentru stăpânul său. Împăratul hotărăşte că îi va
răspunde a doua zi dimineaţă şi îi invită să petreacă noaptea într-o casă de aramă. El îi ordonă
unui servitor credincios să o încingă astfel încât să scape de peţitori.
Prin supunerea lui Harap-Alb la acestă probă, Împăratul Roş face o verificare rituală a
tânărului care îi peţeşte fiica, pentru a şti dacă el a trecut prin ritualul iniţierii. Cele cinci
ajutoare reprezintă puterile simbolice, calităţile personificate ale eroului, fiecare tovarăş
năzdrăvan ştiind să facă doar un singur lucru, având o singură putere. „Fiecare dintre aceste
personaje simbolizează puterea la limita ei maximă, supraumană, desemnând astfel puterile
extatice supraumane pe care le capătă iniţiatul”18
Prima probă la care îi supune Împăratul Roş este proba focului, o probă care face
parte din ritualul străvechi de iniţiere. „Arderea, pârlirea, prăjirea constituie în toate aceste
cazuri calea spre bunul suprem, spre acel bun către care este orientat în genere ritul în
întregul său; cu alte cuvinte, neofitul cu drepturi depline ale societăţii gentilice.”19 Focul
purifică, producând moartea simbolică a iniţiatului, acesta fiind Harap-Alb, dar acesta se
întoarce din „lumea de dincolo” mult mai puternic. El dobândeşte darul nemuririi prin
obţinerea puterii primordiale unuia dintre elemente, ajutat fiind de unul din personajele
năzdrăvane. Această probă poate fi o verificare a Împăratului Roş această dorinţă să se
Pagina 27 din 75
convingă că viitorul ginere a urmat ritul devenirii deoarece un neiniţiat nu poate supravieţui.
„Credinţa că încercarea focului ca şi celelalte încercări poate fi depăşită doar de cel iniţiat,
verificându-i-se astfel calităţile şi puterile iniţiatice, a produs în mod natural credinţa că cel
neiniţiat nu va putea supravieţui încercării. Reminiscenţe ale acestei credinţe apar evident
într-o serie de basme, în care, intrusul (falsul erou) îşi găseşte sfârşitul în flăcările care lasă
neatins corpul adevăratului erou (iniţiatului).”20 Eroul parcurge succesiv două etape ale
iniţierii în casa de aramă: proba focului şi, apoi, proba frigului. Eroul nu simte fierbinţeala
focului, ci, din contră, frigul care îl cuprinde, demonstrându-i astfel împăratului că este un
iniţiat.
Următoarea probă la care îl supune Împăratul Roş este cea în care Harap-Alb şi
tovarăşii săi năzdrăvani trebuie să îngurgiteze şi să bea o cantitate enormă de mâncare şi
băutură. „numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin
din cel hrănit, de care cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele.”21 V. I. Propp afirma
în Rădăcinile istorice ale basmului fantastic că „ încercarea eroului în baia încinsă este
adeseori legată de încercarea prin mâncare”22 dar „este limpede că avem în faţă răsfrângerile
unor forme diferite de masă rituală legată de căsătorie şi de şederea în lumea de dincolo.”23
Aşadar, eroul devenind iniţiat, fiinţă care a fost în „lumea de dincolo”, nu are nevoie să
mănânce efectiv, hrana trecând prin corpul său transparent, având capacitatea de a îngurgita o
cantitate enormă de alimente şi de a bea o cantitate fantastică de vin, băutură specifică dată
morţilor. Putem observa aici o inversare a ritualului obişnuit care presupunea înfometare.
Eroii acestei scene sunt Flămânzilă şi Setilă care se pot caracteriza printr-o foame şi,
respectiv sete, perpetuă. Cei doi devin puterile lui Harap-Alb.
Următoarea încercare pe care Harap-Alb trebuie să o depăşească este o probă care
apare şi în basmul latin Amor şi Psyche. Atât Harap-Alb, cât şi Psyche trebuie să sorteze nişte
seminţe dintr-o grămadă amestecată. Dacă Harap-Alb trebuie să aleagă nisipul de seminţele
de mac, Psyche trebuie să aleagă în grămezi diferite boabele de grâu, orz, mei, mac, năut,
linte şi bob. Protagoniştii nu ar fi putut să ducă la îndeplinire această sarcină. Ambii eroi sunt
ajutaţi de furnici care reprezintă puterea lor personificată. Prin ajutorul micuţelor vietăţi, cei
doi se ridică deasupra aparenţelor lumii obişnuite, dovedind faptul că au atins un nivel
superior al cunoaşterii, o cunoaştere metafizică. Psyche trebuie să deosebească şi să aleagă
seminţe care fac parte din aceeaşi familie, ea învăţând astfel că, deşi sunt asemănări fizice,
elementele, fiinţele, obiectele sunt diferite în esenţă. Harap-Alb trebuie să aleagă nisipul de
mac. Dacă identificăm seminţele de mac cu utilul, adevăratul, iar nisipul cu inutilul, falsul, ne
Pagina 28 din 75
dăm seama că eroul este nevoit să facă dovada iniţierii sale şi să deosebească ceea ce e bun de
ceea ce e rău.
Şirul probelor pentru Harap-Alb nu s-a terminat. Eroul trebuie să stea de strajă toată
noaptea la uşa fetei de împărat şi, dacă a doua zi de dimineaţă aceasta va fi tot acolo, Roş
Împărat poate i-o va da de soţie Spânului. Nici protagonistul, nici tovarăşii năzdrăvani nu
ştiau că prinţesa avea capacitatea de a se transforma în pasăre. Prefacerea, căutarea şi găsirea
ei de către Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă sunt elemente pe care le întâlnim şi în alte basme.
Ochilă reprezintă capacitatea deosebită de a vedea a iniţiatului, iar Păsări-Lăţi-Lungilă are
capacitatea de a se mări, de a se lăţi şi lungi în spaţiu, răspândindu-se astfel în atmosferă. El
are puterea sa atingă orice, descoperind-o de fiecare dată pe fata Împăratului Roş, cea care îşi
poate trimite sufletul în cer sau, dimpotrivă, coboară sub pământ sau hoinăreşte pe pământ.
„Puterea lui Păsărilă este asociată, în această încercare, celei a lui Ochilă, care îi indică
primului locul unde se ascunde fata. […] Ochilă este personificarea unei cunoaşteri şi
clarviziuni iniţiatice, pe care o deţine eroul basmului.”24 pentru că el vede tot, atât din
această lume, cât şi din lumea cealaltă, având puterea de a vedea chiar şi sufletul. Aceste
calităţi sunt, de fapt, calităţile eroului iniţiat. Încercările celor doi tovarăşi năzdrăvani sunt în
număr de trei, acest număr fiind foarte important pentru basm.
Înainte de a lua o decizie, Împăratul Roş doreşte să-l supună la o ultimă probă. Eroul
trebuie să recunoască mireasa: cele două fete pe care se va vedea semănau foarte tare, şi erau
îmbrăcate în acelaşi fel. Este o probă „specifică riturilor maritale şi s-a păstrat ca atare în
ceremonialul nunţii.” 25 în această ultimă probă este îndrumat de crăiasa albinelor pe care, la
rândul său, le-a ajutat făcându-le un stup. Aceasta, ca şi furnica reprezintă puterea naturii pe
care iniţiaţii o dobândesc.
După ce Harap-Alb a trecut şi această ultimă probă, împăratul hotărăşte că merită să i-
o dea de soţie pe fiica lui, spânului, pentru că a trecut toate probele. Deşi este nefericit că va
trebui să se despartă de fiica sa, împăratul Roş este, totodată, mulţumit că îşi va da fata unui
erou pe care l-a testat şi care a dovedit că are calităţile necesare pentru a-i deveni ginere.
Totuşi fata de împărat hotărăşte că mai trebuie să treacă o ultimă probă. Această
ultimă încercare are un caracter magic datorită felului acesteia, a scopului ei şi a distanţei pe
care trebuie parcursă, personajele. La această ultimă etapă a iniţierii nu participă practic cei
doi, Harap-Alb şi fata Împăratului Roş, ci reprezentanţii lor, calul şi, respectiv turturica.
„Trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă
vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu
smicelele şi apa, ie-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu. Iar de-i avea
Pagina 29 din 75
noroc ş-a veni calul tău mai întâi şi mi-a aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine, oriunde
m-ai duce; s-a mântuit socoteala.” 26
Locul în ea trimite calul şi turturica, „unde se bat munţii în capete”, reprezintă o altă
denumire mitico-simbolică a tărâmului de dincolo. Distanţa pe care trebuia să o parcurgă cei
doi reprezentanţi, este una mitică, supranaturală.
Cel care doreşte să pătrundă pe celălalt tărâm „trebuie să fie foarte abil, să posede
obiecte năzdrăvane sau să cunoască unele ritualuri sau formule magice, pentru a putea intra şi
ieşi fără să fie strivit de munţi.”27 Această intrare pământeană către tărâmul celălalt se
deschide doar pentru puţin timp, ameninţând să-l omoare pe neofit. Drumul aceste spre
munţii care se lovesc reprezintă o apropiere de sacru, de absolut, o adevărată consacrare.
Muntele poate însemna drumul spre zei, spre zona sacră sau spre moarte. Acest loc
mitic, precum şi apa cu proprietăţi neobişnuite, rituale, apa vie sau apa moartă, reprezintă
magicul, supranaturalul. Totuşi, această probă este trecută cu bine de turturică, care coboară
în infern printre munţii ce se bat cap în cap în aduce apă vie şi apă moartă şi smicelele de măr
dulce pe care le ia apoi calul. „Acest drum spre centru, spre roua sacră, spre tărâmul de
dincolo îl face Harap-Alb (prin intermediul calului său), aducând de acolo nemurirea,
cunoaşterea şi puterea iniţiatică.”28 Parcurgerea acestui drum reprezintă anticiparea morţii
simbolice a lui Harap-Alb şi învierea iniţiatului.
Un asemenea drum magic trebuie să parcurgă şi Psyche pentru a îndeplini cea de-a
treia poruncă a Venerei. Ea i-a dat ordin protagonistei să-i aducă o cupă cu apă de izvor,
dintr-un loc mitic, acela din care izvorăşte torentul care se varsă în mlaştinile Stixului şi
alimentează Cocitul, unul din fluviile mitice din Infern. Multîncercata Psyche, asemenea lui
Harap-Alb, nu poate ajunge singură acolo, dar este ajutată de un vultur şi află de la acesta că
este un loc periculos de care însăşi zeii se tem. Vulturul îi aduce protagonistei din basmul
Amor şi Psyche o cupă de apă, ea trecând, astfel, şi de această etapă iniţiatică, demonstrându-
i Venerei că este demnă de a fi nora ei. Totuşi, şirul încercărilor nu se opreşte aici. Venus îi
porunceşte nefericitei Psyche să se ducă în Infern, nutrind speranţa că această probă nu o va
putea îndeplini. În basmele fantastice, stăpânii temporari ai protagoniştilor le dau acestora
anumite sarcini imposibil de realizat pentru ce eroii să fie omorâţi sau să plece cât mai
departe de împărăţie şi poate nu se vor mai întoarce niciodată. Aceste sarcini sunt numite de
Ovidiu Bîrba în Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, „sarcini de pierzanie.”29 Venus o
trimite pe eroină în Infern, la Proserpina ca să-i ceară acesteia o cutie cu esenţa frumuseţii
nemuritoare. Convinsă că nu va putea ajunge niciodată în împărăţia umbrelor, protagonista
hotărăşte să se arunce de pe un turn înalt. Chiar în momentul în care ea a ajuns în vârful
Pagina 30 din 75
acestui turn, fata a auzit un glas care a învăţat-o cum să procedeze, demonstrându-ne că , ori
de câte ori eroii basmelor sunt într-un moment critic, cineva sau ceva îi ajută, ca răsplată
pentru faptele lor bune sau datorită sufletului extraordinar pe care îl au.
Ea trebuie să plece la Tenara, în vecinătatea căreia există o groapă despre care se
crede că este una din intrările Infernului. Străbătând potecile singuratice, Psyche va ajunge la
palatul lui Orcus. Eroina ia cu ea, pentru a putea ajunge cu bine la Proserpina „câte o plăcintă
de făină de orez frământată cu vin îndulcit cu miere” 30 şi ţine în gură doi bănuţi de aramă, dar
nu trebuie să vorbească cu nimeni pentru că, altfel, va rămâne pentru totdeauna în împărăţia
lui Pluton. Bănuţii erau pentru luntraşul Charon cel care le reamintea astfel oamenilor că, din
comorile lor, nu le va mai trebui şi nu le va mai rămâne într-o bună zi, decât un bănuţ de
aramă, care îi va ajuta să ajungă în locul liniştit al morţilor. Plăcintele le va folosi
protagonista pentru a-i domoli mânia Cerberului care păzeşte palatul lui Pluton din Infern,
putând astfel intra în casa Proserpinei şi ieşi de acolo. Urmând sfaturile date, Psyche reuşeşte
să intre şi să iasă din Infern, ducând în cutia dată de Venus, darul Proserpinei.
Spre deosebire de aceasta, care parcurge ea însăşi drumul în lumea de dincolo, Harap-
Alb face acest drum prin intermediul calului său. Ei iau din lumea cealaltă puterea,
cunoaşterea şi nemurirea iniţiatică, acesta fiind, de fapt, principalul element al acestei ultime
probe.
Fata Împăratului Roş dezvăluie Împăratului Verde şi fiicelor sale taina eroului şi a
Spânului, spunând că Harap-Alb este adevăratul nepot al Împăratului Verde. Pentru a-l
pedepseasi, stăpânul său taie capul fiului de crai, dar acesta este readus la viaţă de către fata
Împăratului Roş care „răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjoară de trei ori cu cele
trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl
stropeşte cu apă vie.”31
Psyche, din dorinţa de a obţine puţină frumuseţe zeiască, dar şi din curiozitate,
deschide cutia Proserpinei şi, din cutie iese un abur ucigător care o învăluie, iar eroina se
prăbuşeşte fără viaţă la pământ. Cel care o ajută este, ca şi în Povestea lui Harap-Alb, iubitul,
pentru că Amor, îi şterge de pe faţă aburul morţii şi îl închide în cutie, trezind-o astfel la
viaţă.
Aşadar, pentru a obţine calitatea de iniţiat, eroul sau eroina trebuie să moară,
despărţindu-se, astfel, definitiv de existenţa sa de dinainte de iniţiere, şi să învie, intrând într-
un alt fel de viaţă, viaţa iniţiaţilor. „Ritualul de iniţiere presupune trecerea neofitului de la un
mod de viaţă la altul, este un ritual la hotarul dintre două vieţi. Apare normal deci ca ritualul
să înceapă cu moartea neiniţiatului şi să se termine cu naşterea iniţiatului.”32 Faptul că eroii
Pagina 31 din 75
mor temporar, reprezintă o confirmare a simbolisticii drumului dus-întors în lumea de dincolo

pentru că moare Harap-Alb, dar se naşte moştenitorul tronului Împăratului Verde, şi moare
slujnica Venerei, dar se naşte zeiţa Psyche pentru că Iupiter o va include printre zei dându-i
să bea o cupă de ambrozie, băutura nemuriri. „Numai la capătul unui lung parcurs, Psyche se
eliberează de o condiţie ancilară şi înjositoare, ca să triumfe. […] A lansat o sfidare zeilor
când a atestat o curiozitate devorantă” dar parcurgând drumul iniţiatic „această curiozitate a
devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelaţia adevărului, de apetenţa cunoaşterii
esenţelor şi a experimentului exhaustiv.”33 Aşadar, atât fiul de crai, cât şi Psyche, încheindu-
şi drumul căutării, devin iniţiaţi şi, acum, pot deveni împărat şi, respectiv, zeiţă.
Drumul pe care îl parcurge Ivan, eroul din Prinţesa Roasca-Broasca, Aurora,
protagonista din basmul Contesei de Ségur, sau Eliza, eroina din Lebedele de Hans Christian
Andersen, este, de asemenea, un drum al devenirii.
Ivan porneşte la drum pentru a remedia un prejudiciu. El, neascultând sfatul soţiei
sale, îi aruncă în foc pielea de broască şi aceasta este nevoită să se întoarcă în ţara tatălui ei,
Koşcei-cel-fără-de-moarte, pentru că blestemul nu fusese desfăcut conform ritualului. „Dacă
ai mai fi avut răbdare încă trei zile, aş fi fost pe veci a ta. Acum însă, rămâi cu bine, să mă
cauţi peste nouă mări şi nouă ţări, la capătul pământului, în ţara-nsorită a lui Koşcei-cel-fără-
de-moarte. De-abia după ce ai să rupi trei perechi de cizme de fier, şi-ai să mănânci trei pâini
de fier – ai să mă găseşti tu pe mine…”34 Spusele soţiei sale, Preaînţelapta Vasilisa, ne par
asemenea unui blestem pentru că cel în care crezuse nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor ei.
Greşind, Ivan este nevoit să-şi răscumpere vina, parcurgând un drum al căutării care este, de
fapt, un drum iniţiatic. Numai după ce el va fi parcurs acest drum, el va deveni demn de a se
căsători cu fiica lui Koşcei-cel-fără-de-moarte, Preaînţeleapta Vasilisa, care s-a născut mai
înţeleaptă decât tatăl ei.
Între Ivan şi Preaînţeleapta Vasilisa a avut loc o căsătorie interzisă, deoarece el este
un om obişnuit, fiu de împărat, iar ea, fiică a unei divinităţi, Koşcei-cel-fără-de-moarte, un
duh al răului, o reprezentare a puterii malefice. Logodnica îi este superioară, iar el trebuie să
dobândească acelaşi statut. Drumul parcurs, cel al iniţierii, este drumul devenirii deoarece la
sfârşitul lui Ivan este demn de a fi soţul Preaînţeleptei Vasilisei, tot astfel cum la capătul
călătoriei sale, Psyche devenise soţia zeului iubirii, Amor.
Pornind la drum el a întâlnit un bătrân împovărat de ani care, asemenea Sfintei
Duminici preschimbată în cerşetoare, care l-a ajutat pe Harap-Alb spunându-i ce trebuie să
facă, tot aşa îl îndrumă şi aceste pe Ivan. Bătrânul este un iniţiat care face legătura între
Pagina 32 din 75
lumea aceasta şi cea de dincolo, a entităţilor superioare reprezentate de Koşcei şi

