Tema 10.

Monedă, credit şi echilibrul monetar

1. Moneda şi sistemul monetar
1.1. Conceptul de monedă
1.2. Formele monedei
1.3. Funcţiile monedei
1.4.Conceptul sistemului monetar naţional
1.5.Sistemul Monetar Internaţional (SMI).
1.6.Funcţiile Drepturilor Speciale de Tragere.
1.7. Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere
1.8.Sistemul Monetar European (SME)
1.9.Banca Centrala Europeana
1.10. Sistemul monetar al Republicii Moldova

2. Masa monetară
2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
2.2.Masa monetară: concept, structură, conţinut.
2.3.Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
2.4.Factorii ce determină masa monetară.

3. Creditul – esenţă, rol, funcţii

3.1.Esenţa creditului.
3.2.Funcţiile creditului şi principiile creditului.
3.3.Formele creditului.
3.4.Riscul de credit

4. Echilibrul monetar şi inflaţia

3.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar
3.2. Inflaţia – cauze, efecte şi forme
3.3. Politica antiinflaţionistă

Noţiunile fundamentale:
Moneda, banii, funcţiile banilor, sistemul monetar, sistem monetar
internaţional, sistem monetar european, bimetalismul, monometalismul, sistemul
valutar, unitatea monetară, etalonul monetar, puterea de cumpărare,
convertibilitatea monetară, euro, credit, înscrisuri cambiale, ipotecă, scadenţă,
rambursare, dobândă, rată, comision, redistribuire, echilibrul monetar, inflaţie.

1. Moneda şi sistemul monetar

1.1. Conceptul de monedă
Banii ca rezultat al activităţii economice al omului au apărut încă din
antichitate,când omul schimba produsele pe care le crea pe produsele de care avea
nevoie. Odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii a apărut necesitatea creării
unui instrument eficient de plată – astfel apar banii (la primele etape sub formă de
diferite obiecte, iar apoi îşi constituie forma de disc plat confecţionaţi din metale
preţioase,care datorită compoziţiei chimice erau rezistenţi la fenomenele
înconjurătoare fiind nealterabili şi ce era mai important divizibili). Economia
naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de
producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma. Schimbul se
produce numai la nivelul surplusurilor. Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor
de la un producător la altul în direcţia opusă, contra altei mărfi. Munca depusă
pentru producerea unei mărfi este egalabilă cu munca depusă şi valoarea bunurilor
diferă.. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb. Valoarea de schimb
– capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau compararea
cantitativă a mărfurilor. În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de
întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această
particularitate a mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul
că fiecare marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin
aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.
Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri,
cu formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.
Categoria economică de ban s-a reflectat în numeroase definiţii şi interpretări
pe măsură ce banul a pătruns tot mai mult în viaţa economică. Categoria
economică s-a modificat în timp. Banul de astăzi este un rezultat al numeroaselor
mutaţii determinate de factori endogeni şi exogeni ai circulaţiei băneşti.
Din ansamblul de mărfuri s-a desprins o marfă cu atribute specifice ce s-
a finalizat cu găsirea echivalentului general al valorilor.
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse
mărfuri în diferite etape ale dezvoltării societăţii.
În calitate de categorie istorică şi economică banii sunt o marfă deosebită:
 marfă intermediar;
 marfă semn de valoare.
Banii i-au preocupat pe diferiţi economişti, cercetători, monetarişti, fondatori
ai diferitor curente şi şcoli ce au contribuit la definirea, fundamentarea,
clasificarea ei.
După apariţia banilor de hârtie nimeni nu mai poate determina hotarul dintre
bani şi monedă.
Moneda – piesă de metal Aur , Argint, Cupru etc. care se prezintă sub formă de
disc plat şi serveşte ca mijloc de plată , de circulaţie, de tezaurizare.
Moneda – piesă de metal bătută de autoritatea suverană pentru a servi în
operaţiunile comerciale.
Moneda are greutatea şi aliajul (titlul) stabilit de legea monetară a ţării
emitente. Pe faţă (avers) şi pe verso (revers) moneda are relief (efigie) şi inscripţii
(legende), iar pe muchie, de obicei, zimţi şi inscripţii, toate acestea efectuate în
scopul apărării integrităţii materiale ale monedei, şi al evitării deteriorării prin tăiere
sau roadere pe care falsificatorii le efectuau în trecut pentru extragerea unei părţi
din conţinutul de metal preţios al monedei. Valoarea nominală a monedei nu mai
indi8ca valoarea proprie, ea fiind superioară valori proprii.[21,p.9]
 Primele monede ar putea fi considerate cele din China sec. XI î.d.H., iar în
Europa cele bătute în statul elen antic Lydia sec.VI î.d.H. Înainte banii erau
confecţionaţi sub diferite forme: inele, vârfuri de săgeţi sau lingouri cea ce necesita
verificarea conţinutului prin cântărire şi probarea titlului.
Un timp monedele au fost emise de preoţi apoi de regi. În evul mediu ele au
fost emise de regi ,căpeteniile feudale şi de oraşe. Prin crearea statelor naţionale,
dreptul de batere a monedelor a revenit puterii centrale. După primul război
mondial baterea şi circulaţia monedelor de aur au încetat, acestea rămânând numai
un instrument de tezaurizare.
Monedele de argint au circulat şi mai târziu, însă din ce în ce mai rar. Au rămas
până astăzi în circulaţie monede divizionare din metale ieftine.
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă
a avuţiei sociale; o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare
care conferă dreptul deţinătorului asupra unei părţi din produsul social al ţării
emitente.
Banul este un bun economic ca oricare altul care se deosebeşte din punct de
vedere juridic şi economic de toate celelalte mărfuri.
Banii sunt instrumental general al comerţului prin intermediul căruia mărfurile
se vând şi se cumpără.
Timp de 26 de secole , adică până la începutul primului război mondial
omenirea a folosite monezi metalice, de aur şi argint. Având în vedere că în secolul
XVII au apărut bancnotele şi că până la primul război mondial acestea au circulat
împreună cu monezile metalice se poate afirma că timp de 3 secole 1600-1914 a
existat o etapă de tranziţie, în care omenirea a folosite deopotrivă monezi cu valoare
proprie, de aur şi argint şi semen băneşti fără valoare proprie, bancnotele, care
reprezentau în circulaţie aurul şi argintul ,şi care din această cauză erau deplin
convertibile în aur şi argint.
Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile
pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active
acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regal datoriile generate
prin schimburile de mărfuri.
Moneda apare ca un activ ce poate fi :
-deţinut,
-schimbat,
-împrumutat,
-conservat.
Pentru a fi acceptată de către toţi valoarea monedei trebuie să se bazeze pe
încrederea acelora care o vor deţine.
1.2. Formele monedei
În evoluţia sa banii au cunoscut mai multe forme:
- moneda metalică – confecţionată din metale preţioase aur sau argint
şi care erau recunoscute de toate popoarele prin intermediul
cântăririi sau semnului de valoare pe care îl conţinea pe faţa
monedei;
 - moneda de hârtie apare în urma falsificărilor care se ţineau lanţ şi din
cauza insuficienţei metalului monetar ca urmare apare moneda
confecţionată din hârtie ce treptat înlocuieşte totalmente moneda
metalică;
- titlurile de credit (cecul, cambia, biletul la ordin ş.a.) apar ca rezultat
al dezvoltării relaţiilor creditare între partenerii de afaceri astfel apar
noi instrumente de plată care permit dezvoltarea relaţiilor de
producţie, continuarea legăturilor dintre parteneri, inclusiv şi
continuitatea proceselor economice;
- monede scripturale sau de cont – cercetările de specialitate leagă
apariţia monedei scripturale de reacţia băncilor care n-au obţinut
privilegiul de a emite bilete de bancă.
- Moneda electronică - astăzi cea mai comodă şi eficientă formă. Cel
mai reprezentativ instrument fiind la moment cardul electronic.
Caracteristicile banilor sunt:
- portabilitate – banii pot fi uşor transportaţi, pot fi efectuate diferite
plăţi în diferite localităţi;
- durabilitate – să reziste o perioadă îndelungată de timp;
- divizibilitate – pot fi împărţiţi pentru a permite efectuarea plăţilor;
- omogenitate – banii sunt identici şi au aceeaşi valoare egală;
- recunoaştere uşoară – presupune acceptarea în tranzacţii;
- acceptabilitate – sunt în general acceptaţi de către toţi participanţii la
tranzacţii.[26,p.22]
1.3. Funcţiile monedei
Moneda îndeplineşte mai multe funcţii printre care putem enumăra
următoarele din ele cele mai semnificative:
1. Funcţia de mijloc de schimb – separarea momentului de vânzare de
cumpărare este înfăptuită în mare măsură prin intermediul acestei
funcţii. Banii sunt acceptaţi ca mijloc de schimb, pot fi schimbaţi pe
alte produse şi servicii din economie. Dacă avem nevoie de bunul M
nu facem altceva decât să mergem la supermarket pentru a găsi bunul
M dorit şi prin intermediul a diferitor forme ale monedei putem obţine
acel bun. Problema este uşor rezolvată de monedă, deoarece ne
permite în timp să alegem bunurile dorite şi alegerea acelor care
corespund cerinţelor, deoarece moneda păstrează capacitatea sa de
plată în timp. Dar o problemă actuală este fenomenul inflaţiei care are
o influenţă asupra puterii de cumpărare a monedei, de aceea toţi se
străduiau să găsească bunul comod pentru tezaurizarea puterii de
cumpărare a monedei.
2. Funcţia de rezervă a valorii – acumulare, transferarea puterii de
cumpărare din prezent în viitor, după Kiriţescu Costin – putere de
cumpărare în aşteptare, banii permit separarea în timp între momentul
încasării şi momentul cheltuirii, între două schimburi intermediate
banii trebuie să păstreze valoarea iniţială,sau mai precis să păstreze
puterea de cumpărare, banii trebuie să reprezintă un mijloc rezonabil
 de tezaurizare. Dacă aceasta nu se întâmplă sunt căutate alte mijloace
de tezaurizare.
3. Funcţia de măsura a valorii sau etalon al valorii – permite
exprimarea valorii a tuturor mărfurilor şi serviciilor şi prin
intermediul banilor putem măsura efortul şi calitatea muncii noastre.
Valoarea nominală a banilor se păstrează ,variază numai puterea de
cumpărare, preţul unui bun fiind expresia valorii unui bun. În
economia monetară sunt atâtea preţuri câte produse sunt pe piaţă. În
consecinţă, pe măsură ce creşte numărul produselor disponibile pe
piaţă, numărul preţurilor creşte şi mai mult, iar schimbul devine tot
mai dificil. Unitatea monetară permite uşurarea comercializării prin
măsurarea valorii diverselor bunuri şi servicii şi permiţând
compararea valorii bunurilor şi serviciilor.
Abordarea funcţiilor diferă de la un autor la altul, de aceea vom evidenţia că
alături de cele menţionate mai sus mai există alte funcţii ale monedei: funcţia de
etalon al plăţilor amânate; funcţia de unitate de cont; funcţii în spaţiu; funcţii în
timp; etc.

