Este o specie recunoscută prin

El reprezintă o deschidere directă către memoria mitică a umanității și o retrăire

perpetuă a acesteia prin mijlocirea imaginației creatoare. De altfel, basmul este considerat un
model epic primordial.
Basmul este și căruia îi este proprie însușirea de a modifica fundamental orice fapt
concret acordându-i semnificații noi. De fapt, el narativizează ceea ce s-a petrecut în „illo
tempore” , „ab origine".
Bogdan Petriceicu Hașdeu afirmă că basmul ocupă același loc în literatura populară ca
romanul în literatura cultă, iar germanul H. Neumann consideră că basmul este un roman al
primitivilor.
Folcloristul Ovidiu Bârlea susține că basmul are o cuprindere mai largă decât romanul
deoarece acesta abordează și lumea numenală (a esențelor), ceea ce e dincolo de cotidian,
trecând în timpul cel mai familiar de pe pământ sau „lumea albă", în cea subterană „lumea
neagră” și în cea aeriană. Basmul este în concluzie
El păstrează legătura cu sacrul, cu sensul transcendent al
existenței. Prin basm reușim să ajungem la o lume a arhetipurilor, a modelelor primordiale
ale existenței umane.
In opinia folcloristului rus (Mol.fologia basmului), există câteva elemente constante
prezente în basmele tuturor popoarelor. Acestea sunt cele 7 personaje și cele 31 de funcții
narative. Cele 7 personaje sunt: eroul, falsul erou, răufăcătorul, trimițătorul, însoțitorul,
donatorul, auxiliarii-adjuvanți (zoomorfi, antropomorfi).
Cele 31 de funcții sunt:
-absența, interdicția, încălcarea interdicției, iscodirea, divulgarea, vicleșugul, complicitatea,
prejudicierea, mijlocirea, contraacțiunea incipientă, eroul pleacă de acasă, prima funcție a
donatorului, reacția eroului la acțiunea donatorului, înzestrarea cu unealta năzdrăvană,
călăuzirea(deplasarea spațială între împărății), lupta, marcarea, victoria, remedierea,
întoarcerea, urmărirea, salvarea, sosirea incognito, pretențiile neîntemeiate, încercarea grea,
soluția, recunoașterea, demascarea, transfigurarea, pedeapsa, căsătoria.

