CUVÂNTUL AUTORULUI

Cursul de Logica urmăreşte formarea şi consolidarea

complexului cognitiv-instrumental specific analizei logice şi
utilizarea lui în contexte cognitive variate; însuşirea tehnicilor de
formalizare a limbajelor şi de analiză a validităţii lor; rafinarea
unor aptitudini intelectuale ca exactitate, claritate în gândire şi
comunicare, rigoare în demonstraţie şi argumentare, disciplină
riguroasă în activitatea intelectuală în general. Prin acestea
cursul se constituie într-o utilă propedeutică a cunoaşterii
ştiinţifice.
Având în vedere importanţa comunicării în interacţiunea
cotidiană, amploarea şi mizele negocierii în exerciţiul democratic
şi specificul activităţii profesionale a psihologului, am extins
analitica raţiunii la domeniul argumentării, în intenţia realizării
unui exerciţiu critic, menit să ofere mijloace pentru persuasiune
şi, în acelaşi timp, anticorpi pentru evitarea capcanelor discursive
manipulatorii.
Accentul va fi pus pe dimensiunea operaţionalizării informaţiilor şi nu pe
aspectele teoretice. Parafrazând un gând eminescian, am spune că preferăm în
locul unui sac de coji, o mână de mieji. În miezul gândului vrem să intrăm cu
sfiala celui ce-şi re-cunoaşte limitele. Dincolo de limitele logosului şi poate
dincoace de ele e erosul. Cu limbaj aristotelic am spune că forma discursului
comunicaţional este logosul, iar materia acestuia este erosul. Discursul este
materie in-formată. Ne vom ocupa în prima parte a cursului – logica deductivă -
de forma pură a gândirii, apoi, în partea a doua – logica inductivă - de operaţiile
de in-formare a materiei, iar în cea de-a treia parte – teoria argumentării – ne vom
ocupa de operaţiile de formare şi de-formare a însăşi formei care primeşte şi
modelează materia. Aici logosul se luptă drăgăstos cu erosul.
Substanţa umană, captivă a discursului, este şi ea materie - eros şi formă -
logos.
Erosul este un cuceritor.
-Şi după? întrebă logosul
-Voi cuceri …, răspunde erosul
-Şi după? întrebă iar logosul
-Voi cuceri… , răspunde erosul
-Şi după?
-Ei, bine, după, mă voi odihni.
-Atunci de ce nu începi prin a te odihni? întreabă intrigat logosul.
Vă întreb şi eu, care dintre cei doi este modelul de urmat, cel ce întreabă
sau cel ce răspunde? Vă mărturisesc că nu ştiu răspunsul, ştiu doar că răspunzător
este Omul.
Poate că ţinta e chiar drumul. Să drumeţim pe cărările logosului şi după,
ne vom odihni.

2
 Sugestii pentru parcurgerea conţinutului

În intenţia declarată de a oferi mijloace pentru operaţionalizarea

informaţiilor, cursul nu intră în intimităţile teoretice ale problemelor prezentate.
Am teoretizat atât cât ni s-a părut a fi strict necesar pentru atingerea obiectivelor
operaţionalizării. Din acest motiv am considerat oportună utilizarea infra-notelor
paginale, care aduc unele completări şi sugestii bibliografice la tema respectivă.
Lectura acestora nu este una absolut obligatorie, dar este utilă.
În marginea textului am prezentat casete care semnalează repere de
conţinut, termenii cheie, precizează înţelesuri sau prezintă citate semnificative ale
unor autori consacraţi pentru tema respectivă. Recomandarea noastră este ca
prima lectură, cea de familiarizare, să fie integrală (text, casete şi note), iar apoi să
se limiteze la textul curent. Sugerăm ca lectura să fie activă, utilizând marginea
din dreapta textului pentru însemnări şi mnemoscheme.
La finalul fiecărei teme am introdus aplicaţii şi teme de evaluare.
Rezolvarea acestora este obligatorie. Informaţiile din text sunt suficiente pentru
rezolvarea lor, iar pentru majoritatea situaţiilor se oferă şi modelul rezolutiv.
Aplicaţiile care nu pot fi rezolvate, ca de altfel toate dificultăţile întâmpinate, vor
fi semnalate la întâlnirile de seminar.
Ar mai fi, poate, necesar un avertisment. Autorul acestui curs nu vă arată
calea într-un demers de rigoare academică, ci vă invită să-l urmaţi într-o călătorie
(iniţiatică?) pe cărările logosului. Nu vă promite nimic, vă cheamă doar.

Succes!

Autorul

3
 CUPRINS

Introducere p.8
1.1. Ce este logica? Delimitarea obiectului de studiu p.8
1.2. Forma şi conţinutul gândirii. Adevărul logic
şi adevărul material p.9
1.3. Problematica logicii p.12
1.4. Importanţa studiului logicii p.13
Rezumat p.14
Aplicaţii şi teme de evaluare p.14

ELEMENTE DE LOGICĂ DEDUCTIVĂ

PRINCIPII LOGICE
Introducere p.17
2.1. Principiul identităţii p.18
2.2. Principiul noncontradicţiei p.19
2.3. Principiul treţului exclus p.20
2.4. Principiul raţiunii suficiente p.21
Rezumat p.22
Aplicaţii şi teme de evaluare p.23

LOGICA TERMENILOR
Introducere p.26
3.1. Caracterizarea termenilor p.26
3.2. Tipologia termenilor p.29
3.3. Operaţii cu termeni p.32
3.3.1. Generalizare p.32
3.3.2. Specificare p.33
3.3.3. Diviziune p.33
3.3.4. Clasificare p.34
3.3.5. Definiţie p.35
3.4. Raporturi între termeni p.39
Rezumat p.41
Aplicaţii şi teme de evaluare p.42

PROPOZIŢII CATEGORICE

Introducere………………………………………………...… p45
4.1. Clasificarea propoziţiilor………………………………. p.45
4.2. Propoziţiile categorice……………………………….…. p.46
4.2.1. Definiţie, structură, clasificare………………………. p.46
4.2.2. Aducerea propoziţiilor la limbajul standard…….…. p.48
4.2.3. Reprezentare grafică………………………….……… p.49
4.2.4. Opoziţia propoziţiilor…………………………….…... p.51
4.2.5. Inferenţe………………………………………………. p.53
4.2.5. 1.Distribuirea termenilor…………………….….…… p.54
4.2.5.A) Conversiunea………………………………….…… p.55
4
 B) Obversiunea……………………………………..…. p.56
C) Contrapoziţia…………………………………….… p.56
D) Inversiunea………………………………..……….. p.57
Rezumat………………………………………….………….. p.59
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………….…. p.59

SILOGISMUL

Introducere…………………………………………………….. p.63
5.1. Caracterizarea silogismului……………………………..... p.63
5.2. Figuri şi moduri silogistice……………………………….. p.65
5.3. . Legi generale ale silogismului…………………...……… p.66
5.4. Legile speciale …………………………………………….. p.67
5.5. Metode de testare a validităţii……………………………. p.70
5.5.1. Reducere directă…………………………………...…..... p.71
5.5.2. Reducere indirectă…………………………………….... p.72
5.5.3. Apel la legile generale…………………………….…...… p.73
5.5.4. Apel la legile speciale………………………………… p.74
5.4.5. Metode grafice………………………………………....… p.74
5.5. Forme eliptice şi compuse ……………………………..…. p.77
5.5.1. Entimema………………………………………….…...… p.77
5.5.2. Polisilogismul…………………………………….……… p.77
5.5.3. Soritul…………………………………………….……… p.78
Rezumat……………………………………………….……..…. p.81
Aplicaţii şi teme de evaluare……………………………..….… p.81

PROPOZIŢII COMPUSE

Introducere……………………………………………….… p.86
6.1. Forma logică a propoziţiilor compuse……………..…. p.86
6.2. Definiţia operatorilor……………………………..….... p.87
6.2.1. Negaţia……………………………………….…….…. p.87
6.2.2. Conjuncţia………………………………………….… p.88
6.2.3. Disjuncţia simplă………………………………….…. p.89
6.2.4. Implicaţia…………………………………………...… p.90
6.2.5. Echivalenţa……………………………………………. p.91
6.2.6. Disjuncţia exclusivă…………………………….…….. p.91
6.3. Legi logice, formule contingente şi contradicţii……..... p.93
6.4. Reducerea operatorilor………………………………… p.95
6.5. Inferenţe cu propoziţii compuse………………………. p.96
6.6. Metode de verificare a validităţii raţionamentelor...… p.98
6.5.1. Metoda tabelelor de adevăr…………………….….... p.98
6.5.2. Metoda deciziei prescurtate………………….……... p.100
Rezumat…………………………………………………….. p.101
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………..…... p.102

PROPOZIŢII COMPLEXE

Introducere………………………………………………..… p.106
7.1. Limbajul predicatelor………………………………….. p.106
7.2. Relaţii între cuantori………………………………...…. p.108
7.3. Forme prenexe……………………………………….…. p.109

5
7.4. Traducerea propoziţiilor categorice în noul limbaj….. p.110
7.4. Validitatea inferenţelor…………………………….…... p.111
Rezunat……………………………………………………… p.112
Aplicaţii şi teme de evaluare……….. p.112

LOGICA INDUCTIVĂ
Introducere……………………………………………….…… p.115
8. 1. Inducţie şi deducţie………………………………………. p.115
8.2. Inducţia completă……………………………………...…. p.117
8.3. Inducţia incompletă………………………………………. p.117
8.3.1. Inducţia prin enumerare………………………………. p.118
8.3.2. Inducţia ştiinţifică……………………………………… p.119
8.3.2.1. Inducţia cauzală……………………………………… p.119
8.3.2.2. Inducţia matematică………………………………..... p.123
8.3.3. Inducţia de la singular la singular…………………..… p.124
8.3.3.1. Transducţia……………………………………...……. p.124
8.3.3.2. Analogia……………………………………………….. p.124
8.3.4. Raţionamente statistice………………………………… p.125
Rezumat………………………………………………………... p.128
Aplicaţii şi teme de evaluare………………………………….. p.129

TEORIA ARGUMENTĂRII
Introducere…………………………………………..………. p.132
9.1. Fundamentarea……………………………………….… p.132
9.2. Demonstraţia…………………………………………..... p.135
9.3. Argumentarea…………………………………………... p.135
9.4. Erori tipice în demonstraţie şi argumentare………..… p.144
Rezumat……………………………………………………… p.146
Aplicaţii şi teme de evaluare………………………………… p.147

BIBLIOGRAFIE…………………………………………….. P.151

6
 I. OBIECTUL
ŞI
PROBLEMATICA
LOGICII

Introducere………………………………………………….… p.8

1.1. Ce este logica? Delimitarea obiectului de studiu……….. p.8

1.2. Forma şi conţinutul gândirii. Adevărul logic
p.9
şi adevărul material
1.3. Problematica logicii……………………………………… p.12
1.4. Importanţa studiului logicii………………………….…. p.13
Rezumat……………………………………………………….. p.14
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………………. p.14

7
 În acest capitol introductiv urmărim înţelegerea specificului
abordării logice a gândirii, a relaţiei existente între forma gândirii şi
conţinuturile ei materiale, cunoaşterea problematicii disciplinei şi a
importanţei sale formative. De înţelegerea corectă a relaţiei formă/conţinut
a/al gândirii va depinde succesul operaţionalizării informaţiilor ulterioare.

1.1. CE ESTE
LOGICA?
DELIMITAREA
OBIECTULUI DE
STUDIU

Intuim dincolo de concepte, sau poate dincoace de ele1, dar gândim, prin
intermediul lor. Analiza noastră vizează gândirea în desfăşurările sale, mai mult
sau mai puţin specializate, şi, ca urmare, acordă importanţa cuvenită formulărilor
lingvistice. Pentru a înţelege ce este logica o cale potrivită de a începe cercetarea
pare a fi decodificarea semnificaţiei iniţiale (etimologice) a termenului2.
Termenul logică derivă din grecescul logos desemnând cuvânt, discurs, Denumirea de lo-
raţiune, raţionalitate. Etimologic, aşadar, logica este ştiinţa raţionării (gândirii) gică pentru ştiinţa
corecte. gândirii s-a impus
Ce înseamnă a gândi, a raţiona (corect) ? Însemnă a corela informaţii, a prin şcolile de du-
pune în relaţie (legătură) două sau mai multe judecăţi pentru a obţine o judecată pă Aristotel, în
nouă. Cu alte cuvinte, a raţiona, a face raţionamente, înseamnă a deriva o nouă concurenţă cu alte
judecată (concluzie) în baza unor judecăţi anterioare (premise). nume ca dialecti-
Să luăm câteva exemple: că sau canonică;
înţelesul de astăzi
este fixat de
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbaţii sunt inteligenţi Alexandru din
Ioana este femeie Ion este bărbat Aphrodisias (sec.
Ioana este frumoasă Ion este inteligent al II-lea e.n.)

Se poate sesiza faptul că dacă acceptăm premisele, suntem constrânşi să

acceptăm şi concluzia. Cine ne constrânge? Ne constrânge structura, forma
raţionamentului, schema lui logică.
Să analizăm această formă, utilizând anumite simboluri:
1
Unele studii de ultimă oră vorbesc despre piedica verbalizării în gândire, fapt
reliefat de experimente în care subiectul care verbalizează probleme intuitive
nu reuşeşte să le rezolve, în timp ce fără verbalizare este capabil să găsească
soluţii.
2
De remarcat faptul că nu întotdeauna analiza etimologică este relevantă,
existând numeroase situaţii în care evoluţia limbii face ca sensul unui termen
să se distanţeze semnificativ de rădăcinile sale etimologice; nu este însă cazul
termenului logică.
8
 Vom nota cu:
M= femei, (bărbaţi)
P= frumoase, (inteligenţi)
S= Ioana (Ion).

Forma raţionamentului, în ambele exemple, cuvinte cheie

Forma logică devine: Toţi M sunt P logică
reprezintă S este M,
structura, tiparul, formă logică
(rezultă că) S este P. lege de raţionare
organizarea internă
a gândului
Concluzia S este P rezultă cu necesitate din
premisele enunţate, întrucât forma este corectă.

Să luăm un alt exemplu:

Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbăţii sunt inteligenţi

Constanţa este frumoasă Rex este inteligent
? ?
În cazul acestui exemplu, din cele două premise nu mai rezultă cu
necesitate nici o concluzie, întrucât forma logică nu mai este corectă. „Logica este o ştiinţă a
raţiunii referitoare nu la
Forma logică este corectă (validă) atunci când respectă legile de
materie, ci la forma
raţionare. În cazurile de mai sus este vorba de o singură lege şi anume pură; o ştiinţă a priori
aceea ca obiectul gândirii să rămână acelaşi pe parcursul raţionării. despre legile necesare
Putem conchide acum: logica este ştiinţa formelor (structurilor ale gândirii, dar nu cu
operatorii) gândirii corecte. Este, cel puţin în accepţiunea clasică, o ştiinţă privire la obiecte
formală interesată doar de condiţiile formale ale gândiri şi nu de particulare, ci la obiecte
conţinutul material al componentelor raţionamentului. În exemplele în genere; deci o ştiinţă a
utilizate mai sus, corectitudinea logică a raţionamentului este dată de aplicării corecte a
forma lui şi nu de adevărul propoziţiilor componente. Logica se ocupă intelectului şi a raţiunii
aşadar de ceea ce rămâne atunci când se înlătură conţinutul. Dacă este în genere, dar nu în mod
adevărat că toate femeile sunt frumoase este o chestiune ce ţine de subiectiv, adică nu pe
baza principiilor
estetică, iar aserţiunea privind inteligenţa bărbaţilor ţine de psihologie 3.
empirice (psihologice),
Aserţiunile respective sunt analizate de logician numai în ceea ce priveşte cum gândeşte intelectul,
posibilitatea lor logică. Este posibil logic ca toate femeile să fie frumoase ci în mod obiectiv, adică
şi este imposibil logic ca toate femeile frumoase să nu fie frumoase. pe baza principiilor a
Posibilitatea ontică (factuală) este condiţionată de posibilitatea logică4. Iată priori, aşa cum ar trebui
de ce la început a fost cuvântul, logosul. să gîndească intelectul”
I. Kant, Logica
generală,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, p.69.

1.2. FORMA ŞI
CONŢINUTUL GÂNDIRII.
3
Testarea şi interpretareaADEVĂRUL LOGIC ŞI în raport cu cele două
opiniilor publicului
ADEVĂRUL MATERIAL
presupoziţii ţinând de metodologia cercetării şi statistica aplicată.
4
Posibilul şi necesarul, respectiv negaţiile lor, sunt numite în logică modalităţi.
Între modalităţile factuale şi cele logice există următoarele relaţii:
tot ceea ce este factual posibil este şi logic posibil;
ceea ce nu este logic posibil nu este nici factual posibil;
dacă este logic posibil nu rezultă că şi factual este posibil;
dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil;
ceea ce este logic necesar este şi factual necesar, etc.(lăsăm în
seama lectorului realizarea tuturor combinaţiilor posibile, ca temă de
seminar).
9
 Aşa cum am constatat, corectitudinea logică sau validitatea
raţionamentului (inferenţei) este dată de structura sau forma gândirii, independent
de adevărul sau falsitatea propoziţiilor componente.
Corectitudinea logică (validitatea) este numită şi adevăr formal, iar
adevărul propoziţiilor este numit adevăr material.
În cele ce urmează, vom folosi termenii de validitate pentru a desemna
corectitudinea formală a raţionamentului, iar termenul de adevăr, pentru adevărul
material al propoziţiilor.5
Într-un raţionament valid, plecând de la premise adevărate se ajunge cu
necesitate la concluzie adevărată. Un astfel de argument este şi concludent. Dacă
plecăm de la premise adevărate şi ajungem la o concluzie falsă, atunci înseamnă
că am raţionat greşit, că raţionamentul este nevalid. Dacă cel puţin o premisă este
falsă, dar raţionamentul este valid, spunem despre el că nu este concludent.

Să mai luăm un exemplu:

a)
Dacă toţi X sunt Y, atunci toţi Y sunt X
b)
Dacă toţi X sunt Y, atunci unii Y sunt X

Prima formă logică este incorectă (nevalidă), iar a doua este

corectă (validă), independent de conţinutul (material al) propoziţiilor. Aceasta
înseamnă că dacă introducem în premisa formei b) conţinuturi materiale adecvate
(propoziţie adevărată), rezultă cu necesitate concluzie adevărată.
Certitudinea adevărului consecinţei raţionamentului are o dublă
Adevăr
condiţie:
a) condiţia materială = adevărul premiselor  formal
b) condiţia formală = corectitudinea sau validitatea raţionamentului  material
Relaţiile dintre adevărul propoziţiilor componente şi validitatea condiţie
raţionamentului pot fi reflectate în tabelele următoare în care am notat, prin  formală
convenţie, adevărul propoziţiei cu 1, falsul ei cu 0, iar incertitudinea cu ?  materială
Fiind cunoscute valoarea de adevăr a premiselor şi calitatea
raţionamentului, vor rezulta următoarele consecinţe pentru concluzii:

Tab.1
Premise Raţionament Concluzie
1 Valid 1
1 Nevalid ?
0 Valid ?
0 Nevalid ?

5
Se vorbeşte uneori de corectitudine materială a raţionamentului (adevărul propoziţiilor
componente) şi de corectitudine lui formală (coerenţa logică); dacă cele două condiţii sunt
îndeplinite, raţionamentul este valid; noi restrângem acest înţelesul al termenului de validitate la
corectitudinea logică a raţionamentului
10
 Tab. 2
Premise Concluzie Raţionament
1 1 ?
1 0 Nevalid
0 1 ?
0 0 ?

Din analiza tabelelor de mai sus rezultă următoarele două certitudini care
definesc însăşi validitatea:
1) Din premise adevărate, printr-un raţionament valid se ajunge cu
necesitate (logică) la concluzie adevărată (Tab.1).
2) Dacă din premise adevărate se ajunge la o concluzie falsă, atunci
raţionamentul este nevalid.

APLICAŢIE:
Pentru înţelegerea acestor relaţii sugerăm, ca exerciţiu individual,
identificarea de situaţii concrete pentru fiecare linie a tabelelor, după exemplul
următor (pentru prima linie a Tab. 2): “Dacă toate numerele pare sunt divizibile cu
2, atunci toate numerele divizibile cu 2 sunt numere pare”; premisa este adevărată, 
iar concluzia tot adevărată. Raţionamentul este valid? Care este forma acestui
raţionament?
Notând S = numere pare şi cu P = numere divizibile cu 2, obţinem:
“Dacă toţi S sunt P, atunci toţi P sunt S”. Este această formă de gândire corectă?
Pentru a răspunde acestei întrebări putem să ne ajutăm de următoarea reprezentare
grafică:

P
S

Este vizibil acum faptul că raţionamentul nu este corect, deşi în cazul dat,
atât premisa, cât şi concluzia erau adevărate: dacă toţi S sunt P nu este obligatoriu
(necesar) ca toţi P să fie S. Situaţii în care din premise adevărate rezultă concluzie
adevărată, printr-un raţionament valid este mai uşor de imaginat:
“Dacă unii studenţi sunt sportivi, atunci unii sportivi sunt studenţi”.
De această dată, reprezentarea grafică arată astfel:

S x P

Este evident acum faptul că acest raţionament este valid: dacă unii S sunt
P, atunci în mod necesar unii P sunt S (regiunea comună a celor doi termeni).
Rezultă din exemplele nostru că atunci când din premise adevărate este
derivată o concluzie adevărată, nu putem preciza calitatea raţionamentului: am
plecat de la premise adevărate şi am ajuns la concluzie adevărată, în primul caz
printr-un raţionament nevalid, iar în cazul al doilea, printr-un raţionament valid.
Construiţi un tabel după modelul celor două de mai sus,
Temă
plecând de la cunoaşterea valorii de adevăr a concluziei şi a calităţii
 raţionamentului, pentru a identifica valoarea de adevăr a premiselor.

11
 Ştiinţa aplicată are ca obiect conţinutul gândirii, iar logica forma acesteia.
Vom spune, în consecinţă că logica este ştiinţa care studiază condiţiile formale
ale gândirii corecte. Sub acest aspect logica apare ca o tehnologie a validităţii.
Este locul să menţionăm, în acest context, deosebirea esenţială dintre
abordarea logică a gândirii şi abordarea psihologică sau gnoseologică6. Dacă
psihologia studiază gândirea ca proces psihic, în relaţie cu subiectul cunoscător,
iar gnoseologia ca relaţie între subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii, logica
face abstracţie atât de caracteristicile subiectului cât şi de cele ale obiectului7.
Ceea ce interesează în analiza logică este doar corectitudinea formală a
raţionamentului, indiferent de caracteristicile subiectului care îl formulează, sau
de cele ale obiectului despre care se formulează raţionamentul. De aceea se spune
că logica studiază gândirea ca gândire, sau că este gândirea care se gândeşte pe
sine ca gândire (ca operaţie formală).

1. 3. PROBLEMATICA
LOGICII

Repetăm: logica este ştiinţa formelor gândirii corecte. Obiectul logicii îl

constituie studiul gândirii, al mecanismelor formale pe care gândirea le pune în
joc atunci când argumentează8.
Analizând structura raţionamentelor exemplificate anterior, observăm că
ele se compun din judecăţi sau propoziţii9, iar acestea la rândul lor sunt alcătuite Forme logice
din termeni sau noţiuni. Noţiunea (termenul), propoziţia (judecata) şi Noţiune
raţionamentul (inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror condiţii de Propoziţie
adevăr formal sunt analizate de gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire. Raţionament
Problematica logicii s-a lărgit şi diferenţiat pe parcursul istoriei.10

6
Pentru raporturile logicii cu psihologia şi gnoseologia vezi paragrafele I1C1, II
C2 şi II C3 din lucrarea lui Petre Botezatu, Constituirea logicităţii, Ed. Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp.57-66.
7
Privind relaţiile dintre psihologie şi logică trebuie să remarcăm faptul că în
secolul XX există tentative de constituire a unei discipline de graniţă prin
epistemologia genetică a lui Jean Piaget sau unele elaborări ale psihologiei
cognitive şi psiholigvisticii.
8
Vezi P. Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.20 şi urm.
9
Termenul de judecată, cu accentul pe operaţia gândirii, a fost înlocuit
treptat de termenul propoziţie, în care accentul cade pe limbajul în care se
formulează gândirea.
10
Apariţia logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel,
tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobaţie verbală care pune sub semnul
îndoielii existenţa adevărului. Creatorul logicii este Aristotel (384-322 î.e.n.) ale cărui tratate de
logică (Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topica, Respingerile
sofiştilor) primesc ulterior numele de Organon (instrument). Logica aristotelică cuprinde numai o
parte a logicii deductive, logica termenilor sau claselor, cealaltă parte (logica propoziţiilor) fiind
opera logicienilor din şcoala megarică şi stoică.
Evul mediu dezvoltă logica aristotelică, dar Renaşterea preferă Retorica, arta de a
convinge, eventual utilizând argumente înşelătoare, logica scolastică fiind respinsă pentru
pedanteria şi sterilitatea ei.
În sec. al XVI-lea Fr. Bacon (1561-1626), prin Novum Organum, pune bazele logicii
inductive, în contextul confruntărilor dintre raţionalism şi empirism.
Prima lucrare riguroasă de logică în cultura noastră aparţine lui D. Cantemir ”Mic
compendiu al învăţării logicii”(1700).
În sec. al XIX-lea G. Boole constituie algebra logică în care operaţiile logice sunt
exprimate algebric cu valori 1 şi 0, apărând ecuaţii şi inecuaţii ce pot fi supuse calcului algebric.
G. Frege (1848-1925) realizează primul sistem al logicii propoziţionale în care operaţiile algebrice
reprezintă operaţii logice ca disjuncţie, negaţie, conjuncţie; în 1920 este construit primul sistem de
logică plurivalentă, cu trei valori de adevăr, de către Jan Lukasiewicz;
12
 Întrucât în unele raţionamente gradul de generalitate al concluziei nu îl
depăşeşte pe cel al premiselor- cazul raţionamentelor deductive-, avem de-a face
cu o logică deductivă, sau logica raţionamentelor certe, din care a evoluat logica
matematică. În cazul raţionamentelor în care generalitatea concluziei depăşeşte
gradul de generalitate al premiselor, vorbim de logica inductivă, sau logica
raţionamentelor probabile, din care a evoluat logica ştiinţei. „De la Aristotel
În secolul al XX-lea termenul de „logică” s-a extins şi asupra încoace, logica n-a
studiului unor raţionamente cu propoziţii în cazul câştigat prea mult în
Logică
cărora nu are sens să vorbim nici de adevăr, nici conţinut, şi, conform
deductivă
de probabilitate. Pentru cazul acestor naturii sale, nici nu
inductivă raţionamente practice avem de-a face cu logici putea să câştige. Ea
speciale, cum sunt logica întrebărilor sau erotetica, logica normelor poate câştiga însă mult
sau logica deontică ş.a. Când se vorbeşte de logica matematică, logica în privinţa exactităţii,
„Logica lui Aristotel,
juridică, sau alte logici ştiinţifice nu este a preciziei şi a
după toată informaţia vorba de logici speciale, ci de aplicarea distincţiei”.
I. Kant, Logica
noastră, nu este numai exigenţelor logicii la un anumit domeniu
generală, Ed. cit., p.73.
o creaţie complet ştiinţific.
nouă, dar ea a fost După o istorie de 23 de secole în care logica a
ridicată tot de el la un parcursul drumul de la argumentare spre formalismul
înalt grad de simbolic, astăzi logicienii redescoperă logica neformală.
completitudine” În finalul cursului ne vom opri şi noi asupra teoriei
J. M. Bochenski argumentării.

1.4. IMPORTANŢA
STUDIULUI LOGICII

Schopenhauer afirma că ”logica nu te învaţă să gândeşti, aşa cum “Logica este arta
fiziologia nu te învaţă să digeri”. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum spune instrumentală a
filosofiei, care se
filosoful, logica ar fi cel puţin tot atât de necesară pe cât este de necesară ocupă cu cuvintele ce
fiziologia: are şi gândirea bolile sale - erorile - de care trebuie vindecată. semnifică lucrurile
Continuând sugestia schopenhaureană, putem sublinia rolul profilactic al logicii prin concepte şi după
în exerciţiul gândirii. Limita analogiei constă în faptul că nu ne naştem cu ale cărei reguli
gândire aşa cum ne naştem cu digestie. Procedeele gândirii se şlefuiesc, se ordonate fiind
instrumentele
educă. Gândim adesea, dar rareori o facem în mod critic. În viaţă se cere să raţionale, facem
defineşti, să clasifici, să demonstrezi, să argumentezi, să combaţi. Toate acestea deosebirea dintre
se pot face mai bine sau mai puţin bine. Logica te învaţă să le faci mai bine. De adevăr şi fals”
aceea logica este o ştiinţă a educaţiei11. D. Cantemir,
Dacă ne referim la ştiinţă, aceasta nu este altceva decât o logică Mic compendiu,
aplicată unui domeniu al realului. Cercetătorul ordonează domeniul prin asupra întregii
procedee logice: defineşte, clasifică, stabileşte relaţii, desfăşoară raţionamente învăţături a logicii.

Cercetările ulterioare se concentrează pe efortul de constituire a logicii cercetării

ştiinţifice, iar, pe de altă parte, pe elaborarea de logici ale discursului practic, constituirea de teorii
ale logicii schimbării, voinţei, scopului, intereselor, datoriei, valorii, etc., domenii care se
constituie, în ultimă instanţă, aplicaţii ale logicii tradiţionale (Vezi în acest sens lucrările
consacrate istoriei logicii din bibliografia selectivă).
11
Un timp a fost singura ştiinţă a educaţiei, dovadă fiind şi Organonul. În evul de mijloc, logica
figura în trivium-ul artelor liberale alături de gramatica pură şi retorica pură (Vezi Ioan Petru
(coord.) Logică şi educaţie, Ed. Junimea, Iaşi, 1994, cap. Logica, ştiinţă a educaţiei); Pentru Kant,
logica era fundament al tuturor ştiinţelor, o „propedeutică a oricărei aplicări a intelectului”, „un
13
inductive, deductive şi îşi demonstrează sau argumentează tezele. Toate aceste
presupun rigoarea logică.
Diversele domenii ştiinţifice sau practice simt nevoia intervenţiei
ordonatoare a logicului, fapt pentru care s-au constituit sau sunt în curs de
constituire logici aplicative care extind teoria logică la anumite domenii
particulare cum ar fi domeniul juridic, administrativ, normativ etc.
Pe de altă parte, logica joacă un rol terapeutic nu doar în gândire, ci şi în
limbaj, iar limbajul pedagogic solicită o astfel de intervenţie pentru a fi purificat
de imprecizii şi ambiguităţi conceptuale, de clişee şi susţineri care au mai mult
impact decât sens. De aceea considerăm că Logica nu poate lipsi din pachetul
disciplinelor care abilitează ca profesor pe posesorul unei diplome universitare.
Dincolo de importanţa teoretică, logica are şi aplicaţii practice, dintre
care cele mai spectaculoase sunt cele din domeniul sistemelor de calcul. Sistemele
logice şi-au găsit aplicaţia în teoria şi practica inteligenţei artificiale.
Şi încă ceva demn de semnalat. Preocupările legate de analiza logică au
fost în relaţie strânsă cu evoluţia democraţiei; logica s-a născut în democraţia
greacă şi a renăscut la noi o dată cu democraţia. Societatea comunicării în care
trăim presupune dialog, dezbatere, argumentare, convingere. Nu avem de ales
decât între forţa argumentelor sau “argumentele” forţei. Lumea civilizată a ales
forţa argumentativă. Mai sunt însă şi barbari.

*
Vom remarca totuşi faptul că logica nu este un în sine, ea nu este decât
un instrument, un organon. Performanţa în orice artă este, desigur, mijlocită de
instrument. Acesta este necesar, dar nu şi suficient. Viaţa noastră, desfăşurată sub
semnul alegerilor, rareori beneficiază în deciziile ei majore de rigoarea logic-
raţională. Comportamentul raţional este numai un model analitic, dezis de cele
mai multe ori de conduita subiectului. Optăm pentru o profesiune, ne îndrăgostim,
ne căsătorim sau nu o facem, dincolo de calculul raţional. Dincolo de el este
pasiunea, care operează uneori în ciuda raţiunii. În ciuda raţiunii se poate suferi,
dar nu se poate face ştiinţă.

*
În prima parte a cursului vom aborda logica deductivă, în partea a doua
logica inductivă, iar în partea a treia, elemente de teoria argumentării.

 Logica este ştiinţa care studiază gândirea sub aspect formal.

Corectitudinea formală este numită validitate.
Într-un raţionament valid, din premise adevărate rezultă întotdeauna o concluzie
adevărată.
Validitatea este condiţionată de respectarea legilor de raţionare.
Certitudinea adevărului concluziei unui raţionament este condiţionată atât de
corectitudinea formală cât şi de adevărul premiselor.

Organon al ştiinţelor” , un „canon al intelectului şi al raţiunii”. (Vezi Imm. Kant, Logica generală,
Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.66.

14
Logica studiază condiţiile corectitudinii gândirii în demersurile ei deductive şi
inductive.
Problematica logicii este circumscrisă analizei formelor fundamentale ale
gândirii: noţiunea, propoziţia, raţionamentul.
Studiul logicii are un important rol formativ.

1. Ce se înţelege prin formă logică?

2. În ce sens logica este o ştiinţă formală?
3. Ce se înţelege prin validitate?
4. Încercuiţi continuarea corectă:
4.1.Validitatea desemnează o proprietate aplicabilă:
a) propoziţiilor ce alcătuiesc raţionamentul;
b) raţionamentelor;
c) atât propoziţiilor cât şi raţionamentelor;
d) noţiunilor care alcătuiesc propoziţiile;
e) noţiunilor, propoziţiilor şi raţionamentelor.

4.2. Adevărul este o proprietate a :
a) noţiunilor; b) propoziţiilor;
c) raţionamentelor; d) noţiunilor,
propoziţiilor şi raţionamentelor.
5. Este cu putinţă să se obţină o concluzie falsă într-un raţionament
valid? Argumentaţi răspunsul.
6. Ce se înţelege prin raţionament deductiv? Dar prin raţionament
inductiv? Exemplificaţi.
7. Încercuiţi formulările corecte:
a) Deductiv este un raţionament prin care se trece de la constatări despre
cazurile singulare dintr-o mulţime de obiecte, la aserţiuni despre toate
cazurile.
b) Deductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de
generalitate (uneori un grad mai mic) în raport cu premisele din care
a fost derivată.
c) Inductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de
generalitate (uneori un grad mai mic) în raport cu premisele din care
a fost derivată.
d) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad de
generalitate la judecăţi de un grad mai mic de generalitate este
deductiv.
e) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad de
generalitate la judecăţi de un grad mai mic de generalitate este
inductiv.
f) Inducţia este un raţionament în care concluzia are un grad de
generalitate mai mare decât premisele din care a fost derivată.
8. Bazându-vă pe valoarea de adevăr a concluziei şi pe tipul de
inferenţă corespunzător următoarelor patru situaţii, arătaţi ce se poate spune
despre valoarea de adevăr a premiselor corespunzătoare fiecăreia:
a) concluzie adevărată, inferenţă validă, premise….
b) concluzie falsă, inferenţă validă, premise….
c) concluzie adevărată, inferenţă nevalidă, premise….
d) concluzie falsă, inferenţă nevalidă, premise…

15
9. Fie următorul raţionament: “Peştele răpitor se pescuieşte bine cu
momeală vie, deoarece ştiuca este peşte răpitor şi se pescuieşte bine cu momeală
vie”.
Cerinţe: a) Identificaţi tipul raţionamentului (inductiv sau deductiv);
b) Realizaţi un raţionament de tip opus, utilizând aceleaşi propoziţii;
c) Discutaţi certitudinea concluziei în cele două cazuri.

LEGI ŞI
PRINCIPII
LOGICE

Introducere…………………………………………………….p.17
2.1. Principiul identităţii………………………………………p.18
2.2. Principiul noncontradicţiei…………………………….…p.19
2.3. Principiul treţului exclus………………………………….p.20
2.4. Principiul raţiunii suficiente……………………………...p.21
Rezumat………………………………………………………...p.22
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………………..p.23

16
 Raţionamentele în care concluzia nu depăşeşte gradul de generalitate al
premiselor se numesc deductive. Aceste raţionamente se caracterizează prin
validitate: din premise adevărate rezultă cu necesitate concluzie adevărată. Altfel
spus, premisele constituie o raţiune suficientă pentru concluzie. Studiul lor
constituie obiectul logicii deductive.
Specificul demersurilor de tip deductiv constă în faptul că nivelul de
generalitate al concluziei nu depăşeşte nivelul generalităţii premiselor; într-o
exprimare mai puţin riguroasă am putea spune că demersul deductiv este orientat
de la general spre particular, în timp ce demersul inductiv urmează drumul invers,
dinspre particular spre general. Ca urmare, în demersul deductiv fiecare propoziţie
este întemeiată de o altă propoziţie, superioară ca nivel de generalitate. O
întemeiere care merge la infinit nu e cu putinţă; ca urmare trebuie să ne oprim
undeva. Unde? În geometrie - modelul cunoscut al demersului deductiv - ne oprim
la axiome; în logică la principii.