1.4.Conceptul sistemului monetar naţional

Organizarea monetară îşi are începuturile din antichitate, când, în Lydia s-au
centralizat şi uniformizat operaţiunile de batere a monedelor din aur şi argint,
stabilindu-se între aceste două metale un raport de valoare de l la 13. Extinzându-
se ulterior la popoarele vecine (perşii, grecii şi romanii), s-a ajuns ca Imperiul
Roman de Mijloc să dispună de autoritate legal învestită cu dreptul de batere a
monedelor, respectându-se reglementările precise privind emisiunea şi circulaţia
monetară. Evoluţia societăţilor a creat norme şi instituţii care să reglementeze,
organizeze şi supravegheze relaţiile monetare, creându-se sisteme monetare
naţionale, diferenţiate după normele şi profilul instituţiilor monetare. Un concept
cuprinzător al sistemului monetar se defineşte, ca un complex de instituţii şi
modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin
intermediul unui ansamblu de norme juridice care sunt elaborate de la autoritatea
publică, cât şi ca totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată existe într-o
economie la un moment dat al dezvoltării.
Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor
următoarele componente reprezentative, şi anume:
1. unitatea monetară;
2. etalonul monetar;
3. modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare
intrinsecă (integrală);
4. modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de hârtie
(bancnotelor) şi a hârtiei monedă.
5. metodele de reglementare a circulaţiei băneşti.
6. modele de determinare a vitezei de rotaţie a banilor.
 Aceste componente au avut o evoluţie istorică: unele au dispărut, altele,
devenind incompatibile cerinţelor economiei şi societăţii, şi-au modificat radical
conţinutul, mutaţii fundamentale înregistrându-se în relaţiile dintre componente, în
structura sistemului monetar naţional.
În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, majoritatea
specialiştilor consideră că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată,
deprecierea necontrolată a sistemelor monetare dezechilibrele şi fenomenele
inflaţioniste reclamă, în concepţia altor specialişti, revenirea la etalonul aur.
Moneda emisă şi pusă în circulaţie în prezent pe plan naţional şi internaţional are
drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create
în cadrul fiecărei economii, făcând imposibilă, datorită diversităţii acestor bunuri şi
servicii, redarea sub o formă fizică a valorii de întrebuinţare care corespunde la un
moment dat unităţii monetare. Etalonul devine o abstracţie, metodele practice de
determinare a puterii de cumpărare a monedelor, şi pe această bază a cursurilor de
schimb, au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea
lui prin intermediul indicilor de preţ. Bază a sistemului monetar naţional, ale cărui
caracteristici şi mecanisme se determină în dependenţă de fluctuaţiile din economie
,fiind dependent de contribuţia cantitativă, structurală şi calitativă a tuturor mărfurilor
şi serviciilor produse în economia naţională şi mondială. Valoarea monedei ,respectiv
puterea de cumpărare, decurge din nivelul preţului. În acest fel puterea de
cumpărare a unei unităţi monetare reprezintă capacitatea acesteia de achiziţiona
bunuri şi servicii într-o economie într-o ţară dată la un moment dat, sau ce cantitate de
mărfuri şi servicii se poate achiziţiona prin intermediul unităţii date.
Teoretic, banul - marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia:

P. c . = Q / P
unde:
P. c. = banul - marfa etalon sub forma valorii de întrebuinţare ce se
poate cumpăra cu o unitate monetară;
Q = bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului,
exprimate în unităţi de măsură naturale;
P = informaţia de preţ exprimată prin preţurile monetare ale
produselor.
Prin etalon monetar se înţelege unitatea monetară fixată şi recunoscută de stat ce
serveşte ca măsură a valorilor materiale ale societăţii.
Totalitatea dispoziţiilor legale privitoare la etalonul monetar şi circulaţia monedei
formează sistemul monetar.

1.5.Sistemul Monetar Internaţional (SMI).

La conferinţa monetară de la Bretton-Woods (o mică localitate din statul
New Hampshire) au participat 45 state. Delegaţiile participante au pus bazele
acordului, în scopul evitării conflictelor monetare şi a relansării comerţului
internaţional. Era necesară suprimarea controlului asupra schimburilor şi
menţinerea unor parităţi fixe, găsirea unui etalon al valorii (au existat două
opinii –cea a lui Keynes „Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţional”
şi cea a lui White „Proiect preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond
internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”).(1)
N.Dardac,T.Barbu”Monedă,bănci şi politici monetare” p.116
SMI este definit ca un ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe
referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale. SMI se
bazează pe reguli care provin în mod direct din practicele comerciale impuse de
către state. Aceste reguli trebuie să definească:
• Un regim de schimb bazat pe principii care asigură convertibilitatea
între monede.
• Aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă
progresului comerţului internaţional.
• Un sistem de rezervă care conferă diferitelor naţiuni participante la
schimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între
cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară.
• Mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi
curente, conservate pe termen mediu sau lung.
Principiile pe care s-a bazat SMI, al cărui organism era FMI, a fost
următoarele1:
• Cooperarea monetară internaţională;
• Creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
• Stabilirea cursului de schimb;
• Dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
• Multilateralizarea plăţilor internaţionale;
• Convertibilitatea monetară;
• Lichiditatea;

SMI utilizează în prezent, un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri el

fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe economii naţionale fiind
internaţionalizat în contextul unor factori economici şi monetari interni şi externi
economiilor în cauză.
DST este primul activ de rezervă, purtător de dobîndă creat prin decizie
internaţională; existenţa lui este legată de completarea activelor de rezervă existente şi
este alocat de către Fond membrilor participanţi la Departamentului DST. Unitatea
valorică a unui DST este definită ca echivalentul a 0,888671 g aur fin, ceia ce
corespunde valorii paritare a dolarului valabile la l iulie 1944. In anul 1974 sa
renunţat la definirea în aur, trecîndu-se la o definire pe baza coşului valutar. DST -
urile sunt emise şi anulate de către FMI. Aceasta are autoritatea, conform
statutului, să creeze lichidităţi prin alocarea de DST membrilor Fondului, proporţional
cu cotele acestora în cadrul FMI.
1
Popa loan (coordonatcr) - Tranzactii internationale, Editora Recif, Bucureşti, 1992, p. 78.
Voinea Gheorghe - Mecanisme fi tehnici valutare şi fmanciare internationale, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2001, p. 18.
 1.6.Funcţiile Drepturilor Speciale de Tragere.

Conform statutului DST îndeplineşte următoarele funcţii:

• Etalon internaţional — se poate exprima parităţile şi cursurile valutare.
• Mijloc de rezervă - rolul DST ca mijloc de rezervă internaţională rămîne
limitat,
deoarece moneda FMI poate fi deţinută şi utilizată la nivel oficial în ţările
membre.
• Instrumente credit - de procurare de monedă convertibilă prin intermediul
FMI
şi în anumite condiţii.
• Mijloc de plată - limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate FMI.
Suma de DST alocată fiecărui membru se determină într-un raport
procentual fată de cota de participare a ţării membre la Fond. Alocarea se face
gratuit, fără obligaţia efectuării unei contraprestaţii din partea beneficiarului.
Anulările de DST se calculează ca procente asupra alocărilor cumulative nete
de DST ale fiecărui membru.
1.7. Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere
Conform statutului, DST indeplineste următoarele funcţii:
- funcţia de etalon monetar internţional, prin DST putăndu-se exprima
paritătile si cursurile valutare;
- functia de mijloc de rezerva, DST figurănd între rezervele ţărilor, alături de
aur si valutele de rezervă Rolul DST ca mijloc de rezerva internaţională rămâne
limitat în mare parte deoarece moneda FMI poate fi deţnută si utilizată numai la
nivel oficial in ţările membre.Deşi a fost creat si„DST-ul privăt", piaţa sa a rămas
limitată;
- functia de insrument de credit, de procurare de moneda convertibilă prin
intermediul FMI şi in anumite condiţii;
- functia de mijloc de piata, limitată la piaţa de dobănzi si comisioane datorate
FMI.

1.8.Sistemul Monetar European (SME)

SME este un sistem înfiinţat în anul 1979 pentru colaborarea în domeniul politicii
monetare în cadrul Comunităţii Europene (CE). înfiinţarea SME a fost cea de-a
doua încercare în vederea integrării sistemului monetar, după ce prima
încercare,Planul Werner, eşuase în anul 1970. Obiectivul SME era să creeze în
Europa o zonă monetară stabila. Cele trei elemente componente ale SME au fost
ECU, mecanismul de schimb şi intervenţie,, precum şi creditele. Ideea de bază a
acestui sistem era ca monedele implicate în acest sistem să se menţină în raporturi
reciproce strânse. In cazul în care cursul de schimb al unei monede îşi atinge limita
superioară sau inferioară, băncile centrale participante trebuie sa intervină pe
piaţă. Dezvoltarea încununată de succes a SME a condus, la sfârşitul anilor 80, la
demararea unei noi iniţiative în direcţia uniunii monetare, încheiată odată cu
crearea Uniunii Monetare Europene, la data de 1 ianuarie 1999 (politică monetară).
Sistemul monetar european a trecut prin mai multe faze:
• în prima a fost concepută moneda „ecu" ;
• s-a urmărit apoi ca mecanismele de schimb să permită dirijarea fiecărei
monede naţionale către viitoarea monedă unică:
• instituirea unor mecanisme de credit, furnizând ajutor financiar pe termen
scurt şi lung.
ECU a fost definit ca monedă comună în 1979, fiind imaginat proporţional cu
nivelul potenţialului economic al fiecărei ţări membre.
Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe
definirea cursurilor pivot ale monedelor, fată de ECU, precum şi pe un mecanism de
intervenţii pe piaţa valutară. 2
• Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European
Currency Unit si evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a
circulat în Franţa, în secolul al Xlll-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.
Disciplina rnonetară impusă de SME a forţat ţările inflaţioniste să-şi modifice
politica, fără a se putea atribui acestui dispozitiv monetar calitatea de promotor al
unei politici antiinflaţioniste (au existat ţări în afara SME care au reuşit să-şi
diminueze considerabil inflaţia).
Euro a devenit realitate la l ianuarie 2002, înlocuind varianta mai veche a monedei
unice şi a circulat în paralel cu moneda naţională timp de 2 luni, înlocuind-o apoi în
întregime.
Etapa I : l iulie 1990 - l ianuarie 1994:
- Liberalizarea deplina a circulaţiei capitalului: s-a realizat începând cu l iulie
1990.
- Realinierile de parităţi să fie puţin frecvente si sa aibă loc o mai strânsă
coordonare a politicilor monetare,
Etapa II: l ianuarie 1994 – 1ianuarie 1999:
Este un stadiu de tranziţie de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară
în care s-a prevăzut următoarele:
- Politicile monetare, deşi continuau sa fie naţionale, urmau a fi strâns
coordonate.
Renunţarea la realinierea parităţilor. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a
trecut la un sistem de cvasiflotare, realinierea parităţilor nu mai era necesara. În

2
Nicolae Dardac,Teodora Barbu,Monedă,bănci şi politici monetare,p-140
realitate, marjele ele fluctuare s-au menţinut foarte aproape de vechile marje
admise, care se încadrau în -+/- 2.25%,
Crearea unei instituţii monetare centrale care sa devină, ulterior, banca
centrala europeana. Aceasta instituţie s-a creat sub forma Institutului Monetar
European, cu sediul la Frankturt. Băncile centrale continuau sa funcţioneze în regim
de banci naţionale.
Etapa III : 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):
Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil si
înlocuirea în final cu o singura moneda. Consiliul European de la Madrid din
decembrie 1995 a hotărât ca:
• viitoarea moneda unica sa se numească EURO;
• nominalizarea primelor state care urmau a participa la viitoarea uniune
monetara sa se facă în prima parte a anului 1998; totodată. Banca Centrala
Europeana se pune în funcţiune;
• administraţia ţărilor participante, băncile, instituţiile financiare se pregătesc
pentru trecerea la stadiul III; la l ianuarie 1999 sa înceapă efectiv uniunea monetara
prin fixarea irevocabila a parităţilor, cu funcţionarea Băncii Centrale Europene care
va emite EURO.

