Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Exploatare
Exploatare
Colaborator:
Asist.univ.ing. Gabriel DĂNILĂ
674
Autoru
l
3
CUPRINS
1. CONSIDERAŢII GENERALE.................................................................. 7
2. SPECIFICUL MUNCII ÎN EXPLOATAREA LEMNULUI ŞI
FACTORI DE INFLUENŢĂ A PROCESULUI DE PRODUCŢIE ....... 9
2.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONDIŢIILE DE LUCRU LA EXPLOATAREA
LEMNULUI ............................................................................................. 10
2.1.1. Factorii fizico- geografici ................................................................. 10
2.1.2. Vegetaţia............................................................................................ 13
2.1.3. Factorii silvotehnici .......................................................................... 13
2.1.4. Factorii tehnico-economici ............................................................... 13
3. PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII DE EXPLOATARE A LEMNULUI ... 15
4. STRUCTURA PROCESULUI DE PRODUCŢIE AL EXPLOATĂRII
LEMNULUI............................................................................................... 16
5. METODE DE EXPLOATARE A LEMNULUI ..................................... 20
6. RESURSELE DE BIOMASĂ LEMNOASĂ DESTINATĂ
EXPLOATĂRII......................................................................................... 25
7. CERINŢE SILVICULTURALE PRIVIND PROCESUL DE
EXPLOATARE A LEMNULUI .............................................................. 28
7.1. RĂRITURILE ............................................................................................. 29
7.2. TRATAMENTE CU TĂIERI PROGRESIVE ŞI SUCCESIVE............................... 29
7.3. TRATAMENTUL TĂIERILOR GRĂDINĂRITE ............................................... 30
7.4. TRATAMENTELE TĂIERILOR RASE CU REGENERARE ARTIFICIALĂ ........... 31
7.5. TĂIERI APLICATE ÎN REGIMUL CRÂNGULUI.............................................. 31
7.6. TĂIERILE DE PRODUSE ACCIDENTALE ŞI DE IGIENĂ................................. 32
7.7. EPOCI, TERMENE ŞI DURATE DE EXPLOATARE ......................................... 32
8. SORTAREA ŞI VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A BIOMASEI
LEMNOASE EXPLOATATE.................................................................. 34
8.1. SORTIMENTE DE LEMN BRUT ROTUND PENTRU INDUSTRIALIZARE .......... 43
8.2. SORTIMENTE DE LEMNROTUNDPENTRUUTILIZĂRISPECIALEŞI
.........................................................................................
CONSTRUCŢII 46
8.3. SORTIMENTE DE LEMN DE STERI ROTUND ŞI DESPICAT ŞI RESTURI....................DE
EXPLOATARE PENTRU INDUSTRIA MECANICĂ ŞI CHIMICĂ 47
8.4. SORTIMENTELE DIN LEMN PENTRU MANGALIZARE ŞI COMBUSTIBIL....... 49
9. RECOLTAREA LEMNULUI.................................................................. 51
9.1 BAZELE TEORETICE ALE TĂIERII LEMNULUI ............................................. 51
9.1.1 Tăierea lemnului prin aşchiere .......................................................... 53
9.1.2 Tăierea nedestructivă a lemnului ....................................................... 58
4
9.1.3 Unelte tăietoare şi organe tăietoare .................................................. 60
9.2. FERĂSTRAIE MECANICE ........................................................................... 68
9.2.1. Clasificare şi cerinţe în construcţia şi exploatarea ferăstraielor...... 68
9.2.2. Aspecte generale ale funcţionării motoarelor cu ardere internă, cu
aprindere prin scânteie .................................................................. 73
9.2.3 Ansamble şi subansamble ale ferăstraielor mecanice........................ 75
9.3. DOBORÂREA ARBORILOR......................................................................... 84
9.3.1. Structura operaţiei de doborâre în cioată a arborilor ...................... 85
9.3.2 Tăierea arborilor în situaţii deosebite ............................................. 102
9.3.3 Alte metode de doborâre a arborilor................................................ 111
9.3.4. Echipamente şi dispozitive anexe folosite la doborârea arborilor.. 113
9.4.CURĂŢIREA DE CRĂCI A ARBORILOR ...................................................... 118
9.5. SECŢIONAREA ARBORILOR..................................................................... 122
9.6. UTILAJE ŞI AGREGATE SPECIALE PENTRU RECOLTAREA LEMNULUI...... 125
9.6.1. Utilaje şi agregate speciale pentru doborât arbori......................... 125
9.6.2 Utilaje şi agregate speciale pentru curăţirea de crăci..................... 128
9.6.3. Utilaje şi agregate speciale pentru secţionarea lemnului ............... 129
9.6.4. Maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului (MMRL) ............. 130
10. COLECTAREA LEMNULUI................................................................ 131
10.1. COLECTAREA LEMNULUI PRIN CORHĂNIRE ......................................... 140
10.2. COLECTAREA LEMNULUI CU ATELAJELE ............................................. 142
10.3.COLECTAREA LEMNULUI CU TRACTOARE ............................................ 144
10.3.1. Parametrii constructivi de bază ai tractoarelor............................ 147
10.3.2. Părţile componente ale tractoarelor ............................................. 148
10.3.3. Stabilitatea longitudinală a tractorului......................................... 164
10.3.4. Stabilitatea transversală a tractorului .......................................... 166
10.3.5. Procedeele de lucru la colectarea lemnului cu tractoarele .......... 170
10.4. COLECTAREA LEMNULUI CU INSTALAŢII CU CABLU ............................ 175 U
5
12.3. ÎNTOCMIREA DOCUMENTAŢIEI TEHNICO-ECONOMICE.........................230
12.3.1. Stabilirea soluţiei tehnologice pentru exploatarea lemnului dintr-un
parchet......................................................................................... 231
12.3.2. Determinarea volumului de material lemnos corespunzător fiecărui
mijloc de colectare....................................................................... 235
12.3.3. Determinarea distanţelor medii de colectare................................236
12.3.4. Analiza tehnico-economică........................................................... 236
12.3.5. Calculul necesarului de utilaje şi forţă de muncă.........................238
12.3.6. Planificarea lucrărilor.................................................................. 241
12.4. PROIECTAREA ŞI EXECUŢIA CĂILOR DE COLECTARE............................242
12.5. AMENAJAREA PLATFORMELOR PRIMARE.............................................243
13. TRANSPORTUL TEHNOLOGIC......................................................... 243
13.1. TIPURI DE AUTOVEHICULE FOLOSITE PENTRU TRANSPORTUL LEMNULUI
244
13.2. MODALITĂŢI DE ÎNCĂRCARE A MIJLOACELOR DE TRANSPORT............246
13.3.TRANSPORTUL LEMNULUI CU ALTE MIJLOACE...................................... 249
13.4. NORME DE PROTECŢIE A MUNCII PENTRU TRANSPORTUL LEMNULUI .. 250
14. DEPOZITELE FINALE ŞI CENTRELE DE SORTARE ŞI
PREINDUSTRIALIZARE.................................................................... 252
14. 1. COJIREA LEMNULUI............................................................................ 257
14.2. INSTALAŢII DE DESPICARE A LEMNULUI.............................................. 261
14.3. INSTALAŢII DE SECŢIONARE................................................................ 267
14.4. DESCĂRCAREA LEMNULUI, ÎNCĂRCAREA ŞI TRANSPORTUL ACESTUIA ÎN
INCINTA C.S.P.L. ŞI A DEPOZITELOR CENTRALE.......................................... 269
15. ANEXE.................................................................................................... 277
6
1. CONSIDERAŢII GENERALE
7
Obiectivele activităţ ii de exploatare a pădurilor sunt impuse de
cerinţele de gospodărire a fondului forestier. Optimizarea intereselor
silvicultural şi economic se realizează prin proiectarea şi organizarea
corespunzătoare a lucrărilor de exploatare în vederea asigurării
condiţiilor optime de dezvoltare şi regenerare a arboretelor şi a punerii în
valoare, în condiţii economice rentabile, a masei lemnoase rezultate.
Activitatea de exploatare a lemnului, în strânsă legătură cu activitatea de
gospodărire a pă durilor, trebuie să satisfacă anumite deziderate, cele
mai importante fiind următoarele:
introducerea integrală în circuitul economic a masei lemnoase
puse în valoare şi valorificarea superioară a acesteia în condiţii de
maximă rentabilitate;
crearea condiţiilor favorabile pentru instalarea unei noi păduri
prin reducerea la minimum a vătămărilor şi a dereglărilor
ecologice;
extragerea arborilor cu creşteri reduse, rău conformaţi, vătămaţi,
uscaţi, rupţi sau doborâţi accidental, în vederea prevenirii unor
calamităţi naturale provocate de factori biotici sau abiotici;
asigurarea posibilităţii de a introduce noi specii cu valoare
economică ridicată prin extragerea arborilor din specii nedorite;
obţinerea unei structuri mai eficiente a pădurii în scopul
îndeplinirii funcţiilor sale recreative, sanitare, de protecţie etc.
8
2. SPECIFICUL MUNCII ÎN EXPLOATAREA LEMNULUI ŞI
FACTORI DE INFLUENŢĂ A PROCESULUI DE
PRODUCŢIE
9
Factorii nominali se referă concret la fiecare suprafaţă de arboret
pusă în valoare şi sunt formaţi din factori de amplasare (altitudine,
geomorfologie, sol, declivitate etc), caracteristicile arboretului (densi-
tate, specii, felul tăierii, diametrul mediu, volumul arborelui mediu,
calitatea lemnului pe picior) şi tehnologia aplicată (distanţe de colectare
şi de transport, locul sortării definitive etc).
După o altă clasificare (Istrătescu şi Teodorescu, 1981) factorii
care condiţionează exploatarea lemnului se grupează în factori direcţi şi
factori indirecţi. Sunt consideraţi factori direcţi: altitudinea, expoziţia,
panta, clima, regimul, tratamentul, specia, compoziţia, structura şi
calitatea arboretului, seminţiş utilizabil, sistema de ma şini şi liniile
tehnologice existente, organizarea şi gradul de pregătire ale forţei de
muncă etc. Factorii care acţionează indirect sunt, mai ales, nivelul
tehnic, distanţele de transport şi gradul de industrializare atins în
domeniul prelucrării lemnului.
Majoritatea factorilor menţionaţi constituie, în prezent, şi factori
de diferenţiere tehnologică a operaţiilor, a mijloacelor de muncă ş i a
formaţiilor de lucru, precum şi a normelor de muncă şi a tarifelor în
sectorul exploatării lemnului.
Pentru stabilirea celei mai corespunzătoare tehnologii de ex-
ploatare pentru un parchet dat în raport cu cerinţele de gospodărire a
pădurii, este necesar să se determine factorii care influenţează condiţiile
de lucru.
10
Formele complexe sunt văile şi bazinetele, iar formele
elementare pot fi suprafeţe relativ orizontale (culmi, platouri sau terase)
şi suprafeţe înclinate (versanţi), reprezentate schematic în figura 2.1.
11
În activitatea de proiectare în exploatarea lemnului, suprafeţ ele
unitare de arboret care se suprapun peste forme elementare de relief se
aproximează cu figuri geometrice regulate: triunghi, dreptunghi, para-
lelogram sau trapez.
Profilul suprafeţelor orizontale poate fi drept sau ondulat (figura
2.2a), cel al versanţilor poate fi drept, concav, convex sau în trepte ( figura
2.2b), iar pentru talveg poate fi drept, concav, convex sau tip ghirlandă.
12
Factorii climatici sunt reprezentaţi prin regimul termic, pluvi-
ometric şi eolian şi se referă la:
perioadele cu temperatura sub 0°C;
perioadele cu îngheţ la sol;
numărul de zile cu precipitaţii;
numărul de zile cu ninsoare;
numărul de zile cu chiciură;
numărul de zile cu zăpadă persistentă şi grosimea stratului de
zăpadă;
direcţia, frecvenţa şi viteza vântului.
Toate datele se pot obţine de la cea mai apropiată staţie
meteorologică sau din Atlasul Climatologic.
Factorii edafici, cu influenţă mare asupra modului de alegere a
variantelor tehnologice de exploatare a lemnului, interesează prin
conţinutul de schelet, textură, consistenţă, umiditate, toate acestea
furnizând informaţii asupra proprietăţilor fizico-mecanice ale solului.
2.1.2. Vegetaţia
Cunoaşterea caracteristicilor vegetaţiei de pe suprafaţa unui
parchet este esenţială pentru organizarea corespunzătoare a şantierului de
exploatare. Sunt necesare informaţii referitoare la elementele de arboret
şi modul de distribuţie pe suprafaţă, la consistenţă, etajare, înălţime
medie şi diametru mediu. Pentru subarboret interesează în special
înălţimea şi suprafaţa ocupată. În unele cazuri este necesar să se cunoască
şi compoziţia păturii erbacee (indicator edafic).
2.1.3. Factorii silvotehnici
Sunt reprezentaţi prin tratamentul aplicat şi prin felul tăierii (în
cazul produselor principale), prin operaţiunile culturale (pentru produse
secundare) sau prin felul lucrărilor de îngrijire (în cazul produselor
accidentale). Trebuie să se cunoască volumul la hectar, volumul pe fir,
modul de distribuţie a arborilor marcaţi pe suprafaţa parchetului,
dimensiunile arborilor marcaţi, duratele şi perioadele în care trebuie să
se execute recoltarea şi colectarea.
2.1.4. Factorii tehnico-economici
În această categorie se încadrează: volumul total de exploatat,
suprafaţa parchetului (separată în relief plan şi în relief accidentat),
amplasamentul parchetului, precum şi poziţia parchetului faţă de o cale
permanentă de transport.
13
Întreg procesul de producţie al exploatărilor forestiere se află sub
influenţa unor condiţii specifice (figura 2.4) care pot fi dominant natu-
rale sau dominant create de om pentru a facilita transformarea şi trans-
portul produselor forestiere. O particularitate a activităţii de exploatare a
pă durilor o constituie faptul că mijloacele tehnice utilizate trebuie să fie
în concordanţă cu condiţiile naturale specifice, astfel încât să nu
influenţeze negativ dezvoltarea pădurii.
De asemenea, forţa de muncă este atât permanentă, cu un grad
mai ridicat de specializare şi organizare, cât şi sezonieră. Se poate spune
că realizarea obiectivelor exploatării lemnului este determinată de
capacitatea de muncă şi calificarea muncitorilor, de gradul de
perfecţionare şi starea tehnică a maşinilor şi uneltelor utilizate, precum şi
de volumul şi calitatea arborilor destinaţi exploatării.
Nucleul productiv este format, deci, din resursele umane sau
forţa de muncă (muncitorul forestier “mf”), mijloacele de muncă
(utilajele forestiere “uf”) şi obiectul muncii (arborele “a”).
Condiţii
Condiţii CONDIŢII fizico şi
social-istorice fitogeografice
mf
RESURSE
uf a
14
silvotehnice (dimensiunile arborelui mediu, volumul de extras la
unitatea de suprafaţă, suprafaţa parchetului, modul de distribuţie a
arborilor marcaţi, elagajul etc);
economice şi social-istorice (nivelul tehnic al utilajelor de
exploatare, volumul de lemn propus a fi exploatat, condiţiile
calitative impuse produselor din lemn etc).
16
Procesul de producţie de bază reprezintă activitatea principală
de exploatare al că rei scop este realizarea sortimentelor de lemn brut din
biomasa pusă în valoare. Acesta poate fi secţionat în trei părţi
corespunzătoare celor trei secţii de producţie caracteristice:
procesul de producţie al şantierelor de exploatare,
transportul şi
procesul de producţie al depozitelor centrale şi al centrelor de
sortare şi preindustrializare a lemnului.
Procesele de producţie auxiliare se concretizează prin activităţi
de construire, întreţinere şi reparare a mijloacelor de muncă şi prin
producerea şi furnizarea diferitelor forme de energie.
Procesele de deservire, după cum le spune şi numele, sunt
constituite din activit ăţi ajutătoare, acestea deservind procesele de
producţie de bază sau auxiliare (de exemplu: aprovizionarea, controlul
produselor, transportul netehnologic, conducerea tehnico-organizatorică
şi financiară).
Procesele de producţie anexe pot fi puse în evidenţă atunci când
activităţile de exploatare se extind şi asupra altor produse (nelemnoase)
ale arborilor sau atunci când se dă o utilizare superioară unor părţi
lemnoase ale acestora, transformându-le în produse finite (de exemplu:
mangalizarea buturilor greu despicabile şi a crăcilor, fabricarea de
extracte tanante vegetale sau a uleiurilor eterice, obţinerea de compost).
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă (cantitativă
şi calitativă) a obiectului muncii în urma acţiunii mijloacelor de muncă
(schimbarea dimensiunilor, a proprietăţilor, modificarea aspectului etc.)
completată de eventuala depozitare şi de transportul tehnologic. Procesul
de producţie forestieră se caracterizează prin efectuarea, pe întreg
teritoriul fondului forestier, a unor operaţii specializate grupate în
următoarele procese tehnologice de bază:
procesul tehnologic de recoltare a lemnului, care cuprinde ca
operaţie principală doborârea arborelui; acest proces reprezintă
ansamblul de lucrări prin care se realizează transformarea
arborelui din element bioproductiv în materie primă; lucrările se
efectuează în pădure (la cioată), iar unitatea tehnico-adminis-
trativă este parchetul (figura 4.1);
procesul tehnologic de colectare a lemnului cu operaţiile de
adunat, scos, apropiat prin care se realizează concentrarea
progresivă a lemnului utilizând căi de colectare cu caracter
temporar;
procesul tehnologic din platformele primare, care are loc la baza
parchetelor de exploatare, la intersecţia căilor de colectare cu
17
drumul forestier, cu operaţiile de fasonare şi prelucrare prin care
se realizează modificarea formei şi dimensiunilor materialului
lemnos rezultat în urma recoltării, pregătindu-l pentru transportul
tehnologic ce urmează;
procesul tehnologic de transport forestier ce se desfăşoară între
platforma primară şi centrul de sortare şi preindustrializare a
lemnului (C.S.P.L.);
procesul tehnologic de preindustrializare prin care se dă o formă
definitivă produsului exploatării prin lucrări de sortare şi
prelucrare în condiţii industriale; precede procesul de
industrializare a lemnului.
Este de remarcat faptul că, în unele situaţii, transformarea
materialului lemnos în sortimente livrabile anumitor consumatori nu
implică neapărat aplicarea tuturor acestor procese tehnologice (uneori,
produsele lemnoase sunt trimise din platformele primare direct la
consumatori, la fabricile de cherestea, de exemplu, fără a mai fi supuse
procesului tehnologic din centrele de sortare şi preindustrializare a
lemnului).
LEGENDA
puncte de lucru
căi de colectare
puncte de încărcare
drum forestier
parchet drum în afara fondului forestier
Depozitul
central
sau
C.S.P.L.
Platform
a
primară
transport tehnologic
18
operaţii de transformare şi de prelucrare primară specifice:
doborârea, curăţirea de crăci, secţionarea, despicarea, cojirea,
tocarea etc;
operaţii de deplasare sau transport tehnologic: colectarea,
încărcarea, transportul propriu-zis (auto, pe căi ferate, pe apă sau
pe calea aerului), descărcarea, deplasarea pe distanţe scurte
(transportul interior) etc;
operaţii de depozitare, control şi livrare: stivuirea sau pache-
tizarea, sortarea, măsurarea etc.
19
lemnului (C.S.P.L.). Aş adar, centrul de sortare şi preindustrializare a
lemnului este o secţie de producţie amplasată lângă o staţie de cale ferată
sau în incinta unei fabrici de cherestea, dotată cu utilaje tehnologice
specializate pentru fasonarea, sortarea şi preindustrializarea masei
lemnoase de la exploatările forestiere din zonă (Constantinescu et al.,
1981).
20
care satisfac cerinţele beneficiarului pentru un singur sortiment, obţinută
prin operaţii de transformare (doborâre, curăţire de crăci, secţionare,
despicare, cojire) efectuate în parchet.
Multiplul de sortimente este o piesă din lemn, fără cră ci, cu
lungimea mai mică de 12 m care satisface cerinţele beneficiarului şi din
care se pot obţine, prin transformări ulterioare, două sau mai multe
sortimente definitive.
Piesele rezultate în urma aplicării acestei metode au, în general,
lungimi mici (1÷4 m). Aceasta conduce la utilizarea sub capacitate a
mijloacelor de colectare şi de transport, deci la o productivitate scăzută a
lucrărilor.
Alte dezavantaje ale metodei sunt:
operaţiile de transformare au loc pe suprafeţe întinse şi necesită
un număr mare de muncitori şi asistenţă tehnică de specialitate
permanentă, ceea ce implică cheltuieli mari;
gradul scăzut de mecanizare a lucrărilor;
calitatea sortării este redusă, în general, cu pierderi mari de
biomasă lemnoasă datorate declasării materialului lemnos, ceea ce
determină un indice scăzut de valorificare a lemnului; la aceasta
contribuie şi deprecierea calitativă prin rupturi, aşchieri şi spargeri
(ca urmare a utilizării unor mijloace rudimentare), precum şi
valorificarea în mică măsură a lemnului din vârfuri şi
crăci şi a buturilor greu despicabile.
Singurul avantaj al metodei poate fi considerat eficienţa
silviculturală bună datorată volumului relativ mic al fiecă rei piese, dar,
în condiţiile unei organizări defectuoase a exploatării, se pot înregistra
prejudicii destul de mari pe întreaga suprafaţă a parchetului.
Metoda de exploatare în trunchiuri şi catarge presupune
colectarea preponderentă a masei lemnoase sub formă de trunchiuri şi
catarge.
Trunchiul , în sensul acceptat în domeniul exploatării lemnului,
reprezintă partea arborelui de foioase, fără crăci, cuprinsă între tăietura
de doborâre şi locul de inserţie a primei crăci groase (figura 5.1a).
Catargul (figura 5.1b) este partea din arborele de răş inoase, de
asemenea fără crăci, cuprinsă între tăietura de doborâre şi cea practicată
pentru îndepărtarea vârfului (la un diametru al fusului de aproximativ 5
cm).
21
foioase răşinoase
≈5cm
L>12m L>12 m
a) b)
Figura 5.1. Forma pieselor din lemn în cazul aplicării metodei de
exploatare în trunchiuri şi catarge
Această metodă de exploatare a însemnat un pas înainte faţă de
metoda sortimentelor definitive la cioată pentru că unele operaţii de
transformare au fost transferate din parchet în platforma primară, pe
suprafe ţe corespunzător amenajate. Prin aplicarea acestei metode s-au
obţinut următoarele avantaje:
creşterea procentului de lemn de lucru ca urmare a sortării
trunchiurilor şi a catargelor în platformele primare şi finale, ştiut
fiind că aceste părţi conţin 65÷70% din volumul arborelui pe
picior;
creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor, ceea ce duce la o
creştere a productivităţii muncii (creşte capacitatea de colectare
prin volume mai mari pe piesă transportată) şi, în acelaşi timp, la
reducerea numărului de muncitori;
reducerea pierderilor de exploatare şi a deprecierilor calitative ale
lemnului, obţinând astfel un indice mai mare de valorificare a
masei lemnoase;
calitatea sporită a lucrărilor şi cu prejudicii mai puţin frecvente
(trasee mai puţine la adunat), cu menţiunea că, dacă acestea se
produc, au o intensitate mai mare.
Ca dezavantaj se poate considera faptul că valorificarea lemnului
nu este integrală datorită ponderii fasonării în continuare a lemnului
mărunt la cioată.
Metoda de exploatare sub formă de arbori (cu coroană) şi păr
ţi de arbori constă în efectuarea în parchet numai a operaţiei de doborâre
a arborilor, celelalte operaţii (de fasonare) realizându-se în platforma
primară sau în C.S.P.L. Trunchiul este necurăţat de crăci, dar se execută,
eventual, o singură secţionare a acestuia pentru proporţionarea sarcinii,
rezultând părţi de arbore (pa1 şi pa2 în figura 5.2).
22
foioase răşinoase
pa2
pa 1 pa 1 pa2
24
şi/sau în C.S.P.L. ceea ce, implicit, înseamnă creşterea productivităţii
muncii şi a gradului de mecanizare a lucrărilor.
Tabelul 5.1
Repartizarea operaţiilor de transformare în cazul
principalelor metode de exploatare a lemnului
Operaţii de transformare
Metoda
în platforma primară şi/sau
de la parchet
C.S.P.L.
exploatare
db cc s ds c fc t cc s ds c fc t
în tocătură
în sortimente
definitive
în multipli de
sortimente
în trunchiuri şi
catarge
în arbori şi
părţi de arbori
Legenda: db - doborâre; cc - curăţire de crăci; s - secţionare; ds - despicare; c -
cojire; fc - fasonare crăci în snopi; t - tocare
26
Volumul brut pe picior reprezintă volumul înscris în actele de
punere în valoare şi este format din volumul arborilor întregi inclusiv
coaja.
Volumul utilizabil este egal cu volumul brut pe picior minus
volumul cojii pentru lemnul rotund de lucru.
Volumul comerciabil reprezintă volumul lemnului recepţ ionat în
depozitele finale sau în centrele de sortare şi preindustrializare sau cel
confirmat de beneficiar, în cazul livrărilor directe din platformele
primare. Acesta se obţine prin scăderea consumurilor tehnologice din
volumul utilizabil.
În procesul de exploatare, prin operaţiile de transformare a
lemnului arborilor puşi în valoare în sortimente de lemn brut se produc
diminuări inerente ale volumului iniţial denumite consumuri
tehnologice.
Indicii de consum tehnologic sunt reglementaţi prin normative
revizuite periodic care iau în considerare nivelul tehnic şi tehnologic al
momentului când sunt întocmite. Numai depăşirile acestor indici de
consum tehnologic sunt considerate pierderi şi sunt cauzate de orga-
nizarea necorespunzătoare a procesului de muncă ş i de defecţiuni
tehnice (nerespectarea disciplinei tehnologice, utilizarea forţei de muncă
necalificate, a utilajelor şi dispozitivelor cu grad înalt de uzură etc.).
În cadrul operaţiilor de transformare a lemnului, consumurile
tehnologice ce se înregistrează pot fi grupate astfel (Oprea, 1995):
consum în tăieturi,
consum în rupturi,
consum în supradimensiuni,
consum în putregai.
Consumul în t ăieturi cuprinde volumul de lemn consumat prin
execuţia tă ieturilor de doborâre şi secţionare (acestea din urmă realizate
în parchet şi/sau în C.S.P.L.) şi includ calupuri de tapă, aşchii şi
rumeguş.
Consumul în rupturi cuprinde lemnul rupt şi sfărâmat prin
căderea arborilor.
Consumul în supradimensiuni este specific centrelor de sortare şi
preindustrializare a lemnului, dar poate să apară şi în platformele
primare dacă lemnul este fasonat în sortimente definitive.
Reglementările prevăd o mărime a supralungimilor de 1 cm/m necesară
asigurării obţinerii în întreprinderile de prelucrare a lemnului a
lungimilor prevăzute pentru produsele semifinite. În această categorie se
27
încadrează şi porţiunea olărită a buştenilor. Este necesar să se ia în
considerare şi un consum în supragrosimi, mai ales în cazul buştenilor
de răşinoase care suferă o contragere accentuată a lemnului prin uscare.
Consumul în putregai se înregistrează atunci când prin secţionări
ale pieselor din lemn, în platforma primară sau în C.S.P.L., sunt
descoperite porţiunile afectate de putregai. Volumul iniţial de lemn de
lucru trebuie, evident, diminuat cu volumul zonei cu putregai.
În ceea ce priveşte consumurile tehnologice datorate deplasării
lemnului, prin colectare sau transport tehnologic, acestea depind de
specie, de distanţa pe care se deplasează piesele din lemn, de pantă şi
starea traseului de colectare, de mijloacele utilizate. Se concretizează
prin lemn rupt ş i sfărâmat sau aşchiat care, fie că se desprinde din
piesele aflate în mişcare, fie că se elimină prin retezarea capetelor
pieselor respective.
Consumurile tehnologice din această categorie au valorile cele
mai mici în cazul colectării cu funicularele şi cu atelajele, valori medii la
colectarea cu tractoarele şi valori ridicate pentru colectarea lemnului prin
corhănire.
Cerinţa tot mai mare de lemn în perioada actuală datorată
multiplelor utilizări ale lemnului determină o extindere a preocupărilor
privind atragerea în circuitul economic a cât mai mult din biomasa
arborilor şi arboretelor şi valorificarea superioară a acesteia.
Datorită condiţiilor specifice de desfăş urare a procesului de
exploatare a p ădurilor, masa lemnoasă pusă în valoare sub formă de
sortimente de lemn brut nu se transformă integral în sortimentele
respective, o anumită parte regăsindu-se la sfârşitul procesului de
producţie în resturi şi pierderi de exploatare. Prin alegerea unor metode
de exploatare corespunzătoare şi printr-o sortare optimă, aceste pierderi,
chiar dacă nu sunt eliminate în totalitate, pot fi reduse considerabil.
7. CERINŢE SILVICULTURALE PRIVIND PROCESUL DE
EXPLOATARE A LEMNULUI
28
7.1. RĂRITURILE
Se execută în stadiile de păriş , codrişor şi codru mijlociu. Acest
tip de tăieri se aplică pentru a dirija în mod corespunzător arboretele,
urmărind ameliorarea calitativă a stării fitosanitare, mă rirea rezistenţei
la acţiunea factorilor destabilizatori biotici şi abiotici ş i, din punct de
vedere al exploatării, valorificarea superioară a biomasei lemnoase.
Exploatarea biomasei lemnoase rezultate din rărituri are
următoarele caracteristici:
3. -1
volum mic extras pe unitatea de suprafaţă (40÷50 m ha );
3 3
volum redus pe fir (0,040÷0,440 m , frecvent sub 0,100 m );
desime mare a arboretelor în care se intervine;
număr mare de arbori extraşi la hectar (400÷600 fire/ha);
pondere mare a sortimentelor de material lemnos de calitate
inferioară.
Unul dintre cale mai importante aspecte ale acestui tip de tăiere
se referă la asigurarea protecţiei arborilor pe picior. Din acest punct de
vedere trebuie respectate următoarele reguli de exploatare:
alegerea celei mai adecvate metode de exploatare;
marcolarea arborilor de viitor pentru atenţionare asupra
obligativităţii asigurării protecţiei acestora în momentul doborârii
altor arbori aflaţi în apropiere;
doborârea pe direcţii tehnice judicios stabilite, cu protejarea
arborilor de valoare rămaşi pe picior şi a seminţişului utilizabil;
realizarea în parchet a unei reţele de căi de colectare utilizabile în
întreaga perioadă de executare a răriturilor.
29
Specificul acestui tip de tăiere este faptul că trebuie valorificată
biomasa lemnoasă asigurând regenerarea naturală; deci trebuie acordată
o atenţie deosebită protejării seminţişului.
Trebuie să se asigure măsuri speciale pentru acest tip de tăieri, şi
anume:
amenajarea unor spaţii restrânse de manevră datorate desimii
arboretului, la prima colectare, sau a suprafeţelor ocupate de
seminţiş, la următoarele intervenţii;
la stabilirea direcţiei de doborâre se vor lua în considerare
suprafeţele ocupate de seminţiş şi direcţia de deplasare a lemnului
la adunat;
se vor crea reţele de căi de colectare astfel dezvoltate încât să fie
folosite pe întreaga perioadă de aplicare a tratamentului fără a
schimba modalităţile de scos şi apropiat.
30
se vor doborî pentru început arborii de mici dimensiuni şi apoi cei
cu dimensiuni mai mari pentru a crea culoare de adunat şi scos;
se va urmări crearea unei reţele de căi de colectare permanente.
32
Tabelul 7.1
Epoci şi termene de recoltare şi colectare
Epoci şi
Nr. termene de
crt.
Condiţii silviculturale exploatare şi
colectare
1 Codru cu tăieri succesive şi cu tăieri combinate:
a) tăieri preparatorii tot anul
b) tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie 15.IX – 15.IV
c) tăieri de dezvoltare şi tăieri definitive din:
- zona de câmpie şi deal 15.IX – 15.IV
- zona de munte 15.IX – 30.IV
Codru cu tăieri progresive:
a) quercinee şi amestecuri de diverse foioase:
a1) tăieri de însămânţare în afara anului de
fructificaţie abundentă sau mijlocie tot anul
2 a2) tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie 15.X – 31. III
a3) tăieri de punere în lumină, lărgire şi racordare a
ochiurilor 15.IX – 15.IV
b) Răşinoase şi amestecuri de răşinoase cu fag:
b1) tăieri de însămânţare tot anul
b2) tăieri de punere în lumină, lărgire şi racordare a
ochiurilor 15.IX – 30.IV
Codru cu tăieri grădinărite şi transformare spre
3 grădinărit:
a) în arborete cu mai puţin de 25% seminţiş tot anul
b) în arborete cu mai mult de 25% seminţiş 15.IX – 30.IV
4 Codru cu tăieri rase tot anul
5 Crâng simplu cu tăiere de jos 15.IX – 31.III
6 Crâng simplu cu tăiere în scaun 15.IX – 31.III
7 Crâng simplu în răchitării 1.X – 15.III
8 Crâng simplu în căzănire 15.IX – 31.III
Tăieri de îngrijire în păduri tinere:
a) curăţiri:
9 a1) în arborete de foioase tot anul
a2) în arborete de răşinoase 1.VIII – 31.III
b) rărituri tot anul
10 Tăieri de produse accidentale şi de igienă: tot anul
Tăieri de substituire şi de refacere:
11 a) cu regenerare parţială din lăstari sau seminţiş 15.IX – 31.III
b) cu regenerare artificială tot anul
Influenţele negative din punct de vedere silvicultural sunt cu atât
mai mari cu cât perioada de exploatare este mai lungă, impunându-se în
33
acest sens limitări stricte (tabelul 7.2, după Normele tehnice nr.4, 2002,
cu completările ulterioare).
Tabelul 7.2
Durate maxime de exploatare a parchetelor
Volum de exploatat din Durata maximă de recoltare şi
3
Zona geografică parchet (m ) colectare (luni) în parchete:
cu restricţii fără restricţii
sub 300 1,5 2
câmpie 301 - 600 2 2,5
601 - 1000 2,5 3,5
peste 1000 3 4
sub 500 2 3
deal şi munte 501 - 1000 3 4,5
1001 - 3500 4,5 5,5
peste 3500 5 6
35
frecvenţa şi extinderea defectelor lemnului sunt mai reduse, cu atât piesa
respectivă este mai valoroasă);
- criteriul utilizării, care urmăreşte starea lemnului (gradul de
prelucrare a acestuia) şi stabileşte sectorul economic din industria de
prelucrare a lemnului (şi nu numai) în care se va utiliza sortimentul
respectiv.
Din punct de vedere al stă rii lemnului, se deosebeşte lemnul
brut rezultat în urma fasonării prin operaţiile de secţionare, cojire sau
despicare şi lemnul prelucrat (în cherestea, mangal, tocătură sau alte
produse).
În funcţie de tehnologia de exploatare a lemnului, sortarea poate
să se facă la locul de doborâre a arborilor, în platforma primară sau în
depozitele centrale (sau C.S.P.L.). Dacă sortarea definitivă se execută în
afara parchetului, este necesară o presortare la cioată în scopul
dimensionă rii sarcinilor corespunzător cu parametrii tehnici ai
mijloacelor de colectare şi de transport.
Valorificarea complexă şi superioară a biomasei lemnoase
presupune găsirea soluţiilor prin care arborele, în totalitatea sa, să poată
fi utilizat industrial, cu valori de întrebuinţare cât mai mari.
Materialul lemnos brut rezultat prin fasonarea masei lemnoase
exploatate este evidenţiat în schema tehnologică din figura 8.1.
Sortimentul se defineşte ca un obiect sau ca un lot dintr-o grupă
de produse care sunt caracterizate printr-o anumită destinaţie, formă,
dimensiune şi calitate. Sortimentul forestier se referă la o întreagă gamă
de produse forestiere în ansamblu.
Sortimentul de lemn brut se referă la materii prime lemnoase
rezultate din exploatările forestiere.
Sortimentele de produse lemnoase se referă la produse rezultate
din prelucrarea mecanică a lemnului, utilizate în industrie sau direct ca
bunuri de consum.
În raport cu utilizarea ulterioară a materialului lemnos (ţinând
cont doar de criteriul dimensional -limite de diametre -, nu şi de cel
calitativ) pot fi obţinute, pentru diferite grupe de specii, sortimentele de
lemn brut prezentate în figurile 8.2÷8.6.
Principalele sortimente de lemn brut sunt:
lemn brut rotund pentru industrializare;
lemn rotund pentru construcţii şi utilizări speciale;
lemn de steri rotund şi despicat pentru industria mecanică şi
chimică;
lemn de steri şi crăci pentru mangalizare şi combustibil.
36
Volum
utilizabil
lemn de lemn de
lucru foc
lemn de steri lemn din crăci
lemn pentru
lemn pentru
prelucrări
construcţii
industriale lemn pentru
prelucrări
chimice
lemn pentru poduri
lemn de rezonanţă lemn de mină lemn pentru pastă chimică
lemn pentru furnire manele, prăjini lemn pentru plăci
lemn pentru cherestea lemn pentru araci lemn pentru distilare
lemn pentru traverse şi tutori extragerea substanţelor tanante
lemn pentru celuloză lemn pentru spaliere mangalizare
Figura 8.1. Schema tehnologică a principalelor sortimente de lemn brut
37
38
Figura 8.2: Principalele sortimente de lemn brut pentru grupa de specii RĂŞINOASE
39
Figura 8.5: Principalele sortimente de lemn brut pentru DIVERSE SPECII DE FOIOASE TARI
42
Figura 8.6: Principalele sortimente de lemn brut pentru DIVERSE SPECII DE FOIOASE MOI
8.1. SORTIMENTE DE LEMN BRUT ROTUND PENTRU INDUSTRIALIZARE
În această grupă se încadrează sortimente de lemn brut din
speciile de răş inoase (tabelul 8.1), fag (tabelul 8.2), stejari (tabelul 8.3),
diverse tari şi moi (tabelul 8.4). Un caz particular este cel al nucului
(tabelul 8.5).
Lemnul rotund brut de răşinoase pentru industrializare se
clasifică în clasele: rezonanţă (R), furnire estetice (Fe), furnire tehnice
(Ft) şi cherestea (C). Acest lemn se fasonează din arborii doborâţi în tot
timpul anului cu excepţia lemnului de rezonanţă care se fasonează din
arbori doborâţi numai în perioada repausului vegetativ.
Sortimentele de lemn rotund brut pentru industrializare se
livrează necojite, curăţate de crăci şi cioturi la faţa lemnului, având
capetele secţionate perpendicular pe axă. Dimensional, sortimentele din
lemn brut pentru industrializare trebuie să se încadreze în limitele
prezentate în tabelul 8.1.
Tabelul 8.1
Dimensiunile lemnului brut rotund de răşinoase pentru industrializare (SR 1294:1993)
Diametrul minim la
Sortiment Lungime (m)
capătul subţire (cm)
Rezonanţă R 34 de la 2,0 din 0,1 în 0,1
Furnir estetic Fe 35 de la 2,0 din 0,1 în 0,1
1,4; 2,2; 2,4, multipli şi combinaţii
Furnir tehnic Ft 25
ale acestora
de la 2,5 la 3,0 din 0,25 în 0,25
Cherestea C 18
şi peste 3,0 din 0,5 în 0,5
Pentru lemnul de rezonanţă nu se admit următoarele defecte:
curbura, conicitatea anormală , lăbărţarea, ovalitatea, excrescenţele, fibra
răsucită , inimile concrescute, nodurile sănătoase sau putrede, crăpăturile
inelare, coloraţii anormale, putregaiul sfărâmicios şi cel fibros şi zona de
răşină.