Povestea lui Harap-Alb. Problematica (tema, motive, conflicte, momentele

subiectului) de Ion Creangă

Ca în orice basm, și aici regăsim o serie de formule narative: inițiale, mediane, finale.
Formula inițială: „amu cică era odată un crai", ne plasează în „illo tempore” suspendat
mitic. Despre basmul acesta Vasile Lovinescu afirmă că ascunde un profund simbol
inițiatic, reflectând o parcurgere a vârstelor umanității deplină.
Primul motiv, motivul lipsei, este generat de faptul că împăratul Verde nu are
succesori pe linie masculină. Cuplul frățesc împărat-crai este o temă a basmului; în general
superiorul nu are posteritatea asigurată. Cele două funcții subliniază polarizarea autorității
 supreme în putere sacerdotală și putere regală. H. A. și tatăl său fac parte din casta
războinicilor, dovadă totemul-ursul.
Ca în orice basm, tema este o căutare. Eroul căutat este Făt-Frumos, un fel de prinț
fermecat(„fecior frumos”); el este întotdeauna Predestinatul, Așteptatul,
Eliberatorul. Totul la el e excepțional, la Creangă însă avem de-a face cu „un fel de
FătFrumos, inexperimentat și juvenil, mai mult ajutat de alții, decât viteaz, cam slab de
înger, plin de ingenuități."(G. Călinescu)
'Motivul probelor eliminatorii cuprinde încercările la care sunt supuși pe rând
feciorii craiului. Cel care urma să fie inițiat, era testat în prealabil, verificat dacă este
capabil să primească inițierea. Craiul întruchipează pe bătrânii tribului și în virtutea acestei
puteri își încearcă fiii. Ursul e animalul totemic al tribului, sacru la geto-daci, Zamolxis.
Motivul înzestrării eroului cu armele, calul și hainele tatălui său (DONATORUL).
Feciorul mezin se dovedește a fi cel mai capabil. Datorită calităților sale umane, el are
revelația sacrului; bătrâna miluită se dovedește a fi Sf. Duminică. Încă de la prima
întâlnire, apariția ei echivalează cu o hierofanie, ea îl învestește ca rege al lumii. Vălul alb
care o înconjoară atunci când se ridică spre cer e semnul autorității supreme (vraciul sau
șamanul). Calul, armele și hainele pe care le solicită tatălui său sunt în basme simboluri ale
patrimoniului strămoșesc: voința, setea de cunoaștere, dragostea de adevăr, puterea de
luptă, transmise de tată.
Calul este un animal solar; o sinteză a păsării cu calul, animal psihopomp, călăuză a
neofitului în lumea de dincolo (Pegas sau Agni).
Călătoria eroului. Făt-frumos trece de încercarea pregătită de tatăl său și apoi
primește sfaturile acestuia „să te ferești de omul Roș, iar mai ales de cel spân, să n-ai a face
cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți". Drumul e o alegorie a inițierii; acesta nu presupune
doar o deplasare în macrocosmos, ci și în propria ființă, devenind o experiență de
cunoaștere. Drumul va presupune trei încercări, trei trepte de inițiere diferite.
Intrarea eroului în pădure presupune și cele trei întâlniri cu omul spân văzute ca 3
încercări ale demonicului. Pădurea este labirintul și presupune trecerea dinspre viață spre
moarte.
Încălcarea interdicției (RĂUFĂCĂTORUL). Apariția spânului este apariția
demonicului în existența eroului. Prin lipsa sa de pilozitate el este „piatra” care va șlefui
caracterul personajului.
Iscodirea-apare aici și motivul fântânii; ea echivalează cu o coborâre în infern. De
data aceasta fântâna nu mai are legătură cu botezul întru Duhul Sfânt, ci e un simulacru de
botez: pentru că demonii și diavolii îl imită pe Dumnezeu, dar nu au forța Lui. Eroul
nostru își dovedește lipsa de maturitate și proba aceasta de inițiere e ratată. Se știe că acei
copii care nu au suferit inițierea devin slugi. De aici provine și una din semnificațiile
numelui feciorului mezin (Harap Alb= „slugă albă")
Divulgarea identității - se produce substituirea celor două personaje, noul nume al
neofitului subliniază ideea morții și a reînvierii simbolice. Cei ce urmează a fi inițiați sunt,
de obicei, vopsiți în alb.
Substituirea funcțiilor presupune și o substituire a identităților: „De acum înainte să
știi că te cheamă Harap Alb". Eroul trebuie să învețe lecția umilinței, să fie slugă înainte de
a fi stăpân.
 Sosirea la destinație aduce cu sine și speranța regenerării unui regat.
Personajul va fi supus de către spân la o serie de încercări grele care vor determina
maturizarea acestuia. Probele dau și caracterul de bildungsroman poveștii noastre.
Prima încercare este legată de aducerea salatei din grădina ursului. Salata are o
funcție magică precum și proprietăți curative și regeneratoare pentru cel care o consumă.
Pentru a trece cu bine această probă, feciorul este nevoit să apeleze la Sf. Dumłnłcă, aceasta
locuind într-un ținut transcendent, o insulă populată de inițiați ce au obținut nemurirea. Aici
se află și casa inițierii, o colibă acoperită cu mușchi, în care feciorul va petrece o zi și o
noapte. Confruntarea cu ursul repărezintă confruntarea cu animalul totem, duh al rodniciei,
de esență sacră. Grădina însăși este o ipostază a unui tărâm paradisiac, a lumii de dincolo.
A doua încercare reușită se referă la aducerea pietrelor cerbului, acest lucru fiind
posibil cu ajutorul unor elemente magice: paloșul lui Statu Palmă Barbă Cot și obrăzarul
acestuia. Cerbul cu coarnele răsfirate este un simbol al arborelui vieții, pomul cu pietre
prețioase care crește în paradis sau într-o grădină fermecată cum este grădina Hesperidelor.
La fel ca în basm unde nu se poate nimeni apropia de cerb, copacul vieții și al mołții este
interzis muritorilor de rând. Decapitarea cerbului semnifică victoria asupra morții și acest
lucru se realizează cu ajutorul elementelor magice: sabia și obrăzarul ( o ipostază a căștii
lui Hades); în același timp, ochiul „solomonit” al cerbului ne trimite la privirea ucigătoare a
Meduzei
A treia încercare constă în aducerea fetei lui Roș Impărat. Roș Impărat este Soare
Impărat, ipostază a suflletului universal, etern și pur. Ritualul de căsătorie presupune
refacerea cuplului mitic: zeu-zeiță (vezi ospățul, ceremonial țărănesc- pețitul, etc). În calea
sa, eroul va dobândi o serie de adjuvanți: albina, furnicile, Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Păsări-Lăți-Lungilă, fiecare dintre ele reprezentând forțe pe care personajul le dobândește
de-a lungul inițierii și care în final, în confruntarea cu spânul se vor reuni în una singură.
Motivul probei calului și a turturelei: ,trebuie să meargă calul tău și cu turturica mea
să —mi aducă trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în
capete.' ' Apa vie și apa moartă, sugerând dualitatea existențială bine-rău, vor ajuta la
reînvierea eroului. Mărul în simbolistică are semnificații cntradictorii: pe de o parte este
arborele fructifer pentru care omenirea a fost pedepsită, pe de altă parte este arborele
recompensei divine, deoarece sub el se află întinsă masa cu toate bunătățile paradisiace.
Întoarcerea la curtea împărătească are drept consecință și pedepsirea falsului erou:
„și odată mi ți-l înșfăcă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului și apoi, dându-i
drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere.” Spânul și-a îndeplinit rolul, el a
respectat jurământul de a-l ține pe Harap Alb până când acesta moare și reînvie. El iese din
rol fiind pedepsit de forța solară, benefică, reprezentată de calul năzdrăvan.
Încoronarea și căsătoria reflectă momentul de apoteoză a eroului, precum și
refacerea cuplului androginic: „lumea de pe lume s-a strâns de privea", „soarele și luna din
cer le râdea".
Formula finală ne scoate din universul ficțiunii și ne introduce în lumea reală, într-o
tmosferă plină de umor și destindere: „iară pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iară cine
nu, se uită și rabdă.. ”
 Caracterizarea personajului principal Harap-Alb din basmul cult