1.9.Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana (a înlocuit Institutul Monetar European) - O
instituţie independenta atât faţă de guvernele statelor participante la U EM, cât si
faţă de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmărind exclusiv
atingerea obiectivelor sale aşa cum acestea au fost formulate prin statut. Capitalul
social al băncii centrale europene este de 5 milioane Euro. Acest capital s-a
format prin contribuţia băncilor centrale ale celor 12 ţări membre precum si a
cotelor părţi subscrise de către băncile centrale ale unor ţări nemembre. Calculul
acestor contribuţii s-a făcut în funcţie de PIB si mărimea populaţiei si urmează a fi
plătit în întregime.

1.10. Sistemul monetar al Republicii Moldova

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie
1993, odată cu punerea în circulaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul
instituţional al acestui sistem a apărut în 1991, odată cu aprobarea de către
Parlament a legilor “Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova”
şi “Cu privire la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în 1991, în a doua
jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:
1) Banca Naţională a Republicii Moldova;
2) băncile comerciale.
La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două
legi noi, care au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca
Naţională a Republicii Moldova” şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”.
Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare, faţă de legile precedente,
organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare. Scara preţurilor în Republica Moldova
s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională în
baza operaţiilor de credit ale acesteia.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în
comun acord cu Guvernul.
Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în
sensul elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în
toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor
pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform
principiilor internaţionale, etc.).

a) Masa monetară
2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
2.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.
2.3. Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
2.4. Factorii ce determină masa monetară.

2.1.Circuitul monetar şi circulaţia monetară

Pentru deplina realizare a posibilităţilor influenţei economice a banilor
asupra dezvoltării economiei de piaţă este nevoie de anumite condiţii. Cea mai
importantă dintre ele este mişcarea banilor în ţară, îndeplinind funcţia de mijloc de
circulaţie şi de mijloc de plată. O importanţă deosebită are corelaţia dintre masa
marfară şi masa monetară. Odată cu avansarea diviziunii sociale a muncii şi
formarea pieţelor naţionale şi mondiale în perioada capitalismului, circulaţia
monetară deserveşte circuitul şi circulaţia capitalului. O circulaţie monetară
raţional organizată, în numerar şi prin virament poate contribui la realizarea
procesului de circulaţie a bunurilor şi serviciilor.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se
concentrează în portmoneile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile
instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar
este necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de
monedă, apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor
pentru mărfuri şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai
mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru
încheierea afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care
apare sub diferite forme: depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi
rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară se efectuează în 2 moduri: în numerar
şi prin virament3.
Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei
îndeplinind 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se
utilizează pentru circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate
nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi serviciilor, şi anume: decontări cu salariaţii:
pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru
plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea serviciilor sociale;
ş.a.
3
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004
 Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în
numerar pe o perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între
persoanele fizice, între populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi
organele statale4.
Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de
monedă: bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile,
cardurile, etc. Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite
numerar în circulaţie, precum şi îl remite, dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe
bancnote de nou model şi pe monete.
Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea
numerarului: transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea
plăţilor reciproce, etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul
cecurilor, cambiilor, cardurilor şi altor titluri de credit.
Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi,
organizaţii, instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite
instituţii creditare privind acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice
şi populaţia privind plata salariilor, veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele
fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata impozitelor, colectarea altor
taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor bugetare.
Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul
preţurilor, etc.
De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante,
reducerea numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.
În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin
virament:
- pe operaţiuni cu mărfuri;
- pe obligaţiuni financiare.
Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a
doua – i se atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile
extrabugetare, rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit,
decontările cu companiile de asigurare).
Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament
există legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta,
banii în numerar se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la
bancă şi invers.
Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul
monetar al ţării, în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire5.
2.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut
Masa monetară reprezintă un indicator care reprezintă toate instrumentele de
plată ce există la un moment dat într-o economie. La nivelul economiei persoanele
fizice şi juridice aparţin atât sectorului bancar cât şi nebancar, de aceea în acest
indicator sunt incluse toate instrumentele de plată pe care le deţine populaţia şi
4
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.35
5
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.36
agenţii economici la un moment dat în cadrul economiei. Măsurarea masei
monetare se efectuează prin diferite modalităţi una dintre care este calcularea
agregatelor monetare de către Banca Centrală. Sunt stabilite unele criterii după
care se efectuează structurarea indicatorilor şi agregatelor monetare. Aceste criterii
vizează următoarele sfere:
- circuitul pe care îl deserveşte masa monetară;
- determinarea strictă a componentelor agregatelor monetare;
- gradul de lichiditate a componentelor agregatelor monetare;
- viteza de rotaţie a diferitor tipuri de instrumente de plată;
- factorii ce influenţează asupra componentelor masei monetare.
Pentru a asigura un circuit normal a mijloacelor băneşti, mărimea masei
monetare, trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de bunuri şi servicii.
Dacă masa monetară depăşeşte necesităţile economiei apare un fenomen care este
urmărit cu atenţie de către specialiştii economici - inflaţia
Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea
masei monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei monetare.
1 2  3  4
M  (2.1)
5
1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;
2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru
mărfurile realizate în perioada trecută;
3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;
4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile
realizate în prezent;
5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-
cumpărare deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);
M – masa monetară.6
Structura masei monetare este destul de complexă dar cu diferenţe de calcul
pentru diferite ţări. Masa monetară este compusă din:
- moneda efectivă;
- moneda de cont;
- depunerile la termen şi în vederea economisirii;
- alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din
componentele de bază ale masei monetare. Acest activ astăzi îşi pierde din
importanţă din simplul motiv că atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice
sunt adepţi pentru moneda electronică şi tot mai puţini poartă în portmoneul său
bani numerar.
Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere.
Deţinătorii cardurilor se folosesc de aceste disponibilităţi reprezentând tot aceeaşi
lichiditate ca şi numerarul, fără riscuri suplimentare la plată, în afară de
deprecierea monedei naţionale care se poate răsfrânge şi asupra deţinătorilor
disponibilităţilor în conturile curente sau la vedere.
6
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.37
 Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci
şi în casele de economii. Ele pot fi retrase după un preaviz la bancă sau la asociaţia
de economii, însă gradul de lichiditate ale acestor componente ale masei monetare
sunt de un nivel scăzut.
Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe
piaţa financiar-monetară, reprezentând deficienţe la momentul când persoanele ar
avea nevoie imediat de lichidităţi fiind influenţaţi de diferiţi factori în procesul
transformării titlurilor sau creanţelor în instrumente imediat lichide.
Modificarea masei monetare se efectuează în funcţie de gradul lor de
lichiditate:
a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în
lichidităţi (bonuri de tezaur, obligaţiuni convertibile în orice moment);
b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de
gradul de negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor
active, de faptul că circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de
faptul că vânzarea-cumpărarea lor influenţează mărimea masei
monetare;
c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care
pot influenţa lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de
valoare ce pot negociate şi comercializate uşor la bursă).
2.3. Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de
reglare a masei monetare sunt utilizate agregatele monetare. Agregate monetare
reprezintă un indicatori ce caracterizează mărimea şi structura masei monetare.
Toate activele ce figurează într-un agregat monetar au acelaşi nivel de lichiditate.
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite în dependenţă de următoarele
criterii: eficacitatea agregatelor monetare, pot fi controlaţi şi existenţa evidenţei
statistice. În Republica Moldova se folosesc următoarele patru agregate monetare:
M0 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele
băneşti în conturile de decontare);
M1 – include agregatul M0 şi depunerile la vedere în băncile comerciale;
M2 - include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;
M3– include agregatul M2 şi alte titluri;
M3 reprezentând masa monetară în circulaţie la un moment dat într-o
economie, ce trebuie să corespundă cerinţelor pieţei.
Nivelul masei monetare poate fi dedus din ecuaţia schimburilor:
MV=PT, ( 2.2.)
M = PT/V ( 2.3.)7
Unde: M – masa monetară;
P – nivelul preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor;
V – viteza de rotaţie a banilor.

7
Nicolae Dardac,Teodora Barbu,Monedă,bănci şi politici monetare,p-25
 Variaţia masei monetare poate apare numai dacă variază preţurile şi volumul
tranzacţiilor.
2.4.Factorii ce determină masa monetară
Asupra masei monetare influenţează mai mulţi factori:
a) cantitatea masei monetare se determină de autoritatea monetară a ţării
(Banca Centrală) şi este în strânsă corelare cu producţia de mărfuri şi
servicii.
b) viteza de rotaţie a banilor se determină:
1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3)
2. unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.
3. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea
mijloacele ре conturile bancare / mărimea medie a masei monetare în circulaţie
Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de
dezvoltare economică.
Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea
masei monetare din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare
– creşte masa monetară. Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi
servicii duce la devalorizarea ei.
c) Mărimea multiplicatorului monetar care reprezintă un indicator al
sănătăţii monetare a băncilor. Multiplicatorul monetar sau al
creditului indică numai maximum de monedă ce poate fi creată de
către bănci, suma reală fiind determinată de situaţia lichidităţii
băncilor, aceasta depinzând de preferinţa publicului pentru numerar şi
de politica Băncii Centrale. Formula de calcul este următoarea:

K = 1/r + b – r b, unde
r – rezervele obligatorii;
b – preferinţa pentru numerar.
Multiplicatorul monetar sau al creditelor este un instrument analitic, care
permite exprimarea cantitativă a creaţiei monetare a băncilor comerciale, practic
reprezentând o creaţie a monedei scripturale.
Masa monetară este calculată de banca centrală şi mărimea acesteia depinde
de decizia acesteia din urmă de a pune cantitatea necesară pentru circulaţia
normală a economiei. Dacă cantitatea acesteia este peste necesităţile economiei
Banca centrală va retrage o parte din masa monetară în circulaţie astfel ameliorând
şi controlând nivelul inflaţiei în economie.