În secţiune transversală, acesta trebuie să aibă inele anuale
regulate, concentrice, cu lăţime maximă de 4 mm, iar proporţia de lemn
târziu să fie de maxim 1/3 din lăţimea inelelor. La lemnul pentru furnire
estetice (Fe) şi tehnice (Ft), defectele neadmise la lemnul de rezonanţă
(R) se admit condiţionat, potrivit standardului. Lemnul pentru cherestea
(C) admite majoritatea defectelor de la lemnul de rezonanţă şi,
condiţionat, crăpăturile şi putregaiul sfărâmicios şi fibros, interior şi
exterior.
43
Lemnul rotund de fag pentru industrializare se livrează în
următoarele clase de calitate: clasa Fe pentru furnire estetice, clasa Ft
pentru furnire tehnice ş i clasa C pentru cherestea şi pentru alte produse
obţinute prin debitare. Dimensiunile lemnului de fag pentru indus-
trializare sunt redate în tabelul 8.2. Supralungimea sortimentelor de
lemn de fag va fi de maxim 4 cm.
Tabelul 8.2
Dimensiunile lemnului rotund de fag pentru industrializare
(SR 2024:1993)
Diametrul minim la
Clasa de calitate Lungimi nominale (m)
capătul subţire (cm)
Fe 32 De la 2,0 din 0,1 în 0,1 m
1,4; 2,2; 2,4; multipli şi
Ft 24
combinaţii ale acestora
C 18 De la 2,4 din 0,1 în 0,1 m
44
de la doborâre, iar cel recoltat în sezonul de vegetaţie va fi transportat în
fabrici imediat sau cel mult la 60 zile de la fasonare.
Calitativ, pentru lemnul pentru furnire (Fe) nu se admit urmă-
toarele defecte: inimi concrescute, gă uri şi galerii de insecte şi putregai
în alburn. Restul defectelor se admit cu restricţiile menţionate în stan-
dard. Pentru lemnul de cherestea (C) se admit, condiţionat, aproape toate
defectele.
Lemnul rotund de diverse specii tari şi moi pentru indus-
trializare cuprinde lemnul speciilor: cireş, păr, frasin, paltin, ulm, arţar,
carpen, mesteacăn, jugastru, salcâm, tei, anin, plop şi salcie destinat
prelucrării industriale.
Lemnul acestor specii se livrează în următoarele clase de calitate:
lemn pentru furnire estetice (Fe) şi tehnice (Ft), din toate speciile de mai
sus; lemn de tei şi plop pentru chibrituri (K); lemn de carpen, jugastru şi
mesteacăn pentru calapoade ş i şanuri (Cpş); lemn de tei pentru creioane
(Cr) şi lemn pentru cherestea din toate speciile menţionate mai sus (C).
Dimensiunile sortimentelor din speciile menţionate mai sus sunt
prezentate în tabelul 8.4.
Tabelul 8.4
Dimensiuni pentru lemnul rotund de DT şi DM pentru industrializare (SR 3302:1993)
Diametrul minim la
Clasa de calitate Lungimi nominale (cm)
capătul subţire (cm)
Fe 24* 120 cu creşteri din 10 în 10
140, 220, 240, multipli şi
Ft 24 combinaţii ale acestora
**
Chibrituri (K) 20 ≥100 cu creşteri din 10 în 10
Calapoade şi şanuri (Cpş) 22 ≥50 cu creşteri din 10 în 10
Creioane (Cr) 18 ≥240 cu creşteri din 10 în 10
C 18 ≥240 cu creşteri din 10 în 10
*
minim 36 cm pentru paltin de munte destinat instrumentelor muzicale;
minim 20 cm pentru cireş, salcâm, măr, păr
* minim 18 cm pentru tei, arin, mesteacăn
Lemnul se fasonează din arbori doborâţi în tot timpul anului, cu
excepţia lemnului de carpen care se fasonează din arbori doborâţi în
perioada repausului vegetativ. Sortimentele se livrează necojite sau
parţial cojite.
Calitativ, sortimentele din clasa furnire (F) nu admit prezenţa
găurilor şi galeriilor de insecte, cele din clasa K nu admit crăpături de
ger precum şi găurile şi galeriile de insecte, iar cele din clasa Cpş nu
admit coloraţiile anormale şi nodurile concrescute, putrede sau parţial
45
putrede. Alte defecte sun acceptate condiţionat, conform prevederilor
standardului.
Tabelul 8.5
Dimensiunile lemnului rotund de nuc pentru industrializare
(STAS 5716-74)
Diametrul minim la
Sortiment Clasa de calitate capătul subţire (cm) Lungimi nominale (m)
A 40
Fe ≥0,7 din 5 în 5 cm
B 25
C - 14 ≥1,0 din 10 în 10 cm
46
categoria B, cu diametre la capătul subţire de 22÷29 cm şi
lungimi de 6÷13 m din 10 în 10 cm;
Lemnul de mină (STAS 256-79) se obţine din specii de
răşinoase (molid, brad, pin, larice) sau de foioase (stejar, gorun, gârniţă,
salcâm, ulm) prin fasonarea în două categorii dimensionale:
mărimea 1, cu diametre la capătul subţire de 12÷17 cm şi
lungimi de 1,00 m, 1,50 m, 1,75 m, precum şi toate cele de la
mărimea 2;
mărimea 2, cu diametre la capătul subţire de 18÷22 cm şi
lungimi de 2,00 m, 2,25 m, 2,50 m, 2,75 m, 3,00 m, 3,50 m, 4,00
m, 4,25 m, 4,50 m, 5,00 m.
Se acceptă şi combinaţii ale acestor lungimi.
Aracii de vie, de legume şi tutorii pentru pomi fructiferi (STAS
850-80) au următoarele caracteristici dimensionale:
araci de vie cu diametrul la capătul gros de 3÷8 cm şi lungimea
de 1,25÷3,00 m;
araci de legume cu diametrul la capătul gros de 2÷4 cm şi
lungimea de 1,00÷ 1,75 m din 5 în 5 cm;
tutori cu diametrul la capătul gros de 5÷7 cm şi lungimea de
2,25÷2,75 m din 5 în 5 cm;
8.3. SORTIMENTE DE LEMN DE STERI ROTUND ŞI DESPICAT ŞI
RESTURI DE EXPLOATARE PENTRU INDUSTRIA MECANICĂ ŞI
CHIMICĂ
Sunt reprezentative pentru această grupă de sortimente: lemnul
pentru PAL şi PFL, lemnul pentru celuloză (tabelul 8.8), lemnul pentru
distilare uscată şi lemnul pentru extracte tanante (tabelul 8.9).
Lemnul pentru plăci din aşchii de lemn (PAL) şi plăci din fibre
de lemn (PFL) se sortează în cinci categorii (STAS 7149-86):
A, lemn rotund şi despicat;
B, crăci, fusuri subţiri şi vârfuri (legate în snopi);
C, rămăşiţe provenite din procesul de exploatare (resturi de
exploatare, aşchii cioturi, rupturi, spărturi şi capete de buşteni)
sau de la prelucrarea mecanică a cherestelei, placajelor, furnirelor
şi de la formatizarea plăcilor;
D, talaş, aşchii şi rumeguş;
E, tocătură.
47
Condiţiile de sortare dimensională pentru fiecare dintre categorii
sunt:
A cu diametrul la capetele pieselor rotunde sau latura secţiunii,
pentru cele despicate, de 4÷25 cm şi lungimea de 1,0 m;
B cu diametrele de 2÷4 cm şi lungimi de 30÷100 cm;
C cu latura secţiunii până la 25 cm şi lungimi până la 100 cm;
D cu dimensiunea particulelor de maxim 30 mm;
E are grosimi de 5÷.70 mm.
Lemnul pentru celuloză trebuie să îndeplinească condiţ iile din
tabelul 11. Lemnul din categoria A se livrează curăţat de crăci ş i cioturi,
iar cel din categoriile B şi C în lungimi de peste 30 cm, în snopi legaţi cu
sfoară.
Tabelul 8.8
Dimensiuni pentru lemnul de celuloză (STAS 259-84)
Dimensiuni
lemn rotund lemn despicat
Clasa de Specia sau grupa de diametrul (cm)
latura
calitate specii la capătul lungime secţiunii lungime
subţire gros (cm) (cm)
(cm)
minim maxim
50÷600
molid şi brad 10 30 - -
din 10 în 10
fag 10 30 100 6÷30 100
I* multipli de
plop 10 30 120 până la - -
600
răşinoase (molid,
5 30 50÷600
brad, pin)
fag, diverse tari
II** (carpen, 5÷30 100
mesteacăn), diverse 5 30 50÷100
moi (plop, salcie,
anin, tei)
* lemn pentru celuloză chimică şi pastă mecanică
* lemn pentru celuloză papetară şi semiceluloză
48
lozei şi hârtiei cu diametrul minim de 14,0 cm iar diametrul maxim de
17,0 cm (STAS 2059-84).
Lemnul de fag şi carpen pentru distilare uscată în retorte
(STAS 2209-90) are diametrul sau latura cea mai mare de 8÷20 cm şi
lungimea de 1,0 m.
Lemnul de stejar pentru extracte tanante trebuie să corespundă
dimensional condiţiilor STAS 4181-88, redate în tabelul 8.9.
Tabelul 8.9
Dimensiunile sortimentelor din lemn de stejar pentru extracte tanate
Dimensiuni (cm)
Categoria diametru lăţimea
lungime grosime
(cu coajă) feţei
A (lemn rotund
60÷100 15÷25 - 15÷25
şi despicat)
B (buturi) 40÷120 minim 25 - -
C (rămăşiţe din
maxim 60 - maxim 6 maxim 10
lemn)
D (rondele din
- minim 25 8÷40 -
cioate)
49
Preocupările actuale privind valorificarea biomasei lemnoase se
concretizează prin măsuri care urmăresc reducerea pierderilor de ex-
ploatare şi introducerea în circuitul economic a lemnului de mici dimen-
siuni sub formă de sortimente cu valoare de întrebuinţare cât mai mare.
Prin lemn de mici dimensiuni se înţelege materialul lemnos având
diametrul (grosimea) sub 18 cm şi lungimea variabilă. În practică, pe
lângă noţiunea de lemn de mici dimensiuni apar şi alte denumiri ase-
mănătoare: deşeuri, lemn subţire, lemn mărunt, rămăşi ţe, etc. Lemnul
de mici dimensiuni poate fi valorificat sub diferite forme:
direct în formă de lemn brut;
diferite sortimente obţinute prin prelucrare:
− fasonare şi prelucrare primară;
− prelucrare mecanică;
− prelucrare chimică.
Prin fasonare şi prelucrare primară se înţelege modificarea
mărimii sau formei lemnului brut prin operaţii de despicare, cioplire,
ascuţire, în urma cărora se obţin diverse produse semifinite sau finite,
cele mai importante fiind:
prin secţionare - ascuţire: arac rotund, butuc rotund pentru roţi,
cozi brute rotunde pentru unelte, pari de gard;
prin despicare: şiţă, araci despicaţi;
prin spintecare: cozi brute pentru unelte, doage brute, traverse,
spaliere;
prin cojire: coajă pentru extracte tanante, liber de tei pentru legat;
prin împletire: împletituri din nuiele.
Prin prelucrări mecanice se pot obţine:
şipci şi lamele pentru lăzi de ambalaj;
plăci de aşchii şi fibre lemnoase;
făină din lemnul pulverizat prin măcinare în agregate speciale
(utilizată la fabricarea dinamitei, a plăcilor de asfalt, a
duşumelelor de lemn cu ciment, a cărămizilor izolatoare, a sticlei
incasabile, a maselor plastice, etc.);
talaş industrial şi lână din lemn prin rindeluire în maşini speciale
(utilizate la ambalarea sticlei, a fructelor, ca umplutură cu rol
protector sau masă de filtrare a lichidelor).
50
9. RECOLTAREA LEMNULUI
δ = α + β ; γ = π − ( α + β) = π − δ . (9.1)
2 2
52
9.1.1 Tăierea lemnului prin aşchiere
Tăierea prin aşchiere constă în transformarea în aşchii a unui
volum de lemn din zona de tăiere. În funcţie de poziţia muchiei tăietoare
în raport cu direcţia fibrelor lemnului, pana simplă poate executa o tăiere
frontală, longitudinală sau transversală (figura 9.4).
53
tăierea închisă este realizată după trei suprafeţe, cu participarea
tuturor muchiilor tăietoare, atunci când lungimea muchiei
principale este mai mică decât lăţimea piesei din lemn prelucrate.
Acest ultim caz este cel mai frecvent aplicat în practică.
Tăierea este realizată de cuţit, căruia i se imprimă două mişcări
(figura 9.3): mişcarea de aş chiere (de tăiere propriu-zisă) caracterizată
prin vectorul vc şi prin care se asigură desprinderea unei singure aşchii
de grosime h şi mişcarea de avans, caracterizată de vectorul va .
Avansul fixat la începutul tăierii este specific deplasării reversibile a
cuţitului şi asigură desprinderea unor straturi succesive de aşchii cu
grosimea h. Dacă mişcarea de avans se imprimă cuţitului concomitent cu
cea de tăiere, aceasta duce la modificarea permanentă a grosimii aşchiei
care depinde de mărimea şi sensul vectorului viteză va .
Mişcarea de tăiere se transmite, de regulă, cuţitului, dar există şi
situaţii când aceasta se imprimă materialului de prelucrat ( v0 ).
Deplasarea cuţitului poate fi liniară (uniformă sau variată) sau curbilinie
(uniformă sau variată).
Tăierea complexă se caracterizează printr-o traiectorie curbilinie
a cuţitului care se deplasează cu viteză variată şi prelucrarea
concomitentă a două sau trei suprafeţe, ceea ce implică o grosime
variabilă a aşchiilor şi dispunerea suprafeţelor de tăiere sub diferite
unghiuri în raport cu direcţia fibrelor lemnoase.
Deoarece dintele tăietor al ferăstrăului mecanic, principalul
mijloc de muncă utilizat pentru tăierea lemnului, acţionează în secţiunile
frontală şi tangenţială, este necesară particularizarea interacţiunii dintre
cuţit şi lemn în procesul de aşchiere pentru aceste două situaţii.
Pana simpl ă care execută tăierea în secţiune frontală trebuie să
fie acţionată cu o forţă a cărei mărime depinde de rezistenţa la tăiere.
Această rezistenţă este influenţată de structura lemnului, de proprietăţile
sale fizico-mecanice şi de parametrii cuţitului.
Forţa aplicată cuţitului trebuie să fie mai mare decât rezultanta
(R în figura 9.5) forţelor de rezistenţă la tăiere.
Aceste forţe sunt:
PL - forţa care acţionează pe lama cuţitului,
N1,N2 - reacţiunile normale ale lemnului care acţionează pe faţa
pieptului şi pe faţa spatelui cuţitului,
F1,F2 - forţele de frecare între cuţit şi lemn determinate de reacţiunile
normale.
54
Figura 9.5. Parametrii tăierii în secţiune frontală
55
La limită, forţa F este chiar forţa de tăiere în secţiune frontală şi se poate
scrie:
'
F = F ⋅ tgδ = τ f ⋅ b ⋅ h ⋅ tgδ , (9.2)
τ f fiind efortul unitar la forfecarea lemnului paralelă cu fibra.
Datorită faptului că tăierea lemnului se realizează prin desprin-
derea succesivă a unui număr mare de aşchii, modul de variaţie a forţei
F este cel prezentat în figura 9.7.
56
F = σr ⋅ b ⋅ h ⋅ tgδ . (9.3)
Modul de variaţie a forţei de tăiere în acest caz este prezentat în
figura 9.9.
57
a - muchie tăietoare ideală,
b - muchie tăietoare realizată practic prin ascuţire,
c - muchie tăietoare uzată.
Figura 9.10. Gradul de ascuţire a cuţitului
Datorită acestui fapt, în procesul de tăiere se produce şi o
deformare a lemnului la nivelul suprafeţei nou create, compusă dintr-o
deformare elastică ( e), lemnul revenindu-şi până la un anumit nivel
după trecerea cuţitului, şi o deformare plastică, p (figura 9.11). Epura
presiunilor cu care lemnul acţionează asupra cuţitului arată că se
produce o uzură pronunţată datorată acestor presiuni, nu numai a
muchiei tăietoare, ci şi pe faţa de degajare şi chiar pe cea de aşezare.
59
α - coeficient ce ia în considerare proprietăţile fizico-mecanice ale
lemnului (pentru crăci α = 0,35, iar pentru trunchiuri α = 0,25),
d - diametrul trunchiului sau al crăcii supuse tăierii,
n - numărul de crăci tăiate concomitent (pentru trunchi n = 1).
În cazul despicării, forţa cu care trebuie să fie acţionată pana
este:
F=k⋅p⋅L⋅d, (9.6)
unde:
k este un coeficient care cuantifică influenţele unghiului penei şi ale
gradului de ascuţire, ale speciei, umidităţii şi ale dimensiunilor
suportului pe care se aşează piesa ce urmează a fi despicată,
p - rezistenţa specifică la despicare,
L, d - lungimea şi diametrul piesei din lemn care se despică.
Reducerea forţei necesare la tăierea nedestructivă a lemnului se
poate realiza prin reducerea suprafeţei de contact dintre muchia penei şi
lemn printr-o ascuţire corespunzătoare şi prin optimizarea unghiului de
ascuţire β în vederea micşorării suprafeţelor de contact dintre feţele
active ale cuţitului şi lemn şi a diminuării coeficientului de frecare.
Valorile uzuale ale unghiurilor de ascuţire se găsesc în intervalul
45°÷50° pentru despicare şi 15°÷20° pentru forfecare.
9.1.3 Unelte tăietoare şi organe tăietoare
Sculele tăietoare sunt cele mai apropiate constructiv de cuţitul
elementar. Cele mai uzuale sunt penele pentru despicat şi toporul.
Pana poate fi utilizată pentru despicare, dar şi ca unealtă
auxiliară la doborâre şi secţionare. În primul caz, penele sunt unelte cu
ajutorul cărora se execută despicarea manuală (din ce în ce mai rar
efectuată în practică) sau constituie organul activ al despicătoarelor
mecanice; sunt confecţionate din materiale dure (oţel) şi pot avea forme
diferite care depind mai ales de mobilitatea acestora (cele mobile au
unghi de atac unic de 45°÷50°, iar cele fixe au frecvent dublu unghi,
10°÷20° spre muchia tăietoare şi 30°÷50° în rest).
Atunci când cu ajutorul penei se impulsionează şi orientează
doborârea arborelui sau se previne prinderea lanţului în tăietură, aceasta
se confecţionează din oţel, dar şi din materiale cu duritate mai mică
(lemn, aluminiu, mase plastice), iar suprafeţele laterale pot fi netede,
zimţate sau striate. În acest caz, unghiul de atac este mai mic (6°÷10°).
Toporul este utilizat la doborâre, secţionare şi curăţire de crăci,
în anumite condiţii ca mijloc de muncă principal şi frecvent ca unealtă
auxiliară.
60
Elementele caracteristice ale topoarelor folosite în exploat ări
forestiere sunt prezentate în figura 9.13 şi diferă în funcţie de operaţia pe
care urmează să o execute acestea. Astfel, dacă lăţimea capului toporului
(b) poate avea între 56 mm şi 70 mm, lăţimea gurii (l) este de 85
mm÷100 mm la topoarele utilizate pentru despicare, 120 mm÷126 mm
la cele folosite pentru doborâre şi 150 mm÷160 mm la cele cu care se
face curăţirea de crăci.
61
fundul tăieturii, realizat cu muchia scurtă tăietoare, iar pereţii, cu muchia
sau muchiile laterale tăietoare.
62
1 - dinţi tăietori
2 - dinte rindea
b0 - lăţimea tăieturii înainte de ceaprăzuire
b - lăţimea tăieturii după ceaprăzuire
Figura 9.15. Ferăstrău cu dinţi specializaţi
Dinţ ii tăietori (figura 9.16) au ceaprazul cel mai mare; cei semit
ăietori sunt amplasaţi, în secţiune transversală, între dinţii tăietori şi
dinţii rindea (au ceaprazul mai mic); dinţii rindea nu sunt ceaprăzuiţi şi
au unghiul de ascuţire al muchiei laterale de 90°. Dinţii semităietori şi
cei rindea sunt prevăzuţi cu pinteni care au dublu rol: intră în angrenare
cu roata motoare de la care i se transmite mişcarea lanţului şi, în acelaşi
timp, ghidează lanţul pe şina aparatului de tăiere.
65
Un parametru caracteristic al unui lanţ tăietor este pasul (p)
determinat ca în figura 9.22. La ferăstraiele mecanice cu turaţii mari se
folosesc lanţuri cu pasul de 10,26 mm, 9,52 mm, 8,25 mm.
66
unor pulberi de wolfram, titan şi cobalt, se aplică pe suprafeţele tăietoare
ale unor dinţ i obişnuiţi. Aceste lanţuri cu dinţi speciali se întâlnesc în
literatura de specialitate sub denumirile: rapid-micro, rapid-super,
rapid-duro, picco-micro etc.
Şi constructiv, lanţurile tăietoare, mai ales cele universale, au
suferit modificări. Astfel, pentru a micşora pericolul de accidentare da-
torată reculului lanţului în mişcare la contactul cu piesa din lemn (mai
ales la tăierea crăcilor), s-au confecţionat aşa-numitele lanţuri de sigu-
ranţă (figura 9.24).
La aceste lanţuri, jumătate din numărul ecliselor de antrenare sau
al celor de legătur ă sunt prevăzute cu creste în partea superioară care
micşorează spaţ iul liber dintre doi dinţi tăietori consecutivi, soluţie care
prezintă, totuşi, unele dezavantaje: evacuarea incompletă a rumeguşului
atunci când piesa tăiată are diametrul mai mare de 40 cm şi, implicit,
apariţia unor frecări suplimentare.
67
Figura 9.25. Lanţ oilomatic
68
a) după masă (greutatea proprie) şi puterea motorului ferăstraiele
sunt:
uşoare, cu masa mai mică sau egală cu 7 Kg sau cu
puterea mai mică de 2,2 KW;
mijlocii, cu masa cuprinsă între 7 şi 9 Kg sau cu puterea
între 2,2 şi 3,3 KW;
grele, cu masa mai mare de 9 Kg sau cu puterea peste 3,3
KW;
b) după felul transmiterii mişcării de la motor la aparatul de tăiere:
ferăstraie mecanice cu transmisie prin reductor;
ferăstraie mecanice cu transmisie fără reductor (directă);
c) după felul lanţului tăietor:
ferăstraie mecanice cu lanţ de construcţie specială;
ferăstraie mecanice cu lanţ de construcţie universală;
d) după modul de fixare a aparatului de tăiere:
ferăstraie mecanice cu aparatul tăietor în consolă;
ferăstraie mecanice cu aparatul tăietor fixat la ambele
capete;
e) după lungimea utilă a lamei:
ferăstraie mecanice cu lamă scurtă, sub 30 cm lungime;
ferăstraie mecanice cu lamă lungă, peste 30 cm lungime.
Ferăstraiele mecanice au fost proiectate astfel încât să asigure o
productivitate cât mai mare a muncii, siguranţă în exploatare, consum de
energie cât mai mic, fiabilitate ridicată, ajungându–se azi la utilizarea
unor aparate uşoare (5 – 8 Kg) şi cu putere de 3,0 – 3,5 KW care permit
o bună şi uşoară manevrare.
Alegerea tipului de ferăstr ău mecanic (a parametrilor tehnici ai
acestuia) este în legătură directă cu caracteristicile dendrometrice ale
arborilor ce urmează să fie doborâţi, cu structura pe specii a arboretelor
ce se exploatează, cu specificul procesului tehnologic de lucru, cu
configuraţia terenului, cu precizia impusă la doborâre şi secţionare etc.
În ultimii ani s-au modificat sensibil parametrii tehnici ai ferăs-
traielor mecanice în direcţia creşterii calităţii în funcţionare şi creşterea
confortului în timpul lucrului. Perfecţionarea ferăstraielor mecanice a ur-
mărit câteva obiective prioritare, şi anume:
reducerea masei ferăstrăului prin folosirea unor materiale uşoare
şi redimensionarea elementelor componente, inclusiv a rezer-
voarelor; amplasarea adecvată a subansamblelor, astfel încât cen-
69
trul de greutate să-şi păstreze locul indiferent de poziţia ferăs-
trăului în timpul lucrului;
reducerea zgomotului produs de ferăstrău prin realizarea unor
forme corespunzătoare pentru camera de ardere şi a unor tobe de
eşapament silenţioase;
reducerea vibraţiilor prin dotarea cu amortizoare corespunzătoare
şi diminuarea maselor aflate în mişcare, astfel încât acceleraţiile
2 2
să fie sub 30 m/s (există chiar valori sub 10 m/s pentru unele
ferăstraie);
creşterea productivităţii prin modificarea formei dinţilor lanţului
tăietor şi mărirea turaţiei ceea ce implică o creştere a vitezei lan-
ţului; dimensionarea ambreiajului centrifugal pentru turaţii de
sarcină mai mari de 3500 rot/min şi puteri de acţionare a lanţului
de până la 5 kW;
sporirea siguranţei prin dotarea cu frână pentru lanţ prin blocarea
acceleraţiei în timpul lucrului, prin dotarea cu gardă de protecţie
la mânere;
realizarea de ferăstraie specifice anumitor operaţii şi dimensiuni
ale arborilor sau numai a unor organe active specializate pentru
doborâre, secţionare sau curăţire a crăcilor.
Pentru a aprecia calitatea unui ferăstrău mecanic se ţine cont de
următorii parametri:
a) Puterea motorului este parametrul de bază de care se ţine cont
având în vedere operaţiile ce urmează a fi executate (doborâre, secţio-
nare, curăţire de crăci). În legătură directă cu puterea este greutatea şi
capacitatea ferăstrăului. Atât lungimea lamei cât şi masa ferăstrăului
mecanic cresc odată cu puterea instalată a motorului.
b) Puterea litrică reprezintă raportul dintre puterea P (kW) şi
cilindree (distanţa dintre punctul mort inferior şi punctul mort superior
înmulţită cu aria secţiunii transversale prin cilindru). O valoare mare a
acestui raport reprezintă dimensiuni mici pentru ferăstrău. Deci, cu cât
puterea litrică este mai mică cu atât greutatea ferăstrăului mecanic este
mai mare.
c) Lungimea lamei este o caracteristică care limitează domeniul
de folosinţă a ferăstraielor mecanice. La acelaşi tip de ferestrău se pot
instala mai multe lame cu lungimi şi forme variabile. Prin forţele de
rezistenţă care intervin în timpul procesului de tăiere, lungimea lamei
este condiţionată de puterea instalată a motorului. Deci, la utilizarea
unor lungimi mari ale lamei este necesară o putere mare a motorului.
70
d) Consumul specific de carburant influenţează direct asupra
volumului rezervorului şi a timpului efectiv de lucru între două ali-
mentări succesive. Evident că un consum mic duce la costuri mai mici
ale lucrării în general dar are efect şi asupra volumului rezervorului,
adică asupra greutăţii şi deci implicit asupra comodităţii în lucru sau la
mărirea duratei de exploatare a maşinii între două umpleri (în cazul
aceluiaşi volum de rezervor).
e) Capacitatea rezervorului depinde de consumul de carburant şi
de durata de funcţionare a ferestrăului mecanic pentru a se putea efectua
operaţia propusă. Acest parametru are influenţă asupra maşinii mai ales
când rezervorul este plin. De asemenea, consumul de ulei este variabil,
la doborâre, de exemplu, fiind necesară o ungere suplimentară.
f) Greutatea ferăstrăului este un criteriu de bază urmărindu-se
continua scădere a greutăţii la aceeaşi putere şi capacitate a ferestrăului
mecanic.
g) Zgomotul şi vibraţiile au efect direct asupra aptitudinii pentru
muncă şi asupra stării de sănătate şi de oboseală a muncitorului. Ambele
îşi au originea în procesele mecanice şi aerodinamice ce apar în timpul
funcţionării ferăstrăului. În general ele sunt cauzate de efectele
aerodinamice ale gazelor la admisie şi evacuare dar şi de frecările ce
apar între diferitele piese metalice sau din cauza unor dezechilibre
apărute din cauza uzurii sau din cauza neutilizării conform indicaţiilor
tehnice.
Din cercetările efectuate pe plan mondial s-a constatat că amor-
tizarea completă a vibraţiilor se poate realiza numai dacă masa vibratorie
reprezintă mai puţin de 1/3 din masa totală a ferăstrăului, deziderat încă
nesoluţionat constructiv.
Totuşi, se aplică unele soluţii pentru micşorarea masei vibratorii
prin separarea anumitor repere ale ferăstrăului mecanic şi prin îmbu-
nătăţirea sistemelor de amortizare.
Fixarea mânerelor se realizează, în cele mai multe cazuri, de car-
terul motorului. Amplasarea motorului pe verticală (perpendicular pe
direcţia de mişcare a lanţului) oferă posibilitatea prinderii mânerelor în
zone cu amplitudinea cea mai mică a vibraţiilor.
h) Conţinutul de monoxid de carbon al gazelor arse poate deveni
nociv atunci când depăşeşte 5%.
Caracteristicile tehnice ale unor ferăstraie mecanice utilizate în
exploatările forestiere sunt prezentate în tabelul 9.1.
71
Tabelul 9.1
Caracteristici tehnice ale unor ferăstraie mecanice
niveluldezgomot(dB)
putere(kW)
lungimeaaparatuluidetăiere(mm)
ţaraproducătoare
consumspecific(g·kW
acceleraţiavibraţiilor(m·s
turaţiamotorului(rot/min)
capacitatearezervoruluidebenzină(l)
vitezadetăierealanţului(m/s)
capacitatecilindrică(cm
capacitatearezervoruluideulei(l)
masaferăstrăului(kg)
)
-1
)
)3
·h
-2
-1
Tipul
ferăstrăului
Husqvarna 2,20 40 5,40 9000 400 17 480 100 4,2 0,5 0,25 Suedia
45
Husqvarna 2,40 42 5,50 9900 460 19 500 99,5 3,6 0,5 0,27 Suedia
242xP
Husqvarna 2,90 54 5,60 9300 510 17 520 100 3,0 0,6 0,3 Suedia
254xP
Husqvarna 3,40 62 5,80 9600 510 18 550 100 3,3 0,6 0,3 Suedia
262xP
Husqvarna 3,70 72 7,30 9300 510 20 540 100 3,6 0,75 0,5 Suedia
272xP
Husqvarna 5,20 94 7,90 12500 880 20 550 102 6,5 0,9 0,5 Suedia
394xP
Stihl
1,40 32 4,90 8500 300 20 550 105 14.0 0,33 0,18 Germania
015AV
Stihl
2,15 43 6,40 8500 380 20 490 97 9.0 0,53 0,3 Germania
028AV
Stihl
045AVSQE 3,80 81 9,50 7500 450 17 550 106 3,8 0,82 0,36 Germania
Jonsereds
1,90 44 7,00 8000 170 20 540 101 6,0 0,7 0,3 Suedia
451N
Jonsereds
3,60 69 8,20 8000 560 20 560 102 5,4 0,95 0,33 Suedia
70E
Homelite
4,00 84 9,50 11000 500 18 520 103 3,8 0,92 0,5 S.U.A.
550
Ural
3,70 109 11,60 6200 460 15 640 99 4,7 1,6 0,25 C.S.I.
2MP5
Drujba
2,70 94 13,70 3400 440 8 650 107 - 1.5 0.15 C.S.I.
4
Retezat
3,42 77 10,50 7500 420 16 644 116 70 0.88 0.38 România
FM755
Retezat
2,90 50 7,50 7000 330 18 330 104 68 - - România
FM50
Retezat
3,42 80 8,00 8000 550 18 447 98 66 - - România
FM80
după Ionescu M., 2001
72
9.2.2. Aspecte generale ale funcţionării motoarelor cu
ardere internă, cu aprindere prin scânteie
Motorul cu ardere internă este o maşină care transformă energia
chimică (înmagazinată în combustibil) în energie calorică şi apoi, prin
intermediul arborelui cotit, în energie mecanică.
Există două tipuri de motoare termice:
motoare cu electroaprindere, la care aprinderea este comandată
din exterior la un anumit moment dat;
motoare cu aprindere prin compresie (Diesel), la care aprinderea
se realizează datorită încălzirii aerului comprimat în cilindru;
carburantul injectat în aerul încălzit la 400÷700°C se
autoaprinde.
După numărul de timpi ai ciclului de funcţionare, motoarele cu
ardere internă pot fi:
motoare în doi timpi (un ciclu se realizează la două curse ale
pistonului);
motoare în patru timpi (un ciclu se realizează la patru curse ale
pistonului).
Funcţionarea motorului în doi timpi se bazează, cel mai frec-
vent, pe principiul baleiajului în contracurent.
De obicei, cilindrul are două canale de baleiaj, câte unul de fie-
care parte a ferestrei de evacuare, amplasate în peretele cilindrului, cu
intrarea şi ieşirea în cămaşa acestuia. După trecerea de punctul mort
inferior, pistonul se deplasează în sus în cilindru. Datorită depresiunii
create, în momentul deschiderii ferestrei de admisie în carter pătrunde
amestec carburant din carburator (figura 9.26a).
Nu cu mult timp înainte de ajungerea pistonului în punctul mort
superior, prin scânteia produsă între electrozii bujiei se aprinde
amestecul carburant din camera de ardere (figura 9.26b). Presiunea
creată duce la deplasarea pistonului în jos în cilindru (figura 9.26c) şi
deschiderea ferestrei de evacuare prin care ies gazele arse. În acelaşi
timp, în carter se produce o compresie a amestecului carburant proaspăt
până când se deschide fereastra de baleiaj şi amestecul carburant
pătrunde deasupra cilindrului.
Când pistonul trece de punctul mort inferior şi începe să se
deplaseze în sus în cilindru (figura 9.26d), ferestrele de baleiaj şi de
evacuare se închid şi începe compresia amestecului carburant de
deasupra pistonului, după care ciclul se reia.
73
Notaţ iile din figura 9.26 au următoarea semnificaţie: PMS –
punctul mort superior, PMI -punctul mort inferior, C -cursa pistonului, D
-alezaj, 1 –cilindru, 2 –carter, 3 –piston, 4 –bielă, 5 –arbore cotit, 6 –
bujie, 7 –fereastră de admisie şi 8 –fereastră de evacuare.
a) b)
c) d)
Figura 9.26. Etape de funcţionare a motorului în doi timpi
(după Anonymous, 2000 a)
74
Raportul de compresie (E) este dat de relaţia :
E = V + Vc , (9.7)
Vc
în care V reprezintă cilindreea, iar Vc este volumul util al camerei de
ardere (spaţiul dintre piston la PMS, chiulasă şi pereţii cilindrului, în
cm3).
Timpul de deplasare a pistonului dintr-un punct mort în altul
corespunde unei rotaţii a arborelui cotit cu 180°.
Cursa utilă a pistonului se realizează atunci când acesta se
deplasează de la PMS la PMI (la două curse ale pistonului se realizează
o cursă utilă).
Dintre avantajele motoarelor în doi timpi se pot enumera urmă-
toarele (după Gheorghe şi Viclea, 1965):
sunt mai simple constructiv;
au greutate mai mică;
la fiecare două curse, au o cursă utilă (putere cu 50% mai mare);
ungerea se face cu amestec de ulei în benzină, deci sistemul de
ungere este simplificat;
Dezavantajele motoarelor în doi timpi sunt:
evacuarea incompletă a gazelor din cilindru;
răcirea deficitară, consecinţă a unui număr dublu de explozii.
În prezent, toate firmele producătoare de ferăstraie mecanice din
lume folosesc motoare în doi timpi cu aprindere prin scânteie. Ca-
pacitatea cilindrică a motorului este cuprinsă între 25 cm3 şi 120 cm3 (cu
cât este mai mică, cu atât consumul specific de carburant este mai
redus).
75
Figura 9.27. Secţiune prin corpul ferăstrăului mecanic
(Anonymous, 2000 a)
Mecanismul bielă-manivelă
Chiulasa, detaşabilă sau nu, este realizată din aliaj de aluminiu.
Prezintă aripioare de răcire şi orificii pentru prezoanele de fixare şi
pentru montarea bujiei. Chiulasa delimitează şi dă forma camerei de
ardere.
Blocul motor (figura 9.28) este din aliaje de aluminiu şi siliciu şi
delimitează cilindrul, care este realizat fie prin bucşare (se introduce în
blocul motor o bucşă din fontă), fie prin durificarea suprafeţei prin
cromare, îmbogăţ ire cu siliciu sau prin aplicarea unui strat subţire de
nichel. În blocul motor sunt practicate ferestrele de admisie şi de
evacuare a amestecului carburant. Mărirea suprafeţei de răcire se
realizează cu aripi de răcire orientate perpendicular pe axa longitudinală
a motorului.
1 - chiulasă
2 – aripi de răcire
3 – bloc motor
4 – fereastră de admisie
5 – fereastră de evacuare
76
fixează de blocul motor cu şuruburi, iar pentru etanşare se utilizează o
garnitură adecvată.
În carter se montează arborele cotit care se sprijină axial în lagăre
cu rulmenţi. Carterul îndeplineşte şi funcţia de pompă de baleiaj a
motorului în doi timpi.
Pistonul (notat cu 3 în figura 9.26) este partea mobilă a cărui faţă
superioară este supusă temperaturilor foarte mari din camera de ardere
(1000°C), presiunii şi forţelor de inerţie. Din aceste motive, se folosesc
aliaje speciale tratate termic. Etanşarea se face cu unul sau doi segmenţi
din fontă cromaţi.
Pistonul cu doi segmenţi este mai puţin pretenţios în ceea ce
priveşte întreţinerea, calitatea combustibilului şi a uleiului şi asigură o
etanşeizare mai bună. În schimb, avantajele pistonului cu un singur
segment sunt: pierderi mai mici prin fricţiune, greutate mai mică, re-
zistenţă la turaţie mare şi un nivel de vibraţie mai redus.
Ambielajul este alcătuit din bielă şi arbore cotit (figura 9.29).
Biela (figura 9.30) are o mişcare de translaţie combinată cu cea
de rotaţ ie a arborelui cotit. Este cuplată cu pistonul printr-un bolţ. Capul
inferior al bielei (de regulă, unitar) se instalează direct pe manetonul
arborelui cotit sau prin intermediul unui lagăr (rulment cu ace).
a) b)
Figura 9.29. Ambielaj (a – dezasamblat, b – asamblat)
Arborele cotit (vilbrochen) se sprijină în carter prin intermediul
rulmenţilor cu bile. Pe arbore se montează volantul cu sistemul de
aprindere şi demaror, partea conducătoare a ambreiajului, contragreută-
ţile şi sistemul de ungere.
77
1 - filet
2, 5 - semiaxe
3 - maneton
4 - manivelă
6 - fus palier
7 - contragreutăţi
78
1 – bloc de dozare
2 – bloc de amestec
3 – bloc de pompare
79
Sistemul de aprindere are rolul de a produce scânteia necesară în
momentul în care pistonul se apropie de PMS. Pentru ferăstraiele
mecanice s-a utilizat sistemul de aprindere pe bază de magnetou
(producerea tensiunii electrice are la bază legea inducţiei
electromagnetice), fiind format din inductor (una sau două perechi de
poli magnetici montaţi pe volant), bobină de inducţie, condensator şi
ruptor. Tensiunea necesară producerii scânteii (12÷15 kV) se obţine prin
întreruperea circuitului primar (prin intermediul contactelor mecanice
ale ruptorului, deschise de camă) şi schimbarea sensului câmpului
magnetic prin bobină.
La ferăstraiele mecanice de producţie mai recentă se utilizează
sisteme electronice de aprindere (cu tranzistori sau tiristori) cu ajutorul
cărora se obţine comutaţia statică pentru apariţia scânteii la bujie.