Preaînţeleapta Vasilisa.
În drumul său, Ivan trebuie să ajungă la capătul pământului, în împărăţia de peste
nouă mări şi nouă ţări, simbolizând, pe de o parte, dificultatea itinerariului şi lungimea lui, iar
pe de altă parte, drumul devenirii, care este ireversibil, pentru că tărâmul pe care ajunge este
lumea de dincolo, în care doar cei iniţiaţi au dreptul să pătrundă. Ivan pleacă dintr-un loc
profan, împărăţia tatălui său, şi ajunge într-un spaţiu sacru, ţara cea însorită a lui Koşcei, de la
capătul lumii. Făcând această călotorie, Ivan devine un iniţiat.
Bătrânul îi dăruieşte lui Ivan un ghem care îl va îndruma, indicându-i calea pe care să
o urmeze. Acest obiect, asemenea ghemului Ariadnei, fiica regelui Minos al Cretei, îl va ajuta
pe Ivan să găsească drumul spre ţara lui Koşcei, fiind un mijloc de îndrumare, un fir
conducător care îi facilitează fiului de împărat ieşirea din necunoscutul în care se găsea.
Urmând neobosit firul, lui Ivan i se testează tenacitatea şi dăruirea cu care face acest drum şi
puterea dorinţei de a-l urma până la sfârşit. „Ghemul se rostogolea peste munţi cu piscuri
înalte, peste păduri întunecate, se rostogolea peste pajişti verzi şi mănoase, prin bălţi urâte,
mlăştinoase, se rostogolea peste locuri pustii, uriciose, iar Ivan-Ţarevici mergea şi tot mergea
în urma lui, nicăieri nu se oprea, nicăieri nu se aşeza.”35 Străbătând acest spaţiu neprielnic
Ivan dă dovadă de abnegaţie, demonstrând cât îşi iubea soţia.
La fel ca şi Psyche, Ivan este „erou-victimă”36 după cum l-a numit V. I. Propp în
Morfologia basmului, datorită suferinţelor prin care trebuie să treacă, dar acestea prevestesc
fericirea care va urma. Drumul reprezintă, în acelaşi timp, pedeapsă şi ispăşire, pentru că fiul
de ţar trebuie să plătească pentru vina de a fi aruncat în foc pielea de broască a soţiei sale, dar
terminându-l îşi va întâlni soţia şi nimic nu-i va despărţi, pentru că ea nu va mai purta pielea
de broască, blestemul fiind rupt.
În călătoria sa, Ivan salvează un urs. Eroul mai cruţă un răţoi, un iepure şi o ştiucă,
toţi aceştia promiţându-i, întocmai ca şi albinele şi furnicile lui Harap-Alb, ajutorul lor.
Trecând această probă, Ivan învaţă să asculte glasul naturii, potolindu-şi astfel instinctele
ucigaşe de om simplu. El este neofitul care trăieşte în armonie cu natura, ajutând-o şi
lăsându-se ajutat de ea.
Păşind pe drumul devenirii, Ivan ajunge la coliba Babei-Cloanţa-Cotoroanţa. Această
căsuţă nu este una obişnuită, după cum nici locuitoarea ei nu este: căsuţă pe picior de găină se
poate roti. Eroul nu este deloc mirat şi ştie ce trebuie să spună ca să intre în ea: „ - Colibă,
colibioară, opreşte-te cu faţa la mine, pădurea la spate-ţi rămână!”37 Căsuţa fermecată se
întoarce la rugămintea eroului care spune cuvintele magice. „Căsuţa noastră este, de fapt, un
Pagina 33 din 75
pichet de graniţă. Eroul nu nimereşte dincolo de hotarul invizibil mai înainte de a fi fost
încercat şi iscodit dacă poate sau nu să-şi urmeze calea. De fapt, eroul face astfel faţă primei
încercări grele. Cunoscând dinainte cuvintele magice de care avea nevoie, Ivan suflă asupra
căsuţei şi o întoarce cu uşa spre el.”38 Se poate spune despre această căsuţă că este un loc în
care se desfăşoară un anumit ritual, protagonistul fiind iniţiat aici. Este o locuinţă sacră în
care doar iniţiaţii sau cei care sunt în curs de iniţiere au acces pentru că numai ei ştiu formula
magică. Locatara căsuţei este Baba-Cloanţa-Cotoroanţa, un personaj mitologic slav. Ea îi
pregăteşte ceva de mâncare eroului şi apoi baia cu aburi pentru a se spăla, iar Ivan îi
povesteşte de ce a venit la ea. V. I. Propp afirmă în Rădăcinile istorice ale basmului fantastic
că mâncarea pe care aceasta i-a pregătit-o lui Ivan este o mâncare pentru morţi, iar eroul, prin
faptul că cere ceva de mâncare îi demonstrează Babei-Cloanţa-Cotoroanţa că s-a obişnuit cu
lumea din care ea face parte, o lume de dincolo, lumea cealaltă, şi nu-i este frică să mănânce
din mâncarea ei. Dacă Baba-Cloanţa este un personaj de pe celălalt tărâm, atunci eroul a mai
parcurs încă o etapă a iniţierii, aflând secretele lumii de dincolo, lumii strămoşilor. Aşadar, ca
şi Psyche şi Harap-Alb, Ivan călătoreşte şi în lumea de dincolo. El află de la Baba-Cloanţa
secretul lui Koşcei-cel-fără-de-moarte, ceea ce ne demonstrează că şi acest personaj mitologic
face parte din galeria iniţiaţilor îndrumători. Trecând proba şi ajungând la ea, în lumea
morţilor, Baba-Cloanţa-Cotoroanţa îi poate dezvălui secretul vieţii şi morţii lui Koşcei
„ Moartea lui stă într-un vârf de ac şi acul acele se află-ntr-un ou; oul - se află în raţă; raţa e în
iepure; iepurele e într-un sipet ferecat şi sipetul – în vârful unui stejar bătrân. Iar acela creşte
într-un codru de nepătruns.”39 Ivan porneşte iarăşi la drum, pregătit de o nouă treaptă de
iniţiere. Aceasta este ultima probă pe care o are de trecut iar încercările grele se sfârşesc când
ajunge eroul în împărăţia de peste nouă mări şi nouă ţări. Mergând pe drumul indicat de
Baba-Cloanţa-Cotoroanţa, Ivan găseşte stejarul lui Koşcei şi, ajutat de urs, iepure, răţoi şi
ştiucă, el găseşte acul şi rupe vârful în care era puterea tatălui soţiei sale, provocându-i astfel
moartea lui Koşcei. Îndeplinind şi ultima probă, Ivan devine demn de Preaînţeleapta Vasilisa,
deoarece este un iniţiat ca şi ea. „Încercările grele maschează o anumită verificare a calităţilor
eroului. Dorinţa este ca eroul să confirme că a fost sau nu în împărăţia subpământeană, în
împărăţia solară sau în lumea de dincolo. […] numai cel care a fost acolo are dreptul de a se
căsători”40 cu cineva înzestrat cu puteri magice, cum sunt Preaînţeleapta Vasilisa, fata lui
Roş Împărat sau zeul Amor.
Itinerariul Aurorei, eroina din basmul franţuzesc Aurora, Căprioara Bună şi Dulce
Pisoi, este unul plin de suferinţă pentru că ea încalcă de două ori interdicţiile date de către cei
ce o iubesc. Viaţa fericită pe care o duce este curmată brusc de greşelile pe care le face pentru
Pagina 34 din 75
că se lasă înşelată de către doi răufăcători: mama sa vitregă şi duhul cel rău al Pădurii
Liliacului, metamorfozat în papagal. Printr-un vicleşug al maşterei, Aurora pătrunde în
Pădurea florilor de liliac, o pădure fermecată din care nu se poate ieşi. Păşind în locul interzis
şi cunoscându-i frumuseţea, ea nu se mai poate întoarce printre oamenii obişnuiţi, deoarece a
intrat într-o altă lume, în lumea magică, fabuloasă. Drumul devenirii a început.
Primul dintre cei doi iniţiaţi care o ajută pe Aurora să treacă prin spaţiul căutărilor cu
valoare iniţiatică este Dulce Pisoi. El o conduce pe eroină prin pădure la un palat frumos, un
tărâm al iniţierii în care nu au acces decât cei aleşi. Cei care o vor iniţia timp de şapte ani în
tainele cunoaşterii, educând-o, pentru că în momentul în care a pătruns în Pădurea florilor de
liliac, Aurora nu avea decât şapte ani, sunt două animale care au capacitatea de a vorbi:
Căprioara Bună şi Dulce Pisoi. Ei o îndrumă şi îi supraveghează iniţierea. Aceştia fac
legătura cu lumea cealaltă, lumea fiinţe superioare. Drumul iniţiatic pe care Aurora îl
urmează nu este unul în macrocosm, ci unul în microcosmos pentru că oamenii, animalele sau
obiectele pe care le întâlneşte în timpul iniţierii sunt, de fapt, reprezentări simbolice ale
virtuţilor, patimilor sau stărilor afective.
Eroina petrece şapte ani liniştiţi în acel loc magic în care dobândeşte cunoştinţe
extraordinare. Se ştie că ritualul de iniţiere înseamnă schimbarea modului de viaţă, Aurora
ducând aici o existenţă diferită de cea de la palatul tatălui său. Cei şapte ani ai acestei iniţieri i
se par fetiţei o singură noapte: „ m-am schimbat mult; aseară am fost o copilă mică şi m-am
trezit mare. Cred că este un vis.”41 Aşadar, timpul iniţierii, este, ca şi locul ei, unul magic
pentru că personajele îl resimt ce fiind unul foarte scurt, ei păşind neobosiţi pe drumul
căutărilor. Aurora a trecut prima probă a iniţierii, dar drumul ei este unul al suferinţelor,
pentru că nesocoteşte sfatul Căprioarei Bune, aşa cum nesocotise rugămintea tatălui ei de a
nu intra niciodată în Pădurea Liliacului. Ea comite de două ori aceeaşi greşeală şi este aspru
pedepsită. Această a doua greşeală face parte din ritualul iniţierii, deoarece numai prin
suferinţă şi sacrificii ea va putea atinge starea de iniţiat. Păcălită de un papagal şi fermecată
de frumuseţea unui trandafir, ea desface o vrajă eliberând duhul rău al pădurii în momentul în
care rupe trandafirul magic: „sunt stăpânul tău, pentru că sunt duhul rău al acestei păduri.”42
Papagalul, care era, de fapt, un vrăjitor, îi spune că, desfăcând vraja, ea şi-a omorât prietenii.
Ritualul iniţierii Aurorei este diferit de celelalte pentru că ea este iniţiată prin durere: la şapte
ani este despărţită de tatăl ei, iar după alţi şapte ani, ea se desparte şi de noua ei familie cea
din pădure. Totul se transformă imediat: palatul minunat a devenit acum o ruină acoperită de
mărăcini, iar florile în urzici. Regretul şi căinţa îi cuprind sufletul, şi, datorită suferinţei, ea
trece această probă pentru că acum începe drumul eliberării. Parcurgând drumul iniţierii ea
Pagina 35 din 75
păşeşte şi pe calea eliberării pentru că lacrimile ei rup vraja care îi transformase pe iniţiatorii
ei în animale. Regretul său era atât de mare încât „ar fi consimţit să trăiască toată viaţa în
pădure dacă prin aceasta ar fi răscumpărat viaţa prietenilor ei.”43 Acest sentiment de
abnegaţie care îi cuprinde sufletul dovedeşte că a mai trecut o etapă a iniţierii, căci este
dispusă să renunţe la viaţa ei pentru cea a prietenilor. Mergând pe acest drum al devenirii, ea
se transformă, învăţând ce înseamnă să fii bun, să trăieşti pentru un ideal în care crezi.
Aurora este supusă, asemenea lui Psyche, la patru probe, ultima fiind cea mai
importantă. Ea trebuie să facă o călătorie pe spatele unei broaşte ţestoase care va dura şase
luni timp în care nu-i va pune nici o întrebare, nu va vorbi deloc şi nu va coborî de pe
carapacea ei. Aceasta este cea mai grea probă la care a fost supusă Aurora. Trecând-o, ea
dovedeşte că merită să acceadă la calitatea de iniţiat. Eroina a învăţat prin durere ce înseamnă
răbdarea şi abnegaţia, a cunoscut răul şi şi-a îndreptat greşelile prin regret şi lacrimi. La
capătul călătoriei, suferinţa ei a desfăcut toate vrăjile: căprioara a redevenit zâna Steluţa şi
Dulce Pisoi, prinţul Frumos. Ea află de la zâna Steluţa că vrăjitorul cel rău din Pădurea
florilor de liliac a pus stăpânire pe vieţile lor si i-a transformat în animale. „ca să putem scăpa
de vraja lui, era nevoie de tine, ca să culegi trandafirul.”44 Ea s-a reîntâlnit apoi cu tatăl ei,
sfârşind astfel drumul căutării. La finalul iniţierii fata s-a căsătorit cu Prinţul Frumos,
dovedind că merită să devină soţia unui fiu de zână şi începând, astfel, o nouă etapă a vieţii
sale. Trecând prin toate aceste probe, Aurorei i s-au verificat calităţile. Prin iniţierea ei,
căsătoria dintre aceasta şi Prinţul Frumos, nu mai este o legătură interzisă pentru că cei doi au
acelaşi statut.
Drumul Elizei este diferit de cel al Aurorei, al lui Psyche sau a lui Ivan, aceştia
parcurgându-l pentru a răscumpăra o greşeală, dar şi de cel al lui Harap-Alb deoarece el
decide să-l facă spre a suplini o lipsă. Fata este nevoită să plece în această călătorie a
devenirii pentru a remedia un prejudiciu. Mama vitregă a Elizei şi a celor unsprezece fraţi ai
ei hotărăşte să-i despartă pe aceştia de tatăl lor: pe fetiţă o duce departe, la casa unui ţăran, iar
pe fraţii ei îi preface în lebede. Când eroina a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă, dar
crăiasa cea hapsână a reuşit să o transforme astfel încât, tatăl ei nu a mai recunoscut-o şi a
alungat-o de la palat acest moment reprezentând începutul drumului. Itinerariul Elizei este
unul neobişnuit pentru că toate probele prin care trece ea sunt centrate pe căutare. Ea
parcurge acest drum din dorinţa de a-şi regăsi fraţii. În drumul său prin pădurea magică, un
spaţiu al misterului, micuţa ajunge la un lac fermecat. „Lacul era aşa de limpede încât dacă
vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe
luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare şi cele care stăteau în umbră”45 Eliza se spală în
Pagina 36 din 75
această apă magică, făcând astfel baia rituală pe care o fac toţi cei care încep iniţierea pentru
a se curăţa de tot ceea ce este lumesc. Apa vie a lacului o purifică pregătind-o pentru călătoria
pe care o va începe. Ca şi ceilalţi eroi de basm, fata este îndrumată de cineva. O bătrână pe
care tânăra fată o întâlneşte în pădure, îi dezvăluie eroinei faptul că fraţii ei sunt
metamorfozaţi în lebede şi o duce până acolo unde aceasta îi văzuse. Spaţiul în care ajunge
protagonista este unul ascuns, secret, un tărâm magic în care ea va începe devenirea sa.
Condusă de bătrână, Eliza pătrunde în lumea de dincolo, lumea sacră, în care ea poate deveni
un iniţiat. În acest spaţiu fantastic aceasta şi-a întâlnit fraţii care i-au spus secretul lor: ziua ei
sunt lebede, iar când soarele apune, redevin oameni. Ei au hotărât să o ia pe surioara lor cu ei
în ţara în care locuiau acum, o ţară îndepărtată, iar fata a decis că va face tot ce va putea
pentru a desface vraja.
Eroina împreună cu fraţii săi pleacă în noua lor lume. Drumul spre celălalt tărâm este
unul dificil şi, pentru a ajunge acolo, ei trebuie să traverseze în zbor marea, iar ţinutul în care
ajung este unul ferit de privirile oamenilor simpli, ascuns, o peşteră. Peştera reprezintă, un
spaţiu misterios în care se poate desfăşura ritualul magic al iniţierii. Aici va fi Eliza testată de
către cei iniţiaţi pentru a verifica dacă ea este capabilă de a afla anumite secrete şi de a primi
iniţierea, şi dacă are puterea de îndura anumite suferinţe pentru a-şi salva fraţii. Parcurgerea
ritualului iniţierii înseamnă trecerea de la un mod de viaţă la altul, iar novicele trebuia să fie
verificat înainte, pentru a şti dacă este apt să treacă prin acest rit. Eliza visează în această
peşteră că o zână care „semăna cu baba din pădure care […] îi spusese de lebedele cu coroane
de aur pe cap”46 îi dezvăluie secretul prin care vraja maşterei putea fi desfăcută. Fata va
trebui să ţeasă din urzicile care cresc în preajma peşterii şi în cimitir, unsprezece cămăşi cu
mâneci lungi pe care să le arunce peste cele unsprezece lebede. Dar zâna îi mai spune că, din
momentul în care ea va începe lucrul şi până când îl va termina, ea nu va putea rosti nici un
cuvânt pentru că vorbele ei „vor străpunge ca un cuţit inima fraţilor.”47 Dacă ea accepta
această interdicţie înseamnă că poate accede la calitatea de iniţiat şi că va trece cu bine de
toate probele la care va fi supusă. „Fata a căzut în genunchi, a mulţumit lui Dumnezeu şi a
ieşit din peşteră ca să-şi înceapă lucrul.”48 Astfel, eroina acceptă toate încercările la care va
fi supusă, păşind pe drumul iniţierii. Asemenea Aurorei, ea trebuie să nu vorbească, pentru că
un singur cuvânt ar însemna moartea fraţilor ei, la fel cum fiica regelui Blând şi-ar fi omorât
binefăcătorii la prima întrebare. Această muţenie rituală reprezintă proba cea mai importantă
pe care o are de trecut Eliza deoarece „încălcarea interdicţiei se pedepseşte”49 ea fiind
nevoită „să păstreze cea mai adâncă tăcere cu privire la câte i-a fost dat să vadă şi să audă.”50
Dacă fata reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit lucrul fără a vorbi, eroina va parcurge itinerariul
Pagina 37 din 75
iniţiatic, salvându-şi, astfel, fraţii. Totuşi, drumul devenirii este plin de obstacole pe care
frumuseţea, gingăşia şi bunătatea protagonistei nu le-au putut învinge în totalitate.
În timp ce lucra la cămăşile fraţilor ei, micuţa prinţesă a fost descoperită de craiul ţării
în care se afla şi acesta vrăjit de farmecul ei, a hotărât să o ia cu el. La puţin timp după ce a
dus-o la palatul său, craiul s-a căsătorit cu ea. Bunătatea inimii ei şi frumuseţea chipului l-au
făcut să o accepte aşa cum este, iar fata nu a fost nevoită să-şi încalce jurământul. „Gura ei
era mută, fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viaţa fraţilor ei.”51 Eliza putea să ţeasă cămăşile
fraţilor ei în palat, însă, când a rămas fără fire făcute din urzici, fata a trebuit să se ducă în
cimitir să culeagă altele. Pentru că nu putea să vorbească, ea nu i-a explicat soţului ei ce face
cu ele şi de ce le lucrează, însă duhovnicul craiului era convins că, ea era doar o vrăjitoare
care l-a fermecat pe conducătorul acelei ţări. Urmărind-o într-o noapte şi văzând că intră în
cimitir, el ia spus craiului. Crezând că soţia sa era o fiinţă malefică, a hotărât ca poporul să o
judece, iar acesta a condamnat-o să fie arsă pe rug. Condamnarea este o adevărată ispită
pentru Eliza, o încercare de a o face să vorbească. Dacă tace, ea plăteşte cu viaţa ei această
tăcere şi, totuşi, ea alege să nu spună adevărul. Ascunzându-l, fata dovedeşte că merită să
acceadă la starea de iniţiat pentru că acceptă să se sacrifice pentru a-şi duce până la capăt
promisiunea, pentru a nu-şi încălca jurământul făcut. Aşadar, drumul iniţierii Elizei este un
drum al nefericirii şi al tăcerii, dar însăşi faptul că protagonista alege fericirea fraţilor ei în
schimbul fericirii proprii o face vrednică de a primi iniţierea. Tăcerea ei i-a salvat fraţii,
pentru că ea, pe drumul spre moarte, a terminat cămăşile şi le-a aruncat peste lebedele ce o
însoţeau, iar vraja a fost dezlegată. Fiind copleşită de spaimă şi durere, fata a leşinat. Acest
leşin echivalează cu moartea rituală, pentru că momentul trezirii reprezintă momentul unui
nou început. Eliza a reuşit să rupă vraja maşterei şi a devenit crăiasă, parcurgând astfel
itinerariul iniţiatic. Căsătoria înseamnă că eroina a primit iniţierea, pornind acum pe un drum,
începând o nouă viaţă, cea de iniţiat. Dezlegarea vrăjii echivalează cu aflarea de către Eliza a
unor secrete magice, cu dobândirea unor cunoştinţe oculte, interzise oamenilor obişnuiţi.
Obţinându-le, Eliza devine crăiasă şi soţia unui iniţiat, pentru că numai o fiinţă superioară
poate conduce un popor, soţia având acelaşi statut social.
Toţi eroii au parcurs un „drum obstaculat, labirintic, ce i-a dus pe eroi către Centru,
către o stare spirituală de puritate.”52 Drumul devenirii este unul în ascensiune, eroii făcând o
călătorie în sine, către sine, dincolo de trup, spre divin întru purificare. Chiar dacă uneori ei
au trebuit să coboare în Infern (Psyche), în fântână (Harap-Alb) sau în lac (Eliza), aceştia au
făcut această katabază spre a urca, pentru a dobândi noi cunoştinţe. Căsătoria înseamnă
dobândirea calităţii de iniţiat, protagoniştii depăşindu-şi condiţia de muritori.
Pagina 38 din 75
„Eroul basmului parcurge o traiectorie de întindere maximă, făcând un salt spre polul
opus celui iniţial, fiind răsplătit în felul acesta pentru calităţile lui. […] În subsidiar, prin
ajungerea eroului la cea mai înaltă poziţie a orânduirilor trecute, creatorii basmelor au vrut să
pună în lumină dezideratul că numai cel dotat cu însuşiri excepţionale trebuie să ajungă în
vârful piramidei”53, iar conducătorii erau consideraţi sfinţi, ei fiind trimişii Creatorului pe
pământ.
Note:
Roşianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Editura Univers, Bucureşti., 1981, p. 69

Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 11
idem, p. 12
ibidem
Propp, V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, Bucureşti., 1970, p. 42
Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb în Amintiri, Poveşti, Povestiri, Editura
Flamingo GD, Bucureşti., 2001, p. 210
Oişteanu, Andrei, op. cit., p. 15
Constantinescu, Nicolae, Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, colecţia Texte
comentate, Editura Albatros, Bucureşti., 1983, p. 61
Creangă, Ion, op., cit., p. 224
idem, p. 37
Mensil, Mapud., Constantinescu, Nicolae, op., cit., pp. 67 – 68
idem, p. 111
Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Editura Univers, Bucureşti.,
1973, p. 112
Pagina 39 din 75

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti., 1973, p. 408
idem, p. 410
Constantinescu, N., op. cit., p. 65
idem, p. 129
Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi
pedagogică, Bucureşti., 1976, p. 331
Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, Bucureşti., 1968, pp. 147 – 148
Creangă, Ion, op., cit., p. 260 – 261
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, Editura Societatea „Adevărul S. A”, Bucureşti.,
1994, pp. 662 – 663
Prinţesa Roasca-Broasca, prelucrare de M. Bulatov în Poveşti fermecate ruseşti,
Editura Ion Creangă, Bucureşti., 1990, pp. 34
ibidem
Propp, V. I., Morfologia basmului, p. 40
Prinţesa Roasca-Broasca, p. 35
Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, p. 59
idem, p. 156
idem, p. 158
idem, p. 161
Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, Bucureşti.,
1986, p. 99
idem, p. 103
ibidem
Andersen, Hans, Christian, op., cit., p. 104
Pagina 40 din 75
idem, p. 165
Andersen, Hans, Christian, op., cit., pp. 105 – 106
Bîrlea, Ovidiu, articolul Basmul românesc în Frumosul românesc în concepţia şi
viziunea poporului, Editura Eminescu, Bucureşti., 1977, p. 264
Tipologia personajelor
Personajele basmelor fantastice reprezintă întruchipări ale binelui (adjuvanţii) sau ale
răului (adversarii). În basme nu există personaje intermediare pentru că înţelepciunea
populară nu concepe nimic între bine şi rău. Actanţii sunt realizaţi schematic: există un singur
erou, ajutoarele acestuia şi rivalii săi, dar şi alte personaje care au funcţii foarte importante în
desfăşurarea acţiunii basmului, toţi aceştia reprezentând fie pozitivul fie negativul. Rolul lor
este acela de a-l ajuta pe erou să parcurgă drumul iniţiatic: personajele pozitive îl înzestrează
cu obiecte magice şi îl îndrumă, iar cele negative prin apariţia lor îl fac pe acesta să-şi învingă
teama, să-şi depăşească condiţia de inferioritate testându-i şi calităţile şi pregătindu-l pentru
atunci când va fi conducător.
V. I. Propp clasifică personajele din basme astfel: „răufăcătorul”, „donatorul”,
„ajutorul”, „fata de împărat” (personajul căutat), „trimiţătorul”, „eroul”, „falsul erou.”1
Răufăcătorul este cel care declanşează acţiunea basmului pentru că apariţia sa rupe echilibrul
existent la început: „Rolul lui este de a tulbura liniştea familiei fericite, de a aduce cu sine o
nenorocire, de a dăuna, de a aduce o pagubă.”2 Adversarii eroilor de basm pot fi adversari
din cercul familiei (surorile lui Psyche, mama vitregă a Elizei şi a fraţilor ei) sau sunt
personaje fantastice (Spânul, duhul rău al Pădurii florilor de liliac, Vrăjitorul cel rău).
Surorile eroinei din basmul Amor şi Psyche devin adversarele ei pentru că fericirea
mezinei le provoacă invidia. Răufăcătorii din cadrul familiei sunt cel mai greu de învins
deoarece ei profită de afecţiunea protagonistului şi de încrederea sa. Pentru că nu puteau
îngădui ca sora lor mai mică să fie fericită alături de un soţ care o iubea, dar al cărui chip era
necunoscut, cele două femei pline de răutate, hotărăsc ca totul să se termine deoarece „nu mai
pot suferi o atât de mare fericire căzută pe mâini atât de nevrednice.”3
Pagina 41 din 75
Întruchipări ale maleficului, cele două surori declanşează prin intervenţia lor,
începerea de către Psyche a drumului iniţiatic ce o va transforma în zeiţă. Personajele au fost
create prin contrast cu Psyche care este de o frumuseţe sufletească desăvârşită.
Un alt adversar din cadrul familiei este mama vitregă. Ea nu îi iubeşte pe copii săi
vitregi şi singura ei dorinţă este ca aceştia să dispară. Maştera îşi urăşte mai ales fiica vitregă
pentru că este mai frumoasă decât ea. Mama vitregă a Aurorei din Aurora, Căprioara Bună şi
Dulce Pisoi, Regina Răutăcioasă „nu-şi putea stăpâni ura”4 când o vedea pe micuţa prinţesă
şi cu ajutorul unui servitor credincios a despărţit-o pe aceasta de tatăl ei făcând-o să intre în
Pădurea fermecată a florilor de liliac, unde a rămas timp de opt ani.
Mama vitregă a Elizei, protagonista din Lebedele, era o „crăiasă rea şi hapsână căreia
nu-i erau dragi copii.”5 Ea i-a transformat pe cei unsprezece fraţi în lebede, iar pe aceasta a
trimis-o la casa unor ţărani. De teama că Eliza să rămână alături de crai atunci când s-a întors
acasă a transformat-o într-o fiinţa respingătoare, iar astfel tatăl ei a alungat-o de la palat.
Venus, zeiţa dragostei şi a frumuseţii, mama zeului Amor, se încadrează, de
asemenea, în galeria răufăcătorilor. Ea este cea care geloasă, pe frumuseţea lui Psyche,
declanşează suferinţele acesteia şi tot ea o supune unui şir lung de probe menite a-i cauza
moartea. Zeiţa reprezintă frumuseţea carnală care se opune frumuseţii sufletului, Psyche
însemnând suflet în limba greacă. Comportamentul Venerei se aseamănă cu cel al unui
muritor, ea neavând nimic din graţia şi înţelepciunea unei divinităţi. Geloasă şi răzbunătoare
asemenea unei fiinţe umane, ea doreşte să o pedepsească pe tânăra prinţesă a cărei singură
vină era aceea că se născuse mai frumoasă decât ea. „Venus, cea născută din spumă de mare,
plină de furie şi pizmă că o muritoare a îndrăznit să-i sfărâme gloria, numele şi reputaţia sa, ia
hotărârea să se răzbune în modul cel mai cumplit.”6 E.
Cizek spunea despre Venus că „devine o cumătră mânioasă şi geloasă”7 care vroia să
o încerce pe viitoarea noră pe care nu o dorea, fiind nu numai invidioasă pe frumuseţea ei, dar
şi pe faptul că fiul său, zeul Amor o iubea, nutrind speranţa că una din probe se va dovedi a-i
fi fatală. Venus este cea care declanşează odiseea lui Psyche, dar şi cea care îl apropie pe cei
doi. Deşi nu dorea, zeiţa însăşi, cea care simbolizează frumuseţea şi pasiunea carnală, uneşte
pentru totdeauna pe Psyche, adică sufletul (în limba greacă), cu Amor, adică Iubirea.
Ceilalţi adversari pe care trebuie să-i înfrunte eroii, sunt cei care descind din lumea
fantasticului: Spânul (Povestea lui Harap-Alb), Koşcei-cel-fără-de-moarte (Prinţesa Roasca-
Broasca), vrăjitorul cel rău metamorfozat în papagal (Aurora, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi).
Toţi îşi dobândesc puterea asupra celorlalţi prin viclenie, sunt malefici, urăsc oamenii.
Pagina 42 din 75
Spânul este adversarul fiului de crai din Povestea lui Harap-Alb. El este cel care „prin
vicleşug şi cu complicitatea eroului […] săvârşeşte prejudicierea.”8 Neascultând sfatul tatălui
său care îi spusese înainte de a pleca la drum să se ferească de omul roş şi de cel spân, fiul
craiului îl ia în slujba sa pe Spânul întâlnit pe drum. În popor există concepţia potrivit căreia
omenii spâni sunt răi şi vicleni, primejdioşi şi trădători, perfizi şi linguşitori. În înţelepciunea
populară se crede că orice om care o anomalie fiziologică, are, de asemenea, un suflet rău şi
trebuie evitat. „Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătorie tu ai trebuinţă şi de răi şi de
buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu
dânşii, căci sunt foarte şugubeţi.”9 Fiul de crai l-a refuzat de două ori pe spânul care vroia sa
fie sluga sa, dar a treia oară l-a acceptat. Prin acceptarea lui de către erou, interdicţia este
încălcată şi răufăcătorul apare în basm. El i se substituie eroului, devenind din slugă, stăpân.
Prin vicleşug Spânul îi smulge fiului de crai un jurământ, potrivit căruia acesta îi va fi slugă
până la moarte. Robindu-l pe protagonist, Spânul îl rebotează Harap-Alb, adică rob alb.
Stăpânul lui Harap-Alb este prezentat în antiteză cu acesta. Este o persoană vicleană care
câştigă bunăvoinţa celorlalţi, prin cuvinte linguşitoare. E o fiinţă malefică deoarece îl supune
pe Harap-Alb la cele mai grele încercări. El este laş, pentru că toate faptele de vitejie le face
sluga sa, trădător deoarece trădează încrederea stăpânului său şi perfid deoarece, încă de la
început doreşte să-i ia locul. Spânul este întruchiparea răului, care în final este pedepsit, în
basme, binele învingând întotdeauna răul.
Un alt personaj din categoria celor fantastice este Koşcei-cel-fără-de-moarte, tatăl
Preaînţeleptei Vasilisa, soţia metamorfozată în broasca lui Ivan, eroul din Prinţesa Roasca-
Broasca. Koşcei, fiinţă fantastică malefică, stăpâneşte ţara însorită de „peste nouă mări şi
nouă ţări, de la capătul pământului”10 Pentru că fiica sa, Preaînţeleapta Vasilisa, s-a născut
mai înţeleaptă şi mai şireată decât el, Koşcei a transformat-o în broască. Pentru a desface
blestemul cineva trebuie să-l omoare, dar, fiind o divinitate, el nu se teme de nimeni pentru că
nici o fiinţă omenească nu-l poate ucide nici cu sabia nici cu săgeata. „moartea lui stă într-un
vârf de ac şi acul acela se află într-un ou; oul – se află în raţă, raţa e în iepure; iepurele e într-
un sipet fermecat şi sipetul – în vârful unui stejar bătrân. Iar stejarul acela creşte într-un codru
de nepătruns.”11 Această fiinţă malefică din mitologia rusească, are capacitatea de a
metamorfoza, şi se poartă fără milă cu cei care nu i se supun. Pentru a-l putea învinge, eroul
are nevoie de ajutorul miraculos al Babei-Cloanţa-Cotoroanţa. Atunci când moare, Koşcei-
cel-fără-de-moarte se transformă în praf şi pulbere, iar creatorii basmului au ales această
modalitate pentru a-l face să dispară pentru a ne demonstra, că în faţa binelui, răul se
împrăştie asemenea prafului bătut de vânt.
Pagina 43 din 75
Alt adversar al binelui este vrăjitorul din Pădurea florilor de liliac din basmul Aurora,
Căprioara Bună şi Dulce Pisoi. El este metamorfozat în papagal şi doreşte să se elibereze.
Cea care îl poate aduce la înfăţişarea sa adevărată este Aurora şi, pentru a o convinge el o
laudă, o linguşeşte şi o minte spunându-i că prietenii ei, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi, o ţin
prizonieră acolo, în Pădurea fermecată a florilor de liliac. Aceasta îi mai spune că ea va putea
fi liberă şi se va întoarce la tatăl ei dacă va găsi un talisman, adică un trandafir pe care să-l
rupă. El o transformă pe tânăra fată într-o fiinţă trădătoare şi nerecunoscătoare cu ajutorul
cuvintelor frumoase şi linguşitoare, deoarece Aurora rupe trandafirul malefic. „Acum pot
reveni la înfăţişarea de vrăjitor. Te-am păcălit, am reuşit să te conving şi să te fac rea.
Prietenii tăi vor muri acum pentru că mai eliberat pentru a le face rău. […] Ai pricinuit
pieirea prietenilor tăi, al căror duşman de moarte sunt.”12 Papagalul este simbolul răului ce
are o înfăţişare plăcută şi care încearcă să învingă, prin mijloace nedrepte, binele reprezentat
de Căprioara Bună şi Dulce Pisoi. El profită, ca şi Spânul, de bunătatea şi naivitatea eroinei şi
o supune propriei voinţe. În final, prin lacrimile şi abnegaţia Aurorei, vraja făcută de acesta
este ruptă, demonstrându-ne că răul poate fi învins.
Reprezentanţii binelui, cei care îi ajută pe eroi să parcurgă drumul iniţiatic şi să-şi
învingă duşmanii, sunt adjuvanţii şi donatorii. Eroi sunt sprijiniţi de unele fiinţe fantastice:
tovarăşii năzdrăvani, vietăţi precum albinele sau furnicile, sau chiar zmei şi diavoli, dar, cel
mai adesea, aceştia sunt ajutaţi de animale miraculoase, înzestrate cu darul vorbirii, ce au
puteri supranaturale. Aceştia sunt fie fiinţe ce i-au ajutat şi pe înaintaşi eroilor – calul lui
Harap-Alb, fie vietăţi salvate de erou de la moarte.: furnici, albine, urşi, răţoi sau iepuri. Toţi
aceştia îl ajută pe erou din recunoştinţă. Printre auxiliile eroului există şi anumite obiecte care
au însuşiri supranaturale: sabia, sau alte obiecte donate de cineva. Eroii mai sunt ajutaţi şi de
oameni simpli care, având o experienţă mai bogată, îi sfătuiesc pe aceştia şi îi îndrumă
arătându-le cum îşi pot învinge duşmanii.
Donatorii sunt acele personaje fantastice care le dăruiesc eroilor obiecte, de obicei,
miraculoase. Adjuvanţii protagoniştilor îi ajută să depăşească încercările grele la care sunt
supuşi.
Sprijinit de ajutoarele sale sau de donatorii săi, Harap-Alb trece toate încercările la
care îl supune Spânul şi parcurge drumul iniţierii. Cerşetoarea miluită de fiul de crai în
grădina părintească din palatul crăiesc este cea care îi dă primele sfaturi acestuia. Ea îl învaţă
să ia hainele armele şi calul din tinereţe ale tatălui său. „Cuvintele spuse de bătrână au
menirea de a risipi îndoielile şi mâhnirea fiului de crai care ia astfel contact cu
supranaturalul.”13 Acesta obţine ajutorul bătrânei datorită bunătăţii inimii sale, el miluind-o.
Pagina 44 din 75
Ea are o condiţie materială şi fizică umilă „în contrast cu harul („puterea”) cu care este
înzestrată şi care o scoate din limitele realului […] Bătrâna care are darul prezicerii,
anticipează viitoarele întâlniri.”14 Harap-Alb o mai întâlneşte pe această cerşetoare când
ajutorul său năzdrăvan, calul, îl poartă în zbor spre căsuţa din ostrovul din mijlocul mării. Ea
îi spune că numele său este Sfânta Duminică şi că îl va ajuta să treacă probele la care îl
supune Spânul. Este înzestrată cu puteri supranaturale, ştiind de ce a venit Harap-Alb la ea şi
are darul previziunii, spunându-i fiului de crai că se vor mai întâlni. Sfânta Duminică poate fi
un intermediar între lumea de oamenilor obişnuiţi, lumea în care trăieşte Harap-Alb, şi lumea
de dincolo de unde obţine acesta din urmă ajutoare miraculoase. Dacă înţelegem drumul
parcurs de Harap-Alb ca pe un drum iniţiatic, Sfânta Duminică este asemenea unui şaman
care, îl îndrumă pe novice dezvăluindu-i secretele lumii supranaturale,secrete interzise
oamenilor comuni. Această Sfântă are un rol foarte important în reuşita lui Harap-Alb pentru
că ea îl ajută să treacă două probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului şi a pieii cerbului
din Pădurea Cerbului.
Sfânta Duminică este cea care întruchipează ziua de duminică, fiind deci cea mai
importantă şi cea mai puternică sfântă dintre cele care personifică zilele săptămânii. Ea face
parte dintre divinităţile mitologice populare româneşti. „E atotştiutoare şi înţeleaptă,
dispunând de o sumedenie de instrumente magice, pe care le dăruieşte eroilor din basm ce se
abat pe la curtea ei.”15 Pentru a trece prima probă, îi prepară lui Harap-Alb o băutură magică
pentru a adormi ursul şi îi spune cum să folosească pielea de urs dată de crai. Sfânta îi
dăruieşte eroului un obrăzar şi sabia magică a lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi îl sfătuieşte cum
să omoare cerbul, pentru a îndeplini cea de-a doua sarcină a Spânului.
Bătrânul pe care îl întâlneşte Ivan în peregrinările sale este cel care îl ajută să
găsească drumul spre iubita lui soţie. Bătrânul „împovărat de ani”16 îi dăruieşte lui Ivan un
ghem şi îi spune că trebuie să-l urmeze oriunde se va rostogoli, acela fiind drumul care îl va