LEGI ŞI
PRINCIPII
LOGICE

Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de

raţionare, legi logice. Spre deosebire de legile celorlalte ştiinţe, legi ce au un
caracter limitat la un domeniu specific, legile logice, ca legi ale gândirii, sunt
adevărate ”pentru toate lumile posibile”. Adevărul lor nu depinde de nici un fel de
condiţie, ci sunt etern valabile. Ele se exprimă în tautologii (de la grecescul tauton
= acelaşi), formule întotdeauna adevărate.
Legile elementare care guvernează şi gândirea comună se numesc
principii logice. Ele exprimă exigenţe de maximă generalitate din care derivă
celelalte legi şi reguli logice aplicabile unor contexte operaţionale particulare.

 principiul identităţii
 principiul noncontradicţiei
 principiul treţului exclus
 principiul raţiunii suficiente

17
 2.1. PRINCIPIUL
IDENTITĂŢII
Întrucât legile gândirii reflectă legile realităţii,
principiile pot fi formulate în două moduri: cu referire la realitate - ontologic, sau
cu referire la gândire - semantic.
În formulare ontologică:
a) fiecare lucru este ceea ce este; sau: fiecare lucru este identic cu sine. Cu
alte cuvinte, fiecare lucru este identic cu sine şi numai cu sine, indiferent cât de
asemănător ar fi cu un altul. Atunci când spunem că două obiecte sunt identice, nu
este vorba de o identitate în sens logic; din momentul în care sunt două obiecte,
ele nu mai pot fi identice oricât de asemănătoare ar fi sub aspectul formei,
structurii materialului sau altor proprietăţi. Ele rămân din punct de vedere logic
distincte, aspect care poate fi evidenţiat şi numai prin dispunerea lor spaţială; în
acelaşi timp, ele nu pot ocupa acelaşi spaţiu. Această identitate nu este menită să
sugereze imobilitatea lumii, ci doar permanenţa substanţei, a esenţei, dincolo de
accident. Un lucru este identic cu sine în toate momentele transformărilor sale;
În formulare semantică:
b) orice formă logică este identică cu ea însăşi. Identitatea formei logice
(noţiunii, propoziţiei, raţionamentului) cu ea însăşi este condiţia elementară a
gândirii.
În formulă:
A= id. A
În formulare expresă apare la Leibniz, dar este cunoscut încă de la
Parmenide: ”Existenţa este şi nu poate să nu fie” (ceea ce este, este) şi Aristotel.
Nu este un truism: noţiunile, conceptele se grupează în structuri
piramidale, în reţele sau plase categoriale. În nodurile acestor plase se găsesc
noţiunile. Dacă se confundă (se identifică) două noţiuni diferite, plasa nu mai este
funcţională, gândirea alunecă în confuzie.
Exigenţele ridicate de respectarea acestui principiu sunt:
a) definirea corectă a noţiunilor; ar fi desigur absurd
să definim toţi termenii unei argumentări, dar o utilizarea improprie sau
imprecisă a noţiunilor generează ambiguităţi semantice sau situaţii ilare (vezi
declaraţiile parlamentarilor noştri: ”Azi am avut o activitate foarte lucrativă”;
“Această lege am aprobat-o fortuit”). În cazul demersurilor ştiinţifice,
definirea termenilor (construirea conceptelor ştiinţifice) este operaţie
fundamentală. Totuşi, dinamica ştiinţei face ca numeroase concepte să-şi
aştepte încă o definire precisă.12
Pot fi definite fără echivoc toate noţiunile? Evident că nu. Ar fi o
greşeală să aşteptăm ca dicţionarul să ne ofere răspunsuri la întrebări precum „Ce
este arta?” sau „Ce este dreptatea?”. În cazul unor astfel de noţiuni se impune
următoarea exigenţă:
b) precizarea accepţiunii, a sensului în care utilizăm
noţiunea. Noţiuni ca fericire, iubire, terorişti, naţionalişti, revoluţie ridică în
primul rând probleme de ordin logico-semantic şi abia apoi ontice; fără o
prealabilă precizare a sensului noţiunii, discuţiile nu-şi au rostul.
c) păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers raţional.
Arma predilectă a sofiştilor era comutarea de sens: “Cine sunt cei ce învaţă, cei ce
ştiu sau cei ce nu ştiu?” întreabă sofistul Euthydemos. Oricum va răspunde tânărul
Clenias, tot va fi dezminţit de sofist prin comutarea de sens a termenilor cei ce
ştiu, respectiv neştiutorii.13

12
Definirea termenilor este o temă ce urmează a fi parcursă în capitolul următor.
13
Vezi Platon, dialogul Euthidemos, în Platon, Opere, vol. III, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p. 74 şi urm.
18
 Nici ştiinţa şi nici filosofia nu au fost scutite de astfel de imprecizii
interpretative: vezi comutarea de sens în cazul termenilor: relaţii de incertitudine -
relaţii de indeterminare - indeterminism - acauzalitate.
Sinonimia (cuvinte diferite care desemnează aceeaşi noţiune) şi
omonimia (acelaşi cuvânt pentru noţiuni diferite) favorizează încălcarea
principiului.
Respectarea principiului conferă claritate şi precizie gândirii şi
comunicării.
În concluzie, subliniem faptul că în orice act de comunicare, în
argumentarea dialogală sau în discursul retoric, trebuie să acordăm atenţie
clarificării minimale a sensului noţiunilor utilizate.

2.2. PRINCIPIUL
NONCONTRADICŢIEI

A fost formulat de către Aristotel în lupta împotriva sofiştilor, care prin

Protagoras14 afirmau că “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Stagiritul15 a
constatat că oamenii se contrazic, iar dacă ei sunt măsura, judecăţile opuse sunt
adevărate simultan. Dar, va argumenta Aristotel,
a) este imposibil ca unul şi acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-un anume
fel în acelaşi timp şi sub acelaşi raport;
b) două propoziţii opuse (în care una afirmă ceea ce cealaltă neagă
implicit sau explicit) nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport.
În formulă:
∼ (p&∼ p) (nu este adevărat p şi non p)
Dintre două propoziţii opuse numai una poate fi adevărată. În exemplul:
Toţi oamenii sunt drepţi/ Nici un om nu este drept, ambele propoziţii nu pot fi
adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, dar pot fi ambele false.
Demonstraţia lui Aristotel este pe cale indirectă, prin reducere la absurd. Dacă nu
am admite principiul noncontradicţiei, gândirea ar cădea în incoerenţă căci:
a) dispar însuşirile esenţiale ale lucrurilor, toate devenind accidentale,
deoarece numai accidentul poate să fie sau să nu fie;
b) toate lucrurile s-ar confunda în unul singur p ≡ ∼ p ≡ c ≡ ∼ c
c) adevărul nu s-ar putea deosebi de fals. “Paradoxul este
Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. veştmântul la
 paradox Prezenţa unei contradicţii într-un sistem de argumente care adevărul
invalidează argumentarea. recurge pentru
 aporie
Un gen aparte de contrazicere este prezentă în a ţâşni la
 lumină, fără a
paradox sau antinomie17 şi în aporie18. Descoperirea se
16
plimba
antinomie
acestor dificultăţi ale gândirii aparţine grecilor antici şi indecent printre
semnifică, în ultimă instanţă, limitele gândirii noastre. oameni”
Respectarea principiului noncontradicţiei generează consecvenţă J. Cocteau
gândirii şi argumentării. Evident, necontrazicerea vizează un discurs anume şi
14
Protagoras (481-411 î.e.n.) este cel mai reprezentativ sofist care prin formula sa, valoroasă sub
aspect antropologic, a făcut loc îndoielii în cunoaştere, instituind prima criză sceptică.
15
Aristotel sa născut la Stagira.
16
De la grecescul para =contra şi doxa = opinie, etimologic = contra opiniei, în sensul de enunţ
contradictoriu; paradoxul se iveşte atunci când, din anumite premise care sunt acceptate toate ca
adevărate, se ajunge printr-un raţionament deductiv valid, la o concluzie care este contradictoria
premisei iniţiale acceptate; în sens larg, termenul paradox acoperă şi situaţiile care contravin
credinţelor general acceptate.
19
nu o consecvenţă illo tempore. Kant spunea în acest sens că numai nebunii nu se
contrazic. A-ţi accepta erorile, a te dezminţii, a revenii asupra crezărilor proprii
este semn al consecvenţei cu adevărul. Şi, o ştim de la Aristotel, prietenia
adevărului este mai presus de prietenia prietenului.

2.3. PRINCIPIUL
TERŢULUI EXCLUS

Se enunţă astfel:
a) este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anume proprietate,
terţul este exclus (în latină tertium non datur).
b) două judecăţi contradictorii nu pot fi ambele false în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport; din două judecăţi contrare numai una poate fi falsă; nu se poate
ca o propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă.
În formulă:
p vp (p sau non p)
Fie propoziţiile Unii oameni sunt drepţi şi Unii oameni nu sunt drepţi. În
acest exemplu propoziţiile nu pot fi împreună false, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, putând fi însă adevărate.
Comparând cele două principii, putem afirma că:
 dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p
şi non-p, principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p, a
treia posibilitate nu există, terţul este exclus;
dacă principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, principiul
terţului exclus stabileşte adevărul unei teze;
principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le
limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte, pasăre, reptilă, batracian)
principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se excludă, dar le
limitează numărul la două.
Cele două principii se pot combina în aşa-numitul principiu al bivalenţei:
Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţul este exclus
Logica clasică este o logică bivalentă, mulţimea propoziţiilor se divide în
două clase, adevărate sau false, terţul este exclus. Totuşi, Aristotel a pus problema
viitorilor contingenţi: Mâine va fi o bătălie navală este o propoziţie contingentă19.
În timp ce Aristotel şi Epicur, pentru a evita fatalismul, susţin contingenţa
viitorului, stoicii (Chrisipp) susţin aplicarea terţului şi la viitor, pentru a justifica Logică
universalitatea necesităţii. Eroarea lor este legată de acest ontologism. bivalentă
Logica modernă este nechrisippiană. În anul 1920, logicianul Ian polivalentă
Lukasiewicz construieşte primul sistem de logică polivalentă introducând alături
de adevăr şi fals o a treia valoare aletică20, probabilul. În logica trivalentă intră în
acţiune principiul quartului exclus, în cea tetravalentă, principiul quintului exclus.

17
Termenul de antinomie (anti = contra şi nomos = lege) a fost introdus de către Immanuel Kant
pentru a desemna un sistem de două propoziţii contradictorii, fiecare demonstrabilă la rândul ei;
cei doi termeni au fost multă vreme consideraţi ca fiind sinonimi; astăzi mulţi logicieni îi
diferenţiază.
18
Dificultate, fundătură a gândiri.
19
termenul contingent este antonimul termenului necesar.
20
de la grecescul aletheia = adevăr.
20
 Cu referire la sistemele de propoziţii formularea este: acceptăm p sau nu
acceptăm p şi serveşte selecţiei propoziţiilor coerente care-mi servesc tezei de
demonstrat sau argumentat.
Împreună cele două principii (principiul noncontradicţiei şi cel al terţului
exclus) fundamentează demonstraţia prin reducere la absurd.
Respectarea acestor principii generează gândirii consistenţă, consecvenţă
şi capacitate de decizie riguroasă.

2.4. PRINCIPIUL
RAŢIUNII
SUFICIENTE
Acest principiu este o reflectare în planul gândirii a principiului
cauzalităţii, conform căruia nu există fenomen lipsit de cauză. Deşi a fost
semnalat încă de Democrit şi stoici, formularea lui explicită ca lege a gândirii
aparţine lui Leibniz:
a) nici un efect nu e lipsit de cauză;
b) nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione).
Spre deosebire de principiile anterioare, principiul raţiunii suficiente nu
exprimă o lege formală, ci una metalogică ce prezidează opera de construcţie a
logicii. Este motivul pentru care nu se condensează într-o formulă a logicii
simbolice.
Un adevăr pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe un alt adevăr.
Operaţia prin care se face această întemeiere este un raţionament. Rezultă că
raţionamentul constituie un produs al principiului raţiunii suficiente. Teoria
demonstraţiei este regizată de acest principiu.
Dintre cele patru categorii de raţiuni ce pot fi invocate pentru susţinerea
unei teze, prin combinarea necesarului cu suficientul, doar cele suficiente sunt
acceptate ca fiind valide:
a) suficient şi nenecesar (dacă p
Raţiune
atunci q): ”Dacă am luat bursă, înseamnă că
necesară şi suficientă
am fost integralist” (pentru a fi integralist nu
necesară dar insuficientă este necesar să fi luat şi bursă, dar faptul că ai
nenecesară dar suficientă luat bursă este suficient pentru a justifica
(nenecesară şi insuficientă) faptul că ai fost integralist).
b) suficient şi necesar (dacă şi numai dacă p, atunci q): “Pentru a putea să
te înscrii la examenul de susţinere a licenţei este necesar şi, în acelaşi timp,
suficient, să obţii toate creditele alocate anilor de studiu.”
Cerinţa acestui principiu este de a ne fundamenta, întemeia,
Există şi obiecţii
justifica susţinerile. Principiul ne constrânge să dăm curs întrebării: pe
aduse formulărilor
ce te bazezi? A arăta care sunt temeiurile susţinerii, înseamnă a da curs clasice ale principiilor,
exigenţelor acestui principiu. Invocarea autorităţii, a marilor nume sunt dar acestea nu vizează
argumente doar pentru micile spirite. Principiul raţiunii suficiente este respingerea principiilor,
expresia exigenţelor gândirii critice împotriva oricărui dogmatism. ci reformularea lor astfel
Puterea sugestiei, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea şi încât să fie aplicabile
logicilor multivalente
siguranţa de sine a susţinătorului, coincidenţa ideilor susţinute cu (ex. principiul al n+1-lea
propriile opinii sau dorinţe intime, tăinuite, favorizează acceptarea exclus în cadrul unei
ideilor fără o raţiune suficientă. Desigur, suficientul ţine şi de bunul logici a n-valenţei).
simţ; nu putem justifica totul, undeva trebuie să ne oprim. Dacă am

21
presupune că orice propoziţie poate fi demonstrată, atunci suntem în situaţia
regresului la infinit. Principiul ne cere de fapt să aducem o justificare pentru ca o
propoziţie să fie acceptată şi nu să justificăm la infinit. În geometrie ne oprim la
axiome pe care însă nu le putem justifica; le acceptăm datorită evidenţei lor. Şi în
discursul argumentiv trebuie să ne oprim la evidenţe. Bunul simţ ne-o cere; altfel
totul se transformă într-o ciorovăială.
În concluzie, principiile logice în calitatea lor de normele elementare ale
gândirii solicită respectarea identităţii termenilor, necontrazicerea, excluderea
terţului între judecăţile opuse, justificarea susţinerilor. Respectarea lor este o
condiţie necesară a gândirii riguroase.


Legile elementare ale gândirii se numesc principii; ele joacă rolul unor axiome
ale gândirii; sunt universale şi necesare;
Principiile logice sunt condiţii elementare ale adevărului posibil. Identitatea cu
sine sau consecvenţa gândirii, necontrazicerea, excluderea terţului între opuse,
întemeierea aserţiunilor sunt standarde ale raţionării corecte;
 Exigenţele acestor principii generează norme ce regizează operaţiile cu termeni
(definiţii, clasificări), relaţiile între propoziţii, desfăşurarea raţionamentelor.


1.Ce se înţelege prin principiu logic?
2.Enunţaţi principiile logice şi indicaţi pentru fiecare în parte exigenţele pe
care le impune;
3.Căror principii logice le corespund următoarele formulări ale lui Aristotel:

a) “Este imposibil ca judecăţi contradictorii să fie împreună adevărate”.
b) “Nu poate fi nimic între două judecăţi care se contrazic, ci despre un subiect
orice predicat este necesar să fie afirmat sau să fie negat”.
c) “Orice lucru poate fi cunoscut întrucât are o unitate, e identic cu sine însuşi şi
are caracter de generalitate”.
4.Să se identifice abaterile de la principiile logice din fragmentele de mai jos
(exemplele aparţin lui Dimitrie Cantemir) :
a) Orbii văd, după Evanghelie, dar cei care-s orbi sunt lipsiţi de vedere, deci cei
lipsiţi de vedere văd.
b) Dacă Socrate este altceva decât Platon, iar Socrate este filosof, rezultă că
Platon nu este filosof.
c) Dacă vinul este o băutură bună, înseamnă că vinul este bun pentru bolnavii de
ficat.
d) Apostolii sunt 12, iar Petru este apostol, deci Petru este 12.
5.Imaginaţi situaţii în care se încalcă principiile logice.

22
6.Formulaţi o teză (o propoziţie categorică) şi, pentru a răspunde la
întrebarea pe ce te bazezi?, construiţi succesiv cele patru categorii de temeiuri
care pot fi invocate pentru susţinerea ei, arătând apoi care dintre acestea
sunt corecte.
7.Discutaţi din perspectiva paradoxului următoarele enunţuri (paradoxale):
a) Triumful suprem al raţiunii este de a-şi putea pune la îndoială propria ei
validitate (Miguel de Unamuno)
b) Toate generalizările sunt periculoase; inclusiv aceasta (Dumas-fiul).
c) Din principiu sunt împotriva principiilor (Tristan Tzara).
d) Într-o dispută filosofică, câştigă mai mult cel care pierde, deoarece are mai
mult de învăţat (Epicur).
e) Dacă nu ştiu că nu ştiu, mi se pare că ştiu. Dacă nu ştiu că ştiu, mi se pare
că nu ştiu (R. D. Laing).
f) Mulţi ar fi laşi dacă ar avea destul curaj (Th. Fuller).
g) Excesul de tact este o lipsă de tact (G. Călinescu).
h) Banca e o instituţie care-ţi împrumută o umbrelă când e timp frumos şi ţi-o
cere înapoi când plouă. (Jerome K. Jerome)
i) Dumnezeu nu este atotputernic, deoarece nu poate construi un zid pe care
să nu-l poată sări (Pascal).
j) Pasărea a fost ideea oului de a obţine mai multe ouă. (Samuel Butler)
k) Nimic nu e atât de greu de gândit cum e gândirea; cu o singură excepţie:
absenţa totală a gândirii (Samuel Butler)
l) Conştiinţa nu este ceea ce este, ci ceea ce nu este (J-P. Sartre).
m) Fii lucid. Cât timp nu a băgat de seamă nimeni că nu ştii, dacă înveţi, îţi
stă bine. (Gr. C. Moisil)
n) Reputaţia mea creşte cu fiecare eşec. (George Bernard Shaw)
o) Dorinţa de a elimina dorinţa este tot o dorinţă.
p) Zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute, pentru că cel
ce urmăreşte trebuie să ajungă mai întâi în chip obligatoriu acolo de unde a
pornit cel ce fuge, aşa că în chip obligatoriu zăbavnicul se va găsi de
fiecare dată înainte.
(Aristotel comentând aporiile lui Zenon în Fizica, Z, 9, 239b).
q) Arta este o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul. (Picasso)
r) Există probabil un scop şi numai unul pentru care folosirea violenţei este
acceptabilă şi anume de a diminua violenţa lumii” (B. Russell).

23
 LOGICA
TERMENILOR

Introducere………………………………………………….… p.26
p.26
3.1. Caracterizarea termenilor……………………………….
p.29
3.2. Tipologia termenilor……………………………….……..
p.32
3.3. Operaţii cu termeni………………………………………
p.32
3.3.1. Generalizare……………………………………….……
3.3.2. Specificare…………………………………..………….. p.33

3.3.3. Diviziune……………………………..…………………. p.33

3.3.4. Clasificare……………………………………………… p.34

3.3.5. Definiţie………………………………………………… p.35

3.4. Raporturi între termeni…………………………………. p.39

Rezumat……………………………………………………..… p.41

Aplicaţii şi teme de evaluare………………………….……… p.42

24
 Să recapitulăm: Logica are ca obiect analiza mecanismelor gândirii
corecte sub aspect formal. Gândim prin raţionamente. Raţionamentele
(inferenţele) se compun din propoziţii (judecăţi), iar acestea din termeni
(noţiuni). Termenii, propoziţiile şi raţionamentele sunt formele logice
fundamentale. Pentru a ajunge la analiza raţionamentelor considerăm că este
potrivită abordarea prealabilă a componentelor acestora.
Izolarea formelor logice una de cealaltă are doar scopul metodologic
de a le studia structura, în desfăşurarea efectivă a gândirii, ele presupunându-
se reciproc.
Termenul este elementul ultim în care se descompune o propoziţie.
Vom începe prin analiza termenilor, a operaţiilor de construire şi de ordonare
a termenilor în sistem, urmând ca apoi să relaţionăm termenii în propoziţii
simple, iar pe acestea, în raţionamente simple, de tip silogistic.

*
Obiectivele urmărite prin acest capitol sunt:

clarificarea terminologică prin analiza intensiunii şi extensiunii;

cunoaşterea rigorilor logice de construcţie a termenilor prin operaţii de
specificare, generalizare;
 ordonarea corectă a termenilor în sistem prin diviziuni şi clasificări;
utilizarea definiţiilor de diverse tipuri, în raport cu intenţia locutorului;
relaţionarea termenilor aflaţi în acelaşi univers de discurs.

TERMENII

3.1. CARACTERIZAREA
TERMENILOR
Între gândire şi limbaj există relaţii de
determinare reciprocă. Limitele lumii mele sunt limitele limbii mele spunea un
filosof contemporan21. Lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, este limitată de limba
noastră. Să nu ne surprindă, aşadar, referirile noastre frecvente la limbaj.
21
Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, trad. Al. Surdu, Humanitas, Bucureşti,
1991, p.102.
25
 Lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor:
- cu semnificaţie - (categoreme22) termeni care semnifică
„prin ei înşişi” ceva anume. În propoziţia „Toţi oamenii sunt
muritori”, termenii (categoremele) sunt reprezentaţi de subiectul
„oameni” şi predicatul „muritori”.
-cu rol operaţional - (sincategoreme) care desemnează
cuvinte lipsite de semnificaţie prin ele însele şi deţin un rol
sintactic prin faptul că modifică semnificaţia categoremelor. Din
categoria acestora fac parte:
 cuantori: toţi, unii, nici unul;
 copulă: este, nu este, sunt, nu sunt;
 modalităţi: necesar, posibil;
 conectori: non, şi, sau;
Doar categoremele sunt considerate ca desemnând termeni .
Între cuvânt şi termen, între forma lingvistică (cuvântul) şi forma Ch. S. Peirce, de numele
logică (termenul), nu există relaţie univocă. Omonimele (capră, broască) sunt căruia este legată
termeni diferiţi desemnaţi prin acelaşi cuvânt, iar sinonimele (nea, omăt) sunt constituirea semioticii ca
ştiinţă, afirma că
cuvinte diferite ce desemnează acelaşi termen; înţelegerea este posibilă “semnul este ceva care
datorită contextului sau universului de discurs.23 În consecinţă, există pentru cineva stă în loc
întotdeauna un surplus de semnificaţie în raport cu lumea. de altceva”.
În structura termenului intră trei componente logico-semantice:
•
este desemnat printr-un cuvânt sau o expresie („om”, „omul care a uitat că e om”)
- componenta lingvistică (cea care indică numele termenului);
•
are un înţeles, o semnificaţie („fiinţă raţională”, „fiinţă raţională ce se comportă
iraţional”- componenta cognitivă (cea care indică noţiunea);
•
are o referinţă, se aplică anumitor obiecte (reale sau ideale) -componenta ontică
(omul Calias, omul Socrate).
Ţinând seama de aceste componente, putem defini termenul astfel:

Termenul este un cuvânt (expresie) care desemnează în planul gândirii o

clasă24 de obiecte.

În analiza unui termen este utilă distincţi dintre intensiunea şi

extensiunea unui termen.
•
Semnificaţia sau înţelesul termenului desemnează intensiunea sau Structura
conţinutul lui (conotaţie). termenului
•  intensiune
Referinţa sau mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu  extensiune
sens desemnează extensiunea sau sfera termenului (referinţa sau denotaţia).  note:
Exemplu: -proprii
Vertebrate -intensiune: animale cu coloană vertebrală; -generice
-accidentale
22
Termenul categorematic este o rostire articulată, care semnifică prin convenţie şi prin sine
esenţele lucrurilor, de pildă, “Dumnezeu”, “om”. Iar termenul sincategorematic, de pildă,
“oricine”, “nimeni”, ”cineva”, “nu cineva”. Dimitrie Cantemir, Op. cit. p. 101.
23
Conceptul de „univers al discursului” este introdus la jumătatea sec. al XIX-lea de către
Augustus de Morgan pentru a desemna „un domeniu de idei care conţine subiectul pus în
discuţie”, adică un context precis ce permite identificarea semnificaţiei univoce a termenului
utilizat; analiza semnificaţiei termenilor este obiectul semanticii, subdisciplină a semioticii, alături
de sintaxă şi pragmatică.
24
Logicienii numesc clasă ceea ce matematicienii numesc mulţime.
26
 -extensiune: mamifere, reptile, păsări, peşti, amfibieni;
Conţinutul unui termen este dat de notele sau proprietăţile comune
obiectelor din clasa respectivă. Un termen poate fi caracterizat prin trei categorii
de note25:
- note proprii (propriul) - cele care aparţin exclusiv elementelor
clasei respective, considerate şi note definitorii;
- note generice (genul) – note nespecifice care aparţin genului
(clasei supraordonate) fiind comune speciilor (claselor
subordonate);
- note accidentale26- cele ce aparţin doar unor elemente din
clasa de obiecte. Intensiunea termenului este alcătuită numai din notele proprii şi
generice.

EXEMPLU: vertebrat:
note proprii: animal cu coloană vertebrală Între intensiune şi
note generice: fiinţă cu nutriţie heterotrofă extensiune există o legătură
note accidentale: fiinţă care naşte pui vii strânsă: dacă un termen
include un alt termen în
extensiunea sa, atunci acesta din urmă îl include pe cel dintâi în intensiunea sa.
Termenul care include un alt termen în extensiunea sa se numeşte gen, iar cel
inclus se numeşte specie. Cu aceste distincţii vom spune că genul include specia
sub aspectul extensiunii, iar specia include genul sub aspectul intensiunii. Variaţia
lor în serii de termeni este inversă: mărimea sferei variază invers faţă de mărimea
conţinutului.
Ex: extensiune
M= mamifere
V= vertebrate A
A= animale V M

Sfera termenului mamifer este cea mai restrânsă, subordonată fiind sferei
termenului vertebrat şi animal, dar conţinutul acestui termen include şi notele
genurilor, respectiv: animal cu coloană vertebrală, care naşte pui vii şi îi hrăneşte
prin lapte.

Consecinţa ce rezultă de aici este, credem, evidentă: cu cât un termen

are sfera mai largă, cu atât conţinutul lui este mai sărac, la limită, pentru termeni
de maximă generalitate, notele de conţinut dispar, termenul ajungând la un
conţinut care repetă numele termenului: conceptul de existenţă desemnează tot
ceea ce există, adică existenţa. Iată de unde dificultatea operării cu termeni foarte
generali, dificultăţi ce trebuie avute în vedere în actul didactic.

Pe de altă parte, se impune încă o remarcă: raportul dintre intensiunea şi

extensiunea unui termen nu este simplu şi univoc: unii termeni sunt extensional
echivalenţi dar intensional diferiţi. Spre exemplu, ”Planeta unde a avut loc
atentatul terorist din 11 septembrie 2001” şi “Planeta care i-a dat pe Einstein şi
Bach” sunt entităţi semiotice extensional echivalente, dar intensional diferite; ele
sunt contradictorii (pragmatic), neputându-se înlocui una pe cealaltă în propoziţia
25
Aristotel vorbeşte de predicabile.
26
Vorbind despre aşa numitele “cinci voci ale lui Porphyrius”, adică: genul, specia, diferenţa,
propriul şi accidentul, D. Cantemir, în Istoria ieroglifică, utilizează termenii: “neamul”, “chipul”,
”deosăbirea”, “hirisia” şi “tâmplarea”.
27
“Planeta… are de ce să fie mândră”. Asemănător stau lucrurile şi cu termeni ca
“agent de informaţii” şi “spion” sau “revoluţia din decembrie 89”, “revolta
din…”, “mişcările din…” , “lovitura de stat din…”, “actul din…”, utilizate în
funcţie de interesele intervenientului, dar desemnând acelaşi lucru.
In raport cu interpretul, termenul poate avea extensiunea cunoscută, dar
extensiunea nu, sau invers. Este relevant în acest sens exemplul lui Solomon
Marcus care mărturiseşte că avea o bună cunoaştere a intensiunii termenului
“Marin Preda”, cunoscându-i opera, dar necunoscându-l personal. În acelaşi timp,
cunoştea destul de bine o persoană care lua masa la acelaşi restaurant,
observându-i gesturile, modul de a vorbi sau mânca. O cunoştea extensional, dar
nu şi intensional. Abia după mult timp a aflat că persoana respectivă era Marin
Preda.27

Deosebirea între intensiune şi extensiunea termenului rezolvă şi

paradoxul Electra analizat de stoici: Întors acasă, Oreste nu este recunoscut de
sora sa Electra, deşi ea cunoştea faptul că Oreste este fratele ei. Se poate spune că
Electra ştia şi nu ştia, în acelaşi timp, că persoana din faţa ei este fratele ei. Cu
alte cuvinte, cunoştea cine este Oreste (este fratele ei), dar nu cunoştea cine este
Oreste (adică persoana din faţa ei). Cu deosebirea intensiune-extensiune se poate
spune că Oreste este cunoscut de Electra intensional, dar nu este recunoscut
extensional.

3.2.TIPOLOGIA
TERMENILOR

Nu vom intra într-o analiză detaliată a problemei28, limitându-ne, aici,

doar la acele tipuri de termeni care vor impune anumite restricţii în operaţiile
ulterioare. Clasificarea termenilor o vom realiza utilizând drept criteriu cele două
elemente structurale, extensiunea, respectiv intensiunea.

extensional: intensional:
 termeni vizi / nevizi  abstracţi / concreţi
 individuali / generali  absoluţi / relativi
 colectivi / divizivi  pozitivi / negativi
 precişi / vagi

3.2.1. După
extensiune
 Un termen este vid (ex.: „cerc dreptunghiular”, „infractor nevinovat”),
dacă nu conţine nici un element în extensiunea sa, în caz contrar este nevid. În
exemplul.: “Actualul rege al Franţei este chel”, termenul actualul rege al Franţei
este vid, în timp ce termenul chel este nevid. Dacă vom considera propoziţia de
mai sus ca fiind falsă, conform principiului terţului exclus va trebui să acceptăm
27
Vezi Solomon Marcus, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p.70.
28
Pentru o clasificare cuprinzătoare a termenilor în raport cu nivelul dezvoltării
logicii în momentul de faţă vezi G. Enescu, Clasificarea termenilor, în Analele
Universităţii Bucureşti, (Filosofie), 1991.
28
ca adevărată negaţia ei: ”Actualul rege al Franţei nu este chel”. Cum nici aceasta
nu este adevărată, rezultă că propoziţia este “ilogică”, adică absurdă, lipsită de
sens. Aşadar, utilizarea termenilor vizi în propoziţie generează absurditatea
propoziţiei respective, cu o singură excepţie: propoziţia în care se neagă existenţa
termenului respectiv. Ex.: “Nu există cercuri pătrate”. Termenii care cuprind o
contradicţie logică sunt logic vizi („pătrat rotund”), iar cei care sunt vizi în raport
cu experienţa noastră sunt factual vizi („balaur cu şapte capete”).
O clasă specială a termenilor vizi este reprezentată de termenii ideali,
foarte importanţi pentru analiza logică a ştiinţei: „punct”, ”corp absolut elastic”,
„gaz ideal”. Obiectele fizice pot fi gândite ca fiind din ce în ce mai mici, la limită
putem concepe un obiect fără dimensiune, punctul. Prin convenţia atribuită aceşti
termeni desemnează obiecte cu anumite caracteristici limită. Obiectele desemnate
există ideal, dar nu real; locul lor este aşadar între termenii vizi şi cei nevizi.
Un termen este individual sau singular, dacă are în extensiunea sa un
singur element; este general, dacă are în extensiunea sa cel puţin două elemente.
Ex.: Constanţa / oraş. Termenii de maximă generalitate se numesc categoriali
(categorii): spaţiu, timp, mişcare, etc. Specificul acestora este că ei nu determină
clase de obiecte ca cei generali, astfel încât să fie separate de alte clase, ci
proprietăţi abstracte ale existenţei.
Termenii care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se
conservă prin trecerea de la clasă la element sunt colectivi. În cazul termenilor
colectivi raportul între clasă şi element este raport întreg/parte: ceea ce corespunde
întregului nu corespunde fiecărei părţi. Întregul are determinări specifice, proprii
numai lui, şi nu fiecărui element în parte. Ex.: pădure, bibliotecă, armată, echipă,
floră, faună, etc.
Dacă ceea ce se poate spune despre clasă se poate spune şi despre
fiecare element al ei, atunci termenul respectiv este diviziv. Anticipând raporturile
între termeni, precizăm aici faptul că raportul între clasă şi element, în cazul
termenilor divizivi, este raport gen/specie.
Eludând diferenţele dintre termenii colectivi şi cei divizivi, sofiştii
antichităţii transferau ilicit note de la colectiv la element sau de la element la
colectiv: “Din faptul că omul este o specie biologică şi Socrate este om, rezultă că
Socrate este o specie biologică”. Existenţa termenilor vagi
Termenii vagi sunt cei în cazul cărora nu se poate determina cu a fost semnalată încă din
exactitate sfera lor: tânăr, trecut, grămadă, cârd, cireadă, etc. Termenii vagi antichitate, megaricii
admit nuanţări şi solicită din partea celui ce îi utilizează precizări, în timp ce formulând paradoxul
termenii precişi nu admit nuanţări. Spre exemplu, putem spune că: “Mihai a chelului şi cel al
grămezii:
intrat în politică la o vârstă destul de tânără”, dar nu putem spune despre un
 Câte fire de păr trebuie
triunghi că este destul de triunghi.
să-i lipsească unui om
În ştiinţă, ca şi în discursul argumentativ, utilizarea termenilor vagi pentru a fi considerat
impune precizarea (prin convenţie) a extensiunii termenului utilizat. În chel?
sociologie, de pildă, dacă vom folosi termenul tânăr, vom face precizarea că  Câte boabe de grâu
desemnăm convenţional prin acest termen orice persoană aflată în categoria de alcătuiesc o grămadă?
vârstă cuprinsă între18-35 de ani. Termenii vagi sunt astăzi
analizaţi în logica fuzzy.
3.2.2. După
intensiune

Dacă un termen redă proprietăţi considerate în sine, izolat, nelegate de

un obiect anume, termenul este abstract, iar dacă termenul redă însuşiri
aparţinând unui obiect, el este concret. Acelaşi cuvânt poate desemna un termen
abstract într-un context şi unul concret în alt context. Spre exemplu, în propoziţia:
“Înţelepciunea este o virtute” termenul înţelepciune este abstract în timp ce în
29
propoziţia “Înţelepciunea lui Socrate…” acelaşi termen este utilizat în sens
concret.
Un termen care are sens de sine stătător este numit absolut (ex.
student, om, oraş), iar termenii care nu au sens decât în raport cu alţii sunt numiţi
relativi sau corelativi (ex.: soţ-soţie, frumos-urât, bun-rău, afirmaţie-negaţie,
legal-ilegal, drept-nedrept, cauză-efect). Termenii corelativi nu pot fi gândiţi în
afara corelaţiei lor.
Dacă un termen redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri este
pozitiv, iar dacă redă privarea de însuşiri este negativ. Din punct de vedere logic,
fiecărui termen pozitiv îi corespunde un termen negativ: om/non-om,
vertebrat/non-vertebrat etc. Termenul negativ este complementul termenului
pozitiv, relativ la universul discursului considerat. Principiul noncontradicţiei nu
permite ca doi termeni care formează o astfel de pereche să fie enunţaţi simultan
despre acelaşi obiect al gândirii. Reamintim, în acest context, faptul că forma
logică şi cea lingvistică nu trebuiesc confundate, negaţia lingvistică nu este
necesar şi negaţie logică: termenul nevinovat reprezintă o negaţie lingvistică, dar
nu şi o negaţie logică.

3.3. OPERAŢII
DE CONSTRUIRE ŞI DE ORDONARE
A TERMENILOR ÎN SISTEM

3.3.1. OPERAŢII BIUNIVOCE29

Într-un sistem, putem construi anumiţi termeni plecând de la alţi termeni.

Dacă se construieşte un termen plecând de la un alt termen, operaţia este
biunivocă; dacă se construiesc mai mulţi termeni plecând de la unul singur, sau se
construieşte unul singur plecând de la mai mulţi, operaţia este univocă. Dacă
direcţia de construcţie este de la specie spre gen, operaţia este ascendentă, iar dacă
se desfăşoară de la gen la specie, operaţia este descendentă. După cele două
criterii, se poate construi următorul tabel al operaţiilor logice constructive30 cu
termeni:

Direcţia construcţiei 
Construcţie Construcţie
descendentă ascendentă
Felul construcţiei 
Construcţie biunivocă Specificare Generalizare
Construcţie univocă Diviziune Clasificare

Cele patru operaţii logice se structurează în cupluri, fiind reversibile,

fiecăreia corespunzându-i o operaţia inversă.