Un asemenea sistem este compus din: bobină, tiristor sau
tranzistor de putere (element de comutaţie), diode semiconductoare,
rezistoare şi inductor. Aprinderea electronică prezintă multiple avantaje:
fiabilitate ridicată,
atingerea unei tensiuni optime în secundarul bobinei de inducţie,
durată mai mare a scânteii create între electrozii bujiei, ceea ce
asigură o ardere mai bună a amestecului carburant (reducerea cu
până la 10% a consumului specific de combustibil),
posibilitatea funcţionării sistemului în orice condiţii de mediu.
Pornirea motorului se realizează cu ajutorul unui demaror
manual alcătuit din: cordon de acţionare cu rolă, arc de revenire şi sistem
de antrenare a roţii volante. Pornirea efectivă presupune tragerea cu
putere a cordonului demarorului care, la rândul său, printr-un sistem cu
clicheţ i, acţionează volantul. Prin acţionarea cordonului trebuie învinse
forţ ele de compresie din cilindru, frecările dintre piston şi cilindru, cele
din lagărele arborelui cotit şi rezistenţa opusă de arcul de revenire. Este
necesară, deci, o forţă de acţionare cuprinsă între 100 N şi 300 Ν.
Sistemul de răcire cuprinde o suflantă montată pe partea exte-
rioară a volantului (un ventilator care dirijează aerul spre cilindru şi
chiulasă).
Transmisia ferăstrăului mecanic
Forţele cuplului motor se transmit de la vilbrochen lanţului tă-
ietor prin intermediul ambreiajului. Lanţul este acţionat de un pinion
montat pe discul condus al ambreiajului care este montat pe arbore prin
aşa numita „colivie cu ace”. Componentele ambreiajului sunt caseta
cilindrică sau carcasa, montată prin intermediul unui rulment pe
80
semiaxă, şi partea conducătoare, fixată rigid pe arborele cotit şi formată
dintr-un sistem de saboţi (figura 9.33).
1 - casetă
2 - sabot
3 - arc
4 - arbore butuc
81
fecţionată dintr-o singură bucată cu muchii paralele şi profilate, dar
poate fi şi cu extremitatea liberă detaşabilă. Pentru micşorarea uzurii,
capătul liber al lamei este prevăzut cu o rolă de ghidare, cu pinion sau,
cel mai uzual, este durificat cu un aliaj special (stelit).
1 – placă laterală
2 - pinion
3 - cremalieră
83
dreapta tot cu şuruburi. Mânerele sunt folosite la manipularea cores-
punzătoare a utilajului.
Ferăstr ăul este menţinut în procesul de lucru prin intermediul a
două mânere. Mânerul dreapta trebuie să permită protejarea mâinii
operatorului atunci când lanţul iese de pe şina de ghidaj sau când se
rupe. De asemenea, acest mâner trebuie să permită accesul optim la
comenzile pentru accelerarea motorului.
Mânerul stânga este amplasat astfel încât să asigure un confort
maxim în timpul lucrului şi să împiedice alunecarea mâinii operatorului.
Firmele producătoare de ferăstraie mecanice au găsit diverse
soluţii pentru amortizarea vibraţiilor ce se transmit mâinilor ope-
ratorului. Husqvarna foloseşte manşoane de cauciuc şi arcuri spiralate la
mânere, talpa de sprijin şi rezervorul de combustibil. Firma Stihl a
prevăzut constructiv amortizoare la mânere, talpa de sprijin, rezervorul
de combustibil şi carburator.
Gazele arse sunt eliminate în atmosferă prin toba de eşapament, a
cărei formă special ă micşorează nivelul zgomotului (sub 100 dB). Toba
de eşapament este astfel amplasată încât să se evite inhalarea gazelor
arse de către muncitor şi să nu poată ajunge în contact direct cu frunzele
uscate (pentru a evita incendierea acestora).
Este de dorit ca în sistemul de alimentare a motorului să fie intro-
dus un catalizator.
84
trunchiului la o anumită înălţime şi răsturnarea acestuia sau prin
dezrădăcinare şi răsturnarea întregului arbore.
Din acest punct de vedere, există mai multe metode de doborâre
a arborilor.
Doborârea în cioată (cu lăsare de cioată), cea mai des aplicată
în practică, se caracterizează prin efectuarea tăieturilor la un nivel
apropiat de sol.
Doborârea în scaun este o metodă aplicată în arboretele de
salcie din luncile inundabile şi presupune executarea tăieturilor la un
nivel situat deasupra nivelului maxim al apelor din inundaţii.
Doborârea prin căzănire (în căldare) se caracterizează printr-un
nivel al tăieturilor corespunzător locului de inserţie a rădăcinilor groase
pe trunchi şi se aplică în cazul defrişărilor sau când se urmăreşte
regenerarea prin drajoni sau lăstari (exemplu: pentru arborete de salcâm
şi, uneori, de tei).
Doborârea prin dezrădăcinare se caracterizează prin ruperea,
tăierea sau smulgerea rădăcinilor ca urmare a împingerii sau tragerii
arborelui cu mijloace mecanice. Se aplică atunci când se fac tăieri de
substituire sau când terenul ocupat de arboret capătă alte destinaţii care
presupun înlăturarea totală a vegetaţiei forestiere.
Doborârea arborilor se face aproape în totalitate cu mijloace
mecanice de tipul ferăstraielor mecanice, a maşinilor multifuncţionale de
doborât şi a unor dispozitive sau echipamente speciale.
Mijloacele tehnice şi metodele de lucru utilizate la doborâre
trebuie să fie adaptate unor situaţii foarte diverse, astfel încât să răs-
pundă imperativelor de limitare a prejudiciilor aduse arboretului rămas,
de minimizare a deteriorării materialului lemnos ce se obţine, de rea-
lizare a unei productivităţi cât mai mari şi, nu în ultimul rând, de a
asigura un maxim de securitate pentru cei ce execută aceast ă operaţie.
De aceea, operaţia propriu-zisă de doborâre este precedată de unele faze
pregătitoare şi urmat ă de altele, care au drept scop crearea condiţiilor
optime atât din punct de vedere tehnic cât şi silvicultural.
86
Figura 9.39. Forţele care acţionează asupra arborelui
în picioare şi momentele pe care le
generează
Arborii cu o perfectă rectitudine a trunchiului şi simetrie a
coroanei sunt solicitaţi la compresiune centrică (au o mare stabilitate la
răsturnare), pentru doborârea acestora fiind necesare forţe suplimentare.
Cei cu tulpini sau coroane asimetric dezvoltate sunt solicitaţi, la nivelul
tăieturii pentru doborâre, de forţe de compresiune excentrică, care
creează un dezechilibru natural între momentul de răsturnare şi cel de
stabilitate.
În dezvoltarea lor, arborii nu înregistrează creşteri uniforme, ceea
ce determină solicitări diferite în anumite secţiuni de pe trunchi, nu
numai de compresiune ci şi de tracţiune. Din acest punct de vedere,
ţinând cont de mărimea şi de echilibrul forţelor de tensiune (de com-
primare şi de întindere) din interiorul trunchiului la nivelul tăieturii de
doborâre, arborii pot fi tensionaţi sau netensionaţi.
Arborii netensionaţi se recunosc după trunchiul drept şi în
poziţie aproximativ verticală (înclinare de maxim 5°), coroana fără
creşteri preferenţiale exagerate după o anumită direcţie, centrul de
greutate proiectându-se în interiorul viitoarei cioate sau în imediata
apropiere a acesteia.
Arborii tensionaţi prezintă trunchiul strâmb sau aplecat, cu
excentricitate sau ovalitate pronunţate, coroana asimetrică, ceea ce
determină o deplasare apreciabilă a proiecţiei centrului de greutate faţă
de viitoarea cioată. Tot în această categorie se încadrează situaţiile ex-
treme ale unor arbori cu tulpini concrescute, înfurcite, dublu curbate, cu
87
baza puternic deformată sau cu putregai sau scorburi, precum şi arborii
accidentaţi (rupţi de zăpadă sau de vânt, aninaţi, dezrădăcinaţi etc).
În cazul arborilor tensionaţi, pentru executarea doborârii trebuie
să se determine partea supusă la întindere (care este cea mai periculoasă)
şi să se înceapă tăierea din partea comprimată, până în zona de echilibru,
abia după aceea continuându-se secţionarea din partea trunchiului
supusă la întindere.
Analizând particularităţile stării de echilibru se poate spune că, în
general, arborele are o tendin ţă natural ă de cădere dacă este secţionat la
bază (direcţ ia naturală de cădere). Asimetria coroanei, înclinarea
arborelui şi poziţia unor crăci mai groase constituie elemente
fundamentale în observarea direcţiei naturale de cădere.
În funcţie de aceast ă direcţie, dar ţinând cont şi de poziţia
arborilor din jurul celui ce urmează a fi doborât, de suprafeţele cu
seminţiş, de microrelief şi de direcţia de colectare, se stabileşte direc ţia
tehnică de doborâre , evitându-se, din considerente de protecţie a
muncii, alegerea unor direcţii total opuse tendinţei naturale de cădere a
arborelui.
Căderea arborelui, după efectuarea tăieturii de doborâre, este
comparabilă cu mişcarea unui pendul compus care este însoţită, practic,
şi de fenomene nedorite la impactul cu terenul: reculul, saltul şi
rostogolirea (figura 9.40).
88
Saltul, care poate fi ca mărime de ordinul metrilor, se realizează
în direcţia doborârii în momentul atingerii solului şi poate fi însoţit de
rostogolire în sens lateral datorată pantei terenului.
Prin alegerea corectă a direcţiei tehnice de doborâre se poate
atenua saltul şi se înlătură posibilitatea rostogolirii.
Este necesar să se ţină seama şi de configuraţia terenului
evitându-se, prin alegerea direcţ iei tehnice de doborâre, denivelările
pronunţate sau alte obstacole care ar putea produce declasarea puternică
a materialului lemnos (figura 9.41).
Arborii vor fi doborâţi astfel încât prin cădere să nu se aşchieze
sau să se rupă. Nu se vor doborî, deci, peste viroage, peste alţi arbori
doborâţi anterior sau peste arborii în picioare, evitându-se astfel şi ani-
narea arborilor ce se doboară.
89
pentru muncitori (figura 9.42). Neexecutarea acestei faze pune munci-
torii în situaţia de a efectua mişcări for ţate sau inutile, în poziţii neergo-
nomice, care pot duce la accidentare sau la deprecierea materialului
lemnos datorită executării necorespunzătoare a tăieturilor de doborâre.
1 - arbore ce se doboară
2 - zonă degajată
3 - poteci de refugiu
Dt - direcţia tehnică de doborâre
→ direcţia de retragere
Figura 9.42. Pregătirea locului din jurul arborelui ce urmează să fie
doborât
Aceast ă fază presupune înl ăturarea obstacolelor pe o rază de
aproximativ 1 m în jurul arborelui: seminţişul sau nuieli şul (cu toporul
sau cu curăţătorul mecanic de nuieliş), crengile, pietrele etc. Dacă este
cazul, se taie şi crăcile de pe trunchi pe o înălţime de circa 2 m. Iarna, se
mai execută şi curăţirea sau bătătorirea zăpezii atunci când aceasta are o
înălţime care poate să împiedice activitatea muncitorilor doborâtori.
Toamna, dacă este cazul, se îndepărtează stratul gros de frunze
din jurul arborelui.
Normele de protecţie a muncii prevăd, tot în această fază,
amenajarea unor poteci de refugiu, cu o lungime de 5 m ÷ 10 m, pe care
muncitorii fasonatori urmează să se retragă în momentul căderii
arborelui. Acestea se execută în direcţie opusă sensului de doborâre şi
înclinate, de obicei, sub un unghi de 45° faţă de această direcţie.
Evident, şi acestea se curăţă de crăci, seminţiş, bolovani, iar iarna, de
zăpadă.
d) Îndepărtarea ritidomului şi a lăbărţărilor
Ritidomul gros şi dur al arborilor bătrâni, din zona de tăiere, se
înlătură cu toporul în scopul de a proteja lanţul tăietor al ferăstrăului
mecanic.
Înlăturarea lăbărţărilor de la baza trunchiului (figura 9.43) se
execută pentru:
reducerea secţiunii trunchiului şi obţinerea unei forme aproxi-
mativ cilindrice care să uşureze doborârea;
90
reducerea pierderilor de lemn cauzate de lăsarea de cioate înalte,
lăbărţările împiedicând tăierea arborelui cât mai aproape de sol;
realizarea unor tăieri de doborâre mai uşoare pentru că se
elimină, astfel, cea mai mare parte a fibrelor înclinate;
asigurarea păstrării direcţiei de doborâre alese, care nu mai este
influenţată de prezenţa lăbărţărilor.
Înlăturarea lăbărţărilor nu trebuie considerată ca o operaţie
sistematică, ci se apreciază de la caz la caz în funcţie de grosimea
arborelui şi de particularităţile operaţiei de doborâre.
Astfel, dacă pentru arborii cu diametrul mic această operaţie este
facultativă, ea este chiar neindicată în cazul arborilor cu putregai sau cu
scorburi (la care tocmai în aceste lăbărţări se găseşte lemnul sănătos
care-l menţ ine în picioare) deoarece arborele slăbit la bază ar putea
cădea într-o direcţie neprevăzută.
În cazul arboretelor de crâng şi la arborii situaţi pe terenuri cu
pante mari, unde lăbărţările se produc în partea din aval, înlăturarea lor
nu este necesară.
De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de direcţia tehnică de
doborâre aleasă.
91
Dt - direcţia tehnică de
doborâre
Dn - direcţia naturală
de cădere
93
- tapa inversă (tapa clasică răsturnată) se caracterizează printr-o
tăietură orizontală şi o tăietură oblică executată sub cea orizontală, în
cioată, cu scopul de a reduce pierderile de lemn din baza trunchiului; se
recomandă pentru arborii tensionaţi aflaţi pe terenuri în pantă atunci
când aceştia se doboară în aval (figura 9.46b);
- tapa simplă (crestătură), obţinută printr-o singură tăietură cu
adâncimea egală cel mult cu lăţimea lamei ferăstrăului, orizontală sau
puţin înclinată spre interior (figura 9.46c); se aplică arborilor cu
diametrul secţiunii de tăiere sub 20 cm;
- tapa dreaptă sau calup (figura 9.46d), obţinută prin executarea a
două tăieturi orizontale şi paralele la distanţă de 4 cm÷6 cm una faţă de
alta, urmată de scoaterea calupului cu ajutorul toporului; se poate aplica,
în primul rând, la arborii cu diametrul secţiunii de doborâre de până la
30 cm, dar, mai rar, şi arborilor groşi aflaţi pe terenuri cu pantă
pronunţată;
- tapa în trepte, recomandată pentru arborii foarte groşi (cu
diametre de bază mai mari de 100 cm) în scopul reducerii pierderilor de
lemn de la baza tulpinii, este executată prin trei tăieturi paralele şi ex-
tragerea succesivă a celor două calupuri suprapuse cu o grosime totală
de 6 cm÷8 cm (figura 9.46e);
- tapa dublă (figura 9.46f ), realizată prin două tăieturi oblice
simetrice (una de sus în jos şi alta de jos în sus) care formează un unghi
de 30°÷ 45° între ele; este recomandată în cazul arborilor foarte groşi
aflaţi pe terenuri în pantă, doborâţi spre aval.
94
Pentru anumite specii predispuse la smulgerea fibrelor (mai ales
pentru arborii groşi de răşinoase) este necesar să se efectueze două mici
tăieturi laterale în prelungirea tăieturii orizontale a tapei, cu o adâncime
de 4 cm ÷5 cm (în nici un caz mai mult decât lăţimea lamei ferăstrăului)
şi cu o lungime de 3 cm÷15 cm, în funcţie de diametrul arborelui (figura
9.47). Această operaţie se numeşte tăiere în alburn şi este necesară
pentru evitarea smulgerilor de lemn de la baza trunchiului în momentul
doborârii.
95
ferăstrăului mecanic în tăietură sau, mai grav, căderea arborelui în partea
opusă direcţiei tehnice de doborâre alese (figura 9.48).
96
a) b)
Figura 9.49. Succesiunea etapelor de realizare a tapei (a) şi a
tăieturii din partea opusă (b)
O zonă de frânare asimetrică (trapezoidală) va orienta arborele în
cădere către partea mai groasă a şarnierei şi este recomandată atunci
când s-a ales altă direcţ ie tehnică de doborâre decât cea a căderii natu-
rale (figura 9.50b, după Rotaru, 1974).
1 - tapa
2 - şarniera (zona de frânare)
3 - tăietura din partea
opusă tapei
Dt - direcţia tehnică
de doborâre
Dn - direcţia naturală
de cădere
a) b)
Figura 9.50. Forme de zone de frânare (a – simetrică, b – asimetrică)
97
Schimbarea direcţiei de cădere este provocată, în acest caz, de
existenţa în zona de frânare a mai multor fibre care se opun ruperii şi
care “trag” arborele în direcţia dorită.
Concluzionând, elementele dimensionale caracteristice doborârii în
cioat ă, general valabile, sunt cele prezentate în figura 9.51 şi în tabe-lul
9.2, notaţiile fiind următoarele: hc - înălţimea cioatei, dc - diametrul cioatei,
at - adâncimea tapei, αt - unghiul tapei, htp - înălţimea tapei pană,
htc - înălţimea tapei calup, htt - înălţimea tapei în trepte, hp - înălţimea
pragului, lf - lăţimea zonei de frânare.
Tabelul 9.2
Valorile parametrilor specifici doborârii în cioată
minim 1 dc
25
Restricţii ≤ 10cm
≤ 10cm
≤ 5cm
la capătul
îngust, dar
≥1cm
99
tăiere paralelă (dreaptă), atunci când lama se deplasează paralel
cu ea însăşi (figura 9.53a);
tăierea “în evantai” după procedeul sprijinit (figura 9.53b), când
pintenul dinţat se înfige în trunchi şi lama se roteşte faţă de acest
punct, sau după procedeul liber (figura 9.53c) când nu se utili-
zează pintenul, ci se roteşte baza lamei, vârful acesteia rămânând
în poziţia iniţială;
tăierea în lungul axei lamei (tăierea “în berbec”);
tăierea mixtă rezultată prin combinarea celorlalte procedee (de
exemplu, tăierea paralelă combinată, în reprize, cu cea “în
evantai”.
Pentru executarea tăieturii de doborâre se folosesc diferite tehnici
de lucru, în funcţ ie de diametrul cioatei (dc) şi de lungimea utilă (l) a
lamei ferăstrăului mecanic folosit.
Dacă l>dc , tăietura de doborâre se face într-o singură repriză
prin deplasarea lamei paralel cu muchia de fund a tapei sau “în evantai”.
În cazul când l<dc<2l, secţiunea de doborâre se efectuează în
mai multe reprize prin schimbarea poziţiei ferăstrăului pe circumferinţă
şi deplasarea lamei “în evantai”, paralel, “în berbec” sau combinat
(tăiere mixtă).
a) b) c)
Figura 9.53. Procedee de tăiere cu ferăstrăul mecanic
100
diametru la bază este cuprins în intervalul 1,7⋅l÷2,2⋅l se poate realiza
prin efectuarea, aşa cum s-a precizat deja, a unei tape calup sau în trepte,
iar pentru a se putea face tăietura din partea opusă este necesară
străpungerea centrului tapei printr-o tăietură “în berbec” (străpungerea
inimii) ca în figura 9.54.
101
Figura 9.55. Netezirea şi cojirea parţială a cioatei
103
Practic, se taie două tape care fac între ele un unghi mai mare de
90°, având punctul de intersecţie în interiorul trunchiului şi pe direcţia
de doborâre (cea naturală de cădere). Tăietura din partea opusă se va
executa în mai multe reprize.
b) Doborârea arborilor scorburoşi şi/sau cu putregai
Pentru un arbore în picioare nu este uşor să se constate prezenţa
alteraţiilor şi defectelor lemnului atunci când acestea se găsesc în inte-
riorul trunchiului.
Dacă se bănuieşte c ă arborele care urmează să se doboare ar
avea defecte interioare, printr-o tăietură de străpungere a inimii din
direcţia tapei se poate dovedi acest lucru prin uşurinţa cu care pătrunde
aparatul de tăiere în lemn ş i prin evacuarea unor aşchii anormal colorate
sau cu miros caracteristic.
Doborârea este destul de delicată, în acest caz, mai ales dacă se
preferă o direcţie diferită de cea natural ă de cădere, şi trebuie să se
utilizeze, de obicei, un dispozitiv manual de tracţ iune cu cablu sau un
tractor forestier cu troliu pentru asigurarea direcţiei de doborâre alese.
Trebuie să se realizeze o ş arnieră ş i un prag mai mari decât de
obicei, situate într-o zonă cu lemn sănătos. Tăietura de doborâre se exe-
cută în mai multe reprize, astfel încât abia ultima să se facă în zona
putregaiului.
c) Doborârea arborilor înfurciţi
În cazul arborilor concrescuţi la bază sau înfurciţi, doborârea se
va executa prin procedee diferite, în funcţie de nivelul înfurcirii faţă de
sol.
Dacă nivelul înfurcirii depăşeşte 1,30 m, se va alege o direcţie
tehnică aproximativ perpendiculară pe direcţiile naturale de cădere ale
celor două părţi considerate separat (figura 9.59a); se execută o singură
tapă şi o singură tăietur ă din partea opusă, doborârea efectuându-se într-
o singură etapă (similar arborilor normali).
Atunci când nivelul înfurcirii este mai mic de 1,30 m, fiind ac-
cesibil cu ferăstr ăul mecanic manevrat de muncitorul aflat în poziţie sta-
bilă pe sol, este recomandabil să se doboare fiecare parte a trunchiului
separat, pe direcţia naturală de cădere (eventual, dacă este cazul, foarte
puţin deviat faţă de această direcţie).
Se începe cu tulpina cea mai subţire sau mai puţin înclinată,
etapele de lucru (figura 9.59b) fiind următoarele:
(1) - se efectuează tapa;
104
(2) - se separă printr-o tăietură verticală cele două părţi ale înfurcirii
menţinând, însă, în partea superioară, o zonă netăiată suficient de mare
ca să susţină partea respectivă de arbore;
(3) - prin procedeul “în berbec” se execută tăietura din partea opusă
tapei;
(4) - se taie zona superioară a înfurcirii;
(5) - se doboară, după un procedeu obişnuit, şi cealaltă parte a arborelui.
a) b) c)
Figura 9.59. Procedee de doborâre a arborilor înfurciţi
(după Meuthiere et al., 1993)
Dacă partea superioară a înfurcirii nu prezintă siguranţa că poate
susţine prima parte de arbore până în momentul doborârii, se poate
aplica un al doilea procedeu (figura 9.59c):
(1) - se execută tapa pentru prima parte de arbore la nivelul superior al
înfurcirii;
(2) - se face tăietura din partea opusă la nivelul respectiv;
(3) - se execută tapa pentru partea de arbore rămasă, de data aceasta la
nivelul obişnuit deasupra solului;
(4) - se face ultima tăietură de doborâre.
d) Doborârea arborilor pe vânt se execută numai dacă viteza
vântului nu este atât de mare încât să împiedice păstrarea direcţiei teh-
nice stabilite. În acest caz, trebuie să se ţină cont de direcţia vântului şi
să se asigure anihilarea efectului acestuia printr-o zonă de frânare asime-
trică.
e) Doborârea arborilor aflaţi pe pante foarte mari (60%÷70%)
este periculoasă mai ales pe timp de iarnă, când există posibilitatea
alunecării acestora pe versanţi. În aceste situaţii se recomandă legarea
arborelui la bază astfel încât după doborâre să rămână ancorat de cioată
(figura 9.60).
105
Figura 9.60. Asigurarea trunchiului arborilor aflaţi pe terenuri cu
pantă foarte mare
f) Recoltarea arborilor doborâţi sau rupţi de vânt sau de zăpadă
Activitatea de exploatare a pădurilor în condiţiile unor calamităţi
naturale (doborâturi şi rupturi masive de vânt şi de zăpadă) este
caracterizată printr-un grad înalt de periculozitate. De aceea, pe primul
plan trebuie să se afle întotdeauna asigurarea condiţiilor de protecţie a
muncitorilor şi de protecţie a pădurilor contra atacurilor agenţilor biotici
dăunători.
Trebuie să se aleagă acele procedee de lucru care să asigure
valorificarea urgentă a masei lemnoase într -o proporţie cât mai mare şi
cu cheltuieli de exploatare cât mai reduse. Este caracteristică utilizarea
frecventă a penelor ş i a troliilor (acţionate manual sau cele ale
tractoarelor forestiere), precum şi necesitatea alegerii unor ferăstraie
mecanice cu lungimea lamei mai mare decât în cazul doborârii în
condiţii normale a arborilor pe picior de aceleaşi diametre.
În cazul arborilor cu vârful rupt şi detaşat de trunchi (figura
9.61a) se realizează o tapă mai mare (cu o adâncime de aproape jumă
tate din diametrul trunchiului la nivelul de doborâre) pentru a crea un
moment de răsturnare mai mare. Chiar şi aşa, este posibil ca echilibrul să
se menţină aproape perfect după efectuarea tăieturii din partea opusă şi
se impune utilizarea penelor sau a pârghiilor rotitoare pentru
impulsionarea căderii.
Dacă arborii au vârful rupt, dar ataşat de trunchi se procedează
diferit, după cum secţiunea de rupere se află la o înălţime mai mică de
1,50 m (accesibilă de la sol) sau nu. În primul caz (figura 9.61b), cu
ajutorul ferăstră ului mecanic se secţionează trunchiul rupt deasupra
zonei de rupere (în lemn să nătos), tăiere realizată în două etape. Mai
întâi se realizează o tăiere în partea superioară (1), cu fibre comprimate,
abia după aceea executându-se tăierea de jos în sus (2) care produce
106
detaşarea părţii superioare a trunchiului. Se doboară, apoi, partea de
arbore de la bază după procedeul prezentat în cazul precedent.
a) b)
Figura 9.61. Recoltarea arborilor cu vârful rupt (a – detaşat de
trunchi, b – ataşat de trunchi, cu ruptura la o
înălţime mai mică de 1,50 m)
Din punct de vedere al protecţiei muncii, este o modalitate de
lucru destul de riscantă datorit ă poziţiei incomode şi a posibilităţii de
accidentare prin surprinderea muncitorului doborâtor dedesubt în
momentul desprinderii vârfului.
În cazul în care zona de rupere nu este accesibilă de la sol, se
recomandă ca, pentru a lucra în siguranţă , să se înlăture vârful rupt cu
ajutorul unui troliu (acţionat manual sau prin folosirea tractorului fo-
restier), după care se doboară partea din arbore rămasă în picioare.
Dacă vârful, rupt la în ălţime mare, nu prezint ă pericolul căderii,
doborârea se poate face fără detaşarea anterioară a acestuia, existând
două situaţii:
atunci când vârful atinge solul (figura 9.62a), se alege o direcţie
de doborâre aproximativ perpendiculară pe planul format de vârf
şi trunchi;
a) b)
Figura 9.62. Doborârea arborilor cu vârful rupt la o înălţime mai
mare de 1,50 m
107
atunci când vârful detaşat de trunchi este mult deasupra solului
(figura 9.62b), doborârea se face pe direcţia vârfului.
Doborârea arborilor parţial dezrădăcinaţi (figura 9.63) se face
după modalitatea specifică arborilor puternic înclinaţi: se execută o tapă
(1) mai puţin profundă pentru că se află într-o zonă cu fibre foarte
comprimate, operaţie urmată de o tăiere “în berbec” (2) cu menţ inerea
unei şarniere înguste şi a unei zone de ancorare mai mari în partea opusă
tapei, zonă care se taie oblic (de sus în jos) la final.
a) b)
Figura 9.64. Doborârea arborilor aninaţi
108
Efectul executării tăieturii de doborâre este revenirea parţială a
părţii de la baza trunchiului în poziţia premergătoare dezr ădăcinării.
Dacă acest lucru nu se produce, este necesară o t ăietură de ajustare a
cioatei (3 în figura 9.64b), astfel încât să permită tractarea trunchiului
spre înapoi pentru dezaninare.
Urmează utilizarea unei metode obişnuite de dezaninare a arbo-
relui desprins din legăturile sale naturale.
Aninarea arborilor apare uneori, cu toate precauţ iile luate, şi în
cazul doborârii arborilor în condiţii normale. Pentru a nu împiedica
desfăşurarea procesului de exploatare în continuare, este necesară deza-
ninarea acestora, operaţie ce nu constituie o etapă de lucru la doborâre,
ci remedierea unui incident nedorit.
Metodele de dezaninare se diferenţiază în funcţie de volumul
arborelui aninat:
cu ajutorul dispozitivelor de tracţiune cu cablu fixate de un arbo-
re în picioare, prin folosirea cablului de sarcină al tractorului fo-
restier sau a atelajelor în cazul unui volum al arborelui de peste
0,5 m3;
cu ajutorul unei pârghii rotitoare , dacă volumul arborelui aninat
este între 0,3 m3 şi 0,5 m3 (dar şi cu utilajele menţionate pentru
cazul anterior);
3
cu pârghia simplă, pentru un volum al arborelui de 0,1 m ÷0,3
m3, şi chiar cu braţele, dacă volumul este sub 0,1 m3.
În fiecare caz, dezaninarea se face prin aplicarea unei forţe de
tracţiune la baza arborelui aninat, în sens opus înclinării pe care o are
acesta.
Pentru asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a procesului
de muncă, atunci când apare situaţia unor arbori aninaţi trebuie să se
respecte următoarele reguli de protecţie a muncii:
semnalizarea în teren, până când se face dezaninarea, a zonei în
care se află arborele aninat pentru a atrage atenţia celor care se
găsesc în şantierul de exploatare asupra pericolului pe care îl
prezintă;
nu este permis să se lucreze în zona aflată sub arborii aninaţi;
nu se doboară arborele pe care se sprijină cel aninat (arborele
suport);
nu se secţionează arborele aninat;
109
este interzisă doborârea unui alt arbore peste cel aninat; de fapt,
această operaţie ar fi şi total ineficientă pentru că nu ar produce
modificarea poziţiei arborelui aninat.
În cazul arborilor total dezrădăcinaţi (aflaţi pe sol), înainte de a
desprinde trunchiul de cioată trebuie să se asigure sprijinirea buturugii
fie cu proptele (figura 9.65a), fie cu ajutorul cablului dispozitivului de
tracţiune sau al tractorului forestier (figura 9.65b).
110
Exist ă şi posibilitatea fasonării arborilor complet dezrădăcinaţi
(aflaţi într-o poziţie stabilă pe sol) de la vârf spre bază, prin curăţire de
crăci ş i apoi secţ ionare (figura 9.67a). Tă ierea ultimei porţiuni de
trunchi (cea de la bază) se va efectua după ce aceasta a fost ridicată
împreună cu buturuga în poziţie verticală (figura 9.67b) cu ajutorul
dispozitivelor de tracţiune cu cablu, al atelajelor sau al cablului de
sarcină al tractorului forestier.
a) b)
Figura 9.67. Fasonarea arborilor complet dezrădăcinaţi
111
Prima tăiere se face în modalitatea prezentată la doborârea în
cioată, iar următoarele (doborârea sulinarilor) se realizează la nivelul
scaunului.
În cazul unei înălţimi a scaunului de până la 1,30 m, tăierea se
face de pe sol. Dacă înălţ imea scaunului este cuprinsă între 1,30 m şi
2,20 m, apare necesitatea amenajării anterioare a unor capre din lemn
pentru a permite urcarea şi susţinerea muncitorilor doborâtori. Nu se
recomandă depăşirea înălţimii de 2,20 m pentru doborârea în scaun.
Fazele principale ale doborârii în scaun sunt:
pregătirea locului de muncă şi a echipamentului de urcare şi
susţinere;
curăţarea zonei de pe trunchi în care se va realiza tăierea;
alegerea direcţiei de doborâre;
executarea tapei şi a tăieturii din partea opusă;
impulsionarea căderii trunchiului;
netezirea cioatei.
În general, tăierile se execută cu toporul, dar dacă este necesară
utilizarea ferăstrăului mecanic, doborârea se va face astfel încât scaunele
să nu crape sau să se aşchieze, iar cioata trebuie netezită cu toporul
pentru a putea lăstări.
Se interzice cu desăvârşire doborârea prin procedeul în scaun din
bărci sau alte mijloace de transport pe apă care nu asigură stabilitatea în
timpul lucrului.
Procedeul doborârii prin căzănire (în căldare) are în vedere
necesitatea asigurării regenerării arboretelor (mai ales a celor de salcâm)
prin drajonare). Se aplică şi în cazul arboretelor degradate sau slab
productive supuse substituirii cu alte specii. În plus, această modalitate
de doborâre se utilizează în scopul valorificării lemnului din zona cole-
tului (din cioată şi rădăcini), fie pentru obţinerea furnirelor estetice (de
nuc, paltin etc), fie pentru extragerea substanţelor tanante (la stejari).
Fazele de lucru în cazul acestui procedeu sunt:
pregătirea locului de muncă;
îndepărtarea pământului din jurul arborelui, pe o rază de
aproximativ 0,50 m, pentru dezvelirea rădăcinilor groase;
alegerea direcţiei de doborâre;
tăierea cu toporul a rădăcinilor din partea în care va cădea ar-
borele (1 în figura 9.69);
tăierea rădăcinilor din partea opusă (2 şi 3 în figura 9.69);
112
dirijarea căderii (cu prăjini sau cabluri);
curăţarea rădăcinilor de pământ sau pietriş;
nivelarea locului de unde s-a scos arborele.
113
dintre aceste dispozitive se utilizează în mod curent, altele doar atunci
când situaţia reclamă folosirea lor, iar o parte dintre ele sunt deja în trusa
ferăstraielor.
Topoarele sunt unelte folosite în mod curent la doborâre şi, aşa
cum s-a arătat anterior, au o mare varietate constructivă şi dimensională.
Penele sunt mijloace ajutătoare pentru doborâre şi diferă din
punct de vedere al formei şi dimensiunilor constructive, al acţ ionării, al
materialului din care sunt confecţionate şi al greutăţii. Prin folosirea
penelor se creează un moment de răsturnare care duce la înclinarea
arborelui şi apoi la căderea lui.
Penele simple sunt confecţionate din lemn de esenţă tare, din
diferite metale uşoare sau din materiale plastice. Construcţia lor este
standardizată, unghiul şi dimensiunile fiind variabile în funcţie de des-
tinaţie.
Penele metalice sunt prevăzute cu zimţi care împiedică ieşirea
din lemn. Acestea sunt introduse în tăietură prin lovire, dar există şi
sisteme de împingere asemănătoare cu sistemele cu clichet, sau diferite
tipuri de sisteme hidraulice cu acţionare manuală, folosite destul de rar,
în condiţii cu totul aparte, din cauza greutăţii proprii mari (6÷7 kg).
În această categorie de dispozitive anexe se încadrează şi penele
acţionate de motorul ferăstrăului mecanic. Acestea sunt de două tipuri:
hidraulice şi pneumatice.
Penele hidraulice au o construcţie foarte simplă, reprezentată
schematic în figura 9.70, fiind alcătuite dintr-o pompă hidraulică, pana
propriu-zisă şi o conductă care leagă pompa de pană (exemplu: pana
KGM-14 ataşată ferăstrăului Ural 2 Electron). Pompa are un sistem de
cuplare la transmisia ferăstrăului şi asigură o presiune a lichidului
suficient de mare pentru a produce avansul penei în secţiunea tăiată.
114
legate printr-un furtun cu ventil la chiulasa ferăstrăului mecanic. Acest
sistem de foi de cauciuc (cu grosime de 5-6 cm) se umflă în cel mult 20s
şi pot dezvolta o forţă de ridicare de până la 8000 daN.
În general, penele acţionate de motorul ferăstrăului mecanic au o
extindere limitată , necesitând măsuri speciale de tehnica securităţii
muncii, mai ales în cazul terenurilor accidentate şi pentru anumite
conforma ţii neregulate ale arborilor, situaţie în care pericolul de
accidente creşte.
Pârghiile (figura 9.71) sunt folosite pentru ridicarea trunchiului şi
înclinarea lui în direcţia de doborâre dorită. Ele sunt formate dintr-o
placă din oţel montată la capătul unei cozi din lemn sau metal (mai sunt
denumite şi “lopeţi pentru doborâre”).
115
Figura 9.73. Impulsionarea căderii trunchiului cu ajutorul
prăjinii de împingere
Pră jinile hidraulice au o lungime de până la 300 cm şi o greutate
până la 10 kg. Există şi prăjini mecanice, la care acţionarea se realizează
printr-un sistem cu cremalieră.
Mijloacele de acţionare prin rotire sau răsucire a trunchiului sunt
reprezentate prin pârghii rotitoare simple sau combinate cu lopeţile
pentru doborâre (figura 9.74), cârlige şi benzi; acestea pot fi acţionate
manual sau hidraulic.
116
Dispozitivele de tracţiune cu cablu (DTC) sau benzi se folosesc
pentru a doborî arborii în direcţ ia aleasă, pentru dezaninarea arborilor
sau pentru deplasarea acestora pe distanţe scurte.
Tirfoarele pot asigura forţe de tracţiune de până la 20 kN cu o
lungime a cablului de 20 m. Dispozitivul (figura 9.76) se ancorează de o
cioată sau un arbore în picioare, iar capătul cablului se fixează de
arborele vizat prin intermediul unui cârlig.
117
Se utilizează la tăierea ierburilor, arbuştilor, crăcilor şi chiar a
arborilor de până la 25 cm în diametru, fiind recomandată pentru efec-
tuarea lucră rilor de degajări şi curăţiri, precum şi pentru eliberarea locu-
lui din jurul arborilor ce urmează a fi doborâţi.
Pe tijă se fixează suportul de susţinere şi de conducere, maneta
de acceleraţie, precum şi hamul de prindere pe umerii operatorului pen-
tru purtarea utilajului. Tija poate fi compusă din 2÷3 tronsoane, iar în
interior se găseşte arborele care transmite mişcarea de la ambreiajul
centrifugal la mecanismul de rotire a pânzei.
Aparatul de tăiere poate avea forme şi dimensiuni diferite, în
funcţie de tipul de vegetaţie care urmează a fi îndepărtată. Chiar dacă au
o greutate relativ mare (10÷15 kg) ele sunt purtate comod pe umeri şi au
un mod de utilizare relativ simplu.
118
Figura 9.79. Executarea tăieturilor de detaşare a crăcilor
119
atunci când se utilizează toporul, fasonatorul trebuie să acţioneze
de pe partea opusă zonei în care se află crăcile ce urmează a fi
tăiate;
în timpul lucrului cu ferăstrăul mecanic, muncitorul fasonator
trebuie să aibă o poziţie stabilă şi să procedeze în aşa fel încât să
suporte cât mai puţin din greutatea acestuia; acest lucru se rea-
lizează prin utilizarea ferăstrăului în mod analog unei pârghii, fie
prin sprijinirea pe trunchi, fie folosind coapsa sau genunchiul ca
sprijin.
Tăierile de detaşare a crăcilor sunt condiţionate de specie, de
grosimea crăcilor şi de modul de distribuţie a acestora pe trunchi. Atunci
când se utilizează ferăstrăul mecanic este posibil să apară unele feno-
mene nedorite: blocarea ferăstrăului în tăietură datorită închiderii aceste-
ia sub greutatea crăcii, reculul lamei tăietoare din cauza distanţei mari
dintre dinţ ii lanţului şi crăparea sau aşchierea crăcii (figura 9.80), ceea
ce duce la declasarea materialului lemnos şi la pierderi tehnologice mai
mari.