„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Apărut în revista Convorbiri literare (1877), basmul cult aparținând prozatorului Ion
Creangă are ca temă conflictul dintre bine si rău, încheiat prin victoria forțelor binelui.

Personajele sunt ființe umane, dar și înfățișări himerice, cu un comportament omenesc,

purtătoare ale unor valori simbolice, respectiv binele și răul, în diversele lor ipostaze.
Personaj principal, prezent în toate momentele subiectului, Harap-Alb se diferențiază de
personajele basmelor populare prin comportamentul verosimil. Acesta nu are puteri
supranaturale, lamentându-se de cate ori trebuie sa treacă probele impuse de Spân. Personaj
complex, Harap-Alb accede la statutul de erou, dobândind însușirile excepționale: curaj,
vitejie, milă, bunătate, generozitate, inteligență, după ce parcurge mai multe trepte ale
cunoașterii și suferinței.

Dacă portretul fizic este mai mult schițat: el este mezinul, numit boboc, deci este foarte
tânăr, în schimb portretul moral are complexitate, fiind realizat mai ales cu ajutorul
caracterizării indirecte și directe, dar și prin metoda comportamentistă. După plecarea de
acasă, mezinul încalcă sfaturile tatălui, este înșelat de viclenia Spânului, intră în fântână,
devine, sub jurământ, sluga acestuia și își pierde identitatea imperială.

Insușirile realiste ale personajului principal reies din caracterizarea directă a naratorului
obiectiv, evidențiind inocența și imaturitatea protagonistului: „fiul craiului, boboc în felul
sau la treburi de aiste... ” Acesta este caracterizat în mod direct și de Sfânta Duminică,
atunci când îi spune că: „ puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută". Aceasta îi
reproșează însă că „este slab de înger” și „mai fricos decât o femeie Trăsăturile negative
conferă verosimilitate personajului, diferențiindu-l de eroii basmelor populare. Sensul etic
al inițierii lui Harap-Alb este evidențiat tot de acest personaj cu atribute sacre, ea spunându-
i că, atunci când va ajunge „mare și tare ”, îi va înțelege pe cei „asupriłi și necăjiți ”

sustine si și reprezintă dubla identitate a acestuia: una

aparentă, dar falsă, de slugă („harap") și cea adevărată, ascunsă, a purității și nobleții („alb).
Acțiunea contribuie la caracterizarea indirectă a personajului, prin fapte, comportament,
relații cu celelalte personaje. Ca și în alte basme, superioritatea mezinului se dovedește de
la început, pentru că el se rușinează de mustrările tatălui, făcându-se „roș cum îi gotca