SPECIFICAREA
ŞI
GENE
RALIZ
29
se construieşte un termen plecând de la un alt termen.
30
Vezi Petre Botezatu, Introducere în logică, Polirom, Iaşi, 1997, p.173.
30
 SPECIFICAREA este operaţia logică prin care se construieşte specia
pornind de la un gen al său.
GENERALIZAREA este operaţia logică prin care se construieşte genul
plecând de la o specie a sa.
Sunt operaţii inverse, reversibile, care se bazează pe legea raportului
invers între variaţia extensiunii şi variaţia intensiunii. Variaţia intensiunii se
realizează prin adăugarea (specificare) sau eliminarea (generalizare) de note
definitorii sau diferenţe specifice.
Dacă la intensiunea unui gen se adaugă diferenţa specifică a uneia dintre
speciile sale, atunci obţinem acea specie (specificare)
Utilizând exemplul anterior, genul vertebrat are în intensiune nota
animal cu coloană vertebrală. Dacă adăugăm la această notă diferenţa specifică a
speciei mamifer: naşte pui vii şi îi hrăneşte prin lapte, obţinem specia mamifer.
Dacă din intensiunea unei specii eliminăm diferenţa specifică, atunci
obţinem genul său (generalizare). În exemplul de mai sus, dacă procedăm la
eliminarea diferenţei specifice: naşte pui vii şi îi hrăneşte prin lapte, ceea ce
rămâne este termenul gen, vertebrat.
Corectitudinea celor două operaţii este condiţionată de respectarea
următoarelor reguli:
a) Specificarea şi generalizarea necesită trei categorii de
termeni: termenul dat, termenul construit şi diferenţa specifică;
Reguli b) Între termenul dat şi cel construit trebuie să existe raport de


ordonare (raport gen-specie);
c) Nota adăugată sau eliminată trebuie să fie o diferenţă
specifică.
Prin specificare şi generalizare, prin adăugare, respectiv eliminare, de
diferenţe specifice, se construiesc noţiunile ştiinţifice Cele două procedee de
construcţie a termenilor reprezintă, în acelaşi timp, şi metode de expunere a
conţinuturilor ştiinţifice.

3.3.2. OPERAŢII
LOGICE UNIVOCE*

DIVIZIUNEA ŞI CLASIFICAREA
Operaţia logică prin care descompunem genul în speciile sale se numeşte
diviziune. De exemplu, genul vertebrate se divide în speciile: mamifere, reptile,
peşti, păsări, amfibieni. După numărul claselor obţinute, diviziunile sunt
dihotomice, trihotomice, tetratomice, politomice.
Operaţia logică prin care compunem genul din speciile sale se numeşte
clasificare. De exemplu, bradul, molidul, pinul ş.a formează împreună clasa Clasificări
coniferelor. Clasificările pot fi artificiale (pragmatice), atunci când criteriul nu naturale
exprimă o notă definitorie, aşa cum este clasificarea cuvintelor artificiale
Diviziuni
în dicţionare, sau naturale, atunci când criteriul este o notă
dihotomice
definitorie (ex. clasificarea elementelor chimice în tabloul
trihotomice
periodic).
politomice
Nota în baza căreia se desfăşoară operaţie se „Orice cunoaştere
numeşte fundament (în cazul diviziunii) sau criteriu (în cazul clasificării). este o clasificare”
John Dewey

31
 Corectitudinea acestor operaţii este condiţionată de respectarea
următoarelor reguli:
1.
Regula structurii: diviziunea şi clasificarea necesită trei serii de
termeni: termeni daţi, termeni construiţi şi criteriu sau fundament;
2.
Regula ordonării: între termenii daţi şi cei construiţi trebuie să existe raporturi
de ordonare;
3.
Reguli 3.

 3.
3.
Regula criteriului: fundamentul sau criteriul trebuie să fie unic într-o operaţie şi
bine determinat;
4.
Regula reuniunii: extensiunea genului trebuie să fie epuizată prin diviziune;
reunirea claselor trebuie să fie egală cu universul clasificat;
5. Regula excluderii claselor: speciile să fie termeni exclusivi între ei.
Încălcarea oricărei reguli duce la erori logice, cele mai frecvente fiind
cele rezultate prin utilizarea criteriilor vagi, nediferenţierea claselor, sau amstecul
criteriilor.
Prin diviziune şi clasificare se ordonează obiectele realităţii în clase după Deşi deosebite din
asemănările şi deosebirile lor. Rezultatul acestor două operaţii este constituirea punctul de vedere al
sistemului de termeni. Din punct de vedere didactic, apreciem că un termen nu sensului desfăşurării
operaţiei, în
poate fi considerat ca fiind stăpânit de către elev decât atunci când acesta are obişnuinţele noastre
capacitatea de a-l “manipula”, de a-l specifica sau generaliza, de a-l clasifica sau cele două operaţii se
divide. Insistenţa asupra acestui aspect în actul predării/învăţării are rezultate confundă, vorbindu-
se doar de
deosebit de benefice în fixarea corectă a stemului noţional specific disciplinei. clasificare şi atunci
când se realizează o
diviziune

3.3.3. ALTE OPERAŢII CU TERMENI:

DEFINIŢIA

Definirea este operaţia logică prin care se precizează înţelesul unui termen.

Rezultatul definirii este definiţia.

Ex. Secol =df. un interval de timp de 100 de ani
Structura standard a unei definiţii este A = df. B în care A (secol) este Structura
definitul (definiendum), B (un interval de timp de 100 de ani) este definitorul definiţiei
(definiens), iar =df. este relaţia de definire, prin care se stabileşte identitatea
definit
definitului cu definitorul.
definitor
relaţie
3.3.3.1. TIPOLOGIA de definire
DEFINIŢIEI

Pentru realizarea tipologiei vom folosi drept criterii obiectul definiţiei,

procedura de definire şi scopul definiţiei.
După obiectul definiţiei, definiţiile pot fi a) reale, atunci când definiţia
vizează obiectul ca atare existent real sau ideal, componenta ontică a termenului, Definiţii
32 reale
nominale
şi definiţiile b) nominale, atunci când definiţia are ca obiect numele, componenta
lingvistică a termenului, cu rolul de a-i explicita sensurile.
Ex.: definiţie reală: Embolofrazia este tulburarea psihică manifestă prin
umplerea golurilor dintre cuvintele unei fraze prin adăugarea unor sunete,
cuvinte sau expresii de tipul: “ă”, “nu e aşa”31. Cele mai multe definiţii ştiinţifice
sunt reale, redând trăsături esenţiale care formează propriul noţiunii definite.
Ex.: definiţie nominală: Eutanasie= s. f. care desemnează a)
moarte uşoară, fără suferinţă; b) provocarea de către medic a morţii unui
bolnav incurabil; c) sacrificare prin procedee rapide, nedureroase, a
animalelor bolnave care nu mai pot fi vindecate. (Cf. gr. eu=bine şi
thanatos=moarte)32
Definiţiile nominale răspund la întrebări de genul: „Ce expresie folosiţi
pentru a desemna…?”, „Ce înţelegeţi prin termenul…?”, „În ce sens utilizaţi
termenul…?”
Definiţiile nominale, la rândul lor, pot fi nominal-lexicale, caz în care
sunt enumerate toate înţelesurile pe care le are un termen într-o anumită limbă (ca
în cazul de mai sus), nominal - stipulative, caz în care se precizează un anumit
înţeles atribuit unui cuvânt, sau prin sinonimie. Definiţiile stipulative introduc o
construcţie lingvistică nouă, acordă un sens nou unei expresii cunoscute,
explicitează o abreviere, un simbol. Ele sunt mai curând rezultatul unor decizii
conştiente şi explicite cu privire la felul în care este folosit un cuvânt sau o
expresie într-un anumit context, fapt pentru care astfel de definiţii trebuie
contextualizate.
Ex. Eforie este denumirea dată unui grup de persoane care
formează conducerea colectivă a unei instituţii de cultură sau de
binefacere.
O definiţie stipulativă nu poate fi adevărată sau falsă, ea exprimând o
convenţie convenită pentru o anumită semnificaţie acordată unui termen. Vorbim
despre oameni lipsiţi de inteligenţă şi despre animale inteligente; în aceste cazuri
semnificaţiile termenului inteligenţă sunt diferite, iar definiţia stipulativă poate
duce la evitarea ambiguităţilor.
Definiţiile sinonimice sunt cele în care se defineşte un termen printr-un
alt termen, care posedă acelaşi înţeles (nea = zăpadă, lealitate = sinceritate,
cinste, francheţe).
Definiţiile etimologice prezintă originile unui cuvânt. Prezentarea
sensului originar al unui termen poate fi utilă în anumite împrejurări, dar în altele
este lipsită de orice relevanţă sau chiar generatoare de eroare pentru utilizarea
actuală datorită evoluţiei limbii.
După procedura de definire distingem, mai întâi între definiţiile
a) denotative - cele care vizează extensiunea termenului şi definiţiile
b) conotative - cele care vizează intensiunea termenului.
Definiţiile denotative pot fi enumerative- în situaţia în care definitorul
enumeră câteva elemente reprezentative din extensiunea definitului (enumerativ
parţiale, ex. Felina este un animal ca pisica sau râsul) sau enumeră toate
elementele extensiunii definitului (enumerativ complete, ex. Valoare de adevăr
înseamnă adevăr, fals sau probabil) şi ostensive- în situaţia în care sunt
indicate, arătate obiecte din clasa definitului, folosind una din expresiile: ”acesta Definiţii
este un…”, “iată un…”, “avem în faţă un…” Aceste procedee denotative de denotative
definire, deşi utile, sunt imprecise, precizând indirect semnificaţia termenului conotative

31
Cf. Dicţionar de psihologie, (coord. U. Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p. 260.
32
Cf. Dicţionar de neologisme, (F. Marcu, C. Maneca) Ed. Academiei, 1978,
p.415.
33
 În categoria definiţilor conotative, cele mai utilizate sunt definiţiile prin
gen (proxim) şi diferenţă specifică33. În cazul acestor definiţii, definitul este
considerat o specie căreia definitorul îi indică genul din care face parte, iar apoi,
indică notele ce constituie diferenţa specifică.
Ex. Triunghiul dreptunghic este un triunghi care are un unghi drept.
Acest tip de definiţie nu poate fi utilizat pentru termeni de maximă generalitate
cărora nu li se poate indica un gen şi, de asemenea, pentru termeni individuali, în
cazul cărora , deşi se poate indica genul, diferenţa specifică s-ar transforma într-o
caracterizare.
O altă categorie a definiţiilor conotative este reprezentată de definiţiile
operaţionale utilizate în ştiinţele de aplicaţie. În cazul acestor definiţii, definitorul
indică o noţiune reprezentativă pentru clasa din care face parte definitul, iar apoi
enumeră operaţii, probe, teste menite să confirme sau să infirme prezenţa
definitului.
Ex. Acid= compus chimic care:
a) înroşeşte hârtia de turnesol,
b) disociat în soluţii cedează ioni pozitivi de hidrogen.
Definiţiile funcţionale sunt cele în care definitorul indică funcţia
obiectului la care se referă definitul într-un ansamblu funcţional: Manşa este
pârghia cu care pilotul comandă aripile şi profundorul unui avion.
Definiţiile genetice sau constructive indică modul în care ia naştere sau
se construieşte definitul.
Ex. Delta este acea formă de relief aflată în zona de vărsare a unei ape
curgătoare într-un lac, mare sau ocean, apărută în urma procesului de
acumulare a aluviunilor.
Cercul este figura geometrică ce se obţine prin secţionarea unui cilindru
drept pe un plan paralel cu baza.
În dispute argumentative, deseori termenii sunt utilizaţi într-un anumit
sens particular, în funcţie de interesele intervenientului, fapt pentru care am ţinut
să facem distincţia între definiţiile teoretice şi cele persuasive. O definiţie
teoretică are drept scop precizarea denotaţiei ştiinţifice a termenului definit. Definiţii
Dacă definiţia vizează impunerea unei atitudini în raport cu termenul definit ea teoretice
este persuasivă. De reţinut că în cazul definiţiilor persuasive, acceptarea persuasive
definiţiei impune, deseori, acceptarea poziţiei celui ce a dat definiţia.
Rezumăm tipologia definiţiei în următoarea schemă:
În marginea celor
expuse, încă o remarcă:
în polemici, definiţiile
nu sunt întotdeauna
explicite, în multe
situaţii se utilizează un
termen cu un anumit
înţeles pe care noi îl
deducem din context,
fără a se fi formulat o
definiţie în mod expres.
În aceste situaţii nu sunt
rare cazurile în care ne
luptăm nu cu
semnificaţii cu care
oponentul încarcă
termenii, ci cu
semnificaţii pe care noi
credem că el le atribuie;
onestă ar fi, în astfel de
cazuri, precizarea
33
Procedeul este analizat pe larg de către Aristotel în Topica. semnificaţiilor, înainte
34 de a realiza dispute fără
obiect, sau cu obiect
închipuit.
 După definitor
 reale
 nominalelexicale
 stipulative
 prin sinonimie
 etimologice
După procedeul de definire
 denotative  enumerative (parţiale sau complete)
 ostensive
 conotativ prin gen şi diferenţă specifică
 operaţionale
 funcţionale

 genetice sau constructive

După scopul urmărit
De sesizat faptul că definiţiile pot fi date la nivele diferite de exigenţă, în
funcţie de scopul urmărit şi posibilităţile de decodificare semantică ale
receptorului. Cele mai bogate în informaţie sunt definiţiile conotative dar, în
practica definiţiei, formele se combină şi se completează. Pentru a obţine o
imagine cât mai completă a unui obiect, pot fi utilizate şi alte operaţii, cum ar fi
descrierea, caracterizarea, comparaţia.
Corectitudinea definiţiei este condiţionată de respectarea următoarelor
34
reguli logice

3.3.3.2. Regulile
definiţiei

a)
Regula adecvării: definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai
lui, cu alte cuvinte, între definitor şi definit trebuie să existe un raport de
identitate. Erorile cele mai frecvente sunt definiţiile prea largi, când definitorul
este gen pentru definit, definiţiile prea înguste, când definitorul este specie pentru
definit şi definiţiile deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în care între
definit şi definitor există un raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic = df.
Orice persoană împuternicită prin lege să practice medicina, este prea largă, în
timp ce definiţia: Matematica este ştiinţa numerelor şi a operaţiilor cu
Reguli numere este prea îngustă. Definiţia: Cadru didactic este orice persoană
 împuternicită prin lege să îşi desfăşoare activitatea în învăţământul de stat
este şi prea largă şi prea îngustă.
Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative care, precizând un anumit
sens al termenului, se adresează doar acelui sens.

34
În Despre arta de a convinge Pascal enumeră următoarele reguli necesare
pentru utilizarea definiţilor în argumentare:
- a nu defini nici unul din termenii perfect cunoscuţi;
- a nu omite de la definiţie nici unul din termenii oarecum neclari şi echivoci;
- a nu întrebuinţa, în definiţii, decât termeni perfect cunoscuţi sau deja
explicaţi. (Vezi Despre arta de a convinge în Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1992, p.273.
35
 b)
Regula exprimării esenţei: definitorul trebuie să exprime proprietăţile
esenţiale ale obiectului definit. Este citată deseori, cu referire la
această cerinţă, definiţia dată de sofişti omului ca fiind “fiinţă bipedă, Definiţia este o enunţare
care exprimă esenţa unui
fără pene şi cu unghii late”. Evident, definiţia nu surprinde esenţa
lucru.
omului, deşi, se pare, identifică note care, luate împreună, constituie o Aristotel, Topica, I,5,102a,
diferenţă specifică, dar neesenţială; la fel se întâmplă lucrurile cu Organon, II, ed. cit, p.306
definiţia antică a omului ca “fiinţa care poate să râdă”.
Această regulă nu se referă la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa
ar putea fi ca definitorul să enumere elemente reprezentative pentru întreaga clasă
a definitului.
c)
Regula clarităţii: exprimă cerinţa ca definiţia să nu conţină termeni vagi,
ambiguităţi, limbaj echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de stil se
numesc enunţuri retorice şi pot fi acceptate ca elemente ale argumentării dar nu ca
definiţii.
d)
Regula conciziei: solicită ca definiţia să fie cât mai scurtă cu putinţă,
fără însă a încălca celelalte reguli; abaterea de la această regulă face definiţia
stufoasă, greu de înţeles şi reţinut.
e)
Regula afirmării: exprimă cerinţa ca definitorul să arate ce este definitul
nu ce nu este el. Cazurile în care definiţiile negative sunt satisfăcătoare sunt rare şi
se referă la termenii negativi care pot fi definiţi prin negaţie (ex. amoral = om
lipsit de morală, leneş= lipsit de silinţă).
f)
Regula noncircularităţii: definitorul nu trebuie să-l conţină pe definit şi
nici să se definească la rândul lui prin definit. Excepţie de la această regulă fac
termenii corelativi, care se definesc numai unul prin celălalt. Această regulă ne
interzice să definim pe A prin B şi pe B prin A, dar circularitatea nu poate fi
evitată la nesfârşit, căci avem totuşi un număr limitate de cuvinte, chiar dacă
acesta este mare. Prin urmare este acceptată procedura (A=df.B)(B=df.C) şi
(C=df. A).
g)
Regula contextualizării: solicită clarificarea contextului în care termenul
definit poate fi utilizat. Această regulă vizează îndeosebi termenii polisemantici,
caz în care trebuie precizat contextul utilizării sensului respectiv.
Regresie= în psihologie, tendinţă a comportamentului unui individ de a reveni la
stadii primare
h)
Regula consistenţei35: exprimă o cerinţă ce vizează sistemul de
cunoştinţe în care este integrată definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu
alte definiţii sau cunoştinţe acceptate în sistem.

*
Definiţia încheie gama operaţiilor constructive cu noţiuni.

35
Două opinii sunt consistente dacă pot fi ambele adevărate şi inconsistente
dacă numai una dintre ele poate fi adevărată.
36
 Revenim cu o exigenţă (didactică): definiţia este necesară pentru înţelegerea
termenilor, dar nu este suficientă; recomandăm utilizarea în bloc a operaţiilor
constructive pentru a putea “manipula“ termenul, specificându-l, generalizându-l,
clasificându-l sau divizându-l. De asemenea, este utilă şi precizarea raporturilor
cu alţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs, după schema pe care o vom
prezenta în continuare.

3.4. RAPORTURI LOGICE ÎNTRE TERMENI

În cele ce urmează vom prezenta raporturile logice dintre doi termeni

distincţi, nevizi şi precişi după criteriul extensiunii lor. Vom distinge mai întâi
două mari clase: raporturi de concordanţă, atunci când termenii au cel puţin un
element comun în extensiunea lor şi raporturi de opoziţie, când cei doi termeni nu
au nici un element comun.
Schematic, putem distinge următoarele tipuri de raporturi:

 identitate
Raporturi de concordanţă:  încrucişare
 ordonare

Raporturi de opoziţie:  contrarietate

 contradicţie

Sunt în raport de identitate extensională doi termeni care au extensiunea

comună. Ex.: “bănuitor” - “suspicios”, “nea” - “zăpadă”, “număr par” - “număr
divizibil cu 2”. În general, sinonimele au atât extensiunea, cât şi intensiunea
comună. Alţi termeni pot fi în raport de identitate doar extensională, fără a fi în
identitate intensională, cum este cazul termenilor: fiinţă raţională - fiinţă
creatoare.
Vom reprezenta raporturile dintre termeni prin intermediul diagramele
36
Euler . Pentru raportul de identitate diagrama arată astfel:

A
B

Sunt în raport de încrucişare doi termeni care au cel puţin un element

comun în extensiunile lor, dar în acelaşi timp au şi elemente necomune. Ex.:
“numere naturale” - “numere pare”, “pisică” - “animal cu blana neagră”.

A B

Doi termeni sunt în raport de ordonare dacă extensiunea unuia este

cuprinsă în întregime extensiunea celuilalt fără a o epuiza.
Ex.: specie
A

A= vertebrat B
proximă
B= mamifer
 ultimă
36
Leonhard Euler (1707-1783), matematician elveţian. gen
37  proxim
 maxim

 Termenul supraordonat (A) se numeşte gen, iar cel subordonat (B) se
numeşte specie. Genul cel mai apropiat de o specie se numeşte gen proxim, iar
specia cea mai apropiată de un gen se numeşte specie proximă. Genul care nu este
specie pentru un alt gen se numeşte gen maxim (sau suprem(Kant)), iar specia
care nu este gen pentru o altă specie se numeşte specie ultimă (sau infimă.
(Kant)). Notele prin care specia se deosebeşte de genul proxim poartă numele de
diferenţă specifică.
Doi termeni sunt în raport de contrarietate dacă sunt specii ale aceluiaşi
gen care însă nu este epuizat de extensiunile lor. Ex.: “garoafă” - “gladiolă”

A B C

Doi termeni sunt în raport de contradicţie dacă unul este negaţia

celuilalt.
Ex.:
A= vertebrat A A
A= nevertebrat

Raporturile între doi termeni generează propoziţii simple. Spre exemplu,

raportul de ordonare: Toţi A sunt B, Unii B sunt A, etc. În capitolul ce urmează
vom analiza astfel de propoziţii.

Termenul este componenta elementară a propoziţiei care exprimă în planul

gândirii o clasă de obiecte.
Mulţimea obiectelor desemnate de termen (extensiunea) este alcătuită în baza
notelor comune obiectelor (intensiunea termenului).
Corectitudinea utilizării termenilor în actele de gândire şi comunicare este o
condiţie minimală impusă de principiile logice.
Stăpânirea efectivă a termenului presupune posibilitatea:
>precizării înţelesului printr-o definiţie,
>ordonării corecte în sistem prin operaţiile de clasificare şi diviziune,
>trecerii de la gen la specie şi de la specie la gen, adăugând sau eliminând
diferenţa specifică, prin operaţiile de specificare şi generalizare,
>stabilirii raporturilor de concordanţă şi opoziţie cu alţi termeni ai
aceluiaşi univers de discurs.

1.Prezentaţi structura următoarelor preferinţe ale unui grup de

studenţi privind programele de televiziune sub forma raporturilor între
termeni:
Numai studenţii care preferă filmele vizionează şi programele culturale, în

timp ce aceia care preferă programele culturale nu le suportă pe cele sportive, ca
de altfel şi o parte dintre cei care preferă filmele. Pe de altă parte, toţi cei care
preferă programele culturale şi cei care le preferă pe cele sportive au preferinţe
muzicale, dar nu toţi cei care preferă filmele preferă şi muzica. În sfârşit, toţi
38
studenţii şi-au exprimat interesul pentru programele de ştiri, cu excepţia unora
care sunt teribil pasionaţi de sport şi de topurile muzicale.
2.Prezentaţi structura următoarei familii sub forma raporturilor
dintre termeni.
Membrii unei familii de vegetarieni se deosebesc unii de alţii după
preferinţele lor culinare: doar cei care mănâncă bame consumă cu plăcere spanac,
în timp ce aceia care mănâncă spanac nu se ating în ruptul capului de morcovi, ca
de altfel şi o parte din consumatorii de bame; pe de altă parte, toţi cei care
mănâncă spanac şi toţi cei care mănâncă morcovi consumă cu o deosebită plăcere
cartofi, dar nu toţi cei care preferă bamele se simt atraşi de cartofi.
3.Grupaţi următorii termenii în concreţi şi abstracţi: planetă,
independenţă, alb, albeaţă, greutate, lumină.
4.Caracterizaţi următorii termeni din punctul de vedere al sferei,
respectiv al conţinutului: lege, Neptun, calendar, biped, filosof, bibliotecă,
victorie.
5.Delimitaţi noţiunile colective de cele divizive: universalitate, legitate,
prietenie, prieten, persoană, personalitate, om, umanitate, individualitate,
judecător, magistratură, democraţie, ştiinţă.
6.Stabiliţi raporturi între perechile următoare de termeni:
noapte-zi; soacră-ginere; finit-infinit; cauză-efect; amor-ură; moarte-viaţă;
absolut-independent
7.Stabiliţi contrarele următorilor termeni: alb, prost, crud, mânie.
8.Stabiliţi contradictoriile următorilor termeni: pozitiv, om,
comensurabil, organic, util, frumos, iubire, democraţie.
9.Specificaţi şi generalizaţi termenii: jurist, liberalism, râs, cub, ironie,
banc, om, substanţă, Eminescu.
10.Enumeraţi regulile diviziunii şi ale clasificării.
11.Divizaţi politomic următorii termeni: societate, continent, ştiinţă,
temperament.
12.Faceţi diviziunea următorilor termeni: inteligenţă, instinct, atenţie,
memorie, proces psihic, sentimente, raţionamente, deprinderi.
13.Analizaţi critic (structură, tip, fundament, corectitudine)
următoarele diviziuni:
-teoriile sunt: adevărate şi false
-şcolile sunt: tehnice, pregătitoare, profesionale, de maiştrii, de
şoferi şi de aplicaţie
14.Alegeţi şi clasificaţi termenii din următoarea listă:
francez, european, fluviu, râu, parizian, vertebrat, gorilă, om, nevertebrat, râmă,
broască, insectă.
15.Analizaţi următoarea clasificare:
„În orice societate pot exista următoarele categorii de norme:
a) Prescriptive – care indică indivizilor ceea ce trebuie să facă;
b) Proscriptive – care arată indivizilor ceea ce nu trebuie să facă;
c) Formale – exprimate sub forma regulilor scrise (a normelor de drept, de
exemplu);
d) Informale - exprimate sub forma regulilor nescrise, dar subînţelese (a
regulilor sau convenţiilor morale, de exemplu);
e) Generale - caracteristice unei întregi societăţi;
f) Specifice - caracteristice numai pentru anumite grupuri sociale.”37
16.Enumeraţi regulile definiţiei.
17.Definiţi următorii termeni şi precizaţi tipul definiţiei utilizate:
student, roşu, anxietate, infractor, ritual, caracter, iubire, experiment.
18.Pentru fiecare dintre următoarele enunţuri:
37
S. M. Rădulescu, Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, p.18.
39
a) stabiliţi dacă ele exprimă sau nu definiţii corecte;
b) dacă răspunsul este afirmativ arătaţi care este tipul definiţiei;
c) dacă răspunsul este negativ, indicaţi ce regulă este încălcată.
1) Bobocul este studentul în primul an de studiu;
2) Lombard - nume referitor la regiunea din nordul Italiei numită
Lombardia;
3) Etil - radical organic monovalent, obţinut din etan, prin
îndepărtarea unui atom de hidrogen;
4) Globulină =df. Proteină cu molecule mari, solubilă în soluţii
saline, care se găseşte în plasma sanguină, în lapte, în vegetale şi
care este folosită în medicină;
5) Bârdacă- vas mic, cilindric, de pământ sau lemn, cu toartă,
pentru băut;
6) Mobil - impulsie care ne face să acţionăm;
7) Introspecţie -metodă psihologică subiectivă, bazată pe
observarea conştiinţei de către ea însăşi;
8) Evidenţă - caracter al unei idei clare şi distincte;
9) Dialoguri -titlu sub care se înglobează opera lui Platon, cu
excepţia câtorva Scrisori;
10)Frumuseţea- binele din perspectiva ochiului;
11) Neurastenia este la om ceea ce este divinitatea la Dumnezeu;
12) Filosof este un om de cultură precum Aristotel, Platon sau
Socrate;
13) Sociologia este ştiinţa despre societate;
14) Filosofia este iubire de înţelepciune.
19.Formulaţi definiţii operaţionale pentru următorii termeni:
cerc, cauză, comportament, temperatură.
20.Ce relaţie există între adevărul şi corectitudinea unei definiţii?

PROPOZIŢIILE
CATEGORICE

40
Introducere………………………………………………...… p45

4.1. Clasificarea propoziţiilor………………………………. p.45

4.2. Propoziţiile categorice……………………………….…. p.46
4.2.1. Definiţie, structură, clasificare………………………. p.46
4.2.2. Aducerea propoziţiilor la limbajul standard…….…. p.48
4.2.3. Reprezentare grafică………………………….……… p.49
4.2.4. Opoziţia propoziţiilor…………………………….…... p.51
4.2.5. Inferenţe………………………………………………. p.53
4.2.5. 1.Distribuirea termenilor…………………….….…… p.54
4.2.5.A) Conversiunea………………………………….…… p.55
B) Obversiunea……………………………………..…. p.56
C) Contrapoziţia…………………………………….… p.56
D) Inversiunea………………………………..……….. p.57
Rezumat………………………………………….………….. p.59
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………….…. p.59

Semnificaţia unui termen rareori poate fi precizată corect în absenţa unei

utilizări propoziţionale. Pentru a vorbi de semnificaţia unui termen am folosit un
anumit univers de discurs. Acest univers de discurs este sugerat de propoziţia în
care termenul este utilizat. În acest capitol vom analiza cele mai simple forme
logice propoziţionale, numite propoziţii categorice, nu înainte însă de a face o
clasificare a diverselor tipuri de propoziţii.
Raportul între doi termeni (mamifer-vertebrat de exemplu) generează
mai multe judecăţi (toate mamiferele sunt vertebrate, unele vertebrate sunt
mamifere ş.a.) sau propoziţii (simple), cum preferă logicienii contemporani. Care
sunt relaţiile între astfel de propoziţii, cum putem realiza corect raţionamente cu
astfel de propoziţii simple vom vedea în cele ce urmează.

La finalul acestui capitol vom deţine instrumentele necesare:

 analizei structurii logice a unei propoziţii;
 formalizării unei propoziţii;
 reprezentării grafice a propoziţiei;
identificării relaţiilor propoziţiei cu alte propoziţii ce conţin acelaşi
subiect şi predicat afirmat sau negat;

41
 derivării tuturor propoziţiilor adevărate, respectiv false, plecând de la
valoarea de adevăr a unei propoziţii oarecare.

Ce este o propoziţie?

Propoziţia este o unitate de discurs care poate fi acceptată sau respinsă

pe baza unor criterii de evaluare (adevăr sau fals, adecvat sau inadecvat, ş.a.).

4.1.CLASIFICAREA Folosind drept criteriu intenţia

PROPOZIŢIILOR enunţului vom distinge :
a) propoziţii cognitive - au intenţia de a
transmite o informaţie cu o anumită valoare logică (adevărat, fals, posibil,
absurd), care după tipul formalismului logic aplicat pot fi:
-categorice38
-compuse
-complexe
b) propoziţii pragmatice39-care indică o acţiune pentru cel căruia i se
adresează
-deontice40-de obligaţie(“Este obligatoriu să deschizi bine ochii…”)
-de permisiune (“Este permis să deschizi bine ochii…”)
-de interdicţie (“Este interzis să nu deschizi ochii…”)
-imperative (“Deschide ochii!”)
-interogative (“Ai deschis ochii?”) Propoziţii
c) propoziţii axiologice41-care indică o apreciere (bine, rău, frumos, urât) cognitive
Analiza logică vizează formularea lor precisă, identificarea criteriilor de pragmatice
admitere sau respingere, a legilor ce permit inferarea unora din altele. axiologice
Logica tradiţională studiază clasa propoziţiilor cognitive, propoziţii care
au drept caracteristică distinctivă aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi
purtătoare de valori de adevăr. Celelalte tipuri de propoziţii sunt, în ultimă
instanţă aplicaţii ale propoziţiilor cognitive şi constituie obiectul unor logici
speciale (extinse). În prima parte a cursului ne vom ocupa doar de propoziţiile
cognitive, începând analiza cu propoziţiile categorice.

4.2. PROPOZIŢII CATEGORICE

4.2.1 DEFINIŢIE,
STRUCTURĂ ŞI
CLASIFICARE
38
De la gr. kategorein = a predica; Logica clasică, pe lângă criteriul cantităţii şi al
calităţii, realizează o clasificare a propoziţiilor şi după relaţie în judecăţi:
categorice, ipotetice (dacă ... atunci) şi disjunctive (sau…sau), şi după
modalitate în judecăţi: asertorice (assero= a afirma, de ex: Toate mamiferele
sunt vertebrate), problematice (ex: Este posibil ca Rapidul să câştige
campionatul) şi apodictice (apodeicticos= demonstrativ, convingător, de ex.
Două cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele (este necesar)). Vezi ]n
acest sens I. Kant, Logica generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985, cap. „Despre judecăţi”).
39
gr. pragma = faptă.
40
gr. deontos = cum trebuie.
41
gr. axia = valoare.
42
 Vom califica drept categorică orice propoziţie în care un termen se
enunţă sau se neagă despre un alt termen. Cu propoziţiile categorice suntem încă
într-o logică a termenilor întrucât ele exprimă raporturi între aceştia.
Să analizăm structura acestor propoziţii pornind de la un exemplu:
Toţi studenţii sunt posesori de diplomă de bacalaureat.
Termenul despre care se enunţă ceva este subiectul logic şi va fi
simbolizat cu S.
Termenul care enunţă ceva despre subiect este predicatul logic şi
va fi simbolizat cu P.
În exemplul nostru
S= studenţii
P= posesorii de diplomă de bacalaureat
Formalizând propoziţia obţinem: Structura
Toţi S sunt P propoziţiei
Se observă că pe lângă subiect şi predicat, propoziţia conţine subiect
un cuantor (cuantificator) logic, care exprimă extensiunea subiectului -toţi (sau predicat
unii, nici unul etc.) şi o copulă- elementul care face legătura între subiect şi cuantor
predicat, constituind în exemplul nostru o afirmaţie sunt (sau negaţie - nu sunt). copulă
După criteriul cantităţii42 (cuantificatorului) propoziţiile categorice pot fi
:
singulare : Platon este filosof (S este P)
particulare: Unii filosofi sunt greci (Unii S sunt P)
universale: Toţi filosofii sunt înţelepţi (Toţi S sunt P)
Întrucât propoziţia singulară - S este P poate fi redusă la forma Toţi
indivizii care sunt S sunt P, adică la o universală, vom scoate din discuţie aceste
propoziţii.
După calitate (după copulă) propoziţiile pot fi afirmative sau negative.
Combinând criteriile43 vom obţine propoziţii:

Tipul propoziţiei Simbol44 Formulare standard

universal afirmative: SaP Toţi S sunt P
universal negative: SeP Nici un S nu este P
 particular afirmative: SiP Unii S sunt P
 particular negative: SoP Unii S nu sunt P

Dată fiind frecvenţa unei greşeli de formalizare, se cuvine să facem

următoarea precizare: propoziţia universal negativă are forma “Nici un S nu este
P” şi nu “Toţi S nu sunt P”, aşa cum eronat procedează lectorul grăbit. Dacă
42
Sugestivi pentru limba română sunt termenii de câtinţă - pentru cantitate şi cel de feldeinţă -
pentru calitate, născociţi în ceasul de început al culturii noastre de către prinţul Cantemir care “a le
moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte şi în ellinie moldoveniseşte” (Iarăşi
către cititoriu în Istoria ieroglifică).
43
I. Kant realizează o distincţie semnificativă între propoziţii după raportul
dintre subiect şi predicat: în propoziţiile analitice sau explicative predicatul
este circumscris subiectului (de ex.: Toate corpurile sunt întinse), în timp ce în
propoziţiile sintetice, sau extensive, predicatul adaugă note subiectului (de
ex.: Fumatul dăunează sănătăţii); după sursa lor, propoziţiile pot fi a priori,
adevărate înaintea oricărei experienţe (de ex.: Toţi burlacii sunt necăsătoriţi)
sau a posteriori, a căror adevăr provine din experienţă (de ex.: Unii burlaci
sunt nefericiţi). Vezi I. Kant, Critica raţiunii pure, Ed. IRI, Bucureşti, 1994,
pp.49-62.
44
simbolurile au fost fixate în evul mediu timpuriu şi reprezintă primele vocale ale termenilor
latini affirmo (a şi i pentru afirmative), respectiv nego ( e şi o pentru negative).
43
judecăm cu atenţie, putem constata că propoziţia “Toţi S nu sunt P” lasă
posibilitatea ca unii S să fie P, în timp ce “Nici un S nu este P” exclude această
posibilitate.

4.2.2. ADUCEREA
PROPOZIŢIILOR DIN
LIMBAJUL NATURAL
LA EXPRIMĂRILE STANDARD

Limbajul natural este infinit mai bogat decât cele patru structuri formale
asupra cărora am convenit în rândurile de mai sus. Prin introducerea limbajului
logic s-a urmărit eliminarea unor imprecizii ale limbajului natural. Prin aceasta,
limbajul logicii pierde expresivitatea şi nuanţele limbajului natural. Va trebui,
aşadar, să recurgem la simplificări, fără a devia de la sensul logic al formulării. De
exemplu propoziţii de tipul: ”A iubi înseamnă suferinţă”, ”Iubirea este suferinţă”,
“Cel ce iubeşte suferă”; ”Oricine va iubi va suferi”, “Nu există iubire fără
suferinţă” vor fi reduse la o propoziţie universal afirmativă: ”Toţi cei ce iubesc
sunt oameni care suferă”.
Propoziţiile cu subiect singular vor fi reduse la universale de aceeaşi
calitate: “Socrate este filosof” va fi simbolizată SaP;
Propoziţiile particulare închise de tipul: “Numai unii S sunt P” afirmă
atât particulara de calitate inversă: ”Unii S nu sunt P”, cât şi particulara de aceeaşi
calitate “Unii S sunt P”; “Doar unii S nu sunt P” înseamnă că ”Unii S sunt P” şi
“Unii S nu sunt P”.
Universalele de tipul: ”Numai S sunt P” vor fi traduse în “Toţi P sunt S”,
iar negativa ”Numai S nu sunt P” în “Nici un P nu este S”.
În cazul propoziţiei exceptive: Toţi, cu excepţia lui S, sunt P” vom
parcurge un pas intermediar: “Numai S nu este P” ceea ce înseamnă “Nici un P nu
este S”.
Cele expuse mai sus sunt doar convenţii, întrucât nu dispunem de criterii
formale de traducere a limbajului natural în cel formal. Ne vom baza pe cele
expuse şi, mai ales, pe simţul limbii, orientându-ne după intenţia celui ce
formulează propoziţia. Este preţul pe care trebuie să-l plătim formalizării.