120
Atunci când distanţa dintre verticile este de 0,5-1,0 m, se poate
aplica procedeul "în trepte" pentru curăţirea de cr ăci (figura 9.81a). Da-
că distanţa între verticile este mai mare de 1,0 m, se va folosi procedeul
"în zig-zag" (figura 9.81b), iar când crăcile, numeroase şi subţiri, uscate
sau verzi, sunt dispuse în verticile la o distanţă mai mică de 0,5 m, este
recomandat procedeul "pendular" sau al tăierii multiple (figura 9.81c).
121
de urcare şi subansamblul tăietor care curăţă toate crăcile întâlnite pe
parcursul deplasării. Maşina se întoarce automat la baza arborelui după
atingerea înălţimii de lucru prestabilite.
Dezavantajele acestor maşini, care au împiedicat introducerea lor
pe scară largă în producţie, sunt limitarea domeniului de utilizare (numai
pentru arbori de răşinoase cu volum mic) şi consumul de timp relativ
mare pentru deplasarea de la un arbore la altul şi pentru instalare.
124
După sec ţionare, piesele rezultate sunt rostogolite atât cât este
necesar pentru a face vizibile suprafeţele nou create prin tăiere şi să se
poată observa calitatea lemnului acestor piese (prezenţa defectelor
interioare, a crăpăturilor etc). Dacă exist ă pericolul crăpării la capete
sau al extinderii crăpăturilor existente (mai ales la fag şi stejar), se bat în
lemn agrafe metalice în formă de S (figura 9.86a).
125
tratament (doar pentru tăieri concentrate), de mărimea suprafeţei pe care
se aplică tăierile, doborârea mecanizată a arborilor se poate face cu
utilaje speciale independente, agregate sau echipamente montate pe
maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului.
În Europa centrală folosirea acestor maşini este sporadică din
cauza terenului fră mântat şi a arboretelor amestecate care necesită
extragerea selectivă a arborilor. Ţările scandinave, însă, oferă condiţii
optime pentru folosirea maşinilor de doborât.
Un utilaj specializat folosit la doborârea arborilor (figura 9.87)
este alcătuit din tractor şi echipamentul de doborâre compus din:
sistemul de prindere şi susţinere a arborilor (braţe cu diferite
moduri de acţionare, cel mai adesea hidraulic);
sistemul de tăiere tip foarfeci, lanţ, panglică sau ferăstrău;
sistemul de basculare (mai mulţi cilindri hidraulici care au rolul
de a asigura poziţionarea în spaţiu a sistemelor de prindere şi de
tăiere).
126
Lanţul tăietor este asemănător constructiv cu cel de la ferăstrăul
mecanic. Acţionarea se face , în general, cu motoare hidraulice.
a) b)
Figura 9.90. Modul de realizare a tăieturii de doborâre cu ajutorul
cleştilor ( a – cu simplă acţiune, b – cu dublă acţiune)
127
Este un tip de tăiere rapid şi relativ simplu, dar se produce o
strivire asupra capetelor trunchiului cu consecinţe negative asupra
calităţii buşteanului obţinut.
Etapele procesului de lucru cu maşinile de doborât sunt:
deplasarea utilajului spre arborele care urmează a fi doborât;
poziţionarea sistemului de prindere şi tăiere;
fixarea (strângerea) arborelui între cleşti;
tăierea arborelui;
răsturnarea trunchiului arborelui sau deplasarea acestuia cu
tractorul;
desfacerea cleştilor;
retragerea aparatului de tăiere şi pregătirea pentru deplasarea
către alt arbore.
9.6.2 Utilaje şi agregate speciale pentru curăţirea de crăci
Folosirea maşinilor speciale pentru curăţirea de crăci a arborilor
în picioare sau a celor doborâţi este posibilă, ca şi în cazul anterior,
acolo unde configuraţia terenului permite acest lucru şi numai în
arborete de răşinoase cu diametrul maxim al arborilor de 55 cm. Aceste
utilaje pot lucra atât în parchete, cât ş i în centrele de sortare şi
preindustrializare a lemnului. Se realizează astfel o mai bună organizare
a producţiei şi o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii.
În general, agregatele pentru curăţirea crăcilor se regăsesc pe
maşinile multifuncţionale, în combinaţie cu alte agregate (pentru dobo-
râre, secţionare sau cojire).
Aceste utilaje au braţe telescopice, transportor, dispozitiv (cap)
de tăiere şi sisteme pentru comandă şi acţionare. Există două modalităţi
de lucru:
capul de tăiere mobil se deplasează tăind crăcile, în timp ce
arborele este fixat pe braţul telescopic pe care se află cleştii de
prindere;
capul de tăiere este fix, arborele deplasându-se în interiorul
aparatului de tăiere, fie prin modificarea lungimii braţului
telescopic, fie cu role de acţionare.
Organele de tăiere cu care sunt dotate capetele de tăiere pot fi
cuţite, pânze circulare sau lanţuri. Există şi sisteme mai simple, cu
capete de tăiere montate pe cadre robuste în care se introduc arborii,
deplasaţi apoi prin tragere cu un tractor. Acestea din urmă se folosesc, în
128
general, în margine de parchet şi sunt asociate cu echipamente de
secţionare.
9.6.3. Utilaje şi agregate speciale pentru secţionarea lemnului
Secţ ionarea lemnului este, aşa cum s-a menţionat anterior,
operaţia de t ăiere transversală a trunchiului în sortimente de lemn brut,
iar arborele este separat în pă rţi cu dimensiuni corespunzătoare
capacităţii mijloacelor de colectare şi transport.
Această operaţie poate fi executată la cioată, la marginea
parchetului sau în CSPL, în funcţie de metoda de exploatare aplicată.
Aparatele de tăiere pot fi cu lanţ sau cu pânză circulară. La aceste
agregate trunchiul se deplasează în lungul axei longitudinale până în
locul în care urmează a fi executată secţionarea, după care este basculat
aparatul de tăiere care efectuează tăierea transversală a trunchiului
(figura 9.91).
129
9.6.4. Maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului (MMRL)
Maşinile multifuncţionale pot fi definite ca maşini de lucru
autopropulsate care execută cel puţin două operaţii (doborâre, curăţire de
crăci, secţ ionare, cojire, tasonare etc.) din procesul tehnologic de
recoltare a lemnului. Aceste maşini sunt eficiente din punct de vedere
economic în următoarele situaţii:
pe terenuri cu panta maximă de 10%;
în arborete de răşinoase (mai rar, în cele de foioase moi), cu tăieri
concentrate şi pe suprafeţe relativ mari (tratamentul tăierilor
rase);
în arborete cu diametre reduse ale arborilor (25÷50 cm);
dacă există o reţea de drumuri cu densitate mare.
Condiţ iile enumerate mai sus sunt specifice ţărilor din nordul
Europei şi al Americii, în situaţiile respective productivitatea muncii
crescând de 3÷4 ori prin utilizarea MMRL faţă de exploatarea clasică.
Limitarea folosirii MMRL depinde de:
relieful accidentat;
tipul de pădure (nu se poate aplica în pădurile de amestec cu
regenerare naturală şi cu ciclu de producţie lung);
sortimentele ce se obţin (frecvent, de calitate inferioară rezultată
prin impunerea unor lungimi fixe, prin deteriorarea capetelor
pieselor, motive pentru care se pot înregistra pierderi destul de
mari de biomasă lemnoasă);
reţeaua de drumuri auto şi de tractor existentă sau necesară;
suprafaţa ocupată de seminţiş (această modalitatea de exploatare
a lemnului aduce prejudicii însemnate seminţişului şi solului).
În condiţiile de la noi, aceste ma şini ar putea executa curăţirea
de crăci, secţionarea şi cojirea, după ce a fost executată doborârea cu
ferăstraiele mecanice.
Maşinile multifuncţionale de recoltare a lemnului pot fi de tip:
harvester, când execută doborârea şi cel puţin încă o operaţie
(curăţire de crăci, cojire, secţionare sau tasonare);
processor, atunci când prelucrează arbori doborâţi, executând
curăţirea de crăci şi cel puţin încă o operaţie (cojire, secţionare
sau tasonare).
În general, o maşină multifuncţională de recoltare a lemnului
(figura 9.92) se compune dintr-un vehicul pe care sunt montate sistemele
destinate să execute operaţiile pentru care este proiectată maşina. Ea
130
poate fi dotată cu braţe telescopice, cu graifăr, cilindri de antrenare,
macarale sau benzi transportoare.
131
utilizate. Amplasarea şi mărimea tasoanelor depind de posibilităţile
tehnice ale mijloacelor de colectare (capacitate de transport, distanţă
eficientă de lucru) şi de caracteristicile terenului şi arboretului.
Adunatul este prima etapă din cadrul procesului de colectare
caracterizată prin deplasarea fiecărei piese pe un traseu propriu, pe
distanţe scurte, de la locul de doborâre până la locurile de concentrare a
materialului lemnos, în general de-a lungul văilor sau la confluenţe ale
acestora. Se aplică mai ales metodele gravitaţionale de deplasare sau
alunecare folosindu-se la maxim condiţiile naturale de teren, pe trasee
astfel alese încât adunatul să nu prejudicieze seminţişul sau solul.
Scosul lemnului este o operaţie necesară în unele situaţii (în
general în parchetele din zona de munte), atunci când tasoanele formate
prin adunat nu se găsesc în raza de acţiune a mijloacelor principale de
colectare şi constă în deplasarea materialului lemnos din aceste tasoane
până la următoarele confluenţe. În acest caz este necesară amenajarea
sumară a unor căi de scos justificată de cantitatea mai mare de biomasă
lemnoasă ce este deplasată pe un traseu.
Apropiatul lemnului reprezintă operaţ ia de deplasare a
sarcinilor din tasoanele formate prin adunat (sau adunat şi scos) până în
platforma primară ce se află lângă o instalaţie permanentă de transport.
Se utilizează o anumită cale de apropiat amenajată corespunzător
condiţiilor specifice unor utilaje de colectare de mare capacitate
(tractoare, funiculare) cu care se realizează deplasarea materialului
lemnos.
În anumite condiţii de teren şi de arboret este posibilă executarea
operaţiilor de scos şi apropiat în mod continuu şi cu aceleaşi mijloace,
cazuri în care procesul de colectare poate fi denumit scos-apropiat.
Dacă mijloacele de colectare folosite la apropiat pot ajunge fără
amenaj ări speciale până la cioat ă, procesul de colectare se compune
practic dintr-o singură operaţie de adunat-apropiat.
Reţeaua căilor de colectare trebuie realizată în aşa fel încât să
asigure accesibilitatea în interiorul pădurii, până la suprafeţe mici.
Pentru ca mijloacele de colectare să fie economice (consum redus de
energie şi combustibili) este recomandată folosirea, ori de câte ori este
posibil, a unor soluţii gravitaţionale de colectare a materialului lemnos
de pe versanţi. Uneori, însă, atunci când este justificată economic, merită
să fie analizată ş i posibilitatea colectării materialului lemnos prin
deplasarea acestuia în amonte. Adoptarea unei asemenea soluţii depinde
de existenţa sau de oportunitatea construirii unor drumuri de culme,
132
costurile de execuţie a acestora fiind mult redus comparativ cu alte
variante şi cu prejudicii mai mici pentru sol şi arboret.
Raportată la întregul proces de producţie al exploatării lemnului,
colectarea este procesul tehnologic cel mai dificil şi cu un volum foarte
mare de muncă, utilizând aproximativ 70% din energia umană, 100%
din energia animală şi 90% cantitatea totală de carburanţi.
În funcţie de condiţiile concrete de lucru, de etapa ce se parcurge
în procesul de colectare (adunat, scos sau apropiat) şi de mijloacele de
lucru folosite pot fi alese diverse modalităţi de deplasare a lemnului, cele
mai frecvente fiind sintetizate în tabelul 10.1.
Tabelul 10.1
Modalităţi de deplasare a lemnului în cadrul procesului de colectare
Procedeul de
Modalitatea Distanţe
Operaţia deplasare
de colectare caracteristice (m)
a lemnului
prin corhănire alunecare
cu atelaje
cu cablul de sarcină al până la 200 m
adunat tractoarelor târâre (distanţă
cu cablul de sarcină al
economică≈100 m)
funicularului
cu atelaje
semitârâre
cu tractoare
cu atelaje târâre
cu atelaje
cu funicularul semitârâre
scos 200÷500 m
cu tractoare
cu tractoare
suspendare
cu funicularul
cu tractoare semitârâre
apropiat cu tractoare 500÷2000 m
suspendare
cu funicularul
133
Deşi sfera mijloacelor de colectare s-a restrâns, în general, la
tractoare forestiere şi instalaţii cu cablu din ce în ce mai perfecţionate,
nu trebuie să se excludă din variantele de colectare posibil a fi utilizate şi
alte modalităţi, unele folosite în trecutul nu prea îndepărtat (deplasarea
lemnului gravitaţional pe instalaţii de alunecare sau purtat de apele
curgătoare pe albia naturală sau pe canale amenajate), iar altele, de dată
mai recentă, folosite mai mult cu caracter experimental (elicoptere,
baloane, elicostate).
Se observă din tabelul anterior că, în cadrul procesului de
colectare a lemnului, modalităţile de deplasare sunt alunecarea, târârea,
semitârârea şi suspendarea, fiecare fiind caracterizată de un anumit
sistem de forţe şi fiind influenţată de anumiţi factori specifici.
Alunecarea (figura 10.1) constă în deplasarea piesei din lemn pe
teren înclinat sub acţiunea greutăţii proprii, pe un traseu neamenajat
(cazul corhănirii) sau pe căi special amenajate (în cazul instalaţiilor de
alunecare).
în care:
Fa - forţa de tracţiune a tractorului,
μ - coeficientul de frecare a lemnului necojit pe sol prin semitârâre,
ω - coeficientul de rezistenţă la rularea pneurilor (sau şenilelor) pe sol,
G - greutatea tractorului,
α - unghiul de înclinare a terenului.
l
Notând cu k = l0 coeficientul de repartizare a sarcinii
(k=0,6÷0,7), se poate scrie:
136
Fa > k ⋅ Q ⋅ sinα + (1 − k )⋅ Q ⋅ sinα + μ ⋅ (1 − k )⋅ Q ⋅ cosα + G ⋅ (ω ⋅ cosα + sinα )+
137
În cazul semitârârii cu funicularul, sistemul de forţe format este
mai complex datorită condiţiilor deosebite în care se deplasează sarcina.
Ţinând cont de ipotezele iniţiale generale pentru deplasarea prin
semitârâre a unei piese din lemn, se poate determina condiţia de
realizare la limită a semisuspendării, astfel încât axa piesei să formeze
unghiul β cu terenul, situaţie în care cablul de sarcină (deci direcţia
forţei de acţionare T) formează un unghi ϕ cu axa longitudinală a piesei
(figura 10.4).
l0
T ⋅ sinϕ = QA ⋅ cos(α + β ) = Q ⋅ ⋅ cos(α + β ), deci:
l
l
T=Q⋅ ⋅ cos( α + β) .
0
(10.10)
l sinϕ
Determinarea forţei de acţionare în cablul de sarcină (T′ în figura
10.5) şi a forţei de tracţ iune necesare (Fa în figura 10.5) este mai
dificilă pentru că trebuie să se ia în considerare, pe lângă coeficientul de
rezis-tenţă specific la semitârâre, şi faptul că unghiurile β şi ϕ se
modifică permanent pe parcursul deplasării sarcinii, mai ales în cazul
adunatului lateral al materialului lemnos până la linia de funicular.
În plus, trebuie să se ţină cont şi de unghiul orizontal (δ în figura
10.5) pe care-l formează cablul trăgător cu cablul purtător, pe care rulea-
138
ză căruciorul funicularului, precum şi de greutatea acestui cărucior (G) şi
de rezistenţele pe care le întâmpină la rulare.
139
Forţa de acţionare (Fa în figura 10.6), în cazul deplasării din
amonte spre aval, trebuie să fie:
Fa > (Q ⋅ cos α + G ⋅ cos α ) ⋅ ω − G ⋅ sin α − Q ⋅ sinα , (10.11)
deci:
G
Fa > Q ⋅ 1 + ⋅ ( ω ⋅ cos α − sinα) , (10.12)
Q
relaţii în care:
Q este greutatea sarcinii,
G - greutatea vehiculului,
α - unghiul de pantă a terenului,
ω - coeficientul de rezistenţă la rostogolirea roţilor pe calea de transport.
Relaţia anterioară este valabilă, în anumite ipoteze simpli-
ficatoare, şi în cazul deplasării sarcinii prin suspendare cu funicularul.
Se observă şi în acest caz faptul că deplasarea se realizează în
condiţii optime dacă raportul G/Q este mic şi dacă valoarea lui ω este
redusă.
140
olărirea capătului gros al pieselor din lemn;
protecţia arborilor din zona de corhănire.
Corhănirea lemnului trebuie limitată numai pentru situaţiile în
care este singura modalitate de a aduna lemnul de pe o anumită suprafaţă
a parchetului. Lemnul destinat obţinerii unor sortimente valoroase (de
exemplu, buştenii cu lemn de rezonanţă) nu se deplaseză prin corhănire.
Suprafaţa pe care se corhăneşte este stabilită de şeful echipei de
corhănitori împreună cu maistrul de parchet. Această suprafaţă se
numeşte „plancă” şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
să fie lipsită de seminţiş utilizabil;
panta terenului să permită alunecarea liberă a pieselor din lemn;
să fie înlăturate obstacolele care ar putea duce la schimbarea
direcţiei de deplasare (bucăţi de lemn, pietre de dimensiuni mari
etc.);
să se protejeze arborii care rămân şi care sunt expuşi zdrelirii.
Adunatul prin corhănire se concretizează în formarea tasoanelor,
operaţie facilitată prin olărirea capătului din aval al piesei din lemn şi
prin acoperirea capătului din amonte al buştenilor aflaţi deja în tason
(„ascunderea capetelor”), fapt ce asigură, pe lângă evitarea deprecierii
lemnului, alunecarea următoarelor piese peste aceştia.
Scosul, în această situaţie, presupune corhănirea pieselor din
lemn aflate în tasoane, această operaţie efectuându-se întotdeauna din
partea de deasupra şi din amonte a tasonului.
Punerea în mişcare a lemnului se face numai prin folosirea
uneltelor de lucru specifice acestui procedeu şi standardizate: ţapina şi
pârghia cu cârlig (figurile 10.7 şi 10.8).
141
Figura 10.8. Modul de impulsionare a mişcării pieselor din lemn cu
ţapina (a) sau cu pârghia rotitoare cu cârlig (b)
Muncitorii acţionează sincronizat, la comandă, din lateral sau din
spate şi numai după ce piesa din lemn a fost orientată cu axa
longitudinală pe linia de cea mai mare pantă. Se interzice intervenţia pe
parcursul alunecării lemnului în vederea eventualei reorientări sau
dirijări a acestuia.
142
Un cal sau o pereche de cai înhămaţi, precum şi o pereche de boi
înjugaţi formează un atelaj. Atelajele sunt echipate cu harnaşament
corespunzător (hamuri la cai şi juguri pentru greabăn la boi).
Atelajul este condus de un caciş, cărăuş sau conducător de
atelaj. Cacişul are asupra sa ciocanul cu care bate pana în lemn şi ţapina
cu care ajută la pornirea sarcinii, la scoaterea penei şi la voltarea pieselor
care formează sarcina.
Sarcina se leagă de tânjală (la boi) sau de arcic (la cai).
Tânjala are lungimea de 2,5 m şi diametrul la capătul gros de
10÷12 cm. Pentru o manevrare uşoară a sarcinii, trebuie să se utilizeze
modalităţi de legare corespunzătoare: cu lanţuri, cu pene de 10÷15 cm şi
prevăzute cu zimţi sau cu un dispozitiv special denumit cioflâng (figura
10.9)
1 - vârtej
2 - lanţ
3 - pană metalică
143
mărginare (o succesiune de piese din lemn rotund aşezate cap la cap şi
stabilizate cu ţăruşi).
Se va ţ ine seama ca deplasarea atelajelor să nu se facă în rampă
decât cel mult pe o distanţă de 100 m. Aceasta va fi mai mică de 10%
pentru cursa în plin şi sub 30% la cursa în gol. Pe traseu, conducătorul
atelajului se va deplasa lateral, pe partea din amonte, sau în urma
atelajului. Viteza de deplasare este de 50÷100 m/min şi variază în funcţie
de greutatea atelajelor, de panta terenului şi de sensul şi felul deplasării
(spre aval sau spre amonte, cu sau fără sarcină).
145
încă un factor limitativ, cel al lungimii maxime a materialului lemnos
posibil a fi transportat prin suspendare, care este, în general, de 4 m.
146
10.3.1. Parametrii constructivi de bază ai tractoarelor
Aprecierea posibilităţ ilor de utilizare practică a tractoarelor
forestiere, în raport cu felul şi gradul de dificultate ale operaţiilor pe care
trebuie să le efectueze în cadrul procesului de exploatare a lemnului, se
face în primul rând pe baza parametrilor constructivi ai acestora. În
această categorie sunt incluse caracteristicile dimensionale, parametrii
de greutate şi capacitatea de încărcare, precum şi caracteristicile dina-
mice.
Dintre caracteristicile dimensionale (figura 10.12) fac parte:
dimensiunile de gabarit, care reprezintă lungimea (A), lăţimea
(C) şi înălţimea (D) a tractorului (inclusiv cabina şi echipamentul
de lucru),
ampatamentul (F) sau distanţa dintre axele geometrice ale
punţilor tractorului,
garda la sol (lumina), reprezentând distanţa dintre cel mai
coborât punct al şasiului şi suprafaţa terenului (H),
ecartamentul (B) măsurat ca distanţa dintre planele mediane ale
roţilor de pe aceeaşi axă,
consolele din faţă şi din spate definite ca distanţele pe orizontală
dintre axele de simetrie ale punţilor (din faţă şi, respectiv, din
spate) şi extremităţile tractorului din direcţiile menţionate,
raza longitudinală de trecere (r) care este raza unui cilindru
ipotetic situat între punţi, tangent la roţile din faţă şi din spate, pe
suprafaţă căruia se află şi punctul cel mai de jos al şasiului,
raza transversală de trecere, determinată ca rază a cercului ce
trece prin punctul cel mai coborât situat între roţile tractorului şi
tangent la roţi,
unghiurile de trecere (din faţă-α1- şi din spate-α2-) formate cu
planul terenului de planele tangenţiale la roţi care cuprind cele
mai joase puncte ale echipamentelor de lucru la extremitatea din
faţă şi, respectiv, din spate, echipamente aflate în poziţie de
deplasare.
Parametrii de greutate oferă informaţii necesare pentru
aprecierea condiţiilor de tracţiune (prin intermediul aderenţ ei) şi a
posibilităţii de deplasare pe terenuri cu portanţă diferită. Aceştia sunt:
greutatea constructivă, care reprezintă greutatea proprie a
tractorului fără scule şi nealimentat,
147
greutatea de exploatare, care este greutatea totală a tractorului
alimentat şi dotat cu toate anexele, la care se adaugă greutatea
maximă admisă a sarcinii de transportat.
148
MOTORUL reprezintă acea parte care asigură energia necesară
funcţionării elementelor şi echipamentelor de lucru ale tractorului.
Motoarele din dotarea tractoarelor forestiere pot fi clasificate
după mai multe criterii:
a) după numărul timpilor motori:
motoare în patru timpi, la care ciclul motor se realizează la două
rotaţii ale arborelui cotit şi la patru curse ale pistonului;
motoare în doi timpi, la care fazele ciclului motor se desfăşoară
la o rotaţie a arborelui cotit şi două curse ale pistonului;
b) după locul în care se formează amestecul de ardere:
motoare cu explozie, la care amestecul combustibil-aer (amestec
carburant) se formează într-un carburator; în acest caz, aprin-
derea amestecului carburant se realizează în interiorul cilindrului
prin intermediul unei bujii; astfel de motoare folosesc benzină şi
se numesc motoare cu electroaprindere sau cu benzină;
motoare cu autoaprindere (cu injecţie, Diesel sau cu motorină),
la care amestecul combustibil-aer se realizează în interiorul
cilindrului; în acest caz, explozia se produce în urma compri-
mării aerului şi injectării combustibilului la presiuni înalte.
c) după turaţia motorului, exprimată prin viteza v de deplasare a
pistonului în interiorul cilindrului:
motoare lente, la care v = 5 m/s;
motoare cu turaţie medie, la care v = 6,5÷10,0 m/s;
motoare rapide, la care v = 10,0÷15,0 m/s.
Principalele caracteristici ale motoarelor
Cursa pistonului reprezintă spaţ iul parcurs de piston între PMS
şi PMI. Între cursa C şi diametrul interior al cilindrului (alezajul), D,
există un raport (raportul cursă-alezaj), în funcţie de valoarea căruia se
disting următoarele situaţii:
dacă acest raport C/D este egal cu 1,0, motorul poartă numele de
motor pătrat;
dacă C/D este mai mare decât 1,0, motoarele sunt de cursă lungă;
dacă C/D este mai mic decât 1,0, motoarele se numesc
superpătratice (sunt cele mai moderne).
În acest ultim caz avem următoarele avantaje:
− cursa executată de piston este mult mai scurtă, ceea ce determină o
scădere a uzurii;
149
− acest tip de motoare pot fi echipate cu supape de admisie şi de
evacuare cu diametre mult mai mari, ceea ce facilitează efectuarea
celor două faze într-un timp mult mai scurt;
− din punct de vedere al consumului de combustibil sunt mai eco-
nomicoase;
− înălţimea motoarelor este mult mai mică.
Volumul camerei de ardere ( Va) reprezintă spaţiul delimitat de
capul pistonului aflat în PMS, cerul chiulasei şi pereţii interiori ai ci-
lindrului. În acest spaţiu este comprimat amestecul de ardere şi tot aici se
produce explozia.
Volumul util (Vu) este numit cilindree, capacitate cilindrică sau
litraj, şi reprezintă volumul generat în interiorul cilindrului când pistonul
se deplasează din PMS în PMI.
Volumul total (Vt) este dat de suma dintre Va şi Vu:
Vt = Va + Vu . (10.13)
Pentru motoarele cu mai mulţi cilindri, cilindreea totală este dată
de relaţia:
π⋅d2
Vt = ⋅C⋅n, (10.14)
4
unde n este numărul de cilindri.
Raportul de compresie ( ε = Vt /Va ) indică de câte ori este com-
primat fluidul motor în interiorul cilindrului. La motoarele moderne cu
explozie în patru timpi ε = 11,5, la cele cu explozie în doi timpi, ε = 7,0,
iar la motoarele Diesel, ε = 22.
Puterea efectivă reprezintă puterea dezvoltată de motor la turaţia
nominală a acestuia.
Turaţia motorului este exprimată în rotaţii / minut şi variază în
funcţie de tipul motorului. În principiu, motoarele Diesel se caracte-
rizează prin turaţii mai scăzute, aproximativ 3000 rotaţii / minut, faţă de
cele cu explozie în patru timpi care ating 7000÷8000 rotaţii / minut. În
general, cu cât turaţia este mai mare cu atât puterea motorului este mai
mare.
Componentele motorului
La motorul în patru timpi deosebim următoarele mecanisme şi
sisteme principale:
a) mecanismul bielă - manivelă (mecanism motor),
b) mecanismul de distribuţie,
150
c) sistemul de alimentare,
d) sistemul de aprindere,
e) sistemul de ungere,
f) sistemul de răcire,
g) sistemul de pornire.
a) Mecanismul bielă - manivelă are rolul de a prelua energia
rezultată în urma arderii şi destinderii gazelor arse, pe care o transmite
arborelui motor şi apoi, prin intermediul transmisiei, la roţile motoare
ale tractorului. Acest mecanism realizează transformarea mişcării
rectilinii a pistonului în mişcare de rotaţie a arborelui motor. Este
compus din:
grupa pieselor mobile: pistonul cu segmenţi şi bolţ, biela, arbo-
rele motor (arbore cotit sau vilbrochen) şi volantul;
grupa pieselor fixe: blocul motor, chiulasa şi cilindrii.
Pistonul (figura 10.13) este piesa care preia presiunea dezvoltată
în urma destinderii gazelor arse în interiorul cilindrului. Capul pistonului
este acea parte care vine în contact direct cu fluidul motor.
Sub cap se găsesc zona de etanşare şi zona de ungere. Pe această
porţiune a pistonului sunt practicate canale în care se montează 3÷4
segmenţi de compresie şi 1÷2 segmenţi de ungere. Segmenţii de
compresie au secţiune transversală plină pe când cei de ungere sunt
prevăzuţi cu degajări prin care circulă uleiul necesar ungerii interiorului
cilindrului.
151
Arborele cotit (figura 10.14) înmagazinează şi transmite toată
energia dezvoltată de agentul motor. Este format din lagăre de sprijin şi
coturi (manetoane).
152
b) Mecanismul de distribuţie asigur ă admisia amestecului
proaspăt în interiorul cilindrului şi evacuarea gazelor arse, asigurând
desfăşurarea normală a fazelor ciclului motorului:
admisie → compresie → destindere (detentă) → evacuare
admisia are loc la deplasarea pistonului din PMS în PMI;
compresia are loc la cursa ascendentă din PMI în PMS;
destinderea presupune o nouă deplasare din PMS în PMI;
evacuarea are loc la a doua cursă din PMI în PMS, după care
ciclul se reia.
Pentru realizarea acestor faze succesiv, în mecanismul de
distribuţie ac ţionează următoarele piese (figura 10.15): arbore de distri-
buţie sau cu came (1) pe care se află camele (2), culbutorii (3), tijele
culbutorilor (4), tacheţii (5) şi supapele (6).
153
distribuţie superioară, când arborele cu came se află în poziţie
superioară, situaţie în care nu sunt necesare tijele şi culbutorii;
distribuţie laterală, când arborele cu came are poziţie inferioară
şi apare necesitatea tijelor şi a culbutorilor.
c) Sistemul de alimentare asigură alimentarea motorului şi
depozitarea combustibilului. Se prezintă în două variante constructive:
pentru motor cu explozie şi pentru motoare Diesel.
Sistemul de alimentare de la motoarele cu explozie are urmă-
toarele părţi componente: rezervor, pompă, carburator, filtru de aer, filtru
de combustibil, colector de admisie şi colector de evacuare.
Partea principală este reprezentată de carburator. Acesta este un
mecanism care asigură amestecul aerului proaspăt cu benzina, în diferite
proporţii. Raportul benzină – aer se notează cu λ. Amestecul carburant
se consideră normal atunci când la un litru de benzină se iau din atmos-
feră 15 kg de aer (λ = 1), amestecul este bogat când cantitatea de aer nu
depăşeşte 14 kg (λ < 1) şi este sărac când cantitatea de aer este mai mare
de 15 kg (λ > 1). În timpul funcţionării, amestecul normal apare
predominant, cel sărac este recomandat din punct de vedere economic,
iar cel bogat trebuie să fie limitat doar pe durata pornirii motorului.
Carburatorul, reprezentat schematic în figura 10.16, este compus
din două părţi:
camera de nivel constant, alimentată printr-o supapă, în care
există un flotor ce pluteşte pe benzină (plutitor) şi delimitează
cantitatea de carburant care participă în amestec;
camera de amestec, unde se realizează amestecul aerului cu
benzina, în diferite proporţii, în funcţie de sarcina motorului.
Central, în această cameră se află o zonă cu diametrul mai mic
(difuzor) iar la capete se află două supape sau clapete (una de aer
şi cealaltă de amestec) care delimitează debitul de amestec care
ajunge la cilindri. La nivelul difuzorului se află jiclorul sau
jicloarele carburatorului.
154
Sistemul de alimentare de la motoarele Diesel cuprinde două
circuite mari, şi anume: circuitul de joasă presiune şi cel de înaltă
presiune.
Circuitul de joasă presiune cuprinde:
rezervorul de combustibil care trebuie să asigure motorina pe
durata unui schimb de lucru. Acesta este prevăzut cu gură de
alimentare şi supapă de egalizare a presiunii;
filtrul unic de combustibil care filtrează motorina atât grosier cât
şi fin, sau baterie de filtre cu doi elemenţi (unul pentru filtrare
grosieră şi celălalt pentru filtrare fină);
pompa de alimentare acţionată manual;
Legătura dintre aceste elemente se face prin ţevi de joasă
presiune.
Circuitul de înaltă presiune este format din:
pompa de injecţie care asigură debite riguros determinate de
motorină la timpii prestabiliţi. Este alcătuită din elemenţi de
pompare, în număr egal cu numărul de cilindri;
regulatorul de turaţie, montat pe pompa de injecţie; rolul acestuia
este cel de a asigura variaţia debitelor de combustibil pompat în
funcţie de sarcina motorului (mărimea debitului este propor-
ţională cu mărimea sarcinii);
conductele de înaltã presiune executate din oţel, cu pereţi groşi;
acestea conduc motorina de la elemenţii de pompare la
injectoare;
injectoarele sunt cele care asigură pulverizarea fină a motorinei
în camera de ardere. Presiunea de injecţie diferă în funcţie de
2
tipul de motor (frecvent este aproximativ 125 daN/m ).
d) Sistemul de aprindere apare în componenţa motoarelor cu
explozie în 2 şi 4 timpi. Rolul său este de a asigura scânteia electrică
necesară aprinderii amestecului carburant comprimat în interiorul cilin-
drului.
La motoarele în 4 timpi se foloseşte sistemul de aprindere cu
baterie de curent (acumulator) şi bobină de inducţie care transformă
curentul de joasă tensiune (12 V sau 24 V) în curent de înaltă tensiune
necesară producerii scânteii între electrozii bujiei. Bujiile sunt standar-
dizate şi marcate corespunzător, notaţiile cuprinzând pasul filetului şi
valoarea termică a acestora (exemplu: M14 –175).
155
Pentru motoarele în doi timpi, sistemul de aprindere a fost
prezentat anterior, la explicarea modului de funcţionare a ferăstraielor
mecanice.
e) Sistemul de ungere este necesar pentru a preveni frecarea
uscată între piesele mobile ale motorului. Din punct de vedere al
principiului de funcţionare, se deosebesc sisteme de ungere cu şi fără
circuit propriu. Circuitul propriu se întâlneşte la motoarele în 4 timpi, iar
sistemele de ungere fără circuit propriu sunt specifice motoarelor în doi
timpi.
Sistemele de ungere cu circuit propriu apar sub mai multe forme
constructive realizând:
ungerea prin barbotare, când uleiul necesar este asigurat prin
lovirea lichidului existent în baia de ulei de capetele bielelor
aflate în mişcare;
ungerea sub presiune, când uleiul este preluat din baie şi pompat
către suprafeţele supuse frecării de pompa de ulei;
ungerea mixtă, care presupun combinarea celor două tipuri
anterioare.
În componenţa sistemului de ungere deosebim următoarele piese:
− baia de ulei, care depozitează uleiul necesar ungerii (≈ 15 l la
tractoarele din România); în interiorul băii se află sorbul urmat de
pompa de ulei (pompă centrifugală cu roţi dinţate cilindrice de tip
aspiro-respingătoare ce preia uleiul din baie şi îl refulează în circuit; de
la pompă, uleiul trece în rampa principală de ulei de unde, prin
ramificaţii, ajunge la culbutor, la lagărele arborelui cu came şi ale
arborelui motor, la angrenaje şi apoi din nou în baie;
− filtrele de ulei, necesare pentru reţinerea impurităţilor din masa de ulei
ce intră în circuit. Pot fi în baterie, pentru filtrare grosieră şi fină, sau
sub formă de filtru unic atunci când realizează ambele filtrări.
− radiatorul de ulei, montat lângă radiatorul de răcire a apei; este
necesar pentru a menţine temperatura uleiului în limitele normale de
funcţionare.
f) Sistemul de răcire are rolul de a asigura răcirea pieselor
motorului. În general, este realizat sub două forme: sistem de răcire în
circuit propriu şi sistem de răcire cu aer.
Sistemul de răcire cu circuit propriu este specific motoarelor în 4
timpi şi are în componenţă pompa de apă, un termostat, radiatorul şi
ventilatorul. Există şi sisteme în care pompa de apă poate lipsi, în acest
caz răcirea realizându-se printr-un termosifon.
156
Pompa asigură circulaţia apei pe traseul: motor → pompă →
termosifon → radiator → motor.
Termostatul este un mecanism cu supapă care închide sau
deschide circuitul apei spre radiator, în funcţie de temperatura acesteia.
La punerea în func ţiune a motorului, temperatura apei fiind
scăzută, termostatul opreşte trecerea lichidului de răcire spre radiator,
acesta circulând printr-o conductă intermediară dinspre/spre motor
(circuitul redus al apei). Deschiderea supapei termostatului are loc
atunci când temperatura apei depăşeşte 75°C realizând circuitul normal
al apei.
Sistemul de răcire cu aer este specific motoarelor în doi timpi şi
a fost descris anterior, la ferăstraiele mecanice.
g) Sistemul de pornire este destinat punerii în funcţiune a
motorului.
Pornirea cu ajutorul unui electromotor este specifică motoarelor
în 4 timpi. Electromotorul (bendixul) este alimentat de la o baterie şi
transformă energia electrică în energie mecanică. Cuplarea dintre axul
electromotorului şi motorul principal se realizează prin intermediul unei
coroane dinţate practicate pe roata volantă.
TRANSMISIA tractorului preia forţa motorului pe care o cedează
apoi roţilor tractoare ale utilajului.
În general, în alcătuirea transmisiei (figura 10.17) intră urmă-
toarele piese principale:
1 - volanta
2 - ambreiajul
principal
3 - cuplajul elastic
4 - cutia de viteze
5+6 - transmisia
intermediară
7 - mecanismul
diferenţial 8 -
transmisiile
finale
157
de ambreiaj. În acest mod, acesta rămâne în repaus (nu se mai transmite
mişcarea la roţile motoare), deşi volanta se roteşte.
Cuplajul elastic este alcătuit dintr-o piesă elastic ă (cauciuc sau
cuplaj cu role) care asigură anumite decalaje ale arborilor ce fac legătura
între ambreiaj şi cutia de viteze.
Cutia de viteze permite schimbarea vitezelor de deplasare ale
tractorului. Schimbarea vitezei este în strânsă legătură cu sarcina ce
trebuie acţionată, la sarcini mici fiind necesare viteze mici.
Cutia de viteze are următoarea construcţie:
carcasă, în care trebuie să fie permanent ulei;
arborele primar (care vine de la ambreiaj);
arborele secundar (care se găseşte în continuarea celui primar);
arborele intermediar (paralel cu cel secundar) care permite
schimbarea rapoartelor de transmisie);
arborele auxiliar care permite mersul înapoi.
Capătul posterior al arborelui secundar este echipat cu un pinion
tronconic (5) numit şi pinion de atac. Acesta antrenează coroana conică
a transmisiei intermediare (6). Cu ajutorul transmisiei intermediare se
demultiplică turaţia rezultată din cutia de viteze şi se modifică sensul de
transmitere a mişcării de rotaţie.
În general, cutia de viteze clasică (cu roţi baladoare) a fost
abandonată în favoarea unei cutii de viteze cu schimbare sub sarcină,
care nu mai necesită debreierea transmisiei.
Diferenţialul este acea componentă a transmisiei care are rolul de
a permite celor două roţi motoare la care se transmite cuplul să se
rotească în acelaşi timp cu viteze diferite (la viraje sau denivelări ale
terenului).
Modul de funcţ ionare a unui diferenţial autoblocabil este redat
în figura 10.18. Mişcarea ajunge la carcasa diferenţialului (4) prin
transmi-sia centrală (1) şi mai departe la pinionul planetarei (2). Piesele
(3) re-prezintă cuplajul cu fricţiune.
Datorit ă transmisiei prin intermediul angrenajului conic, scopul
diferenţialului este atins. În continuare, de la diferenţial mişcarea ajunge
la pinionul central (6), la pinioanele satelit (7) şi apoi la coroana ex-
terioară. Elementele (6), (7) şi (8) reprezintă transmisiile finale.