> În scena întâlnirii cu Sfânta Duminică se dovedește iar în cea a întâlnirii cu Spânul se
vede că este deci devenind supusul acestuia. Spânul îi va da numele de „Harap-Alb”
construcție oximoronică, având o funcție caracterizantă, prin evidențierea dublului statut al
eroului: „Harap ” (evocă statutul de rob, slugă), iar ,alb' ( evocă originea nobilă).
> Ființă rea, Spânul îi ia armele, iar când ajung la curtea Împăratului Verde, îl supune
la trei probe, în care eroul dovedește aducerea sălăților din grădina ursului,
aducerea nestematelor și aducerea fetei Împăratului Roș, fiind ajutat de personajele
 donatori, față de care, la rându-i, dovedise milă, sau de cei cinci tovarăși cu care
pleacă în pețit.
se realizează odată cu parcurgerea ultimelor două
experiențe fundamentale ale vieții, iubirea și moartea. Dragostea fetei farmazoane îl
readuce din moarte la viață, astfel încât, printr-o răsturnare de

situație, specifică basmului, în mod radical: mezinul devine sluga umilă, iar în final
își asumă condiția de Împărat.
al eroului reiese din acele scene în care se confruntă cu
situațiile-limită, față de care se simte neputincios. Când Sfânta Duminică se înalță
în văzduh, acesta este Temerile, neputința, frica dezvăluie complexitatea, firescul și
verosimilitatea personajului: „De-a; muri mai degrabă ” tare mi-i greu înaintea
ochilor". In final, acesta beneficiază de răsplata specifică oricărui erou din basmele
românești: antagonistul este demascat pentru lipsa lui de omenie, iar protagonistul
se va însura cu cea care îl iubește, moștenind împărăția unchiului său.

În concluzie, drumul parcurs de protagonist se constituie întrun bilgungsroman, ilustrând

ideea că orice personalitate se formează în urma acumulării unor experiențe de cunoaștere.
Harap-Alb este un personaj reprezentativ pentru basmul cult, ilustrând tipul eroului care își
asumă condiția umană, cu toate limitele ei.

In opinia mea, acest personaj constituie un reper pentru tânăra generație, tentată să
ignore importanța inițierii, ca formă de cunoaștere a sensurilor profunde ale existenței. Deși
ignorate de lumea (post)modernă, virtuțile reprezentate de literatura tradițională ) conferă
ființei umane adevărata desăvârșire.
Originalitatea operei lui Creangă constă în amprenta unică pe care o lasă asupra
scriiturii textului, dincolo de valorificarea elementelor folclorice: personaje specifice, cifre
și obiecte magice, întâmplări stereotipe, adjuvanți năzdrăvani etc. Stilul specific scriiturii
lui Creangă se remarcă prin câteva trăsături specifice:

UMORUL
Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a
umorului:
ironia: „Doar unu-i Impăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea
lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită", porecle și apelative caricaturale:
Buzilă, „mangosiți", „farfasiti”; caracterizări pitorești (portretul lui Gerilă, Ochilă etc.)•,
scene comice: cearta dintre Gerilă și ceilalți, în căsuța de aramă;

ORALITATEA STILULUI (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin:

expresii onomatopeice [„și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap!"), verbe imitative
și interjecții („Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise Ochilă..."); inserarea de
fraze ritmate (portretul lui Ochilă), versuri populare („De-ar ști omul cear păți/ Dinainte s-
ar păzi sau versuri construite după model popular („Lumea de pe lume s-a strâns de
privea,/ Soarele și luna din cer le râdea”);

UMANIZAREA FANTASTICULUI — personajele înzestrate cu puteri supraumane se

mișcă și vorbesc precum țăranii din Humulești.

Încheiere
Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experiență de viață, pe care a povestit-
o ,sub formă de memorial; a învăluit-o în mit și a sugrumat-o într-o experiența
fantastică, valabilă pentru om în genere; și el a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și
el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa
vie și apa moartă a creației lui artistice.' ' (Pompiliu Constantinescu)