3. Creditul – esenţă, rol şi funcţii

3.1. Esenţa creditului.
3.2. Funcţiile creditului şi principiile creditului.
3.3. Formele creditului.
3.4. Riscul de credit

3.1. Esenţa creditului

 Creditul reprezintă un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă
acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu achitarea unei
dobânzi pentru folosirea capitalului. Creditul exprimă relaţiile economice care apar
între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire temporară a
mijloacelor temporar libere din societate. În cadrul relaţiei de creditare participă
două persoane: creditorul care acordă capitalul sub formă de împrumut, debitorul
fiind persoana care va folosi capitalul dat pentru diferite scopuri.
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au
conturat cu privire la acest concept, respectiv:
- creditul ca încredere;
- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit
ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea
creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept.
Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine creditum, de credere care
desemnează încrederea în ceva sau cineva, în practică, această încredere se
concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că acesta din urmă
trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea
creditorului.
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care
porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei
părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi
participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire
a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul
este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din
economie.
Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care
anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei
promisiuni de plată viitoare"8.
Într-o societate dezvoltată o mare influenţă o are sectorul bancar prin
intermediul căreia se efectuează intermedierea financiară. Pe de o parte resursele
temporar libere sunt tezaurizate în cadrul depozitelor la vedere sau la termen în
băncile comerciale, astfel la rândul lor acestea fiind redistribuite prin intermediul
creditului la persoanele care au nevoie de resurse suplimentare pentru desfăşurarea
procesului de producţie sau pentru procurarea diferitor mărfuri şi servicii. În unele
cazuri creditul reprezentând unica sursă pentru dezvoltarea companiei sau firmei,
sau modalitatea de a ieşi din criza financiară temporară. Sunt un şir de elemente
care reprezintă esenţa relaţiilor creditare. Acestea fiind următoarele:
a. participanţii la raportul de credit sau mai sunt numiţi în literatura de
specialitate ca fiind subiecţi ai raportului de credit – în lista acestora sunt incluşi
persoane fizice şi persoanele juridice, inclusiv şi statul. Dacă am reprezenta acesta
schematica am avea:

8
Thomas Fitch, Dicţionar/ of Banking Terms, New Vork, 1993.
 Creditul poate fi
contractat de
următorii subiecţi:

Persoane juridice:
- agenţii economici;
Persoane fizice: - instituţii publice;
- populaţia - băncile comerciale statul
şi centrale;etc

Cea mai importantă poziţie îl ocupă agenţii economici, în care aceştia obţin
rezultate pozitive financiare. Pe de o parte întreprinderile sunt care economisesc o
parte importantă din resursele monetare, astfel fiind păstrate în conturile băncilor
comerciale, iar acestea din urmă având posibilitatea să le folosească pentru
acordarea de credite întreprinderilor şi populaţiei care se află în deficit.
b. Promisiunea de rambursare – reprezintă angajamentul debitorului de a
rambursa la scadenţă valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda care se
formează pe piaţa de capital şi pe piaţa monetară. Datorită unei conjuncturi
nefavorabile, interne sau externe debitorul se poate afla în incapacitate de plată,sau
poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar ca la
nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea
riscului de nerambursare, printr-o analiză tehnică temeinică a solicitantului de
credit, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii,
situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi
participanţi pe piaţă. Strâns legat de acest element este garantarea creditului.
c. Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de
rambursabilitatea acestora, în funcţie de natura elementelor care constituie
obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori materiale,
prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care
debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti
suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea
financiară, fapt care este posibil prin asigurarea, în viitor, a unor fluxuri de venituri
suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi
dobânda aferentă, în acest scop, se procedează la garantarea creditului cu
elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante). În practică, se
utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte
comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.
d. Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în
funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii
beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24
ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în
cazul împrumuturilor obligatare. Între scadenţă şi modul de rambursare al
creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt
rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung
implică rambursarea eşalonată.
e. Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se
desprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat. Cuantificarea
dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un
instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea
ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost
ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea
cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata
dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului că, în
perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate
perfectă de finanţare. în funcţie de acelaşi element, inflaţia, în raporturile de credit se
utilizează două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă,
Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga
durată a creditului.
Dobânda variabilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de
evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât
şi dobânda creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei
anumite sume.
Dobânda simplă se calculă după formula:
Si*Rd*n
D = ---------------
100% * N
Unde:
Si – suma creditului iniţial;
Rd – rata dobânzii;
n – numărul de zile în perioada de acordare a creditului;
N- numărul de zile în anul dat.
Dobânda compusă se va calcula după formula:
n
D= St / S i - 1

Unde:
St – suma spre rambursare;
Si - suma creditului iniţial acordat.
Rolul dobânzii reiese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul
din instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda
este sursa principală de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul
dobânzii se finanţează cheltuielile operaţionale ale băncilor; se formează rezervele
prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în buget; se plătesc dividende
acţionarilor băncii.

3.2. Funcţiile creditului şi principiile lui

Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor
economici pe seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în
condiţiile rambursabilităţii şi perceperii de dobândă. Toate acestea se pot exprima
prin intermediul unor funcţii specifice.
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi
redistribuire. Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici,
instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru
acordarea de credite. Reflectarea în conturile bancare a acestor disponibilităţi
monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt o
redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii
de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe
care ie au constituite la bănci. Are loc în fapt crearea de către bancă a unei noi
puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se
produce şi o „reaşezare" a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de
disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea
efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de
depozite monetare, deci cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.
Funcţia de redistribuire a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei
monetare în circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea
monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum,
schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.
b) Funcţia de emisiune a creditului
Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată
în economie, a unei mase monetare suplimentare.
Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi
ale populaţiei sunt, în fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca
fiind singura resursă „libera", a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de
deciziile subiective ale băncilor.
Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea
trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea
au efecte perturbatoare pentru economie.
c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici
Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în
situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru
un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de piaţă Se
poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre eficienţa
în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice
reduce nivelul relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în
direcţia reducerii fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa economică a
unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât
necesarul de fonduri este mai redus.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte
favorabile, cum ar fi:
• concentrarea capitalului;
• sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea
capitalului
• reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
• adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei
generează inevitabil procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor,
inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii economice ce atentează la
lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de selecţie
a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau
de o anumită stare economică conjuncturală.

3.3.Formele creditului.
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus
utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se
disting următoarele:
- după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se
remarcă:
• Creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar;
creditul ipotecar
- după calitatea debitorului se delimitează:
 creditul acordat persoanelor fizice;
 creditul acordat persoanelor juridice.
- după calitatea debitorului şi a creditorului se disting:
• creditul privat;
• creditul public.
- după scopul acordării creditului
 credite de producţie;
 credite de circulaţie;
 credite de consum.
- după natura garanţiilor
 credite reale;
 credite personale.
- după întinderea drepturilor creditorului:
 credite denunţabile;
 credite nedenunţabile;
 credite legate.
- după modul de stingere al obligaţiilor de plată:
  credite amortizabile;
 credite neamortizabile.
- după termenul la care trebuie rambursat creditul:
 credite pe termen scurt;
 credite pe termen mijlociu;
 credite pe termen lung.
Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde câteva
caracteristici esenţiale ale creditului în economia contemporană. Cele mai
importante forme ale creditului sunt următoarele:
Creditul comercial se caracterizează prin elementele de mai jos:
* reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii
sub forma amânării plăţilor;
* avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi
pot desface producţia fără să aştepte momentul în care cumpărătorii vor deţine
bani. Se apreciază, astfel, că se accelerează circuitul capitalului real;
Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice acestui credit
(cambii, bilete de ordin) ca titluri de creanţă, care prezintă avantajul scontării la
bănci, în acest mod, creditul comercial devine credit bancar, iar prin cedarea
portofoliului de efecte comerciale de către o bancă comercială, băncii centrale prin
reescontare, se antrenează un mecanism de emisiune de monedă centrală.
Creditul bancar
* Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi, la modul general, de un agent
nebancar (producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe de
alta.
* Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel
comercial, întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de
activitate economică.
* între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în sensul că
uneori creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta
poate constitui suport al acordării unui credit comercial.
Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:
a) avansuri în cont curent;
a) linia de credit simplă;
a) linia de credit confirmată;
b) linia de credit revolving;
c) credite cu destinaţie specială.
a) Avansurile în cont curent:
• sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă;
• nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de
trezorerie;
• aceste credite nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de
bonitate a clientului.
b) Linia de credit simplă:
 • reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client,
într-un cadru prestabilit.
c) Linia de credit confirmată:
• semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este
consemnată într-un document scris, convenit de bancă.
d) Linia de credit revolving:
• este un mecanism de creditare care presupune ca pe măsură ce au
fost rambursate creditele anterioare, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi
documente.
e) Credite cu destinaţie specială:
• sunt cele pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime
agricole, creditele pentru producţia de conserve, ori pentru stocarea unor materiale
de construcţii.
întrucât creditul bancar constituie principala formă de manifestare a creditului
în cadrul unei economii, este necesară cunoaşterea dimensiunilor acestuia la
nivelul întregului sistem.

Creditul de consum

* Reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum

personal,de folosinţă îndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme,
articole de uz casnic).
* Între creditul de consum şi creditul bancar există strânse legături, în sensul
unor raporturi de determinare.
* Pentru plata în rate, comercianţii recurg la credite bancare.
* în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile,
iar uneori, în funcţie de clauzele contractuale, nu se mai pot recupera nici ratele
achitate.
Creditul obligatar reprezintă resursele mobilizate de unităţile debitoare din
economie, prin emisiunea de obligaţiuni (titluri de valoare cu scadenţă mai mare de
1 an) şi plasarea acestora pe piaţa primară de capital.
În calitate de debitor apar o diversitate de participanţi, Statul emite obligaţiuni pe
piaţa internă sau internaţională,9 Unităţile administrativ teritoriale ale statului,
respectiv primăriile oraşelor şi municipiilor, emit obligaţiuni municipale, pentru
acoperirea necesităţilor de fonduri destinate finanţării unor obiective locale,
societăţile comerciale de mare dimensiune. 1
În calitate de creditori, deci de cumpărători ai obligaţiunilor, apar investitorii
persoane fizice şi cei instituţionali, aceştia din urmă putând influenţa în mod
semnificativ evoluţia pieţei. Motivaţia investitorilor în orientarea către astfel de
plasamente este dată de nivelul dobânzii aferente cât şi de posibilităţile de
tranzacţionare pe piaţa secundară la bursa de valori, prin care se valorifică diferenţa
favorabilă de preţ dintre momentul cumpărării şi cel al vânzării titlurilor.