duce la Preaînţeleapta Vasilisa. Acest donator face parte din galeria bătrânilor înţelepţi care îi
ajută pe cei care merită, înzestrându-i cu obiecte năzdrăvane. El, ca şi Sfânta Duminică,
risipeşte îndoielile şi grijile eroului, pregătindu-l, totodată, pentru ceea ce avea să urmeze şi
explicându-i greşelile pe care acesta le-a făcut.
Bătrâna din pădure care i-a dat Elizei mure şi zmeură este cea care o conduce spre
locul în care îşi va întâlni fraţii. Ea este cea care îi va dezvălui secretul fraţilor săi spunându-i
că fuseseră metamorfozaţi în lebede. Mai târziu, o zână care seamănă cu această bătrână i-a
apărut în vis şi i-a arătat cum va putea dezlega vraja prin care fraţii ei erau lebede ziua şi
oameni noaptea. „Zâna i-a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare şi totuşi semăna cu baba din
Pagina 45 din 75
pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap”17 Asemenea
Sfintei Duminici, zâna îi dă sfaturi Elizei şi îi dăruieşte planta magică cu ajutorul căreia ea va
anula vraja crăiesei, urzica. Ea este acel ajutor din lumea desăvârşită care are grijă de cei
nevinovaţi.
Adjuvanţii eroilor sunt personaje fabuloase cărora aceştia le-au făcut un serviciu şi
care, recunoscătoare, îi ajută atunci când au nevoie de ei.
Pentru a duce la bun sfârşit toate sarcinile pe care i le-a încredinţat Spânul, Harap-Alb
este ajutat de vieţuitoarele pe care le-a câştigat făcând fapte bune: crăiasa albinelor şi regina
furnicilor, dar şi de alţi cinci prieteni năzdrăvani, „oameni care au câte o însuşire dezvoltată
la proporţii neverosimile, uneori cu o construcţie anatomică prin care sunt predispuşi la acea
deformare miraculoasă”18: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Cel mai important
ajutor a lui Harap-Alb este calul său, un cal năzdrăvan care are darul vorbirii şi poate să
zboare.
Calul cel năzdrăvan al fiului de crai nu este un cal obişnuit; ci calul care l-a purtat şi
pe tatăl său în peregrinările sale, un cal ce mănâncă jeratic pentru a căpăta putere şi care se
transformă imediat ce gustă din el; într-un animal puternic. Calul năzdrăvan îşi îmbărbătează
stăpânul ori de câte ori acesta este deznădăjduit şi îl însoţeşte, ca şi pe tatăl lui, în toate
locurile în care acesta trebuie să ajungă. El intervine de trei ori în acţiune. Prima dată, calul
îşi ajută stăpânul când cei doi trec podul străjuit de craiul îmbrăcat în pielea de urs, iar apoi
obţine, apa vie şi apa moartă pe care turturica le adusese de pe celălalt tărâm. Ultima acţiune
a calului năzdrăvan este cea mai importantă, el pedepsindu-l pe Spân. „Şi o dat mi ţi-l înfaşcă
cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face
Spânul până jos praf şi pulbere”19
Calul năzdrăvan, poate să străbată spaţii imense în timp foarte scurt şi are capacitatea
de a intra şi de a ieşi din lumea cealaltă. El este cel care îl sfătuieşte pe Harap-Alb. „calul este
inteligenţa călăuzitoare a voinicului, care nu face nimic fără sfatul lui.”20 Fără ajutorul său
eroul nu ar fi trecut nici proba prin care tatăl său îi testa curajul, nici cele date de Spân. Prin
câştigarea întrecerii dintre el şi turturica fetei lui Roş Împărat, calul l-a ajutat pe stăpânul său
să dobândească o mireasă înzestrată cu puteri magice, dar îi asigură şi trecerea de la un nivel
al existenţei la altul.
Cei cinci uriaşi pe care îi întâlneşte Harap-Alb drumul său sunt alte ajutoare ale
eroului Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Laţilă-Lungilă reprezintă personificări
alegorice ale puterilor iniţiatice pe care novicele le dobândeşte parcurgând drumul devenirii.
Cu ajutorul lui Gerilă, protagonistul dobândeşte putere asupra naturii, acesta întruchipând
Pagina 46 din 75
forţa gerului. El este adjuvantul datorită căruia fiul de crai trece proba focului, una dintre cele
mai importante încercări ale ritualului de iniţiere. Această probă nu poate fi trecută decât de
adevăratul erou deoarece, în basm, falsul erou moare ars în camera încinsă. Depăşind această
încercare eroul parcurge o etapă a drumului devenirii.
Flămânzilă este un alt tovarăş năzdrăvan a cărui principală caracteristică este aceea că
nu se poate sătura niciodată, oricât de mult ar îngurgita. Setilă, cel de-al treilea uriaş care i se
alătură lui Harap-Alb, întruchipează setea nemăsurată a omului obişnuit. Aceşti doi prieteni
fantastici ai eroului simbolizează două dintre viciile omului comun. Ei ajută protagonistul să
treacă proba mâncării şi-a băuturii, probă dată de Împăratul Roş. Această încercare aminteşte
de masa rituală din lumea cealaltă dată eroului ce accede la calitatea de iniţiat.
Ochilă este tovarăşul năzdrăvan care personifică puterea de a vedea, fiind înzestrat cu
o capacitate extraordinară de a observa tot ce se întâmplă pe pământ. Cu ajutorul lui, Harap-
Alb trece o nouă etapă a ritualului de iniţiere, demonstrând că are o cunoaştere şi o
clarviziune iniţiatică. Cu ajutorul lui Păsări-Laţilă-Lungilă, ultimul dintre ajutoarele
năzdrăvane, eroul dobândeşte puterea de a domina spaţiul, ajungând până la marginile lumii.
Toţi aceşti eroi „nu au o personalitate distinctă în basm, ei reprezentând simbolic numai
puterile şi calităţile unei alte personalităţi şi anume cea a eroului.”21 Funcţia eroilor
năzdrăvani este aceea de a-l ajuta pe protagonist să parcurgă drumul devenirii, ei fiind
reprezentări simbolice ale puterilor sau calităţilor iniţiaţilor. Cei cinci tovarăşi năzdrăvani,
eroul depăşeşte probele la care îl supune Împăratul Roş şi parcurge, astfel, alte etape ale
drumului iniţiatic.
Alţi adjuvanţi dobândiţi de protagonist sunt furnicile şi albinele pe care eroul le-a
întâlnit în drumul său şi pe care le-a tratat omeneşte. Pentru a-l răsplăti pentru faptele sale,
micile vieţuitoare îi oferă ajutorul lor. Furnicile o ajută şi pe Psyche, eroina din basmul Amor
şi Psyche, să treacă prima probă dată de zeiţa Venus, prin care aceasta îi cerea să aleagă dintr-
o grămadă mare, seminţele de mac şi de grâu. Micuţele vietăţi simbolizează hărnicia şi truda.
Zeiţa Venus ăi spune lui Psyche atunci când a aflat că i-a îndeplinit porunca astfel: „acele
mici furnici nu ajută decât pe cel ce se ajută pe el însuşi”22, ele fiind instrumente ale binelui,
ce îşi oferă capacităţile oamenilor care merită.
Ivan, eroul basmului Prinţesa Roasca-Broasca, are ca adjuvanţi patru personaje care
au darul vorbirii şi capacitatea de a anticipa dorinţele acestuia. Deoarece le-a cruţat de la
moarte şi nu le-a folosit drept hrană, ursul, iepurele, răţoiul şi ştiuca, reprezentări ale puterilor
pământului, aerului şi apei. Ei ajută pe erou să-l învingă pe Koşcei-cel-fără-de-moarte, tatăl
soţiei sale şi cel care a blestemat-o să se prefacă în broască. Cele patru vieţuitoare înzestrate
Pagina 47 din 75
cu puteri miraculoase îl ajută pe protagonist să-l omoare pe Koşcei anulând astfel blestemul
prin care Preaînţeleapta Vasilisa, soţia sa, fusese transformată în broască. Ursul, primul său
ajutor reprezintă forţa primitivă, fiind asociat puterii telurice. Simbol lunar, ursul este
considerat strămoşul multor popoare. Iepurele, un alt auxiliar a lui Ivan, este simbolul selenar
şi reprezintă, la popoarele antice, legătura dintre pământ, apele primordiale şi lumea vegetală,
adică viaţa. El era considerat „un interceptor, un intermediar între această lume şi realităţile
transcedentale ale celeilalte.”23 În basm, iepurele ce poartă în el viaţa şi moartea lui Koşcei
este ascuns într-un sipet ce se află într-un stejar. El face, aşadar, legătura între lumea animală
(iepure), cea telurică (sipet) şi lumea celestă (stejar). Răţoiul simbolizează prin capacităţile
sale de a zbura şi de a înota celestul şi acvaticul, iar ştiuca este simbolul elementului
primordial, apa. Aceste patru vieţuitoare simbolizează legătura teluric-celest-acvatic în care
constă puterea lui Koşcei. Numai cel ce dobândeşte puterile tuturor poate să-l învingă.
Aceste patru ajutoare reprezintă câte o formă de cunoaştere pe care primind-o fiul de
ţar poate accede la calitatea de iniţiat. Ursul simbolizează cunoaşterea telurică, iepurele şi
răţoiul simbolizează legătura teluric-celest-acvatic (pământ-aer-apă), iar ştiuca reprezintă
cunoaşterea subpământeană, dezvăluindu-i misterele apelor primordiale.
Dacă percepem basmul ca itinerariu iniţiatic, cruţarea de către Ivan a animalelor
întâlnite în drumul său semnifică trecerea de către erou a probei abstinenţei. În ritualul de
iniţiere, novicele trebuie să se abţină de la consumarea alimentelor şi a băuturilor fiind obligat
să postească. În aceeaşi accepţiune, ajutoarele sale miraculoase reprezintă străbunii totemici
ce veghează asupra lui şi îi oferă ajutorul.
Un alt adjuvant a lui Ivan este Baba-Cloanţa-Cotoroanţa, personaj fantastic specific
mitologiei ruseşti. Ea locuieşte într-o colibă rotitoare pe picior de găină, într-un codru foarte
des şi este stăpâna tuturor animalelor din pădure pe care le consideră a fi copii ei. În pădurea
în care acesta trăieşte ajung doar cei iniţiaţi sau cei îndrumaţi de cineva. Deoarece Ivan
ajunge aici, el îi demonstrează bătrânei că este un iniţiat, un om cu puteri deosebite care nu se
teme nici de ea, nici de lumea în care aceasta trăieşte. El îi câştigă bunăvoinţa, cerându-i
mâncare. Dacă percepem spaţiul în care ea locuieşte drept lumea cealaltă, atunci mâncarea pe
care Baba-Cloanţa-Cotoroanţa i-o dă eroului este mâncarea pentru morţi. Consumând-o, Ivan
demonstrează că este demn să primească ajutorul şi învăţăturile ei. Această bătrână din
cealaltă lume ce are puteri magice îi dezvăluie fiului de ţar secretul morţii lui Koşcei şi îi
indică drumul pe care trebuie să-l urmeze. Aflând, secretul morţii prin călătoria pe care o face
pe celălalt tărâm la Baba-Cloanţa-Cotoroanţa, dar şi pe cel al vieţii prin cele patru ajutoare îl
desface vraja prin care soţia sa fusese transformată în broască.
Pagina 48 din 75
Eroina basmului Amor şi Psyche, multîncercata Psyche are drept adjuvanţi furnicile la
fel ca şi fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb, care îi separă seminţele de mei de cele de
grâu şi orez, şi o trestie, care o învaţă cum poate să obţină lâna de aur a unor berbeci mirifici
pe care zeiţa frumuseţii i-a cerut sa i-o aducă. Trecând a doua încercare, vulturul îi aduce
protagonistei cupa de cristal, pe care i-o dăduse Venera plină cu apă limpede de la izvorul ce
ţâşnea dintr-un perete abrupt al unui munte, iar turnul îi spune cum să intre şi să iasă din
Împărăţia umbrelor, îndeplinind şi cea din urmă poruncă a zeiţei născute din spuma mării.
Furnicile, primul adjuvant al frumoasei Psyche, simbolizează hărnicia. Ele reprezintă
cunoaşterea telurică, forţa pe care pământul i-o dă protagonistei. Dobândind acest ajutor,
eroina trece o etapă din drumul devenirii, dobândind iniţierea minerală.
Trestia este „simbol al fragilităţii şi flexibităţii”24 şi reprezintă legătura dintre vegetal
şi apele primordiale. Ea o va ajuta pe Psyche să treacă a doua probă care constă în traversarea
unui lac imens şi aducerea lânii de aur a berbecilor mirifici păziţi de tauri sălbatici, dobândind
şi o cunoaştere acvatică.
În drumul său, iniţiatul trebuie să înţeleagă toate formele de existenţă: minerală,
acvatică sau celestă. Cel care îi oferă eroinei cunoaşterea celestă este vulturul „rege al
păsărilor, încoronare, substituit sau mesager, al celei mai înalte divinităţi uraniene şi al
focului ceresc, soarele […] atributul lui Iupiter.”25 Acesta pasăre a înălţimilor reprezintă
puterea lui Jupiter, şi ajutând-o să treacă proba cunoaşterii celeste, îi dăruieşte protagonistei
capacitatea de a înţelege puterea cerească.
Turnul, ultimul adjuvant al lui Psyche, poate reprezenta acel axis mundi care face
legătura dintre cele două lumi. Cu ajutorul învăţăturilor date de acesta, eroina pătrunde în
infern şi iese din lumea de dincolo. Călătorind în lumea cealaltă, eroinei i se dezvăluie secrete
din lumea umbrelor şi cunoaşte împărăţia lui Pluton, lumea morţilor. Trecând toate cele patru
probe, muritoarea Psyche devine zeiţă.
Aurora, protagonista basmului francez Aurora, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi, este
călăuzită în drumul ei de o căprioară şi de un pisoi, iar o broască ţestoasă o învaţă cum să-şi
răscumpere greşelile. Înşelată de mama sa vitregă copila pătrunde pe un tărâm magic,
Pădurea florilor de liliac, un spaţiu miraculos din care nu se mai poate ieşi. În acest loc
fabulos eroina cunoaşte binele (prin Căprioara Bună), frumosul (prin Dulce Pisoi) şi răul
(prin vrăjitorul din această pădure).
Căprioara este primul adjuvant al micuţei Aurora şi reprezintă lumina fiind
considerată un mesager divin. Ea îi arată fetiţei ce drum trebuie să urmeze, dezvăluindu-i
secretele vieţii. Cunoaşterea îi este întregită de Dulce Pisoi, cel care o iniţiază în tainele
Pagina 49 din 75
frumosului, dezvăluindu-i farmecul Pădurea florilor de liliac. Cu ajutorul celor doi eroina
dobândeşte doar o parte a cunoaşterii, cea pozitivă. Parcurgând drumul iniţiatic, Aurora
trebuie să descopere şi cunoaşterea negativă, aceasta fiindu-i revelată de duhul cel rău al
pădurii fabuloase şi de vrăjitorul cel rău.
Căprioara este simbolul înţelepciunii, al sensibilităţii şi sacrului, iar Pisoiul
simbolizează spiritul protector. Dulce pisoi încearcă să o conducă pe Aurora cât mai departe
de locul în care se află duhul răului. Se spune despre acest animal că aduce fericirea în locul
în care trăieşte. El devine confidentul fetei şi ghidul ei în lumea frumosului.
Ajutând-o pe Aurora să devină iniţiat, cele două personaje din lumea animală fac
legătura dintre lumea oamenilor şi cea a necuvântătoarelor. Ei pot fi strămoşii totemici ce
veghează asupra urmaşilor şi cei care, din altă lume, le oferă acestora înţelepciunea şi
cunoaşterea lor.
Cunoscând, deopotrivă, maleficul şi beneficul, Aurora devine un iniţiat. Suferinţa este
cea care îi conferă acest statut pentru că îi întregeşte perspectiva asupra cunoaşterii, dar ea
mai are de trecut două probe: cea a tăcerii şi cea a răbdării. Pentru a-şi răscumpăra greşeala
de a-l fi eliberat pe duhul cel rău, Aurora trebuie să facă o călătorie pe carapacea unei broaşte
ţestoase. Broasca ţestoasă este adjuvantul care îi dă posibilitatea să-şi ispăşească vina,
eliberându-i sufletul, dar este şi cea care o poartă spre o altă etapă a vieţii ei, cea de iniţiat.
Broasca ţestoasă reprezintă cerul şi pământul „datorită carapacei ei, boltită în afară la partea
de sus – asemenea cerului – […] şi plată la partea de jos, asemenea pământului”26, iar faptul
că ea se poate retrage în carapace reprezintă întoarcerea la primordialitate, deci la strămoşii
totemici, cei care veghează asupra urmaşilor. Cele două probe pe care Aurora le trece prin
intermediul broaştei ţestoase pot fi înţelese ca probe ce amintesc de lumea de dincolo,
călătoria fiind un drum în lumea umbrelor, lume diferită de cea de pe acest tărâm, dominată
de linişte şi paciinţă.
Nici unul dintre eroi nu ar fi putut parcurge drumul iniţiatic fără donatori şi adjuvanţi,
pentru că aceştia reprezintă calităţile prin care eroul le descoperă în sine. Drumul devenirii
este un drum al propriei cunoaşteri, în care eroul intră în armonie cu sine, cu înaintaşii şi cu
mediul înconjurător.
Note:
Pagina 50 din 75
Propp, V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, Bucureşti., 1970, p. 80 –81