4. 2. 3. REPREZENTAREA
GRAFICĂ A PROPOZIŢIILOR
CATEGORICE

Vom prezenta în cele ce urmează două metode de reprezentare grafică a

propoziţiilor categorice, metode ce ne vor fi utile în verificarea validităţii
inferenţelor cu astfel de propoziţii.

4.2.3.1. DIAGRAMELE EULER

Metoda este cunoscută de la reprezentarea raporturilor între termeni, S şi

P fiind acum cei doi termeni aflaţi în raport de concordanţă, în cazul propoziţiilor
afirmative, respectiv, în opoziţie, în cazul propoziţiilor negative.
Iată reprezentarea grafică a celor patru propoziţii:

44
 SaP SeP SiP SoP

P
S S P S P S P

Zona haşurată indică, în această metodă de reprezentare grafică,

prezenţa unor elemente; în metoda propusă de Venn, haşura unei zone va însemna
absenţa elementelor.

4.2.3.2. DIAGRAMELE VENN

Metoda concepută de logicianul englez John Venn presupune intersecţia

sferelor termenilor, luând în consideraţie cele trei zone ce rezultă prin această
intersecţie, SP, SP, SP:

SP SP SP

Această metodă tratează propoziţiile particulare, SiP şi SoP ca propoziţii

de existenţă, iar propoziţiile universale, SaP şi SeP ca propoziţii de inexistenţă,
după cum urmează:

Unii S sunt P  Există S care sunt P

Unii S nu sunt P  Există S care nu sunt P
Toţi S sunt P  Nu există S care să nu fie P
Nici un S nu este P  Nu există S care să fie P

Regulile de reprezentare


a) pentru a semnala absenţa elementelor dintr-o anumită zonă, se foloseşte
haşura; este cazul propoziţiilor universale care indică faptul că o zonă este vidă:
dacă pentru propoziţia universal-afirmativă zona vidă este SP, pentru propoziţia
universal negativă zona vidă este SP.
SaP SeP

SP SP SP SP SP SP

SP=0 SP=0

b) pentru a indica faptul că o zonă are elemente, se foloseşte un

asterisc45; este cazul propoziţiilor particulare, propoziţii de existenţă:
pentru propoziţia particular-afirmativă zona care conţine cel puţin un
element este SP , iar pentru propoziţia particular-negativă, zona care
conţine cel puţin un element este SP.

45
gr. asteriskos = stea
45
 SiP SoP

SP SP SP SP SP SP

* *

SP≠ 0 SP≠ 0
Aceste metode de reprezentare grafică ne vor fi de ajutor în verificarea
corectitudinii formale a raţionamentelor care conţin propoziţii categorice.

4.2.4. OPOZIŢIA
PROPOZIŢIILOR
CATEGORICE
Propoziţiile categorice care
conţin acelaşi subiect şi predicat logic se află în anumite relaţii generate de
raporturile existente între termenii lor.
Relaţiile de opoziţie între două propoziţii categorice au fost stabilite de
către filosoful Boethius (480-524), ultimul mare antic sau primul mare medieval,
prin aşezarea propoziţiilor în colţurile unui pătrat care îi poartă numele. Pentru a
stabili aceste relaţii propoziţiile respective trebuie să conţină acelaşi subiect şi
acelaşi predicat.
Sugerăm redescoperirea raporturilor între propoziţiile categorice după
următorul model: dacă SaP este adevărată, ce valoare de adevăr poate avea
propoziţia SeP ?; dar dacă SaP este falsă, cum poate fi propoziţia SeP?
Boethius a stabilit următoarele raporturi:

SaP CONTRARIETATE SeP

SiP SUBCONTRARIETATE SoP

a) Raportul de contrarietate are loc între propoziţiile universale, SaP şi

SeP, propoziţii ce nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi false. Sunt false
împreună atunci când numai unii S sunt P. Notând adevărul propoziţiei cu 1,
falsul cu 0 şi indecizia cu ? obţinem următoarele relaţii:

(SaP=0) → (Sep=?)
(SaP=1) → (SeP=0)
(SeP=1) → (SaP=0)
(SeP=0) → (SaP=?)

46
 a)
Raportul de subcontrarietate are loc între propoziţiile particulare, SiP
şi SoP, propoziţii care nu pot fi împreună false, dar pot fi adevărate.
Din falsitatea uneia decurge adevărul celeilalte.

(SiP=1) → (SoP=?)
(SiP=0) → (SoP=1)
(SoP=1) → (SiP=?)
(SoP=0) → (SiP=1)

c) Raportul de contradicţie are loc între propoziţiile SaP şi SoP, precum

şi între SeP şi SiP, propoziţii ce nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Cu
alte cuvinte, valoarea de adevăr a contradictoriilor este inversă.

(SaP=1) → (SoP=0)
(SaP=0) → (SoP=1)
(SoP=1) → (SaP=0)
(SoP=0) → (SaP=1)

d) Raportul de subalternare are loc între universalele şi particularele de

aceeaşi calitate, adică între perechile SaP - Sip şi între SeP şi SoP. În
subalternare, din adevărul supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din
falsul subalternei decurge falsul supraalternei:

(SaP=1) → (SiP=1)
(SaP=0) → (SiP=?)
(SiP=1) → (SaP=?)
(SiP=0) → (SaP=0)

Rezultă din aceste relaţii că din adevărul universalei afirmative decurge

adevărul particularei afirmative şi falsitatea ambelor negative; din falsitatea
particularei decurge adevărul universalei şi particularei de calitate inversă şi
falsitatea universalei de aceeaşi calitate.

Lăsăm ca exerciţiu alte formulări ce rezultă din pătratul

Temă opoziţiei propoziţiilor categorice.

Relaţiile de opoziţie dintre propoziţiile categorice pot fi redate sugestiv


şi de următoarea diagramă46:

SoP
SaP SeP
SiP

Diagrama explică de ce din adevărul propoziţiei SaP decurge adevărul

propoziţiei SiP, dar nu şi invers; se vede de ce SaP şi SoP sunt în raport de
contradicţie şi de ce între SaP şi SeP există raport de contrarietate.
Relaţiile lui Boethius, sau inferenţele imediate prin opoziţie în
accepţiunea lui P. Botezatu47 pot fi sintetizate în următorul tabel:

46
I. Didilescu, P. Botezatu, Op. cit. p. 159.
47
P. Botezatu, Introducere în logică, p.187.
47
 Premisa Concluzia
SaP ~SeP SiP ~SoP
~SaP - - SoP
SeP ~SaP ~SiP SoP
~SeP - SiP -
SiP ~SeP - -
~SiP ~SaP SeP SoP
SoP ~SaP - -
~SoP SaP ~SeP SiP

4.2.5. INFERENŢE DEDUCTIVE

IMEDIATE CU PROPOZIŢII
CATEGORICE

Inferenţa este operaţia logică prin care derivăm o propoziţie (concluzie)

din alte propoziţii (premise).

Dacă dintr-o singură propoziţie asumată ca premisă derivăm fără

intermedieri concluzia, inferenţa este imediată. În situaţia în care gradul de
generalitate al concluziei nu îl depăşeşte pe cel al premisei, inferenţa este inferenţe
deductivă. Este cazul inferenţelor despre care vom vorbi în cele ce urmează. • deductive
Întrucât validitatea acestor inferenţe este condiţionată de legea distribuirii • inductive
termenilor vom începe prin analiza distribuirii.
• imediate
• mediate

4.2.5.1. DISTRIBUIREA
TERMENILOR

Numim distribuit termenul considerat în întregimea extensiunii sale şi

nedistribuit un termen considerat doar printr-o parte a extensiunii sale.
Proprietatea distribuirii este relativă la propoziţia în care termenul figurează.
Astfel, distribuirea termenului care îndeplineşte funcţia de subiect este indicată de
cuantificatorul propoziţiei (de semnul cantităţii) : în propoziţiile universale
subiectul este considerat în întregimea extensiunii sale (toţii S sau nici un S) fiind,
prin urmare, distribuit, iar în particulare el este nedistribuit (unii S).
În ceea ce priveşte termenul cu funcţie de predicat, distribuirea nu este
indicată de cuantificator, ci de calitatea propoziţiei: predicatul este distribuit în
propoziţiile negative şi nedistribuit în cele afirmative.
Aşadar, termenul cu rol de subiect este distribuit în universale, iar
termenul cu rol de predicat este distribuit în propoziţiile negative.
Notând cu + termenul distribuit şi cu - termenul nedistribuit vom obţine
următoarea situaţie:

S P
Sap + -
SeP + +
SiP - -

48
 SoP - +

Legea distribuirii termenilor se formulează astfel: nici un termen nu

poate apărea distribuit în concluzie dacă nu este distribuit în premisă. Această
lege exprimă, în ultimă instanţă, caracterul deductiv al acestor inferenţe; nu
putem să inferăm o concluzie universală “deci toţi” plecând de la o premisă
particulară “unii”. Un astfel de raţionament este inductiv, probabil. Legea termen
invocată ne permite să conchidem “toţi” dacă plecăm de la premisă de tip “toţi”, • distribuit
dar concluzia de tip “unii” poate fi derivată atât plecând de la universală “toţi”, • nedistribuit
cât şi de la premisa particulară “unii”. • legea distribuirii

4.2.5.2. RELAŢII DE
ECHIVALENŢĂ
ÎNTRE PROPOZIŢIILE
CATEGORICE

A) CONVERSIUNEA

Conversiunea este inferenţa prin care se schimbă funcţiile termenilor

unei propoziţii categorice, prin trecerea de la premisă la concluzie.
Ex.: Dacă Unii studenţi sunt poeţi, atunci Unii poeţi sunt studenţi.
Premisa se numeşte convertendă, iar concluzia se numeşte conversă.
Inferenţa este validă dacă respectă legea distribuirii termenilor.
În cazul SaP, S este distribuit, iar P nu este; prin convertirea propoziţiei
în PaS obţinem P distribuit, iar S nedistribuit. Rezultă că această conversiune
încalcă legea distribuirii şi, în consecinţă, nu este validă. SaP şi PaS sunt
independente din punct de vedere logic. Totuşi, SaP se poate converti în PiS, fără
a încălca legea distribuirii. Vom numi o astfel de conversiune, conversiune prin
accident. Corectitudinea conversiunii poate fi verificată şi prin apel la diagramele
Euler:

P S SaP→PiS

Pentru cazul SeP, ambii termeni sunt distribuiţi, iar prin conversiune
obţinem PeS, cu ambii termeni distribuiţi. Sau:

S P SeP→PeS

Pentru particulara afirmativă, SiP, ambii termeni sunt nedistribuiţi şi

obţinem o concluzie PiS.
SiP→PiS
S P

Propoziţia particular-negativă, SoP, are S nedistribuit şi P distribuit, iar

prin conversiune în PoS se ajunge la P nedistribuit şi S distribuit, încălcându-se
legea distribuirii. Rezultă că SoP nu are conversă.
Rezumând, avem:
SaP → PiS, conversiune prin accident
SeP → PeS, conversiune simplă
SiP → PiS, conversiune simplă
49
 În cazul conversiunilor simple, relaţia dintre premisă şi concluzie este
una de echivalenţă. Aceasta înseamnă că premisa şi concluzia au aceeaşi valoare
de adevăr. În cazul conversiunii prin accident, relaţia dintre premisă şi concluzie
nu mai este una de echivalenţă, lucru evident din moment ce PaS este
independentă logic de SaP. În baza raportului de subalternare, ştim acum că
adevărul lui Sap implică adevărul lui Sip, care se converteşte simplu în PiS.
Rezultă, aşadar, că între convertendă şi conversă, în cazul SaP → PiS, există un
raport de subalternare. Fireşte, mai rezultă de aici şi posibilitatea conversiunii prin
accident a propoziţiei SeP, echivalenta lui PeS, care, la rândul ei, are ca subalternă
propoziţia PoS.

B) OBVERSIUNEA

Obversiunea este inferenţa prin care se schimbă în concluzie calitatea

copulei şi a predicatului premisei.
Ex. Dacă Toate mamiferele sunt vertebrate, atunci Nici un mamifer nu
este nevertebrat.
Premisa se numeşte obvertendă, iar concluzia se numeşte obversă. Iată
cele patru obversiuni:
SaP→ SeP
+ - + -

Dacă toţi S sunt P, atunci nici un S nu esteP.

P S SeP →SaP
SiP → SoP
SoP→ SiP
În toate aceste situaţii este respectată legea distribuirii termenilor.
Între obvertendă şi obversă relaţia este de echivalenţă, obversa obversei
fiind obvertenda.
Combinând cele două operaţii putem ajunge la alte două tipuri de
inferenţe: contrapoziţia şi inversiunea.

C) CONTRAPOZIŢIA

Prin contrapoziţie se înlocuieşte în concluzie subiectul premisei cu

contradictoriul predicatului şi predicatul cu subiectul (în contrapoziţia parţială)
sau cu contradictoriul subiectului (în contrapoziţia totală). Contrapoziţia este
obversa convertită :
SaP→ SeP →PeS →P aS (obversiune, conversiune, obversiune)
Iată contrapoziţiile:
parţiale totale
SaP → PeS → PaS
SeP → PiS → PoS
SiP ---- -----
SoP → PiS → PoS

D) INVERSIUNEA

50
 Inversiunea este inferenţa prin care din propoziţia dată se derivă o
propoziţie care are ca subiect negaţia subiectului dat şi ca predicat, fie predicatul
dat, (inversiunea parţială), fie negaţia predicatului (inversiunea totală)
Inversiunile sunt:
parţiale totale
SaP → SoP → SiP
SeP → SiP → SoP

Nu este necesar să reţinem legile contrapoziţiei şi ale inversiunii întrucât

acestea rezultă din aplicarea succesivă a conversiunii şi obversiunii, cum vom
constata în cele ce urmează.

APLICAŢIE
REZOLVATĂ 
Deduceţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, care derivă
logic corect din adevărul propoziţiei “Toate numerele divizibile cu 6 sunt
divizibile cu 3”

Rezolvare:
Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3
Etape:
a) aducerea propoziţiei la forma standard; în exemplul nostru propoziţia
este la forma standard.
b) identificarea subiectului şi a predicatului logic:
S= numere divizibile cu 6
P= numere divizibile cu 3
În consecinţă: S= numere indivizibile cu 6
P= numere indivizibile cu 3
c) identificarea formulei propoziţiei SaP
d) derivarea propoziţiilor adevărate prin succesiunea conversiunilor şi
obversiunilor:
SaP→ PiS→ PoS.
SaP→ SeP→PeS→ PaS→ SiP→ SoP.
De observat că repetând o inferenţă obţinem propoziţia iniţială, cu o
singură excepţie: conversiunea prin accident; aici putem repeta conversiunea:
(SaP→PiS)→ SiP (obţinând subalterna propoziţiei iniţiale) →SoP),
pentru prima linie şi
(SaP→ SeP→PeS→ PaS→ SiP)
→PiS→PoS pentru a doua
linie.

În limbaj natural am obţinut următoarele propoziţii adevărate:

Unele numere divizibile cu 3 sunt divizibile cu 6;
Unele numere divizibile cu 3 nu sunt indivizibile cu 6;
Nici un număr divizibil cu 6 nu este indivizibil cu 3;
Nici un număr indivizibil cu 3 nu este divizibil cu 6;
Toate numerele indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu 6 nu sunt divizibile cu 3;
Unele numere divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3;
Unele numere divizibile cu 6 nu sunt indivizibile cu 3;
Unele numere indivizibile cu trei sunt indivizibile cu 6;
51
 Unele numere indivizibile cu trei nu sunt divizibile cu 6.
Acestea sunt toate propoziţiile adevărate ce decurg logic corect din
adevărul propoziţiei iniţiale.

e) derivarea propoziţiilor false presupune utilizarea raporturilor de

opoziţie între propoziţiile categorice. Dacă SaP este adevărată, atunci
contradictoria ei, SoP şi contrara, SeP, vor fi false; echivalentele
propoziţiilor false sunt, evident, false şi ele:
(SaP=1)→(SoP=0)
→(SeP=0)
Echivalentele celor două propoziţii le aflăm prin conversiuni şi
obversiuni:
SoP→ SiP→PiS→PoS.
SeP→PeS→PaS
SeP→SaP
Propoziţiile false ce derivă din adevărul propoziţiei iniţiale pot fi obţinute şi prin
aplicarea relaţiilor de opoziţie la propoziţiile adevărate obţinute la d)

propoziţiile categorice exprimă un singur raport între numai două

noţiuni absolute;
există patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice:
-universal afirmativă SaP,
-universal negativă SeP,
-particulara afirmativă SiP şi
-universala negativă SoP;
Relaţiile redate de pătratul opoziţiei:
>contradictoriile nu pot fi ambele nici adevărate şi nici false; >contrarele nu pot
fi ambele adevărate;
>subcontrarele nu pot fi ambele false;
>din adevărul supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din falsul
subalternei decurge falsul supraalternei;
prin conversiune se inversează ordinea termenilor fără a schimba
calitatea lor; propoziţiile particular negative (O) nu au conversiune, universal
afirmativa (A)se converteşte prin accident; în timp ce conversiunile simple
instituie echivalenţa logică, conversiunea prin accident instituie raport de
subalternare.
prin obversiune se păstrează ordinea termenilor dar se schimbă
calitatea propoziţiei şi a termenului secund; obversiunea instituie echivalenţe
logice.

 
1.
Aduceţi la forma de exprimare standard următoarele propoziţii:
52
 a) Numai găinile moţate au fost selectate la concursul de frumuseţe;
b) Corb la corb nu-şi scoate ochii;
c) Cu excepţia lui Mihai, toţi ceilalţi din grupul nostru au venit la
petrecere;
d) Cine nu are carte nu are parte;
e) Doar unii dintre studenţi sunt integralişti;
f) Nu toate erorile sunt o probă a ignoranţei;
g) Puţini oameni se cunosc pe ei înşişi;
h) Insectele nu sunt vertebrate;
i) Nu există decât un singur animal care raţionează, omul;
j) Un regiment se compune din batalioane;
k) Nimeni nu se naşte învăţat;
l) Aristotel este întemeietorul logicii;
m) Triunghiurile care au baza şi înălţimea egale, au suprafaţa egală;
n) Tot păţitul e priceput;
o) Nu toate sfaturile sunt bune;
p) Nici un efect fără cauză.
2. Indicaţi contrara, contradictoria şi subalterna următoarelor
propoziţii şi precizaţi valoarea lor de adevăr în funcţie de valoare de
adevăr a propoziţiei iniţiale:
a) Prescripţiile biblice nu contrazic normele moralei laice;
b) Numai proştii sunt lăudăroşi.
3. Arătaţi care este raportul dintre următoarele propoziţii:
a) Toţi tinerii sunt educabili
b) Oamenii needucabili nu sunt tineri
c) Unii oameni needucabili sunt tineri
d) Nici un tânăr nu este needucabil
e) Toţi tinerii sunt needucabili
f) Unii oameni care nu sunt tineri sunt needucabili
4. Sunt următoarele inferenţe valide sau nu? Argumentaţi
răspunsul:
a) Deoarece ceea ce ne interesează este important, ceea ce nu ne interesează
nu este important
b) Deoarece toţi cei care au mers la dans s-au simţit bine, unii oameni care nu
s-au simţit bine nu au mers la dans
c) Deoarece este evident fals că toţi logicienii gândesc logic, trebuie să fie
adevărat că nici o persoană care gândeşte ilogic n este logician
5.Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din adevărul
propoziţiei Nici un mamifer nu este nevertebrat.
6. Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, care derivă
logic corect din falsitatea propoziţiei Nici un adevăr nu este nedureros.
7. Deduceţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din falsitatea
propoziţiei : Toate girafele au gâtul scurt
8. Fiind dată ca adevărată propoziţia: Majoritatea pictorilor sunt
cunoscuţi, arătaţi ce se poate spune despre valoarea de adevăr a următoarelor
propoziţii:
a)
Unii pictori nu sunt cunoscuţi;
b)
Unii pictori sunt necunoscuţi;
c)
Toţi pictorii sunt cunoscuţi;

53
 d)
Toţi pictorii sunt necunoscuţi;
e)
Unii oameni cunoscuţi sunt pictori;
f)
Unii oameni necunoscuţi nu sunt pictori;
g)
Puţini dintre cei care nu sunt pictori sunt necunoscuţi.
9. Ce se poate spune despre valoarea de adevăr a propoziţiilor de
mai jos, ştiind că propoziţia “Toţi oamenii cinstiţi sunt morali” este
adevărată?
a)
Nici un om necinstit nu este moral;
b)
Toţi oamenii necinstiţi sunt imorali;
c)
Toţi oamenii cinstiţi nu sunt imorali;
d)
Toţi oamenii imorali sunt necinstiţi;
e)
Nici un om imoral nu e cinstit;
f)
Unii necinstiţi sunt oameni imorali;
g)
Unii necinstiţi nu sunt imorali.

54
 INFERENŢE DEDUCTIVE
MEDIATE
CU PROPOZIŢII
CATEGORICE

RAŢIONAMENTE
SILOGISTICE
Introducere……………………………………………………..p.63
5.1. Caracterizarea silogismului…………………………….....p.63
5.2. Figuri şi moduri silogistice………………………………..p.65
5.3. . Legi generale ale silogismului…………………...………p.66
5.4. Legile speciale ……………………………………………..p.67
5.5. Metode de testare a validităţii…………………………….p.70
5.5.1. Reducere directă…………………………………..….....p.71
5.5.2. Reducere indirectă……………………………………....p.72
5.5.3. Apel la legile generale…………………………….…..…p.73
5.5.4. Apel la legile speciale………………………………...….p.74
5.4.5. Metode grafice…………………………………….…..…p.74
5.5. Forme eliptice şi compuse ………………………….…….p.77
55
5.5.1. Entimema………………………………………….…..…p.77
5.5.2. Polisilogismul…………………………………….………p.77
5.5.3. Soritul…………………………………………….………p.78
Rezumat……………………………………………….……..….p.81
Aplicaţii şi teme de evaluare……………………………..….…p.81

Spre deosebire de inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice

(conversiune, obversiune…), în care concluzia era derivată dintr-o singură
propoziţie asumată ca premisă, inferenţele mediate deduc o concluzie din două
sau mai multe premise. Denumirea de raţionamente silogistice este folosită pentru
a desemna toate aceste inferenţe. Cazul fundamental este cel al raţionamentelor cu
două premise numit silogism categoric simplu. Celelalte raţionamente cu mai mult
de două premise sunt, în ultimă instanţă, reductibile la cazul fundamental. În cele
ce urmează vom desemna silogismul categoric simplu prin termenul de silogism48.

*
Obiectivul major al acestui capitol este dobândirea capacităţii de a
verifica, prin diverse metode, validitatea raţionamentelor alcătuite din cel puţin
trei propoziţii categorice, adică a raţionamentelor de tip silogistic.

SILOGISMUL

5.1. CARACTERIZARE
GENERALĂ
A SILOGISMULUI
Vom caracteriza silogismul pornind de la un exemplu:
Toţi îndrăgostiţii sunt visători
Unii studenţi sunt îndrăgostiţi
Unii studenţi sunt visători
Analiza structurii unui silogism începe prin:
a) identificarea formulei concluziei, care conţine subiectul şi predicatul logic;
în cazul nostru:
48
Silogismul este partea centrală a logicii aristotelice fiind dezvoltat în Analitica primă

56
 S= studenţi
P= visători
Formula concluziei este SiP.
Pasul următor îl constituie
b) identificarea formulei premiselor.
De observat că pe lângă termenii concluziei, premisele conţin un termen
comun care nu se regăseşte în concluzie; îl vom numi termen mediu şi îl vom nota
cu
M = îndrăgostiţi.
Rolul termenului mediu este de a realiza legătura celorlalţi doi termeni,
numiţi şi termeni extremi.
Premisele silogismului nostru au forma MaP respectiv SiM.
Structura formală a silogismului va fi:
MaP
SiM
SiP
Subiectul concluziei este numit termen minor, iar premisa din care el face
parte este numită premisă minoră; predicatul concluziei este termenul major, iar
premisa din care el face parte este numită premisă majoră.
Rezumând, vom spune că silogismul conţine trei propoziţii categorice,
dintre care două cu rol de premise şi una cu rol de concluzie. Propoziţiile conţin
trei termeni diferiţi, unul dintre ei este comun premiselor şi nu se regăseşte în
concluzie, iar termenii concluziei sunt termenii necomuni ai premiselor.
Definiţie Vom defini silogismul49acum ca fiind raţionamentul prin
care din două propoziţii categorice care au un termen comun se
 deduce o altă propoziţie categorică ce are ca termeni termenii
necomuni ai primelor două.
Structura standard a silogismului este:
premisă majoră Structură
premisă minoră standard

concluzie
Evident, în argumentările uzuale ordinea poate fi cu totul alta, putându-se
începe argumentul cu teza de argumentat care este concluzia silogismului. Spre
exemplu: Unii politicieni nu sunt oneşti deoarece nu spun
Indicatori adevărul, iar cei ce nu spun adevărul nu sunt oneşti. În acest
 premise silogism prima dintre propoziţii este concluzia, a doua este
concluzi premisa minoră, iar a treia este majora silogismului. Uneori
e identificarea concluziei este facilitată de prezenţa explicită a
indicatorilor de concluzie: deci, prin urmare, rezultă, aşadar, în concluzie, iar
premisele sunt sugerate explicit de indicatori (de premisă) cum ar fi: deoarece,
întrucât, fiindcă, pentru că, ţinând seama de faptul că, având în vedere…, ş. a.
49
Silogismul a fost definit de Aristotel în Analitica primă drept ”o vorbire în care, dacă ceva a
fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. De remarcat că astfel
definit, silogismul acoperă toată gama de inferenţe deductive, caracterizate în definiţia aristotelică
prin caracterul necesar al concluziei, indiferent de numărul propoziţiilor componente.
Raţionamentul deductiv este riguros, cert, premisele constituind condiţie suficientă pentru
concluzie, iar concluzia este consecinţa necesară a premiselor. Este sensul larg al silogisticii. În
sens restrâns silogistica vizează doar silogismul categoric simplu. Silogism categoric deoarece
propoziţiile componente sunt categorice, logicienii vorbind şi de silogisme ipotetice, silogisme
disjunctive sau de alte forme mixte. Silogism categoric simplu întrucât este vizat doar
raţionamentul cu două premise. Acest sens restrâns al silogismului este gândit chiar de Aristotel,
atunci când trece la analiza structurii silogismului: Ori de câte ori trei termeni sunt în aşa fel
raportaţi unul la altul, încât cel din urmă să fie conţinut în cel mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul
să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el luat ca un tot, termenii extremi trebuie să fie
raportaţi într-un silogism perfect.
57
Alteori, indicatori sunt impliciţi, fiind necesară o mai mare atenţie în identificarea
structurii argumentului. Pentru a putea verifica validitatea unui silogism este
necesară mai întâi aducerea silogismului la forma de exprimare standard, premisă
majoră, premisă minoră, concluzie.

5.2. FIGURI ŞI MODURI

SILOGISTICE
După poziţia relativă pe care o are termenul mediu în structura
silogismului putem distinge patru forme numite figuri silogistice. În figura I
termenul mediu este pe funcţie de subiect în majoră şi de predicat în minoră; în
figura a doua termenul mediu este pe funcţie de predicat în ambele premise; în
figura a treia termenul mediu este pe funcţie de subiect în ambele premise, iar în
figura a patra termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în
minoră.
Schemele figurilor silogistice sunt următoarele:

Fig. I: Fig. a II-a: Fig. a III-a: Fig. a IV-a50:

M-P P-M M-P P-M
S-M S-M M-S M-S
S-P S-P S-P S-P

Dacă introducem propoziţiile categorice în interiorul schemei figurii,

obţinem forme silogistice standard numite moduri silogistice. Modul silogistic
exemplificat de noi va fi notat aii-1, însemnând figura I cu majora „a”, minora „i”
şi concluzia „i”.
Prin combinarea celor patru tipuri de propoziţii categorice (a,e,i,o) luate
câte trei (două ca premise şi una drept concluzie) vom obţine 43 moduri silogistice,
adică 64 pentru fiecare figură silogistică, 256 de combinaţii posibile în totalul
celor patru figuri. Dintre aceste posibilităţi de combinare, numai 24, câte 6 pentru
fiecare figură, sunt corecte din punct de vedere logic (valide).
Sunt valide doar acele moduri silogistice care respectă legile de
raţionare, în cazul acesta, legile generale ale silogismului.

5.3. LEGILE
GENERALE ALE
SILOGISMULUI

Pentru a uşura reţinerea lor, le grupăm după cum urmează:

Legile termenilor:
1. Un silogism are trei termeni. Deşi această exigenţă este cuprinsă în
definiţie, enunţarea ei este utilă pentru a evita sofismul împătririi termenilor,
situaţie care apare atunci când un termen este utilizat într-o propoziţie cu un sens,
iar în alta cu alt sens.51 Legile termenilor
50
Figura a patra nu apare în analizele aristotelice fiind atribuită lui Galenus.
51
Este relevant, în acest sens, sofismul cunoscut sub numele de Litigiosul : Protagoras s-a angajat
să-l instruiască pe Euathlus în domeniul avocaturii, sub convenţia ca tânărul să-i plătească atunci
când va câştiga primul proces. Cum Euathlus nu practică meseria de avocat, Protagoras este în
situaţia de a-şi lua adio de la bani. Totuşi, sofistul ameninţă: ”Te voi da în judecată şi, oricare va fi
decizia tribunalului, îmi vei plăti datoria: dacă vei câştiga procesul, atunci îmi vei plăti conform cu
58
 2. Termenul mediu este distribuit52 cel puţin într-o premisă. Raţiunea
acestei cerinţe este următoarea: dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în nici o
premisă, atunci nu ar putea face legătura dintre termenii extremi căci fiecare dintre
extremi ar putea fi legat de termenul mediu printr-o altă parte a sferei sale.
3. Dacă un termen este distribuit în concluzie el este distribuit şi în
premisa din care face parte. Este chiar expresia legii distribuirii ce exprimă
caracterul deductiv al acestor inferenţe. Abaterile de la această lege sunt erorile
minorului ilicit -când abaterea este a subiectului - şi a majorului ilicit, când este
extins nepermis predicatul concluziei.
4. Cel puţin o premisă este afirmativă. Se poate arăta că din două premise
negative nu rezultă cu necesitate nici o concluzie, utilizând diagramele Euler. Legile calităţii
Detaliaţi singuri această cerinţă. premiselor
5. Dacă o premisă este negativă, atunci concluzia este negativă. Dacă o
premisă este negativă, atunci raporturile termenilor extremi cu termenul mediu
sunt divergente, iar o concluzie afirmativă ar evidenţia convergenţa lor.
6. Dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia este
afirmativă. Aplicaţi modelul demonstraţiei de mai sus.
7. Cel puţin o premisă este universală. Dacă din două premise particulare
am deriva concluzie, atunci am încălca implicit cel puţin una din legile anterior Legile cantităţii
enunţate. De demonstrat acest lucru. premiselor
8. Dacă o premisă este particulară, atunci concluzia este particulară.
Cele enunţate la legea precedentă sunt valabile şi aici.
De remarcat că, pentru simetria completă, ar fi fost potrivită încă o lege,
aceea ca din premise universale să rezulte concluzie universală, însă această
exigenţă nu se impune, întrucât ceea ce este valabil pentru toţi este valabil şi
pentru unii dintre acei toţi. Prin urmare, din premise universale poate rezulta atât
concluzia universală, cât şi particulara subalternă acesteia. Modurile care deduc o
concluzie particulară din ambele premise universale vor fi numite moduri
subalterne.
Încă o remarcă: unii autori contopesc legile 5 şi 8 într-una singură:
concluzia urmează partea cea mai slabă, fiind considerată slabă propoziţia
particulară şi cea negativă53.
Aplicarea legilor generale fiecărei figuri silogistice creează posibilitatea
formulării unor legi sau condiţii particulare, specifice figurii respective.

5.4. LEGILE
SPECIALE
ALE FIGURILOR
SILOGISTICE Pentru a nu ne încărca excesiv
memoria, propun ca aceste legi să nu fie
memorate, ci să fie redescoperite posedând mecanismul deducerii lor prin
aplicarea legilor generale.

înţelegerea noastră, dacă vei pierde procesul, îmi vei plăti conform hotărârii judecătorilor”.
Euathlus a replicat: ”Dacă voi câştiga procesul, nu-ţi voi plăti conform cu hotărârea judecătorilor,
dacă voi pierde procesul, nu-ţi voi plăti conform cu înţelegerea noastră; oricum, nu-ţi voi plăti.”
Sofismul se bazează pe dublul înţeles al termenului “a câştiga procesul” (ca inculpat/ca avocat);
aceeaşi situaţie şi cu termenul “a pierde procesul”.
52
Reamintim că este distribuit termenul considerat în întregimea sferei sale,
subiectul propoziţiei fiind distribuit în propoziţiile universale (a,e), iar
predicatul în propoziţiile negative (e,o).
53
Iată formularea lui Dimitrie Cantemir: “concluzia urmează întotdeauna partea cea mai slabă a
antecedentului şi după cantitate şi după calitate. Căci, dacă în premise a fost vreun semn particular
sau negativ, concluzia nu va putea fi universală sau afirmativă” (Mic compendiu…,p. 138.
59
 Să identificăm împreună legile speciale ale figurii I.
M-P

S-M
S-P
Pentru ca termenul mediu să fie distribuit (L.2), premisa majoră ar trebui
să fie universală (termenul cu funcţie de subiect e distribuit în universale), sau
minora să fie negativă (termenul pe funcţie de predicat este distribuit în negative).
Să vedem dacă sunt posibile ambele condiţii. Ne interesează în primul rând a doua
condiţie, întrucât cerinţa este ca minora să fie negativă (ştim că dacă una dintre
premise este negativă, atunci concluzia va fi negativă). Dacă minora este negativă,
concluzia va fi negativă (L2); dacă concluzia este negativă, P va fi distribuit în
concluzie şi va trebui să fie distribuit şi în premisa din care face parte (L3); pentru
ca P să fie distribuit în premisa majoră ar trebui ca aceasta să fie negativă (Ld)54
ceea ce este imposibil. Rezumând, dacă minora este negativă, ar trebui ca şi
majora să fie negativă. Din L4 rezultă că minora nu poate fi negativă, va fi deci
afirmativă (Rc.)55. Dar dacă minora este afirmativă, atunci M va fi nedistribuit aici
şi, în consecinţă, va trebui să fie distribuit în premisa majoră (L2), ceea ce
presupune ca aceasta să fie universală (Ld).
Legile figurii I sunt:

Legile  majora este universală: a sau e

figurii I
minora este afirmativă: a sau i
Realizăm combinaţiile de premise din care derivăm concluziile conform
legilor generale:
a a e e Modurile
figurii I
a i a i
a,i i e,o
 o

Pentru reţinerea lor, medievalii au utilizat următoarele denumiri

mnemotehnice56:
Barbara, Barbari, Darii, Celarent, Celaront, Ferio57.
În practica demonstraţiei şi argumentării această figură are un rol decisiv,
fiind considerată demonstrativă prin excelenţă. Raţiunea acestor consideraţii este
următoarea: majora fiind o propoziţie universală, introduce o consideraţie valabilă
pentru toţi membrii unei clase - Toţi M sunt P (Nici un M nu este P); minora fiind
afirmativă, comunică faptul că o clasă S aparţine clasei M (ce are în întregime
proprietatea P). Decurge necesar că şi membrii clasei M au (nu au) proprietatea
respectivă. Silogismele de figura I se întemeiază pe ceea ce logicienii au numit
axioma silogismului: dictum de omni et nullo (ceea ce se afirmă –sau se neagă –
despre toţi, se afirmă – sau se neagă – despre fiecare în parte).

*
Vom parcurge acelaşi model pentru a identifica legile şi modurile valide
ale figurii a II-a:
P-M
S-M
S-P

54
Ld= legea distribuirii termenilor.
55
Rc =cf. relaţiei de contradicţie.
56
de la grecescul mneme = memorie.
57
Barbara celarent Darii ferio = „străinii au învins cu sabia lui Darius”
(celelalte două moduri sunt subalterne –barbari şi celaront).
60
 Pentru ca termenul mediu să fie distribuit (L2), una dintre premise
trebuie să fie negativă (Ld); dacă o premisă este negativă, concluzia va fi negativă
(L5) şi predicatul ei va fi distribuit (Ld); pentru ca predicatul să fie distribuit şi în
premisă (L3), majora trebuie să fie universală (Ld). Iată legile figurii a II-a:
Legile
figurii II premisa majoră este universală : a sau e
o premisă este negativă: e sau o
 Modurile
a
e
e,o
a
o
o
a
e

e,o
e
i
o
figurii II



Denumirile mnemotehnice sunt: Camestres, Camestrop, Baroco, Cesare,
Cesaro, Festino.
Figura a doua, având concluzie negativă, are rol de respingere a unei
susţineri. Raţionând după figura a doua, dovedim că S nu este un caz al lui P,
arătând că toţi P au o proprietate M, pe care S nu o are.