Creditul ipotecar
9
Stancu Ion - Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 1994.
 Reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în
special, în mediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural).
Cunoaşte mai multe forme şi are o amploare deosebită în ţările dezvoltate:
- credit ipotecar cu dobândă variabilă;
- credit ipotecar cu rambursare progresivă (cu reduceri ale anuităţilor, mai
mari la începutul perioadei de rambursare);
- credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi (caz în care împrumutul
aduce proprietarului un venit regulat), prin care se valorifică capitalul investit şi
se beneficiază de dreptul de proprietate şi de uzufruct.
* Importanţa creditului ipotecar provine din aceea că permite mobilizarea
capitalurilor disponibile pe termen lung.
• Prin intermediul titlurilor de ipotecă sunt finanţate aproximativ 60% din
locuinţele familiilor (de până la 4 persoane). Există şi titluri de ipotecă prin care
sunt finanţate construcţiile de apartamente şi imobile destinate afacerilor.
* în calitate de participanţi, pe această piaţă apar societăţile de
asigurări, băncile comerciale, băncile mutuale, ceea ce dovedeşte un interes
sporit al investiţiilor, ca urmare a importanţei pe care o acordă autorităţile acestui
tip de credite.10

3.4. Riscul de credit

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă. Aceasta poate genera
profituri importante pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi
la pierderi. Prin urmare, trebuie abordată într-o manieră structurată şi logică.
Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi elementele de anticipare pe care
se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind maximă importanţă cunoaşterea
acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui în cunoştinţa
de cauză.
Riscul de credit, într-un context general, apare sub forma pierderilor determinate
de nerespectarea contractului de către debitor, prin renunţarea la motivaţia
psihologică de încredere reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei
prin întârzierea plăţii dobânzilor sau ratelor. Factorii perturbatori în concepţia
debitorului pot fi diverşi:
- de natură internă aparţinând organizării creditorului, cum ar fi: managementul
finanţatorului şi strategia eronată la nivelul finanţatorului, corupţia ofiţerilor de
credite Ia nivelul reţelei bancare, în cadrul unităţilor direct operative (sucursale,
agenţii bancare) sau corupţia managementului superior la nivelul centralei bancare,
- factorii perturbatori externi specifici acordului de credit ce determină
nerespectarea promisiunilor liber consimţite rezidă din politica acelei organizaţii
numită Stat, care tinde să se interpună în relaţia liberă a părţilor, acţionând în sens
invers principiului „mâinii invizibile".
Riscul de creditare priveşte sub toate aspectele numai pe creditor, adică banca.
De aceea, băncile trebuie să înceapă şi să pună în aplicare sisteme de măsuri în stare
să le protejeze corespunzător. Întocmai ca în toate domeniile, aceste măsuri trebuie
10
Kiriţescu Costin - Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1982, p. 77.
să fie în primul rând, preventive, iar în cazul producerii riscului, să fie curative.
Măsurile de prevenire a riscului creditului au caracter: foarte complex şi pot
fi structurate în trei categorii:
Ø măsuri preventive: constituirea de garanţii, estimarea posibilităţii recuperării
la scadenţă a creditului, stabilirea ratei dobânzii care să acopere rata inflaţiei.
Ø măsuri operative: încheierea, în condiţii avantajoase pentru bancă, a
contractului de creditare.
Ø măsuri curative: întreruperea contractului de credit. Toate măsurile de
prevenţie a riscului asigură gestionarea corectă a portofoliului de credite.
Odată cu dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar şi a activităţii
fiecărei bănci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunând
trecerea pe prim plan a preocupărilor de gestionare (naţională) a sa, ca o garanţie
absolut necesară pentru a ne bucura de avantajele pe care ni le poate procura
sistemul de credit.
În procesul de gestionare a riscului de creditare, băncile se
orientează pe baza a două principii clasice şi anume:
– diviziunea riscurilor,urmăreşte minimizarea riscului global de creditare prin
evitarea concentrării portofoliului de credite şi diversificarea plasamentelor de
credite.
– limitarea riscurilor , vizează aspectul cantitativ pe care îl îmbracă aplicarea
practică a primului principiu.. Deci, limitele privind angajamentele bancare faţă
de diferitele componente ale portofoliului de credite au un caracter de norme.
Gestionarea riscului global de creditare impune exigente sporite. Acestea
privesc, în primul rând, cuantificarea "expunerii globale a băncii la riscul de
creditare ceea ce implică analiza şi monitorizarea permanentă a unui sistem de
indicatori care se pot grupa în trei categorii:
a) A. Indicatori de pondere sau de structură:ponderea activelor riscante în
total active:

(3.5.1.)
v ponderea creditelor acordate în total active:

(3.5.2.)
v valoarea pierderilor în totalul creditelor acordate:

(3.5.3.)
v valoarea creditelor performante în total credite:

(3.5.4.)
ponderea fondului de rezervă în capitalul propriu.
b) B. Indicatori de dinamică:
c) Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la
portofoliul de credite;
d) Dinamica activelor totale şi a creditelor totale.
e) C. Indicatori de corelare a activelor cu capitalul bancar:
* profitul net raportat la pierderile din portofoliul de credite:

f) (3.5.5)
* raportul dintre fondul de rezervă şi pierderile înregistrate la portofoliul de
credite

g) (3.5.6)
h) Etapele gestiunii riscului creditar
I. Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul.
Această etapă a procesului gestiunii riscului de credit se referă la
gestiunea relaţiilor „bancă-client", îndreptate spre evaluarea riscurilor
individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în
analiza solvabilităţii împrumutătorilor individuali şi în structurizarea
creditelor individuale cu scopul minimizării atât a riscurilor
descoperite, cât şi a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul de
credit constă în controlul solvabilităţii şi menţinerii asigurării băncii
în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă.
Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilităţii în cazul
înrăutăţirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.
II. Controlul şi gestiunea procesului de creditare. Aceste etape se
refera la controlul liniar al relaţiilor de tip „banca-client". Astfel de
relaţii sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag
riscuri, şi de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară,
monitoring-ul creditar şi lucrul cu creditele problematice – părţi
componente al acestui control. Reţeaua acceptării şi aprobării
creditului şi organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică
pentru toate deciziile creditare în banca. în literatura de specialitate
acest proces se mai numeşte monitoring de credit.
III. Gestiunea controlului. In orice banca trebuie sa existe un mecanism
independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie
deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului creditar şi
procesul controlului primirii deciziilor.

4. Echilibrul monetar şi inflaţia.

3.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar

3.2. Inflaţia – cauze, efecte şi forme
3.3. Politica antiinflaţionistă

4.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar

Dacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat, pentru un subiect
economic, ca o identitate a tranzacţiilor (intrări - ieşiri), la nivel macroeconomic,
echilibrul vizează egalitatea cererii şi ofertei, pe tipuri de pieţe sau pe ansamblul
sistemului economic. 11
Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea
dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în
permanenţă într-o stare de dezechilibru, în realitate fiind doar o tendinţă spre starea
de echilibru, autoreglarea perfectă a unei economii nu poate exista, atât datorită
insuficienţei informaţiilor cât şi imposibilităţii de a obţine un echilibru perfect.
Lupta pentru obţinerea sau intrarea în echilibru este continuu.
Interdependenţa multiplelor pieţe face ca dezechilibrul unei pieţe să ducă la
apariţia tensiunilor pe alte pieţe, dezechilibrând sistemul economic în ansamblu.
Un factor determinat al dezechilibrelor economice îl reprezintă inerţia din reacţiile
agenţiilor economici, ce este generată de interese, motivaţii, tehnologii etc.
Echilibrul monetar e un ansamblu de relaţii şi variabile de caracter monetar
sau starea de identitate între masa monetară existentă în economie şi cererea de
bani.
Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar şi monetar
sunt relaţii între gen şi specie, conceptele de echilibru financiar şi echilibru
monetar sunt nişte situaţii particulare ale echilibrului economic. Se mai poate
evidenţia, că procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul
tranzacţiilor reale, dar şi prin intermediul tranzacţiilor financiare, efectele
dezechilibrelor monetare reflectându-se asupra câmpului financiar şi împreună cu
dezechilibrele financiare afectând economia în ansamblu.
Existenţa echilibrului monetar nu ne ridică deloc existenţa echilibrului
economic, acesta din urmă fiind influenţat de numeroşi alţi factori. Apariţia unui
dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de compensare a unui
dezechilibru economic şi financiar de sens opus.
Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în
literatura de specialitate după cel de-al doilea război mondial. Utilizat de Von
Wieser, Aftalion de Keynes ca principalul promotor, el a fost dezvoltat de Patinkin,
Tobin, Friedman.
Caracteristicile echilibrului monetar sunt:
 echilibrul monetar constituie un proces obiectiv, influenţat de procesele
de producţie şi de circulaţie din economia de piaţă;
 echilibrul monetar are un caracter dinamic, determinat de variaţiile sferei
reale;
 dependenţa proceselor monetare de cele reale fiind relative, şi procesele
monetare influenţând sfera reală;

11
G. Monolescu “Moneda şi ipostazele ei”. Bucureşti 1997, p.20
  echilibrul monetar se realizează prin concordanţa între oferta şi cererea
de bani, cât şi prin concordanţele pe celelalte pieţe fin economie.
Moneda este un factor exogen al instabilităţii economice. În consecinţă,
numai reglarea masei monetare exercită un efect global asupra economiei, pentru a
se asigura o creştere anuală a circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere
economică.
Pentru a asigura un echilibru monetar e nevoie de următoarele condiţii:
a) raportul în care se află sfera numeralului şi sfera monedei
scripturale (plăţi - virament);
b) proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în
propriu şi împrumutat (străin) (cu ajutorul bugetelor financiare ale
agenţilor economici şi a sistemelor de contracte economice între
aceştia);
c) emisiunea monetară, realizată de către Banca Centrală, ţinând
seama de cerinţele proceselor economice şi de concordanţa care
trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al celor monetare;
d) modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi
cheltuielile prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locali;
e) corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte instituţii
şi ansambluri valorice din economie constituie o condiţie
primordială a realizării echilibrului monetar.
Mai sunt un şir de factori de influenţează echilibrul monetar:
- modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul
economiei naţionale;
- viteza decontărilor;
- viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
- formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;
- rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de
formare a resurselor financiare naţionale.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl
constituie politica monetară asupra proceselor monetare vizând în mod nemijlocit
realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor
apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.
Măsura creşterii nivelului general al preţurilor se face cu ajutorul indiciilor,
având în vedere că orice indice este convenţional şi nu reflectă decât imperfect
mişcarea preţurilor.