Propp, V. I., op. cit.., p. 33
Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, Bucureşti., 1968, p. 115
1986, p. 95
Dr. Kiriac, I., Mythologie, Editura Caertea Românească S. A., Bucureşti, 1926, p. 93
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, Editura Societatea „Adevărul S. A”, Bucureşti.,
1994, p. 180
Constantinescu, Nicolae, Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, colecţia Texte
comentate, Editura Albatros, Bucureşti., 1983, p. 65
Flamingo GD, Bucureşti., 2001, p. 215
Editura Ion Creangă, Bucureşti., 1990, p. 34
op., cit., p.36
Contesa de Ségur, op., cit., p.151 – 152
Constantinescu, Nicolae, op., cit., p.58
ibidem
Evseev, Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura
Amarcord, Timişoara, 1998, p. 424
Andersen, Hans, Christian, op., cit., p. 103
Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi
pedagogică, Bucureşti., 1976, p. 412
Călinescu, G., Estetica basmului, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 117
Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 111
Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,
Bucureşti, 1995, vol. 2, p. 141
Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, op., cit., vol. 3, p. 178
idem, vol. 3, p. 475
Pagina 51 din 75
Instrumentarul magic
Basmul este o scriitură în care realul se îmbină cu fabulosul. Pornind pe drumul

anevoios al devenirii, eroul pătrunde într-un spaţiu magic şi aici întâlneşte personaje
miraculoase care sunt înzestrate cu puteri supranaturale. Aceste personaje specifice lumii
poveştilor, fie îi dăruiesc obiecte fermecate, ajutându-l astfel să treacă probele ritualului de
iniţiere, fie încearcă, prin intermediul uneltelor sau al fiinţelor magice, să-l împiedice să-şi
îndeplinească misiunea. Obiectele şi fiinţele supranaturale sunt utilizate atât de personajele
pozitive, cât şi de cele negative. Referindu-se la rolul acestora, G. Călinescu în Estetica
basmului spunea că atunci „când un erou nu poate ieşi din impas pe căi naturale sau prin
puteri inerente fiinţei lui recurge la obiectele năzdrăvane. […] … fiinţele şi obiectele
năzdrăvane nu sunt atât dovezi de credinţă în forţele supranaturale, cât mijloace de satisfacere
ale unei necesităţi legitime printr-o soluţie de imaginaţie.”1
Instrumentele magice întâlnite în basme sunt foarte diferite: plante (urzicile în
Lebedele sau trandafirul în basmul Contesei de Ségur), obiecte create de om (săgeata în
basmul rusesc Prinţesa Roasca-Broasca) sau animale care au aparţinut tatălui eroului (calul
din Povestea lui Harap-Alb), vietăţi ce aparţin regnului animal (broaştele folosite de maştera
din basmul lui Hans Christian Andersen), diferite instrumente rituale (apa vie şi apa moartă
întâlnite în basmul scris de Ion Creangă) şi chiar oameni din lumea de dincolo (Amor şi
Psyche). Prezenţa elementului miraculos reprezintă una din caracteristicile basmului. „Genul
miraculosului este, în general, relaţionat cu basmul; […] evenimentele supranaturale nu
provoacă aici câtuşi de puţin mirarea.”2
În basmul Contesei de Ségur, Aurora, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi, plantele din
Pădurea florilor de liliac sunt vrăjite şi se află în puterea personajelor supranaturale. Printr-un
vicleşug al maşterei, micuţa Aurora ajunge în apropierea unei păduri în care florile de liliac
sunt veşnic înflorite şi, fermecată de frumuseţea lor, doreşte să-i culeagă un buchet tatălui ei.
Intrând în pădure, ea pătrunde, de fapt, într-un tărâm magic aflat în puterea vrăjitorului din
Pădurea florilor de liliac. Liliacul simbolizează aici frumosul malefic, ce a fermecat-o prin
frumuseţea sa , dar care îi va aduce multă suferinţă. Floarea devine un obiect magic
valorificat de personajele negative. Frumuseţea liliacului ascunde secretul singurătăţii, ea
Pagina 52 din 75
devenind un simbol al solitudinii, deoarece Aurora este despărţită de tatăl ei şi de familia sa.
Trandafirul, o altă floare magică, este, de asemenea, valorizată negativ. El este un instrument
al vrăjitorului cel rău care doreşte să se elibereze, astfel, din vraja care îl transformase în
papagal vorbitor. Pedepsit fiind pentru îi prefăcuse pe Zâna Steluţă şi pe Prinţul Frumos în
animale, Zâna Zânelor, cea mai puternică dintre zâne, îl metamorfozase pe vrăjitorul cel rău
în papagal. Pentru a-l elibera, Aurora trebuia să rupă floarea, simbol al transformării şi al
plantelor ce au puteri ascunse. Trandafirul nu reprezintă în acest basm renaşterea divină, ci
simbolizează o eliberare malefică, o descătuşare a răului. Aceste două flori nu sunt simboluri
ale binelui care prin frumuseţea lor înalţă sufletul, ci devin instrumente malefice prin
intermediul cărora personajele negative îşi duc la îndeplinire gândurile rele.
În Povestea lui Harap-Alb instrumentele magice sunt foarte variate: plante, obiecte ale
fiinţelor mitologice, substanţe fermecate. Cea care îl îndrumă pe erou şi îi dezvăluie puterea
instrumentelor supranaturale este Sfânta Duminică, personaj mitologic care îi ajută doar pe
cei care merită. Înainte de a porni pe drumul devenirii, ea îl sfătuieşte pe fiul de crai să ceară
tatălui său calul, hainele şi armele acestuia din tinereţe. Calul este unul din ajutoarele
năzdrăvane ale eroului de basm, iar hainele şi armele sunt obiecte magice. Aparţinând
craiului, deci unui iniţiat, pentru că fiecare conducător era considerat a fi un om ales, aceste
obiecte fermecate aveau puteri miraculoase. Hainele din tinereţe ale tatălui său erau
veştmintele cu care aceste devenise împărat, aşadar putem să le considerăm ca fiind sacre.
Îmbrăcând aceste veştminte, fiul de crai „îşi recunoaşte adevăratul eu, cel esenţial, de dincolo
de aparenţele înşelătoare”3, şi anticipează parcurgerea drumului iniţiatic. Armele erau
indispensabile oricărui erou plecat la drum şi simbolizează curajul, dar şi dificultatea
călătoriei. Înzestrat cu armele şi hainele tatălui său, fiul de crai preia puterile magice care l-au
ajutat pe crai să devină conducător.
Sfânta Duminică transformată în cerşetoare îl învaţă pe erou cum să-şi aleagă calul: el
trebuie să îl ia pe cel care va mânca din tava cu jeratic, este simbolul focului mocnit, al puterii
unuia din elementele primordiale. Mâncându-l, calul ia din forţa purificatoare şi
regeneratoare a focului, eliberându-se din vechiul trup şi dobândind puterea elementului.
Cea care l-a ajutat pe fiul de crai să se pregătească pentru ritualul iniţierii, îl va ajuta
să treacă şi primele două probe, dăruindu-i, pentru prima încercare, o fiertură magică şi două
obiecte fermecate, pentru cea de a doua. Sfânta Duminică îi prepară lui Harap-Alb o licoare
miraculoasă, făcută din „somnoroasă”, plantă cu proprietăţi somnifere, lapte dulce şi miere.
Laptele şi mierea sunt două alimente ce au un efect curativ, purificator. Fiertura reprezintă
una din poţiunile magice cu ajutorul cărora eroii pot să îşi învingă adversarii. Licoarea
Pagina 53 din 75
fermecată este un element adjuvant, fiul de crai trecând astfel proba vegetalului. Pentru a
îndeplini ce-a de-a doua sarcină a Spânului, donatoarea sa înzestrată cu puteri supranaturale,
îi dă lui Harap-Alb un obrăzar şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Obrăzarul este o mască
magică ce se punea peste feţele morţilor. Masca are rolul de a-l proteja pe erou de raza
ucigaşă a cerbului. Fiind un obiect utilizat la înmormântări, puterea ucigaşă a cerbului nu mai
avea efect deoarece personajul era deja „mort”. Sabia, celălalt obiect fermecat utilizat de
protagonistul basmului Povestea lui Harap-Alb , nu este una obişnuită, ci sabia lui Statu-
Palmă-Barbă-Cot, personaj mitologic ce are putere asupra lumii animalelor şi deţine
cunoştinţe profetice. Oferindu-i arma sa fermecată, Sfânta Duminică îl înzestrează pe erou cu
puterea magică a acestuia. Instrumentul poate fi considerat şi o armă rituală, asemenea celei
din timpurile străvechi cu care se făceau sacrificiile.
Trecând simbolic proba la care în supune fata Împăratului Roş, prin intermediul
calului său, Harap-Alb dobândeşte alte instrumente magice: smicele de măr dulce şi apă vie şi
apă moartă, toate fiind aduse de pe celălalt tărâm, din lumea de dincolo. Smicelele de măr
sunt considerate a avea puteri asupra morţii. Mărul este Arborele Vieţii, al nemuririi şi
tinereţii eterne. Apa vie şi apa moartă sunt două elemente magice prin care deţinătorul lor are
puteri asupra vieţii şi a morţii. Apa moartă are rolul de a-l ucide definitiv pe cel care o bea,
iar prin puterea curativă a apei vii, cel care o foloseşte se reîntoarce din lumea de dincolo, din
lumea morţilor. Cu ajutorul acestor trei elemente magice, Harap-Alb se eliberează de
jurământul făcut Spânului; robul alb moare şi, cu ajutorul smicelelor de măr dulce, a apei
moarte şi a apei vii, fiul de crai reînvie; murind novicele, învie iniţiatul.
Instrumente magice întâlnim şi în basmul rusesc Prinţesa Roasca-Broasca. Unul dintre
cele mai importante obiecte magice, prin intermediul căruia cei doi eroi se întâlnesc este
săgeata. Acest obiect fermecat, pe care prinţesa metamorfozată în broască îl găseşte şi îl
înapoiază celui căruia îi aparţine, este un simbol al unificării: prin intermediul lui, cele două
suflete perechi se întâlnesc. Săgeata „soseşte la o ţintă determinată şi indică un scop. […]
Săgeata asociată cu arcul simbolizează dragostea.”4 Trăgând săgeata în aer pentru a o întâlni
pe cea care i-a fost ursită, fiul de ţar descoperă o broscuţă pe care, conform jurământului
făcut, o ia de soţie. Această „broască” care a devenit soţia lui Ivan era Preaînţeleapta Vasilisa
metamorfozată, în animal fiinţă ce are puteri miraculoase: ea îşi leapădă noaptea pielea de
broască, iar ziua o îmbracă iar. Pielea este un alt obiect magic prin intermediul căruia
răbdarea şi abnegaţia fiului de ţar sunt testate, dar şi o formă de pedeapsă, fata ispăşindu-şi
vina de a fi fost mai înţeleaptă decât tatăl ei. Neînţelegând regulile altei lumi, fiul de ţar crede
că el poate îndrepta „o nedreptate” şi aruncă în foc pielea de broască a soţiei sale. Focul
Pagina 54 din 75
devine un instrument malefic, deoarece nu are efect purificator, iar blestemul nu se rupe.
Arzând pielea, focul îi desparte şi pentru a-şi îndrepta greşeala, eroul trebuie să pornească la
drum. Înainte de a pleca, soţia-broască îi spune că nu o va întâlni decât după ce va fi rupt trei
perechi de cizme de fier şi va fi mâncat trei pâini de fier. Cizmele şi pâinile de fier sunt
obiectele cu care erau înzestraţi cei morţi atunci când îşi începeau peregrinarea spre lumea
cealaltă. Fiind făcute din fier, aceste obiecte funerare simbolizează durata lungă a acestei
călători. Din acest ansamblu mai poate face parte şi toiagul de fier, dar în basm acest
instrument a fost înlocuit cu un alt dar magic, primit de la un bătrân, un ghem care, asemenea
celui al Ariadnei, îi va arăta calea. Urmând firul acestuia, eroul pătrunde în alt tărâm, într-o
altă lume. Ghemul devine un mijloc de îndrumare, un fir conducător ce îl duce pe fiul de ţar
la soţia sa.
Săgeata este un instrument foarte important în basmul Roasca-Broasca dar , întâlnim
acest obiect şi în basmul latin Amor şi Psyche. Trimis de mama sa, zeiţa Venus, să o facă să
se îndrăgostească pe preafrumoasa Psyche de un monstru, zeul Amor, zeul Iubirii, cel despre
care se credea că avea o tolbă cu săgeţi ce provocau dragoste, s-a înţepat în săgeata pregătită
pentru nevinovata fată îndrăgostindu-se de ea. Simbol al unirii, săgeata devine în basm un
adevărat instrument magic, prin care două fiinţe ursite una celeilalte se întâlnesc. Ea „indică
direcţia în care este căutată identificarea în sensul că o fiinţă ajunge la propria sa identitate, la
aflarea individualităţii şi a personalităţii sale doar prin diferenţieri.”5 Săgeata îi face pe zeul
Iubirii să se îndrăgostească de Psyche. El o duce pe eroină într-un loc magic, departe de
lumea oamenilor obişnuiţi. Fata ajunge pe acest tărâm prin intermediul Zefirului, cel care
înlesneşte naşterea florilor. Zefirul este vântul magic care ascultă poruncile zeului Iubirii şi
ale mamei acestuia şi are, în acest basm, atât o funcţie benefică, pentru că i-o aduce zeului pe
multiubita sa Psyche, cât şi una malefică, deoarece tot el le va transporta pe surorile fetei de
împărat care, o vor despărţi prin vicleşug de soţul ei. Răutatea celor două surori mai mari
sădesc în sufletul nevinovatei Psyche sămânţa îndoielii, fata neavând voie să vadă chipul
soţului ei până nu se împlinea un anumit soroc, aşadar nu ştia dacă soţul ei este un monstru
din lumea lui Pluton sau un zeu din Olimp. La îndemnul surorilor, Psyche încalcă interdicţia
şi, cu ajutorul unei lămpi vede chipul soţului ei. Lampa este un simbol al luminii, deci al
cunoaşterii. În basmul latin, ea devine un instrument al unei cunoaşteri interzise, profane care
nu-i va aduce linişte şi fericire, ci suferinţă şi durere. Lampa simbolizează lumina negativă ce
are forţă distructivă deoarece flacăra ei îi dezvăluie prematur tinerei soţii „chipul Iubirii”.
Interdicţia fiind încălcată şi misterul relevat, zeul Amor trebuie să o părăsească pe Psyche şi
dispare în văzduh lăsând-o pe aceasta în braţele servitoarei mamei sale, Disperarea. Pentru a
Pagina 55 din 75
se răzbuna pe frumoasa fată de împărat, zeiţa Frumuseţii o supune unor încercări grele menite
a o trimite definitiv în împărăţia lui Pluton, instrumentele utilizate de Venus având o funcţie
distructivă. Ea foloseşte puterea de neîmblânzit a taurilor sălbatici ce păzeau berbecii mirifici
a căror lână era din aur şi forţa primordială a apei. Taurii şi apa au în acest basm funcţii
malefice, ei simbolizând forţele naturii dezlănţuite. Trecând aceste probe, zeiţa cea
neînduplecată o supune unei alte încercări, aproape de netrecut pentru oamenii obişnuiţi:
Venus o trimite pe Psyche în Infern, la Proserpina, pentru a-i aduce de acolo puţină
frumuseţe. Sfătuită fiind de un turn, care are aceeaşi funcţie ca şi Sfânta Duminică din
Povestea lui Harap-Alb, fata trece şi această încercare. Instrumentele ei magice sunt doi
bănuţi de aramă cu ajutorul cărora intră şi iese din Infern şi două plăcinte cu rol de ofrande.
Cu bănuţii de aramă fata îşi plăteşte drumul peste apa morţilor care delimitează cele două
lumi, lumea celor vii şi cea de dincolo, monede ce i le dă luntraşului Charon, omul ce nu
traversa pe nimeni fără plată. Plăcintele sunt făcute din făină de orz frământată cu vin îndulcit
cu miere, ingrediente magice ce sunt folosite, de obicei, pentru a coace plăcinte-ofrande. Cu
ajutorul lor, Psyche îl va domoli pe Cerberul care păzeşte intrarea în palatul lui Pluton şi va
putea pătrunde în el pentru a primi darul Proserpinei pentru Venus. Alimentele au în basme
dublu rol pot fi elemente adjuvante sau pot avea rol distructiv. Dacă fata de împărat are acces
în Infern dând câinelui cu trei capete o plăcintă şi poate ieşi succes de pe tărâm oferindu-i o
altă coptură magică, orice aliment în afară de pâinea neagră, pe care Psyche l-ar fi consumat,
ar fi ucis-o, deoarece aceea mâncare era doar pentru morţi. Un om viu nu ar fi putut să o
guste fără să treacă în lumea celorlalţi. Cutia în care se află darul Proserpinei este un
instrument fermecat utilizat de Venus pentru a o despărţi definitiv pe Psyche de fiul ei. Acest
obiect magic nu conţinea frumuseţe, ci un abur al morţii. Deschiderea neîngăduită a unei cutii
este plină de primejdii, cutia Pandorei ilustrând cel mai bine această credinţă. Curiozitatea
fetei a fost pedepsită iar: deschizând cutia, un somn de moarte o învăluie pe Psyche, dar este
salvată de zeul Amor. Cutia lui Venus se aseamănă cu cea a Pandorei, amândouă având un
conţinut care are efecte negative, dar se deosebeşte de aceasta datorită faptului că zeul Iubirii
reintroduce aburul morţii în ea, nu îl lasă pe Pământ, printre muritori. Revenind la viaţă,
Psyche duce la îndeplinire şi această ultimă sarcină, demonstrându-i astfel zeiţei că merită să
fie soţia zeului Amor. Jupiter, dându-i o cupă cu ambrozie, o face pe multîncercata fiică de
împărat nemuritoare. Ambrozia este hrana magică „dătătoare de nemurire”6, a zeilor şi
zeiţelor din Olimp. Gustând din mâncarea zeilor, Psyche devine nemuritoare asemenea
soţului său, zeul Iubirii.
Pagina 56 din 75
Animalele şi plantele magice sunt folosite şi în basmul scris de Hans Christian

Andersen Lebedele. Maştera foloseşte puterea fermecată a broaştelor pentru a o transforma
pe Eliza într-o fată urâtă. Broasca râioasă este „simbol al urâţeniei şi al neîndemânării”7,
fiind un „spirit malefic.”8 Ea se opune broaştei obişnuite, fiind percepută ca broască
malefică. Este considerată şi un instrument al magiei negre folosit pentru a invoca spiritele
rele. Vraja maşterei prin care Eliza devenise o fată respingătoare a putut fi înlăturată prin
scăldatul în apa unui lac. Apa are un rol purificator deoarece dizolvă substanţele malefice şi îi
curăţă trupul fetei, făcând-o să renască. „Pe lângă virtutea purificatoare, apa mai are şi o
putere seteriologică. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renaştere, în sensul că
plasează fiinţa într-o stare nouă.”9 Scăldatul în apa lacului reprezintă primul pas pe care îl
face Eliza pe drumul iniţiatic, ea devenind acum un novice care accede la starea de iniţiat.
Apa lacului simbolizează darul făcut de natură celor nevinovaţi prin care aceştia pot îndepărta
urmele maleficului de pe trupurile lor. Răutatea maşterei nu s-a abătut doar asupra Elizei, ci
şi a fraţilor ei, mama vitregă transformându-i în lebede. Pentru a putea să le redea înfăţişarea
omenească sora lor trebuie să lucreze câte o cămaşă făcută din fire de urzici pentru fiecare
dintre prinţii-lebede. Urzica este o plantă care provoacă răni celor care o ating şi, folosită de
micuţa Eliza cu multă dăruire, ea devine un simbol al iubirii fraterne care este mai puternică
decât orice durere fizică, decât orice sacrificiu. Fiind transformaţi în lebede, deci simboluri
ale apei şi cerului, vraja nu poate fi înlăturată decât prin folosirea unui instrument de origine
telurică ce poartă în sine forţa pământului. Urzica, produs al elementului pământ, se opune
lebedelor, simbol acvatic şi celest şi devine, pentru Eliza, instrumentul magic prin care fraţii
săi îşi vor recăpăta înfăţişarea omenească.
Dacă această vrajă poate fi înlăturată cu un produs al teluricului, o persoană care face
aceste legături oculte nu poate fi purificată decât prin foc. Crezând că Eliza era vrăjitoare,
poporul a osândit-o să fie arsă pe rug. Focul are aici un rol purificator prin care sufletul
stăpânit de malefic va fi iluminat, regenerându-se. Totuşi, acest foc ritual şi cu rol purificator
va fi stins de penele albe ale lebedelor redevenite oameni. Rugul morţii se transformă într-o
minunată tufă de trandafiri roşii, simbol al vieţii şi al iubirii. În vârful acestei fermecătoare
tufe se afla „o floare albă şi strălucitoare care lumina ca o stea”10 Aceste două culori, albul şi
roşul, au semnificaţii simbolice diferite: trandafirii albi reprezintă sacrul, iar cei roşii,
profanul. Cu ajutorul lor se face „diferenţa dintre noţiunile de pasiune şi puritate, pe de o
parte, şi cele de iubire transcendentă şi de înţelepciune divină, pe de altă parte.”11 Focul
devenit tufă de trandafiri reprezintă puterea regeneratoare care se poate transforma.
Pagina 57 din 75
Toate aceste instrumente ce au efecte magice devin în basm adevărate daruri cu rol
malefic sau benefic, în funcţie de utilizarea lor. Prezenţa acestor elemente supranaturale nu îi
surprinde pe ascultători. „Basmul a schimbat vechea opoziţie dintre obişnuit şi miraculos cu
opoziţia dintre real şi fantastic. Minunile, când nu mai sunt crezute, devin întâmplări
fantastice”12
Note:
Călinescu, G, Estetica basmului, Editura Pentru literatură, Bucureşti., 1965, p. 73