Carcasa (9) a celor trei roţi satelit este solidară cu janta roţii.
158
Figura 10.18. Schema funcţională a unui diferenţial autoblocabil
159
Profilul benzii de rulare a anvelopei este caracteristica determi-
nantă în interacţiunea pneu-sol. Forma şi dispunerea nervurilor profilului
influenţează aderenţa pneului şi favorizează autocur ăţirea sa. Profilele
adecvate lucrărilor de colectare a lemnului sunt cele cu formele
constructive prezentate în figura 124.
161
Sistemul de comandă are rolul de a trece cuplajul din poziţia
„cuplat” în poziţia „decuplat” şi invers, precum şi cel de a acţiona frâna.
Comanda sistemului de frânare se poate executa independent sau
simultan cu cea a sistemului de cuplare.
Sapa de ancorare este necesară pentru mărirea aderenţei
tractorului, mai ales atunci când se face adunatul lemnului cu troliul.
Sapa este confecţionată din tablă groasă prinsă de un schelet metalic de
oţel şi este prevăzută cu colţi la extremitatea liberă.
În timpul deplasării, sapa trebuie ridicată de la nivelul solului şi,
din acest motiv, este prinsă de şasiul tractorului printr-o articulaţie.
Coborârea şi ridicarea sapei se poate face manual sau cu un dispozitiv cu
doi cilindri hidraulici.
Unele tractoare forestiere sunt prevăzute cu scut de protecţie
amplasat transversal în spatele utilajului, rolul acestuia fiind cel de a
prelua eventualele şocuri produse de capătul suspendat al sarcinii.
Dispozitivul de suspendare a sarcinii permite apropiatul
lemnului prin semitârâre, caz în care capătul anterior al sarcinii este
legat cu un ciochinar şi poate fi suspendat fie prin sprijinire pe sapa de
ancorare, fie cu ajutorul unui dispozitiv special de semisuspendare fix
sau mobil. Acesta din urmă este specific tractoarelor cu şasiu articulat.
Dispozitivul fix de semisuspendare, montat în spatele
semisaşiului posterior, are formă de arcadă şi este construit din plăci
metalice longitudinale şi diagonale de ranforsare.
Dispozitivul mobil de semisuspendare poate fi deblocat şi fixat
într-o altă poziţie, în vederea modificării înălţimii de suspendare.
Lama de curăţ ire şi voltare echipează toate tractoarele cu şasiu
articulat. Este utilizată pentru amenajarea sumară a traseului de colectare
şi pentru voltarea buştenilor pe platformă, după colectare, în vederea
formării stivelor.
Lama este prinsă prin două braţe de balansierul punţii motoare
din faţă a tractorului articulat. Manevrarea acesteia se realizează cu doi
cilindri hidraulici amplasaţi de o parte şi de alta a semişasiului anterior.
Tractorul TAF-650 face parte din categoria tractoarelor de putere
medie, cu şasiul articulat şi este echipat cu troliu cu doi tamburi, sapă
pentru semisuspendarea sarcinii şi o lamă de voltare amplasată frontal
pentru degajarea traseului de obstacole.
162
Caracteristicile tehnice ale tractorului TAF-650 sunt următoarele:
- Motorul: UTB, 65 CP, D-103 - Debitul pompei: 40 l/min
- Tipul: Diesel, 4 timpi, cu injecţie directă - Filtrarea uleiului: filtru cu elemente filtrante din
- Turaţia arborelui cotit la puterea maximă: 1800 hârtie
rot/min.
- Răcirea uleiului: prin radiator cu ţevi, plasat în
- Momentul cuplului motor: 25,8 m kgf
faţa radiatorului cu apă
2
- Momentul maxim al cuplului motor: 29,5 m kgf - Presiunea uleiului de ungere: 3 – 4 Kgf/cm
- Aşezarea cilindrilor: verticală, în linie
- Capacitatea sistemului de ungere: 18,8 l
- Numărul cilindrilor: 4
- Pornirea motorului: cu demaror electric de 4 CP
- Alezajul: 108 mm
- Combustibil: motorină tip-20, cal. I pentru iarnă,
- Cursa pistonului: 130 mm
tip-5 pentru vară
- Cilindreea totală: 4,76 l
- Masa motorului: 485 Kg
- Raportul de compresie: 17
- Dimensiuni de gabarit: 930x560x1390 mm
- Sistemul de ungere: mixt (cu circulaţie prin
- Consumul mediu orar: 13 l/h
stropire)
- Consumul specific la puterea nominală: 185 –
- Pompa de ulei: cu roţi dinţate 190 g CP/h
164
G ⋅ cos α ⋅ b − G ⋅ sinα ⋅ h0 − k ⋅ Q ⋅ sinα ⋅ h s − k ⋅ Q ⋅ cosα ⋅ c = 0 ⇔
165
majorare se ajunge la reducerea manevrabilităţii şi a stabilităţii longi-
tudinale apărând pericolul de cabraj al vehiculului.
Conform normelor, cota parte din sarcină care apasă pe puntea
din spate a tractorului nu trebuie să depăşeasc ă 50% din sarcina limită a
stabilităţii longitudinale statice. Ca exemplu, pentru tractoarele univer-
sale U650M şi U651M, sarcina maximă la o cursă este de 3350 daN, iar
pentru cele forestiere TAF-650, de 6000 daN.
Este recomandabil să se reduc ă viteza de deplasare în limitele
asigurării stabilităţii, odată cu creşterea înclinării terenului şi a frecvenţei
obstacolelor întâlnite pe traseu.
10.3.4. Stabilitatea transversală a tractorului
În sens transversal, stabilitatea tractorului este afectată în cazul
deplasării pe trasee neamenajate sau cu amenajări sumare, care nu
urmăresc pe întreaga lungime linia de cea mai mare pantă şi au frecvente
schimbări de direcţie.
Situaţia cea mai defavorabil ă apare atunci când tractorul se
deplasează perpendicular pe linia de cea mai mare pantă şi se înscrie
într-o curbă cu viraj spre deal pentru că forţa centrifugă are acelaşi sens
cu componenta gravitaţională a tractorului (figura 10.21).
166
1 B B
⇒ RD = ⋅ cosα ⋅ G ⋅ − Fc ⋅ h0 − sinα ⋅ G⋅h + F ⋅ , (10.18)
B 2
în care: 0 c 2
G este greutatea tractorului,
B - distanţa între axele verticale ale celor două roţi de pe aceeaşi axă,
α - unghiul de pantă a terenului,
h0 - înălţimea la care se află centrul de greutate al tractorului,
Fc - forţa centrifugă.
2 2
Dar R > 0 şi F = m ⋅ v =G ⋅ v ,
D c
R g R
în care:
R este raza curbei,
v - viteza de deplasare,
g - acceleraţia gravitaţională.
Deci:
B h v2
> sinα ⋅ G ⋅ h + G ⋅ B ⋅ v 2
cosα ⋅ G ⋅ −G⋅ 0
⋅ 2 (10.19)
g⋅R
2 g R 0
Panta terenului trebuie să îndeplinească relaţia:
B − h0 ⋅ v 2 2 g
tgα < (10.20)
⋅R B⋅v2
h+
0 2⋅g⋅R
Din relaţia anterioară se deduce condiţia de stabilitate transver-
sală la deplasarea tractorului pe un traseu rectiliniu (R=∞, ceea ce duce
la neglijarea termenilor în care intervine forţa centrifugă):
B
tgα < 2 ⋅ h (10.21)
0
167
Stabilitatea transversală poate fi afectată şi prin alunecare laterală
(derapare). Condiţia ce trebuie îndeplinită în acest caz, pe un traseu
rectiliniu, este:
tgα < ϕ , (10.22)
în care ϕ reprezintă coeficientul de aderenţă transversal ă care depinde
de felul căii de colectare şi de starea suprafeţ ei de rulare. Situaţii critice
apar atunci când transportul se realizează pe drumuri umede de pământ
argilos sau în cazul unor drumuri acoperite cu zăpadă afânată.
Deplasarea tractoarelor în cadrul procesului de colectare a
lemnului se face pe terenuri cu portanţă şi configuraţie foarte variabile.
Este necesară asigurarea stabilităţii în timpul lucrului şi a posibilităţii
trecerii peste obstacolele ce se ivesc pe parcurs. În aceste situaţ ii, con-
diţia de preluare a forţelor şi momentelor exterioare este cea a unei
aşezări stabile a tractorului, astfel încât reacţiunile pe roţi să fie diferite
de zero.
Potrivit principiului aşezării “pe trei puncte”, structura de rezis-
tenţă a tractorului, indiferent de numărul de roţi ale acestuia, trebuie să
aibă permanent cel puţin trei puncte de sprijin direct sau indirect pe sol.
La tractoarele cu două şi trei punţi, cu semişasiurile prinse prin
articulaţie simplă (verticală), soluţ ia constructivă ce aplică acest
principiu constă în legarea articulată de cadru a punţii din faţă într-un
singur punct, aceasta lucrând ca un balansier.
Tractorul forestier TAF-650 are un şasiu articulat care îi permite
bracarea în jurul axei articulaţiei verticale cu un unghi de 42° în plan
orizontal şi la 18° în plan vertical.
În funcţie de unghiul maxim de bracare (βmax) şi ampatamentul
tractorului (F), se poate determina raza minimă de viraj (Rmin) cu relaţia:
R = F
min (10.23)
⋅ β max
2 tg
2
Tractoarele pe şenile se caracterizează printr-o posibilitate de
trecere cu relativă uşurinţă peste denivelări, şanţuri sau obstacole.
Acestea pot fi utilizate la lucrările de colectare a lemnului pe terenuri cu
portanţă scăzută pentru c ă presiunea specifică pe teren este mică. În
plus, tractoarele pe şenile au o forţă de tracţiune mare, ceea ce implică o
capacitate de transport ridicată.
Dezavantajele care le-au redus domeniul de utilizare comparativ
cu cel al tractoarelor pe pneuri cu putere şi greutate echivalente sunt:
168
viteza de lucru de 2÷3 ori mai redusă, rezistenţă mult mai mare la rulare
a şenilelor şi aderenţa mult mai scăzută pe terenuri stâncoase.
Stabilirea variantei de utilizare a tractoarelor, cu pneuri sau cu
şenile, pentru colectarea lemnului se face în general în funcţie de panta
terenului.
Pe terenuri cu pante până la 7%, tractorul poate să pătrundă în
interiorul parchetului, până la cioată, fără a fi necesară amenajarea
specială a unor căi de colectare.
Dacă panta terenului este între 7% şi 25%, apare necesitatea
amenajării drumurilor de tractor pentru a se asigura stabilitatea longi-
tudinală şi transversală la deplasarea acestora în parchet.
Evident, pentru pante mai mari de 25%, adunatul lemnului se
realizează cu alte mijloace, urmând ca tractorul să fie folosit, eventual,
numai la apropiat.
Drumurile de tractor , ca şi cele de acces, se desfăşoară după
linia de cea mai mare pantă a versantului sau după direcţii înclinate faţă
de aceasta. Amenajarea lor se face în funcţie de poziţia faţă de drumul
auto şi de forma terenului, cu respectarea cerinţelor silviculturale şi de
exploatare a lemnului.
Din punct de vedere ecologic, drumurile de tractor trebuie astfel
construite încât să fie scoase din circuitul productiv suprafeţe cât mai
mici (traseele să fie cât mai scurte) şi să nu fie afectată stabilitatea
versanţilor. Se evită efectuarea unor lucrări de terasamente de volum
mare şi traversarea unor terenuri mlăştinoase, instabile şi cu capacitate
portantă redusă, sau cele cu soluri puternic scheletice.
Trecerile peste pâraie se fac peste podeţe provizorii din lemn
rotund ce se recuperează la terminarea lucrărilor de exploatare.
Utilizarea acestor drumuri trebuie să se facă numai pe timp uscat
sau atunci când pământul este îngheţat. Întreţinerea lor se face zilnic prin
umplerea ogaşelor create cu piatră locală.
Arborii din zona drumului se vor proteja prin bandajarea bazei
trunchiului, pe o înălţime de 0,70÷0,80 m, (de exemplu, cu fâşii de
cauciuc rezultate din anvelope uzate). Aceste bandaje se recuperează în
totalitate la terminarea lucrărilor de colectare.
La proiectarea drumurilor de tractor se va avea în vedere ca
deplasarea la cursa în plin să se facă la vale. Numai în cazuri speciale,
impuse de condiţiile de teren, se poate propune şi deplasarea cu sarcină
în rampă, dar pe distanţe şi cu declivităţi reduse (maxim 7%).
169
Înclinarea longitudinală a drumurilor de tractor este cuprinsă în
medie între 5% şi 15%, pe porţiuni reduse şi numai la cursa în gol,
aceasta ajungând la maxim 25%÷30%. La declivităţi sub 2% pot apărea
probleme legate de evacuarea apelor din precipitaţii; este necesară, în
acest caz, construirea platformei drumului cu o înclinare de 4%÷6% spre
versant pentru a preveni stagnarea apei, ceea ce ar duce la micşorarea
portanţei.
Peste 15% declivitate, apare iminent pericolul eroziunii şi al
formării făgaşelor. În plus, deplasarea pe timp de iarnă, atunci când
drumul este acoperit cu zăpadă, este mult mai dificilă.
Drumurile de tractor nu au suprastructură. Lăţimea drumurilor de
tractor este de 2,5÷3,0 m, la care se adaugă supralărgirile corespun-
zătoare în curbe. Razele de racordare în plan orizontal ale acestora
trebuie să fie de cel puţin 25m.
Taluzele trebuie să aibă înclinări de 1:1, în general, dar pot
ajunge la 10:1 în cazul terenurilor stâncoase.
Dacă există pericolul alunecării spre aval a sarcinii, trebuie să se
construiască mărginare.
Datorită costului ridicat, al volumului mare de lucrări de
terasamente şi, nu în ultimul rând, al influenţelor negative asupra
arboretului, nu se recomandă adoptarea variantei constructive a
drumurilor de tractor în serpentine decât în situaţ ii cu totul speciale.
Este preferabil ca, în cazul versanţilor cu pante mari, să se utilizeze
instalaţii cu cablu pentru colectarea lemnului.
10.3.5. Procedeele de lucru la colectarea lemnului cu tractoarele
Modalităţile de lucru aplicate la colectarea lemnului cu
tractoarele sunt determinate de configuraţia terenului, de gradul de
dispersie a materialului lemnos, de metoda de exploatare şi de caracte-
risticile tehnice ale acestor utilaje.
Un ciclu de lucru este compus din patru faze:
formarea şi legarea sarcinii,
cursa în plin,
dezlegarea sarcinii,
cursa în gol.
Este necesară detalierea primei faze, care presupune poziţionarea
tractorului, desfăşurarea cablului de sarcină, trasul lemnului şi legarea
sarcinii.
170
Poziţionarea tractorului se face astfel încât numărul de piese ce
urmează a fi trase să fie cât mai mare. Condiţia de stabilitate a
tractorului şi de funcţionare normală a troliului este cea a unui unghi
maxim de 15° format între direcţia de tras şi axa longitudinală a
tractorului. Dacă poziţia anumitor piese din lemn nu permite respectarea
acestei condiţii, trebuie să se folosească dispozitive speciale de preluare
a sarcinilor transversale (role de direcţie) fixate pe arborii în picioare
(figura 10.22)
171
Veriga ciochinarului se cuplează cu cârligul de tracţiune, de
preferinţă sub piesa din lemn (spre pământ) pentru a se începe
deplasarea sarcinii prin rostogolire, astfel încât să se evite pătrunderea
capătului gros în sol. În acelaşi scop, dar şi pentru reducerea
prejudiciilor, se execută olărirea buştenilor sau se folosesc conuri sau
scuturi de protecţie (figura 10.23).
172
Pentru trasul pieselor din lemn neolărite sau înfipte în pământ, cu
volum mai mare de 2 m3 sau cu volum mai mic, dar atunci când
deplasarea acestora se face în amonte pe pante mai mari de 17%, se
folosesc role de forţă sau palane intercalate în circuitul cablului (figura
10.25).
173
Figura 10.27. Adunatul simultan al mai multor piese din lemn cu
volum mic
În cazul tractoarelor echipate cu troliu bitambur, tehnica de lucru
este asemănătoare. Pot fi utilizate, însă, şi pentru adunatul în circuit
închis după un traseu poligonal realizat prin folosirea unor role automate
de unghi.
Legarea sarcinii la tractor se face după ce au fost trase un nu-
3
măr suficient de piese din lemn lângă acesta (circa 3 m pentru tractoa-
3
rele universale şi 5÷6 m pentru tractoarele forestiere).
În funcţie de volumul pieselor şi de numărul acestora, sarcina se
leagă astfel încât să se asigure o strângere bună şi să nu se desfacă pe
traseu. Dacă este cazul, se leagă separat, în două părţi, pentru asigurarea
unor condiţii mai bune de transport (figura 10.28).
Nu este permis ă legarea sarcinii direct cu cablul troliului sau
prin baterea unor pene, ci se vor folosi ciochinare de lungimi şi diametre
adecvate.
174
La colectarea lemnului cu tractorul trebuie respectate normele de
protecţie a muncii menite să asigure securitatea tractoriştilor şi a celor-
lalţi muncitori din formaţiile de lucru şi să protejeze utilajele folosite.
Astfel, colectarea lemnului se va executa numai în parchetele
unde doborârea arborilor a fost complet terminată sau la o distanţă de
minim 50 m de zonele (postaţele) unde se mai execută doborârea.
Vor fi folosite numai tractoare a căror stare tehnică a fost atent
verificată înainte de începerea lucrului, prevăzute cu cabină rezistentă şi
cu plasă din sârmă pentru protejarea geamului din spate. Trebuie
verificată permanent starea cablurilor troliului şi ale ciochinarelor,
înlocuindu-se cele necorespunzătoare (cu mai mult de 6 fire rupte pe
lungimea unui pas de cablare dintr-un toron).
Dacă se impune utilizarea rolelor de direcţie ancorate de cioate
sau arbori în picioare, este interzisă staţionarea în interiorul unghiului pe
care îl formează cablul. De asemenea, este cu desăvârşire interzisă
trecerea peste cablul troliului, peste buştenii în mişcare, sau staţionarea
muncitorilor în apropierea cablurilor (care s-ar putea rupe, mai ales cu
ocazia pornirii troliului).
La apropiatul lemnului prin semitârâre se impune legarea “în
scurt” a capătului suspendat al sarcinii pentru ca acesta să urmeze acelaşi
traseu ca şi tractorul.
Pentru a asigura echilibrarea tractorului în timpul deplasării, trac-
toristul trebuie să supravegheze şi să intervină în repartizarea uniformă a
încărcăturii, în timpul formării sarcinii sau al încărcării remorcii, verifi-
când respectarea gabaritului încărcăturii şi a capacităţii de încărcare a
vehiculului.
175
Avantajele folosirii instalaţiilor cu cablu pentru colectarea lem-
nului sunt:
nu produc deteriorări materialului ce se transportă şi nivelul pre-
judiciilor aduse solului, seminţişului şi arborilor în picioare este
foarte redus;
funcţionează într-un spectru larg al condiţiilor de teren şi climă;
construcţia acestor instalaţii este relativ simplă, necesitând, în
cea mai mare parte, materiale existente în zona de montare;
folosesc condiţiile naturale locale de susţinere, suspendare şi
ancorare a cablurilor;
deplasarea lemnului între punctele de încărcare şi cele de
descărcare se face pe traseele cele mai scurte (rectilinii)
indiferent de neuniformităţile şi obstacolele din teren;
construcţia şi instalarea lor nu necesită scoaterea unor suprafeţe
mari de pădure din circuitul economic;
consumurile de combustibili şi energie sunt reduse, în unele
situaţii (atunci când folosesc pentru antrenare forţa
gravitaţională) devenind chiar automotoare.
Dintre dezavantajele acestor mijloace de colectare, menţionăm:
mobilitatea redusă, comparativ cu alte mijloace de colectare;
deservirea instalaţiei necesită un număr mare de muncitori.
Instalaţiile cu cablu utilizate pentru colectarea lemnului pot fi
clasificate după mai multe criterii:
1. după durata de funcţionare:
permanente (definitive), cu o durată de funcţionare în acelaşi loc
mai mare de 10 ani,
semipermanente, cu o durată de funcţionare de 2-10 ani,
pasagere, cu o durată de funcţionare mai mică de 2 ani;
2. după lungimea de montare:
scurte, cu o lungime de montare de 400-600 m, având posibi-
litatea de deplasare a sarcinii atât în aval cât şi în amonte,
mijlocii, cu o lungime de montare de 600-1000 m şi cu posi-
bilitatea de a deplasa sarcinile de obicei la vale şi de a aduna
materialul lemnos şi din lateral,
lungi, de peste 1000 m;
3. după numărul de deschideri ale instalaţiei:
cu o singură deschidere,
cu mai multe deschideri;
176
4. după numărul de cabluri ale instalaţiei:
monofilar (monocablu), cu un singur cablu montat în circuit
închis, care serveşte atât pentru susţinere cât şi pentru tractare,
bifilar (bicablu), cu două cabluri, unul purtător şi unul trăgător-
ridicător,
trifilar (tricablu), cu trei cabluri cu destinaţie aparte: un cablu
purtător pentru cărucioarele cu sarcină, altul de întoarcere,
purtător pentru cărucioarele fără sarcină şi ultimul, în circuit
închis, trăgător-ridicător;
5. după capacitatea de transport:
uşoare, cu capacitatea de până la 2 tone,
de capacitate medie, între 2 t şi 4 t,
grele, cu capacitatea peste 4 t;
6. după felul forţei de acţionare:
cu acţionare mecanică, la care deplasarea căruciorului se face,
atât la cursa în plin cât şi al cea în gol, prin intermediul cablului
trăgător pus în mişcare de un sistem de acţionare cu motor,
gravitaţionale, la care căruciorul se deplasează la cursa în plin
sub acţiunea forţei gravitaţionale, soluţie posibilă numai dacă
panta medie este mai mare de 15%;
7. după operaţiile realizate în procesul de colectare:
instalaţii de adunat,
instalaţii de adunat şi apropiat,
instalaţii de apropiat.
Alegerea tipului de instalaţie cu cabluri pentru colectarea
lemnului trebuie să se facă în funcţie de :
volumul pus în valoare şi dispersia acestuia, natura produselor
(principale, secundare, de igienă),
durata şi perioada de colectare,
condiţiile de teren: gradul de frământare, obstacole existente etc.
lungimea traseului şi diferenţa de nivel a acestuia.
Instala ţiile cu cablu pentru colectarea şi transportul lemnului
sunt foarte diverse din punct de vedere al caracteristicilor tehnico-
funcţionale şi al particularităţilor constructive. Acestea au frecvent
grupuri motoare aşezate pe sănii metalice sau, mai rar, pe platforme cu
roţi. Grupurile motoare dispun de unul sau două tambure (uneori chiar
trei) cu capacitatea de a înfăşura cabluri cu lungimi de până la 3000 m
177
(excepţ ional, până la 5000 m). În funcţie de tipul constructiv şi de
poziţia grupului de acţionare (la capătul din amonte sau la cel din aval),
cablul trăgător poate fi în circuit închis sau nu.
În funcţie de condiţiile de teren şi de arboret, precum şi de
poziţia instalaţiilor permanente pe care se realizează transportul
materialului lemnos după colectare, sarcinile pot fi deplasate spre vale
sau spre deal, prin târâre, semitârâre sau suspendare totală.
Unele tipuri de instalaţii cu cabluri sunt prevăzute cu dispozitive
speciale care permit oprirea cărucioarelor în orice punct de pe traseu,
unde se pot ridica sau coborî sarcinile, ori se poate realiza adunatul
materialului lemnos de pe fâşii laterale de până la 50 m.
10.4.1. Caracteristicile cablurilor utilizate pentru
exploatarea lemnului
Cablurile utilizate în exploatările forestiere sunt confecţionate
prin răsucirea toroanelor în jurul unei inimi centrale (figura 10.29) de
natură vegetală (cânepă), din fibre minerale, fibre sintetice sau din sârmă
de oţel.
179
Troliile sunt instalaţii independente cu rază mică de acţ iune
(maxim 200 m), dar suficientă pentru a deplasa lemnul de la cioată la o
altă instalaţie de apropiat (funicular sau drum de tractor).
Pentru a avea un randament corespunzător, troliile trebuie să se
poată instala uşor, într-un timp scurt şi cu un număr redus de muncitori.
Deplasarea acestora se poate face prin autotractare, prin tractare sau prin
purtare cu braţele, caz în care troliul trebuie să fie uşor sau demontabil.
Clasificarea troliilor:
a) după numărul de tambure:
trolii monotambure;
trolii bitambure;
trolii tritambure;
b) după modul de acţionare:
cu comandă directă (manuală);
cu telecomandă;
c) după modul de deplasare:
prin purtare cu braţele;
autotractate;
tractate;
autopropulsate.
Un troliu are, în cazul general, următoarele părţi componente:
grup motor, cabluri, piloni şi echipament auxiliar.
Grupul motor este compus din motor, transmisie, tambur, sistem
de frânare, dispozitive de comandă şi şasiu.
Motorul are rolul de a furniza energia necesară deplasării
pieselor din lemn. Troliile sunt echipate cu motoare în 2 timpi (mai rar în
4 timpi), cu aprindere prin scânteie, având o putere de maxim 8 kW.
Transmisia este alcătuită din ambreiaj, reductor şi elemente de
legătur ă (lanţ Gall). Cel mai adesea reductorul are o singură treaptă de
viteză. Un mod de transmisie planetar este prezentat schematic în figura
10.34.
Tamburul este dispozitivul pe care se înfăşoară cablul,
transformând astfel mişcarea de rotaţie primită de la motor în mişcare de
translaţie necesară deplasării sarcinii.
Tamburul (figura 10.35) are o construcţie simplă fiind alcătuit
dintr-un corp cilindric care are la capete două flanşe. Într-una din cele două
flanşe este practicat un orificiu pentru prinderea capătului fix al cablului.
Troliile pot fi dotate cu unul, două sau trei tambure. Cele care au
un singur tambur, au doar cablu de sarcină. La cele cu două tambure, al
180
doilea cablu foloseşte pentru înfăşurarea unui cablu de manevră, iar în
cazul celor tritambure, al treilea cablu este folosit la încărcarea lemnului
în utilajele care execută apropiatul.
181
Dispozitivele de comandă deservesc motorul, transmisia şi, în
cazul în care există, sistemul de frânare. Deoarece troliile lucrează în
regim permanent ambreiat, pentru menţinerea debreiată este prevăzut un
clichet de fixare a pedalei ambreiajului. La variantele moderne ale
troliilor, acţionarea se realizează prin telecomandă.
Şasiul susţine toate subansamblele grupului motor. În funcţie de
modul de deplasare, troliile pot fi prevăzute cu roţi cu pneuri sau tălpi de
sanie; la troliile purtate nu există un şasiu propriu-zis.
Pilonii sunt folosiţi pentru a fixa grupul motor al troliului sau
pentru prinderea rolelor de susţinere a cablului. Se pot folosi arbori
sănătoşi cu dimensiuni corespunzătoare pentru a rezista eforturilor la
care vor fi supuşi. Pilonii artificiali sunt confecţionaţi din lemn şi au
diferite forme constructive simple.
Echipamentul auxiliar al troliilor este reprezentat de role şi
ancore. Rolele au rolul de a susţine şi ghida cablul de sarcină şi/sau cel
de manevră. Ele pot fi de ghidare (ghidează cablul de sarcină) sau de
unghi (ghidează cablul de manevră şi realizează conturul poligonal al
circuitului). Ancorele sunt porţ iuni de cablu cu ajutorul cărora se
consolidează stabilitatea pilonilor artificiali.
Tipurile de trolii realizate în ţara noastră sunt: MT-6F, Carpatina,
TCD-1.
Instalaţia MT-6F ( figura 10.36), de producţie autohtonă, a fost
concepută pentru adunatul lemnului prin târâre pe distanţa medie de 100
m, forţa de tracţiune în cablu fiind de 18 kN (Ungureanu, 1997). Troliul
MT-6F se montează pe un arbore pilon, prin suspendare cu ajutorul unui
suport de susţinere. Transmisia acestui tip de troliu cuprinde un ambreiaj
cu fricţiune conic, un reductor cu pinioane într-o treaptă, un reductor cu
lanţ Gall şi un reductor planetar.
Troliul românesc MT-6F lucrează cu cabluri 6×19 (6 toroane a
câte 19 sârme fiecare), cu cablare în cruce S/Z şi diametrul de 11 mm
pentru cablul de sarcină.
Se poate lucra atât în circuit închis (figura 10.37) cât şi deschis
(figura 10.38).
Când schema de lucru a troliului presupune folosirea a două
cabluri (de sarcină şi de manevră), cablul de manevră se montează în
circuit închis, cu ajutorul unor role, iar capetele libere ale celor două ca-
bluri se înnădesc.
182
1 - motor şi reductor cu ambreiaj
2 - transmisie cu lanţ
3 - reductor planetar cu şaibă
de antrenare a cablului
4 - suport de susţinere
5 - lanţ pentru fixare pe arbori
6 - bolţ (pivot de
fixare) 7, 8 - roţi dinţate
183
10.4.3. Funiculare forestiere
Părţile componente ale unei instalaţii complexe cu cablu (figura
10.39), cu menţiunea că pentru anumite tipuri particulare, unele elemen-
te pot lipsi, iar altele pot cumula mai multe funcţii, sunt următoarele:
calea de rulare a vehiculelor (cărucioare),
cablurile de tractare a cărucioarelor şi de ridicare a sarcinii,
materialul rulant (cărucioarele sau vehiculele),
grupul de acţionare,
staţiile de încărcare, de descărcare şi de linie,
instalaţiile de semnalizare,
mecanisme şi dispozitive anexe,
instalaţii de protecţie.
Calea de rulare este formată din unul sau două cabluri purtătoare
fixe sau purtătoare-trăgătoare (mobile) susţinute la o anumită înălţime
prin intermediul pilonilor sau staţiilor. Totalitatea construcţiilor destinate
funcţ ionării instalaţiei cu cablu, amplasate pe traseul acesteia, formează
linia sau calea instalaţiei cu cablu.
184
regla lungimea cablului purtător cu diferite greutăţi sau dispozitive de
întindere.
Distanţa dintre două cabluri purtătoare (sau purtătoare-trăgă-
toare) se numeşte ecartament al instalaţiei cu cablu. Acesta ia valori în
intervalul 1500÷2000 mm, determinându-se cu exactitate la proiectare în
funcţie de dimensiunile de gabarit estimate pentru sarcinile ce urmează a
fi transportate pe instalaţia respectivă.
Supor ţii intermediari (pilonii) sunt construcţ ii din lemn
amplasate pe traseu, care susţin cablurile purtătoare la o anumită înăl-
ţime faţă de sol. Pilonii artificiali sunt confecţionaţ i din piese de lemn
de răşinoase care se îmbină prin chertare şi se asigură cu buloane.
Dacă este posibil acest lucru, cablurile purtătoare pot fi suspen-
date şi cu ajutorul unor cabluri de montaj (sau ancorare) care se fixează
pe arborii în picioare aflaţi în părţile laterale ale traseului, caz în care,
evident, nu mai este necesară construirea unui pilon artificial.
Distanţa dintre doi piloni consecutivi de pe traseul unui funicular
se numeşte deschidere.
Cablul trăgător serveşte pentru deplasarea cărucioarelor cu sau
fără sarcină şi este susţinut de acestea şi de rolele de conducere fixate pe
piloni. Dacă este în circuit deschis, cablul trăgător este fixat cu un capăt
de cărucior, celălalt fiind înfăşurat pe tamburul de acţionare. În situaţia
unui circuit închis, cărucioarele se fixează cu dispozitive de cuplare
speciale în anumite puncte ale cablului trăgător.
Grupul de acţ ionare este necesar pentru antrenarea şi frânarea
cablurilor trăgătoare şi cuprinde un ansamblu de dispozitive şi
mecanisme specifice: motoare, reductoare, transmisii, cuplaje, frâne etc.
Cărucioarele sau materialul rulant sunt vehiculele ce se
deplasează pe linia funicularului şi care susţin şi transportă sarcinile cu
material lemnos. Acestea diferă constructiv în funcţie de tipul
funicularului.
Staţiile sunt amplasate pe traseul instalaţiei cu cablu în scopul
efectuării operaţiilor de încărcare-descărcare a materialului lemnos. Sunt
prevăzute cu construcţii speciale destinate susţinerii şi adăpostirii
echipamentului mecanic.
Staţia de încărcare se alege, de obicei, în centrul de greutate al
parchetului, unde converg căile de adunat a lemnului. Staţia de
descărcare se află în platforma primară, situată obligatoriu lângă un
drum auto sau CFF. Staţia de încărcare are baraca pentru motor şi
funicularist, iar staţia de descărcare are o platformă podită cu buşteni.
185
Instalaţiile de semnalizare sunt necesare pentru comunicarea
între cei ce deservesc instalaţia de transport cu cablu şi este de tip
telefonic sau, mai rar, radio.
Pentru menţinerea în stare corespunzătoare de funcţionare a
instalaţiei se folosesc mecanisme şi dispozitive auxiliare care sunt utili-
zate pentru fixarea cablurilor transversale, pentru întinderea cablurilor
purtătoare etc.
Instalaţiile de protecţie sunt necesare pentru protejarea diferitelor
obiective sau a altor instalaţii de transport (drumuri, căi ferate) în cazul
în care traseul funicularului le traversează. Se construiesc sub forma
unor poduri sau plase de protecţie instalate sub linia funicularului.
Trebuie reţinut faptul că la o anumit ă instalaţie cu cablu este
neapărat necesar să se regăsească elementele de bază care să-i asigure
funcţionarea în condiţii optime: calea de rulare, vehiculul şi sistemul de
comandă a acestuia.
Soluţiile constructive adoptate pentru o funcţionare eficientă a
funicularelor în condiţii diverse de teren şi arboret au în vedere
următoarele criterii:
montarea-demontarea să se realizeze în timp scurt şi cu
consumuri de materiale şi forţă de muncă reduse;
deschiderea unor culoare cât mai înguste pentru montarea
instalaţiei cu cablu, însă cu asigurarea unei suprafeţe cât mai
mari de deservire;
optarea, pe cât posibil, pentru o funcţionare gravitaţională a
funicularului;
deplasarea preferenţială a sarcinii prin suspendare totală.
Proiectarea instalaţiilor cu cablu pentru colectarea lemnului
trebuie să respecte anumite condiţii generale care să le asigure
funcţionarea în deplină siguranţă în întreaga perioadă pentru care sunt
prevăzute să lucreze.
Proiectul este realizat de inginerii tehnologi care răspund de
activitatea de exploatare. Se parcurg următoarele etape: recunoaşterea
terenului, alegerea traseului, conducerea traseului în plan orizontal,
stabilirea pantei terenului, alegerea punctelor principale de pe traseu şi
jalonarea lor, efectuarea măsurătorilor pentru profilul longitudinal şi
calcularea elementelor de trasare.
Trasarea efectivă a unei linii de funicular trebuie precedată de un
studiu de amplasament în care se analizează posibilitatea desfăşurării
viitoarei instalaţii cu cablu, cu condiţia cuprinderii cât mai bune a
186
întregii suprafeţe a şantierului de exploatare a lemnului. Cu această
ocazie se studiază posibilitatea de amplasare a staţiilor sau a punctelor
extreme ale instalaţiei.
Trasarea liniei instalaţiei cu cablu const ă în poziţionarea pe plan
a cablului purtător deasupra terenului, la o anumită înălţime, prin
determinarea locului de amplasare şi a înălţimii pilonilor (sau a staţiilor
de linie) de-a lungul traseului. Această etapă se concretizează prin
întocmirea profilului longitudinal al traseului şi completarea tabelului
trasării cu elementele constructive principale (apăsările, unghiurile de
frângere etc.). Trebuie să se aibă în vedere:
asigurarea unei aşezări corespunzătoare a cablului purtător pe
saboţi, astfel încât să se evite solicitările la smulgere;
asigurarea gabaritului de liberă trecere pentru cărucioarele cu
sarcină;
evitarea unor unghiuri mari de frângere pe suporţi, în scopul
asigurării unui mers liniştit al cărucioarelor.
În proiecţie orizontală, traseul liniei funicularului este, în general,
rectiliniu. Atunci când se folosesc instalaţii special construite pentru o
atare funcţionare, se admit trasee frânte, unghiurile de frângere
nedepăşind 30°.
Înclinarea minimă şi cea maximă admisibile depind de tipul
constructiv şi de modul de funcţ ionare ale funicularelor ce urmează să
se monteze (sunt indicate în cartea tehnică a instalaţiei).
Lăţimea culoarului ce urmează a fi defrişat se stabileşte în
funcţie de dimensiunile pieselor din lemn ce vor fi deplasate pe instalaţia
respectivă şi de modul în care se realizează această deplasare
(suspendată, în poziţie paralelă sau perpendiculară faţă de cablul
purtător, sau semisuspendată).
Amplasarea traseelor instalaţiilor cu cablu trebuie să ţină seama
de forma parchetului, de punctele de concentrare a materialului lemnos
şi de poziţia faţă de căile permanente de transport. În condiţiile tere-
nurilor puternic accidentate din zona montană, în care sunt necesare
numeroase locuri de depozitare a materialului lemnos colectat, se folo-
sesc în acest scop condiţiile naturale, evitându-se lucrările prea costisi-
toare pentru execuţia rampelor sau a depozitelor.
Tipurile de cabluri ce vor fi folosite pentru un anumit funicular
se determină în funcţie de rolul acestora.
Cablurile purtătoare, mai rigide, sunt de construcţie compusă
(dublă) normală 6×7. Ele sunt, de regulă, ancorate la ambele capete şi
187
sunt supuse la eforturi variabile de întindere determinate de sarcina de
ridicare sau de transport, în funcţie de care se face dimensionarea acestor
cabluri. Practic, se recomandă utilizarea unor cabluri cu diametre între
15 mm şi 18 mm pentru o sarcină de transport de până la o tonă,
ajungându-se la diametre ale cablurilor de 26 mm ÷ 28 mm pentru o sar-
cină de transport de 3 tone.
Cablurile trăgătoare şi cele de montaj sunt de aceeaşi construcţie
ca şi precedentele, dar mai flexibile (6×19). Acestea se dimensionează în
funcţie de forţa de întindere maximă pentru instalaţia respectivă, la
rândul ei dependentă de forţ a de tracţiune a cărucioarelor încărcate, de
componenta greutăţii proprii a cablului, de forţele de accelerare şi dece-
lerare etc. Se recomandă utilizarea unor cabluri cu diametrul de 7 mm ÷8
mm, pentru sarcini de ridicat de până la o tonă, ajungând la diametrul de
16 mm ÷ 18 mm, pentru sarcini de ridicat de peste 3 tone.
Atunci când lungimea lor este mai mică decât lungimea de mon-
taj sau când trebuie să se realizeze un circuit închis al cablului trăgător,
apare necesitatea înnădirii cablurilor, operaţie ce se realizează prin mati-
sare (împletire). Condiţiile ce trebuie îndeplinite în această situaţie sunt:
cablurile ce se matisează trebuie să fie de aceeaşi construcţie şi
să aibă acelaşi diametru;
lungimea matisării să fie de 1000÷2000 ori diametrul cablului;
între două matisări succesive să fie o distanţă de cel puţin 3000
ori diametrul cablului;
creşterea în diametru în urma înnădirii cablului poate fi de
maxim 10%.