3.2. Inflaţia – cauze, efecte, forme

Cu toate acestea, inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ,
un dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea şi sensul evoluţiei; un
dezechilibru monetar cu efecte de antrenare în economia reală. Etimologic privind
lucrurile, cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia de
a se umfla în mod exagerat. Fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub raportul
conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială – de
creştere exagerată a preţurilor.
 Tabelul 1.1.1.
Corelaţia inflaţiei cu variabilele macroeconomice

Sursa: Dardac N., Barbu T., Monedă, Bănci şi Politici monetare, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 2005.
Inflaţia este un dezechilibru, caracterizat printr-o creştere generală a
preţurilor. Ea provine din excesul de cumpărare a masei de cumpărători, în raportul
cu cantitatea de bunuri şi servicii puse la dispoziţia lor.
În prezent există un sistem de indicatori prin care se urmăreşte evoluţia
fenomenului inflaţionist din economia naţională. Iată câţiva dintre cei mai
reprezentativi:
1. Indicele preţului cu amănuntul. [11]
El se calculează prin selectarea unor elemente din totalul cheltuielilor de
familie, în funcţie de importanţa lor. Metodologia de calcul este cea obişnuită
pentru determinarea tuturor indicilor, utilizându-se pentru bunurile de consum,
pentru servicii, precum şi pentru taxele valorii adăugate.
2. Indicele preţului cu ridicata. [11]
 Acest indicator se determină pentru produsele finite, precum şi pentru
materiile utilizate de principalele ramuri ale industriei. Şi acestui indicator i s-au
adus mai multe obiecţii. Datorită numărului restrâns de produse luate în calcul,
fenomenul nu este surprins ca tendinţă generală la nivelul economiei naţionale:
pentru materiile prime, indicele ia în calcul aceeaşi mărime de mai multe ori: mai
întâi reflectă evoluţia preţurilor materiei prime, după care acest preţ este reflectat,
din nou, şi în preţul produselor finite obţinute. Tot ca un neajuns al acestui
indicator este şi determinarea sa strictă pentru materii prime şi bunuri de capital.
3. Indicele produsului naţional brut.
Acesta se determină pe baza preţului produselor şi serviciilor care intră în
structura produsului naţional brut, atât din sectorul privat, cât şi din cel de stat.
Efectiv, indicele se determină ca raport dintre valoarea curentă a produsului
naţional brut şi valoarea sa din anul de bază. Mărimile necesare determinării se
obţin prin multiplicarea cantităţii fizice de bunuri cu preţurile acestora. Acest
indice reflectă mai bine aspectul global al fenomenului inflaţionist, fiind mai
cuprinzător decât indicele preţului cu ridicata sau cu cel al preţului cu amănuntul.
În literatura de specialitate sunt prezentate şi tipurile de inflaţie pe care le-
au cunoscut, până acum, economiile de piaţă. Fiecare clasificare se bazează pe un
anumit criteriu: forma de manifestare, ritmul evoluţiei sale, cauzele sau
continuitatea inflaţiei în timp.
Din punct de vedere al ritmului desfăşurării există astfel mai multe forme
de inflaţie:
1. Inflaţia rampantă sau târâtoare (engleză: creeping inflation) este denumită
inflaţia caracterizată printr-o creştere medie a preţurilor de 3-4 % anual.
2. Inflaţia deschisă (franceză: inflation ouvert; engleză: open inflation) este
denumită inflaţia în care creşterea preţurilor evoluează între 5-10 % anual.
3. Inflaţia galopantă – în care preţurile cresc cu peste 15 % anual.
În literatura de specialitate, inflaţia este considerată un fenomen
mondoeconomic, cu manifestări specifice la scara fiecărei economii naţionale
concretizate în:
creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
deficitul schimburilor cu străinătatea;
creşterea cantităţii de monedă;
transferul bogăţiei de la creditori la debitori;
scăderea calităţii vieţii;
mărirea “armatei de oameni fără lucru”;
conflicte salariale;
falimentul entităţilor neeficiente etc.
Din punct de vedere macroeconomic există două forme de manifestare a
inflaţiei, inflaţia prin cerere – motivată prin existenţa cererii excesive la nivelul
ieşirilor economiei naţionale în condiţiile angajării depline a forţei de muncă, lucru
care atrage creşterea preţurilor. Aceasta îşi găseşte acoperire, din punct de vedere
monetarist, în existenţa unei cantităţi mari de bani în economie care va duce la o
mărire a cererii de bunuri şi servicii din economie; inflaţia prin costuri –
caracterizată prin faptul că apare ca urmare a măririi costurilor pentru intrările din
economie (creştere datorată pretenţiilor salariale sau anumite situaţii conjuncturale
la preţurile materiilor prime, energiei etc.). Astfel, apare spirala preţ-salariu
(susţinută de negocierile cu sindicatele) şi tendinţa de transfer al acestor influenţe
ale costurilor către consumatorul final sau partenerul din aval. Situaţia căpătând
caracter de generalizare la scara întregii economii, consumatorul şi partenerii din
aval /amonte acceptă în fapt creşterea preţurilor.
Pentru determinarea indicelui general al preţurilor se folosesc patru variante
de calcul, în teoria economică: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele
Marshall-Edgeworth şi indicele Fisher.
Odată calculat indicele general al preţurilor (Igp) este foarte uşor să se
determine rata inflaţiei (Ri) prin relaţia (1):
Ri = (Igp – 1)*100 (1)
Spre exemplu, dacă Igp ar înregistra valoarea 1.2, atunci Ri=20 %.
De la Igp se poate obţine puterea de cumpărare a banilor (Pcb) exprimată în
% prin relaţia (2):
1
Pcb  *100 (2)
Igp
Facem precizarea că acest indice general al preţurilor se constituie într-un
indice al preţurilor de consum (IPC).
Calculul indicelui general al preţurilor de consum în majoritatea ţărilor se
face după formula Laspeyres, în care sunt cuprinse influenţe considerate
particulare fiecărei economii.
3.3. Modalităţi de diminuare a inflaţiei
Din definiţie politica antiinflaţionistă este o politică de asigurare a unei
stabilităţi monetare relative de menţinere a preţurilor în limite rezonabile, porneşte
de la premiza asigurării, simultan şi a creşterii economice şi limitării şomajului.
Până în prezent, s-au conturat mai multe mijloace de combatere a inflaţiei:
1. Mecanismele monetare antiinflaţioniste. Acţionând pe cale monetară,
autorităţile au mai multe posibilităţi de a interveni în economie, pentru a combate
inflaţia. Dintre acestea amintim: rata scontului, rezervele obligatorii, vânzarea
titlurilor de creanţă, politica de credit. Unul din cele mai cunoscute şi mai eficiente
mijloace de combatere a inflaţiei din perioada interbelică a fost creşterea ratei
scontului.
a. Mecanismul antiinflaţionist al ratei scontului. Dacă banca centrală
încearcă să tempereze cererea din monedă din economie, ea se poate folosi şi de
efectul antiinflaţionist al ratei scontului.
b. Creşterea ratei rezervelor bancare. Alături de rata scontului, pentru
temperarea inflaţiei, se foloseşte şi mecanismul rezervelor obligatorii. Proporţia de
acoperire, prin rezerve obligatorii, a mijloacelor de plată sub formă de monedă
limitează, într-o anumită măsură, posibilităţile de emisiune care pot contribui la
stimularea cererii efective.
c. Operaţiunile de open-market. Acţiunile de genul acesta presupun
vânzarea titlurilor de creanţă, pentru retragerea din circulaţie a unei cantităţi de
monedă, cu scopul temperării excesului de cerere.
d. Protecţia contra speculaţiei. Pentru a evita speculaţiile, atât bancare cît
şi bursiere, s-a instituit un sistem de reducere a creditelor acordate economiei.
2. Politica fiscală. Politica fiscală oferă mai multe căi de acţiune antiinflaţionistă,
dar, de fiecare dată, se urmăreşte diminuarea valorii adăugate. Printre măsurile
fiscale antiinflaţioniste se numără: creşterea taxelor şi impozitelor, reducerea
cheltuielilor guvernamentale, economisirea forţată şi altele.
3. Alte practici antiinflaţioniste. Alături de politica monetară şi fiscală, practica
economică a consacrat şi alte instrumente utile pentru atenuarea fenomenului
inflaţionist. Dintre acestea cele mai cunoscute şi mai utilizate sunt: ajustarea
producţiei, ajustarea salariilor, controlul şi raţionalizarea preţurilor. Cu toate că
aceste mijloace nu pot constitui elemente de bază în combaterea inflaţiei, ele sunt
totuşi, de un real folos în completarea efectului antiinflaţionist al politicii monetare
şi fiscale. În continuare vom reprezenta conţinutul lor şi efectul antiinflaţionist pe
care-l generează.
Deflaţia monetară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în
circulaţie, deci prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor
economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin
sistemul bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflatie este
scăderea preţurilor bunurilor şi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.
Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind
un alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia
monetară sau financiară. Prin termenul deflatie sunt desemnate toate scăderile
considerabile ale preţurilor, indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei
poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului general al preţurilor, fiind,
în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative. Pot fi diferenţiate două niveluri de
deflatie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.
Politica valutară. Statele practică deseori politica unei monede puternice sub
presiunea băncilor centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură
inflaţionistă. Această politică a monedei puternice constă într-o revalorizare a
valorii externe a monedei şi este obţinută, fie printr-o contractare a cantităţii de
monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.
Îndatorarea excesivă. Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii
economice, dar suscită rambursarea capitalului şi a cheltuielilor financiare, care
devine o povară pe măsură ce îndatorarea devine excesivă. Recurgerea la credite
susţine creşterea economică într-o primă etapă, dar exercită o influenţă
deflaţionistă.
Preferinţa pentru lichiditate. Atunci când la nivelul agenţilor economici şi
populaţiei se manifestă o puternică preferinţă pentru lichiditate, aceasta nu conduce
la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care lipseşte încrederea în viitor, iar
perspectivele blochează orice investiţie. Economia stagnează, iar deflaţia se
manifestă.
În final am efectua unele concluzii la monedă, credit şi
echilibrul monetar. Cu toate că formele monedei au evoluat foarte
mult, astăzi omenirea se foloseşte de cele mai avansate forme ale
acesteia. În prezent moneda îndeplineşte aceleaşi funcţii ca la prima
fază de apariţie. Alături de monedă astăzi cel mai important loc îl
ocupă creditul. În marea sa majoritate societăţile naţionale trăiesc în
credit care prin intermediul unor instrumente destul de comode nu
numai pentru agenţii economici dar şi pentru populaţie permit acestora
să deţină bunul sau serviciul de care au nevoie imediat fără a
economisi, dar dezavantajul fiind reprezentat de diversele forme ale
dobânzii pe care debitorul trebuie să le achite creditorului. Echilibrul
monetar contemporan se mai asimilează cu dezechilibrul monetar care
tinde de a ajunge la nivelul optim pentru dezvoltarea unei economii.
Tehnologiile moderne care apar, dezvoltarea sistemelor bancare
contemporane necesită permanentă perfecţionare şi cercetări a
metodelor noi, modalităţilor de plată noi, care ar satisface cerinţele pe
pieţele atât de capital cât şi monetare.