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti.,
1973, p. 73
Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,
Bucureşti, 1995, vol. 3, p. 446
Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, op., cit., pp. 195 –196
idem, p. 195
idem, vol. 1, pp. 205 – 206
idem, vol. 1, pp.206
1986, p. 109
Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, op., cit., p. 177
Manolescu, Nicolae, Metamorfoze în Efemeride, colecţia Teme, vol. 2, Editura Cartea
românescă, Buc., 1975, p. 177
Post-scriptium la „Lumea poveştilor” în Julien Green şi strămătuşa mea, colecţia
Teme, vol. 5, Editura Cartea românescă, Bucureşti., 1984, p. 145
Metamorfoza –agentul declanşator

şi impactul metamorfic
Pagina 58 din 75
Metamorfoza se întâlneşte frecvent în creaţia populara cu caracter fabulos; eroii de

basm sau personajele legendare se transforma în animale sau păsări, copaci sau flori, insulă
sau munţi , izvoare sau fluvii.
Victor Kernbach definea metamorfoza în Dicţionarul de mitologie generală „drept
însuşirea de care dispun zeii sau alte persoane mitice sau fiinţe fabuloase din folclor de a-şi
transforma aspectul ori structura sau de a deveni alte fiinţe sau obiecte (oameni, animale,
plante şi pietre) alteori fenomene (ploaie, fulger, vânt, ceaţă) cu ajutorul magiei.”1 Aşadar
personajele fabuloase din creaţiile cu caracter fantastic au capacitatea de a schimba
înfăţişarea celorlalţi sau pe ei înşişi şi deţin o putere mult mai mare decât cea a oamenilor. În
literatura de specialitate se face diferenţa dintre metamorfoza şi proteism. Metamorfoza
reprezintă transformarea unei fiinţe în plantă, pasăre, animal sau obiect de către o fiinţă
supranaturală prin rostirea unei formule magice prin performarea unui anumit ritual sau
printr-un blestem. Proteismul reprezintă însuşirea fiinţelor fabuloase de a se transforma. În
basmele româneşti, răufăcătorii şi auxiliile acestora se prefac în grădini sau fântâni, copaci
sau flori, insecte sau animale pentru a-l învinge pe erou. Şi eroii pot dobândi aceasta
capacitate: Greuceanu, protagonistul basmului cu acelaşi nume, se dă de trei ori peste cap şi
se transformă în muscă, aflând, astfel, secretele zmeilor. În basmele româneşti,
metamorfozarea are drept cauză o întâmplare nefericită: omul se preface în animal, plantă sau
obiect ca urmare a unui blestem sau pentru a ispăşi o pedeapsă. Toate întâmplările
extraordinare relatate în basm au ca finalitate redobândirea înfăţişării omeneşti de către
personajul metamorfozat.
Nicolae Manolescu, în articolul Metamorfoze din Efemeride, colecţia Teme, afirma,
studiind acesta temă, că, în creaţiile orientale, transformările se produc într-un sens opus celor
din folclorul european: planta sau animalul devin oameni. În credinţa orientală, omul nu este
considerat o fiinţă superioară, peripeţiile prin care trec personajele având drept scop
acumularea experienţelor prin care spiritul se poate perfecţiona. În poveştile orientale
numărul metamorfozelor este mare. Prin prefacerile succesive, spiritul cunoaşte mai multe
tipuri de existenţă, acesta dorind să dobândească înţelepciunea supremă. Criticul susţine că
personajele din poveştile orientale sunt fiinţe complexe şi exemplifică: „Vulpea-femeie este
personajul cel mai răspândit şi mai fascinant. Spirit al răului şi, deopotrivă, al binelui,
aducător de mari desfătări în dragoste, dar provocând adesea moartea celui iubit, vulpea-
femeie nu e nici animal, nici om.”2 Fiinţa excepţională, vulpea-femeie simbolizează
feminitatea absolută, amintind de Ileana Cosânzeana, prototipul frumuseţii feminine din
basmele româneşti. Un alt spirit, cel al crizantemei se întrupează, pentru a-i înţelege
Pagina 59 din 75
existenţa, într-o fată frumoasă. Dorinţa acestora de a deveni, pentru scurt timp, oameni indica
„o înclinaţie spre suavitatea neumana, dar tot naturala, a unor flori şi animale.”3
Metamorfoza este un fenomen trecător şi se deosebeşte de metempsihoza care
reprezintă „o transmigraţie, o trecere totală şi definitivă dintr-o stare în alta.” 4 Fiinţele
metamorfozate nu mor, ci doar îşi schimbă înfăţişarea. Se poate spune că prin acest fenomen
se încalcă separarea trupului de suflet, acelaşi spirit putând avea, succesiv doua sau mai multe
trupuri. Prin metempsihoza se înţelege un ciclu nesfârşit de morţi şi renaştere.
Prin aceasta transformare în care sufletul ia înfăţişări diverse se urmăreşte şi o
evoluţie spirituală deoarece, trecând prin diferitele forme de existenţă, acesta dobândeşte o
cunoaştere care, altfel, i-ar fi fost imposibil de achiziţionat. Cei metamorfozaţi nu se
transformă doar fizic, ci şi psihic, pentru că învaţă să trăiască sub noua lor înfăţişare.
Există mai multe tipuri de metamorfoze: „ascendente”5, se răsplăteşte fiinţa prefăcută,
şi „descendente”6, dacă prin această prefacere se pedepseşte fiinţa transformată.
În mitologia romană Jupiter îşi schimbă înfăţişarea de mai multe ori pentru a se
apropia de anumite fiinţe dar el nu se metamorfozează, toate aceste transformări producându-
se datorită capacităţii lui proteice. Personajele de basm se prefac în altceva sau altcineva ca
urmare al unui blestem sau dintr-un alt motiv ce are un sens negativ. Putem spune că agentul
declanşator al unei prefaceri ascendente reprezintă însuşi destinul pozitiv al eroului, în timp
ce transformarea descendentă este cauzată de soarta potrivnică deoarece nimic nu se întâmplă
aleatoriu în basm. Dacă metamorfozele ascendente înnobilează, cele descendente degradează
fiinţa omenească fiind adevărate penitenţe.
În majoritatea basmelor fantastice prefacerea omului are loc în urma unei vrăjitorii
sau a unui blestem. Eroul basmului Povestea porcului este un fiu de împărat metamorfozat
într-un purcel de către o bătrâna vrăjitoare. Asemenea Preaînţeleptei Vasilisa, aceasta era un
animal doar pe timpul zilei, noaptea redevenind om. Agentul declanşator poate fi un aliment.
Mâncând nişte smochine, protagonistul basmului Cei trei fraţi împăraţi se preface în măgar.
Metamorfoza este folosită uneori pentru a-l ajuta pe erou: Aleodor din basmul Aleodor
Împărat este transformat într-un pui de cerb, cosăcel şi lindină pentru a nu fi observat de fiica
lui Verdeş-Împărat. Prefacerea poate fi utilizată şi pentru a-l împiedica pe erou să treacă
probele la care este supus: fiica Împăratului Roş se preface în pasăre pentru a nu fi găsită de
Harap-Alb, protagonistul din Povestea lui Harap-Alb. Toţi cei transformaţi ca urmare a unui
blestem ori a unei vrăji sau redevin oameni fie prin intervenţia supranaturală a unei divinităţi
(zâna, zeu), fie prin suferinţa fiinţei iubite care răscumpăra, astfel, viaţa eroului sau a eroinei.
Pagina 60 din 75
Ovidiu Bârlea clasifica metamorfozele în Mica enciclopedie a poveştilor româneşti în

„metamorfoze definitive” şi „metamorfoze provizorii.”7 Metamorfozele definitive sunt cele
care s-au petrecut în illo tempore, iar eroii şi-au schimbat identitatea pentru totdeauna. În
Basmul cu soarele şi luna, protagonistii sunt doi fraţi, un băiat şi o fată. Negăsindu-şi o fată
demnă de a-i deveni soţie, acesta a considerat că singura care are toate calităţile este sora lui.
Mama copiilor, aflând despre planurile acestora, i-a blestemat să fie despărţiţi pe vecie şi i-a
transformat în soare şi, respectiv, luna, pentru a nu se mai întâlni niciodată. Metamorfozele
provizorii sunt caracteristice basmelor, personajele schimbându-şi pentru o perioada
determinată înfăţişarea. Pentru ca cel prefăcut să redevină om, în cazul transformării ca
urmare a unui blestem sau a unei vrăji, unul dintre personajele pozitive trebuie să treacă prin
încercările menite a-i verifica voinţa curajul şi, mai ales, dragostea pentru fiinţa
metamorfozată. Putem spune că există şi o „pseudo-metamorfoză”,8 unul dintre personaje
luând o altă înfăţişare spre a-l testa pe erou. Craiul din Povestea Harap Alb îşi verifica fii
îmbrăcat într-o piele de urs. Crăişorii au impresia ca un urs adevărat se năpusteşte asupra lor,
neştiind că în pielea animalului se afla, de fapt, tatăl lor. Acest personaj nu se
metamorfozează, ci doar îşi schimbă aspectul. „odată ce dintr-o aparenţă de animal se ridică
realitatea unui << glas de om>> apare evidentă simpla travestire.”9
În basmul latin Amor si Psyche, o fiinţă supraomeneasca, zeul Amor, se căsătoreşte
cu o muritoare, Psyche, şi îi pune acesteia o condiţie pe care va trebuie să o îndeplinească
dacă doreşte ca soţul ei să îi fie mereu alături. Fata de împărat trebuia să nu încerce niciodată
să-i vadă chipul. Amor, zeul Iubirii, nu este, propriu-zis, metamorfozat deoarece atunci când
Psyche îl vede, încălcându-şi astfel promisiunea, el avea înfăţişarea sa de zeu. Interdicţia
zeului şi prezicerea Oracolului, care îi spusese că se va căsători cu un monstru, o fac pe
nefericita fată de împărat să creadă că soţul său este o fiinţă îngrozitoare. Motivul
metamorfozei este prezentat diferit în acest basm. În plan simbolic, încălcarea interdicţiei şi
cunoaşterea chipului zeului Amor echivalează cu descoperirea prematura a dragostei, atunci
când eroina nu era încă pregătită să o primească. Sufletul (Psyche, în limba greacă)
neputându-se înălţa la nivelul Iubirii. Numai după ce va fi trecut etapele iniţierii, Psyche va
putea cunoaşte în întregime dragostea deoarece drumul devenirii o transforma într-o fiinţa
superioară.
Eroii din basmele Prinţesa Roasca-Broasca şi Povestea porcului sunt căsătoriţi,
asemenea lui Psyche, cu fiinţe supranaturale. Ivan (Prinţesa Roasca-Broasca) era soţul unei
prinţese transformată în broască, iar fata de împărat (Povestea porcului), soţia unui prinţ
prefăcut în porc. Cele doua personaje fabuloase erau animale doar pe timpul zilei, după
Pagina 61 din 75
apusul soarelui ei transformându-se într-o prinţesă frumoasă şi, respectiv, un prinţ chipeş. Din
dorinţa egoistă de a fi fericiţi tot timpul, cei doi eroi ard pieile de animale ale celor cu care se
căsătoriseră, convinşi fiind că, astfel, vor putea rupe blestemul care îi metamorfozase în
broasca şi, respectiv, porc. Focul purificator şi regenerator are, în aceste basme, o funcţie
distructivă. Prin ardere, legătura cu teluricul care îi menţinea într-un stadiu inferior nu se rupe
şi, deci, nu le da acestora posibilitatea de a se înălţa spre celest, asemenea flăcărilor focului.
Ivan arde pielea de broască a soţiei sale pe când aceasta era la un ospăţ dat de ţar, iar fata de
împărat decide să arunce în soba încinsă pielea de porc după ce se întoarce de la părinţii săi.
Prin acţiunile lor, cei doi îi împiedică pe prinţii-animale să redevină oameni. Decizia de a-i
face pe prinţul-porc şi pe prinţesa-broască asemenea lor reprezintă încercarea oamenilor
obişnuiţi de a-i introduce în lumea lor mică, simplă, o lume a oamenilor muritori, pe cei care
aparţin, de fapt, unui alt univers. Căsătoria dintre un muritor şi un om-animal este o legătură
interzisă. Omul simplu nu îşi poate înţelege rolul superior şi încearcă să aşeze totul după
ordinea şi legile lumii sale. Ceea ce dezlega blestemul prin care prinţii deveniseră broască şi,
respectiv, porc era timpul (pentru prinţesa broască) şi iubirea şi încrederea (pentru prinţul-
porc).
Cel care o metamorfozase pe Preaînţeleapta Vasilisa, soţia lui Ivan, în broască era
chiar tatăl ei, Koşcei-cel-fără-de-moarte, deoarece acesta se născuse mai înţeleaptă şi mai
şireată decât el. Temându-se de puterea fiicei sale, el o preface într-un animal dezgustător şi
respingător, asigurându-se astfel, că fiica sa va fi cât mai departe de oameni şi foarte singură.
Broasca trăieşte atât în apă, cât şi pe uscat şi simbolizează puterea acvatică şi pe cea telurică.
Prinţesa Roasca-Broasca deţine astfel înţelepciunea apelor şi a pământului şi, deci, forţa lor.
Prin faptul că ea sare şi nu merge pe pământ, broasca are şi forţa celestă a aerului. Fiind o
fiinţă înţeleaptă şi dominând cu puterea sa cerul, apele şi pământul, ea devine, astfel, mult
mai puternica decât tatăl ei. Referindu-se la eroul metamorfozat în broască, Ovidiu Bîrlea
spunea ca „este chipul sub care protagonistul era pedepsit să rătăcească în lume până îi va fi
cuiva mila de el.”10 După ce Ivan îi arde pielea, ea e nevoită să plece pe un alt tărâm.
Transformată în lebădă albă, ea zboară în ţara de peste nouă mări şi nouă ţări. Lebăda este
simbolul purităţii, al nevinovăţiei şi al puterii reunite a apei, pământului şi cerului. Ea
„simbolizează stările superioare sau angelice ale fiinţei umane pe cale să se elibereze şi să se
întoarcă spre Principiul suprem.”11 Preaînţeleapta Vasilisa este găsită de Ivan pe când era
prefăcută în broască. Ea dispare, mai târziu, înspre împărăţia magică transformată în lebăda
alba. Agentul declanşator al primei transformări a fost blestemul tatălui său, divinitatea
malefica, Koşcei-cel-fără-de-moarte. A doua oară prinţesa îşi foloseşte capacităţile sale
Pagina 62 din 75
proteice, despărţindu-se astfel de lumea oamenilor căreia nu îi aparţinea. Pentru a-şi putea
regăsi soţia Ivan trebuie să devină asemenea ei, o fiinţă superioară.
Făt-Frumos, personajul metamorfozat din Povestea porcului are, de asemenea, puteri
supranaturale. El a fost găsit pe drum, deja transformat în purcel, de către un bătrân fără copii
care l-a adus acasă şi l-a crescut ca pe fiul său. Acest animal era înzestrat cu darul vorbirii şi
putea face lucruri extraordinare. Îndeplinind cererea împăratului acelui regat, el devine
ginerele acestuia. Asemenea Preaînţeleptei Vasilisa, el îşi leapăda noaptea pielea de animal şi
devenea o fiinţă umană, un prinţ foarte frumos. Influenţată fiind de mama sa şi mânată de
propria-i dorinţă, ea îi aruncă în foc pielea de porc, crezând că îşi va elibera soţul de sub
influenţa vrăjii . Totul se schimbă în rău: soţul său, Făt-Frumos, o blesteamă să nu-şi poată
aduce pruncul pe lume până când nu-i va pune mînă pe pântece şi toate „minunile” făcute de
el dispar imediat ce pielea de animal este arsă. Nu din răutate a blestemat-o Făt-Frumos pe
soţia să nu nască până în momentul reîntâlnirii lor, ci din teama că bătrâna vrăjitoare care îl
prefăcuse în porc, îi va metamorfoza şi copilul. Totuşi, el se îndoieşte că fata de împărat va
ajunge la Mănăstirea-de-Tamâie, un loc aproape inaccesibil oamenilor simpli. La fel ca şi
Preaînţeleapta Vasilisa, Făt-Frumos pleca spre un ţinut magic, Mănăstirea-de-Tămâie. Acest
tărâm fabulos reprezintă locul fermecat dominat de o putere supranaturala în care prinţul-
purcel va locui de acum înainte. Arderea pieii soţului său declanşează suferinţele prin care
fata de împărat îşi răscumpără greşeala. Acest moment marchează şi începutul eliberării lui
Făt-Frumos de vraja care îl transformase în animal. Atât Ivan, fiul de ţar, cât şi fata de
împărat i-au împiedicat, prin faptele lor, pe prinţesa Roasca-Broasca şi pe Făt-Frumos să
redevină oameni. Ei amână momentul în care vraja s-ar fi rupt, făcându-i să se despartă de
lume pentru un timp necunoscut.
Aceştia pleacă spre locurile fantastice specifice fiinţelor supranaturale, ţinuturi greu
accesibile, aşteptând soţii să-i elibereze şi să se poată întoarce printre oameni.
În basmul lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, există, de asemenea, personaje
înzestrate cu puteri supranaturale. Fata Împăratului Roş are capacităţi proteice.
Transformându-se în pasăre, îl testează pe Harap-Alb pentru a afla dacă acesta merită să-i
devină soţ şi dacă a parcurs drumul iniţiatic. Prefacerea fetei în pasăre poate echivala şi cu o
transformare a sufletului, deoarece acesta simbolizează sufletul nemuritor. Triplul simbol,
fiinţă omenească-pasăre-spirit, reprezintă legătura dintre cer şi pământ. Fata de împărat e o
fiinţă liberă, ea putând hoinări pe pământ, în cer şi sub pământ, adică în lumea cealaltă. Ea
ajunge în zbor într-un vârf de munte apoi coboară, ascunzându-se după pământ, pentru ca, în
final, să urce în cer şi să se pituleze după astrul nopţii. Numai o fiinţă înzestrată cu puteri
Pagina 63 din 75
neobişnuite se poate duce în aceste trei locuri: ea zboară pe vârful muntelui, se ascunde după
steaua nopţii şi ajunge după pământ, adică în lumea de dincolo. Aşa cum Psyche (Sufletul),
prin suferinţă, a încercat să dobândească Iubirea adevărată (pe Amor), tot astfel Harap-Alb
încearcă să depăşească probele la care este supus pentru a dobândi sufletul sau pereche, fiinţa
pasăre.
Întâlnim în acest basm alte două transformări: transformarea calului eroului şi
prefacerea bătrânei cerşetoare, primul sau donator. Calul pe care trebuie să-l ia în călătoria lui
protagonistul se transformă imediat ce a mâncat din jăratecul adus de fiul de crai, devenind
un armăsar frumos şi puternic. Jăratecul, simbolul focului dătător de putere care alunga
slăbiciunea şi purifică, declanşează transformarea acestui ajutor a crăişorului.
Bătrâna cerşetoare pe care o miluieşte eroul şi care îl învaţă cum să treacă etapele
ante-iniţierii, este, de fapt, Sfânta Duminica, metamorfozată. El o întâlneşte a doua oară pe
cerşetoarea - Sfânta Duminică în pragul uşii unei căsuţe singuratice de pe un ostrov din
mijlocul unei mari: „spre mai mare mirarea lui, nu mai iaca-l întâmpina în pragul uşii
cerşetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.” 12 Scopul
acestor transformări este acela de a testa înţelepciunea eroului, de a observa dacă el are
capacitatea de a face diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, dar şi de a-i încerca bunătatea
sufletului (prin miluirea bătrânei).
Motivul donatorului prefăcut e folosit şi în basmul lui Andersen. Eliza protagonista
din Lebedele, întâlneşte în pădure, spaţiul specific basmului, o bătrână care îi dezvăluie
secretul fraţilor ei şi o conduce spre locul în care va putea să-i întâlnească. Eroina se visează
mai târziu în palatul unei zâne, zâna Morgana, care îi arata cum va putea dezlega vraja prin
care fraţii săi fuseseră transformaţi în lebede „Zâna i-a ieşit înainte, frumoasa şi strălucitoare,
şi totuşi semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeura şi-i spusese de lebedele cu coroane
de aur pe cap.”13 Bătrâna din pădure este, de fapt, Zâna Morgana transformată. Ea este o
fiinţa fabuloasă care asemenea Sfintei Duminici are capacitatea de a se transforma pentru a-i
testa bunătatea fetei şi dragostea pentru fraţii săi.
Eliza şi cei unsprezece prinţi au fost despărţiţi printr-o vraja a maşterei lor care i-a
prefăcut pe aceştia în lebede albe. Asemenea prinţesei-broască sau a lui Făt-Frumos prefăcut
în porc, prinţii-lebede erau fiinţe necuvântătoare doar pe timpul zilei, noaptea redevenind
oameni. Lebăda e simbolul luminii, al purităţii şi al frumuseţii, iar metamorfoza celor
unsprezece fraţi în aceste pasări ne demonstrează că ei au atributele respective. Într-o altă
poveste de Andersen Camaradul de călătorie, eroina e transformată într-o lebădă neagră,
simbol al întunericului, spre a o pedepsi pentru greşelile făcute. Ea poate scăpa de blestemul
Pagina 64 din 75
care a prefăcut-o în pasare doar prin cufundarea de trei ori în apa purificatoare, curăţându-şi
sufletul şi trupul, penele negre transformându-se în pene de culoare albă. După aceasta „baie
rituală”, fata metamorfozată în pasare redevine om. Transformarea apare ca metodă punitivă
în acest basm.
Pentru a rupe vraja prin care fraţii săi fuseseră prefăcuţi în lebede, Eliza alege drumul
suferinţei şi reuşeşte, prin sacrificiul său, să le redea prinţilor-lebede înfăţişarea omenească.
Aurora, eroina basmului Contesei de Ségur, Aurora, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi
trebuie să treacă printr-un lung sir de suferinţe pentru a-şi salva prietenii transformaţi în
animale, pe cei care au educat-o şi au îngrijit-o timp de aproape opt ani. Micuţa prinţesă nu
ştia, atunci când i-a întâlnit pentru prima data, că pisoiul, căprioara şi gazelele servitoare erau
oameni metamorfozaţi. Pentru ea, aceste fiinţe erau nişte animale înzestrate cu darul vorbirii
care o înţeleg şi au grijă de ea. Existenţa liniştită a fetiţei este tulburată de un papagal
vorbitor. Pasărea are aici o conotaţie negativă, el aducându-i multă nefericire Aurorei. Prin
intervenţia sa, echilibrul existent se rupe, de fapt, dezechilibrul stabilit pentru că Dulce Pisoi,
Căprioara Buna, papagalul şi trandafirul reprezintă metamorfoze ce s-au petrecut înainte ca
Aurora să pătrundă în pădurea magică. Papagalul este un vrăjitor transformat în pasăre, iar
eliberarea lui din aceasta temniţă simbolică poate fi făcută doar de Aurora, prin ruperea unui
trandafir. Planta este, în acest basm, un simbol negativ. Dacă, în general, trandafirul
semnifica viaţa, sufletul, iubirea, floarea din Pădurea florilor de liliac simbolizează iniţierea
malefică, fiind metamorfoza duhului rău al pădurii. Transformarea vrăjitorului în pasăre şi a
duhului în plantă reprezintă o metodă punitivă. Papagalul reuşeşte folosind cuvinte
linguşitoare să o determine pe Aurora să-i elibereze din capcana mineralului. Ea rupe
trandafirul şi în acel moment, totul ia o altă înfăţişare: palatul devine ruină, firele de iarbă
pietre, florile se prefac în mărăcini, pasările nu mai cânta. Aceste transformări, deşi cauzează
multă suferinţă, reprezintă începutul eliberării pădurii şi a locuitorilor ei de sub influenţa
vrăjitorului şi a duhului cel rău. Convinsă fiind că şi-a omorât binefăcătorii, fata este cuprinsă
de regrete. Prin suferinţa ei amară, dar adevărată, Aurora transformă iarăşi aspectul pădurii:
pietrele şi spinii devin muşchi moale şi verde. Aşadar, peisajul se modifica în funcţie de
sentimentele fetiţei. Pentru a-şi îndrepta greşeala, micuţa prinţesă face o călătorie istovitoare
pe carapacea unei broaşte ţestoase. La capătul călătoriei, misterul ce învăluia Pădurea florilor
de liliac se risipeşte deoarece suferinţa şi abnegaţia eroinei îi transforma pe Căprioara Bună
pe Dulce Pisoi şi pe gazelele ce o serveau pe Aurora şi aveau grija de palat în oameni, ei
recăpătându-şi înfăţişarea de dinainte de metamorfoză. Cu toate că nu o greşeala a sa a cauzat
transformarea, Aurora a fost aleasa să-i salveze, datorită calităţilor ei deosebite. Prin
Pagina 65 din 75
metamorfoza făcută de duhul cel rău şi de vrăjitorul din Pădurea florilor de liliac s-a pierdut
echilibrul iniţial. Ruperea trandafirului a făcut ca lumea pe care o cunoştea prinţesa sa
dispară, dar a declanşat „îndelunga căutare a celui de al doilea echilibru”14 prin care ordinea
se restabilea.
În basmele fantastice oamenii se pot transforma în animale, pasări sau plante. Uneori,
prin aceasta prefacere eroul poate trece anumite etape ale ritualului iniţiatic. Atunci când o
fiinţă umană are ca strămoşi totemici animale, pasări sau plante, prin metamorfozarea în
animalul, pasărea sau planta-totem protagonistul afla tainele începuturilor şi dobândeşte
ajutorul înaintaşilor. În anumite basme, eroii se căsătoresc cu oameni-animale sau cu oameni-
pasări, fiinţe supranaturale înzestrate cu puteri deosebite, şi, prin aceasta căsătorie ei desfac
un blestem sau o vrajă, dar parcurg şi un drum iniţiatic. Metamorfoza poate avea şi o funcţie
de identificare a trăsăturilor de caracter ale persoanei transformate deoarece acesta preia din
calităţile sau defectele animalului sau pasării în care s-au prefăcut. „Pe baza metamorfozei se
creează tipul de reprezentare a întregii vieţi umane în momentele ei cruciale, de criză, în care
omul devine altul”15. După această transformare omul devine iniţiat deoarece a mai acumulat
o experienţă: fiinţa omenească nu mai poate fi aceeaşi de dinainte de metamorfoză pentru că
perioada în care a fost altcineva sau altceva a fost nu numai o perioadă de cunoaştere, ci şi de
autocunoaştere.
Note:
Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi

enciclopedica, Bucureşti,1989, p. 339
Manolescu, Nicolae, Metamorfoze în Efemeride, colecţia Teme, vol. 2, Editura Cartea
românească, Bucureşti,1975, p. 48
idem, p. 49
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. 2, Editura Artemis,
Bucureşti,1995, p. 296
ibidem
ibidem
Bîrlea Ovidiu, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti,1976, pp. 248 – 250
Pagina 66 din 75
Papu Edgar, Motive literare româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 75

idem, pp. 75 – 76
Bîrlea Ovidiu, op. cit, p. 109
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 2, p.207
Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986,
p. 103
Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti,
1973, p. 190
Bahtin Mihai, Probleme de literatură şi estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p.
329
Basmul – modalitate de manifestare a

eticului şi a esteticului
Basmul, povestea despre întâmplările extraordinare ale unui erou ce are calităţi ieşite
din comun, reprezintă unul dintre cele mai frumoase daruri ale înţelepciunii populare.
Citindu-l, observăm că ni se prezintă un model comportamental deoarece toate probele prin
care trece protagonistul, lupta cu forţele răului şi victoria sa asupra lor, precum şi trecerea
etapelor iniţierii şi căsătoria, reprezintă elemente de credinţă populară plină de învăţăminte.
Eroul, personajul cel mai bine reprezentat în basm, este cel care devine exemplul
demn de urmat de către ceilalţi. Adversarii săi, cei care îl fac pe acesta să se transforme, la
sfârşitul peripeţiilor, într-un om complet, integru, sunt personaje ce au sau nu înfăţişare
umană. Adjuvanţii eroului reprezintă fiinţe care îl ajută pe erou să-şi învingă adversarii. Eroul
reprezintă binele, adversarii săi fiind adevărate întruchipări ale răului.
În basme se înfruntă două principii: cel al Binelui, reprezentat de erou şi cel al Răului,
întruchipat de adversarii săi, ceea ce dovedeşte că în creaţiile populare, se acordă prioritate
aspectelor morale în defavoarea celor estetice.
Valorile promovate în basmul popular sunt acelea ale comunităţii în care trăiesc
receptorul şi creatorul, în timp ce în cel cult, artistul are mai multă libertate. Arta populară
respinge orice tip de inovaţii, mai ales cele din domeniul esteticii, prin care există
posibilitatea ca să se rupă tradiţia. În mentalitatea populară noul se acceptă foarte greu, aşadar
Pagina 67 din 75
elementele estetice pătrunzând mult mai greu decât altele. Eticul, are în basme, o pondere
mult mai mare decât esteticul. Acesta poate fi şi o urmare a influenţii creştinismului. Esteticul
este redus la anumite descrieri cu rol demonstrativ ce ilustrează eroticul.
Basmul se construieşte pe două raporturi antagonice: bine şi frumos, pe de o parte, şi
rău şi urât, pe de altă parte. Binele şi frumosul reprezintă idealul omului obişnuit care doreşte
să acceadă spre integru, spre o condiţie superioară, iar răul şi urâtul simbolizează maleficul,
principiul negativ absolut. Frumosul are, în concepţia populară, mai multe accepţiuni:
frumuseţea fizică, frumuseţea morală, frumuseţea mediului înconjurător. Frumuseţea
reprezintă o caracteristică a feminităţii, bărbatul fiind apreciat mai ales pentru inteligenţa şi
abilităţile lui. Urâtul este reprezentat de adversari, care sunt fie răi (deci, urâţi sufleteşte), fie
sunt nişte apariţii monstruoase care stârnesc repulsie. Frumosul şi urâtul devin, în basm,
instrumente ale pedagogiei populare deoarece, după cântecele de leagăn, basmele şi poveştile
sun primele elemente de educaţie. „În orice lucru care trebuie făcut, în interesele cele mai
înalte ale lui, ale societăţii, pentru a satisface instinctele cele mai nobile, este frumuseţea şi
aceasta învăţătură o duce el până la sfârşit: ea devine astfel un frâu moral.”1 Pentru oamenii
din popor, o anumită faptă, un anumit lucru este frumos sau nu. Există lucruri care nu sunt
interzise sau sunt pedepsite prin lege şi, totuşi, nu sunt făcute pentru că sunt urâte. Basmul
comunică un anumit cod moral, fiind o naraţiune cu caracter optimist, care demonstrează că
răul este întotdeauna învins şi că binele triumfă de fiecare dată. Aşadar, putem spune că
basmul este o creaţie populară ce ne înfăţişează o conduită morală după care trebuie să ne
ghidăm în viaţă pentru că cel bun este întotdeauna răsplătit, iar cel rău îşi primeşte de fiecare
dată pedeapsa. Sursa de inspiraţie a basmelor a fost întotdeauna viaţa, cu toate întâmplările ei,
bune şi rele.
În basme, frumosul, care însumează şi binele, reprezintă pozitivul. Această teorie
potrivit căreia frumosul (esteticul) şi binele (eticul) sunt identice apare încă din timpul
antichităţii greceşti, Xenophon în Memorabilea afirmând că ceea ce este frumos este şi bun în
acelaşi timp. Această suprapunerea celor două concepte s-a păstrat şi în epoca medievală,
Wladislv Tatarkiewicz susţinând, în lucrarea sa Istoria Esteticii că „frumosul era mai mult sau
mai puţin acelaşi lucru ca şi binele […] Ele au fost unificate într-un concept unic
kalokagathia, frumos-şi-bun, care nu denotă două calităţi, ci una singură”2 Aşadar, putem
spune că întreaga creaţie artistică populară reprezintă dovada că această legătură între bine şi
frumos este una foarte puternică încă din cele mai vechi timpuri. Creatorii percep binele şi
frumosul ca un singur concept, unul esenţial, chiar fundamental. Asemenea principiului bine-
frumos, răul şi urâtul se suprapun în mentalitatea popular, formând un singur principiu,cel
Pagina 68 din 75
malefico-urât. Pentru creatorii populari este imposibil ca o persoană frumoasă, să fie şi rea
sau una bună să fie urâtă.
Eroii sunt întotdeauna frumoşi şi buni, fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb se
deosebeşte total de spân, întruchipare a urâtului şi răului. Era curajos şi chipeş, voinic şi
milos, avea un suflet plin de bunătate. Protagonista basmului Amor şi Psyche este cea mai
frumoasă dintre cele trei fete ale împăratului, ea fiind asemănată cu însăşi zeiţa frumuseţii,
Venus. Frumuseţea fizică este dublată de o frumuseţe morală deosebită, singurul ei „păcat”
fiind curiozitatea excesivă. De o frumuseţe aparte este Eliza, eroina basmului Lebedele de
Hans Christian Andersen, „Când vântul se strecura printre tufele de trandafiri din grădină şi
şoptea: <<Cine-i mai frumos decât noi ?>> trandafirii clătinau din cap şi spuneau:
<<Eliza>>. Când vreo babă şedea duminică la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi
vântul întorcea filele şi spunea cărţii <<Cine-i mai cucernic decât tine?>> cartea răspundea
<<Eliza>>, şi chiar aşa era, cum spuneau trandafirii şi cartea de rugăciuni. ”3 Trăsăturile
comune ale tuturor protagoniştilor ar fi: frumuseţea extraordinară, bunătatea şi faptul că ei
trezesc sentimente deosebite tuturor celor din jur. Eroii devin adevărate instrumente ale
binelui prin care se pedepseşte răul, anihilându-l.
Frumosul reprezintă îmbinarea miraculoasă dintre calităţile fizice desăvârşite şi cele
morale, acestea perfecţionându-se pe parcursul călătoriei eroului. Protagonistul reprezintă o
sinteză a eticului şi esteticului, fiind frumos: tânăr, voinic şi chipeş, şi bun: generos şi milos,
modest şi cinstit. Eroul de basm este ajutat şi de factori supranaturali, instrumente şi obiecte
fermecate, animale înzestrate cu însuşiri omeneşti şi personaje fabuloase. Prin această
îmbinare fantastică dintre frumos, bun şi elemente supranaturale care funcţionează ca puteri
supranaturale ale eroului, autorii populari creează un singur principiu, cel al pozitivului,
idealul spre care tind ascultătorii / cititorii. Acest principiu aminteşte de Kalokagathia
grecească. Faptul că eroii sunt înfrânţi pentru moment, nu reprezintă o negare a principiilor
etice, ci posibilităţile pe care autorii le dau personajelor ca aceştia să-şi dovedească
superioritatea şi un mijloc de a da victoriei valoarea care trebuie.
Rivalii din basme sunt descrişi în basme, indiferent dacă acestea sunt culte sau
populare, în aceiaşi manieră: sunt urâţi şi răi indiferent dacă sunt fiinţe supranaturale,
descinzând din lumea fantasticului şi având o înfăţişare monstruoasă (zmeii, balaurii), sau
reprezintă rude ale protagoniştilor.
Zmeul, adversarul lui Făt-Frumos este urât (din punct de vedere estetic) şi rău (din
punct de vedere etic), fiind o întruchipare a principiului negativ. Baba-Cloanţa sau Ghenoaia
reprezintă un alte exemple de personaje malefice. Răufăcătorul din Povestea porcului scrisă
Pagina 69 din 75
de Ion Creangă, adică stăpâna palatului în care locuia Făt-Frumos şi cea care îl transformase
în porc era o adevărată întruchipare a răului şi urâtului. Bătrâna vrăjitoare este un adevărat
simbol melefic. Ea are capacitatea de a închega apa şi de a înălbi pe diavol, ştie să facă multe
lucruri magice care aveau efecte negative.
Putem observa ca protagoniştii au doar calităţii, fiind o întruchipare a binelui, în timp
ce personajele negative au doar defecte, reprezentând păcatele fatale ale oamenilor, din
basme lipsind personajele intermediare.
Eroul este o fiinţă miloasă, care salvează animale neajutorate de la moarte şi le
tratează omeneşte, ele devenind, mai târziu, auxiliile acestuia, însă este nemilos şi crud cu
zmeii sau cu membrii familiei sale care i-au făcut rău, pedepsindu-i fără milă (provocându-le
moartea). El se perfecţionează pe parcurs, dezvăluind calităţi nebănuite. Eroul este cel care
restabileşte ordinea în lume, omorând monştrii şi înlăturând nedreptatea, dovedind că ştie
cum să învingă răul şi să facă dreptate şi dobândind dreptul de a fi conducător „… prin
ajungerea eroului la cea mai înaltă poziţie a orânduirii trecute creatorii basmului au vrut să
pună în lumină, dezideratul că numai cel dotat ci însuşiri excepţionale trebuie să ajungă în
vârful piramidei sociale.”4
Basmul reprezintă prin personajele sale şi prin faptele acestora o adevărată lecţie de
etică şi estetică. În basmele româneşti cei care reprezintă sinteza frumosului uman şi a celui
moral, adică a Frumosului şi a Binelui, realizând astfel o suprapunere etico-estetică, sunt Făt-
Frumos şi Ileana Cosânzeana. Făt-Frumos este prototipul frumuseţii masculine, dublată de o
frumuseţe sufletească extraordinară, în timp ce Ileana Cosânzeana reprezintă o întruchipare a
frumuseţii fizice fabuloase şi a celei spirituale desăvârşite.
Urâtul, asociat în basme cu răul, reprezintă o altă modalitate de cunoaştere şi celălalt
mijloc de reprezentare a realităţii. Personajele negative fac obiectul categoriei estetice a
urâtului. Deoarece ele sunt şi rele, aceste fiinţe devin şi subiecte ale cercetării etice. Urâtul
poate fi înţeles doar în raport cu frumosul: dacă nu ar exista acesta din urmă, urâtul nu ar
putea fi perceput. Urâtul reprezintă o negaţie a frumosului, un frumos opus celui pozitiv dacă
se poate numi astfel, un alt fel de frumos. Karl Rosenkranz era de părere că urâtul „există ca
frumos negativ”5 Aşadar, reprezintă o formă grotescă, neplăcută a frumosului. Un exemplu
elocvent este descrierea făcută de Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb, unuia dintre cei
cinci tovarăşi năzdrăvani pe care eroul îi întâlneşte în drum spre castelul lui Roş Împărat, lui
Gerilă, „o dihanie de om”: „omul acela era ceva de speriat: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte
buze groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste
scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pantecele.”6 Acest personaj
Pagina 70 din 75
este mai mult grotesc decât urât şi reprezintă o anomalie a naturii. El este răzbunător doar
atunci când un alt personaj fabulos îi reproşează ceva. Urâtul este necesar în basm, pentru că
doar aşa, prin antiteză cu personajele pozitive, sinteză a binelui şi frumosului, se valorifică
însuşirile şi calităţile protagoniştilor. Fără urât ca simbol al principiului negativ, urâtul şi răul,
principiul pozitiv nu ar avea termen de comparaţie, iar basmul nu ar mai fi o lecţie de etică şi
estetică. Urâtul se exprimă într-un anumit mod şi nu îşi ascunde semnificaţia. El se opune
frumosului şi binelui, fiind, din punct de vedere etic, o manifestare a răului, iar din punct de
vedere estetic, reprezintă o manifestare a „frumosului negativ”, cum spunea Karl Rosenkranz
în lucrarea sa, simbolizând o plăcere inversă.
Toate peripeţiile prin care trece eroul reprezintă modele etice pentru ascultători.
Basmul ne învaţă cum să evităm greşelile şi capcanele şi ne demonstrează că binele învinge
întotdeauna răul. Prin basm se doreşte perfecţionarea morală a oamenilor prin ridicarea
sufletului acestuia deasupra materialului, purificându-l. Dacă sufletul şi-ar învinge patimile,
atunci el s-ar înălţa într-o lume pură, şi-ar regăsi frumuseţea primordială şi ar putea accede la
Binele universal.
Atât, cele două categorii etice, binele şi răul, cât şi cele două, estetice, frumosul şi
urâtul, sunt subiective. Cu toate acestea nu putem considera că gustul, ca şi categorie estetică,
exista în perioadele în care au fost create basmele, deoarece arta nu se detaşase de mitic şi de
ritual. Basmul, asemenea întregii creaţii populare, cu excepţia miturilor, era o prelungire în
profan a sacrului. Gustul nu se suprapunea cu moda sau moravurile, ci era o formă prin care
se manifestă eticul şi esteticul. În încercarea lor de ale obiectiva, autorii populari le-au
exagerat, îngroşând tuşele la maxim. Noi considerăm ceva frumos numai dacă ne încântă
simţurile, dacă ne place. În basm ne plac protagoniştii pentru că astfel i-au descris autorii
populari. Cum să nu-ţi placă Făt-Frumos, prototipul frumuseţii masculine? Cum să nu ne
încânte bunătatea, curajul, milostenia sau hărnicia lui? Personajele negative nu ne plac
deoarece întruchipează ceea ce dorim să evităm în viaţa de zi cu zi: urâţenia fizică şi răutatea.
Urâtul apare în contrast cu frumosul, şi dacă frumosul reprezintă completul, atunci urâtul
reprezintă ceva nefinalizat. Dacă frumosul înalţă sufletul spre idealul desăvârşirii, urâtul îl
coboară în haosul primordial, într-o lume nedefinită, sălbatică şi grotescă. Prin frumos ne
despărţim, pentru o clipă de cotidian şi intrăm în lumea desăvârşirii, iar prin urât ne amintim
de existenţa noastră de simpli muritori, într-o lume dominată de micime. Frumosul înseamnă
perfecţiune, iar opusul său urâtul simbolizează tot perfecţiunea, dar perfecţiunea negativă.
Dacă protagonistul reprezintă perfecta simbioză dintre bine si frumos, răufăcătorul semnifică
Pagina 71 din 75
legătura nu mai puţin perfectă dintre rău şi urât. Triumful binelui-frumos asupra răului-urât
nu înseamnă că pozitivul domină negativul, ci încrederea în dreptate.
Dacă în arta culta frumosul înseamnă şi „florile de mucigai” ale lui Arghezi sau
descrierile maligne ale lui Zola, în lumea artei populare frumosul reprezintă frumuseţea fizică
desăvârşită însoţită de cea morală completă. „Frumuseţea înţelepciunii împreună cu alte
ipostaze ale frumosului, frumosul uman şi frumosul natural, formează un triptic, având în
centrul atenţiei, ca valoare supremă, universul frumosului omenesc, întruchiparea expresivă a
Binelui, Adevărului şi Frumosului.”7 Acest ideal reprezintă frumosul în totalitatea aspectelor
sale, în forma sa completă, frumosul deplin.
În basm eticul are o pondere mai mare decât esteticul, frumosul nu poate fi considerat
o reprezentare a sentimentului moral sau un efect al religiei creştine. În basm este nevoie de
frumos pentru că, doar aşa , putem să ne însuşim învăţăturile morale, prin prezenţa unor
personaje frumoase estetic, altfel, eticul nu şi-ar atinge scopul deoarece nu ar ajunge la
sentimentele noastre cele mai adânci. Aşadar putem spune că eticul reprezintă raţiunea, în
timp ce esteticul reprezintă simţirea, iar protagoniştii şi adversarii lor întruchipează exact
această îmbinare raţionalo-sensibilă.
Frumosul, ca manifestare a esteticului, este prezent în basm spre a ilustra eroticul şi
economicul. Dacă cel dintâi este reprezentat prin eroi şi rivali, economicul apare în basme
sub forma descrierilor palatelor zmeilor sau ale eroilor înzestraţi cu puteri miraculoase.
Acestea reprezintă adevărate locuri ale bogăţiei şi frumosului artistic. Palatul în care pătrunde
Psyche, eroina basmului lui Apuleius, Amor şi Psyche este, parcă, un spaţiu de pe un alt
tărâm: „tavane îmbrăcate în tăblii artistic sculptate în fildeş şi în lemn de lămâi, sunt susţinute
de coloane de aur. Toţi pereţii sunt în întregime acoperiţi cu basoreliefuri în argint,
reprezentând animale sălbatice şi domestice. […] Pardoseala însăşi formează un mozaic de
pietre preţioase de toate culorile,[…] pereţii, în întregime din blocuri de aur masiv, strălucesc
cu strălucirea care le e proprie, încât acest palat s-ar lumina singur.”8 Aceste locuri, dincolo
de orice realizare omenească, subliniază dorinţa oamenilor simpli de a-şi depăşi condiţia, de a
accede la o altă existenţă, cea în care magicul, prin strălucire şi bogăţie, domină totul. În
aceste descrieri totul străluceşte, palatele sunt somptuoase, iar materiale de construcţie (aur,
argint, pietre preţioase) atrag atenţia cititorului producându-i o plăcere estetică şi
transportându-l într-o altă lume, lumea bogăţiilor supranaturale. Se poate spune că, nu ştim
exact dacă aceste construcţii sunt într-adevăr frumoase sau nu din punct de vedere estetic, dar
ele sunt considerate deosebite datorită modului în sunt prezentate. Ceea ce îi încântă pe
ascultători nu este, de fapt, materialul valoros din punct de vedere estetic cum ar fi aurul,
Pagina 72 din 75
argintul sau pietrele preţioase, ci cantitatea lor, strălucirea. Şi totuşi, esteticul este, în basm, o
altă formă de educaţie morală, deci un alt fel de etic, deoarece acela care dovedeşte că
întruchipează binele şi frumosul, dobândeşte toate bogăţiile. Aşadar „educaţia estetică se
integrează aspiraţiei spirituale plenitudinare. Finalitatea educaţiei estetice vizează participarea
la ceea ce numim de atâtea ori, simplu, dar adevărat, formarea spirituală a omului nou,
îmbogăţirea creatoare a disponibilităţilor lui sufleteşti.”9
În basm, natura este umanizată, devine un personaj sau o prelungire a stărilor
sufleteşti ale protagoniştilor. De cele mai multe ori, în natură, eroul găseşte sprijinul necesar
pentru a-şi învinge duşmanii sau aceasta, prin imaginea ei, prevesteşte ceea ce se va întâmpla.
În Povestea lui Harap-Alb, ultima întâlnire a eroului cu Spânul, personajul negativ, care
reprezintă şi momentul în care îl acceptă pe acesta ca slujitor, se petrece într-o pădure
întunecată şi înfricoşătoare. Prin conturarea acestui tip de peisaj, peisajul umanizat, creatorul
îşi manifestă dorinţa de a crea un spaţiu estetic propriu, construit de el, nu unul deja existent
făcut de natură.
Basmul reprezintă o creaţie etico-estetică prin care copilul învaţă să preţuiască
frumosul şi binele, şi cum să respingă urâtul şi răul. Deşi calităţile şi defectele actanţilor şi
frumuseţea fizică sau urâţenia lor este exagerată, basmul se bazează pe real, îşi are izvoarele
în realitate. Această creaţie artistică, cultă sau populară, are un rol educativ, şi, unul de
educare al gustului ascultătorilor sau cititorilor, aceştia învăţând ce înseamnă armonia. „Arta
zilelor noastre”, sublinia Gillo Dorfles, „şi-a pierdut o bună o parte din valorile sale
conceptuale şi raţionale, pentru a scoate în evidenţă pe cele sonore, fonetice sau cel puţin pe
cele ale unei semanticităţi derivate din contextualitatea cuvintelor sau dintr-o des-
contextualizare a lor.”10 Basmul respinge tocmai această „contextualitate a cuvintelor”, totul
având un rol bine definit în cadrul său, bazat pe concepte bine sistematizate şi pe finalităţi
obiective.
Eticul şi esteticul reprezintă modalităţi ale cunoaşterii, mijloace prin care omul învaţă,
încă de mic, cum trebuie să se comporte, aflând, din basm, modul în care este structurată
lumea. Prin basme, omul se pregăteşte să devină un membru adevărat al comunităţii din care
face parte, care ştie care sunt valorile acesteia, valori pe care şi le-a însuşit încă de mic. Arta
are un adevărat efect terapeutic, deoarece atunci când pătrundem în lumea ei, uităm de
existenţa noastră de oameni obişnuiţi, încercând, apoi, de cele mai multe ori, să urmăm
exemplele oferite de literatură. Arta ne schimbă concepţia despre lume şi viaţă, ne dăruieşte
valorile sale şi, astfel, ne educă. Aşadar, basmul, are o utilitate din punct de vedere moral
(etic) şi din punct de vedere estetic deoarece, citindu-l sau ascultându-l, ne educăm. Literatura
Pagina 73 din 75
populară avea drept obiectiv perfecţionarea morală a sufletului prin eliberarea de material;
sufletul s-ar fi integrat, astfel, într-o lume perfectă, regăsind idealul de Frumos (binele-şi-
frumosul).
Note:
Iorga, Nicolae, articolul „Frumosul” în concepţia poporului în Frumosul românesc în