Înnădirea lungă sau matisarea unor cabluri trăgătoare se execută
astfel:
se aplică câte un bandaj din sârmă moale la capătul lungimii de
înnădire corespunzătoare celor două porţiuni de cablu;
se desfăşoară toroanele ambelor cabluri până în dreptul banda-
jelor şi se taie inima vegetală pe aceste porţiuni;
se scurtează din două în două toroane pentru fiecare capăt de
cablu: aşa cum se observă în figura 10.40, dacă se notează cu A,
B, C, D, E şi F toroanele unui cablu şi cu a, b, c, d, e şi f
toroanele celuilalt cablu, se vor scurta toroanele B, D, F şi a, c, e;
cablurile astfel pregătite se îmbină în aşa fel încât toronul A să fie
în dreptul toronului a, toronul B în dreptul toronului b, C în
dreptul lui c, D în dreptul lui d, E în dreptul lui e şi F în dreptul
lui f;
188
se îndepărtează bandajele din sârmă moale şi se desfăşoară
toronul a pe o lungime de 5/12 din lm (lungimea de matisare), iar
în locul lui se înfăşoară toronul A; în acelaşi fel se procedează şi
cu perechea de toroane B, b;
189
E, e şi F, f se opresc la distanţa de 1/12 din lungimea de matisare,
astfel încât înnădirea să se facă în secţiuni diferite egal distanţate
(la 1/6 din lungimea de matisare);
capetele toroanelor rămase în afara cablului se scurtează la
lungimea de 1/12 din lungimea de matisare şi se introduc cu
ajutorul unui cuţit special (cramer), după ce au fost învelite în
prealabil cu câlţi de cânepă sau cu răşină poliamidică, în
interiorul cablului, în locul inimii vegetale care se îndepărtează
pe aceste porţiuni;
porţiunile proeminente ale cablului unde capetele toroanelor au
intrat în locul inimii se bat cu ciocanul de cupru sau cauciuc
pentru uniformizarea secţiunii.
Matisarea trebuie să fie executată numai de personal calificat.
Montarea şi demontarea instalaţiilor cu cablu folosite pentru
colectarea lemnului
Montarea funicularelor se face numai de muncitori specializaţi şi
instruiţi corespunzător condiţiilor specifice de lucru, pe baza proiectelor
de execuţie întocmite de specialişti atestaţi în domeniu. Obligatoriu,
instalaţiile cu cablu trebuie avizate după montare, dar înaintea începerii
funcţionării lor, de comisii autorizate în acest sens.
Lucrările propriu-zise de construcţie sunt precedate de anumite
lucrări pregătitoare: recunoaşterea şi restabilirea traseului pe teren,
defrişarea culoarului instalaţiei cu cablu, execuţia sau amenajarea potecii
de acces pentru deservirea instalaţiei etc.
Reperarea traseului se face urmărind picheţii sau semnalizările
de pe arborii în picioare. Se verifică, de asemenea, punctele unde se vor
fixa suporţii intermediari ai cablului purtător şi înălţimile acestora
prezentate în proiectul de montare a funicularului.
Alegerea arborilor pilon se face de către proiectant. Aceştia
trebuie să fie sănătoşi şi suficient de înalţi pentru a putea asigura
înălţimea proiectată a cablului purtător. Se va verifica dacă linia ce
uneşte cei doi arbori pilon pereche trece exact prin punctul de pe traseul
funicularului stabilit prin proiect. Această linie poate să nu fie
perpendiculară pe cablul purtător, pentru că rola suportului se poate roti,
dar se vor evita unghiuri prea mici între linia arborilor şi cablul purtător.
Este bine să se păstreze şi alţi arbori aflaţi lângă arborele pilon ales
pentru eventuala înlocuire a acestuia în caz că ar ceda.
Cu ocazia alegerii arborilor pilon, se stabilesc şi punctele de
ancorare a cablului de montaj. Arborii aleşi sunt însemnaţi cu vopsea,
pentru a nu fi doborâţi cu ocazia deschiderii culoarului funicularului.
190
Sunt marcaţi şi însemnaţi distinct arborii ce vor fi doborâţi pentru
formarea coridorului necesar deplasării sarcinilor pe instalaţia cu cablu.
Doborârea arborilor de pe traseu, în vederea începerii operaţiilor
de montare, constă în defrişarea terenului pe un culoar cu lăţimea
maximă de 10 m (în funcţ ie de tipul funicularului). Cu această ocazie se
îndepărtează din zona de acţiune a instalaţiei arborii uscaţi sau aninaţi
care prezintă pericolul de a cădea pe linia funicularului.
Poteca de acces pentru deservirea instalaţiei se va amenaja pe
aceeaşi parte a liniei de funicular, la o distanţă mai mare de 20 m faţă de
proiecţia pe sol a cablului purtător.
Lucrările de montare propriu-zisă a unui funicular cuprind un
ansamblu de operaţii care se succed într-o anumită ordine prestabilită şi
obligatorie care depinde de tipul şi caracteristicile tehnico-funcţionale
ale instalaţiei, precum şi de condiţiile specifice de teren.
În general, montarea unei instalaţii cu cablu pentru colectarea
materialului lemnos presupune următoarele operaţii:
execuţia şi montarea suporţilor de linie;
deplasarea, montarea şi ancorarea grupului de acţionare;
desfăşurarea pe traseu a cablului trăgător şi eventuala înnădire a
acestuia;
desfăşurarea pe traseu a cablului purtător;
instalarea liniei telefonice;
întinderea şi ancorarea cablului purtător;
montarea cărucioarelor;
încărcarea liniei şi proba instalaţiei.
Execuţia şi montarea suporţilor de linie se realizează în funcţie
de tipul acestora: suporţi artificiali, naturali sau de construcţie
combinată.
Suporţii artificiali (pilonii din lemn) pot fi:
de tip portal cu inimă centrală (figura 10.41a),
de tip portal fără inimă centrală (figura 10.41b şi figura 10.42),
cu console (figura 10.41c),
în formă de piramidă (figura 10.41d).
Fundaţia pilonilor se execută din beton, zidărie uscată sau piloţi
din lemn înfipţi în pământ, această ultimă modalitate fiind cea mai frec-
vent folosită.
Etapele montării unui pilon din lemn sunt:
execuţia elementelor constructive,
191
construirea fundaţiilor,
asamblarea şi ridicarea pilonului,
ridicarea şi fixarea saboţilor,
montarea rolelor de dirijare a cablului trăgător şi a ghidajelor.
192
Figura 10.42. Pilon de tip portal fără inimă centrală
193
Figura 10.43. Suport (pilon) natural
194
Figura 10.44. Cablu aşezat pe sabot (după Ionaşcu et al., 1982)
a) b)
Figura 10.45. Tipuri de saboţi (după Ionaşcu et al., 1982)
Figura 10.47. Ancorare tip „cap mort” (după Ionaşcu et al., 1982)
198
efectuarea câtorva cicluri complete pe o distanţă mică (10÷15 m) în
apropierea punctelor de ancorare.
Dacă se constată că toate comenzile sunt corect îndeplinite, se
trece la proba funicularului prin efectuarea unor curse, iniţial cu sarcini
reduse şi ajungând, progresiv, la capacitatea maximă de încărcare. Se vor
verifica permanent modul de deplasare a sarcinii de-a lungul traseului,
trecerea căruciorului pe suporţi, precum şi toate legăturile şi ancorările
funicularului.
Colectarea lemnului cu funicularele presupune parcurgerea cicli-
că a unor faze specifice: formarea şi legarea sarcinii, efectuarea cursei în
plin, dezlegarea sarcinii şi revenirea căruciorului la locul de încărcare
(cursa în gol).
Sarcinile se leagă cu ajutorul unor ciochinare cu lungimi de 4÷6
m în mod corespunzător cu tipul constructiv de funicular şi cu moda-
litatea de deplasare la cursa în plin. Dacă instalaţia este utilizată şi pentru
formarea sarcinii, trebuie să se aibă în vedere distanţele maxime
recomandate pentru adunatul lateral şi să se poziţioneze căruciorul astfel
încât să fie asigurat accesul la un număr cât mai mare de piese din lemn.
În vederea legării sarcinii, fiecare funicular trebuie să fie
prevăzut cu dispozitive de realizare a blocării căruciorului pe cablul
purtător. Din acest punct de vedere există mai multe soluţii constructive:
blocarea cu ajutorul cablului trăgător,
blocarea cu opritoare fixate pe cablul purtător,
utilizarea unor mecanisme de blocare automată, acţionate
mecanic sau hidraulic, incluse în corpul căruciorului.
Deşi prima variantă este foarte simplă şi eficientă (pentru că
permite oprirea căruciorului în orice punct de pe traseu), aceasta prezintă
dezavantajul suprasolicitării cablului trăgător provocându-i o uzură
rapidă.
Soluţia opritoarelor fixate pe cablul purtător este recomandată în
cazul concentrării masei lemnoase ce urmează s ă fie colectată în tasoane
mari sub linia de funicular, altfel fiind necesară o schimbare frecventă a
poziţiei de fixare a acestor opritoare.
Ultima variantă presupune utilizarea unor cărucioare cu
mecanisme de blocare automată de construcţie specială, mai complexă,
dar au avantajul că permit oprirea căruciorului în orice punct de pe
traseu şi nu uzează cablurile de acţionare.
Cursa în plin, dar şi cea în gol, trebuie să se desfăşoare în condiţii
de deplină siguranţă, vitezele de deplasare a căruciorului pe cablul
199
purtător limitându-se la 8÷10 m/s, respectiv 4÷ 6 m/s. Dezlegarea sarcinii se
face numai după ce aceasta a ajuns pe sol în staţia de descărcare.
Dintre tipurile de funiculare concepute şi realizate în ţ ara noastră
(FUC 401, FPU 500, FUMO 403, FP 2, FUC-MF-2005 etc.), se prezintă
în continuare câteva caracteristici constructive şi funcţionale pentru cele
cu utilizare mai frecventă în producţie.
Funicularul pasager FP 2, a cărui schemă funcţională este
prezentat ă simplificat în figura 10.48, are capacitatea maximă de
transport de 2 t şi este destinat pentru transportul gravitaţional şi
suspendat al materialului lemnos. Lungimea maximă a traseului este de
2000 m, pe pante cuprinse între 15% şi 100%. Acest tip de funicular
poate executa adunatul lateral pe distanţe până la 25 m. Poate fi montat,
în situaţ ii limită, şi pentru apropiatul în amonte prin tracţiune mecanică
a sarcinii.
200
Figura 10.49. Căruciorul de sarcină al funicularului FP2
(vedere generală, după Crinu et al., 1978)
201
1 - butuc
2 - plăci laterale
3 - cârlig
4 - ax ciupercă
5 - taler
6 - arc spiral
7 - piuliţă specială
8 - pană de fixare a cablului trăgător
9 - încuietoare cu siguranţă
202
Unele variante constructive ale funicularului FP 2 au fost pre-
văzute cu un cărucior auxiliar folosit, împreună cu cel tipic, pentru
apropiatul materialului lemnos sub formă de arbori cu coroană sau
trunchiuri lungi.
Funicularul pasager universal FPU 500 (schematic prezentat în
figura 10.52) are capacitatea maximă de transport tot de 2 t şi este
destinat pentru apropiatul suspendat şi gravitaţional al materialului
lemnos pe trasee mai scurte (până la 500 m), cu pante între 15% şi 85%.
Permite adunatul lateral pe distanţe medii de 35 m. Acest tip de funicular
poate fi montat şi negravitaţional, atunci când condiţiile de teren permit
utilizarea în această variantă.
Fiecare dintre cele două cabluri se înfăşoară pe câte un tambur
acţionat de un troliu. În timpul ridicării sarcinii, tamburul cablului tră-
gător este frânat. Deplasarea sarcinii la apropiat se face în poziţie
suspendată, cu tamburul cablului ridicător frânat şi cu tamburul cablului
trăgător liber.
În felul acesta căruciorul poate fi oprit în vederea ridic ării sau
coborârii sarcinii în orice punct de pe traseu făr ă a fi nevoie de aparate
de blocare montate pe cărucior. Sistemul de ridicare şi coborâre a
sarcinii nu necesită folosirea de dispozitive de decuplare şi cuplare a
cârligului de sarcină la cărucior. Acest fapt determină folosirea unor
cărucioare cu o construcţie simplificată, cu un grad ridicat de siguranţă
în exploatare.
Caracteristicile tehnice ale funicularului FPU 500 sunt urmă-
toarele:
- lungimea maximă a traseului: 500 m; - greutatea maximă a sarcinii utile: 2000 kg;
- distanţa de adunat lateral: 35 – 40 m; - grupul motor cu trolii cu doi tamburi;
- diametrul cablului purtător: 22 mm; - motorul de acţionare: tip S18;
- diametrul cablului trăgător: 9 mm; - numărul cărucioarelor: 1 sau 2;
- diametrul cablului de ridicare: 9 mm; - numărul rolelor la un cărucior cu palan: 2 bucăţi
- diametrul cablurilor auxiliare: 9 mm; pentru cablul purtător, d = 22 mm şi 3 bucăţi
203
Figura 10.52. Schema de montare a funicularului FPU 500
(după Crinu et al., 1978)
205
Folosirea instalaţiilor de transport cu cablu în sfera colectării
lemnului, cu toate avantajele menţionate, s-a restrâns în ţara noastră din
următoarele motive:
dispersia masei lemnoase exploatate pe suprafeţe mari sau
fărâmiţarea acesteia prin extinderea proprietăţii private asupra
pădurilor, în ambele situaţii instalarea funicularelor de orice tip
fiind nejustificată economic (în literatura de specialitate străină
se consideră rentabilă o instalaţie cu cablu dacă se transportă mai
mult de 0,5 m3/m instalaţie);
costurile de exploatare încă destul de mari;
exploatarea mai dificilă a instalaţiei în condiţii atmosferice
nefavorabile;
necesitatea unei pregătiri profesionale deosebite a personalului
de deservire;
densitatea redusă a reţelei permanente de transport, ceea ce
presupune montarea unor instalaţii cu cablu pe trasee lungi (peste
1500 m).
În perspectivă, însă, prin acumulare de capital este posibilă
asigurarea condiţ iilor optime de folosire a instalaţiilor cu cablu şi se va
reuşi dotarea cu asemenea mijloace moderne de mare randament şi
foarte eficiente în procesul de colectare a lemnului.
Măsuri de protecţie a muncii la montarea, demontarea şi
exploatarea instalaţiilor cu cablu
Lucrările specifice de instalare şi demontare a funicularelor
trebuie să fie efectuate numai de muncitori calificaţi (funicularişti). Pen-
tru executarea unor operaţii auxiliare (săpături, transport de materiale,
cioplire a scărilor de acces etc.) pot fi utilizaţi şi muncitori necalificaţi.
Pentru instalaţiile cu cablu noi, firmele producătoare trebuie să
elibereze certificate de calitate atât pentru subansamble, cât şi pentru
cabluri. Dacă instalaţia respectivă nu este la prima montare, se va
verifica fiecare subansamblu luându-se măsuri pentru înlocuirea pieselor
uzate sau deteriorate. În ceea ce priveşte starea cablurilor, mai ales a
celor purtătoare, se verifică dacă nu există toroane rupte, porţiuni
strivite, cârcei etc. şi se scot din uz cele care nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de normativele specifice în vigoare.
În cazul în care, datorită condiţ iilor de teren, nu poate fi evitată
traversarea traseului funicularului de către poteca de acces, aceste
intersecţ ii se semnalizează prin tăbliţe de avertizare montate la 5 m de
culoarul funicularului. Dacă în aceste zone nu este posibilă observarea
206
cărucioarelor în deplasarea lor pe cablu, vizibilitatea va fi mărită prin
extragerea arborilor din preajma intersecţiei.
Tobele pe care sunt înfăşurate cablurile nu se descarcă din mij-
loacele de transport prin răsturnare, ci se folosesc instalaţii mecanice de
descărcare, iar, în lipsa acestora, tobele susţinute cu frânghii se vor ros-
togoli pe balănci.
Secţionarea cablurilor se face numai în stare netensionată prin
folosirea ciocanului şi a dălţii (cu mâner sau dalta lată montată în
suport). Obligatoriu, muncitorii care execută secţionarea trebuie să fie
echipaţi cu palmare şi ochelari de protecţ ie, iar cablul se înfăşoară de o
parte şi de alta a locului de secţionare cu sârmă moale rotită spiră lângă
spiră.
La urcarea pe piloni sau pe cablul purtător, muncitorii, pregătiţi
şi verificaţi pentru lucrul la înălţime, vor folosi obligatoriu centură de
siguranţă şi frânghie ajutătoare.
Montarea bridelor pentru fixarea definitivă a cablurilor de
ancorare se face după ce s-au efectuat 2÷3 treceri în jurul arborelui în
spire una lângă alta; se vor folosi bride standardizate corespunzătoare
diametrului cablului, numărul acestora determinându-se în funcţie de
efortul din cablu (dar în nici un caz mai puţin de două).
Autotractarea grupului motor se execută în reprize de maxim 100
m fiecare, iar amplasarea acestuia se va face la minim 5 m în lateral faţă
de cablul purtător, locul ales asigurând o bună vizibilitate de-a lungul
traseului.
Întinderea cablului purtător se face folosind numai grupurile de
acţionare ale instalaţiilor respective sau troliile tractoarelor forestiere.
Ancorarea acestui cablu se face numai cu cleme, locul de fixare a
acestora fiind curăţ at în prealabil de grăsime sau impurităţ i şi învelit
într-un strat de cânepă. În faţa clemelor de ancorare se fixează prin
înfăşurare repere din sârmă sau sfoară pentru a putea observa zilnic dacă
s-a produs alunecarea cablului purtător prin clemă.
Lungimea cablului trăgător al unui funicular se va stabili astfel
încât după ce s-a ajuns la cel mai îndepărtat punct de lucru, pe tambur să
mai rămână înfăşurate minim 5 spire de cablu.
În zona de lucru a instalaţiei cu cablu se vor delimita porţiunile
periculoase în care este interzis accesul muncitorilor în timpul
funcţionării şi se vor amplasa plăcuţe avertizoare.
În timpul lucrului instalaţiilor cu cablu este interzis:
să se dea drumul căruciorului cu viteză excesivă la vale;
207
să se schimbe viteza în mers sau să se cupleze frâna
aerodinamică fără să se frâneze tamburul;
să se depăşească capacitatea maximă de încărcare a căruciorului;
să se lucreze cu funicularul fără să se respecte perioadele de
întreţinere (gresare) prevăzute în cartea tehnică.
Se interzice lucrul cu instalaţiile cu cablu de orice tip atunci când
temperatura scade sub -20°C, vizibilitatea este redusă, pe timpul fur-
tunilor sau al descărcărilor electrice (cu toate că, obligatoriu, cablul pur-
tător al funicularului este legat la pământ).
La rampa de încărcare, la cea de descărcare, la staţia de acţionare
şi în întreaga zonă de acţiune a instalaţiei cu cablu se vor monta placarde
avertizoare.
Zilnic, revizorii de funiculare trebuie să verifice dacă s-au produs
defecţiuni la siguranţe, cărucior, suporţi, ancore sau cablu purtător,
oprind funcţionarea instalaţiei până la remedierea acestora.
În timpul lucrului, muncitorii trebuie să poarte echipamentul de
protecţie. Este interzis să se pună în mişcare căruciorul fără o comandă
vizuală sau auditivă (telefonică) din partea muncitorilor care execută
legarea sau dezlegarea sarcinii.
208
Figura 10.55. Mijloc de colectare prin purtare cu dimensiuni
de gabarit reduse
209
Destinate deplasării libere a lemnului de mici dimensiuni din
parchet până la depozitele primare, aceste căi sunt formate, în ultimele
variante, dintr-o succesiune de panouri profilate din material plastic,
uşoare şi rezistente, fixate între ele.
Montarea acestor panouri se face, manual sau cu ajutorul unor
trolii, pe o lungime de până la 500 m, pe trasee cu declivităţi care
asigură deplasarea gravitaţională a pieselor din lemn (limitate, însă, la
55% pentru a nu se produce distrugerea instalaţiei).
Un exemplu în acest sens este sistemul Leykam Log Line
(Ionaşcu şi Constantinescu, 1987).
Pentru colectarea lemnului din produse accidentale foarte disper-
sate, din zone greu accesibile, cu pante mari, mlaştini sau aflate la
distanţe mari faţă de căile permanente de transport, atunci când sorti-
mentele din lemn au o valoare deosebită de întrebuinţare sau se urmă-
reşte protecţia împotriva extinderii atacurilor unor dăunători, se pot
folosi aerodinele (vehicule aeriene mai grele decât aerul).
Utilizarea pe scară largă a acestor mijloace moderne nu este încă
posibilă datorită cheltuielilor de producţie şi consumurilor energetice
mult mai mari faţă de soluţiile clasice.
Elicopterele sunt capabile să decoleze şi să aterizeze pe verticală
şi să se menţină în aer la punct fix. Sustentaţia se realizează cu ajutorul
elicei portante, iar deplasarea în zbor de translaţie orizontal se efectuează
cu ajutorul elicelor propulsoare.
Colectarea lemnului cu elicopterul se poate face fie prin
încărcarea lemnului direct în magazia fuselajului acestuia, fie prin
suspendarea sarcinii cu un troliu cu cablu. Pentru realizarea acestor
operaţii au fost amenajate şi echipate corespunzător elicoptere ale unor
firme din străinătate (Bell în S.U.A., MIL în fosta U.R.S.S., Belvedere în
3
Anglia ş.a.). Productivitatea atinsă a fost de 60 m /h pentru un transport
al materialului lemnos la distanţe de 1÷3 km (Ionaşcu şi Constantinescu,
1987).
La noi a fost experimentat pentru colectarea lemnului elicopterul
MI-8, realizându-se o productivitate de 8 m3/h la o distanţă de transport
de 10 km (Ciubotaru, 1998).
Elicostatul este o combinaţie constructivă dintre elicopter şi
balon. Ascensiunea este asigurată de două baloane umplute cu heliu, iar
deplasarea de două elice propulsoare. Elicostatul prezintă o stabilitate
mai mare decât cea a elicopterului şi este mai economic decât acesta.
Este un utilaj recomandat pentru colectarea arborilor prin legarea
210
acestora înainte de doborâre (deasupra centrului de greutate) şi
transportul prin suspendare.
În cazul baloanelor-funicular, forţa necesară ridicării sarcinii este
asigurată de un balon cu heliu, iar deplasarea în plin şi în gol, precum şi
ridicarea sau coborârea sarcinii se realizează printr-o instalaţie cu cablu.
Avantajul principal al acestei modalităţi de colectare a lemnului constă
în faptul că, spre deosebire de funicular, nu necesită elemente
intermediare de susţinere a cablurilor, fiind recomandate în zonele
inundabile, mlăştinoase sau în cazul unor doborâturi masive de vânt,
acolo unde nu este posibilă amenajarea unor căi terestre de acces.
212
trebuie îndeplinite anumite condiţii suplimentare: căile de colec-
tare trebuie executate complet în săpătură, declivităţile longitu-
dinale să fie până la 15%, iar cele transversale de până la 10%
spre piciorul taluzului de debleu pentru a se asigura dirijarea şi
evacuarea apelor din precipitaţii; trebuie analizată şi alternativa
montării unei instalaţii cu cablu pentru colectare;
terenurile cu pante peste 40% reprezintă domeniul de utilizare
aproape exclusivă a instalaţiilor cu cablu, dar acestea se justifică
numai la un anumit volum minim de biomasă lemnoasă ce
urmează să fie exploatată.
În pădurile europene (după F.A.O. citată de Ionaşcu et al., 1999),
ponderea de utilizare a mijloacelor de colectare a lemnului este urmă-
toarea:
tractoare de diferite tipuri, 60%,
instalaţii cu cablu, 20%,
atelaje, 5%,
alte mijloace (inclusiv elicoptere), 15%.
În prezent, la noi în ţ ară sunt utilizate exclusiv tractoarele tip
skidder, specializate pentru apropiatul lemnului prin semitârâre.
Tehnologiile de exploatare cu impact ecologic limitat în cazul folosirii
tractoarelor pentru colectare se orientează însă, pe plan mondial, spre
tractorul de tip forwarder care este specializat pentru apropiatul lemnu-
lui scurt (sub 6 m lungime) prin purtare (Oprea şi Sbera, 1999). Ca
variantă intermediară, deosebit de eficientă pe traseele de versant, poate
fi folosit tandemul format din tractorul skidder la adunatul cu troliul
până la drum şi tractorul forwarder la apropiat.
Efectele ecologice nedorite ale utilizării tractoarelor pentru
exploatarea lemnului pot fi ameliorate prin:
folosirea pneurilor late şi de joasă presiune, fapt ce atenuează
impactul roată-sol;
utilizarea conurilor şi a săniilor la adunat cu troliul;
evitarea circulaţiei prin albia pâraielor şi amenajarea unor rigole
din lemn sau metal acolo unde drumurile de colectare traversează
cursul pâraielor;
acoperirea traseelor de colectare, după utilizare, cu resturi de
exploatare.
Se observă faptul că utilizarea funicularelor pentru exploatarea
lemnului din pădurile ţării noastre parcurge o perioadă de declin datorată
creşterii costului echipamentelor şi a cheltuielilor de montare şi
demontare a acestora.
213
Se constată, de asemenea, faptul că proprietarii de pădure privaţi
şi agenţii economici privaţ i exploatează biomasa lemnoasă prin
mijloace modeste, depăşite tehnic, sau chiar folosind improvizaţii
(Olteanu şi Pârjol, 1999).
Este, sperăm, numai o situaţie de moment care trebuie depăşită
într-un timp cât mai scurt, înainte ca efectele negative ale aplicării unor
procedee necorespunzătoare de exploatare a lemnului să se amplifice
iremediabil.
11. PROCESUL TEHNOLOGIC DIN PLATFORMELE PRIMARE
214
Concentrarea materialului lemnos prin depozitare sub formă de
grămezi sau figuri regulate în platforma primară necesită lucrări
specifice de pregătire, amenajare şi organizare.
Amenajarea platformei primare trebuie să se facă astfel încât să
se asigure condiţii optime pentru stocarea unui volum de lemn rezultat
prin exploatare într-o perioadă de timp de 2÷5 zile active. Pe baza
structurii dimensionale a masei lemnoase colectate se dimensionează, pe
categorii de material lemnos, suprafaţa fiecărei rampe de stocare,
amplasarea acestora în platforma primară realizându-se după principiul
minimizării distanţelor de transport interior.
Suprafaţa (S) necesară pentru stocare (stivuire) în cazul sorti-
mentelor de lemn rotund sau despicat se determină suficient de precis cu
relaţia:
V
S= H⋅c⋅k , (11.1)
în care:
3
V este volumul stocat într-o stivă [m ],
H - înălţimea maximă de stivuire [m],
c - factorul de cubaj (cu valori în intervalul 0,6 ÷ 0,8),
k - coeficient de umplere a stivei (cu valori în intervalul 0,6 ÷ 1,0).
Numărul de stive necesare (n) se obţine din relaţia:
n= S , (11.2)
L⋅l
unde:
L este lungimea stivelor dată de lungimea sortimentelor respective,
l - lăţimea stivelor, apreciată în funcţie de spaţiul disponibil în platforma
primară.
Înălţimea maximă a stivei se alege în concordanţă cu modul în
care se efectuează stivuirea (exemplu: pentru stivuire manuală, H poate
ajunge, pe considerente ergonomice, numai până la 1,5 m).
Lucrările de amenajare a platformei primare constau în înde-
părtarea obstacolelor şi nivelarea terenului, realizarea unor şanţuri pentru
scurgerea apei din precipitaţii, pregătirea rampelor pentru stocarea lem-
nului prin delimitarea şi semnalizarea poziţiei acestora şi poziţionarea
traverselor pe care se va aşeza materialul lemnos.
215
11.1 FASONAREA LEMNULUI ROTUND
Lemnul rotund se caracterizează prin păstrarea formei naturale a
secţiunii transversale, diametre mai mari de 10 cm la capătul subţire şi
lungimi de peste 2,4 m.
În cadrul activităţii de fasonare a lemnului rotund sunt cuprinse,
dacă nu au fost efectuate în parchet, operaţ iile de curăţire de crăci şi
secţionare care se realizează în acela şi mod şi cu respectarea aceloraşi
etape de lucru prezentate la recoltarea lemnului.
Manipularea constă în deplasarea pieselor din lemn de la locul
de secţionare la cel de stocare în vederea transportului şi se efectuează,
în funcţie de modul de organizare a platformei primare (volum, distanţă,
spaţiu de manevră), manual, cu atelajele sau cu tractorul.
Stivuirea lemnului rotund se face pe rampe de stocare cu ajutorul
lamei tractorului forestier sau manual, cu ţapina, prin rostogolirea pie-
selor din lemn pe balănci (figura 11.1).
Volumul de material lemnos stocat într-o rampă la un moment
dat trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal cu capacitatea de încărcare
a unui mijloc de transport şi să fie omogen din punct de vedere al speciei
sau grupei de specii şi al dimensiunilor (gros sau subţire, cu diferenţe de
lungimi mai mici de 2 m).
1 - traversă
2 – pană
3 - balancă
Figura 11.1. Modul de realizare a unei stive din sortimente de lemn rotund
218
a) b) c)
Figura 11.4. Tipuri de organe active specifice tocătoarelor
1 - crăci
2 - maşină de tocat
3 - tambur
4 - tractor
5 - transportor pneumatic
6 – remorcă
Figura 11.5. Schemă constructivă a tocătorului românesc
TM-1 (vedere de sus)
219
curăţirea şi compactarea terenului şi executarea vetrei cu încli-
nare radială de 2÷4% spre exterior; la periferia acesteia se sapă
un şanţ colector pentru apele pirolignoase ce vor rezulta în urma
mangalizării;
răcăşirea, constând în aşezarea materialului lemnos pentru
mangalizare, care poate avea orice defecte cu excepţia putre-
gaiului, în trei cercuri concentrice: primul format din lemn sub-
ţire, al doilea din lemn gros, iar cel exterior din lemn subţire şi
mai scurt de 1 m;
stivuirea lemnului, care se face pe 2÷3 etaje (figura 11.6) după ce
s-a format mai întâi o podină din lemne groase dispuse radial şi
unele mai subţiri aşezate tangenţial peste primele; trebuie să se
lase loc şi să se amenajeze în centrul bocşei un coş de tiraj
vertical (horn) obţinut, de obicei, prin baterea a trei prăjini
dispuse în triunghi, iar radial se va crea un canal de aprindere cu
ajutorul a două prăjini distanţate la aproximativ 0,5 m (figura
11.7); clăditul lemnului se face de la centru spre periferie în
ordinea lemn subţire, lemn gros, lemn subţire, aşezat vertical în
straturile inferioare şi aproape orizontal în partea de sus, astfel
încât să se obţină o formă bombată (figura 11.6);
acoperirea bocşelor se realizează cu un strat de ramuri mărunte şi
uscate, apoi cu un strat de frunziş, paie, cetină şi deasupra cu un
ultim strat de 15÷25 cm grosime format din pământ umed
amestecat cu praf de cărbune şi litieră de pădure (ştiup) care se
bate uniform cu lopata.
220
Figura 11.7. Amenajarea podinei şi a coşului de tiraj pentru o bocşă
verticală (după Zlate şi Brenndörfer, 1985)
Aprinderea bocşei se realizează cu ajutorul unei prăjini prevăzută
cu un capăt uşor inflamabil ce se introduce în canalul orizontal de
aprindere de la baza bocşei spre centrul vetrei, unde se găsesc aşezate,
încă de la clădire, surcele uscate stropite cu petrol. Prăjina rămâne în
canal, iar acesta se astupă.
Arderea se realizează de la centru spre periferie şi de sus în jos,
dirijarea focului realizându-se prin practicarea unor găuri în învelişul
bocşei succesiv de la vârf spre bază în locul de joncţ iune a etajelor la
distanţa de un metru una faţă de alta, deschiderea unora inferioare
executându-se simultan cu închiderea celor superioare (figura 11.6).Prin
aceste găuri aerul este introdus şi fumul este condus spre periferia bocşei
şi în jos, continuându-se până la baza bocşei.
Pe parcursul procesului de carbonizare se observă un fum alb,
gros şi usturător; apoi fumul devine galben, iar la sfârşit, alb-albăstrui,
transparent, ceea ce indică terminarea carbonizării. Se consideră termi-
nată arderea dacă prin orificiile de la bază apare flacără cu fum albăstrui.
Durata de ardere variază în funcţie de volumul lemnului clădit în
bocşă, de la 4÷6 zile pentru 20÷60 metri steri până la 14÷18 zile pentru
100÷120 metri steri.
Bocşa se sparge şi se extrag bucăţile de mangal după 1÷2 zile
necesare răcirii. Urmează sortarea mangalului, ambalarea în saci şi sto-
carea în vederea livrării către beneficiari.
Mangalul de calitatea I are umiditatea maximă de 10%, o den-
3
sitate de 210÷250 kg/m şi puterea calorică de 7500 kcal/kg. Mangalul
de calitatea a II-a are o putere calorică de minim 6500 kcal/kg.
Randamentul este normal dacă se obţine, la foioase, 23÷28% din greu-
tatea lemnului folosit, iar la răşinoase, 21÷27 %.
221
12. PREGĂTIREA TEHNICO-ORGANIZATORICĂ A UNUI
ŞANTIER DE EXPLOATARE A LEMNULUI
222
termenele de autorizare a exploatării, predare şi reprimire a par-
chetului,
valoarea lemnului pe picior şi termene de plată etc.
Atât înaintea începerii lucrărilor de exploatare, cât şi pe parcursul
desfăşurării acestora, agentul de exploatare trebuie să respecte regulile
silvice privind termenele, modalităţile şi epocile de recoltare şi transport,
având o serie de obligaţii procedurale în relaţiile cu unităţile silvice.
Astfel, organizarea şantierului de exploatare poate începe numai
după emiterea de către ocolul silvic a unei autorizaţii de exploatare.
Perioada de 15÷30 zile înainte de primul termen din eşalonarea la tăiere
a biomasei lemnoase este afectată execuţiei lucrărilor de pregătire a
exploatării.
Pentru a începe exploatarea efectivă a parchetului, cu cel mult 10
zile înainte de data prevăzută în autorizaţie pentru începerea exploatării,
între organele silvice şi gestionarul împuternicit de către unitatea de
exploatare contractantă se încheie un proces verbal de predare –
primire a suprafeţei de exploatat. Cu această ocazie, pe lângă arborii
inventariaţi, se preiau: suprafaţ a regenerată materializată în teren cu
limitele parchetului, căile de scos-apropiat, zonele de protecţie a
arborilor etc.
Se consemnează, de asemenea, starea seminţişului (proporţie,
compozi ţie, înălţime), proporţia admisibilă de vătămare a acestuia prin
lucrările de exploatare şi starea instalaţiilor de colectare.
În termenele prevăzute în autorizaţia de exploatare, agentul de
exploatare organizează recoltarea şi colectarea volumului lemnos
contractat respectând regulile silvice care impun protejarea arborilor
nemarcaţi şi a suprafeţelor cu seminţiş utilizabil, evitarea degradării
solului, reducerea pierderilor de exploatare şi valorificarea superioară a
volumului de lemn rezultat din arborii puşi în valoare.
Este necesară, în acest context, verificarea în teren a traseelor
căilor de colectare, urmărindu-se să fie amplasate în afara porţiunilor cu
seminţiş, dacă tăierea aplicată prevede acest lucru, precum şi să
corespundă din punct de vedere al asigurării protecţiei arborilor
nemarcaţi şi a solului. Ocolul silvic trebuie să avizeze soluţia tehno-
logică de exploatare a lemnului adoptată în parchetul respectiv, metoda
de exploatare înscriindu-se în autorizaţia de exploatare.
Interesul agentului de exploatare a lemnului este cel de a
introduce în circuitul economic întregul volum lemnos valorificabil de
pe suprafaţa primită spre exploatare. Inevitabil, rămân în parchet aşa-nu-
mitele resturi de exploatare, un volum de lemn nevalorificabil pentru
producţia industrială format din crăci, vârfuri, zoburi, coajă şi lemn pu-
223
tregăios. În scopul asigurării celor mai bune condiţii pentru dezvoltarea
seminţi şului (în cazul regenerării naturale) sau pentru executarea lu-
crărilor de împădurire (în cazul regenerării artificiale), resturile de
exploatare trebuie strânse în grămezi cu suprafeţe reduse, aşezate în
afara ochiurilor cu seminţiş sau pe cioate, urmărindu-se, în acelaşi timp,
eliberarea drumurilor utile desfăşurării activităţii din pădure, a văilor şi
pâraielor, a potecilor de interes turistic.
Pe timpul transportului materialului lemnos, încărcătura trebuie
să fie însoţită de foaia de transport, emisă de maistrul de exploatare,
care cuprinde obligatoriu date referitoare la locul de încărcare, ziua,
luna, anul şi ora, volumul fiecărei piese încărcate, volumul total al
încărcăturii, precum şi numele celui ce a emis foaia de transport. De
asemenea, şoferul trebuie să posede foaia de parcurs emisă de agentul
economic, prin care şoferului i se stabileşte ruta pe care se va face
deplasarea, precum şi certificarea că autovehiculul este apt pentru a
circula.
Reprimirea parchetului de către ocolul silvic se face cel târziu la
expirarea termenului prevăzut în autorizaţia de exploatare şi constă în
verificarea pe teren a modului în care s-au respectat condiţiile prevăzute
de instrucţiunile silvice. Cu această ocazie se semnează de ambele părţi
(agent de exploatare şi reprezentantul ocolului silvic) actul de reprimire
a parchetului. Dacă este cazul, se calculează penalităţi pentru neres-
pectarea termenului de exploatare a parchetului sau a condi ţiilor
impuse. Acestea nu scutesc agentul de exploatare de obligaţiile ce-i revin
în ceea ce priveşte curăţirea parchetului şi plata lucrărilor de înlocuire a
seminţişului vătămat.
Întreaga răspundere asupra situaţiei din teren după încheierea
actului de reprimire a parchetului revine organelor silvice care au semnat
acest document.
Estimarea cantitativă şi calitativă a lemnului arborilor pe picior
destinaţi exploatării se efectuează de către ocoalele silvice şi se
concretizează prin întocmirea actului de punere în valoare. Acesta stă la
baza contractării masei lemnoase şi a decontărilor cantitative şi valorice
între ocolul silvic şi beneficiarii de lemn pe picior.
Agenţii economici de exploatare a lemnului, dacă nu au parti-
cipat la lucrările de evaluare, trebuie să verifice corectitudinea datelor
înscrise în actelor de punere în valoare în termen de 15÷30 zile de la
primirea lor. Eventualele diferenţe se consemnează în documentaţiile de
verificare şi sunt soluţionate cu ocolul silvic în termen de 15 zile de la
efectuarea sesizării şi înregistrarea ei.
224
Verificarea constă în efectuarea unui sondaj statistic pentru
determinarea caracteristicilor: diametru de bază, înălţime a arborilor şi
clasă de calitate. Scopul este cel de a constata dacă volumul total şi
proporţia lemnului de lucru au fost corect determinate la punerea în
valoare. Modul de eşantionare şi măsurare este cel prevăzut în normele
tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase destinate exploatării
(Anonymous, 2002).
Astfel, diametrul de bază al fiecărui arbore este măsurat pe două
direcţii perpendiculare, în calcule considerându-se valoarea medie obţi-
nută. Numărul arborilor incluşi în sondaj pentru determinarea diametru-
lui şi a clasei de calitate reprezintă 3÷15% (20% în condiţii speciale) din
numărul total al arborilor inventariaţi la punerea în valoare (tabelul 12.1).
Arborii incluşi în sondaj sunt aleşi randomizat de pe întreaga
suprafaţă a parchetului traversându-l pe direcţia curbei de nivel sau după
două diagonale.