1. Întrebări de verificare:
1. Care după opinia D-voastră este definiţia monedei contemporane?
2. Caracterizaţi funcţia monedei : etalon al valorii.
3. Caracterizaţi funcţia monedei : mijloc de circulaţie, mijloc de plată.
4. Caracterizaţi funcţia monedei: mijloc de tezaurizare sau rezervă a valorii.
5. Astăzi sunt întâlnite alte funcţii ale monedei, expuneţi opiniile D-voastră
referitor la folosirea monedei ca mijloc de tezaurizare.
6. Opinia D-voastră asupra conceptului de monedă.
7. Expuneţi opinia D-voastră asupra procesului de influenţă a formelor
monedei de către omenire.
8. De ce astăzi mijlocul cel mai accesibil de efectuare a plăţilor este moneda.
9. Dacă ai fi un businessman de talie mondială din totalitatea activelor
financiare care le-ai alege, argumentează.
10. Rolul monedei în economia naţională este vădită, arată dezavantajele
folosirii monedei.
11. Esenţa circuitului monetar.
12. Formele circulaţiei monetare în RM.
13. Definiţi circuitul monetar şi circulaţia monetară.
14. Definiţi masa monetară şi agregatele monetare.
15. Specificul fiecărui agregat monetar.
16. Globalizarea este un proces internaţional care influenţează şi asupra statului
nostru, rolul monedei în acest proces este considerabil, eşti chemat la dispută ,
foloseşte - ţi cunoştinţele de la funcţiile monedei pentru a susţine discuţia.
17. Cunoşti foarte bine formele monedei, crezi că ele au evoluat din cauza
progresului sau iniţiativei omului de aşi uşura viaţa, argumente.
18. Formele monedei au legătură cu funcţiile ei prin ce se reflectă această
legătură de durată.
19. Care funcţie a monedei aţi considera-o apărută iniţial şi de ce ?
20. Aţi putea da o definiţia specifică pentru toate funcţiile monedei.
 21. Enumăraţi elementele sistemului monetar naţional.
22. Caracterizaţi sistemul monetar al RM.
23.Enumăraţi toate formele de monedă ce au circulat pe teritoriul ţării noastre.
24.Ce reprezintă sistemul monetar.
25.Ce tipuri de sisteme monetare cunoaşteţi.
26.Ce reprezintă puterea de cumpărare.
27.Ce este cursul de schimb.
28.Convertibilitatea definire şi forme.
29.Prezentaţi diferenţele dintre ECU şi EURO.
30. Prezentaţi avantajele introducerii monedei unice.
31.Care sunt dezavantajele introducerii EURO.
32.Expuneţi specificul activităţii sistemului monetar internaţional.
33.Opinia proprie asupra SMI,SME,SMN.
34.Care este viitorul SME şi SMI?
35.Definiţi creditul:
36.Enumăraţi formele creditului:
37. Faceţi diferenţiere dintre creditul bancar şi cel comercial:
38. Care sunt participanţii la raportul de creditare:
39. Explicaţi o funcţie a creditului:
40. Definiţi dobânda:
41.Enumăraţi funcţiile creditului:
42.Faceţi diferenţiere între creditul obligatar şi cel ipotecar:
43.Ce garanţii se folosesc în raportul de creditare:
44. Definiţi creditul de consum:
45.Definiţi echilibrul monetar.
46.Analiza comparativă a echilibrului şi a dezechilibrului monetar.
47.Definiţi inflaţia.
48.Enumăraţi cauzele inflaţiei.
49.Enumăraţi consecinţele inflaţiei.
50.Enumăraţi care sunt factorii ce influenţează asupra apariţiei procesului
inflaţiei.
51.Enumăraţi formele inflaţiei.
52.Definiţi tensiunile inflaţioniste.
53.Care sunt cauzele şi consecinţele inflaţiei în RM.
54.Cum se măsoară inflaţia.
55.Numiţi câteva metode de contracarare a inflaţiei sau de diminuare a ei.

2. Teste

1. Moneda este:
1. instrument special, care îndeplineşte funcţia de echivalent general
2. apare în rezultatul înţelegerii între oameni
3. instrument neimportant şi nu prezintă interes pentru dezvoltarea economiei
4. un instrument tehnic de schimb
A(2,3) B(3,4) C(1,2,4) D(1,4)
2. Trocul este:
1. schimbul de bunuri pe alte bunuri create de alţi indivizi
2. schimbul de monedă pe bunurile create de alţi indivizi
3. întotdeauna particularizat şi nu are valoare universală
4. permite atribuirea unei expresii unice ansamblului de relaţii ale tuturor
bunurilor
A(1,2) B(3,4) C(1,3) D(1,4)
3. Forma dezvoltată a trocului presupune:
1. raportul dintre o marfă şi o altă marfă
1. raportul cuprinde un număr mai mare de mărfuri echivalente care
joacă rolul de marfă-bani
2. raport în care o marfă se stabilizează ca echivalent pentru celelalte bunuri
3. un raport accidental
A(4) B(2) C(1) D(3)
4. Forma generală a trocului presupune:
1. raportul dintre o marfă şi o altă marfă
2. raportul dintre bani şi o marfă
3. raportul dintre un număr mai mare de mărfuri-echivalent care joacă rolul
de marfă-bani
4. raport în care o marfă se stabileşte ca echivalent pentru celelalte
bunuri
A(2) B(3) C(1) D(4)
5. Banul marfă etalon reprezintă:
1. Moneda de cont;
1. Moneda fiduciară;
2. Moneda metalică din aur;
3. Moneda de hârtie.
A(3) B(2) C(4) D(1)
6. Dispariţia monedei metalice a fost cauzată de:
1. uzura
1. falsificarea
2. păstrarea
3. transportarea
A(3) B(2,3) C(1,2,3) D(1,2,3,4)
7. Moneda materială a cunoscut în evoluţia sa mai multe etape successive:
1. marfă-marfă
1. monedă-metalică
2. marfă – monedă - marfă
3. monedă-marfă
A(1,2) B(2,4) C(1,2,3) D(1,3)
8. Moneda:
1. apare în rezultatul dezvoltării producţiei şi schimbului
1. exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi serviciilor
2. este un element de legătură dintre om şi viaţa sa economică
3. apare în rezultatul diviziunii sociale a muncii
 A(2) B(2,3) C(1,2,3,4) D(1,3)
9. Banul-semn cuprinde următoarele forme de existenţă:
1. Trocul;
1. Bani-marfă;
2. Bani de hârtie;
3. Bani de cont.
A(1,2) B(2,3) C(1,4) D(3,4)
10. Funcţia ca mijloc de plată a monedei presupune utilizarea banilor pentru:
1. vânzarea mărfurilor în credit,
1. puterea de cumpărare-etalon format din contribuţia mărfurilor şi
serviciilor,
2. achitarea salariilor,
3. posibilitatea de economisire şi păstrare.
A(2,3) B(1,2) C(1,3) D(2,4)
11. Funcţia monedei ca intermediar al schimburilor este realizată prin două
operaţiuni succesive:
1. Puterea de cumpărare;
1. Valoarea bunurilor se exprimă prin preţul lor;
2. Vânzările unui bun contra monedei;
3. Schimbul monedei obţinute contra altui bun.
A(1,2) B(1,4) C(1,3) D(3,4)
12. Puterea de cumpărare a monedei reprezintă:
1. raportul între cantitatea de bunuri şi preţul bunurilor
1. raportul între preţul bunurilor şi cantitatea de bunuri
2. raportul între două unităţi monetare
3. raportul între două bunuri
A(1) B(3) C(4) D(2)
13. Funcţia de bani universali o îndeplinesc:
1. Dolarii americani;
1. ECU;
2. DST;
3. Lira sterlină.
A(1,2,3) B(1,3,4) C(1,2,4) D(2,3)
14. Motivele de micşorare a funcţiei de rezervă a aurului a băncii centrale sunt:
1. aurul a fost scos din circulaţie
1. s-a anulat schimbul bancnotei în aur
2. cantitatea de aur depăşea masa monetară în circulaţie
3. aurul era mai ieftin ca banii
A(1,2) B(1,3,4) C(2,4) D(1,3)
15. Circulaţia monetară se realizează prin:
1. numerar
1. hârtii de valoare
2. transfer
3. aur
A(1,2) B(1,3) C(2,4) D(3,4)
16. Masa monetară reprezintă:
1. disponibilităţile în valută străină din conturile curente ale Băncii Centrale
2. rata dobânzii ale creditelor oferite
3. ansamblul mijloacelor de plată existente la un moment dat în cadrul
unei economii
4. ansamblul instituţiilor financiar-monetare de pe piaţa de capitaluri
A(3) B(4) C(1) D(2)
17. Selectaţi agregatele monetare din care este formată masa monetară în RM:
1. M1 – depozite la vedere în lei
2. M2 – depozite la termen în lei
3. M3 – depozite la termen şi instrumentele pieţii monetare
4. M4 – titluri pe termen lung
A(1,2,3) B(2,3,4) C(1,3,4) D(1,2,4)
18. Circulaţia monetară reprezintă:
1. Procesul de mişcare a banilor în cadrul şi în scopul asigurării circulaţiei
bunurilor şi serviciilor;
2. Procesul de mişcare a valutei străine în cadrul şi în scopul asigurării
circulaţiei valutare;
3. Procesul de mişcare a banilor şi mărfurilor în cadrul şi în scopul asigurării
circulaţiei monetare şi marfare;
4. Realizarea mărfurilor şi a serviciilor pe o perioadă de timp determinată în
condiţii normale ale economiei.
A(4) B(3) C(1) D(4)
19. Legea circulaţiei monetare presupune că masa monetară este:
1. invers proporţională cu cantitatea mărfurilor şi preţul mărfurilor şi direct
proporţională cu viteza de circulaţie
2. direct proporţională cu produsul dintre cantitatea mărfurilor şi preţul
mărfurilor şi invers proporţională cu viteza de circulaţie
3. invers proporţională cu PIB şi direct proporţională cu viteza de circulaţie
4. direct proporţională cu PIB şi invers proporţională cu viteza de
circulaţie
A(3,4) B(2,4) C(1,2) D(2,3)
20. Care agregat monetar caracterizează la general masa monetară:
1. multiplicatorul monetar
2. agregatul monetar M3
3. agregatul monetar M0
4. multiplicatorul creditor
A(2) B(4) C(1) D(3)
21. Cererea de monedă în concepţia clasică presupune utilizarea formulei:
1. (P*T)/V;
1. M*T=P*V
2. M*V=P*T
3. V/(P*T)
A(4) B(2) C(1) D(3)
22. Activitatea de creditare presupune:
 1. atragerea şi acumularea mijloacelor libere
2. repartizarea pe anumite verigi economice
3. atragerea investiţiilor străine
4. repartizarea venitului de la persoane fizice sau persoane juridice
A(1,2); B(2,3) C(3,4) D(2,4)
23. Creditul comercial este:
1. întreprinzătorii şi-l acordă unul altuia
2. acordat de bancă
3. acordat de banca centrală
4. acordat de persoane fizice
A(1) B(2) C(3) D(4)
24. Sunt cunoscute următoarele forme ale bimetalismului:
1. sistemul de valută echilibrată
2. sistemul de valută secundară
3. sistemul de valută dublă
4. sistemul de valută paralelă
A(1,3) B(2,3) C(2,4) D(3,4)
25. Constituirea sistemului bănesc presupune determinarea:
1. unităţii monetare
2. circulaţiei monetare
3. acordării creditului
4. instrumentelor de plată
A(1) B(2) C(3) D(4)
26. Activitatea de credit reprezintă:
1. operaţiunile băncilor comerciale
2. sfera iniţiativei private
3. sfera activităţii statului
4. funcţionarea mecanismelor de concurenţă
A(1) B(2) C(3) D(4)
27. Unitatea monetară se caracterizează prin următoarele elemente:
1. cursul de schimb
2. valoarea paritară
3. drepturile speciale de tragere
4. convertibilitate
A(234) B(431) C(124) D(123)
28. Sistemul de credit actual are ca scop:
1. mobilizarea capacităţilor industriale
2. mobilizarea capitalurilor temporar libere
3. administrarea capitalurilor
4. transformarea capitalului în capital de împrumut
A(14) B(34) C(24) D(12)
29. Puterea de cumpărare a monedei este definită de :
1. rezerve minime obligatorii
2. cantitatea de monedă existentă în economie
3. cantitatea de rezerve valutare din ţară
 4. cantitatea de bunuri şi servicii achiziţionate prin unitate monetară
A(1) B(2) C(3) D(4)