În figura a III-a:
M-P
M-S
S-P

Pentru distribuirea termenului mediu (L2) nu este nevoie de o lege
specială, întrucât aici termenul mediu este pe funcţie de subiect, iar subiectul este
distribuit în universale (Ld) ; condiţia distribuirii lui este ca cel puţin o premisă să
fie universală, însă aceasta este o lege generală a silogismului (L7). Ne putem
întreba însă dacă minora poate fi negativă şi vom vedea că nu poate fi astfel, căci
ar impune o concluzie negativă L5) cu predicatul distribuit, care, la rândul ei cere
o majoră negativă(L3+L4), ceea ce este imposibil. Aşadar, minora trebuie să fie
afirmativă (Rc), dar în acest caz subiectul ei fiind nedistribuit (Ld) nu poate
apărea distribuit în concluzie (L3), ceea ce înseamnă că aceasta va fi particulară.
Legile În consecinţă, legile figurii a treia sunt:
figurii III
premisa minoră este afirmativă: a sau i
 concluzia este particulară: i sau o

Construcţia modurilor se va realiza de la concluzie la minoră şi apoi la

identificarea posibilităţilor pentru premisa majoră:
- - - -
i o i o
Combinaţiile posibile vor fi:
a,i e,o a e
a a i i
Modurile
i o i o
figurii III
Denumirile mnemotehnice sunt: Darapti, Disamis,
Felapton, Bocardo, Datisi, Ferison. Având concluzia
particulară, figura a III-a este utilizată în argumentare, mai ales, 
cu scopul de a se infirma o propoziţie universală.

*
O particularitate pentru figura a IV-a este faptul că nu se impune în mod
categoric nici o restricţie unei premise sau concluziei, legile având o formă
condiţională, în funcţie de calitatea şi cantitatea premiselor:
61
 Legile P-M
figurii IV M-S
S-P
  Dacă majora este afirmativă, minora este universală (vezi
distribuirea termenului mediu)
Dacă o premisă este negativă, majora este universală (vezi
distribuirea termenului major)
Dacă minora este afirmativă, concluzia este particulară (vezi
distribuirea termenului minor)

Aceste legi determină următoarele moduri valide:
Bramantip, Camenes, Fesapo, Fresison, Dimaris, Camenop.
Modurile
figurii IV
În concluzie,

Există, aşadar, 24 de moduri valide, 19 moduri


principale şi 5 moduri subalterne.
Validitatea modurilor silogistice poate fi testată prin
apel la legile generale, prin apel la legile speciale, sau prin
anumite metode, cum vom constata în cele ce urmează.

5. 5. METODE DE
TESTARE A
VALIDITĂŢII
Pentru a proba validitatea unui silogism, trebuie mai întâi să-l aşezăm în
forma standard, premisă majoră, premisă minoră, concluzie, fiindcă în economia
limbajului comun expresia lingvistică a silogismului suportă modificări şi
inversiuni.
Aristotel considera că figura I este “perfectă”58, modurile ei apărând ca
un fel de axiome la care pot fi reduse modurile celorlalte figuri “imperfecte”. A
construit astfel primul sistem axiomatic.
Reducerea figurile “imperfecte” la cele “perfecte” se poate realiza prin
două proceduri: reducere directă şi reducere indirectă.

5.5.1.
REDUCEREA
DIRECTĂ

Modurile figurii I joacă rolul de axiome, sunt aşadar date ca fiind valide,
iar verificarea validităţii unui mod din celelalte figuri presupune reducerea lui la
unul dintre cele şase moduri valide: Barbara, Barbari, Celarent, Celaront, Darii,

58
numai figura I poate conţine în concluzie toate tipurile de propoziţii categorice, numai ea are
modul valid aaa; numai aici extremii îndeplinesc în concluzie aceleaşi funcţii logice ca şi în
premise.
62
Ferio. Operaţiile prin care se face reducerea sunt conversiunea şi schimbarea
locului premiselor.
Denumirile mnemotehnice indică prin consoana iniţială modul la care se
va face reducerea, prin consoana post-vocalică operaţia asupra propoziţiei indicate
de vocală: s reprezintă conversiunea simplă (conversio simplex), p reprezintă
conversiunea prin accident (conversio per accidens), iar m indică schimbarea
locului premiselor (mutatio).
Pentru ilustrare vom reduce modul Camestres din figura a doua.
Consoana iniţială ne indică faptul că reducerea se va face la modul Celarent, „m”
va impune inversarea premiselor, „s” conversiunea simplă a premisei e, iar
ultimul „s” indică o conversiune simplă a concluziei e:

Camestres

Celarent
PaM SeM MeS MeS
SeM (m) PaM (s) PaM (s) PaM
SeP SeP SeP PeS

Redăm prin tabelul următor modurile echivalente59:

Clerent-1≡ Cesare-2≡ Camestres-2≡ Camenes-4

MeP PeM PeM MeP
SaM SaM SaM SaM
SeP SeP SeP SeP

Darii-1≡ Datisi-3≡ Disamis-3≡ Dimaris-4

MaP MaP MaP MaP
SiM MiS MiS SiM
SiP SiP SiP SiP

Ferio-1≡ Festino-2≡ Ferison-3≡ Fresison-4

MeP PeM MeP PeM
SiM SiM MiS MiS
SoP SoP SoP SoP

Felapton-3≡ Fesapo-4
MeP PeM
MaS MaS
SoP SoP

Această procedură nu este însă universală: modurile Baroco (fig. a II-a)

şi Bocardo (fig. a III-a) nu pot fi reduse, cunoscut fiind faptul că particulara
negativă, SoP, nu are conversiune iar, pe de altă parte, conversiunea premisei
59
Vezi şi I. Didilescu, P. Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările
moderne, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucure şti, 1976, p.122 şi urm.
63
universal-afirmative, SaP, este prin accident, PiS, şi ar rezulta ambele premise
particulare. Pentru aceste cazuri Aristotel a utilizat reducerea indirectă.

5.5.2. REDUCEREA
INDIRECTĂ

Reducerea indirectă presupune metoda cunoscută din matematică sub

numele de reducere la absurd. Ea constă printr-o presupunere (opusă propoziţiei
pe care vrem să o demonstrăm) pe care vrem să o infirmăm prin obţinerea unei
concluzii false sau contradictorii60. În cazul silogismului baza demonstraţiei o
constituie tot modurile perfecte ale figurii I.
Iată cum decurge demonstraţia:
a) Se presupune silogismul nevalid. Aceasta înseamnă că există cel puţin
o situaţie în care din premise adevărate decurge o concluzie falsă.
Se presupun premisele adevărate, iar concluzia falsă; dacă aceasta este
falsă, va fi adevărată contradictoria ei;
b) Se combină contradictoria concluziei cu una dintre premisele
modului dat, pentru a forma un silogism valid în figura I.
c) Se analizează concluzia modului astfel obţinut;
-dacă aceasta poate fi adevărată prin comparaţie cu premisele iniţiale,
rezultă că presupunerea a fost corectă, modul iniţial nu este valid;
-dacă aceasta (concluzia noului mod) este falsă, înseamnă că una dintre
premise este falsă, evident, este falsă premisa ce reprezintă contradictoria
concluziei modului dat; în consecinţă, nu există nici o situaţie în care din premise
adevărate să rezulte concluzie falsă; rezultă că modul iniţial este valid.

Să exemplificăm pentru modul Baroco:

PaM
SoM
SoP

Consoana „c” din interiorul denumirii mnemotehnice ne semnalează

reducerea indirectă, arătându-ne că în timpul demonstraţiei se înlocuieşte premisa
anterioară consoanei cu negaţia concluziei.

a)
PaM=1
SoM=1 b)
SoP=0→SaP=1; PaM
SaP
SaM (Barbara-valid)
c) Cum
SoM=1→SaM=0→SaP=0→SoP=1
→ silogismul este valid.

Pe scurt, o contradicţie între concluzia modului astfel obţinut şi una

dintre premisele modului iniţial certifică validitatea modului. Această metodă
poate fi aplicată şi celorlalte moduri “imperfecte”.

60
De5.5.3. VERIFICAREA
remarcat VALIDITĂŢII
faptul că geometriile neeuclidiene auPRIN APEL LA
fost construite pornind de
la simple presupuneri cu intenţia de a le
LEGILE GENERALE ALE SILOGISMULUI infirma prin reducere la absurd, adică
prin deducerea de contradicţii, care însă nu s-au obţinut.
64
 Orice silogism corect trebuie să respecte toate legile generale ale
silogismului, însă nu este necesară testarea tuturor legilor, aşa cum, de altfel, am
constatat în cazul identificării legilor speciale ale figurii. Existenţa celor trei
termeni este de verificat în forma naturală, verbală de exprimare a
raţionamentului. O dată identificat modul silogistic, această lege nu mai
interesează. Pe de altă parte, ultimele două legi, cele după cantitatea premiselor,
nu sunt independente de celelalte şi, de aceea, nu se mai impune verificarea lor
expresă. Este motivul pentru care unii autori consideră celelalte legi drept axiome,
iar ultimele două drept teoreme ce decurg din celelalte.
Iată cele cinci legi considerate ca axiome:
 Termenul mediu trebuie distribuit cel puţin o dată;
 Un termen nu poate fi distribuit în concluzie dacă nu este distribuit şi
în premise;
 O premisă este afirmativă;
 Dacă o premisă este negativă, concluzia este negativă;
 Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia este afirmativă.
Dacă un silogism satisface aceste cinci cerinţe, le va satisface şi pe cele
privind cantitatea premiselor şi, în consecinţă, este valid.

5.5.4. VERIFICAREA
VALIDITĂŢII SILOGISMULUI
PRIN APEL LA LEGILE
SPECIALE ALE FIGURILOR 
Cunoscute fiind legile celor patru figuri silogistice, după obţinerea
modului silogistic, se verifică respectarea fiecărei legi.
modul aoo-3:
Exemple MaP nu este valid căci încalcă una dintre
 MoS legile figurii (minora trebuie să fie universală);
SoP
modul iai-2:
PiM încalcă cerinţa ca majora să fie universală.
SaM
SiP

5.5.5. VERIFICAREA VALIDITĂŢII

PRIN DIAGRAMELE EULER ŞI VENN

5.5.5.1. Metoda diagramelor Euler

Aplicarea diagramelor Euler la verificarea validităţii silogismelor pleacă

de la premisa că într-un silogism valid, din reprezentarea grafică a premiselor
rezultă şi reprezentarea concluziei. Vom exersa în cele ce urmează această metodă
pe câteva silogism:

Darapti Felapton

MaP P * MeP S * P
65
MaS M S MaS M
SiP SoP

Disamis Ferison
*
MiP * MeP M S P
MaS P M S MiS
SiP SoP

5.5.5.2. Metoda diagramelor Vemm

Diagramele Venn pot fi aplicate şi în cazul testării validităţii

silogismului. Să ne reamintim reprezentarea grafică a celor patru propoziţii
categorice. Prin haşură se reprezintă regiunea vidă, iar prin * cea nevidă.
SaP SeP

SP SP SP SP SP SP

SP=0 SP=0

SiP SoP

SP SP SP SP SP SP

* *

SP≠ 0 SP≠ 0

În cazul silogismului, având trei termeni, vom reprezenta trei cercuri

intersectate:
S

P
M

Dacă silogismul este valid, din reprezentarea grafică a premiselor rezultă

şi reprezentarea concluziei; în caz contrar, silogismul este nevalid.
Regulile de reprezentare sunt următoarele:
a) Dacă regiunea în care trebuie pus semnul * este împărţită în două sau
mai multe sectoare, se pune * în toate sectoarele şi se leagă între ele printr-o
liniuţă pentru a semnifica faptul că cel puţin unul dintre sectoare nu este vid, fără
a şti care este acesta.
b) Haşura predomină asupra semnului *. Dacă * este haşurat, atunci
sectorul respectiv este vid. Pentru a evita această situaţie se recomandă
reprezentarea mai întâi a premisei universale.
Pentru a putea verifica şi modurile subalterne, plecăm de la premisa că
nici un termen nu este vid. Acest lucru va fi reprezentat printr-un asterisc în zona
care rămâne diferită de zero.
Pentru clarificarea metodei vom exemplifica verificarea următoarelor
moduri silogistice:
66
 Fie modul silogistic a a i -161

MaP S
SaM …. .
SiP *
P M ..

Fiind un mod subaltern, după reprezentarea premiselor, punem simbolul

* în zona de intersecţie SPM. Modul este valid, căci singura zonă din S rămasă
nehaşurată este cea din intersecţia SPM, unde se află simbolul *
Fie modul silogistic eao-2

P M

Modul silogistic eia-1

P M

Din limite redacţionale lăsăm exersarea metodelor grafice pentru

întâlnirea de seminar.

5. 6. FORME
ELIPTICE ŞI
COMPUSE
DE RAŢIONAMENT
SILOGISTIC

Formele analizate până acum sunt silogisme complete. În practica

argumentării însă, intervin simplificări, prescurtări sau combinări de silogisme.
Este cazul următoarelor forme speciale de argumentare silogistică.

5.6.1. ENTIMEMA
Entimema este un argument
condensat, un silogism eliptic, căruia îi lipseşte una dintre propoziţii, considerată
fiind subînţeleasă (“păstrată în gând” se exprimă prinţul moldav). Întrucât este
foarte utilizată în argumente, entimema a fost numită şi silogism retoric.
Silogismul având trei propoziţii, există trei tipuri de entimeme:
a)Entimema de ordinul I, care nu are exprimată premisa majoră. De
exemplu: Această substanţă este acid, deoarece înroşeşte hârtia de turnesol
(subînţelegându-se că toate substanţele care înroşesc hârtia de turnesol sunt acizi)
61
Reprezentarea grafică va fi precizată la orele de seminar
67
 b)Entimema de ordinul II nu exprimă premisa minoră: Toţi studenţii
anul I au promovat, deci şi Mihai (care este student în anul I)
c)Entimema de ordinul III nu exprimă concluzia: Toţi studenţii au un
comportament decent, iar Mihai este student. Nu exprimăm concluzia atunci când
vrem ca ea să fie dedusă de interlocutor urmărind un efect retoric.
Pentru verificarea entimemei nu se impun reguli speciale fiind necesară
doar reconstituirea argumentului şi apoi verificarea lui printr-o metodă cunoscută.
Iată un exemplu62:
N-ar trebui să-i îngădui copilului tău să vadă filmul „Portocala
mecanică”
Este foarte violent.
În forma silogismului categoric simplu argumentul susţine teza că:
Trebuie să interzici copilului tău să vadă filmul „Portocala mecanică”
Această teză - care constituie concluzia silogismului - este sprijinită de
premisa că
Filmul „Portocala mecanică” este foarte violent.
Premisa tacită este:
Trebuie să interzici copilului tău să vadă filmele foarte violente.
Structura formală va fi:
Trebuie să interzici copilului tău să vadă filmele foarte violente.
Filmul „Portocala mecanică” este foarte violent.
Trebuie să interzici copilului tău să vadă filmul „Portocala
mecanică”
Este evident cazul unei entimeme de ordinul I, căreia îi lipseşte premisa
majoră.
Şi această formă argumentativă presupune alte judecăţi, care dacă sunt
adevărate, justifică necesar teza:
Vizionarea filmelor violente îi face pe copii violenţi.
Ar trebui să le interzici copiilor tăi orice îi poate determina să
devină violenţi.
Poţi să interzici copiilor tăi să vadă un film.
„Portocala mecanică” este un film violent
Ar trebui să interzici copilului tău să vadă filmul „Portocala
mecanică”
Ar fi desigur plicticos să procedăm la astfel de extinderi argumentative în
comunicarea cotidiană. Comunicarea cu ceilalţi este relativ uşoară pentru că
împărtăşim numeroase asumţii, premise neenunţate, acceptate tacit de către cei
care comunică. Fără aceste asumţii ar fi necesare interminabile introduceri şi
justificări de justificări, încât n-am mai ajunge niciodată la miezul problemei.
Viaţa este prea scurtă pentru a ne pierde timpul cu apărarea tuturor aserţiunilor63.
Argumentul extins este compus din mai multe premise decât silogismul
simplu, având de-a face cu un argument de tip polisilogistic.

5.6.2. POLISILOGISMUL

62
Nigel Warburton, Cum să gândim corect şi eficient, p. 31.
63
Aserţiune=opinie nesusţinută de temeiuri
68
 Polisilogismul este un raţionament compus, alcătuit din mai multe
silogisme, în care concluzia primului silogism (prosilogism) este premisă a
silogismului următor (episilogism).
Polisilogismul poate fi construit în două moduri:
5.6.2.1. Polisilogismul progresiv, când concluzia prosilogismului devine
premisa majoră a episilogismului:
Toţi A sunt B AaB
Toţi C sunt A CaA (prosilogism)
Toţi C sunt B CaB
Toţi D sunt C DaC (episilogism)
Toţi D sunt B DaB
Exemplu:
Toate elementele chimice sunt substanţe simple
Toţi metaloizii sunt elemente chimice
(deci)

(deci)
Toţi metaloizii sunt substanţe simple
Toţi halogenii sunt metaloizi
Toţi halogenii sunt substanţe simple

Clorul este halogen
(deci) Clorul este substanţă simplă

5.6.2.2. Polisilogismul regresiv, când concluzia prosilogismului devine

premisă minoră a episilogismului (premisele fiind transpuse):
Toţi A sunt B AaB
Toţi B sunt C BaC (prosilogism)
Toţi A sunt C AaC
Toţi C sunt D CaD (episilogism)
Toţi A sunt D AaD
Verificarea validităţii raţionamentelor de tip polisilogistic nu presupune
însuşirea unor metode speciale, ci verificarea succesivă a fiecărui silogism
component. Dacă toate silogismele componente se dovedesc a fi valide, atunci
întreg argumentul este valid.
Această formă complexă de argumentare se simplifică prin sorit.

5.6.3. SORITUL
Este un polisilogism entimematic (contractat), căruia îi lipsesc
concluziile intermediare. Şi el are două forme:
6.3.1. Soritul goclenian64 care derivă din polisilogismul progresiv,
enunţă primul predicat despre ultimul subiect:
Toţi A sunt B AaB
Toţi C sunt A CaA
Toţi D sunt C DaC B A C D
Toţi D sunt B DaB
Un exemplu:
Concedierea lucrătorilor provoacă starea de şomaj
Micşorarea veniturilor duce la concedierea lucrătorilor
Scăderea preţurilor aduce micşorarea veniturilor
Lipsa de cumpărători aduce scăderea preţurilor
Supraoferta aduce lipsă de cumpărători 
Supraproducţia de mărfuri aduce supraofertă

64
După numele lui R. Goclenius din sec. al XVI-lea
69
 Deci: Supraproducţia mărfurilor provoacă starea de şomaj.65

Legile soritului derivă din legile silogismului.

Pentru soritul goclenian:
O singură premisă poate fi negativă şi anume cea dintâi;
O singură premisă poate fi particulară şi anume cea din urmă.

5.6.3.2. Soritul aristotelic, care derivă din polisilogismul regresiv,

enunţă ultimul predicat despre primul subiect:
Toţi A sunt B AaB
Toţi B sunt C BaC
Toţi C sunt D CaD
Toţi A sunt D AaD
Ca exemplu:
Supraproducţia mărfurilor generează supraofertă
Supraoferta aduce lipsă de cumpărători
Lipsa de cumpărători aduce scăderea preţurilor
Scăderea preţurilor aduce micşorarea veniturilor
Micşorarea veniturilor duce la concedierea lucrătorilor
Concedierea lucrătorilor provoacă starea de şomaj

Deci: Supraproducţia mărfurilor provoacă starea de şomaj.66

Legile soritului aristotelic:

O singură premisă poate fi negativă şi anume ultima;

O singură premisă poate fi particulară şi anume prima.

Demonstraţi legile soritului aristotelic şi goclenian; utilizaţi pentru aceasta legile

generale ale silogismului, sau legile speciale ale figurilor silogistice.
Temă
Verificarea validităţii soritului se poate realiza prin
 verificarea legilor sale, dar se poate apela şi la reconstituirea
polisilogismului şi verificarea succesivă a silogismelor
componente printr-una din metodele cunoscute.

Iată un exemplu de sorit extras dintr-un text filosofic al lui Seneca

(Scrisori către Luciliu):

“Cine este prevăzător este şi moderat; cine este

MODEL moderat este şi statornic; cine este statornic este
REZOLUTIV şi netulburat; cine este netulburat nu este
mohorât, cine nu este mohorât este fericit;
aşadar, omul prevăzător este fericit”.

Prima operaţie constă în identificarea termenilor:

A= prevăzător
B= moderat
C= statornic

D= netulburat
E= mohorât
F= fericit
Pasul următor constă în identificarea propoziţiilor
65
După Al. Valeriu, Logică, Bucureşti, Ed. Garamond, p.152
66
După Al. Valeriu, Logică, Bucureşti, Ed. Garamond, p.152
70
 şi realizarea schemei de inferenţă:
AaB
BaC Schema de inferenţă este a unui sorit
de tip aristotelic. Reconstituirea AaB
CaD BaC
DeE polisilogismului este pasul următor:
AaC
EaF CaD
AaF AaD
DeE
AeE
EaF
AaF

Vom verifica acum silogismele componente, considerând cunoscute

modurile figurii I. Pentru aceasta este utilă transpoziţia premiselor:
BaC
AaB
AaC , mod valid (Barbara)
CaD
AaC
AaD, mod valid (Barbara)
DeE
AaD
AeE, mod valid (Celarent)
EaF
AeE→ Aa E67
AaF , mod valid (Barbara)
Verificându-se cele patru silogisme componente, raţionamentul se
dovedeşte a fi valid.

ÎN CONCLUZIE: formele speciale de argumentare silogistică vor fi verificate

prin reducerea lor la silogisme şi verificarea acestora prin metodele cunoscute.

Silogismul este inferenţa deductivă mediată alcătuită din două premise

şi o concluzie; caracterul deductiv este exprimat de legea distribuirii termenilor.
Raţionamentele cu propoziţii subînţelese se numesc entimeme, iar cele
cu mai multe premise alcătuiesc formele compuse, polisilogismul, respectiv
soritul.
Cele opt legi generale sunt condiţii ale corectitudinii oricăror forme de
raţionament de tip silogistic
Raţionamentul silogistic exprimă, în ultimă instanţă, raporturi între
termenii propoziţiilor componente
Silogismul, cu deosebire în forma sa entimematică, este raţionamentul
cel mai frecvent în argumentare.

67
Termenul mediu trebuie să fie acelaşi, iar pentru a-l obţine este necesară obversiunea
propoziţiei.
71
 1. Derivaţi concluzii din următoarele perechi de premise: 
a)
Toţi leii sunt carnivori
Tigrii nu sunt lei

b) Omul este fiinţă raţională

Omul poate greşi

c) Alcoolul este nociv

Tutunul nu este alcool

d) Toate mamiferele nasc pui vii

Unele animale nu sunt mamifere
a) Să se formeze silogisme cu ajutorul noţiunilor:
a) fericire, om, virtute
b) marţian, psiholog, Popescu
c) infractor, răufăcător, delincvent
3. Identificaţi silogismul conţinut în următorul dialog şi stabiliţi
dacă el este sau nu valid:
-Băieţi, aţi trecut cu bine examenul. Daţi-mi voie să vă dau un sfat înainte
de a pleca. Amintiţi-vă că toţi cei care vor într-adevăr să înveţe, muncesc din greu.
-Vă mulţumesc domnule, în numele colegilor mei. Sunt mândru să vă
spun că unii dintre ei sunt într-adevăr dornici să înveţe.
-Sunt foarte bucuros să aud asta, dar de unde ştiţi că este aşa cum
spuneţi?
-Ei bine, domnule, ştiţi cât de mult muncesc unii dintre ei. Cine ar putea
să o ştie mai bine?
4. Verificaţi corectitudinea următoarelor silogisme:
a) Nici o grăsime nu se dizolvă în apă
Zaharurile nu sunt grăsimi
Unele corpuri care nu sunt zaharuri nu se dizolvă în apă
b) Există plăceri ce nu merită căutate; deci există plăceri care nu
sunt virtuoase căci nimic din ceea ce nu merită căutat nu este virtuos68.
c) Sentimentul estetic este o stare afectivă
Frica este o stare afectivă
Frica este un sentiment estetic
(Ion Petrovici, Logica, p. 116)
5. Verificaţi corectitudinea următoarelor entimeme:
a) Cei oneşti spun adevărul, dar unii politicieni nu sunt oneşti;
b) Fiinţele perfecte ar învăţa logica în două zile, din păcate însă studenţii
nu sunt fiinţe perfecte;
c) Orice corp material este supus legii gravitaţiei, dar ideile noastre nu
sunt corpuri materiale;
d) Pisicile sunt animale prudente, iar asemenea animale sunt greu de
dresat;
e) Logica este utilă, căci ea ne face capabili să descoperim sofismele
adversarilor noştri;
f) Cel ce este flămând, mănâncă mult, iar cel ce mănâncă puţin, rămâne
flămând.

68
Louis Liard, după Andrei Marga, Exerciţii de logică generală, partea I, p. 93.
72
 6. Identificaţi patru noţiuni aflate în raport de ordonare şi construiţi
pe baza lor polisilogisme complete şi eliptice.
7. Arătaţi dacă lui Vlad îi place salata de fructe, ştiind că:
a) Toţi inginerii mănâncă cu doctorul.
b) Nici un bărbat cu părul lung nu se poate abţine de la a face versuri.
c) Vlad nu a fost niciodată amendat.
d) Tuturor verilor doctorului le place salata de fructe.
e) Nimeni care nu este inginer nu face versuri.
f) Nimeni care nu este văr cu doctorul nu ia masa cu el.
g) Toţi bărbaţii tunşi scurt au fost amendaţi.
8. Justificaţi propoziţia Unele inferenţe nu sunt valide cu ajutorul
unui polisilogism.
9. Să se verifice corectitudinea următoarei scheme de raţionament:
1. Doar cei care cred în ceva sunt fericiţi.
2. Nici nu om care crede în ceva nu este lipsit de idealuri.
3. Cei lipsiţi de preocupări sunt lipsiţi de idealuri.
4. Numai cei lipsiţi de preocupări sunt inactivi.
5. Prin urmare, nici un om inactiv nu este fericit.
10. Arătaţi dacă rezultă logic corect o concluzie din următoarele
premise:
1. Cei care nu-şi ţin promisiunile nu sunt persoane de încredere.
2. Cei veseli sunt comunicativi.
3. Omul care îşi ţine promisiunile este respectat.
4. Cei posaci nu sunt simpatici.
5. Putem avea încredere în persoanele comunicative.
11. Indicaţi concluzia ce rezultă din următoarele premise:
1. Când lucrez la un exerciţiu de logică fără a bombăni, poţi fi sigur că e
un exemplu pe care îl înţeleg.
2. Aceşti soriţi nu sunt aranjaţi în ordinea standard.
3. Nici un exerciţiu uşor nu-mi dă vreodată bătăi de cap.
4. Nu înţeleg exemplele care nu sunt aranjate în ordinea standard.
6. Nu bombăn niciodată apropo de vreun exerciţiu care nu-mi dă dureri
de cap.
(Lewis Carrol)
12. Realizaţi cu următoarele propoziţii un silogism valid:
a) Cei zgârciţi nu sunt agreabili
b) Cei iraţionali sunt risipitori
13. Verificaţi corectitudinea următorului raţionament:
Cel care crede în Domnul se teme de chinuri; cel care se teme de
chinuri se înfrânează de la patimi; cel care se înfrânează de la patimi
rabdă necazurile; cel care rabdă necazurile va avea nădejde în
Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată
împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea
va avea iubirea către Dumnezeu.
(Maxim Mărturisitorul, Capete asupra iubirii).
14. Verificaţi validitatea următoarelor raţionamente:
a) Orice om este vieţuitoare/Oricine poate râde este om/Deci oricine poate
râde este vieţuitoare.
b) Unele vieţuitoare sunt oameni/Dar orice fiară este vieţuitoare/ Deci
unele fiare sunt oameni.
c) Ai ce n-ai pierdut/Dar n-ai pierdut o comoară/Deci ai o comoară.
d) Ai mâncat ce-ai cumpărat/Dar ai cumpărat carne crudă/Deci ai mâncat
carne crudă.

73
 g) Toate cele folositoare sunt bune/Dar uneori şi relele sunt folositoare/
Deci uneori şi relele sunt bune.(D. Cantemir)69
15. Demonstraţi că, dacă termenul minor este predicat în premisă,
concluzia nu poate fi universal-afirmativă.
16. Demonstraţi , în temeiul legilor generale ale silogismului, că nu există
silogism valid cu majoră particular afirmativă şi minoră universal
negativă.
17. Arătaţi că, dacă concluzia unui silogism valid este o propoziţie
universală, termenul mediu nu poate fi distribuit în premise decât o
singură dată.
18. Presupunând că într-un silogism valid termenul major este distribuit în
premisă şi nedistribuit în concluzie, să se determine forma logică a
silogismului. (J.N. Keynes).
19. Dacă premisa minoră a unui silogism valid este negativă, ce putem
stabili cu privire la poziţia termenilor în majoră? (A.O’Sullivan).
20. Infirmaţi printr-o argumentare silogistică propoziţia „Toate metalele
sunt solide”.

PROPOZIŢIILE
COMPUSE
69
Exemplele de silogisme şi sofisme aparţin lui D. Cantemir, în Mic compendiu… pp.141-147
74
Introducere………………………………………………………. p.86
6.1. Forma logică a propoziţiilor compuse…………….………. p.86
6.2. Definiţia operatorilor……………………………..…... p.87
6.2.1. Negaţia……………………………………….………. p.87
6.2.2. Conjuncţia…………………………………………… p.88
6.2.3. Disjuncţia simplă……………………………………. p.89
6.2.4. Implicaţia………………………………………….… p.90
6.2.5. Echivalenţa……………………………………….…. p.91
6.2.6. Disjuncţia exclusivă……………………………...….. p.91
6.3. Legi logice, formule contingente şi contradicţii……... p.93
6.4. Reducerea operatorilor……………………………..… p.95
6.5. Inferenţe cu propoziţii compuse…………………..…. p.96
6.6. Metode de verificare a validităţii raţionamentelor.… p.98
6.5.1. Metoda tabelelor de adevăr…………………….…... p.98
6.5.2. Metoda deciziei prescurtate………………….……... p.100
Rezumat…………………………………………………….. p.101
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………..…... p.102

În capitolul precedent am avut în vedere raţionamentele care exprimă

relaţii logice între termeni în calitate de elemente ale propoziţiilor: între doi
termeni, S şi P, în cazul inferenţelor imediate, între trei termeni, S, P şi M, în
cazul silogismului categoric simplu, între mai mulţi termeni, A, B, C, D,…, în
cazul formelor silogistice compuse. Eram încă într-o logică a termenilor. În acest
capitol vom trata propoziţiile ca entităţi elementare, pe care nu le vom mai
descompune în constituenţi terminologici, ci le vom trata ca întreguri. Acestea,
conectate fiind de diverşi operatori propoziţionali generează inferenţe specifice, a
căror validitate urmează să o analizăm.

Ţinta operaţională a prezentului capitol este formalizarea în limbajul

specific propoziţiilor compuse a raţionamentelor aflate în limbajul natural şi apoi
verificarea validităţii lor. Pentru a ajunge la această performanţă este necesară,
desigur, însuşirea limbajului specific.

6.1. FORMA LOGICĂ

A PROPOZIŢIILOR
COMPUSE
propoziţii Propoziţiile alcătuite din alte propoziţii sunt
-atomare numite propoziţii compuse. Propoziţia compusă
-moleculare
variabile 75
propoziţionale
operatori logici
(moleculară) este alcătuită din propoziţii simple (atomare) asupra cărora
acţionează anumiţi operatori propoziţionali. Propoziţiile simple vor fi simbolizate
cu litere mici, (p, q, r…) numite variabile propoziţionale .
Valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse este determinată univoc de
valoarea de adevăr a propoziţiilor simple la care se aplică operatorul respectiv,
fapt pentru care propoziţiile compuse sunt considerate funcţii de adevăr.70

6.2. DEFINIŢIA
PRINCIPALILOR
OPERATORII
PROPOZIŢIONALI
Operatorii logici pot articula un număr mare de propoziţii, dar practic au
importanţă doar operaţiile logice cu una sau două variabile propoziţionale. Vom
vorbi astfel de operatori de ordinul unu (operatori monari) şi operatori de ordinul
doi (operatori binari).
Operatorii monari (cei care acţionează asupra unei singure variabile 0peratori logici
propoziţionale) sunt afirmarea şi negarea unei propoziţii. Fiindcă propoziţia - monari
asupra căreia acţionează operatorul poate fi adevărată sau falsă, rezultă patru - binari
funcţii de adevăr de ordinul unu:
afirmarea unei propoziţii adevărate,
afirmarea unei propoziţii false,
negarea unei propoziţii adevărate şi
 negarea unei propoziţii false.
Întrucât afirmarea unei propoziţii nu schimbă valoarea de adevăr a
propoziţiei respective (este adevărat că plouă este acelaşi lucru cu plouă), ne vom
opri doar asupra negaţiei.

6.2.1. NEGAŢIA

Negaţia apare în limbajul natural prin expresii ca “nu”, “nu este adevărat
p “ sau “este fals p”. Vom utiliza simbolul p (citit non-p)71.
Operaţiile se definesc prin tabele de adevăr sau matrici logice de adevăr,
în care numărul de combinaţii dintre valorile de adevăr care formează liniile din
tabel se calculează după formula 2n, unde 2 este numărul valorilor de adevăr
(adevărul notat convenţional cu 1, respectiv falsul notat cu 072), iar n este numărul
variabilelor propoziţionale, adică numărul propoziţiilor simple. În cazul negaţiei,
având o singură propoziţie, 21=2, tabelul va avea doar două linii:

p ∼p
1 0
0 1

70
altfel spus, valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care rezultă prin aplicarea operatorului
este funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente.
71
alte simboluri pentru negaţie: ∼ p, ¬p.
72
Ideea utilizării celor două valori, 1 şi 0 aparţine lui George Boole (Analiza
matematică a logicii, 1847 şi O cercetare a legilor gândirii, 1854) care
inventează algebra logicii; funcţionarea calculatoarelor de astăzi se bazează
pe această algebră booleană binară: aşa-numitele porţi logice (logic gates)
sunt aplicaţii ale conectorilor logici implementate pe suporţi de siliciu.
76
 Prin negarea unei propoziţii p se obţine o nouă propoziţie p,
complementară în raport cu prima.
p = plouă
∼ p = nu plouă
Raportul dintre o propoziţie şi negaţia ei este unul de contradicţie: cele
două propoziţii nu pot fi simultan nici adevărate, nici false. Prin dubla negaţie a
unei propoziţii se obţine propoziţia iniţială:
∼ (∼ p) ≡ p (legea negării negaţiei)

Ex.: Nu este adevărat că astăzi nu ninge ≡ Astăzi ninge.

Pentru a construi negaţia unei propoziţii în limba naturală nu se poate
proceda mecanic, prin aplicarea unei negaţii, ci trebuie să ţinem seama de raportul
de contradicţie. Negaţia propoziţiei Unii studenţi sunt prezenţi la curs nu este
Unii studenţi nu sunt prezenţi la curs fiindcă aceste două propoziţii, fiind
subcontrare, pot fi ambele simultan adevărate. Negaţia propoziţiei va fi Este fals
că unii studenţi sunt prezenţi la curs ceea ce înseamnă că Nici un student nu este
prezent la curs.

Pentru operatorii binari, numărul funcţiilor de adevăr de ordinul doi este

de 16, după cum rezultă din următorul tabel73:

p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0
0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0
0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0

Dacă prima coloană a tabelului (coloana 1) indică o tautologie, o formulă

întotdeauna adevărată, iar ultima coloană (coloana 16) o contradicţie, formulă
întotdeauna falsă, coloanele de la 2 la 15 (inclusiv) indică funcţiile de adevăr ale
operatorilor despre care vom vorbi mai jos.

6.2.2. CONJUNCŢIA

În limbajul natural conjuncţia apare prin şi, iar, dar, deşi, însă, cu toate
că, în pofida, indicând, în toate cazurile, asocierea a două propoziţii. Vom avea în
vedere faptul că un raţionament se compune din mai multe premise, din
conjuncţia cărora rezultă concluzia. Conjuncţia premiselor este sugerată în unele
situaţii prin semnele de punctuaţie, punctul, virgula, punct şi virgulă, etc.
Conjuncţia a două propoziţii p ⋅ q74 (citită „p şi q”) este adevărată numai
dacă ambele propoziţii (numite conjuncte) sunt adevărate. Matricea
operatorului(redată de coloana 8 a tabelului) este următoarea:
pq p⋅ q
11 1
10 0
01 0
00 0
73
În general, numărul funcţiilor de adevăr N, presupunând că există n variabile şi m valori de
adevăr, se calculează astfel: N= (mm)n .
74
alte simboluri utilizate pentru desemnarea conjuncţiei fiind: p&q, p∧q.
77
 Rezultă că:
 dacă un termen al conjuncţiei are valoarea 0, întreaga conjuncţie este
falsă: (p⋅ 0) = 0.
 dacă un termen este adevărat, conjuncţia ia valoarea celuilalt termen:
(p⋅ 1)= p.
O conjuncţie este validă (are întotdeauna valoarea “adevărat”) numai
atunci când fiecare termen al său este o formulă validă. De menţionat faptul că nu
întotdeauna prezenţa lui şi indică o conjuncţie logică. O propoziţie de tipul
Socrate şi Platon au fost filosofi poate fi analizată ca o conjuncţie logică alcătuită
din propoziţiile Socrate a fost filosof şi Platon a fost filosof, dar o propoziţie care
enunţă o relaţie, ca propoziţia Socrate şi Platon au fost contemporani reprezintă o
propoziţie atomară care poate fi exprimată ca Socrate a fost contemporan cu
Platon, ne putând fi tratată ca o conjuncţie a două propoziţii.