Tabelul 12.1
Mărimea sondajului pentru verificarea actelor de punere în valoare
N umărul de arbori inventariaţi
Natura <200 200- 1000- 2000- 3000- >4000
arboretelor 1000 2000 3000 4000
mărimea minimă a sondajului (% din numărul total al
arborilor inventariaţi)
arborete de stejar,
amestecuri pe bază 20 15 10 7 5 4
de stejar şi făgete
cu lemn pentru
derulaj
alte arborete 15 12 8 6 4 3
225
Succesiunea calculelor este cea de la întocmirea actului de pu-
nere în valoare: transformarea arborilor pe clase de calitate în arbori de
lucru, determinarea suprafeţei de bază multiple pe categorii de diametre,
pe total lot de arbori şi separat pentru arborii de lucru.
Calculul preciziei măsurării diametrelor (pd) se face prin
aplicarea relaţiei:
G1
pd = ⋅100 (%), (12.1)
G2
în care:
G1 reprezintă suprafaţa de bază a arborilor măsuraţi la verificare,
G2 - suprafaţa de bază a aceloraşi arbori rezultată cu datele din carnetul
de inventariere iniţial.
Actul de punere în valoare se consideră corect întocmit dacă pd
se situează între limitele intervalului [98%, 102%], în caz contrar fiind
necesară refacerea întregii lucrări din teren pentru obţinerea unui nou act
de punere în valoare.
Pentru verificarea corectitudinii clasificării calitative a arborilor
în picioare şi, implicit, a proporţiei lemnului de lucru, se calculează
raportul procentual:
GL1
ps = ⋅100 (%), (12.2)
GL2
ps fiind precizia sortării calitative,
GL1 - suprafaţa de bază a arborilor de lucru rezultată din datele de la
verificare,
GL2 - suprafaţa de bază a arborilor de lucru rezultată pentru acelaşi
sondaj din datele de la inventariere.
Dacă ps diferă faţă de 100% cu până la ±5%, lucrarea iniţială se
consideră bună. Pentru diferenţe mai mari de ±5%, dar mai mici de
±10%, volumele înscrise în actul de punere în valoare pentru lemn de
lucru total şi pe sortimente dimensionale trebuie corectate prin înmulţire
ps
cu 100 ; diferenţele rezultate astfel faţă de volumul brut total se com-
pensează pe seama volumului lemnului de foc, cu condiţia că în prima
etapă s-a dovedit corectitudinea măsurătorilor asupra diametrelor de
bază.
În situaţia unor diferenţe mai mari de ±10%, actul de punere în
valoare se respinge şi trebuie refăcut.
226
Prin noile instrucţiuni de verificare a lucrărilor de evaluare se
prevede şi utilizarea metodei analizei secvenţ iale pentru verificarea
acte-lor de punere în valoare (Anonymous, 2002).
Pentru parchetele de produse principale şi secundare amânate de
la tăiere cu mai mult de un sezon de vegetaţie, având în vedere că lucră-
rile de determinare a volumului pus în valoare s-au executat cu 1÷2 ani
înainte de începerea exploatării, acestuia trebuie să i se adauge creşterile
în volum corespunzătoare perioadei respective.
În funcţie de anul şi luna în care s-a executat inventarierea şi de
anul de producţie în care se face exploatarea se stabileşte numărul de ani
(mai exact, sezoane de vegetaţie) pentru care urmează să se calculeze
creşterea.
Din tabelele de producţie, în funcţie de specie, clasa de producţie
şi vârsta arboretului, se extrag valorile creşterii curente anuale a pro-
ducţiei totale la hectar (Ict) şi volumul arboretului principal normal (V).
Procentul creşterii curente a producţiei totale la hectar (Ict%) se determină
cu relaţia:
I = Ict
ct % ⋅100 (%). (12.3)
V
Volumul creşterilor se calculează pe specii aplicând procentul
determinat anterior la volumul din actul de punere în valoare şi prin
multiplicare cu numărul anilor scurşi. Acesta se adaugă la volumul brut
înregistrat iniţial pentru specia respectivă şi se repartizează pe sortimente
primare şi dimensionale în proporţia în care au fost reprezentate fiecare.
În cazul produselor secundare, la volumul înregistrat în actul de
punere în valoare se adaugă numai 40% din creşterea calculată.
227
Pentru ca lucrările din parchet să se poată desfăş ura ritmic, cu
respectarea regulilor de exploatare şi fără pericol de producere a
accidentelor, este necesară o compartimentare a parchetului în secţiuni şi
postaţe care reprezintă unităţile de organizare în spaţiu a şantierelor de
exploatare.
Secţiunile reprezintă părţi din parchet fără limit ări din punct de
vedere al suprafeţei caracterizate prin acelaşi sens de scurgere a
materialului lemnos.
După I.Oprea (1995), secţiunile tehnologice reprezintă suprafe-
ţele din interiorul unui parchet în care se prevede funcţionarea unei
singure linii tehnologice de exploatare a lemnului.
În general, o secţiune presupune o unitate de acţiune, deci folo-
sirea unui singur tip de mijloace de colectare (Zlate şi Brenndörfer,
1985). Delimitarea acestor secţiuni în teren se face după culmi, firul văi-
lor, alte forme naturale, dar şi după drumuri sau linii somiere (figura 12.1).
Nu se mai face împărţirea parchetului în secţiuni atunci când
procesul de colectare este asigurat numai de un singur utilaj.
228
Lăţimea şi orientarea postaţelor variază în funcţie de forma
terenului, felul arboretului şi direcţia căilor de colectare. În cazul
terenurilor aşezate, unde parchetele au forme regulate, postaţele sunt
dreptunghiulare sau trapezoidale, lăţimea lor fiind dependentă de înăl-
ţimea medie a arborilor de exploatat. Se consideră corespunză toare din
punct de vedere al asigurării condiţiilor de securitate a muncii o lăţime
minimă a postaţei egală cu dublul înălţimii medii a arborilor din par-
chetul respectiv, variind, în general, între 30 m şi 70 m. În regiunile
accidentate, postaţele nu mai pot avea neapărat forme regulate, iar faptul
că se produce adesea alunecarea arborilor după doborâre obligă la
majorarea lăţimii postaţelor în intervalul 50 m - 100 m.
Orientarea postaţelor în terenuri cu pantă mare, dacă se prevede
corhănirea materialului lemnos, se face pe direcţia liniei de cea mai mare
pantă, astfel încât să se asigure alunecarea liberă a lemnului, fără ca
acesta să iasă din suprafaţa postaţei (figura 12.2a).
În celelalte cazuri (colectarea cu tractoarele sau cu funicularele),
orientarea postaţelor poate fi pe direcţia curbelor de nivel sau puţin obli-
că, aproximativ perpendiculară pe calea de scos-apropiat (figura 12.2b).
Transpunerea pe teren a compartimentării parchetului în secţiuni
şi postaţe se face prin marcarea limitelor acestora. Arborii situaţi pe
limitele secţiunilor vor fi însemnaţi printr-un cerc realizat cu vopsea albă
(sau var) pe circumferinţa lor la înălţimea de 1,30 m faţă de sol.
Postaţele se delimitează prin cioplaje efectuate pe arborii de limi-
tă, orientate spre interiorul postaţei, iar din loc în loc se scrie pe aceste
cioplaje, tot cu vopsea albă, numărul postaţei (P1, P2 etc.).
229
cu o suprafaţă de pe care se recoltează într-o zi toţi arborii puşi în va-
loare.
Aşezarea şi deplasarea formaţ iilor de lucru (de doborâtori, de
fasonatori, a echipelor de la colectare) în postaţ e, de la un compartiment
la altul, se fac după anumite scheme de lucru a că ror aplicare împiedică
producerea unor interferenţe sau suprapuneri ale unor etape de lucru,
ceea ce ar putea provoca ştrangulări ale procesului de producţie sau, mai
grav, accidente de muncă. Este recomandat ca deplasarea să se facă din
aval spre amonte sau, în cazul terenurilor plane, dinspre capătul din
platforma primară al căii de colectare spre extremitatea acesteia din
parchet şi să se prevadă zone de siguranţă între sectoarele de lucru.
Expresia grafică a acestei organizări teritoriale a şantierului de
exploatare şi mijlocul de prezentare a soluţiilor adoptate pentru exploa-
tarea lemnului este schiţa tehnologică a parchetului. Aceasta are la bază
harta amenajistică la scara 1:5000 sau 1:2000 şi reuneşte următoarele
informaţii: limitele parchetului, unităţile amenajistice componente şi
cele vecine, culmile, văile, curbele de nivel, panta terenului, limitele
secţiunilor şi ale postaţelor, că ile de colectare şi de transport, direcţiile
şi distanţele de colectare, poziţia tasoanelor şi a platformei primare etc.
230
calculul necesarului de utilaje şi forţă de muncă, precum şi planificarea
lucrărilor din cadrul procesului tehnologic de exploatare.
12.3.1. Stabilirea soluţiei tehnologice pentru
exploatarea lemnului dintr-un parchet
Această etapă de proiectare presupune parcurgerea următoarelor
faze:
studiul terenului,
delimitarea zonelor de colectare,
alegerea mijloacelor de colectare în diverse variante tehnologice,
stabilirea amplasamentelor căilor de colectare pentru fiecare va-
riantă posibilă,
adoptarea variantei tehnologice optime.
Studiul terenului în vederea stabilirii soluţiilor tehnologice posi-
bile de aplicat poate fi realizat în mai multe moduri: prin ridicare în plan
a parchetului, prin procedeul profilelor sau prin utilizarea fotogramelor.
Procedeul ridicării în plan a parchetului necesită un volum mare
de munc ă, dar este şi cel mai precis din punct de vedere al stabilirii so-
luţiei de colectare a lemnului.
Practic, după o recunoaştere prealabilă a parchetului care se face
pe un itinerar care include limitele acestuia şi talvegurile interioare, se
execută ridicarea în plan printr-o drumuire cu radieri. Se obţine, astfel,
un plan de situaţie al parchetului la scara uzuală 1:2000, cu curbe de
nivel cu echidistanţa de 5 m sau 10 m, care cuprinde şi toate traseele de
căi de colectare existente în parchet de la lucrările anterioare de ex-
ploatare.
Pe acest plan de situaţie se delimiteaz ă porţiunile care permit
folosirea aceluiaş i tip de mijloc de colectare în funcţ ie de zonarea după
pantă a terenului: pante mai mici de 25% unde poate fi aleasă soluţia de
colectare cu tractoare, pante în intervalul 25%÷50%, corespunzătoare
atelajelor, şi pante peste 50% unde soluţia de colectare poate fi, după
caz, corhănirea sau instalaţiile cu cablu.
Un alt procedeu, mai expeditiv, este procedeul profilelor tere-
nului care presupune copierea zonei parchetului de pe un plan restituit,
cu scara 1:5000 şi echidistanţa curbelor de nivel de 5 m (planuri utilizate
curent în lucr ările de amenajare a pădurilor). Acesta se completează prin
măsurători în teren cu date referitoare la panta versanţilor şi a condiţiilor
de desfăşurare a traseelor de colectare.
231
Datele de teren se înregistrează sub forma unor succesiuni de
rapoarte (numărătorul reprezentând distanţ a, iar numitorul, panta) şi
rezultă prin ridicarea expeditivă a profilelor longitudinale ale văilor ş i a
unor profile pe direcţia liniei de cea mai mare pantă a versanţilor, la
intervale de aproximativ 100 m. Panta se măsoar ă cu clizimetrul sau
chiar cu dendrometrul, iar distanţa cu ruleta sau cu o sfoară lungă de 10
m sau 20 m. Orientă rile profilelor pe versanţi se determină cu ajutorul
unei busole de mână. Pentru a putea stabili soluţiile de colectare posibile
trebuie înregistrate precis locurile unde, datorită pantei sau a diverselor
obstacole, este necesară schimbarea mijlocului de colectare.
Dacă există fotograme recente pentru zona studiată, acestea dau
informaţ ii în detaliu referitoare la suprafaţa parchetului, la microrelieful
acestuia şi la compoziţia şi structura arboretului. Prin aplicarea proce-
deului utilizării fotogramelor se obţine un plan de situaţie al parchetului
cu toate detaliile planimetrice şi altimetrice fără să fie necesare ridicări
topografice în teren.
Indiferent de metoda folosită, pe planşă se adaugă elementele
(detaliile) care lipsesc pe harta originală prin:
înscrierea pantelor, distanţelor, profilelor;
delimitarea versanţilor, platourilor, teraselor, culmilor;
delimitarea suprafeţelor omogene din punct de vedere al pantei şi
marcarea pe schiţă a direcţiilor de cea mai mare pantă;
evidenţierea zonelor cu stâncării, mlaştini etc.;
delimitarea zonelor cu seminţiş utilizabil;
marcarea locului de amplasare a platformei primare.
Simbolurile convenţionale utilizate sunt prezentate în figura 12.3.
În funcţie de soluţia pentru care se optează la colectarea lemnului
(utilajul de bază folosit la scos-apropiat, mijloacele folosite la adunat) s-a
încercat elaborarea unor scheme tehnologice cadru diferenţiate în funcţie
de felul tăierii, specia forestieră, de caracteristicile parchetului (supra-
faţă, pantă etc.) şi cele ale procesului de producţie, rezultând o suc-
cesiune tipizată de operaţii pentru recoltarea, colectarea, fasonarea şi
expedierea materialului lemnos.
Dată fiind diversitatea condiţiilor de desfăşurare a procesului de
exploatare a lemnului, automatismul în aplicarea practică a acestor
scheme tipizate poate avea efecte negative concretizate în creşterea
consumurilor tehnologice, a pierderilor de exploatare şi a nivelului pre-
judiciilor aduse solului şi arboretului, ceea ce determină, în sens contrar
232
scopului pentru care au fost create aceste scheme, o majorare a cheltu-
ielilor de producţie.
Este neapărat necesar şi cu implicaţii practice benefice să se
analizeze mai multe variante de soluţii de colectare pentru fiecare caz
concret şi să se aleagă soluţia optimă atât din punct de vedere economic,
dar şi silvicultural, fără constrângeri artificial introduse prin tipizare.
În acest context, optimizarea are drept scop alegerea mijloacelor
de colectare şi a traseelor de deplasare a masei lemnoase, luându- se în
considerare caracteristicile tehnice ale acestor mijloace şi, în mod deo-
sebit, efectele ecologice ale utilizării lor.
a) limită de parchet
b) limită de secţiune (culme, vale etc.)
c) limită de postaţă
d) limită de zonă omogenă de adunat
e) linie de instalaţie cu cablu (funicular)
f) linie de funicular cu care se efectuează şi adunatul lateral
g) drum de tractor
h) drum auto
i) adunat prin corhănire
j) adunat cu troliul tractorului
k) adunat cu atelaje
l) direcţie de mişcare a materialului lemnos (colectare, transport, manipulare)
m) drum de atelaje
n) tason
o) platformă primară
p) zonă cu seminţiş utilizabil
q) zonă cu arbori calamitaţi în masă
Figura 12.3. Simboluri folosite la întocmirea planurilor de situaţie
ale parchetelor (după Oprea, 1995)
Numai după stabilirea unor soluţii acceptabile din acest punct de
vedere se poate trece la analiza economică a variantelor propuse în ve-
233
derea stabilirii variantei optime care asigură un cost minim ş i o pro-
ductivitate maximă a muncii, ceea ce echivalează cu un consum de timp
de muncă minim pe unitatea de volum de lemn exploatat.
Atunci când colectarea se realizează integral cu mijloace meca-
nizate de mare capacitate, luând în considerare posibilităţile tehnice de
adunat lateral în condiţ ii optime trebuie să se determine distanţa dintre
trasee rezultând, astfel, o densitate optimă a reţelelor, căilor sau liniilor
acestora. Neapărat, trebuie să se introducă parametrul restrictiv al
volumului minim de biomasă lemnoasă ce justifică economic un anumit
tip de cale de colectare mecanizată.
Dacă variantele de soluţii de colectare comparate sunt bazate pe
mijloace diferite de colectare, adoptarea celei mai favorabile variante se
va face numai după ce fiecare în parte a fost optimizată în prealabil.
În principiu, optimizarea soluţiilor de colectare dintr-un parchet
constă în determinarea valorii minime a funcţiei Ct care reprezintă fie
3
cheltuieli totale de colectare (în lei/m ), fie consumul total de timp de
3
muncă (în ore⋅om/m ). Expresia acestei funcţii (după I.Oprea, 1984)
este:
n
în care:
3 3
Ci reprezintă cheltuielile (lei/m ) sau consumul de timp (ore⋅om/m )
pentru execuţia operaţiei de colectare i,
3 3
C’i - cheltuielile (lei/m ) sau consumul de timp (ore⋅om/m ) pentru
ame-najarea căii de colectare specifice operaţiei i,
i - număr convenţional atribuit fiecărei operaţii de colectare (exemplu: 1
pentru adunat lateral cu funicularul, 2 pentru scos-apropiat cu funi-
cularul, 3 pentru adunat cu troliul tractorului forestier, 4 pentru scos-
apropiat cu tractorul, 5 pentru corhănire, 6 pentru tras cu atelajele).
Se observă că termenii C’i intervin numai dacă este necesară
amenajarea unei căi de colectare pentru operaţia i (în exemplul
considerat, pentru operaţiile 2 şi 4) şi se referă, în marea majoritate a
situaţiilor practice, la montarea-demontarea liniilor de funicular sau la
amenajarea şi întreţinerea drumurilor de tractor.
Se poate demonstra că , prin explicitarea relaţiilor costurilor sau
consumului de timp în fiecare caz concret, funcţia Ct devine dependentă
de lungimea căii de colectare. Valoarea minimă a funcţiei Ct corespunde
optimului economic al acestei lungimi.
234
În funcţie de forma, regulată sau nu, a suprafeţ ei deservite de
linia de colectare respective, lungimea economică a c ăii de colectare se
poate determina prin relaţii matematice, respectiv prin relaţii statistice.
În ce priveşte forma ş i mărimea parchetelor, aceste caracteristici
sunt determinate de parcelele şi subparcelele componente, de tratamentul
aplicat, de volumul pus în valoare astfel încât să rezulte o cantitate
optimă de material lemnos recoltat care să justifice economic folosirea
mijloacelor mecanice de lucru.
12.3.2. Determinarea volumului de material
lemnos corespunzător fiecărui mijloc de colectare
Pentru fiecare tip de mijloc de colectare i (i=1,…,m) şi fiecare
postaţă j (j=1,…,n), volumul Vij de material lemnos corespunzător
3
(exprimat în m ) se determină cu relaţia:
V =S ⋅V , (12.5)
ij ij S
în care:
Sij reprezintă suprafaţa (în ha) din postaţa j în care se foloseşte mijlocul
de colectare de tipul i;
V – volumul total pus în valoare în parchetul analizat
3
(m ); S – suprafaţa parchetului (ha).
Sij rezultă, pentru fiecare variantă tehnologică, prin măsurare pe
planul de situaţie, fie prin planimetrare, fie prin alte procedee mai
expeditive (împărţirea în figuri geometrice regulate, metoda de linii
paralele echidistante etc.).
Volumul de material lemnos Vi colectat cu acelaş i tip de mijloc
de colectare i, dintr-o secţiune sau din întreg parchetul, dacă varianta tehnologică
respectivă nu prevede împărţirea în secţiuni, se calculează cu relaţia:
n
Vi
V
În calculele ulterioare interesează proporţiile secţiune ⋅100 (%),
V
pentru fiecare secţiune, sau Vi ⋅100 (%) pentru întreg parchetul.
235
12.3.3. Determinarea distanţelor medii de colectare
Distanţele de colectare (de adunat, scos sau apropiat) se
determină ca distanţe reale (nu reduse la orizont), în funcţie de acestea
fiind stabilite normele de muncă şi tarifele.
Distanţele de adunat medii se măsoară, în fiecare postaţă, între
„centrele de greutate” ale zonelor de adunat şi limita inferioară a
acestora. În cazul adunatului cu atelaje, datorită devierilor de la linia
dreaptă necesare înscrierii atelajelor în miş care printre arbori sau cioate,
distanţa de adunat se multiplică printr-un coeficient de sinuozitate ksin
(ksin≈1,1).
Distanţa medie de apropiat corespunzătoare fiecărei postaţe se
consideră de la proiecţia pe calea de apropiat a „centrului de greutate” al
postaţelor şi până la platforma primară.
Dacă este necesară faza de scos, distanţa de scos este considerată
de la proiecţia „centrului de greutate” al postaţelor pe calea de scos şi
până la intersecţia acesteia cu calea de apropiat.
Distanţele de colectare Di, medii pentru fiecare secţ iune tehno-
logică (sau, după caz, pentru întregul parchet) se determină ca o medie
aritmetică a distanţelor calculate în modul prezentat anterior, ponderată
cu volumul de material lemnos, Vij, corespunzător fiecărei postaţe j şi
fiecărui tip de mijloc de colectare i :
n
∑dij ⋅Vij
D= j =1 . (12.6)
i
Vi
În relaţ ia anterioară, dij este distanţa medie de colectare cu tipul
de mijloc i a materialului lemnos din postaţa j. Pentru că nu este
necesară o precizie foarte mare, valorile obţinute pentru Di se rotunjesc
la zeci de metri.
12.3.4. Analiza tehnico-economică
Variantele tehnologice propuse trebuie analizate în vederea ale-
gerii variantei optime. Aceasta constă în evaluarea şi compararea mări-
mii prejudiciilor silviculturale ce s-ar produce în fiecare caz în parte, a
productivităţii şi randamentului utilajelor, a consumului de carburanţi, a
productivităţii muncii şi, ca un criteriu esenţial, se compară costurile de
exploatare estimate.
Datorită faptului că variantele tehnologice diferă numai prin so-
luţia de colectare aleasă, pentru alegerea variantei optime este suficient
236
3
să se compare costurile unitare la colectarea lemnului (în lei/m ). Aces-
tea sunt formate, în principal, din:
cheltuieli pentru amenajarea căilor de colectare, Ca ,
cheltuieli pentru funcţionarea şi întreţinerea mijloacelor de
colectare, Cfi ,
cheltuieli pentru salarizarea muncitorilor, Cs .
Ca se obţine prin raportarea costului total, I, de amenajare a
căilor de colectare (drumuri de tractor, linii de funicular, poteci pentru
atelaje) pentru o anumită variantă tehnologică la volumul V pus în
valoare în parchetul respectiv:
Ca = I . (12.7)
V
Cheltuielile medii de întreţinere şi funcţionare specifice pentru
-1 -1
fiecare tip de mijloc de colectare, kfi în lei⋅t ⋅km , sunt cunoscute din
3
activitatea de producţie. Pentru a determina aceste cheltuieli pe m
corespunzătoare unui anumit parchet trebuie să se ţină seama de
structura pe specii (sau grupe de specii) a biomasei lemnoase puse în
valoare, de distanţ a medie de colectare ş i de proporţia în care este
folosit un anumit tip de mijloc de colectare în parchetul respectiv.
Relaţia generală de calcul este:
ρ p
C fi = k fi ⋅ ⋅D⋅ , (12.8)
1000 100
în care:
3
ρ reprezintă masa volumică a lemnului proaspăt doborât, în kg/m
(diferită pentru fiecare grupă de specii),
D – distanţa medie de colectare cu tipul de mijloc considerat, în km,
p – procentul de biomasă lemnoasă colectată cu acest mijloc din
volumul total exploatat în parchetul care se analizează.
Cheltuielile pentru salarizare, Cs , se raporteaz ă, de asemenea, la
unitatea de volum colectat din parchetul analizat cu un anumit tip de
mijloc de colectare. Se utilizează relaţia:
p
Cs = TU ⋅ ⋅ ks (12.9)
100
în care TU este tariful unitar la operaţia respectivă de colectare, p are
semnificaţia anterioară, iar ks este un coeficient de multiplicare aplicat
pentru asigurarea sarcinilor sociale.
237
12.3.5. Calculul necesarului de utilaje şi forţă de muncă
Pentru o anumită soluţie tehnologică adoptată, ţinând seama de
disponibilul de forţă de muncă ş i mijloace tehnice, agentul economic de
exploatare a lemnului urmăreşte o concentrare optimă a acestora pentru
a realiza o productivitate fizică maximă.
Ritmul de lucru este impus de utilajele care realizează apropiatul
materialului lemnos; de aceea, se iau în considerare, pentru aceeaşi
soluţie tehnologică, mai multe variante posibile de concentrare a acestor
utilaje de bază (cu un utilaj de bază, cu două, cu trei ş.a.m.d.).
Prin modul de calcul al necesarului de utilaje şi forţă de muncă
într-un parchet se urmăreşte structurarea pe formaţii de muncă al căror
număr de muncitori să fie optim (numărul minim strict necesar).
Obiectivele acestei analize comparative constau în:
asigurarea funcţionării utilajelor de bază la întreaga capacitate,
reducerea aşteptărilor tehnologice,
echilibrarea nivelului productivităţii corespunzătoare diferitelor
operaţii tehnologice,
creşterea gradului de utilizare a timpului de lucru.
Pentru fiecare linie tehnologică din parchet, se calculează pro-
ducţia fizică medie zilnică (Pfmz), ritmul liniei tehnologice (R) şi nu-
mărul posturilor de muncă (m).
Producţ ia fizică medie zilnică corespunzătoare unei variante de
3
concentrare (în m /zi de lucru de 8 ore) este considerată egală cu randa-
mentul utilajelor de bază şi se calculează după relaţia:
Pfmz = nub ⋅ NPU , (12.10)
în care:
nub reprezintă numărul de utilaje de bază în varianta de concentrare
analizată,
3
NPU - norma de producţie pe utilaj, în m /zi de lucru de 8 ore, calculată
pentru fiecare utilaj de bază în funcţie de distanţa medie de co-
lectare corespunzătoare.
Ritmul liniei de flux tehnologic (R) este definit în general ca
fiind timpul dintre două execută ri succesive de produse identice sau
timpul consumat de fiecare post dintr-o linie tehnologică pentru exe-
cutarea operaţiei ce îi revine.
3
Relaţia de calcul a acestuia (în ore/m ), specifică producţiei din
exploatările forestiere cu ziua de lucru activă de 8 ore, este:
238
8
.
R = Pfmz (12.11)
Este necesar să se urmărească asigurarea ocupării la întreaga
capacitate a utilajelor, iar gradul de ocupare a forţei de muncă să fie cât
mai apropiat de 100%. Pentru fiecare formaţie de lucru, consumul de
3
timp pe m pentru fiecare operaţie din fluxul tehnologic trebuie să fie
foarte apropiat de timpul alocat acesteia, în cazul ideal chiar egal cu
mărimea ritmului R.
Numărul muncitorilor necesari (pentru o anumită operaţie, pentru
un grup de operaţii sau pentru întreaga linie tehnologică), deci numărul
posturilor de muncă (m), se calculează ca raport între consumul specific
de manoperă (CSM) şi mărimea ritmului (R):
m = CSM . (12.12)
R
CSM (în ore⋅om⋅m-3) reprezintă consumul de timp de muncă
(T, în ore⋅om) ce revine pe unitatea de volum de lemn brut (Vb) care a
fost supus unei operaţii, unui grup de operaţii sau corespunzător unei
linii tehnologice, conform relaţiei:
T
CSM = (12.13)
V
b
Un grup de operaţii este constituit din operaţiile mecanizate pen-
tru care s-a adoptat un număr comun de utilaje de acelaşi tip sau din ope-
raţiile manuale pentru care s-a adoptat un număr comun de muncitori.
Pentru o singură operaţie, se aplică şi relaţia echivalentă:
CSM = NT ⋅ p , (12.14)
100
în care NT reprezintă norma de timp corespunzătoare operaţiei res-
-3
pective (în ore⋅om⋅m ), iar p este proporţia volumului de lemn brut
supus acelei operaţii.
În cazul operaţiilor care se execută mecanizat trebuie să se
calculeze, în continuare, numărul de utilaje necesare nu :
n = m , (12.15)
u
Fm
în care Fm reprezintă numărul de muncitori din formaţia de muncă ce
deserveşte utilajul respectiv.
Valorile definitive pentru numărul de muncitori (m) şi numă rul de
utilaje (nu) rezultă prin rotunjire la întreg, întotdeauna în plus, după ce
239
s-au cumulat, dacă este cazul, valorile parametrului m pentru operaţiile
ce pot fi deservite de un număr comun de muncitori, respectiv, valorile
parametrului nu pentru operaţiile ce se execută cu acelaşi tip de utilaj.
Criteriul alegerii variantei optime de concentrare a utilajelor de
bază este cel al maximizării productivităţii fizice (W, exprimată în
m3⋅om-1⋅zi-1), calculată pentru fiecare linie tehnologică cu relaţia:
Pfmz
W= ∑m , (12.16)
în care ∑m reprezintă numărul total de muncitori adoptat pentru deser-
virea liniei tehnologice, în cazul variantei de concentrare luate în con-
siderare.
Procesul de producţie în exploată rile forestiere trebuie să se
desfăşoare continuu şi ritmic. În acest scop, trebuie să se aibă în vedere o
bună organizare a forţei de muncă, asigurându-se astfel eşalonarea
optimă a operaţiilor şi fazelor de lucru în succesiunea lor de realizare.
Atât în cadrul şantierelor de exploatare a lemnului, cât şi în
C.S.P.L. sau depozitele centrale, forţ a de muncă este organizată în
formaţii; o forma ţie de muncă poate fi definită, în sens larg, ca un grup
de muncitori care participă la realizarea unui produs, a unei lucrări sau a
întregului proces de producţie prin intermediul anumitor mijloace de
muncă.
Criteriul de repartizare a muncitorilor în cadrul formaţiei este în
primul rând cel al calificării profesionale, dar sunt luate în considerare şi
aptitudinile fizice.
Muncitorii componenţi ai unei formaţii de muncă pot fi denumiţi
după operaţia pe care o execută (exemplu: doborâtor), după utilajul pe
care îl deserveş te (exemplu: tractorist) sau după complexul operaţie-
utilaj (exemplu: fasonator mecanic).
Formaţia de muncă poate fi individuală (un singur muncitor care
execută o activitate independentă din cadrul procesului de producţie) sau
de grup (o echipă de executanţi individuali a căror activitate se inter-
condiţionează).
Pentru doborârea arborilor, echipa este formată frecvent dintr-un
doborâtor mecanic (care deserveşte ferăstrăul mecanic) şi un muncitor
manual (ajutor). În situaţia, mai rar întâlnită în prezent, în care doborârea
se execută manual cu ajutorul joagărului, formaţia de muncă este
constituită de asemenea din doi muncitori.
240
Dacă dimensiunile arborilor sunt mici şi mai ale în regiunea de
câmpie şi de deal, se pot constitui formaţii individuale compuse din câte
un doborâtor mecanic sau chiar doborâtor manual care execută
doborârea cu toporul (la operaţiunile culturale sau pentru tăierile în
scaun).
La colectarea lemnului, structura formaţiilor de munc ă şi mă ri-
mea acestora depind în primul rând de utilajul folosit (modul în care se
face deplasarea lemnului).
În cazul atelajelor, formaţia de muncă este constituită dintr-un
singur muncitor (conducător de atelaj) care, pe lângă conducerea sar-
cinii pe traseu, execută şi pregătirea, legarea şi dezlegarea sarcinii.
Dacă se foloseşte tractorul, formaţ ia de muncă este compusă din
minimum doi muncitori: tractoristul şi un muncitor manual care leagă şi
dezleagă sarcina.
Formaţia de muncă pentru colectarea lemnului cu instalaţiile cu
cablu prin procedeul clasic (funiculare) este compusă, în funcţie de tipul
funicularului, din minimum trei muncitori (un mecanic funicularist şi
muncitori manuali pentru legarea şi dezlegarea sarcinii). Dacă instalaţia
cu cablu este dotată cu comandă de la distanţă sau în cazul troliilor
independente, numărul muncitorilor din formaţia specifică de muncă
poate fi mai mic.
Corhănirea lemnului se realizează de echipe formate din 2÷4
muncitori, iar adunatul manual se face cu echipe de 1÷3 muncitori.
În platforma primară, principalele operaţii executate sunt dezle-
garea şi deplasarea sarcinii, secţionarea, stivuirea, încărcarea şi, uneori,
mangalizarea lemnului. Formaţ ia de muncă este, în general, mică (2÷3
muncitori) datorită faptului că unele operaţii se execută mecanizat şi
datorită policalificării muncitorilor.
12.3.6. Planificarea lucrărilor
Eşalonarea etapelor din cadrul procesului tehnologic de
exploatare se face global pentru întreg parchetul analizat determinându-se,
pentru început, numărul de zile (nz) necesare efectuării fiecărei operaţii
în funcţie de numărul de utilaje (nu) sau numărul de muncitori (nm=∑m)
adoptate anterior, de normele de muncă medii şi volumul de lemn brut
(Vb) supus operaţiei respective.
Pentru operaţiile executate mecanizat:
Vb
nz = (12.17)
nu ⋅ NPu
241
iar pentru cele executate manual:
Vb
nz = (12.18)
nm ⋅ NPm
NPu este norma de producţie a unui utilaj, iar NPm reprezint ă
3
norma de producţie pentru un muncitor (ambele exprimate în m /8 ore).
În final, se întocmeşte graficul calendaristic de desfăşurare a lu-
crărilor sub forma unei succesiuni de operaţii, cu menţionarea timpului
afectat fiecăreia.
12.4. PROIECTAREA ŞI EXECUŢIA CĂILOR DE COLECTARE
În concordanţă cu direcţiile de desfăşurare a căilor de colectare
prevăzute în soluţia tehnologică aleasă după analiza tehnico-economică
efectuată anterior, se trece la pichetarea traseelor acestora şi la întoc-
mirea documentaţiei de execuţie.
Prin pichetare se urmăreşte transpunerea în teren a reţelei stabi-
lite pe planul de situaţie folosindu-se ruleta sau un înlocuitor al acesteia
pentru măsurarea distanţelor şi clizimetrul pentru determinarea declivi-
tăţilor longitudinale şi transversale.
În cazul drumurilor de tractor trebuie să se urmărească respec-
tarea elementelor geometrice ale acestora. Se determină declivitatea
longitudinală (verificând să nu se depăşească valorile maxime admise),
distanţele dintre punctele succesive de schimbare a acesteia ş i pantele
transversale ale terenului de o parte şi de alta a axului drumului.
Pe baza datelor din teren se estimează volumul de lucrări nece-
sare şi se evaluează costul acestora, întocmindu-se un deviz al lucrărilor.
Pichetarea liniilor de funicular necesită, în primul rând, fixarea
poziţiei punctelor de capăt ale instalaţiei, urmată de deschiderea liniei.
Se urmăreşte transpunerea în teren a poziţiilor acestor linii reprezentate
pe planul de situaţie al parchetului.
Cazul cel mai simplu este cel în care există vizibilitate între
capetele liniei, când se marchează capătul de sus printr-un reper (de
exemplu, o pânză de culoare deschisă plasată pe un arbore), direcţia
liniei de funicular stabilindu-se prin viză directă din punctul de capăt din
aval.
Dacă traseul nu oferă vizibilitate între punctele de capă t, direcţia
liniei de funicular este dată de orientarea aliniamentului acesteia,
orientare care se măsoară pe planul de situaţie. Pentru trasee lungi,
desfăşurate pe talveguri sinuoase, este necesar să se facă o drumuire
între punctele de capăt care să surprindă şi punctele de confluenţă cu
242
talvegurile secundare. Prin raportarea acestei drumuiri se poate stabili
direcţia optimă de instalare a funicularului.
Proiectul liniei de funicular se referă atât la montarea cât şi la
demontarea acesteia şi cuprinde antemăsurătoarea lucrărilor şi devizul.
1 - troliu
2 - răcoanţe
3 - semiremorcă portabilă
Figura 13.1. Autotrenul forestier ATF-20T (după Barbu et al., 1984)
246
Pentru cantităţi mai mici de material lemnos, atunci când
folosirea altor mijloace nu ar fi rentabilă, se poate realiza încărcarea
manual prin rostogolire pe plan înclinat, pentru lemnul rotund, sau prin
purtare, pentru lemnul de steri şi crăci în snopi.
1 - rampă
2 - mijloc de transport
3 - balănci
h - în ălţimea unei trepte
≥ diametrul maxim
al pieselor
247
Figura 13.4. Încărcarea autotrenului forestier
248
a - distanţa de la proiecţia pe sol a vârfului răcoanţei până la axa de
răsturnare;
h - înălţimea la care se află vârful răcoanţei;
l - distanţa laterală de încărcare;
γ - unghiul format de cablul de încărcare cu orizontala;
ω - coeficientul de rezistenţă la deplasarea sarcinii în timpul încărcării.
O relaţie asemănătoare se obţine şi în cazul determinării condiţiei
de stabilitate pentru autotrenurile echipate cu braţe hidraulice.
Se observă că este posibilămărirea sarcinii la un ciclu de în-
cărcare, ceea ce ar duce la creşterea productivităţii muncii, dacă se iau
următoarele măsuri:
− dotarea autotrenurilor forestiere cu răcoanţe telescopice a căror
înălţime să fie mărită pe măsura încărcării materialului lemnos (re-
ducerea lui h);
− folosirea traverselor şi a balăncilor din lemn pe care să se depla-
seze sarcina în timpul încărcării în vederea reducerii valorii coe-
ficientului de rezistenţă ω.
În timpul încărcării autotrenurilor cu trolii, datorită conicităţii
pieselor din lemn rotund şi datorită lungimii variabile a acestora apare
solicitarea neuniformă a celor două cabluri de încărcare. Pentru redu-
cerea diferenţelor dintre aceste solicitări, se recomandă stivuirea separată
a pieselor cilindrice şi a celor cu conicitate pronunţ ată şi aşezarea lor cu
capătul gros în sensul de transport, diferenţele de lungimi ale pieselor
dintr-o stivă fiind mai mici de 2 m, precum şi adaptarea permanentă a
distanţei dintre răcoanţe la lungimea pieselor ce urmează a fi încărcate.
Asigurarea stabilităţii încărcăturii în timpul transportului se face
prin folosirea cablurilor de siguranţă şi a bolţurilor de asigurare a
răcoanţelor, prin legarea sarcinii cu cablurile de încărcare şi a ră-
coanţelor cu lanţuri.
249
Vagoanele platformă pot transporta şi lemn rotund scurt sau lemn
de steri şi au o capacitate de 6÷10 t.
Transportul pe apă poate fi realizat pe căi navigabile, pe cursuri
flotabile sau pe căi special amenajate în acest scop (canale, uluce,
scocuri etc.).
Şlepurile sunt utilizate la noi pentru transportul lemnului rezultat
din exploatarea arboretelor din lunca inundabilă a Dună rii. Pentru
încărcarea lor se amenajează la mal nişte estacade pentru a permite
deplasarea materialului lemnos cu încărcătoarele frontale. În unele
situaţii pot fi folosite instalaţii cu cablu sau se poate face încărcarea
manuală (pentru lemnul de steri). Şlepurile au capacitatea de încărcare
de 200÷1000 t.
Pe cursurile flotabile ale râurilor interioare (Olt, Bistriţa, Siret)
ale căror viteze de scurgere ş i debite favorizează aceste modalităţi de
deplasare a lemnului, se poate face plutărit dirijat. În acest scop, lemnul
rotund cu lungimi mai mari de 6 m se aşează în forma unor plute rigide
sau mobile (buştenii se poziţionează cu capătul subţire în direcţia de
deplasare, cei mai subţiri în faţă, iar cei mai groşi, în spatele plutei,
formând mai multe table legate rigid, respectiv articulat).
3
Volumul de lemn dintr-o plută poate ajunge până la 250 m .
Dirijarea plutelor pe cursul râurilor se face cu ajutorul unor cârme
amplasate în faţa şi în spatele acestora.
Pentru transportul lemnului pe Dunăre se poate folosi şi metoda
plutitului remorcat prin alăturarea a 4÷6 plute mobile sau rigide
(alcătuind salurile) şi tractarea lor cu remorchere.