concepţia şi viziunea poporului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 9
Tatarkiewicz, Wladislav, Istoria Esteticii, vol. II, Estetica medievală, Editura
Medidiane, Buc., 1978, p. 419
Andersen, Hans, Chirstian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, Bucureşti.,
1986, p. 96
Bîrlea, Ovidiu, articolul Basmul românesc în Frumosul românesc în concepţia şi
viziunea poporului, Editura Eminescu, Buc., 1977, p. 64
Rosenkranz, Karl, O estetică a urâtului, Editura Meridiane, Buc., 1984, p. 35
Flamingo GD, Buc., 2001, pp. 238 – 239
Bîrlea, Ovidiu, art. cit, p. 290
Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, Buc., 1968, pp. 108 – 109,
Smeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Editura Albatros, Buc., 1973, p.
192
Dorfles, Gillo, Estetica mitului, Editura Univers, Buc., 1975, p. 21
Concluzii
Ori de câte ori citim un basm pătrundem într-o lume fantastică în care eroii, fiinţe
alese, trec prin întâmplări extraordinare, iar adjuvanţii şi rivalii lor, personaje fabuloase, sunt
înzestraţi cu daruri miraculoase şi cu puteri deosebite. În orice basm, răul este pedepsit,
binele triumfă, iar eroul îşi depăşeşte condiţia, devenind, în final, conducător. Pentru a putea
fi împărat, rege sau crai, protagonistul trebuie să depăşească anumite încercări, trebuie să
Pagina 74 din 75
parcurgă anumite etape ale drumului devenirii. Indiferent de motivul enunţat la începutul
fiecărui basm, eroul pleacă întotdeauna la drum : fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb
doreşte să ajungă la unchiul său, la celălalt capăt al lumii, deoarece acesta nu avea
moştenitori la tron; Psyche, eroina din basmul Amor şi Psyche şi Ivan, protagonistul
basmului Prinţesa Roasca-Broasca, vor să-şi regăsească soţul şi, respectiv soţia, pe care i-au
pierdut ce urmare a unei greşeli; Eliza, din Lebedele speră ca prin suferinţa ei să le redea
fraţilor săi, metamorfozaţi în lebede, înfăţişarea pierdută ca urmare a unei vrăji făcute de
mama vitregă; Aurora, din basmul Contesei de Ségur doreşte să se întoarcă la palatul tatălui
său, regele Blând. Drumul pe care îl au de parcurs eroii de basm nu este unul obişnuit, ci unul
iniţiatic. Traversând spaţii fabuloase, munţi cu păduri întunecate, câmpii însorite sau ape
miraculoase şi depăşind diferitele încercări la care îi supun adversarii lor, eroii parcurg, de
fapt, etapele ritualului de iniţiere. Iniţierea reprezintă totalitatea probelor pe care un neofit
trebuie să le treacă pentru a atinge starea de iniţiat. Fiecare protagonist parcurge mai multe
etape de iniţiere: Harap-Alb trece prin trei încercări (obţinerea salatelor din Grădina ursului, a
cerbului solomonit şi a fetei Împăratului Roş), Venus o supune pe Psyche la patru probe
(alegerea seminţelor dintr-o grămadă, obţinerea lânii de aur, umplerea unei cupe de cristal cu
apă şi aducerea unei cutii cu darul frumuseţii din Infern), Eliza trebuie să păstreze tăcerea în
timpul în care va lucra la cămăşile din urzici care vor dezlega vraja maşterei, Aurora trebuie,
de asemenea, să treacă proba tăcerii, iar Ivan, fiul de ţar, este nevoit să facă o călătorie
istovitoare în care nu va avea alt mijloc de îndrumare decât un ghem care îl va purta spre
tărâmuri fabuloase. La capătul călătoriei iniţiatice, după ce vor fi depăşit toate probele, eroii
dobândesc starea de iniţiat, simbolizată de căsătorie şi încoronare. Protagoniştii nu străbat, în
drumul lor, doar spaţii din lumea noastră, ci ajung şi pe celălalt tărâm, în lumea morţilor.
Făcând această călătorie, ei sunt iniţiaţi în tainele vieţii şi ale morţii. Nici un erou nu rămâne
prizonier în lumea de dincolo, ci se întoarce în lumea celor vii, având o cunoaştere completă
deoarece înţelege misterele existenţei şi primeşte o parte din înţelepciunea strămoşilor.
Fiecare probă depăşită reprezintă însuşirea unei noi forme de cunoaştere, drumul lor fiind atât
unul fizic, cât şi unul spiritual. În fiecare basm există adjuvanţi şi rivali. Auxiliile eroului
întruchipează calităţile şi abilităţile acestuia, iar donatorii sunt cei care îl îndrumă pe calea
înţelegerii tuturor formelor de existenţă, cu ajutorul lor protagonistul dobândind o cunoaştere
pozitivă. Rivalii acestuia îl ajută să descopere toate aspectele vieţii, dezvăluindu-i şi cealaltă
formă de cunoaştere, cea malefică. Prin metamorfoză, o temă frecventă în basm, separaţia
dintre trup şi suflet dispare, iar un spirit se poate transforma în animal, pasăre sau plantă, în
funcţie de dorinţele sale. Cu ajutorul ei, eroul învaţă să facă distincţia între aparenţă şi esenţă
Pagina 75 din 75
şi are acces la o altă formă a cunoaşterii, acvatică, minerală sau celestă, în funcţie de
transformarea întâlnită. Toate întâmplările extraordinare prin care trec eroii sunt specifice
basmului; călătoria în lumea de dincolo, metamorfoza, capacitatea eroului de a comunica şi
de a se înţelege cu animalele, întâlnirea cu personajele fabuloase, nu îi miră deloc pe
ascultători. Lumea basmelor este o lume care tinde către perfecţiune: binele învinge
întotdeauna răul, eroii câştigând , de fiecare dată lupta cu adversarii lor. Dacă cei din urmă
sunt pedepsiţi exemplar, protagoniştilor li se acordă cea mai înaltă distincţie pe care o poate
primi un om: ei devin conducători, îndrumători ai unei comunităţi. În basme sunt ascunse
credinţe populare străvechi şi ritualuri magice a căror semnificaţii s-au pierdut. Aşadar,
putem considera basmul o poveste sacră spusă laic în care peripeţiile prin care trece
protagonistul nu sunt altceva decât etapele ritualului străvechi de iniţiere.
Opere studiate
Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, Bucureşti., 1986
Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, Bucureşti., 1968
Flamingo GD, Buc., 2001
Povestea porcului în Amintiri, Poveşti, Povestiri, Editura Flamingo GD, Bucureşti.,
2001
Contesei de Ségur, Aurora, Căprioara Bună şi Dulce Pisoi, în Poveşti cu zâne, Editura
Delta, Jibou, 2001
Editura Ion Creangă, Bucureşti., 1990
Pagina 76 din 75
Pagina 77 din 75

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Basmul cu elemente de itinerar si metamorfoza

Între spaţiu şi timp

întorcându-se la origine, eroul putea să primească botezul cu sângele cerbului. Reuşind să

dilată sau se contractă în funcţie de dorinţele personajelor. Ea se ascunde în „dosul

Sus pe-o stâncă-n vârful unui munte înalt.”17

începuturilor, ca element primordial, şi al sfârşitului ca aducătoare de moarte. Salvând de la

Prinţesa Roasca-Broasca în Poveşti fermecate ruseşti, Editura Ion Creangă, Bucureşti,

Drumul – călătorie a devenirii

mor temporar, reprezintă o confirmare a simbolisticii drumului dus-întors în lumea de dincolo

lumea aceasta şi cea de dincolo, a entităţilor superioare reprezentate de Koşcei şi

Roşianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Editura Univers, Bucureşti., 1981, p. 69

Creangă, Ion, op., cit., p. 250

Propp, V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, Bucureşti., 1970, p. 80 –81

idem, vol. 1, p. 207

Basmul este o scriitură în care realul se îmbină cu fabulosul. Pornind pe drumul

Animalele şi plantele magice sunt folosite şi în basmul scris de Hans Christian

Călinescu, G, Estetica basmului, Editura Pentru literatură, Bucureşti., 1965, p. 73

Metamorfoza –agentul declanşator

Metamorfoza se întâlneşte frecvent în creaţia populara cu caracter fabulos; eroii de

Ovidiu Bârlea clasifica metamorfozele în Mica enciclopedie a poveştilor româneşti în

Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi

Papu Edgar, Motive literare româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 75

Basmul – modalitate de manifestare a

Iorga, Nicolae, articolul „Frumosul” în concepţia poporului în Frumosul românesc în

S-ar putea să vă placă și