6.2.3. DISJUNCŢIA INCLUSIVĂ

Disjuncţia neexclusivă, sau disjuncţia simplă, semnalată în limbajul

natural prin “sau”, “fie”, “ori”, simbolizată prin pvq (subînţelegând “p sau q,
eventual amândouă”), este adevărată dacă cel puţin una dintre componentele ei
(numite disjuncte), este adevărată şi este falsă numai când toate componentele ei
sunt false.
De exemplu declaraţia: După-amiază o să citesc o carte, sau o să ascult
muzică este falsă numai în situaţia în care propoziţiile: p = După-amiază o să
citesc o carte şi propoziţia q = (După-amiază) o să ascult muzică sunt ambele
false. Matricea operatorului (coloana 2) simbolizat cu „v”75 este următoarea:
p q pvq
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Rezultă că: pv1=1
pv0=p
Cu alte cuvinte, dacă unul dintre termenii disjuncţiei este adevărat,
disjuncţia este adevărată; dacă nici un termen al disjuncţiei nu este adevărat,
disjuncţia este falsă.
O disjuncţie de variabile propoziţionale este validă, dacă şi numai dacă
aceeaşi variabilă apare afirmată şi negată.

6.2.4. IMPLICAŢIA

Implicaţia are forma dacă p atunci q şi se simbolizează p→q76 (p implică

q), reprezentând o relaţie de succesiune logică între două propoziţii. Propoziţiile
implicative se mai numesc şi ipotetice sau condiţionale. Cele două componente
joacă roluri diferite: p este antecedentul, iar q este consecventul. Antecedentul este
o condiţie suficientă pentru consecvent, iar consecventul este condiţie necesară
pentru antecedent.
În limbajul natural, alături de „implică” şi “dacă…atunci”, se folosesc şi
alte moduri de exprimare: “ori de câte ori p, q”, “când p atunci q”, “deoarece..”,
“dat fiind faptul că…”, “în cazul că”, „prin urmare”, „rezultă”, „deci”, sau prin
simplă alăturare a propoziţiilor ca în cazul: Ai carte, ai parte. Toate aceste
formulări cuprind în semnificaţia lor faptul că dacă p atunci, cu necesitate, q;

75
Romanii o exprimau prin « vel »
76
sau: p ⊃ q.
78
altfel spus, este imposibil p şi q. O astfel de propoziţie va fi considerată falsă în
cazul în care antecedentul este adevărat, iar consecventul fals.
Tabelul de valori al implicaţiei (redat în coloana 5) este:
p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
Rezultă că:
 dacă antecedentul unei implicaţii este adevărat, valoarea de adevăr a
implicaţiei este în funcţie de valoarea consecventului: (1→q)= q
 dacă antecedentul este fals, atunci implicaţia este adevărată: (0→ q)=1
 dacă secventul este adevărat, implicaţia este adevărată (p→1)=1
 dacă secventul este fals, atunci implicaţia ia valoarea negaţiei
antecedentului: (p→0)=p
Orice inferenţă (raţionament, argumentare) poate fi considerată o
implicaţie în care antecedentul este conjuncţia premiselor, iar consecventul este
concluzia inferenţei.
O expresie de tipul “numai dacă”, “doar dacă” reprezintă o implicaţie
inversă. O expresie de tipul “Dacă şi numai dacă… atunci” este o implicaţie
reciprocă (dacă p, atunci q şi dacă q, atunci p). Implicaţia reciprocă sau
bicondiţională este echivalenţa.

6.2.5. ECHIVALENŢA

Echivalenţă înseamnă etimologic “aceeaşi valenţă“(valoare de adevăr).

Rezultă că dacă p şi q au aceeaşi valoare de adevăr, echivalenţa este adevărată, iar
dacă au valori diferite, atunci echivalenţa este falsă.77 Simbolul folosit este p≡ q78
(p este echivalent cu q). Matricea operatorului (coloana a şaptea) este:

p q p≡ q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1

 dacă una dintre componentele echivalenţei este adevărată, atunci

valoarea de adevăr a echivalenţei depinde de valoarea celeilalte componente: (p
≡ 1)= p
 dacă una dintre componentele echivalenţei este falsă, atunci valoarea
de adevăr a echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celeilalte componente: (p ≡ 0)
=p
Echivalenţa este redată în limbaj natural prin propoziţii bicondiţionale,
sau prin judecăţi ipotetice exclusive, care redau relaţii dintre o condiţie necesară
şi suficientă şi o consecinţă suficientă şi necesară corespunzând locuţiunilor:
”dacă şi numai dacă, atunci…”, “atunci şi numai atunci…”. Nu de puţine ori se
folosesc formulări mai scurte de tipul ”… numai dacă…”, “dacă, atunci…” sau
“cu condiţia să…”; se enunţă, deci, explicit, numai condiţia necesară sau numai
cea suficientă, cealaltă fiind subînţeleasă, sugerată de context.
77
În cazul propoziţiilor categorice am vorbit de echivalenţe între aceste propoziţii şi am constatat
atunci că obvertenda şi obversa sunt echivalente: Toţi oamenii sunt muritori şi Nici un om nu este
nemuritor; Sap ≡ SeP;la fel şi în cazul conversiunii simple, între conversă şi convertendă.
78
sau p↔q, p⇔q
79
 Cei cinci operatori enumeraţi mai sus, negaţia, conjuncţia, disjuncţia,
implicaţia şi echivalenţa sunt suficienţi pentru a exprima în limbaj formal toate
raţionamentele cu propoziţii compuse. După coloana 8, tabelul se pliază, astfel
încât coloanele 9-16 nu reprezintă decât negaţia coloanelor 1-8. Totuşi, logicienii
operează cu operatori distincţi şi pentru coloanele 9-16, ca, de exemplu, disjuncţia
exclusivă pentru a desemna negaţia echivalenţei:

6.2.6. DISJUNCŢIA EXCLUSIVĂ, notată cu pwq79 (sau p, sau q, în

nici un caz ambele, ori/ori, fie/fie), este negaţia echivalenţei. În limbajul natural
disjuncţia exclusivă apare ca sau/sau; ori/ori.
Ex.: Ori te vei căsătorii, ori vei rămâne burlac (tot vei regreta, spunea
Socrate)
Matricea operatorului (coloana 10 ca negaţie a coloanei 7) este:
p q pwq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Se observă că disjuncţia exclusivă este falsă atunci când p şi q au aceleaşi
valori de adevăr şi este adevărată când p şi q au valori diferite.
Este evident că a te căsătorii nu este echivalent cu a rămâne burlac:
(pwq) ≡ ∼ (p≡ q)
Revenind la cele două disjuncţii, menţionăm că diferenţa dintre pvq şi
pwq contează doar atunci când propoziţiile p şi q ar putea fi şi împreună
adevărate; în caz contrar, situaţia care diferenţiază cei doi operatori este
neglijabilă din punct de vedere logic.

RECAPITULĂM:

negaţia inversează valoare de adevăr a propoziţiei la care se aplică;

conjuncţia este adevărată dacă toţi conjuncţii ei sunt adevăraţi şi este
falsă dacă cel puţin un conjunct este fals;
disjuncţia este adevărată dacă cel puţin unul din disjuncţi este adevărat
şi este falsă dacă toţi disjuncţii sunt falşi;
implicaţia este falsă numai dacă antecedentul ei este adevărat şi
consecventul este fals;
echivalenţa este adevărată când ambii săi membri au aceeaşi valoare de
adevăr şi este falsă când membri săi au valori diferite.
Aceste elemente sunt resurse necesare parcurgerii următoarelor
informaţii.

6.3. LEGI LOGICE,

FORMULE
CONTINGENTE ŞI
CONTRADICTORII

79
se mai simbolizează p ≠ q.
80
 Dacă o propoziţie compusă ia valoarea 1 pentru toate combinaţiile
valorilor de adevăr ale propoziţiilor atomice, ea se numeşte tautologie (coloana 1
din tabel). Tautologiile sunt expresii ale legilor logice, reprezentând formule
necesar adevărate. Ele sunt adevărate indiferent care ar fi valoarea de adevăr a
propoziţiilor componente. Întrucât adevărul lor nu depinde de adevărul
componentelor, ci de forma lor, ele se mai numesc şi formule analitice.
Dacă o formulă ia valoarea 0 pentru toate
Formule analitice combinaţiile de adevăr ale propoziţiilor componente
legi logice, tautologii (coloana 16 din tabel), atunci ea este inconsistentă
Formule sintetice sau contradictorie. Contradicţiile sunt negaţii ale
contingente, realizabile legilor logice, reprezentând formule necesar false.
O propoziţie compusă care pentru unele valori ale propoziţiilor simple
din componenţa ei ia valoarea 1, iar pentru altele ia valoarea 0 este contingentă
(nenecesar adevărată sau falsă) sau realizabilă. Aşa sunt formulele ce definesc
operatorii propoziţionali binari (coloanele 2-15 din tabel). Aceste formule depind
de valoarea de adevăr a propoziţiilor simple, de conţinuturile materiale (empirice)
care intră în forme şi, de aceea, se mai numesc şi formule sintetice.
Tautologiile şi formulele contingente sunt consistente, iar cele
inconsistente şi contingente sunt netautologice.
În logica propoziţională există un număr imens de legi logice, practic,
orice formulă validă poate fi considerată lege logică. Noi ne rezumăm aici la
prezentarea celor mai importante legi care ne pot fi utile în verificarea validităţii
unor inferenţe. Iată câteva dintre aceste legi care exprimă proprietăţi ale
operatorilor:
1. (p⋅ p) ≡ p (idempotenţă)
2. (p⋅ q) ≡ (q⋅ p) (comutativitate)
3. [(p⋅ q)⋅ r] ≡ [p⋅ (q⋅ r)] (asociativitate)
4. [p⋅ (qvr)] ≡ [(p⋅ q)v(p⋅ r)] (distributivitatea)
5. (pvp) ≡ p (idempotenţă)
6. (pvq) ≡ (qvp) (comutativitate)
7. [(pvq)vr] ≡ [ pv(qvr)] (asociativitate)
8. [pv(q⋅ r)] ≡ [(pvq)⋅ (pvr)] (distributivitatea)
9. p→p (reflexivitate)
10. (p →q) ≡ (q →p) (contrapoziţia)
11. [(p→q)⋅ (q→r)]→(p→r) (tranzitivitatea)
12. (p →q) ≡ (pvq)
13. (p ≡ q) ≡ (q ≡ p) ≡ (p ≡  q ) ≡ (q ≡  p)
14. (p ≡ q) ≡ ∼ (pwq)80

Următoarele legi, care exprimă raporturile dintre conjuncţie şi disjuncţie,

sunt cunoscute sub numele de “legile lui De Morgan81”:

15. (p⋅ q) ≡ ∼ (p vq) 17. (p vq) ≡ ∼ (p⋅ q)

16. (pvq)≡ ∼ (p⋅  q) 18. (p ⋅  q) ≡ ∼ (pvq)
Se poate observa din matricele celor doi operatori că dacă vom nega
valorile de adevăr ale propoziţiilor uneia şi negăm, de asemenea, operaţia se
obţine matricea celuilalt operator. Negaţia unei conjuncţii este o disjuncţie de

80
Parantezele au acelaşi rol ca în algebră, indicând ordinea operaţiilor; pentru simplificarea
formulelor complexe, ce conţin multe paranteze, se introduc convenţii de prioritate astfel, ordinea
operaţiilor va fi: echivalenţă, implicaţie, disjuncţie, conjuncţie, negaţie; parantezele sunt
inevitabile când în formulă se repetă acelaşi operator.
81
Augustus De Morgan, matematician la Camgridge care în a sa Logică
formală (1847) schiţează o logică a relaţiilor.
81
negaţii, iar negaţia unei disjuncţii este o conjuncţie de negaţii. Aceste formule au
mai fost numite sugestiv “ruperea liniei de negaţie”.

Ex: Nu este adevărat că această figură este un cerc sau o elipsă ≡

Această figură nu este nici cerc, nici elipsă.

*
Relaţiile dintre conjuncţie-disjuncţie şi ceilalţi operatori pot fi evidenţiate
şi prin intermediul următorului pătrat, după modelul pătratului opoziţiei
propoziţiilor categorice:

p⋅ q / p ⋅  q

↓ ∼↑
w

pvq v p vq

Pe diagonalele pătratului există relaţii de contradicţie (disjuncţie

exclusivă), pe latura de sus relaţii de contrarietate (incompatibilitate), pe cea de
jos, relaţii de subcontrarietate (disjuncţie inclusivă), iar pe verticală relaţii de
subalternare (implicaţie) coborând pe pătrat şi de implicaţie cu termenii negaţi
urcând pe pătrat (implicaţie conversă sau supraalternare).82

6.4. REDUCEREA
OPERATORILOR
ŞI FORMELE
NORMALE
Utilizând legile logice, operatorii pot fi reduşi unul la celălalt.
Exemplificăm mai jos una dintre multiplele posibilităţi de reducere. Ştim că
disjuncţia exclusivă este negarea echivalenţei, deci
(pwq) ≡ ∼ (p ≡ q);
ştim, de asemenea, că echivalenţa este implicaţie reciprocă:
(p≡ q) ≡[ ( p→q)⋅ (q→p)];
dar implicaţia, p→q, poate fi tradusă ca pvq.
Prin legile lui De Morgan, disjuncţia se poate transforma în conjuncţie,
etc. Cu setul de operatori putem să realizăm reduceri ale unuia la celălalt, chiar
dacă nu cunoaştem toate legile logice ale propoziţiilor compuse.
82
Raporturile sunt aceleaşi cu cele de la propoziţii categorice, respectiv, contrarele nu pot fi
ambele adevărate, subcontrarele nu pot fi ambele false, etc.
82
 Reducerea operatorilor poate fi utilă şi în verificarea validităţii
inferenţelor prin aşa-numitele forme normale.
a) Forma normală disjunctivă. O disjuncţie de variabile propoziţionale
este validă dacă şi numai dacă aceeaşi variabilă apare afirmată şi
negată.
Pentru a înţelege mai uşor despre ce este vorba, vom pleca de la un exemplu:
Disjuncţia
p v q v r vp

conţine aceeaşi variabilă propoziţională (p) afirmată şi negată. În această situaţie,

formula va fi adevărată, aşa cum vom constata prim metodele de verificare a
validităţii.
b) Forma normală conjunctivă. O conjuncţie este validă numai atunci
când fiecare termen al său este o formulă validă.
În virtutea relaţiilor conjuncţie-disjuncţie, orice formulă propoziţională
poate fi transformată într-o conjuncţie de disjuncţii, sau într-o disjuncţie de
conjuncţii, caz în care putem decide validitatea formulei fără alt calcul.

6.5. INFERENŢE
CU PROPOZIŢII
COMPUSE

Orice inferenţă deductivă poate fi considerată o implicaţie între premise

şi concluzie. Silogismul categoric simplu poate fi înţeles acum ca o conjuncţie a
celor două premise care implică o concluzie: (p⋅ q)→r; se înţelege acum
validitatea silogismului: un silogism este nevalid dacă din premise adevărate
(conjuncţia este adevărată numai dacă ambele conjuncte sunt adevărate) rezultă
concluzie falsă. Într-un silogism valid, din premise adevărate rezultă cu necesitate
concluzie adevărată.
Inferenţele cu propoziţii compuse primesc denumirea după forma
premisei iniţiale, respectiv după operatorul principal. Distingem, astfel, între
raţionamente ipotetice, în care operatorul principal este implicaţia şi raţionamente
disjunctive, în cazul cărora operatorul principal este disjuncţia.

6.5.1. INFERENŢE
IPOTETICE
În inferenţele ipotetice premisele sunt propoziţii condiţionale.
Ex. Dacă este ziuă e luminos.
Este ziuă
deci este luminos.
p→q Moduri
p . ipotetice
q


83
 Pentru astfel de inferenţe logicienii scolastici83, analog silogismului, au
consacrat denumirea de moduri; pentru cazul de faţă, modus (ponendo-) ponens84(
Dacă este ziuă e luminos.
Nu este ziuă
Deci nu este luminos.
p→q Moduri
q ipotetice
p
85

modus (tollendo-) tollens
Numai aceste două moduri ipotetice (implicative) sunt valide. O eroare
formală frecvent întâlnită în raţionamentul cotidian se produce prin considerarea
modului afirmativ-afirmativ:
p→q
q
p
sau a celui negativ-negativ:
p→q
p .
q
ca fiind valide.
Dacă ea mă iubeşte în secret, nu-mi răspunde la scrisori
Ea nu-mi răspunde la scrisori
Deci mă iubeşte în secret.
Prezenţa consecventului q nu impune prezenţa necesară a antecedentului p, aşa cu
absenţa antecedentului nu impune necesar absenţa consecventului. Concluzia unor
astfel de argumente este non sequitur: nu decurge cu necesitate. Faptul că ascunde
de multe ori o gândire deziderativă face ca argumentul să pară a fi valid, fără a fi
însă.

Exemple:
a) Dacă plouă, atmosfera se răceşte. b)Dacă plouă, atmosfera se
răceşte
Atmosfera se răceşte, Nu plouă
(deci)Plouă. (deci) Atmosfera nu se răceşte,

Astfel de raţionamente sunt eronate căci consecventul poate fi determinat

şi de un alt antecedent.
83
Din latinescul schola = şcoală, reprezentând mişcarea de idei care ia
naştere în sec. al XII-lea odată cu întemeierea primelor universităţi din
Bologna, Paris, Oxford şi se propagă în întreaga Europă până în secolul al XV-
lea. Este rezultatul redescoperirii prin arabi, a operelor lui Aristotel pierdute cu
ocazia invaziilor de la începutul evului de mijloc; caracteristica fundamentală a
scolasticii este concilierea doctrinei creştine cu învăţătura aristotelică; opera
lui Thomas d'Aquino este cel mai elocvent exemplu în acest sens.
Universităţile medievale erau organizate în două facultăţi succesive. În
Facultatea de Arte se preda trivium-ul (gramatica, retorica şi logica) urmat de
quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica), după care se trecea
la Facultatea de Teologie. Metodele pedagogice erau codificate în trei tipuri de
exerciţii: lectio (lectură şi explicaţie a textelor), quaestio (învăţarea
argumentării pro şi contra) şi disputatio (participarea la dezbateri).
84
numele latin pentru afirmarea antecedentului, de la ponere = a pune, a afirma; descoperirea
acestor structuri inferenţiale aparţine stoicilor care le-au denumit tropi; prin
utilizarea lor au ajuns să demonstreze teoreme dintre care un număr
semnificativ au fost redescoperite abia în secolul XX
85
numele latin pentru negarea consecventului, de la tollere = a suprima, a nega
84
 6.5.2.
INFERENŢE
DISJUNCTIVE În inferenţele disjunctive apar cu rol de
premise propoziţii disjunctive:

a) pvq b) pvq c) pwq d) pwq e) pwq f) pwq

p q p q p q Moduri
q p q p q p disjunctive

Inferenţele a), b), e), f) se numesc modus tolendo-ponens, 

iar c) şi d) modus ponendo-tollens.

6.5.3. Inferenţele cu mai mult de două premise sunt

numite dileme. Vom prezenta în cele ce urmează câteva
DILEME inferenţe care combină modurile prezentate anterior.
Dacă în concluzia dilemei avem o singură
propoziţie, dilema se va numi simplă, iar dacă sunt cel puţin două, dilema se va
numi complexă.
Atunci când concluzia este afirmativă, dilema se numeşte constructivă,
iar atunci când concluzia este negativă, dilema se numeşte distructivă.
dilema simplă dilema complexă
constructivă distructivă constructivă distructivă
p→r p→q p→r p→r
q→r p→r q→ s q→ s
pvq q v r pvq  r v s
r p rvs p vq

Inferenţele propoziţionale sunt în practica discursivă, structuri logice prin

excelenţă argumentative. Ele reclamă o „relaţie dia-logică de tip
argumentativ.”86În timp ce dilema constructivă este utilizată în susţinere, cea
distructivă este utilizată în respingere.
Vom exemplifica printr-o dilemă constructivă complexă, a cărei
validitate o vom verifica ulterior:
”Dacă voi spune adevărul, mă vor iubi zeii, iar dacă voi spune
minciuni, mă vor iubi oamenii. Cum nu pot spune decât adevărul sau minciuna,
voi fi iubit fie de oameni, fie de zei.”87

86
C. Sălăvăstru, Modele argumentative în discursul educaţional, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1996, p.39
87
Este raţionamentul unui tânăr atenian care vrea să intre în politică.
85
 6.6. VERIFICAREA VALIDITĂŢII
RAŢIONAMENTELOR CU
PROPOZIŢII COMPUSE

Logica propoziţiilor compuse este o teorie decidabilă existând diverse

metode prin care putem stabili validitatea unui raţionament compus din astfel de
propoziţii. Dintre multiplele metode utilizate, vom aminti doar două dintre ele,
aflate una în prelungirea celeilalte: metoda tabelelor de adevăr sau metoda
matricelor şi metoda deciziei prescurtate.

6.6.1. METODA
TABELELOR DE O metodă simplă de verificare a
ADEVĂR validităţii raţionamentelor cu propoziţii compuse
este metoda experimentată deja în definirea operatorilor, metoda tabelelor de
adevăr, sau metoda matricială.
Indiferent ce metodă am adopta, prima operaţie de care va depinde întreg
demersul de verificare este
a) traducerea limbajului natural în limbaj formal. Nu există, nici în cazul
acesta, o metodă foarte riguroasă prin care să realizăm această traducere. Ne vom
baza în consecinţă pe cele câteva reguli enunţate la definirea principalilor
operatori şi, desigur, pe “simţul” nostru logic. O dată realizată formula logică a
raţionamentului, verificarea constă în
b) realizarea combinaţiilor de adevăr şi fals pentru propoziţiile atomice
care compun formula. Numărul necesar de combinaţii, reamintim, se stabileşte
după formula 2n, unde n reprezintă numărul variabilelor propoziţionale
(propoziţiilor atomice).
Pasul următor îl constituie
c) calculul propoziţional. În final
d) vom decide după rezultatul obţinut astfel: dacă rezultatul calculului
este adevăr pentru toate valorile propoziţiilor componente, raţionamentul este
valid; în caz contrar este nevalid.
Să luăm ca EXEMPLU următorul raţionament prin care mama
atenianului îşi avertizează fiul să nu intre în politică fiindcă:

“Dacă spui adevărul, oamenii te vor urî, iar dacă spui minciuni, te vor urî
zeii. Dar nu poţi să spui decât adevărul sau minciuni. Aşadar, fiul meu, vei fi urât
fie de oameni, fie de zei”.
Model
Prima operaţie este identificarea propoziţiilor atomare:
rezolutiv
p = spui adevărul
 q = oamenii te vor urî
p = dacă spui minciuni
r = zeii te vor urî

A doua operaţie constă în identificarea formei argumentului:

[(p→q) ⋅ (p→r)⋅ (pvp)]→(qvr)

86
 În al treilea pas construim tabele de adevăr pentru cele trei propoziţii,
prin combinarea tuturor valorilor de adevăr, după formula amintită. În cazul de
faţă 23=8. Apoi, respectând ordinea operaţiilor, identificăm valoarea de adevăr a
fiecărei propoziţii moleculare, pentru ca în final să calculăm valorile de adevăr ale
operatorului principal, implicaţia concluziei de către premise

p p q r p→q p→r p vp [..] q v r […]→(…)

1 0 1 1 1 1 1 1 1 1
1 0 1 0 1 1 1 1 1 1
1 0 0 1 0 1 1 0 1 1
1 0 0 0 0 1 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 1 0 1 0 1 0 1 1
0 1 0 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 0 1 0 1 0 0 1

Rezultă că argumentul este corect întrucât pentru toate combinaţiile

valorilor de adevăr ale propoziţiilor componente formula ia valoarea adevărat.

6.6.2. METODA
DECIZIEI
PRESCURTATE

Metoda decizie prescurtate se impune întrucât metoda tabelelor de

adevăr, deşi simplă, devine inoperabilă în situaţiile în care numărul propoziţiilor
atomice creşte. Dacă avem patru sau cinci propoziţii, numărul liniilor devine 16,
respectiv 32. Este limpede că nu putem folosi, în aceste cazuri, metoda tabelelor.
Pentru astfel de situaţii se poate prescurta decizia astfel:
încercăm, mai întâi, să falsificăm formula, adică să cercetăm dacă poate
fi falsă; dacă nu o putem falsifica (adică nu există nici o situaţie în
care formula să ia valoarea fals), înseamnă că formula este validă;
dacă există cel puţin o situaţie în care formula raţionamentului ia
valoarea fals, atunci raţionamentul este nevalid; nu ştim încă dacă este
realizabil (contingent), sau dacă este inconsistent; pentru a afla şi acest
lucru, parcurgem o a doua etapă:
încercăm să adeverim formula, adică să dovedim că poate fi adevărată;
dacă există cel puţin o situaţie în care formula ia valoarea adevărat, înseamnă că
formula este contingentă; în caz contrar, formula este inconsistentă, contradictorie
(întotdeauna falsă).
Pentru uşurinţa înţelegerii să exemplificăm pornind de la următoarea
formulă:

Model
rezolutiv
[(pvs)w(q⋅ r)]→[(s⋅ q)→(pvr)]

a) pentru ca formula să fie falsă ar trebui ca


 antecedentul să fie adevărat şi consecventul să fie fals;
antecedentul este adevărat în mai multe situaţii88, caz în care analizăm acele valori
în care consecventul ar putea fi fals: s⋅ q să fie adevărat, iar pvr să fie fals; această
88
când (pvs) este adevărat, iar (q⋅ r) este fals, când (pvs) este fals şi (q⋅ r) este adevărat; pentru
fiecare din aceste situaţii există mai multe cazuri: (pvs) este adevărat în trei situaţii, când p=1 şi
s=1, p=1 şi s=0, când p=0 şi s=1, etc.
87
situaţie se produce numai dacă s=1, q=1, p=0, r=0;pentru aceste valori,
antecedentul este adevărat; rezultă 1→0=0, formula este nevalidă; pentru a vedea
dacă este inconsistentă continuăm cu tentativa de adeverire.
b) Pentru ca formula să fie adevărată, ar fi suficient ca pvr din consecvent
să fie adevărat întrucât x→1=1; pentru aceasta este suficient ca r=1; aşadar, când
r=1 formula ia valoarea 1, indiferent de valoarea celorlalte componente. Întrucât
formula ia uneori valoarea 0 (cazul a), iar alteori valoarea 1, rezultă că este o
formulă contingentă.
c) Să verificăm prin această metodă validitatea argumentului verificat
prin metoda tabelelor de adevăr:
[(p→q)⋅ (p→r)⋅ (pvp)]→(qvr)
Pentru ca formula să fie falsă (x→y), ar trebui ca antecedentul (x) să fie
adevărat, iar consecventul (y) fals. Consecventul (qvr) este fals numai în situaţia
în care q=0 şi r=0. În această situaţie în antecedent vom avea:
[(p→0)⋅ (p→0) ⋅ (p vp ]
Formula (pvp) este adevărată, independent de valoarea lui p, fiind o lege
logică; dacă p=1, prima paranteză din antecedent va fi 0 şi, prin aceasta, întreg
antecedentul ia valoarea 0; dacă p=0, a doua paranteză din antecedent va fi 0, iar
prin aceasta, întreg antecedentul va fi 0. Rezultă că dacă vom avea un consecvent
0, atunci antecedentul nu poate fi 1 şi, prin urmare, argumentul este valid.

în logica propoziţiilor compuse raţionamentele sunt descompuse în

propoziţii simple, considerate ca elemente nedecompozabile;
un raţionament cu astfel de propoziţii este întotdeauna o implicaţie a
concluziei de către conjuncţia premiselor;
fiind o implicaţie, corectitudinea raţionamentului (condensat într-o
formulă tautologică) este condiţionată de imposibilitatea antecedentului adevărat
şi a consecventului fals; acum se înţelege mai bine şi condiţia generală a
validităţii, discutată în prima temă: într-un raţionament valid este imposibil ca din
premise adevărate să se ajungă la concluzie falsă.
propoziţiile compuse nu epuizează posibilităţile de formalizare a
limbajului natural; insuficienţele de formalizare din acest limbaj sunt depăşite de
limbajul propoziţiilor complexe, propoziţii care preiau structurile operatorii ale
celor compuse dar realizează în acelaşi timp şi o analiză a termenilor.

1. Fie argumentul:

a) Dacă autobuzul pleacă la ora fixată şi nu are întârzieri pe traseu, înseamnă
că va ajunge la timp. Întrucât autobuzul nu a ajuns la timp, rezultă că el nu
a plecat la ora fixată sau că a avut întârzieri pe traseu.
b) Dacă populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce resursele cresc în
progresie aritmetică, sărăcia generalizată este inevitabilă. Populaţia nu
creşte în progresie geometrică. Deci, sărăcia generalizată nu este
inevitabilă.

88
 c) Dacă primarul ales este un bun gospodar, sau dispune de consilieri
pricepuţi şi oneşti, atunci fondurile vor fi direcţionate spre modernizarea
utilităţilor publice. Cum fondurile sunt destinate modernizării utilităţilor
publice, înseamnă că primarul ales este un bun gospodar sau dispune de
consilieri pricepuţi şi oneşti.
d) Dacă plouă pământul este ud. Pământul este ud. Deci a plouat.
Cerinţe:
1) Identificaţi propoziţiile componente;
2) Determinaţi formula acestui raţionament;
3) Verificaţi prin metoda deciziei prescurtate corectitudinea raţionamentului;
4) Construiţi o formulă echivalentă cu formula raţionamentului dat şi dovediţi
echivalenţa lor prin metoda tabelelor de adevăr.

2. Se consideră raţionamentul:
Dacă impozitele nu cresc, atunci se înregistrează un deficit bugetar.
Dacă se înregistrează un deficit bugetar, sumele alocate asistenţei sociale
scad.
Impozitele cresc.
Deci sumele alocate asistenţei sociale nu scad.
Cerinţe:
a) Determinaţi propoziţiile simple şi operatorii logici prin aplicarea cărora
puteţi transcrie în limbaj propoziţional cele patru propoziţii ale
raţionamentului.
b) Construiţi cele patru formule propoziţionale α 1 ,α 2, α 3, (pentru
premise) şi β (pentru concluzie), corespunzătoare acestor propoziţii.
c) Verificaţi validitatea propoziţională a formulei:
(α 1 °⋅ α 2, °α 3)→β
Ce rezultă de aici cu privire la validitatea logică a raţionamentului în cauză?89

3. Verificaţi validitatea următoarelor raţionamente:

a) Numai dacă iau ultimele două examene cu nota 10, voi lua bursa de merit.
Cum ultimul examen l-am luat cu nota 10, înseamnă că voi lua bursă de
merit.
b) “Dacă în momentul respectiv paznicul nu era atent, maşina nu putea fi
observată când a intrat în depozit; dacă depoziţia martorului este
adevărată, paznicul nu era atent în momentul respectiv. Fie maşina a fost
observată, fie şoferul ascunde ceva; întrucât şoferul nu ascunde nimic,
rezultă că depoziţia martorului nu este adevărată.”
d) “Ei bine, dacă mănânc mărul şi el mă face să cresc mai mare, pot să ajung
cheia şi să intru în grădină; dacă mă face să devin mai mică, pot să mă
strecor pe sub uşă şi să intru în grădină. Oricum o fi, voi intra în grădină.”
(Lewis Carroll)
e) Dacă suspectul comitea jaful, atunci utiliza un plan sau avea un complice
în interior. Dacă ar fi utilizat un plan, atunci ar fi furat valori importante,
iar dacă ar fi avut un complice în interior, acesta ar fi fost descoperit.
Cum nu a furat valori importante şi nici un complice nu a fost descoperit,
înseamnă că suspectul nu a comis jaful.
f) “Dacă există dreptate în această viaţă, atunci nu este nevoie de o viaţă
viitoare. Dacă, pe de altă parte, nu există dreptate în viaţa noastră
pământească, atunci nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu este
drept. Dar dacă nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu este drept,
atunci nu avem nici un motiv să credem că El ne va asigura o viaţă
viitoare. Astfel, sau nu este nevoie de o viaţă viitoare, sau nu avem nici un
89
După T. Stihi, Introducere în logica simbolică, Ed. All, 1999, pp.47-48
89
 motiv să credem că Dumnezeu ne va asigura o astfel de viaţă”. (David
Hume)

4. Trei persoane A, B, C, bănuite de un jaf, declară sub prestare de

jurământ:
A: B este vinovat, dar C este nevinovat;
B: Dacă A este vinovat, atunci şi C este vinovat;
C: Eu sunt nevinovat, dar cel puţin unul din ceilalţi doi este vinovat.
Cerinţe:
a) Demonstraţi dacă din declaraţia unuia rezultă declaraţia altui suspect;
b) Dacă cele trei persoane sunt nevinovate, care dintre ele a depus mărturie
falsă;
c) Presupunând că toţi au spus adevărul, puteţi preciza cine este vinovat şi
cine nu?
(prelucrare după Keisler)

90
 REPERE ÎN LOGICA
PROPOZIŢIILOR
COMPLEXE

Introducere………………………………………………..… p.106
7.1. Limbajul predicatelor…………………………………..
p.106
7.2. Relaţii între cuantori………………………………...…. p.108
7.3. Forme prenexe……………………………………….….
p.109
7.4. Traducerea propoziţiilor categorice în noul limbaj….. p.110
p.111
7.4. Validitatea inferenţelor…………………………….…...
p.112
Rezumat………………………………………………………
p.112
Aplicaţii şi teme de evaluare………………………………..

Limbajele utilizate până acum s-au dovedit limitate în capacitatea lor de

a formaliza diversele expresii ale limbajului natural. Iată o astfel de situaţie: Orice
animal este vertebrat sau nevertebrat. Dacă vom trata enunţul ca fiind alcătuit din
două propoziţii de tip categoric, adică: Toate animalele sunt vertebrate, respectiv
Toate animalele sunt nevertebrate, obţinem două propoziţii false, în timp ce
propoziţia de la care am plecat era adevărată. Dificultatea nu este înlăturată nici de
limbajul propoziţiilor compuse. Este necesar un alt limbaj care să formalizeze

91
astfel de situaţii, iar acest limbaj este cel al propoziţiilor complexe sau al
predicatelor90.
Propoziţiile complexe sunt cele mai complicate forme logice
propoziţionale, ireductibile la propoziţii compuse. Aceste propoziţii au o mai
mare capacitate de a exprima limbajul natural, fructificând atât analiza termenilor
din propoziţiile categorice, cât şi structurile operaţionale ale funcţiilor de adevăr.
Propoziţiile compuse şi cele complexe alcătuiesc împreună ceea ce în logică se
defineşte ca fiind logica simbolică.

*
Obiectivele urmărite prin acest capitol sunt:
dobândirea capacităţii de a formaliza raţionamente în limbajul specific al logicii
predicatelor, prin valorificarea informaţiilor dobândite în cadrul analizei
termenilor, a propoziţiile categorice şi a celor dobândite la capitolul propoziţii
compuse.
 însuşirea şi exersarea unor noi posibilităţi de decizie asupra corectitudinii unor
raţionamente imposibil de redus la limbajele anterioare.

7.1. Limbajul logicii

predicatelor
Vom identifica elementele componente ale „predicatelor” în baza
următorului exemplu:
Orice om are o mamă
Termenii acestei propoziţii vor fi notaţi cu litere mari numite litere
predicat: om = O şi mamă = M.
Literele predicat pot desemna termeni absoluţi sau relativi. Pentru a
desemna termeni absoluţi, litera predicat este urmată de o
literele predicat singură variabile obiect (individuală) notată cu litere mici
variabile obiect de la sfârşitul alfabetului: x, y, z. În cazul nostru,
termenul om, fiind absolut (predicat de individ), va fi
notat Ox, citit „x este om” (variabilă predicat monadică). Termenii relativi sunt
desemnaţi printr-o formulă în care litera predicat este
urmată de două sau mai multe variabile obiect variabile monadice
(variabile n-adice sau poliadice). În exemplul nostru,
variabile n-adice
termenul mamă, fiind relativ (predicat de relaţie), va fi
notat cu Myx, citind „y este mama lui x” (variabilă
diadică).
În consecinţă, pentru exemplul iniţial vom avea termenii Ox şi Myx, care
constituie formule elementare deschise. Aplicarea cuantorilor le va transforma în
formule elementare închise.
În propoziţia noastră subiectul este cuantificat universal,
cuantori
fapt simbolizat prin ∀x Ox, („pentru orice x”, oricare ar fi x”),
operatori
iar predicatul este cuantificat existenţial, fapt simbolizat prin ∃ y
Myx („există x”, există cel puţin un x”).
În prima formulă ∀xOx, variabila x este legată
(capturată) de cuantor, formula fiind închisă. Dacă privim variabile libere
izolat formula ∃ yMyx, variabila y este legată, iar variabila variabile legate
90
Semnalăm faptul că ceea ce tratăm aici este o simplă introducere în acest
limbaj, fără a intra în axiomatica calculului predicatelor; pentru o completare a
informaţiei vezi T. Stihi, Introducere în logica simbolică, Ed. All, Bucureşti,
scheme
1999. închise
scheme deschise 92
x apare ca fiind liberă. Dacă avem în vedere propoziţia întreagă, vom constata
însă că variabila obiect x se află sub incidenţa (domeniul de acţiune al)
cuantorului universal, situaţie în care este şi ea variabilă legată.
Introducerea operatorilor propoziţionali în formule face ca acestea să fie
neelementare. Cuantorul universal introduce întotdeauna o implicaţie logică, în
timp ce cel existenţial introduce o conjuncţie. Propoziţia iniţială va fi simbolizată
astfel:

∀x (Ox →∃yMyx) formule elementare

formule neelementare
Se va citi: „Oricare ar fi x, dacă x este om, atunci există y, astfel încât y
să fie mama lui x”.
Pentru a determina obiecte determinate (Constanţa, Mihai, câinele
fratelui meu) vom folosi litere de la începutul alfabetului a, b, c, numite constante
individuale.
*
Recapitulând, limbajul logicii predicatelor este alcătuit din:
variabile obiect, libere sau legate: x, y, z;
constante individuale: a, b, c;
litere predicat:
• monadice: Ox (predicate de indivizi, sau predicate de ordinul I) sau
• diadice: Myx (predicate de relaţie, sau predicate de ordinul II)
• triadice: Nxyz (predicate de ordinul III, a cuprins între b şi c);
cuantori şi operatori propoziţionali;
scheme predicat elementare sau neelementare, fiecare dintre acestea
fiind deschise sau deschise.