251
14. DEPOZITELE FINALE ŞI CENTRELE DE SORTARE ŞI
PREINDUSTRIALIZARE
252
Prin caracterul industrial al transformărilor pe care le suferă ma-
terialul lemnos, C.S.P.L. asigură condiţii optime pentru valorificarea
superioară a întregii biomase lemnoase, o productivitate ridicată a
muncii şi o reducere substanţială a consumurilor tehnologice sau a celor
de combustibili şi lubrifianţi.
Un centru de sortare şi preindustrializare a lemnului, dotat la
nivelul tehnicii actuale, trebuie să dispună de utilajele şi instalaţiile ne-
cesare valorificării superioare şi complexe a fiecărei părţi a arborilor,
inclusiv a cojii şi a cetinii.
Acestea sunt: ferăstraie electrice sau cu combustie internă, insta-
laţii de curăţat crăci, cojitoare mecanice, despicătoare mecanice, tocătoa-
re mecanice, sortatoare, transportoare pentru lemn rotund sau de steri,
instalaţii şi utilaje pentru încărcare, cuptoare mobile pentru mangalizare
(retorte), instalaţ ii de prelucrare a cetinii (pentru obţinerea făinii bio-
stimulatoare şi a uleiurilor eterice), instalaţii pentru prelucrarea aşchiilor
de răşinoase etc. Structura tipică a procesului tehnologic de sortare şi
preindustrializare a lemnului este prezentată în tabelul 14.1.
Prelucrarea lemnului în centre de sortare şi preindustrializare
prezintă multiple avantaje:
posibilitatea mecanizării lucrărilor şi, în consecinţă, reducerea
forţei de muncă necesare; munca manuală, din ce în ce mai
scumpă, rămâne să fie folosită în pădure doar la operaţiile de
doborâre, de detaşare a vârfurilor, la curăţirea crăcilor care
împiedică deplasarea şi la secţionarea trunchiurilor în vederea
obţinerii unor piese cu dimensiuni corespunzătoare capacităţii
mijloacelor de transport; celelalte operaţii pot fi realizate în
C.S.P.L. sub supravegherea unui număr redus de muncitori;
raţionalizarea procesului de producţie prin amplasarea în partea
finală a acestuia a unor linii tehnologice automatizate cu un pro-
nunţat caracter industrial;
posibilitatea obţinerii unor sortimente cu un grad înalt de
prelucrare şi utilizare, în concordanţă cu solicitările bene-
ficiarilor, ceea ce duce la o valorificare superioară a biomasei
lemnoase;
asigurarea unor condiţii superioare de muncă pentru muncitorii
forestieri.
253
Tabelul 14.1
Structura procesului tehnologic din C.S.P.L.
Operaţia sau Mijloacele tehnice pentru executarea lucrării
faza de lucru (instalaţii, utilaje, echipamente)
Descărcarea materialului Macara portal de diferite tipuri
lemnos brut din mijloacele Încărcătoare frontale IFRON 204D sau IFRA-25
de transport Instalaţie cu cabluri şi troliu
Alimentarea instalaţiilor de Transportor transversal cu 4÷6 lanţuri format din tronsoane dispuse “în
secţionat (lemn gros şi
254
acestora este posibilă şi realizarea unor linii tehnologice pentru valo-
rificarea cojii;
- centre de sortare şi preindustrializare pentru foioase în care se
execută secţionarea lemnului rotund, cojirea sau despicarea, iar cate-
goriile de sortimente obţinute sunt lemnul rotund pentru industrializare
şi pentru construcţii, lemnul despicat pentru industrializare şi lemnul de
foc;
- centre de sortare şi preindustrializare pentru răşinoase şi
foioase în care se execută un complex de prelucrări tehnologice care au
ca rezultat obţinerea unei game foarte variate de produse din lemnul
tuturor speciilor.
După capacitatea de prelucrare, C.S.P.L. pot fi grupate în:
centre de capacitate mică, cu un volum prelucrat mai mic de
3
30000 m /an;
centre de capacitate medie, cu un volum prelucrat anual cuprins
3 3
între 30000 m şi 70000 m ;
centre de capacitate mare, în care se prelucrează peste 70000
3
m /an.
După nivelul de tehnicitate, centrele de sortare şi preindus-
trializare pot fi:
mecanizate,
semiautomatizate,
automatizate.
Structura procesului de producţie dintr-un C.S.P.L., indiferent de
tipul acestuia, depinde de suprafaţa ocupată şi gradul de amenajare, de
dotarea tehnică şi de traficul de material lemnos. Organizarea procesului
de producţie în scopul asigurării unui flux corespunzător presupune
descompunerea în procese tehnologice specifice ş i operaţii elementare,
precum şi stabilirea ordinii raţionale de desfăşurare a acestora.
Au fost concepute (Constantinescu et al., 1981) anumite scheme
tehnologice tipizate în funcţie de grupa de specii, categoriile dimen-
sionale ale materialului lemnos şi poziţia faţă de potenţialii beneficiari:
- tip R1, pentru lemnul subţire de răşinoase (cu diametre mai mici de 28
cm);
- tip R2, pentru lemnul gros de răşinoase;
- tip R3, pentru lemnul de răşinoase cu dimensiuni variabile (gros şi
subţire);
- tip F1, pentru lemnul de foioase, în cazul amplasării C.S.P.L. în incinta
fabricilor de cherestea;
255
- tip F2, pentru lemnul de foioase preindustrializat în centre indepen-
dente;
3
- tip FR3, pentru C.S.P.L. de capacitate mică (până la 30 000 m /an) care
preindustrializează atât lemn de foioase cât şi de răşinoase.
Practic, se pot concepe şi aplica soluţii diverse de proiectare a
proceselor de produc ţie pentru un C.S.P.L. adaptate funcţional la con-diţ
iile specifice zonei respective. Pentru calculul de dimensionare trebuie
să se aibă în vedere:
3
− volumul anual (m ) de material lemnos ce urmează a fi sortat şi
preindustrializat;
− specia sau grupa de specii;
− caracteristicile dendrometrice ale arboretelor care constituie sursa de
material lemnos (calitatea lemnului, gradul de elagare a arborilor,
diametrele şi înălţimile medii etc.);
− natura şi numărul sortimentelor ce se estimează să se obţină prin
sortare şi prelucrare;
− utilajele prevăzute pentru dotare şi caracteristicile acestora;
− capacitatea zilnică de aprovizionare, în corelaţie cu capacitatea de
transport a parcului auto disponibil (ritmicitatea transportului) şi cu
capacitatea instalaţiilor sau a utilajelor cu care se execută colectarea
lemnului.
Amplasarea unui C.S.P.L., stabilirea fluxului tehnologic în de-
pendenţă cu structura producţiei, a dotărilor cu mijloace de lucru, pre-
cum şi determinarea ritmului aprovizionării cu lemn brut constituie
principalele probleme ce trebuie soluţionate prin elaborarea unor
proiecte complexe de inginerie tehnologică.
Dimensionarea elementelor componente ale unui C.S.P.L. presu-
pune determinarea suprafeţei utile a acestuia, a rampei de descărcare şi a
celei de încărcare, a suprafeţelor aferente operaţiilor de manipulare, a
numărului de stive şi a suprafeţei rampelor aferente fiecărui sortiment
(capacitatea de depozitare), a numărului de linii tehnologice şi, în cadrul
acestora, a numărului de utilaje şi instalaţii necesare etc.
Suprafaţa utilă (efectiv ocupată de stive), Su, se poate determina
cu relaţia:
Su = St ⋅ kus , (14.1)
în care:
St este suprafaţa totală a terenului,
kus - coeficient al utilizării suprafeţei, cu valori în intervalul 0,25÷0,60.
256
Numărul de stive, ns, necesare pentru fiecare sortiment se deter-mină cu
relaţia:
v
s
ns = , (14.2)
L ⋅ l ⋅ h ⋅ ks
în care:
3
vs este volumul total al sortimentului (m ),
l - lăţimea stivei, egală cu lungimea sortimentului (m),
h - înălţimea stivei (m),
L - lungimea stivei (m),
ks - coeficient de stivuire, calculat prin aproximare cu relaţia:
ks = c ⋅ f , (14.3)
c fiind factorul de cubaj (0,62÷0,78), iar f, coeficientul de formă a stivei
(0,55÷0,95).
Numărul mediu de mijloace de transport ce vor intra zilnic în
C.S.P.L., nmt, se estimează în funcţie de volumul anual, Vanual , de
biomasă lemnoasă prelucrată, de capacitatea medie a unui mijloc de
transport, q, şi de numărul nz de zile lucrătoare din an, după relaţia:
V
n =k ⋅ anual
, (14.4)
mt q ⋅ nz
u
257
menţinerea stării fito-sanitare corespunzătoare prin prevenirea, în
acest mod, a atacurilor de insecte şi ciuperci;
micşorarea greutăţii lemnului, atât prin îndepărtarea cojii, care
ajunge până la 12% din volum în cazul unor specii, cât şi prin
favorizarea uscării naturale a lemnului;
creşterea gradului de utilizare a capacităţii de transport;
asigurarea cerinţelor de livrare a unor sortimente de lemn fără
coajă (bile, manele, lemn pentru celuloză, stâlpi ş.a.);
creşterea duratei de folosire a organelor tăietoare ale utilajelor de
prelucrare a lemnului;
posibilitatea valorificării superioare a cojii prin obţinerea
compostului, prin extragerea uleiurilor eterice, prin producerea
plăcilor termoizolante şi fonoizolante etc.
În acest scop se folosesc preferenţial mijloace mecanice care,
după principiul de funcţ ionare a organului activ sau a agentului de co-
jire, pot fi grupate astfel:
mijloace de cojire prin tăiere,
mijloace de cojire prin frezare,
mijloace de cojire prin apăsare-frecare,
mijloace de cojire prin lovire-strivire,
mijloace de cojire cu jeturi de apă sub presiune,
mijloace de cojire prin frecarea pieselor din lemn între ele.
După gradul de mobilitate, cojitoarele pot fi:
− portabile sau transportabile,
− fixe sau stabile, această ultimă categorie fiind cele mai utilizate în
C.S.P.L.
Rezistenţele la ruperea sau desprinderea cojii depind de anotimp
(mai mici în sezonul de vegetaţie, atunci când cambiul este activ), de
starea de umiditate (lemnul umed se cojeşte mai uşor), de temperatură
etc.
Cu arie de aplicabilitate restrânsă, pe lângă cojirea mecanică şi
cea manuală, se realizează cojirea biologică, chimică sau electrică.
Cojirea biologică presupune desprinderea unei porţiuni de coajă
de 1÷2 m de la baza arborelui în picioare în timpul sezonului de
vegetaţie. În acest mod se întrerupe circulaţia sevei şi se produce, după
2÷3 luni, o uscare parţială a acestuia, coaja desprinzându-se cu uşurinţă
după ce arborele este doborât.
258
Cojirea chimică, rămas ă la nivel de experiment datorită gradului
ridicat de nocivitate, constă în utilizarea unor substanţe chimice pe bază
de arsen sau fluor cu care se tratează arborii în picioare.
Cojirea electrică presupune utilizarea unor curenţi de înaltă
frecvenţă care produc desprinderea scoarţei de pe lemn prin supra-
presiunea creată în interiorul celulelor cambiale.
Aşa cum s-a menţionat, cele mai frecvent utilizate sunt cojitoa-
rele care aplică principii mecanice datorită productivităţii ridicate a aces-
tora.
Cojirea prin frezare (figura 14.1) se realizează longitudinal (cu
freze tambur) sau tangenţial (cu freze tambur sau cu discuri port cuţite).
259
Tipurile de cojitoare frecvent folosite în C.S.P.L. sau în depo-
zitele centrale din ţara noastr ă sunt CLM-36, pentru lemn rotund de răş
inoase cu diametrul până la 36 cm, ş i CBR-1000, pentru lemn rotund de
răşinoase cu diametre între 30 cm şi 100 cm. Pentru cojirea lobdelor sau
a lemnului rotund subţire se folosesc cojitoarele cu discuri portcuţit sau
cu freze.
Organizarea liniei tehnologice pentru cojire cu CLM-36 este
prezentată în figura 14.3. Caracteristicile tehnice ale cojitorului CLM–
36 sunt următoarele:
- Motorul de 22 kW, 750 rot/min - Viteza de avans a lemnului: 23÷25 m/min
- Organul de cojire: rotor pe care sunt montate - Greutatea: 1,8 t
3
8 cuţite (4 cuţite trasoare şi 4 cuţite rindea) - Productivitatea: 8 m /oră
1. rampă de alimentare
2. transportoare
3. ansamblu de acţionare (motor)
4. rotor cu cuţite (4 trasoare şi 4
cojitoare)
5. subansamblu pentru dirijarea
piesei din lemn şi centrarea faţă
de rotor (valţuri dublu
tronconice)
6. zonă pentru concentrarea cojii
rezultate şi evacuarea acesteia
7. ramp ă de evacuare a pieselor
din lemn dup ă cojire
260
1. rampe de alimentare (cu transportoare transversale)
2. calea de rulare a vagonetului
3. grupul de acţionare
4. braţul frezei
5. freza
6. piesa din lemn rotund
7. valţuri pentru rotirea piesei din lemn
8. vagonet
9. rampe de evacuare (cu transportoare transversale)
10. bandă pentru transportul cojii
Figura 14.4. Linia tehnologică de cojire cu CBR-1000
261
condiţii favorabile pentru uscarea mai rapidă a lemnului şi conservarea
corespunzătoare a acestuia.
Izolat, în platforma primară sau chiar în parchet, despicarea poate
fi executată manual, aşa cum s-a prezentat anterior, cu ajutorul topoa-
relor, ciocanelor şi al penelor din lemn sau metalice. Efortul fizic, în
aceste situaţii, este deosebit de mare.
De aceea, au fost construite şi se utilizează pe scară tot mai largă
despicătoare mecanice adaptabile la tractoarele forestiere (pentru des-
picarea în platformele primare) sau cu mijloace de acţionare proprii
(specifice centrelor de sortare şi preindustrializare a lemnului).
O primă clasificare a despicătoarelor se poate face, aşadar, după
posibilitatea de deplasare a acestora:
despicătoare mobile,
despicătoare staţionare.
După sistemul de funcţionare, despicătoarele pot fi:
cu organul de despicare fix (figura 14.5a),
cu organul de despicare mobil (figura 14.5b).
a) b)
1. organul de despicare
2. piesa din lemn
Fd forţa de despicare
Figura 14.5. Sisteme de funcţionare a despicătoarelor (a – cu organ
de despicare fix, b – cu organ de despicare mobil)
În funcţie de tipul mecanismului de antrenare a piesei din lemn
sau a penei, despicătoarele se clasifică astfel:
cu lanţ transportor cu mişcare continuă (figura 14.6a),
cu mecanism bielă-manivelă (figura 14.6b),
cu cilindri hidraulici (figura 14.6c).
După tipul organului de despicare, despicătoarele sunt cu pană
sau cu con spiralat. Cele mai folosite sunt despicătoarele cu pană care
poate avea diferite forme şi dimensiuni în funcţie mai ales de mobilitatea
acesteia. Penele se confecţionează din tablă de oţel.
Pana simplă cu unghi unic este alcătuită din pereţi sudaţi ca în
figura 14.7.
262
1. roată motoare
2. roată de ghidare şi întindere
3. pinten
4. lanţ transportor
5. piesa din lemn
6. pana de despicare fixă
1. suport (cadru)
2. bielă
3. pinten
4. volant
5. ghidaj
6. piesa din lemn
7. pana de despicare
1. cilindru hidraulic
2. piston
3. tijă
4. ghidaj
5. pană de despicare
6. piesă din lemn
263
Uşoara înclinare a muchiei tăietoare spre înainte are rolul de a
preîntâmpina să ltarea capătului piesei din lemn în momentul când
acţionează pana.
Pana fixă cu dublu unghi (figura 14.8) se obţine prin intro-
ducerea între pereţii unei pene cu unghi unic (30°÷50°) a unei lame cu
un unghi mai mic (10°÷20°) decât cel format de pereţi. Acest fapt deter-
mină o micşorare a forţei maxime necesare despicării şi scurtează timpul
de despicare.
Pana dublă (figura 14.9) este alcătuită din două pene ale căror
muchii tăietoare sunt aşezate în unghi drept. Se realizează astfel o creş
tere a productivităţii prin faptul că lemnul se despică în patru piese la o
singură trecere prin despică tor. Pentru a nu acţ iona simultan, cele două
muchii sunt decalate, astfel încât forţa maximă necesară despicării să se
păstreze în limite rezonabile. Chiar şi aşa, aceasta este de 1,3÷1,5 ori
mai mare decât în cazul penei simple.
264
pieselor rezultate. Valoarea acesteia nu este constantă în timp pentru că
nici rezistenţele lemnului nu sunt constante pe parcursul procesului de
despicare. Modul de variaţie a forţei de acţionare este reprezentat în
figura 14.10.
1.transportor
2.rampe de alimentare
3.rampe de degajare
4.piesă de despicat
5.pană compusă (ambele capete ascuţite)
6.pinten de antrenare
Figura 14.11. Unitatea tehnologică complexă de despicare a lemnului
cu DH-240 şi DM-10
265
Despicătorul mecanic DM-10, folosit în ţara noastr ă, are o forţă
de despicare de 100 kN. Are ca organ activ o pană fixă, iar piesa din
lemn este antrenat ă de pintenii fixaţi pe un lanţ. Productivitatea acestuia
poate ajunge până la 60 steri/8h.
Domeniul de utilizare: despicarea lemnului cu lungimea de 1,0 m
şi diametrul cuprins între 50 cm şi 70 cm.
Caracteristicile tehnice principale ale despicătorului mecanic DM-
10 sunt:
- puterea şi turaţia motorului: 30 kW, 750 rot/min;
- lungimea penei: 400 mm
- greutatea: 3,5 t
3
- productivitatea: 36 m /8 ore.
Despicătorul hidraulic DH-240 dezvoltă o forţă maximă de
despicare de 240 kN şi dispune de o pană compusă montată pe un
cărucior de antrenare, ceea ce determină ca ambele curse (atât într-un
sens, cât şi în celălalt) să fie active. Acest despicător are următoarele
caracteristici tehnice:
- Puterea motorului pentru instalaţia hidraulică: - Forţa dezvoltată de despicător: la împingere
22 kW, 1400 rot/min 240 kN, la retragere 170 kN
- Lungimea pieselor din lemn: 100÷130 cm - Viteza de lucru: 8 cm/s la împingere, 11 cm/s
- Diametrul maxim al pieselor: 130 cm la retragere
- Organul activ de despicare: pană cu lungimea - Lungimea cursei pistonului: 1000 mm
o 3
de 450 mm şi unghiul de atac de 30 - Productivitatea: 30 m /8 ore
Productivitatea este de maxim 50 steri/8h, dar este folosit pentru
despicarea pieselor ce necesită forţe mari (cu gâlme, înfurciri, fibră
răsucită etc.).
În centrele de sortare şi preindustrializare se utilizează agregate
de despicare hidraulice de tipul LD-1 (linie de despicare model 1).
Despicătorul propriu-zis este cu transmisie hidraulică şi pană dublă în
cruce cu o singură cursă activă. Transportorul complex asigură atât
transportul longitudinal, cât şi transportul transversal. Materialul lemnos
de despicat este împins în transportorul longitudinal de un braţ hidraulic.
În plus, piesa din lemn poate fi centrată faţă de pană (se ridică sau se
coboară în funcţie de diametrul său).
Întregul proces este urmărit şi dirijat de la pupitrul de comandă
de un singur muncitor, spre deosebire de celelalte tipuri de despicătoare
pentru care formaţia de muncă este alcătuită din câte doi muncitori la
fiecare pană. Productivitatea liniei de despicare LD-1 ajunge la 77
steri/8h.
Indiferent de tipul despicătorului, fazele de lucru sunt urmă-
toarele:
266
transportul de alimentare,
descărcarea materialului lemnos şi alimentarea despicătorului,
despicarea,
degajarea lobdelor,
transportul de evacuare,
stivuirea lobdelor.
267
1. staţie de comandă
2. organul activ (ferăstrău cu lanţ sau cu disc)
3. motorul de acţionare
4. piesă din lemn
5. rampă de alimentare
6. transportor mecanic
7. limitator de cursă
8. rampă de degajare
9. zonă de stocare a sortimentelor obţinute prin secţionare
Figura 14.12. Mod de organizare a unei instalaţii de secţionare la punct fix
3
2
269
rulare (ş ine) cu ecartamentul cuprins între 17,0 m şi 36,0 m. Platforma
metalică este formată dintr-o grindă cu zăbrele transversală care se
sprijină pe două picioare, unul rigid şi celălalt articulat. Grinda poate
avea o deschidere activă a consolelor până la 13,25 m (Copăcean et al.,
1983) şi este prevăzută la partea inferioară cu calea de rulare a că-
ruciorului de sarcină. Întreaga platformă se deplasează cu ajutorul
mecanismelor de translaţie montate pe ambele picioare.
1. grindă
2. picior rigid
3. picior articulat
4. tirant de rigidizare
5. boghiu motor
6. boghiu condus
7. cabină de comandă
8. scară de acces
9. graifăr cu braţ extensibil
10. şină
11. stivă de material lemnos
270
mai mare a stivelor; cu macaraua portal, acestea pot să ajungă la 5÷6 m
înălţime.
Încărcătoarele cu braţe frontale sunt maşini independente
autopropulsate derivate din anumite tipuri de tractoare modificate şi
prevăzute cu echipament de lucru specializat pentru încărcare, descăr-
care, stivuire şi transport intern pe distanţe scurte.
Încărcătoarele frontale de construcţie autohtonă folosite în sectorul
de exploatare a lemnului din ţara noastră sunt cele de tip IFRON 204D,
având la bază tractorul U 650M, şi IFRA-25, derivat din tractorul cu şasiu
articulat TAF. Acestea reprezintă mijlocul de bază pentru încărcat, descărcat
ş i manipulat în depozitele cu capacitate mică şi numai utilaj de intervenţie
în C.S.P.L. de capacitate mare unde sunt înlocuite cu alte mijloace cu
productivitate mărită (macarale, transportoare etc.).
Încă rcătorul cu furci frontale acţionează asupra încărcăturii, la
descărcarea autotrenurilor, în două moduri. Unul dintre acestea este prin
împingere din partea opusă, după ce au fost lăsate în jos răcoanţ ele,
lemnul că zând direct pe platforma de descărcare. Un alt mod de
descărcare este cel frontal: IFRON-ul ia câte o piesă sau mai multe, în
funcţie de greutatea acestora, şi se deplasează la locul de depozitare sau
alimentează un transportor transversal.
Deş i pot efectua operaţii de manipulare ş i transport prin
suspendare a majorităţii sortimentelor de lemn rotund şi a lemnului de
steri, folosirea încărcă toarelor frontale IFRON 204D în depozite
prezintă şi unele dezavantaje: necesită suprafeţe mari de acces şi de
manevră, special amenajate; au un raport nefavorabil masă proprie /
masa sarcinii (capacitate de ridicare de numai 1,8÷2,5 t); înăl ţimea de
stivuire nu poate depăşi 3,6 m; au un consum relativ mare de
combustibil; necesită asigurarea unei întreţineri şi deserviri specializate.
Cu toate dezavantajele pe care le prezintă încărcătorul cu furci
frontale, acesta rămâne, deocamdată, cel mai răspândit mijloc pentru
descărcarea şi manipularea lemnului rotund şi despicat în depozite.
Încărcă torul IFRON 204D (figura 14.15) are un motor Diesel de
65 CP la 1800 rot/min şi este prevăzut cu transmisie mecanică compusă
din ambreiaj, inversor, cutie de viteze, transmisia propriu zisă la roţile
motoare şi transmisie de la volantul motorului la priza de putere (pentru
acţionarea pompei instalaţiei hidraulice).
Echipamentul de lucru, format dintr-un mecanism de ridicare-co-
borâre-basculare, este acţionat de cinci cilindri hidraulici: doi pentru
ridicarea-coborârea braţelor, doi pentru basculare şi unul pentru închi-
derea-deschiderea fălcilor graifărului.
271
1. braţe frontale port dispozitive
2. cilindri hidraulici de ridicare-coborâre
3. cilindri hidraulici de basculare
4. graifăr
5. braţ mobil
6. cilindru hidraulic de acţionare a braţului mobil
7. roţi motoare (faţă)
8. roţi directoare (spate)
9. cabină
10. placă de fixare
11. motor
Figura 14.15. Încărcător cu braţe frontale IFRON 204D
(după Ungureanu, 1997)
Unealta de lucru se montează pe o placă de susţinere fixată la
capătul braţelor şi poate fi, în funcţie de lucrările ce se execută, graifăr,
cupă, braţ de macara sau lamă de buldozer.
Pentru ridicarea şi deplasarea buştenilor, trunchiurilor şi ca-
targelor, încărcătorul IFRON 204D este prevăzut cu graifăr tip G2 (cu
doi dinţi de susţinere); pentru butuci şi lemn de steri stivuit, graifărul
este de tip G3 (cu trei dinţi de susţinere), iar pentru lemn de steri în vrac
se utilizează un graifăr de tip G5 (cu cinci dinţi de susţinere).
Pentru încărcarea-descărcarea sau stivuirea lemnului de steri
pachetizat, unealta de lucru este un bra ţ prelungitor, iar pentru mani-
pularea tocăturii, a cojii, a rămăşiţelor de la prelucrarea lemnului, a
mangalului sau a cetinii se dotează încărcătorul frontal cu cupă. Lama de
buldozer este folosită numai pentru voltat şi stivuit lemnul rotund.
Graifărul este format dintr-o parte fixă (falcă inferioară sau
corp) şi o parte mobilă (falcă superioară) acţionată de un cilindru
hidraulic.
Etapele de lucru cu încărcătorul IFRON 204D sunt următoarele:
prinderea sarcinii cu graifărul, la locul de încărcare;
272
deplasarea sarcinii pe distanţa dorită, la înălţimea de 0,5 m faţă
de sol;
ridicarea sau coborârea sarcinii la locul de descărcare;
desfacerea fălcilor graifărului pentru eliberarea sarcinii şi aşe-
zarea pe locul de descărcare sau stivuire a materialului lemnos.
Capacitatea de ridicare este de 1800 kgf, iar productivitatea me-
die de 130 m3/8 ore.
Pentru sarcini şi înălţ imi mai mari, încărcarea-descărcarea se
poate face cu celălalt utilaj de construcţie autohtonă, încărcătorul frontal
articulat IFRA-25. Acesta poate ridica o sarcină maximă de 4 t până la o
înă lţime de 5 m faţă de sol. Este prevăzut cu motor de 65 CP sau chiar
80 CP şi poate fi echipat şi cu un troliu monotambur.
Formaţia de lucru pentru încărcătoarele frontale este compusă
dintr-un singur muncitor (conducătorul utilajului). În cazul descărcă rii-
încărcării lemnului rotund, productivitatea ajunge până la 200 m3/8 h.
Transportoare utilizate în C.S.P.L.
Asigurarea legă turii tehnologice prin transport interior între
punctele de descărcare, încărcare sau stivuire, precum şi alimentarea-
evacuarea liniilor mecanizate complexe de fasonare (debitare, sortare,
cojire sau despicare) se realizează cu mijloace caracteristice, cu mers
continuu al organului activ, denumite transportoare.
Clasificarea transportoarelor se poate face în funcţie de mai
multe criterii, astfel:
- după tipul organului activ:
transportoare cu lanţ,
transportoare cu bandă,
transportoare cu role;
- după poziţia pieselor din lemn faţă de direcţia de mişcare a organului
activ:
transportoare longitudinale,
transportoare transversale;
- după gradul de mobilitate:
transportoare mobile,
transportoare staţionare (fixe);
- după planul în care se realizează deplasarea:
transportoare orizontale,
transportoare înclinate,
273
transportoare mixte.
Componentele principale ale unui transportor sunt: cadrul de
susţinere, grupul de acţionare, organul activ şi dispozitivele anexe.
Cadrul de susţinere este format din longeroane, picioare de spri-
jin, fundaţie, podină, jgheab sau canal betonat, şine de ghidare (supe-
rioară şi inferioară), role de dirijare.
Grupul de acţionare este compus din motor electric, reductor,
transmisie, cap de antrenare la o extremitate şi cap de întindere la cea-
laltă.
Forma constructivă a transportoarelor diferă în funcţie de forma
de fasonare a biomasei lemnoase. Cele mai reprezentative transportoare
utilizate în C.S.P.L. au caracteristicile prezentate în continuare.
Transportorul longitudinal (orizontal sau înclinat) cu lanţ pentru
lemn rotund (figura 14.16) are lungimi între 30 m şi 75 m şi lanţul cu
zale calibrate şi plăci purtătoare (racleţi) cu gheare. Este acţionat de un
motor electric cu puterea între 5,5 kW şi 22,0 kW.
Transportorul longitudinal cu lanţ pentru lemn de steri poate fi
montat orizontal sau înclinat (la un unghi de maxim 15°, astfel încât
înălţ imea utilă s ă fie cel mult 7,5 m) pe o lungime până la 50 m. Lanţul
este cu racleţi, fiecare cu câte trei gheare, iar motorul electric de
acţionare are puterea între 2,2 kW şi 6,6 kW.
1 – cadru de susţinere
2 – şine de ghidare a pieselor din lemn
3 – şine de glisare a racleţilor
4 – racleţi cu colţi
5 – lanţ calibrat
Figura 14.16. Transportorul cu lanţ şi racleţi
274
Transportorul cu bandă dreaptă în jgheab metalic este utilizat
pentru deplasarea pieselor despicate de la despicător la punctele de
sortare şi pachetizare sau stocare în vrac. Lungimea pe care se montează
acest tip de transportor variază între 10 m şi 60 m. Acţionarea se face cu
un motor electric a cărui putere este cuprinsă între 1,5 kW şi 7,5 kW.
Transportorul cu bandă cu trei role în jgheab metalic (figura
14.17) este utilizat în special pentru deplasarea rămăşiţelor, a tocăturii şi
a rumeguşului. Poate fi montat în plan orizontal sau înclinat (numai până
la 10°), pe lungimi de la 10 m până la 30 m. Acţionarea se face cu un
motor electric cu puterea între 1,5 kW şi 4,0 kW.
1. placa de bază
2. suportul rolelor marginale
3. rolă
4. bandă transportoare
1 – cadru de susţinere
2 – şine de ghidare a pieselor din lemn
3 – şine de fixare a rolelor
4 – mecanism de acţionare
5 – role dublu tronconice
Figura 14.18. Transportor cu role dublu tronconice
275
riantele moderne sunt dotate cu dispozitive de măsurare a lungimii şi
diametrului ş i de cubare automată pentru biomasa lemnoasă aflată în
diverse stadii de fasonare.
Operaţia de încărcare necesită o stivuire îngrijită a sortimentelor
ce urmează a fi expediate, asigurarea încărcăturii şi încadrarea în
dimensiunile de gabarit obligatorii. Pentru expedierea lemnului de steri
în vagoane CFR se utilizează dispozitive de formare şi strângere a pa-
chetelor, care asigură o încărcare şi descărcare mecanizată a lemnului.
Dispozitivul de pachetizare a lemnului de steri destinat produc-
ţiei de celuloză, PAL şi PFL este compus dintr-un cărucior de stivuire
pentru formarea pachetelor şi legături din ciochinare prevăzute la capete
cu dispozitiv de strângere. Căruciorul este alcă tuit din două cadre de
formă semicirculară şi prevăzut cu tren de rulare.
Tehnica de lucru este următoarea: lemnul se stivuieşte pe căru-
cior până ce se formează o sarcină de 1,5 metri steri; două ciochinare,
două dispozitive de strângere cu excentric şi lanţurile de reglare asigură
strângerea sarcinii; după ce este legat, pachetul este evacuat de pe
cărucior, care este prevăzut în acest scop cu un cadru basculant.
Productivitatea dispozitivului este de 25 metri steri / 8 ore.
276
ANEXE
277
Relaţii de calcul utilizate pentru determinarea productivităţii utilajelor folosite pentru exploatarea lemnului
Nr. Semnificaţia
crt. Utilajul productivităţii
Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
r b –
T t lăţime
t S a
tăietu
k1
rii
k2 P
(mm);
f –
t1
c –
c
o
e
f
- produsul
i din-
tre cnumărul de
278
1. arbori
i doborâţi
(n e
lucru
n şi volu-
mult mediu (
al acestora;
c
a
r
e
e
x
p db
r
i
m
ă
ao
r
a
p k
o
Nr. Semnificaţia
Utilajul Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
crt. productivităţii
Wef – productivitatea efectivă la doborâre sau
secţionare (m3·h-1);
n – numărul de arbori doborâţi într-o oră;
Vr – volumul arborelui mediu (m3);
- raportul dintre tef – timpul efectiv de lucru dintr-o oră (suma
cantitatea de ⋅k
Q W timpilor de bază şi ajutători, în secunde);
lemn tăiată (Q) doborâre W= ef = 3600 ⋅WAcon ut ⋅ c ⋅Vr Am – suprafaţa secţiunii arborelui mediu, la nivelul
şi timpul în care T m tăieturii (cm2);
se realizează tă- Wcon – productivitatea constructivă a ferăstrăului
ierea (T);** 2 -1
(cm ·s );
kut – randamentul de folosire a timpului de lucru;
c – coeficientul de folosire a ferăstrăului (c = 0,2
…0,5);
Ferăstraie T – timpul de lucru dintr-un schimb (min);
279
a ⋅ l ⋅ n1 ku (m·s );
Vm
Despicătoare n1 – au semnificaţiile anterioare;
5. hidraulice W – productivitatea despicătoarelor mecanice
(m3/8h);
u – viteza de avans la despicare (m/s);
u d – diametrul mediu al buturilor (cm);
W = 2.26 ⋅ n ⋅ d 2 ⋅ k1 ⋅ k2
*
forestiere);
480 − t pi T – timpul de lucru dintr-un schimb (min);
n = t +t +t ⋅ k1 ⋅ k2 tpl – timpul de pregătire a tractorului pentru lucru
cg fl cp + tds la începutul schimbului (min);
- este produsul
Tractoare t d m
dm tcg – timpul pentru cursa în gol (min);
folosite dintre numărul cg = 60⋅ ,tcp = 60⋅ v tfl – timpul pentru legarea şi formarea sarcinii
v
7. pentru de curse în 8 colectare W = n ⋅Q cg cp (min);
ore şi volumul
colectarea tcp – timpul pentru cursa în plin (min);
sarcinii la o
lemnului * (480 − t pi )⋅ Q ⋅ k1 ⋅ k2 tds – timpul pentru dezlegarea sarcinii (min);
cursă; W= v +v k1 – coeficient de utilizare a timpului de lucru;
cg cp
60 ⋅ dm ⋅ + t fl + tds k2 – coeficient de utilizare a capacităţii de lucru a
v
cg ⋅ vcp utilajului;
vcg – viteza de deplasare a tractorului la cursa în
gol (m/s);
vcp – viteza de deplasare a tractorului la cursa în
plin (m/s);
dm – distanţa medie de colectare (m);
Nr. Semnificaţia
Utilajul Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
crt. productivităţii
3
Wef – productivitatea efectivă zilnică (m );
n – numărul de curse dus-întors dintr-o zi de
lucru;
Qu – greutatea sarcinii utile pe care o poate
transporta tractorul (N);
Vm – volumul mediu al sarcinii lemnoase deplasate
la o cursă (m3);
Tractoare T Ttot – durata totală a unei zile de lucru (min);
- produsul din-
folosite tre numărul de W
ef = tot ⋅ kut ⋅ kuî ⋅ 1 ⋅ Qu ** tal – durata executării adunatului şi legării sarcinii
W
pentru curse (n) şi vo- colectare ef = n ⋅Vm L +L + t + t γ t la o cursă (min);
colectarea al d d – durata dezlegării sarcinii la platformă (min);
lumul mediu al v g vs L – distanţa medie de colectare (m);
lemnului **
sarcinii (Vm);
(continuare) vg – viteza la deplasarea în gol a tractorului
(m·min-1);
vs – viteza la deplasarea tractorului încărcat
284
(m·min-1);
-3
γ – greutatea specifică a lemnului (N·m );
kut – coeficient de utilizare a timpului;
kuî – coeficient de utilizare a capacităţii maxime de
încărcare a tractorului;
3
Wef – productivitatea efectivă (m );
Qu – greutatea sarcinii pe care o poate deplasa
troliul (daN);
⋅ Ttot – durata unui schimb (min);
T
- produsul din- W ef = tot ⋅ kut kuc ⋅ 1 ⋅ Q t1 – durata desfăşurării cablului de sarcină (min);
4
tre numărul de t γ t2 – durata legării sarcinii (min);
u
tcg
tcc
trc
285
tcp
tds
k1
k2
vcg
vcp
dm
hm
vcc
vrc
Nr. Semnificaţia
crt. Utilajul Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
productivităţii
Wef – productivitatea efectivă (m3);
n – numărul de cicluri de lucru pe un schimb;
Qu – greutatea sarcinii pe care o poate deplasa
troliul (daN);
Qr – greutatea sarcinii medii reale deplasate la un
ciclu (daN);
Ttot – durata unui schimb (min);
t1 – durata deplasării căruciorului gol (min);
t2 – durata coborârii cârligului de sarcină la sol
(min);
t3 – durata aducerii sarcinii sub linia funicularului
- produsul din-
(min);
tre numărul
T ⋅k ⋅k t4 – durata ridicării sarcinii la cărucior (min);
de cicluri pe W tot ut uc 1 t5 – durata deplasării căruciorului încărcat (min);
schimb (n) şi ef = 7 ⋅ ⋅ Qu
t γ t6 – durata dezlegării sarcinii (min);
∑
286
3
q – sarcina medie la un ciclu de încărcare (m );
n –
Vmr
Qu
γ
Ttot
tî
ts
încărcare
tg -
288
descărcare
td
vs
vg
kut
kuî
Nr. Semnificaţia
Utilajul Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
crt. productivităţii
W
e
încărcare -
289
descărcare
k
Nr. Semnificaţia
crt. Utilajul Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
productivităţii
Q
M
290
k
Nr. Semnificaţia
Utilajul Operaţia Relaţia de bază Relaţii derivate Specificaţii privind notaţiile
crt. productivităţii
W – productivitatea la încărcarea lemnului cu
braţe hidraulice (m3/8h);
Q – sarcina nominală la o cursă a autotrenului
(m3);
k1 – coeficient de utilizare a timpului de lucru;
4 k2 – coeficient de utilizare a capacităţii de
Macarale încărcare - W = 2,88 ⋅10 ⋅ Q ⋅ k ⋅ k 1 2
transport a autotrenului;
rotitoare * - descărcare - Q ⋅ t c + t p + t b + ta tc – timpul pentru un ciclu de încărcare (min);
(continuare) q tp – timpul pentru pregătirea autovehiculului
(min);
tb – timpul de pregătire a braţului hidraulic (min);
tc – timpul pentru un ciclu de încărcare (min);
ta – timpul pentru asigurarea sarcinii (min);
q – sarcina medie la un ciclu de încărcare-
descărcare (m3);
291
(t·km/8h);
n – numărul de curse efectuate pe schimb;
- depinde de
numărul de Q – capacitatea de transport la o cursă (t);
*
W = n ⋅ Q ⋅ dm ⋅ k1 ⋅ k2 T – timpul de lucru dintr-un schimb (480 min);
curse efectuate
Transportul pe schimb, de T ti – timpul de încărcare (min);
16. lemnului capacitatea de transport - n= v +v td – timpul de descărcare (min);
g p vg – viteza de deplasare la cursa în gol (m/s);
transport şi de + ti + td
distanţa medie 60 ⋅ dm vp – viteza de deplasare la cursa în plin (m/s);
de transport;* dm – distanţa medie de transport pe schimb (km);
k1 – coeficient de utilizare a timpului de lucru;
k2 – coeficient de utilizare a capacităţii de
transport;