30. Creditul presupune apariţia relaţiilor de creditare între:

1. persoane fizice
2. persoane juridice
3. persoane de conducere
4. persoane de răspundere
A(1,2) B(2,3) C(3,4) D(1,4)

Rezolvaţi problema:
N1
Preţul unui produs „X” în ţara B este de 180 u.m. şi preţul aceluiaşi produs în
ţara „A” este de 60 u.m., în condiţiile în care cursul valutar este de 1 u. m. B =
0,2 u. m. A. Indicele preţurilor de consum este în ţara B 1,68, iar în ţara A 1,54.

1.Să se determine paritatea puterii de cumpărare a celor două monede PPC;

2. Indicele parităţii puterii de cumpărare a celor două monede IPPC.

Formulele de calcul:
PPC A/B=preţul produsului în ţara A/preţul produsului în ţara B*C v;
PPC B/A=preţul produsului în ţara B*C v / preţul produsului în ţara A;
IPPC=IprA/IprB, unde
PPC – paritatea puterii de cumpărare;
Rezolvare:
PPC A/B=60/180*0,2=0.06
PPC B/A= 180*0,2/60=0.6
IPPC=1,54/168=0.91
Paritatea puterii de cumpărare a u.m. din ţara B faţă de ţara A s-a redus cu 9%.

N2
Să presupunem că unui angajat i-a crescut salariul în anul 2007 faţă de 2006 cu 500
lei ajungând la 4500 lei, în timp rata inflaţiei pentru anul 2006, măsurată prin
indicele preţurilor de consum, a fost de 14% ( IPC este de 114,0%). Care este în
aceste condiţii salariul real?
Rezolvare:
Salariul real se calculează cu ajutorul formulei:
Sr = Sn/ (IPC/100) unde:
Sr-salariul real
Sn-salariul nominal
IPC-indicele preţurilor de consum
În consecinţă, Sr=4500:1,140=3947,3 lei şi deci, ţinând cont de rata inflaţiei,
contrar aparenţelor, salariul real în anul 2007 este mai mic decât în anul 2006 cu
peste 500 lei.
N3
Dacă numerarul în circulaţie este 3699,0 mil. lei, iar depunerile persoanelor fizice
sunt de 3000,0 mil. lei, depozitele persoanelor juridice au scăzut cu 270 mil. lei .
Determinaţi agregatul M1.

Rezolvare:
M1 = 3699 + 3000 – 270 = 6420 mil. lei
Agregatul monetar M1 este 6420 mil. lei.

N4
În anul 2006 în ţara A rata inflaţiei Ri , a fost de 25%, iar rata dobânzii nominale Rnd
a fost de 20%. Determinaţi care a fost rata dobânzii reale Rrd şi dobânda reală Dr la
un împrumut în valoare de 1 000000 unităţi monetare (u.m.).

Rezolvare:
1 + Rnd
Rrd = ---------- - 1 = 1.2/1.25 – 1 = - 0.04 ( rata negativă a dobânzii reale)
1 + Ri

Dr = Vi x Rrd = - 40 000 u.m. ( pierdere de valoare)

Dn = Vi x Rnd = 0.2 x 1 000000 = 200 000

Sau:
Rnd - Ri
Dr = Dn x --------------------- = (0.2- 0.25)/ (1+0.25)x0.2=- 40 000 u.m.
( 1 + Ri ) x Rnd
N5

Deţinătorul unui capital de 150 000 u.m. îl oferă cu împrumut pe o perioadă de 60

zile. Rata anuală a dobânzii la acest împrumut este de 8 %. Să se determine suma
dobânzii pe care o încasează investitorul.

Rezolvare:

Si*Rd*n
D = --------------- = 150 000 x 60 zile x 8 % / 360 zile x 100% = 2000 u.m.
100% * N

Probleme de rezolvat:
1. Preţul unui produs „X” în ţara C este de 300 u.m. şi preţul aceluiaşi produs în
ţara D este de 100 u.m., în condiţiile în care cursul valutar este de 1 u. m. B = 0,5
u. m. A. Indicele preţurilor de consum este în ţara C = 1,7, iar în ţara D= 1,4 .
1.Să se determine paritatea puterii de cumpărare a celor două monede PPC;
2. Indicele parităţii puterii de cumpărare a celor două monede IPPC.

2. Să presupunem că unui angajat i-a crescut salariul în anul 2010 faţă de 2009 cu
2500 lei ajungând la 7500 lei, în timp rata inflaţiei pentru anul 2009, măsurată prin
indicele preţurilor de consum, a fost de 11% ( IPC este de 111,0%). Care este în
aceste condiţii salariul real?

3. În anul 2006 în ţara A rata inflaţiei Ri , a fost de 25%, iar rata dobânzii nominale
Rnd a fost de 20%. Determinaţi care a fost rata dobânzii reale Rrd şi dobânda reală Dr
la un împrumut în valoare de 1 000000 unităţi monetare (u.m.).

4. În anul 2009 în ţara A rata inflaţiei Ri , a fost de 10%, iar rata dobânzii nominale
Rnd a fost de 12%. Determinaţi care a fost rata dobânzii reale Rrd şi dobânda reală Dr
la un împrumut în valoare de 5 000000 unităţi monetare (u.m.).

5. Deţinătorul unui capital de 300 000 u.m. îl oferă cu împrumut pe o perioadă de

90 zile. Rata anuală a dobânzii la acest împrumut este de 10 %. Să se determine
suma dobânzii pe care o încasează investitorul.

Bibliografia:
Legea RM "Cu privire la instituţiile financiare". 21.07.1995, Nr.550-XIII.
2. Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 XIII
din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57 din
12.10.1995;
3. Anghelescu C., Blaga I., Avram I., Apostol Gh. Economie politică. Editura
Economică, Bucureşti, 1997.
4. Bulhac C., Valeico V., Petrusin P. Băncile şi relaţiile economice de piaţă (partea
I.). Chişinău, Editura Golvo, 1994.
5. Bistriceanu Gh. Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, vol.III.-Bucureşti, Editura
Economică, 2001;Centrul pentru Dezvoltarea Rurală. Curs de creditare pentru
AEIC (modulul 1 şi 2). - Chişinău, Bizpro -Moldova, 2002. - 117 p;
6. Berea, Aurel, Stoica, Emilia, Creditul bancar - coordonate actuale şi
perspective, Bucureşti, Editura Expert, 2003, p. 16.
7. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă credit, bănci, Editura Economica,
Bucureşti, 1997.
8.Bran P. Relaţii financiare şi monetare internaţionale. Editura economică,
Bucureşti 1996.
9. A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004,
10. Cerna S. Sistemul monetar şi politica monetară. Coord. M. Isăescu. Editura
Enciclopedică. Bucureşti, 1996.
11.Coste V. Inflaţia. Gaudeamus, Iaşi, 1993.
12.Daianu D. Echilibrul economic şi moneda: Keynesism şi monetarism. Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993.
13.Dardac N.,Barbu T.,Monedă, credit şi politici monetare.- Ed.Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,2005.
14.Dedu, Vasile, Gestiune şi audit bancar, Bucureşti, Editura
Economică, 2003, p. 89.
15. Basno C.,Dardac N., Management bancar, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
16.Eugeniu V. Circulaţia bănească şi creditul. Bucureşti, 1995.
Hurtupan J. Politica monetară şi rolul ei în procesul dezvoltării economico-socială.
Finanţe, credit, contabilitate. 1998, Nr.4, pag.4.
Hoanţă N., Bani şi bănci, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
Ionescu L. Economia şi rolul băncilor. Editura economică. Bucureşti, 1997.
Kiriţescu C., Dobrescu E. Moneda. Mică enciclopedie. Editura enciclopedică.
Bucureşti, 1998.
Marin C. Premise şi priorităţi pentru reuşita unui program antiinflaţionist. Finanţe,
bănci, asigurări, Nr.10, octombrie 2001.
Monolescu Gh. Moneda şi ipostazele ei. Editura Economică. Bucureşti 1997.
Negru Raisa. Inflaţia în perioada de tranziţie în R.M. Reformele economice în RM
şi România. Realizări, tendinţe, probleme: Simpozion ştiinţific 1998. Chişinău,
Vol.1 pag.330.
Opriţescu M., Spulbăr C., Hurtupan I., Ungureanu P. Monedă şi credit. Editura
Universitaria, Craiova, 1998.
Spiridon M. Abordarea monetară a inflaţiei. Finanţe, credit, contabilitate. Nr.3,
pg.16, 1998.
Spiridon M. Inflaţia - o revedere a problemei. Tribuna Economică, Nr.36, 1997,
pag.56.
Turliuc V., Cocriş V., Monedă şi credit, Editura Economica, Bucureşti, 2005
Turliuc V., Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002
29. Popa loan (coordonator) - Tranzactii internationale, Editora Recif, Bucureşti, 1992, p. 78
30. Voinea Gheorghe - Mecanisme fi tehnici valutare şi fmanciare
internationale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 18.
31. Thomas Fitch, Dicţionar/ of Banking Terms, New Vork, 1993