7.2. RELAŢII
ÎNTRE
CUANTORI
Cuantorul universal este strâns legat cu
conjuncţia, iar cel existenţial cu disjucţia,
Raţiunea acestor legături este următoarea: când spunem „toţi x”, sau „oricare ar fi
x”, înseamnă fiecare x în parte „şi x1 şi x2…şi xn”; o conjuncţie infinită nu poate fi
scrisă, ci doar sugerată. În acest fel, o formulă ∀x Ox poate fi redusă la
conjuncţia [Ox 1 • Ox2• Ox3 •…].
Expresiile existenţiale ∃ y My spun că „există cel puţin un y astfel încât y
este M”, cu alte cuvinte, dintre toţi y, există cel puţin unul, adică sau y1 sau y2
sau…yn, care să fie M, formula ∃ y My putând fi redată prin schema [My1 v My2v
My3 v…].
Cuantorii pot fi corelaţi şi altfel cu disjuncţia şi conjuncţia. Astfel:
Cuantorul universal este distribuit în raport cu conjuncţia:
(1) ∀x (Ox • Mx) ≡ (∀x Ox • ∀x Mx)
în raport cu disjuncţia se comportă astfel (implicaţie inversă):
(2) (∀x Ox v ∀x Mx) → ∀x (Ox v Mx)
Cuantorul existenţial este distribuit în raport cu disjuncţia:
(3) ∃ y (My v Ny) ≡ (∃ y My v ∃ y Ny)
iar în raport cu conjuncţia se comportă astfel (implicaţie):
(4) ∃ y (My • Ny) → (∃ y My • ∃ y Ny)
Cuantorul universal implică logic cuantorul existenţial:
(5) ∀xOx → ∃ xOx

93
 Cuantorii pot fi definiţi unul prin celălalt cu ajutorul negaţiei (dualitatea
cuantorilor), analog legilor lui De Morgan de la propoziţiile compuse:
(6) ∀x Ax ≡ ∼∃ x ∼ Ax
(7) ∃ x Ax ≡ ∼∀ x ∼ Ax
(8) ∼∀ x Ax ≡ ∃ x ∼ Ax
(9) ∼∃ x Ax ≡ ∀x ∼ Ax
Un singur exemplu pentru cazul (6): A spune „Toţi corbii sunt negri” este
acelaşi lucru cu a spune „Nu există corb care să nu fie negru”.
Având în vedere aceste relaţii, rezultă că pătratul logic al opoziţiei poate fi
extins şi în cazul predicatelor:

∀x Ax ∀x ∼ Ax

∃ xAx ∃ x ∼ Ax

Alături de relaţiile de la (6) la (9), din pătrat decurg şi următoarele relaţii:

(10) ∀x Ox → ∃ x Ox
(11) ∀x ∼ Ax → ∃ x ∼ Ax
(12) ∼∃ y ∼ Ay →
∀x Ax
(13) ∼∀ x ∼ Ax →
∃ x Ax

Ordinea cuantorilor în
formule. Cînd toţi cuantorii unei
formule se află în faţa acesteia,
astfel încât tot restul formulei să
intre sub domeniu de acţiune al acestora, aceşti cuantori formează prefixul
formulei.
în cazul cuantorilor de acelaşi tip (prefix omogen), ordinea cuantorilor
este indiferentă (prefixul omogen este comutativ):
(14) ∀x ∀y Gxy ≡∀ y ∀x Gxy
(15) ∃ x ∃ y Gxy ≡∃ y ∃ x Gxy
în cazul în care cuantorii nu sunt de acelaşi tip (prefix eterogen), ordinea
lor nu este indiferentă.

7.3. FORME PRENEXE

Formele prenexe sunt scheme predicat în care toţi cuantorii din alcătuirea
lor se află în faţa schemei şi nici unul nu este afectat de negaţie. Orice schemă
predicat poate fi transformată în formă prenexă, utilizând pentru eliminarea
negaţiei formulele (6) – (9), iar pentru formarea prefixului următoarele formule:
(16) (∀x Fx•∀y Gx) ≡∀ x (Fx • Gx)
(17) (∃ x Fx v ∃ y Gx) ≡ ∃ x (Fx v Gx)
94
 (18) (∀x Fx• a) ≡∀ x (Fx • a)
(19) (∀x Fx v a) ≡∀ x (Fx v a)
(20) (∃ x Fx v a) ≡ ∃ x (Fx v a)
(21) (∃ x Fx • a) ≡ ∃ x (Fx • a)
În situaţia unei variabile libere, ca în cazul (∀x Fx v Gx), pentru a putea
forma prefixul se impune o reliterare, după regulile:
(22) ∀x Fx ≡ ∀y Fy ≡ ∀z Fz
(23) ∃ x Fx ≡ ∃ y Fy ≡ ∃ z Fz
După aceste reguli putem relitera şi obţinem o formulă echivalentă care
este formă prenexă:
(∀x Fx v Gx) ≡∀ y (Fy v Gx)
Dacă formula ce trebuie reliterată conţine şi alţi operatori decât disjuncţia
şi conjuncţia, vom reduce operatorii respectivi la conjuncţie sau disjuncţie prin
legile propoziţiilor compuse. (Ne amintim faptul că echivalenţa este implicaţie
reciprocă, iar (p→q) ≡ (∼ p v q).
Un singur exemplu:
∀x (Fx→∃y Gxy) ≡∀ x (∼ Fx v ∃ y Gxy) ≡∀ x ∃ y (∼ Fx v Gxy)
Reţinem faptul că dacă în formulă apar cuantori eterogeni, ordinea lor în
prefix trebuie să respecte ordinea în care aceştia apar în formula respectivă.

7.4. TRANSCRIEREA
PROPOZIŢIILOR
CATEGORICE ÎN
LIMBAJUL PREDICATELOR
Pentru a traduce propoziţiile categorice în noul limbaj superior al logicii
predicatelor91 putem accepta ca reguli generale următoarele:
1. Toţi S sunt P ≡ ∀x (Sx→ Px)
2. Nici un S nu este P ≡ ∀x (Sx→ ∼ Px)
3. Unii S sunt P ≡ ∃ x (Sx • Px)
4. Unii S nu sunt P ≡ ∃ x (Sx • ∼ Px)
Dacă am convenit, fără prejudicii operaţionale, să utilizăm şi în limbajul
propoziţiilor categorice unii termeni relativi, traducerea acestor situaţii în limbajul
predicatelor cere atenţie deosebită, căci, aşa cum ştim acum, în cazul acestor
termeni vom avea de-a face cu litere predicat poliadice. Spre exemplificare, o
propoziţie ca „Toate fenomenele au o cauză” va fi tradusă prin ∀x (Fx →∃yCyx),
adică, „oricare ar fi x, dacă x este fenomen, atunci există y astfel încât y este cauza
lui x”. Logica propoziţiilor categorice, respectiv silogistica este tratată astăzi ca un
fragment al logicii predicatelor monadice.

7.5. VALIDITATEA
INFERENŢELOR
Formele prenexe pot fi folosite pentru a
proba validitatea inferenţelor92. Fie, spre
exemplu inferenţa:
Există cel puţin o persoană pe care o cunosc toţi oamenii. Prin urmare,
orice om cunoaşte cel puţin o persoană.
Pentru a verifica validitatea acestei inferenţe vom parcurge următorii paşi:
91
Legile logice care corelează forme din diferite teorii logice (echivalenţe între
formulări din limbaje diferite) se numesc metaechivalenţe.
92
Vezi P. Bieltz, D. Gheorghiu, Logica, EDP, Bucureşti, 1996, pp. 86-87.
95
 a) traducerea propoziţiilor din limbajul natural în cel formal:
-identificarea termenilor:
-absoluţi –persoană Px („x este persoană”)
- om Oy („y este om”)
- relativi – cunoaşte Cyx („y cunoaşte x”)
-identificarea cuantorilor şi domeniului lor:
-existenţial care se referă la persoană, la x, ∃ x
-universal, care se referă la oameni, la y, ∀y
-identificarea formulei premisei:

∃ x [Px •∀y (Oy →Cyx)]

-identificarea formulei concluziei:

∀y [ Oy →∃x(Px • Cyx)]

b) fiecare formulă obţinută este transformată în formă prenexă:

∃ x [Px •∀y (Oy →Cyx)] ≡∃ x∀y [Px • (Oy →Cyx)]

∀y [ Oy →∃x(Px • Cyx)] ≡∀ y [∼ Oy v ∃ x(Px • Cyx)] ≡
≡ ∀y∃ x [∼ Oy v (Px • Cyx)]

Forma logică a raţionamentului va fi:

∃ x∀y [Px • (Oy →Cyx)] → ∀y∃ x [∼ Oy v (Px • Cyx)]

c) eliminarea (sau specificarea) cuantorilor:

Dacă variabila obiect capturată de un cuantor este înlocuită cu o constantă
individuală care nu se regăseşte în forma prenexă, se poate elimina
cuantorul. Forma prenexă din care s-au eliminat cuantorii se numeşte
formă specificată.

[Pa • (Ob →Cba)] → [∼ Ob v (Pa • Cba)]

d) se aplică decizia prescurtată pentru a verifica validitatea:

[Pa • (Ob →Cba)] → [∼ Ob v (Pa • Cba)]

Se pot face substituţiile:

[p • (q→r)] → [∼ q v (p • r)]

Prin aplicarea oricărei metode cunoscute constatăm că raţionamentul este

valid.
*

 limbajul logicii predicatelor este alcătuit din variabile obiect (libere

sau legate), din constante individuale, din litere predicat (monadice, diadice,
triadice), din cuantori şi operatori propoziţionali;

96
 scheme predicat pot fi elementare sau neelementare, fiecare dintre
acestea fiind deschise sau deschise.
fiind un limbaj superior, logica predicatelor include şi analiza
termenilor şi propoziţiile de tip categoric sau propoziţiile compuse
formele prenexe sunt scheme predicat în care toţi cuantorii din
alcătuirea lor se află în faţa schemei şi nici unul nu este afectat de negaţie; prin
intermediul lor putem verifica validitatea raţionamentelor.



1. Construiţi formule corespunzătoare următoarelor propoziţii:
a) Mihai nu poate rezolva nici un exerciţiu din logica predicatelor;
b) Orice corp solid se dizolvă într-un lichid sau altul;
c) Fiecare este mai tânăr decât părinţii lui;
d) Există lucruri care nu pot fi văzute niciodată;
e) Nu există persoană care să nu respecte cel puţin o altă persoană;
f) Orice persoană care iubeşte cel puţin o altă persoană se iubeşte pe
sine;
g) Cel mai mare divizor al numerelor pare nu există;
h) Pentru orice numere x, y, produsul dintre x şi y este egal cu produsul
dintre y şi x.

2. Determinaţi validitatea următoarelor inferenţe:

a) Dacă există o femeie mai frumoasă decât orice femeie, atunci există
o femeie care este mai frumoasă decât ea însăşi.
b) Există cel puţin o problemă de logică pe care o rezolvă orice student
de la psihologie, deci orice student de la psihologie rezolvă cel puţin
o problemă de logică.
c) În fiecare moment, sunt fenomene care scapă percepţiei mele.

3. Transcrieţi în limbajul logicii predicatelor modurile silogistice: Darii,

Cesare, Bocardo şi Fresison, iar apoi demonstraţi validitatea fiecăruia.

97
Introducere……………………………………………….……p.115
8. 1. Inducţie şi deducţie……………………………………….p.115
8.2. Inducţia completă……………………………………...….p.117
8.3. Inducţia incompletă……………………………………….p.117
8.3.1. Inducţia prin enumerare……………………………….p.118
8.3.2. Inducţia ştiinţifică………………………………………p.119
8.3.2.1. Inducţia cauzală………………………………………p.119
8.3.2.2. Inducţia matematică……………………………….....p.123
8.3.3. Inducţia de la singular la singular…………………..…p.124
8.3.3.1. Transducţia……………………………………...…….p.124
8.3.3.2. Analogia………………………………………………..p.124
8.3.4. Raţionamente statistice…………………………………p.125
Rezumat………………………………………………………...p.128
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………………..p.129

Până în acest moment ne-am ocupat exclusiv de logica deductivă prin

care am analizat condiţiile formale ale conservării adevărurilor pe parcursul
raţionării. Demersul nostru a fost unul de tip analitic. Nu ne-am pus problema
genezei adevărurilor iniţiale. Dacă ne punem această problemă nu putem ajunge
decât la următorul răspuns: o seamă de adevăruri sunt evidente prin ele însele,
înainte de orice experienţă. Aşa este, de pildă, adevărul că „partea este mai mică
decât întregul” sau că „celibatarii sunt necăsătoriţi”. Acestea sunt adevăruri ale
formei gândirii şi se mai numesc şi analitice. Fiindcă sunt independente de orice

98
experienţă se mai numesc şi a priori. Ele fac obiectul ştiinţelor deductive. O altă
categorie este reprezentată de adevărurile obţinute plecând de la datele senzoriale,
de la experienţă. Ele sunt adevăruri materiale numite sintetice şi întrucât ele
provin din experienţă se mai numesc şi a posteriori. Acestea fac obiectul ştiinţelor
de experienţă. Demersul logic prin care plecând de la adevăruri particulare şi
contingente oferite de experienţă ajungem la formulări generale de tipul legilor
ştiinţifice poartă numele de inducţie. Despre tipologia inducţiei, despre
mecanismele sale, despre condiţiile rigorii raţionale în acest tip de demers raţional
vom vorbi în prezentul capitol.

Prin parcurgerea capitolului veţi putea să:

deosebiţi clar demersurile deductive de cele inductive;
caracterizaţi tipurile inducţiei şi să indicaţi pentru fiecare în parte condiţiile
corectitudinii;
să aplicaţi metode de cercetare inductivă pentru identificarea cauzelor
fenomenelor studiate;

8.1. DEDUCŢIE ŞI
INDUCŢIE

Logica tradiţională se diviza perfect în inducţie şi deducţie după gradul

de generalitate al concluziei în raport cu premisele inferenţei. Diferenţa o stabilise
încă Aristotel care arăta în Analiticile Secunde că “învăţăm sau prin inducţie, sau
prin demonstraţie, cunoaşterea nu poate fi altfel dobândită; într-adevăr,
demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la particular”93.
Logica aristotelică este deductivă, iar modelul deducţiei este silogismul.
Corectitudinea silogismului, reamintim, era condiţionată de respectarea legii
distribuirii termenilor, un termen neputând fi distribuit în concluzie dacă nu era
distribuit şi în premise; cu alte cuvinte, silogismul opera de la general la general şi
de la general la particular, interzis fiind drumul de la particular la general. Pe de
altă parte, în cazul relaţiilor dintre propoziţiile categorice am expus raportul de
subalternare, raport ce permitea derivarea adevărului particularei din adevărul
universalei de aceeaşi calitate, dar nu şi invers. Toate aceste condiţii sunt impuse
de caracterul deductiv al raţionamentelor discutate până acum. Semnul distinctiv
al deducţiei este validitatea ei, faptul că premisele constituie raţiune suficientă
pentru adevărul concluziei.
Inferenţele inductive94 sunt inferenţe cu concluzii probabile din cauză că
premisele nu conţin informaţii suficiente pentru a întemeia concluzia. Sub aspect
strict formal, inducţia poate fi considerată un tip de inferenţă reductivă 95, prin care
se obţine premisa din concluzie.
Vom trata inferenţele de tip inductiv după următoarea schemă:

93
Aristotel, Organon vol II, Analitica secundă, 81 a-b, trad. Mircea Florian,
Editura IRI, Bucureşti, 1998, p.134.
94
Fundamentele logicii inductive sunt puse de către filosoful englez Francis Bacon (1561-1626),
care scrie o replică la Organonul aristotelic, “Novum Organum”, lucrare în care expune regulile
inducţiei. Silogismul este steril; cunoaşterea autentică trebuie să pornească de la colectarea
faptelor de observaţie, gruparea şi clasificarea lor, pentru ca apoi să ajungă prin inducţie la
formulări generale. Metodele inducţiei sunt sistematizate şi aprofundate de către Jh. St. Mill
(1806-1873) în lucrarea Un sistem al logicii.
95
Vezi T. Dima (coord.), Logica generală, p.190.
99
 inducţia completă
de la particular
la general prin simplă enumerare
Inferenţe inducţia incompletă inducţia ştiinţifică (cauzală)
inductive (amplificatoare) inducţia matematică

de la singular transducţia
la singular analogia

8.2. INDUCŢIA
COMPLETĂ

Atunci când generalizarea se face în cadrul unei clase finite şi se

inspectează fiecare element al ei, se constituie inferenţa inductivă completă (sau
sumativă). Dacă fiecare element al clasei are o anumită proprietate, se conchide că
întreaga clasă are proprietatea respectivă, după următoarea schemă de raţionare:
M1,, M2, …, Mn sunt P
M1,, M2, …, Mn, şi numai ei, sunt S
Toţi S sunt P
Spre exemplu:
Fluorul, clorul, bromul şi iodul se găsesc în natură sub formă de compuşi
Fluorul, clorul, bromul şi iodul, şi numai ei, sunt halogeni
Halogenii se găsesc în natură sub formă de compuşi.
Această inferenţă face trecerea de la deducţie la inducţie, fiind considerată
deducţie inductivă96. Este deducţie fiindcă concluzia decurge cu certitudine din
premise, este inducţie deoarece concluzia generalizează.
Inducţia completă, deşi este o inferenţă certă, este puţin utilizată în
cunoaşterea ştiinţifică întrucât presupune cele două condiţii restrictive: număr de
elemente finit şi posibilitatea inspectării fiecărui element. Inducţia cea mai
frecventă, atât pentru cunoaşterea comună cât şi pentru cea ştiinţifică, este cea
incompletă.

8.3. INDUCŢIA
INCOMPLETĂ

Spre deosebire de inducţia completă, inducţia incompletă presupune

generalizarea concluzivă în baza cunoaşterii numai a unora dintre elementele
clasei. Se face astfel trecerea de la particularul cunoscut la generalul necunoscut.
Acest salt (amplificare) determină caracterul probabil al concluziei.
Spre exemplu:
Ion, George şi Mihai au înălţimea de peste 1,70 m
Ion, George şi Mihai sunt studenţi la Educaţie Fizică şi Sport
Toţi studenţii la educaţie Fizică şi Sport au probabil înălţimea de peste 1,70m

Schema de raţionare este următoarea:

96
Acest tip de raţionament, formulat încă de către Aristotel, mai este numit şi silogism inductiv,
opusul simetric al celui deductiv, dar care se supune aceloraşi legi formale.;
unii logicieni au contestat inducţiei complete calitatea de inferenţă,
considerând-o fie o simplă însumare de cunoştinţe, fie o operaţie de clasificare.
100
 S1, S2,S3….posedă P
S1, S2,S3….aparţin lui M
M posedă (probabil) P

Gradul de probabilitate al concluziei acestui tip de inferenţă este

dependent de tipul amplificării.

8.3.1. INDUCŢIA PRIN

SIMPLĂ
ENUMERARE
Acest tip de inducţie conduce la generalizare prin acumularea de enunţuri
care exprimă apartenenţa unei însuşiri la un număr mereu crescând de elemente
ale unei clase.
Să luăm următorul exemplu:
Cuprul este solid
Argintul este solid
Fierul este solid
Aurul este solid
Cuprul, argintul, fierul, aurul sunt metale
Toate metalele (probabil) sunt solide
Din exemplul dat se poate înţelege faptul că inducţia prin simplă
enumerare este, în ultimă instanţă, un „proces de clasificare” 97: am distribuit
cuprul, argintul, fierul şi aurul în clasa solidelor şi prin aceasta în clasa metalelor,
numai că prima clasificare este incompletă, de unde şi, concluzia pripită.
Creşterea numărului enunţurilor despre cazurile particulare face să crească
gradul de probabilitate al concluziei.
Pentru corectitudinea unei astfel de inducţii se cer îndeplinite două
condiţii:
a) toţi S cunoscuţi - şi câţi mai mulţi - posedă P;
b) nici un S cunoscut să nu excludă P.
Concluzia are un grad de probabilitate redus deoarece oricând se poate ivi
un S care să nu posede P. Aşa s-a întâmplat cu generalizările Toate lebedele sunt
albe sau Toate metalele sunt mai grele decât apa care au fost infirmate de
identificarea unui contraexemplu. Este motivul pentru care Bacon numea inducţia
prin simplă enumerare res puerilis”, căci “acest fel de inducţie - spunea gânditorul
menţionat- care procedează prin simplă enumerare, nu e decât o metodă bună
pentru copii, o metodă care duce numai la concluzii slabe şi care este expusă
primejdiei îndată ce se prezintă primul fapt contradictoriu”98.
Datorită caracterului extrem de nesigur, concluziile inducţiei prin simplă
enumerare trebuie tratate cu deosebită prudenţă, pentru a evita eroarea
generalizării pripite.

8.3.2. INDUCŢIA
ŞTIINŢIFICĂ
La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, inducţia incompletă ia, de cele mai multe
ori, forma inducţiei ştiinţifice, care nu se mai mulţumeşte cu simpla constatare a
coincidenţelor în premise, ci surprinde relaţii necesare după schema:
S1 posedă în mod necesar P
S1 aparţine lui M
97
G. Enescu, Tratat de logică, p.163.
98
Fr. Bacon, Noul Organon, Bucureşti, 1957, p.85
101
 M posedă (probabil) P
Concluzia rămâne probabilă deoarece nota poate să aparţină necesar
speciei şi totuşi să nu aparţină genului. Gradul de probabilitate este mai mare
decât în inducţia prin enumerare fiindcă notele necesare au mai multe şanse, decât
cele obişnuite, de a fi generale. Studiul acestor raţionamente nu mai ţine propriu-
zis de logica pură, ci de metodologia ştiinţei, totuşi prin tradiţia inaugurată de Fr.
Bacon şi continuată de la Mill încoace, ele sunt studiate de logică.
Ceea ce interesează în mod deosebit în cazul inducţiei sunt condiţiile care
măresc probabilitatea concluziei. Una dintre aceste condiţii de mărirea
probabilităţii concluziei, am amintit-o deja în cazul inducţiei prin simplă
enumerare: analiza unui număr cât mai mare de cazuri. Cazurile trebuie însă
selectate, căci: „scopul luării unui număr mare de cazuri este de a facilita analiza,
de a putea elimina caracterele sau circumstanţele care sunt accidentale sau
irelevante şi în acelaşi timp prin aceste excluderi să evidenţiem şi determinăm mai
clar caracterul esenţial şi relaţiile subiectului pe care-l investigăm”.(J.E.
Creighton)99 Aşadar nu trebuie să căutăm atât numărul mare de cazuri, cât cazurile
semnificative: cele din clase cât mai diverse, extremele, cazul cel mai puţin
aşteptat, obiecte alese întâmplător distribuite pe întreaga masă a populaţiei, etc.

8.3.2.1. INDUCŢIA Unul dintre cele mai importante scopuri ale

CAUZALĂ cercetării ştiinţifice este identificarea cauzelor
fenomenelor. Pe lângă dificultăţile generate de natura relaţiei cauzale, 100 dificultăţi
asupra cărora nu este locul să ne oprim aici, identificarea legăturilor cauzale este
dificilă şi datorită naturii inferenţelor cu ajutorul cărora înaintăm de la indicii spre
stabilirea cauzei. Aceste inferenţe se sprijină pe dependenţa dintre legătura
cauzală şi (co)prezenţa fenomenelor cauză-efect. Simplificat, inferenţa are
următoarea formă: Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt
coprezente. Condiţionarea este numai suficientă nu şi necesară, deoarece
coprezenţa (corelaţia) poate fi întâmplătoare, din pură coincidenţă sau poate
rezulta dintr-o cauză comună celor două evenimente.
De exemplu, cercetările demonstrează faptul că există o corelaţie între
numărul de la pantof şi mărimea vocabularului: oamenii cu numere mari la pantof
tind să aibă un vocabular mai bogat decât cei cu număr mic. Această corelaţie ţine
însă de procesul de dezvoltare umană de la copilărie la maturitate, deci
fenomenele corelate au o cauză comună nefiind una cauza celeilalte.
În această situaţie, se pot obţine două moduri ipotetice valide:

Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente

Există legătură cauzală .
Deci fenomenele sunt coprezente

De observat că acest mod, ponendo-ponens, este valid, dar presupune şi nu

conchide existenţa cauzei.
Al doilea mod:

Dacă există legătură cauzală, există coprezenţă

Nu există coprezenţă
Nu există legătură cauzală

99
Citat de G. Enescu în Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, p. 157.
100
Pentru acest aspect a se vedea lucrarea lui G. Enescu, Filosofie şi logică,
1973.
102
 Modul tollendo-tollens ne determină să constatăm că nu există legătură
cauzală. Pentru a stabili legătura cauzală trebuie să inferăm cu ajutorul modului
ponens prin reducţie:
Dacă există legătură cauzală, atunci există coprezenţă
Există coprezenţă
Există (probabil) legătură cauzală

După cum s-a observat, inferenţele cu ajutorul cărora stabilim existenţa

unei legături cauzale sunt numai plauzibile, stabilind concluzii probabile.
Pentru fundamentarea cât mai solidă a unor astfel de concluzii, John Stuart
Mill, sintetizând ideile lui Fr. Bacon101, a propus patru metode inductive,
asemănătoare figurilor silogistice. Este vorba de metoda concordanţei, metoda
diferenţei, metoda combinată a concordanţei şi diferenţei, metoda variaţiilor
concomitente şi metoda rămăşiţelor.

a) Metoda
concordanţei

Metoda concordanţei constă în compararea cazurilor în care efectul este

prezent. Dacă una din împrejurările antecedentului este coprezentă cu efectul se
consideră că aceea este cauza fenomenului. Schema de raţionare este următoarea:

ABC…………..a
ADE…………..a
AFG…………..a
A este (probabil) cauza lui a

Antecedentul care, în împrejurări cât mai variate, este singurul prezent o

dată cu fenomenul dat este considerat cauza fenomenului. J.St.
Metode Mill formulează astfel principiul: „Dacă două sau mai multe
inductive cazuri în care se produce fenomenul supus investigaţiei au o
singură circumstanţă comună, acea unică circumstanţă prin

 care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul)

fenomenului dat”.
O consecinţă a utilizării greşite a metodei concordanţei este eroarea numită
post hoc, ergo propter hoc, comisă atunci când simpla succesiune a unor
fenomene este considerată raport cauzal. Aceasta este sursa tuturor superstiţiilor.

b) Metoda diferenţei

Metoda diferenţei cere cazurilor eliminate să se asemene în toate privinţele

în afară de una. Se compară cazurile în care fenomenul este prezent, cu cele în
care fenomenul este absent; în aceste situaţii, dispariţia cauzei este însoţită de
dispariţia efectului. În această metodă, experimentatorul manipulează cauzele
făcându-le să apară şi să dispară, pentru a izola cauza unui fenomen. Mill
formulează astfel: „Dacă un caz în care fenomenul cercetat se produce şi un caz în
101
Fr. Bacon în Noul Organum propune trei tabele pentru a descoperi natura
fenomenului cercetat: tabula presentiae (tabela prezenţei), tabula absentiae
(tabela absenţei), tabula graduum (tabela gradaţiei).
103
care el nu se produce au în comun toate circumstanţele în afară de una, acea
circumstanţă care apare numai în primul caz, circumstanţa prin care diferă cele
două cazuri, este efectul sau cauza sau o indispensabilă parte a cauzei
fenomenului investigat.”
Metoda se desfăşoară după următoarea schemă de raţionare:
ABC………….a
- BC………….-
A este (probabil) cauza lui a
Dacă metoda concordanţei impunea cazuri diferite cu o singură
circumstanţă comună, metoda diferenţei impune cazuri asemănătoare cu o singură
diferenţă între ele. Dispariţia unei circumstanţe însoţită de dispariţia simultană a
efectului, indică prezenţa cauzei în circumstanţa respectivă. Altfel spus,
antecedentul care prin apariţia sau dispariţia sa, în împrejurări neschimbate, face
să apară sau să dispară efectul este cauza fenomenului.
Cele două metode se pot combina.

c) Metoda
combinată a În formularea lui Mill: „Dacă două sau mai multe
concordanţei şi cazuri în care fenomenul apare au numai o circumstanţă
diferenţei în comun, în timp ce două sau mai multe cazuri în care el
nu apare nu au nimic în comun decât absenţa acestei
circumstanţe, circumstanţa unică prin care cele două seturi de cazuri diferă este
efect sau cauză sau parte indispensabilă a cauzei fenomenului”.
Într-o formulare mai adecvată: „Dacă din două seturi de cazuri – unul în
care fenomenul sub investigaţie este prezent şi unul în care el este absent – sunt
scoase din acelaşi câmp de investigare, se află că există o circumstanţă care este
invariabil prezentă când fenomenul apare şi invariabil absentă când el nu apare, în
timp ce fiecare altă circumstanţă este atât absentă când fenomenul este prezent, cât
şi prezentă când el este absent, atunci prima circumstanţă este cauzal conectată cu
acest fenomen” (Creighton)102
Schematic, metoda se prezintă astfel:
ABC………a BC…………….-
ADE………a DE…………….-
AFG………a FG…………….-
A este(probabil) cauza lui a

A este cauza lui a, deoarece este singurul antecedent prezent şi absent o

dată cu prezenţa respectiv absenţa fenomenului.

d) Metoda variaţiilor
concomitente Această metodă întemeiază concluzia pe
faptul că variaţia unui element din circumstanţele antecedentului este
concomitentă cu variaţia fenomenului. În formularea lui Mill: „Un fenomen
oarecare variază într-un mod ori de câte ori un alt fenomen variază într-un anumit
mod, atunci el este cauza sau efectul fenomenului sau este conectat cu el prin
fapte de cauzare”. Notând cu indici variaţia fenomenelor, schema de raţionare
arată astfel:
A1 BCD…………….a1 A3 BCD…………….a3
A2 BCD…………….a2 sau A2 BCD…………….a2
A3 BCD…………….a3 A1 BCD…………….a1
A este (probabil)cauza lui a A este (probabil) cauza lui a

102
Apud G. Enescu, Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, p. 179.
104
 Antecedentul care creşte sau descreşte o dată cu fenomenul studiat este
cauza fenomenului respectiv.

E) Metoda
rămăşiţelor
(reziduurilor) Metoda rămăşiţelor se aplică atunci când
fenomenul studiat face parte dintr-un complex cauzal şi
unele dintre relaţiile cauzale din structura acestuia sunt deja cunoscute. Mill scrie:
„Scăzând dintr-un fenomen acea parte despre care am aflat prin inducţii anterioare
că este efectul anumitor antecedenţi, ceea ce rămâne din fenomen este efectul
antecedenţilor rămaşi”.
ABCD………….a,b,c,d
B este cauza lui b
C este cauza lui c
D este cauza lui d
A este (probabil) cauza lui a

Aceste metode de cercetare inductivă au câteva caracteristici comune,

dintre care semnalăm:
• În cazul fiecăreia concluzia este probabilă. Gradul de probabilitate
al concluziei creşte dacă pot fi folosite două sau mai multe metode.
• Oricare dintre aceste metode poate fi folosită şi în sens negativ,
pentru a arăta că fiecare din împrejurările eliminate nu este cauză a
fenomenului studiat. În felul acesta sunt eliminate ipotezele false în
ceea ce priveşte fenomenul studiat; dacă prin confirmare nu avem
certitudinea, infirmarea ne oferă una: ipoteza e falsă.
• Toate cele patru metode de cercetare inductivă au la bază
observaţia şi experimentul, fiind utilizate atât în cadrul cercetărilor
de laborator, cât şi în cazul celor naturale.
•

8.3.2.2. INDUCŢIA
MATEMATICĂ
Inducţia matematică este un tip aparte de
inducţie amplificatoare care, datorită proprietăţilor şirurilor numerice, realizează
generalizări certe. Primele axiomele ale lui Peano stau la baza inducţiei
matematice:
Succesorul unui număr este tot un număr;
Două numere nu au niciodată acelaşi succesor;
Din faptul că un număr posedă o proprietate pe care o posedă şi
succesorul său decurge că întreg şirul posedă proprietatea respectivă.
Unii dintre logicieni consideră „inducţia matematică” pur şi simplu un
raţionament de tip deductiv deghizat103.

8.3.5. INFERENŢE
INDUCTIVE DE LA
SINGULAR LA
SINGULAR

103
Vezi G. Enescu, Tratat de logică, pp. 164-165.
105
 TRANSDUCŢIA

Logicienii au convenit să numească inductive şi inferenţele care nu

procedează prin generalizare, ci de la particular la particular. Inferenţa care
conchide o propoziţie singulară plecând de la premise singulare a fost numită
transducţie (uneori educţie).
Ex.: Marte este o planetă solară
Pământul este o planetă solară
Pământul este locuit
Marte este (probabil) locuită
Schema de inferenţă îmbracă forma:
S1 este caracterizat prin P1 şi P2 şi…Pm
P1 şi P2 şi…Pm caracterizează S1 şi S2 şi…Sn
S1 şi S2 şi…Sn sunt caracterizate prin P
S este caracterizat (probabil) prin P

Transducţia este, în ultimă instanţă, o analogie.

ANALOGIA104

Inferenţa prin analogie se caracterizează prin faptul că transferă o notă de

la un element la altul, în baza asemănării obiectelor. Din faptul că un obiect se
aseamănă cu altul în n aspecte, se conchide că asemănarea este prezentă şi în cazul
n+1. Schema raţionamentului este următoarea:
a posedă n
b seamănă cu a
b posedă (probabil) n
Concluzia raţionamentului prin analogie este plauzibilă. Gradul de
probabilitate al concluziei este cu atât mai mare cu cât:
• aria obiectelor comparate, având aceeaşi însuşire, este mai mare;
• însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai
relevante şi mai profunde în raport cu caracteristica transferabile;
• concluzia este mai modestă în ceea ce susţine.
Dacă analogia comună se bazează pe asemănarea globală a obiectelor, fără
o analiză prealabilă, cea ştiinţifică are în vedere proprietăţi esenţiale rezultate în
urma analizelor sistematice ale asemănărilor structurale, ca în cazul „modelului
planetar” al atomului construit de Rutherford.
Deşi în cazul analogiei nu avem o logică riguroasă, fiind precumpănitoare
intuiţia, totuşi, raţionamentul prin analogie poate fi prezentat sub formă ipotetico-
categorică:
Dacă A se aseamănă cu B, atunci fiind A şi C, probabil B şi C.
Este A şi C
Probabil B şi C
Deşi nu este un raţionament sigur, analogia este foarte importantă atât în
discursul didactic şi ştiinţific, cât şi în cel argumentativ. Reducerea
necunoscutului la cunoscut – procedeu fundamental în înţelegere şi în descoperire
- este în ultimă instanţă o analogie. Ca procedeu argumentativ, analogia poate
constitui un element important de persuadare. Pentru ca argumentul să aibă forţă,
analogia trebuie să facă faţă unor situaţii relevante. Nu dispunem însă de
instrumente riguroase pentru a determina relevanţa. Contextul determină în bună

104
Cuvântul analogia provine din limba greacă şi avea sensul iniţial de
“proporţie”, iar ulterior de «asemănare».
106
măsură ceea ce este relevant. Ciupercile comestibile se aseamănă foarte mult cu
cele otrăvitoare. Analogia trebuie tratată cu toată atenţia.

8.4.
RAŢIONAMENTE Raţionamentele statistice sunt raţionamente
STATISTICE probabile în care cel puţin una dintre premise are
caracter statistic, adică este o propoziţie despre frecvenţa distribuirii unor
proprietăţi în raport cu o clasă determinată. Clasa este numită populaţie, iar
subclasa cercetată este numită eşantion. Eşantionul este o „proiecţie” sau o
„imagine” a populaţiei într-o subclasă a acesteia. Cu cât eşantionul este mai
reprezentativ, adică reprezintă mai bine populaţia sub aspectul caracteristicilor
sale, cu atât concluzia este mai probabilă.
În funcţie de direcţia desfăşurării raţionamentului, de la populaţie la
eşantion sau invers, avem diferite tipuri de raţionamente statistice:
a) Raţionamente directe, în care se conchide de la populaţie la eşantion:
dacă o proprietate este satisfăcută de n% indivizi dintr-o populaţie, atunci probabil
ea va fi satisfăcută de n% indivizi din eşantion.
b) Raţionamente inverse, în acre se conchide de la eşantion la populaţie:
dacă proprietatea este satisfăcută de n% dintre indivizii eşantionului, atunci
probabil va fi satisfăcută de n% dintre indivizii populaţiei.
c) Raţionamente exterioare (predicative)în care se conchide de la un
eşantion la altul: dacă într-un eşantion E proprietatea P a fost satisfăcută de n%
dintre indivizi, atunci probabil şi în eşantionul E’ proprietatea P va fi satisfăcută
tot de n% dintre indivizi.

*
Indiferent de tipul inducţiei amplificatoare, putem evidenţia câteva reguli
care măresc probabilitatea concluziei:
 număr mare de cazuri cercetate, alese dup criterii semnificative;
 distribuţia selecţiei întâmplătoare să se facă pe întreaga masă a
obiectelor cercetate şi nu doar pe o secţiune a ei;
 număr mare de cazuri în care există o proprietate care nu se schimbă;
 număr mare de cazuri în care, dispărând o proprietate, dispar şi alte
proprietăţi;
 număr mare de cazuri în care o proprietate variază proporţional cu
variaţia altor proprietăţi ale clasei;
 număr mare de cazuri în care din concluzia obţinută deducem numai
propoziţii adevărate;
 cazurile „extreme” să satisfacă aceleaşi proprietăţi ca şi cazurile
medii.

Dat fiind faptul că inferenţele inductive sunt afectate de probabilitate, ele

sunt utilizate în ştiinţă, nu izolat, ci integrate în ansamblul procedeelor de
elaborare şi testare din cunoaşterea ştiinţifică, fiind supuse criticii logice şi
epistemologice, pentru a fi păstrare sub control.
*
Încheiem acest capitol prin câteva consideraţii de ordin epistemologic.
Cunoaşterea ştiinţifică îmbină inducţia şi deducţia. În cunoaşterea de experienţă
dominantă este inducţia, deducţia având un rol secundar. În acest sens sunt
107
relevante cuvintele lui Newton care îşi sintetiza astfel metoda: “În filosofia
naturală la fel ca şi în matematică, investigarea lucrurilor dificile prin metoda
analizei trebuie întotdeauna să preceadă metoda sintezei. Această analiză constă în
a face experimente şi observaţii şi în a trage din ele prin inducţie concluzii
generale (…). Şi cu toate că argumentele scoase prin inducţie, din experimente şi
observaţii nu sunt demonstraţii ale concluziilor generale, totuşi este metoda cea
mai bună de argumentare pe care o admite natura lucrurilor şi ea poate fi cu atât
mai riguroasă cu cât inducţia este mai generală (…). Prin această cale a analizei
putem proceda de la compuşi la ingredienţii lor, iar de la mişcare la forţele care o
produc; şi, în general, de la efecte la cauzele lor, şi de la cauzele particulare la cele
mai generale, până ce argumentaţia se încheie în generalitatea maximă.”105
Newton nu pune însă problema fundamentării cunoaşterii ştiinţifice, ci doar pe cea
a desfăşurării acesteia.
Dificultăţile justificării inducţiei puse în discuţie încă de către D. Hume au
rămas şi astăzi o problemă deschisă. Unul dintre cei mai severi critici
contemporani ai inducţiei, sir K. R. Popper106 consideră că ştiinţa empirică poate
fi înţeleasă ca un sistem ipotetico-deductiv ale cărui enunţuri pot fi controlate de
experienţă. Testarea constă în confruntarea unor consecinţe particulare deduse din
teorii cu propoziţii care formulează rezultatele observaţiei şi experimentului. Din
această perspectivă, verificarea unei (ipo)teze ştiinţifice se realizează în modul
ponens plauzibil:
p→q
q
p

Explicit: dacă ipoteza p este corectă, atunci vom înregistra consecinţa q.

Înregistrarea consecinţei q ne permite să conchidem numai probabil p. De aici ar
rezulta faptul că niciodată confirmarea nu este indubitabilă, certă, definitivă.
Considerând o ipoteză ştiinţifică H şi consecinţele ei observaţionale
c1,c2,c3, vom sesiza că, dacă H este adevărată, atunci vor fi adeverite toate “Nu există decât o
consecinţele ei. modalitate de progres
în ştiinţă: negarea
ştiinţei deja
H→ c1 ⋅ c2⋅ c3
constituite”
c1 ⋅ c2⋅ c3 G. Bachelard,
H ( La philosophie du
non, Paris, Quadrige,
Dacă se verifică succesiv toate consecinţele ipotezei, atunci H este 1981, p.32)
verosimilă, şi este cu atât mai aproape de adevăr cu cât consecinţele confirmate
sunt mai numeroase, iar testele trecute sunt mai severe. Când este confirmată
definitiv? Niciodată, schema de inferenţă nu ne permite această concluzie certă.
Adevărul nu poate fi confirmat definitiv, rezultatul pozitiv al testării sprijinind
teoria numai provizoriu. Rezultatul negativ reprezintă însă o infirmare (o
falsificare) empirică a teoriei. Dacă nu se verifică una dintre consecinţe, atunci
ipoteza este falsificată, după modul valid tollendo tollens:
p→q H→ c1 ⋅ c2⋅ c3
q sau ∼ (c1 ⋅ c2⋅ c3)
p H

Infirmarea, în această schemă, este definitivă. Aceasta îl îndreptăţea pe

Popper să considere că în cunoaştere nu putem decât falsifica teze, dar niciodată
adeveri. Ca urmare, istoria ştiinţei nu este decât un cimitir al ipotezelor decedate.

105
I. Newton, Optica, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pp.251-252.
106
Vezi, K. R. Popper, Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1981.
108
 De cele mai multe ori, nici schema de mai sus nu poate fi aplicată căci, o
anume ipoteză este în conjuncţie cu o altă ipoteză Aj (ipoteză ajutătoare care poate
fi gândită şi ca dependenţă a ipotezei iniţiale de condiţiile de experimentare, de
calitatea tehnicii utilizate şi de alţi factori conjuncturali). În această situaţie
schema de raţionare devine:
H⋅ Aj→ c1 ⋅ c2⋅ c3
∼ (c1 ⋅ c2⋅ c3)
∼ H⋅ Aj

În concluzia inferenţei este negată conjuncţia H⋅ Aj, ceea ce poate însemna

că H este fals sau Aj este fals, sau amândouă. Rezultă că nici infirmarea nu este
definitivă. De cele mai multe ori verificarea generează o creştere sau o diminuare
a gradului de probabilitate a ipotezei ştiinţifice. Cu toate obiecţiile ce pot fi aduse
raţionalismului critic popperian să reţinem invitaţia la prudenţă în ceea ce priveşte
rezultatele inducţiei.

*

deducţia şi inducţia sunt tipuri de raţionare ce se îmbină în cunoaşterea
ştiinţifică;
dacă deducţia presupune un demers descendent, de la adevăruri generale la
cazurile particulare, inducţia presupune demersul invers, ascendent, de la cazurile
particulare la generalizări cu valoare de lege;
ca urmare a tipului de raţionament, demersul deductiv este valid din punct de
vedere formal, cel inductiv este doar probabil;
inducţia este procedura privilegiată în ştiinţele de experienţă, ştiinţe care îşi
procură informaţiile şi le confirmă prin observaţie şi experiment.
probabilitatea concluziei raţionamentelor de tip inductiv este dependentă de
tipul inducţiei şi de respectarea unor constrângeri epistemice.
în cunoaşterea inductivă confirmarea nu este niciodată definitivă, infirmarea
putând fi astfel.

1. Comentaţi semnificaţia următoarelor afirmaţii:

a) „Noi trebuie să-i punem intelectului omenesc nu aripi, ci mai degrabă
plumb şi greutăţi, pentru a-l împiedica de la orice salt şi zbor” (Fr. Bacon).

b) Observatorul ascultă natura, experimentatorul îi pune întrebări şi o
constrânge să se dezvăluie (Fr. Bacon);
c) Natura nu o putem învinge, decât ascultând de ea (Fr. Bacon).
2. Identificaţi metoda de cercetare inductivă prezentă în următoarele
raţionamente (După Mill):
a) Dacă două cazuri sau mai multe ale unui fenomen, obiect al cercetării, au
numai o circumstanţă comună, această circumstanţă, care, în toate cazurile,
singură concordă, este cauza (sau efectul) fenomenului.
b) Un fenomen care variază într-un anumit mod de fiecare dată când un alt
fenomen variază la fel este sau cauză, sau efect al acestui fenomen, sau
este legat de el în mod cauzal.

109
 c) Dacă scădem dintr-un fenomen partea care se ştie (prin indicaţii
anterioare) că este efectul unor antecedente, atunci restul fenomenului este
efectul antecedentelor rămase.
d) Dacă două sau mai multe cazuri de apariţie a fenomenului cercetat au o
singură circumstanţă comună, în timp ce două sau mai multe cazuri
asemănătoare cu primele au în comun numai absenţa acestor circumstanţe,
atunci circumstanţa prin care cele două grupe de cazuri diferă este efectul
sau cauza sau o parte necesară a cauzei fenomenului.
e) Dacă o situaţie în care un fenomen este prezent şi o situaţie în care
fenomenul este absent au aceleaşi circumstanţe, afară de una, care apare în
primul caz şi dispare în al doilea, atunci această împrejurare este cauza
(sau efectul), sau o parte indispensabilă a cauzei fenomenului.
2. Determinaţi schema de inferenţă şi arătaţi metoda inductivă prezentă în
următoarele raţionamente:
a) Căutând explicaţiile unei infecţii alimentare, cercetare a evidenţiat faptul
că toţi cei care sau îmbolnăvit au consumat acelaşi produs, cumpărat de la
acelaşi magazin. S-a conchis că produsul cumpărat de la acel magazin este
cauza infecţiei alimentare.
b) Observând devierea de pe orbita anterior calculată a planetei Uranus
(descoperită în 1781), astronomul francez Le Verrier a presupus existenţa
unei alte planete care explică perturbaţia orbitei. Noua planetă Neptun a
fost descoperită de astronomul berlinez Galle (în 1846). Perturbaţiile lui
Neptun au permis anticiparea şi descoperirea planetei Pluton (în 1930).
c) Culoarea verde a plantelor este legată de receptarea de către plante a
luminii solare, deoarece o secţiune făcută în corpul unei plante arată că
această culoare apare numai la limita extremă a secţiunii.
d) Dacă facem să sune o sonerie într-un glob de sticlă plin cu aer, sunetul se
va auzi de la o anumită distanţă. Dacă scoatem din glob aerul cu ajutorul
unei pompe pneumatice şi punem din nou soneria în funcţiune, sunetul ei
nu se mai aude. Prin urmare, presiunea aerului este o condiţie obligatorie
pentru transmiterea sunetului.
e) Americanul T. H. Bullock, dorind să descopere organul care permite
şarpelui identificarea prăzii, i-a blocat acestuia capacităţile olfactive, dar
şarpele nu a întâmpinat dificultăţi în reperarea şoricelului. Acoperind cu
leucoplast cele două mici adâncituri situate pe cele două părţi laterale ale
capului, între nară şi ochi (care – s-a descoperit ulterior - ascund celule
nervoase sensibile la căldură), a constatat că şarpele nu se mai descurcă.
f) La descompunerea radiului în heliu şi plumb s-a observat că suma masei
heliului şi plumbului este mai mică decât masa iniţială a radiului. S-a
conchis că „pierderea” de masă este datorată unui produs de dezintegrare,
şi anume, radiaţiei. În concluzie, radiaţia este cauza diferenţei de masă.107

107
Vezi exerciţii în acest sens în Aurel Cazacu, Logica fără profesor, Ed.
Humanitas Educaţional, Bucureşti, 1998, pp.149-175.
110
Introducere…………………………………………..……….p.132
9.1. Fundamentarea……………………………………….…p.132
9.2. Demonstraţia………………………………………….....p.135
9.3. Argumentarea…………………………………………...p.135
9.4. Erori tipice în demonstraţie şi argumentare………..…p.144
Rezumat………………………………………………………p.146
Aplicaţii şi teme de evaluare…………………………………p.147

111
 Normele de construcţie şi de operare cu termeni, regulile desfăşurării
raţionamentelor de tip deductiv şi inductiv îşi găsesc aplicarea atât în demersurile
ştiinţifice, cât şi în actele de comunicare. Asupra aplicării acestor reguli în
procesul de demonstrare şi argumentare ne vom opri în cele ce urmează. Care
sunt regulile unei demonstraţii corecte? Care sunt regulile unei argumentări
corecte? Cum reuşim să fim convingători prin susţinerile noastre? Aceste sunt
întrebările care delimitează problematic prezentul capitol.

9.1. FUNDAMENTAREA
Ţinta finală a logicii era pentru Aristotel întemeierea aserţiunilor sau
fundamentarea lor. Acest proces de întemeiere a susţinerilor este o cerinţă
elementară a gândirii exprimată de principiul raţiunii suficiente. Orice susţinere,
atât în ştiinţă cât şi în comunicarea cotidiană, se cere a fi justificată.
Procesul de întemeiere se realizează în două forme:
a) prin demonstraţia faptului că o susţinere este adevărată “Sofism se numeşte o eroare
sau falsă; intenţionată, adică o
b) prin argumentarea108 ideii că susţinerea este justă, argumentare despre care
benefică. Într-un sens larg, teoria argumentării desemnează sofistul ştie că este greşită şi
fundamentarea, cuprinzând demonstraţia, convingerea şi persuasiunea. pe care el însuşi ar putea-o
În sens restrâns, (sensul avut în vedere la b, cel utilizat în capitolul de nimici, dar pe care o
faţă) argumentarea vizează persuasiunea şi convingerea. întrebuinţează pentru a
Demonstraţia este demersul prin care o teză este derivată cu produce în mintea altora o
necesitate din premisele enunţate. Convingerea şi persuadarea, operaţii anume convingere
folositoare pentru el.”
care nu mai întemeiază necesar concluzia pe premisele raţionamentului, Titu Maiorescu,
au făcut obiectul retoricii, în care accentul cădea pe aspectele stilistice şi (Scrieri de logică, Ed.
psihologice ale demersului. Spre deosebire de retorică, teoria Ştiinţifică şi enciclopedică,
argumentării, deşi ţine seama de aceste dimensiuni ale comunicării, le Bucureşti, 1988, p. 276)
conferă un rol secund, subordonându-le aspectelor logice.

108
Aristotel face distincţie între:
- raţionamentul demonstrativ, în care concluzia se sprijină pe premise adevărate şi prime,
din care decurge necesar concluzia,
- raţionamentul dialectic, în care concluzia rezultă din premise probabile,
- raţionamentul eristic care porneşte de la premise numai aparent probabile, dar nu şi în
realitate şi
- raţionamentul paralogic care pleacă de la presupuneri false.
În timp ce demonstraţia este obiectul analiticii şi al raţionamentului demonstrativ, argumentarea
se fondează pe raţionamentul dialectic, singurul în măsură să asigure cadrul adecvat de manifestare
al confruntărilor de opinie. (Vezi Topica I, 100a,-101b).
112
 Demonstraţia are caracter pur teoretic şi ţinteşte exclusiv adevărul,
argumentarea urmăreşte inocularea acordului cu ideea proprie în virtutea unor
interese pragmatice. Dacă în ştiinţă predomină demonstraţia, în viaţă cotidiană
predomină argumentarea persuasivă, arta convingerii.  sofism
În ambele cazuri, procesul are caracter raţional: teză de argumentat,  paralogism
argumente, idei, fapte. Legătura dintre aceste componente în procesul
fundamentării este obiectul logicii.
Abaterile voite de la exigenţele logice generează sofismul, iar erorile
neintenţionate nasc paralogismele.

9.2. DEMONSTRAŢIA

Demonstraţia este procedeul logic, bazat pe inferenţe deductive şi

inductive, prin care o propoziţie dată este conchisă din alte propoziţii ca fiind
adevărată. Demonstraţia este cea mai importantă formă de întemeiere, care îşi are
obârşia matematică în creaţia lui Thales şi Euclid, iar rafinarea logică în opera lui
Aristotel. Procesul invers, prin care o propoziţie este respinsă ca falsă, este numit
combatere. Ca structură logică, combaterea poate fi înţeleasă ca demonstrare a
falsităţii unei teze.
Orice demonstraţie se desfăşoară în cadrul unui sistem demonstrativ în care
se deduce o teză, în baza unui fundament, prin diverse procedee logice. Structura
elementară a unei demonstraţii este următoarea:
-teza de demonstrat, care în ordinea logică a raţionamentului este
concluzia lui;
-fundamentul demonstraţiei - alcătuit din ansamblul premiselor ce susţin
teza, propoziţii adevărate bazate pe observaţii sau propoziţii protocolare,  teză
propoziţii demonstrate anterior, definiţii, teoreme, axiome. În ştiinţele deductive,  fundament
un adevăr este recunoscut ca atare dacă se produce o demonstraţie a sa; cum orice  procedeu
demonstraţie pleacă de la adevăruri anterior recunoscute, vor exista cu necesitate
adevăruri fără demonstraţie, numite axiome.
-procedeul demonstrativ - constituit din mecanismul logic al
raţionamentelor care leagă teza de fundament şi cuprinde inferenţe ipotetice,
disjunctive, silogisme, reguli de deducţie;
-sistemul demonstrativ în care se deduce teza mai cuprinde termeni
primari, nedefiniţi, termeni definiţi, axiome, reguli de deducţie.
Demonstraţia se poate realiza în mai multe forme: demonstraţie
-demonstraţia deductivă directă - atunci când se stabileşte adevărul tezei deductivă
prin deducerea ei din fundament
directă
-demonstraţia deductivă indirectă - atunci când se stabileşte falsitatea
indirectă
contradictoriei tezei. Demonstraţia indirectă se mai numeşte şi demonstraţie
apagogică.
În Respingerile sofiştilor Schemele de raţionare pot fi:
Aristotel arată că “sofiştii a) disjunctive, după schema modului tollendo-
caută, mai întâi, să creeze ponens, care cere ca disjuncţia să fie completă, fără a fi
aparenţa că oferă o şi exclusivă:
respingere reală; al S este P 1v P 2v P3
doilea, să arate că S nu este P 2 nici P3
adversarul a săvârşit o S este P1
eroare; al treilea, să-l fa- b) ipotetice, prin reducere la absurd, după
că să alunece în paradox;
schema modului tollens:
al patrulea, să-i impună
solecisme, adică să-l p→q
aducă la întrebuinţarea de q
termeni improprii; al
cincilea, să-l silească a
113
repeta acelaşi lucru.”
 p

În acest caz, se stabileşte adevărul tezei de demonstrat arătând că

acceptarea contradictoriei duce la consecinţe false.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, pentru ca o demonstraţie să fie
validă, trebuie să satisfacă reguli ce vizează toate cele patru elemente ale
demonstraţiei.
Regulile demonstraţiei vor fi sistematizate pe componentele
sale:
 Reguli privind teza demonstraţiei:
1.Teza trebuie să fie formulată clar şi precis. O teză vagă sau ambiguă,
al cărei înţeles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate fi demonstrată, întrucât
nu se poate determina ce anume trebuie demonstrat. Se spune, pe bună dreptate,
că o problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată, sau că numărul problemelor
nerezolvate sau rezolvate prost este mult mai mic decât numărul problemelor
prost puse.109
2.Teza trebuie să rămână aceeaşi pe parcursul întregii demonstraţii.
Schimbarea tezei pe parcursul demonstraţiei constituie o eroare logică, cunoscută
sub numele de ignoratio elenchi110.
3.Teza nu trebuie să fie infirmată.
Reguli privind fundamentul demonstraţiei
4.Fundamentul trebuie să conţină numai propoziţii adevărate. Dacă
fundamentul conţine cel puţin o premisă falsă, demonstraţia este eronată şi nu ne
mai putem pronunţa asupra adevărului sau falsităţii tezei, dat fiind faptul că din
fals decurge orice. Încălcarea acestei reguli se numeşte error fundamentalis.111
5.Fundamentul trebuie să fie o raţiune suficientă pentru teză. Pentru
demonstrarea tezei, fundamentul trebuie să fie suficient, adică să nu avem nevoie
de elemente din afara acestuia.
6.Fundamentul trebuie să poată fi demonstrat independent de teză.
În cazul în care fundamentul presupune la rândul său adevărul tezei, va rezulta un
cerc vicios al raţionamentului în cauză, eroare ce poartă numele de circulus in
demonstrando sau petitio principii.
Reguli privind procedeele logice şi sistemul demonstrativ:
7.Prin procedeele logice folosite, teza trebuie să rezulte cu necesitate
din fundament. Cu alte cuvinte, inferenţele utilizate să fie valide.
8.Sistemul demonstrativ trebuie să fie consistent. Dacă sistemul
demonstrativ ar fi inconsistent, am putea deduce atât teza cât şi contradictoria
acesteia.
Demonstraţia este folosită în toate ştiinţele, indiferent de stadiile de
elaborare în care se află acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totuşi,
dacă în stadiul descriptiv şi inductiv ea poate fi folosită doar fragmentar, utilizarea
ei sistematică este legată de posibilitatea deducţiei şi axiomatizării disciplinei.
Anumite domenii cognitive nu pot funcţiona decât în limitele unui limbaj
formalizat. Nu ne-am putea imagina progresele matematicilor moderne fără
ajutorul formalizării. Într-o demonstraţie formală, fiecare secvenţă deductivă se
întemeiază pe baza unor reguli admise de sistem, dar, la limită, avem axiomele
admise prin intuiţie. Adevărul se propagă din secvenţă în secvenţă, fiecare pas

109
Acest lucru este valabil şi în cazul tezei demonstraţiei şi în cel al întrebării didactice.
110
Aceste erori se mai numesc şi sofisme de relevanţă deoarece premisele folosite, deşi adevărate,
nu sunt relevante pentru demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autorităţii, invocarea calităţilor
sau defectelor celui ce susţine teza, invocarea asentimentului mulţimii sau a forţei, etc.
111
argumentarea pare corectă, impresionează, dar fundamentul e fals.
114
deductiv fiind întemeiat pe regulile propriului sistem. Demonstraţiile axiomatizate
şi formalizate sunt cele mai sigure forme ale fundamentării.

3. ARGUMENTAREA

Nu este posibil să demonstrăm orice. Pot demonstra că suma unghiurilor

interioare ale unui triunghi este egală cu suma a două unghiuri drepte. Cum aş
putea însă demonstra faptul că prietenul meu este
“De la prietenie la un om deosebit de onest care merită toată
dragoste, de la politică la încrederea? Aş putea doar încerca să conving
economie, relaţiile se fac preopinentul de adevărul acestei aserţiuni
şi se desfac prin exces sau invocând argumente credibile. În instanţa de
lipsă de retorică” judecată, în parlament, în şcoală, în cabinetul
M. Meyer
terapeutic, în jurnalistică, în management, în orice
fel de negocieri, în reclamă şi publicitate, se
încearcă convingerea auditorului, instaurarea sau schimbarea unor
mentalităţi, opţiuni, comportamente, ideologii, concepţii. „Iniţierea în argumentare
Convingerea publicului presupune discursul argumentativ face parte integrală din
analizat tradiţional în legătură cu discursul retoric112, cu rol educarea cetăţeanului, al
persuasiv113, iar convingerea partenerului interlocutor presupune cărui grad de libertate
depinde de comprehen-
dialogul argumentativ.
siunea şi stăpânirea me-
Argumentarea114 este procesul prin care se urmăreşte canismelor persuasiunii
dobândirea adeziunii. Ţinta este convingerea, persuadarea115 şi căruia îi este supus şi pe
vizează discursul practic. Dacă logica formală se adresează raţiunii care o exercită uneori
teoretice, logica informală (Blair) sau discursivă (Grize) se inconştient asupra
adresează raţiunii practice asociate acţiunii cotidiene. Logica celuilalt”
discursivă este o logică a conţinuturilor de gândire, a G. Declerq

112
Întemeietorul retorici este considerat Gorgias, deşi Aristotel îl aminteşte pe maestrul acestuia,
Empedocle. Până la Aristotel, retorica fusese mai mult un îndreptar juridic-procedural iniţiat de
sicilieni, dublat de o tehnică a captării bunăvoinţei. Aristotel , deşi acordă mai multă importanţă
demonstraţiei, poate fi considerat adevăratul creator al teoriei argumentaţiei. Plecând de la critica
platoniciană a retoricii di dialogul Gorgias, Aristotel vorbeşte despre posibilitatea unui discurs
logic al verosimilului, în aceasta ar consta „buna retorică”, spre deosebire de cea manipulatorie,
sofistică. Analitica aristotelică studiază raţionamentul demonstrativ, Dialectica studiază
procedeele dezbaterilor contradictorii în discursul dialogal, iar Retorica vizează procedeele
psihologice prin care publicul este dirijat să-şi asume un adevăr probabil.
113
A persuada originar înseamnă a sfătui până la capăt, adică până la însuşirea sfatului de către
sfătuitor. Distincţia între convingere şi persuasiune se poate face şi în funcţie de mecanismul
instalării ideii: în convingere eu sunt cel ce mă conving ca urmare a forţei argumentelor, sunt
persuadat de către altul care mă convinge cu toate ale lui, argumente, şarm, putere de seducţie.
114
Tratarea logică a argumentării porneşte de la Aristotel, Cicero, Quintilian şi Augustin, interesul
contemporan pentru diferite aspecte ale argumentării fiind redeşteptat de apariţia în 1958 a lucrării
lui Chaim Perelman şi Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de l argumentasion, P.F.U.,
Paris, 1958. Analitica aristotelică studiază raţionamentul demonstrativ, Dialectica studiază
procedeele dezbaterilor contradictorii în discursul dialogal, iar Retorica vizează procedeele
psihologice prin care publicul este dirijat să-şi asume un adevăr probabil.
115
Unii teoreticieni fac distincţie între convingere şi persuadare. La Kant - persuadarea este o
convingere subiectiv-suficientă, dar care nu are girul obiectivităţii, este o credinţă: Acest tânăr este
de perspectivă, în timp ce convingerea are girul obiectivităţii şi este însuşită de orice persoană
dotată cu raţiune. Pentru Perelman, convingerea şi persuadarea sunt modalităţi de situare a
auditoriului în raport cu tema. Persuasivă este argumentarea care nu pretinde a avea valoare decât
pentru un auditoriu particular, iar convingătoare aceea care urmăreşte adeziunea tuturor fiinţelor
dotate cu raţiune. Convingerea este intrinsec legată de un auditoriu universal, iar persuadarea de
unul particular. În timp ce discursul didactic se urmăreşte formarea convingerilor în primul rând şi
apoi persuadarea, în consilierea psihologică este vizată în primul rând persuadarea. Persuadarea şi
115
raţionamentului concret. Este necesară şi o astfel de logică fiindcă în chestiunile
practice decizia nu poate fi luată nici printr-un raţionament pur deductiv, şi nici în
lumina unor evidenţe empirice. Studiul tehnicilor discursive ale raţionamentului
practic, prin care se urmăreşte obţinerea adeziunii celorlalţi la anumite idei sau
opinii este obiectul teoriei argumentării.
Sfera conceptuală a termenului argumentare acoperă un domeniu aflat la
intersecţia logicii cu retorica, cu psihologia comunicării şi psiho-lingvistica. Într-o
încercare de definire cuprinzătoare am putea spune că argumentarea reprezintă o
strategie prin care, utilizând diverse procedee logice, un vorbitor încearcă să
convingă un auditor de întemeierea (legitimitatea) unei teze (idei). Convingerea
(stare psiho-logică) este aşadar condiţionată de capacitatea unui vorbitor
(competenţa lingvistică) de a utiliza anumite procedee (competenţa logică) prin
care să determine adeziunea auditoriului. Argumentarea recuperează
psihosociologicul implicat în comunicare, conţinutul material eludat de
formalismul analitic al tradiţiei aristotelice, şi presupune stăpânirea tehnicilor de
condiţionare prin discurs pentru a provoca adeziunea, dispoziţii şi convingeri
celorlalţi. Prin argumentare se reactualizează sensul prim al logosului ca ordine
întemeietoare şi rostuitoare a faptei umane. Se instituie astfel o logică informală, a
verosimilului, a opinabilului116.
Dacă demonstraţia vizează raţiunea, argumentarea, în sens restrâns,
solicită preponderent afectivitatea. Distingerea celor două forme de fundamentare
poate fi sugerată de conceptele antinomice: certitudine / opinie, adevăr necesar /
adevăr aparent, convingere / persuasiune, constrângere / adeziune, cunoaştere /
trăire.
Deosebirile dintre demonstraţie şi argumentare pot fi
reliefate sintetic în următorul tabel: Mintea şi inima sunt ca nişte uşi
prin care adevărurile sunt primite
în suflet; numai că foarte puţine
din ele intră prin minte, pe când
prin capriciile îndrăzneţe ale
Demonstraţia Argumentarea voinţei intră cu grămada, fără
Validă Plauzibilă sfatul judecăţii.
Intrinsecă Contextuală Pascal, Despre arta de a
convinge
Discurs închis Discurs deschis
Discurs teoretic Discurs practic
Discurs complet Discurs incomplet
Sistem Proces
Fapt logic Fapt social

Între structurile logice şi câmpurile afective ale elementelor ce intră în

aceste structuri există o conexiune subtilă; dacă structura logică serveşte pentru a
impune ordinea raţională, câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor şi
semnificaţilor psihologice avute. Semnificaţia psiho-logică este rezultatul unui

convingerea pot fi gândite şi ca stări atitudinale în care se poate afla auditoriul în urma unei
intervenţii argumentative.
116
Pentru marii filosofi greci, Socrate, Platon, Aristotel, opinia - având ca sursă
cunoaşterea senzorială - era considerată o umbră a adevărului. Treapta
imediat superioară opiniei este credinţa, în sens de încredinţare, cu alte
cuvinte, convingerea. Nivelul superior în ierarhia cunoaşterii este certitudinea,
motivată logico-matematic, fruct al cunoaşterii inteligibile, raţionale. Ultima
treaptă a ierarhiei este cunoaşterea filosofică, cea care unifică adevărul cu
binele şi conferă efortului cognitiv înţelesurile mai adânci în lumina sensului şi
valorii. Vezi în acest sens „mitul peşterii” din Cartea a VII-a a dialogului
platonician Republica.
116
proces cognitiv susţinut de câmpuri afective, adică a unui proces de înţelegere, şi
adeziune. Dacă o argumentare nu convinge interlocutorul, ea se descalifică, îşi
pierde raţiunea de a fi. Dacă propoziţia “pătratul are patru laturi” nu necesită
argumentare, o propoziţie de tipul “curajul este o virtute dobândită” oferă câmp
argumentativ interlocutorilor.
Diferitele maniere de a convinge pot fi sugestiv redate de următoarea
schemă:

CONVINGERE

MANIPULARE ŞTIINŢĂ
PROPAGANDĂ DEMONSTRAŢIE
SEDUCŢIE
RETORICĂ ARGUMENTAŢIE
(P. Breton117)
Ştiinţa operează demonstrativ. Discursul retoric, după intenţia
utilizatorului, poate fi persuasiv-comunicativ, prin care se urmăreşte sădirea unor
convingeri prin mijlocirea argumentelor, seductiv, când se urmăreşte asumarea
unor valori, mijloacele ţinând nu atât de calitatea argumentelor cât de farmecul
intervenientului, sau
„Este plină de tâlc această unitate de contrarii: psiho- incitativ, când se
logica! Ea subînţelege natura dialectică profundă a
urmăreşte instalarea
dezbaterii, procesualitatea contradictorie implicată în
argumentare: instaurează-destrămând, subiectualizează- ideii prin trăirea unor
obiectivând, formează-informând, structurează- tensiuni emoţionale
destructurează-restructurează complexe de sensuri şi puternice. Când se
semnificaţii.” urmăreşte sădirea
Vasile Pavelcu, insidioasă a unor
Prefaţă la G. Mihai, Ş. Papaghiuc, Încercări asupra argumentării, Ed. convingeri ca Argumentarea este tratată
Junimea, Iaşi, 1985, p.6 de Aristotel în Topica,
autoconvingeri
lucrare ce are drept scop
vorbim de “de a găsi o metodă, prin
manipulare. Argumentaţia în înţelesul actual se situează între retorică şi ştiinţă care putem argumenta
(logică). despre orice problemă
Analog demonstraţiei, formele argumentării sunt susţinerea şi pusă, pornind de la
respingerea. Argumentarea debutează cu ridicarea explicită a pretenţiei de premise probabile, şi prin
adevăr sau de justeţe a tezei pentru a indica apoi raţiunile care justifică teza. În care pu-tem evita de a
situaţiile argumentative curente raţionamentul nu urmează fiecare pas al cădea în contradicţie, când
întemeierii, utilizarea schemelor logice clasice fiind greoaie şi obositoare pentru trebuie să apărăm o
auditoriu. Gândirea argumentativă este una a minimului efort şi a maximului argumenta-re.” Aristotel
efect118. Argumentele trebuie astfel îmbinate pentru a servi în chipul cel mai face distincţia între
potrivit scopul urmărit de discurs. De aceea, cea mai utilizată inferenţă cu analitică şi dialectică.
Analitica vizează
propoziţii categorice este entimema sau silogismul retoric. Dintre entimeme, cel raţionamentul
mai des utilizată este cea de ordinul I, în care lipseşte premisa majoră, fiind demonstrativ ce cade sub
considerată cunoscută de către auditoriu. Ex. Numărul K este divizibil cu 3 jurisdicţia necesităţii, bazat
fiindcă este divizibil cu 6 (implicată fiind propoziţia Toate numerele divizibile pe premise adevărate şi
cu 6 sunt divizibile cu 3). prime, iar dialectica
Modelul semantic al argumentării (modelul silogismului retoric, sau al vizează raţionamentul care
entimemei) porneşte de la premisă că în practica argumentării dialogale, porneşte de la premise
raţionamentul face salturi, existând presupoziţii care nu apar explicit. În probabile. Argumentarea
exemplul oferit de Stephen Toulmin:119 Harry s-a născut în Bermude, deci este se fondează pe
supus britanic schema de raţionare este următoarea: raţionamentul dialectic,
care asigură cadrul adecvat
117
al confruntărilor de opinii.
Apund D. Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000,
p.13.
118
C. Sălăvăstru, Modele argumentative în discursul educaţional, p.37.
117
 D (Date) R(y) (deci) (Concluzie) C(x)
Harry s-a născut în Bermude  Harry este supus britanic

W (justificare) = (R(y) → C(x))
Orice om născut în Bermude este, în general, supus britanic

B (raţiune, temei)
Conform statutelor şi legilor în vigoare

Actul argumentativ porneşte de la date (D) şi ajunge la concluzie (C), în

baza unei justificări (W) care are un temei (B) în virtutea căruia se aplică. Nici
justificarea (W) şi nici temeiul (B) nu apar în structura discursivă a argumentului.
Această schemă de argumentare poate fi redată prin următorul triunghi
semiotic120:

Substrat ontologic
(„Conform statutelor şi normelor în vigoare”)

Semn Semnificaţie
(„Harry s-a născut în Bermude”) („Harry este supus britanic”)

Regula semnului
(Orice om născut în Bermude este, în general, supus britanic”)

Schema de raţionare poate fi redusă la „secvenţa argumentativă

ideală”121, adică la silogism de figura I:
Toţi cei născuţi în Bermude sunt, în general, cetăţeni britanici
Harry este născut în Bermude
Deci Harrry este cetăţean britanic

Formal:
MaP W
SaM D
SaP C
Treptele argumentării în discursul teoretico-empiric al ştiinţelor inductive
şi în discursul practic pot fi sistematizate în următorul tabel122:
Discursul teoretico Discursul practic
empiric
C Susţineri Ordine/aprecieri
Pretenţie de Adevărul Justeţe/adecvare
119
Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge University Press, 1958.
Vezi interpretări ale modelului lui Toulmin în J. Habermas, Op. cit p. 440 şi urm
şi/sau în C. Sălăvăstru, Modele argumentative în discursul educaţional, p.75 şi
urm. sau C. Sălăvăstru, Logică şi limbaj educaţional, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994, pp.224-225, sau în ultima lucrare a specialistului
ieşean, Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003, pp.66-90.
120
C. Sălăvăstru, Modele…, p. 79.
121
Jean-Michel Adam, Pensée naturelle, logique et langage, Université de
Neuchâtel, Droz, Geneva, 1987, pp.231-241, apud C Sălăvăstru, Teoria şi
practica argumentării, Iaşi, Polirom, 2003, p.87.
122
J. Habermas, Op. cit. p.442.
118
 validitate
controversată
Ceea ce este Explicaţii Justificări
solicitat de
oponenţi
D Cauze(la evenimente) temeiuri
Motive (la acţiuni)
W Uniformităţi empirice, Norme sau principii de
ipoteze privind legile etc. acţiune sau apreciere
B Observaţii, rezultate ale Indicarea trebuinţelor
interogării, constatări etc. semnificative (valori)
consecinţe, consecinţe
secundare etc

Din logica propoziţiilor, procedeele cele mai frecvente sunt inferenţele

ipotetice: modul ponendo-ponens pentru susţinerea tezei, iar modul tollendo-
tollens pentru respingerea tezei, dilema constructivă pentru susţinere, iar cea
distructivă, pentru respingere. Desigur că într-o argumentare sunt implicate şi
definiţii, clasificări şi alte operaţii cu termeni asupra cărora nu revenim aici.
Regulile sunt aceleaşi cu cele de la demonstraţie, cu excepţia cerinţei ca
teza să rezulte cu necesitate din premise căci, spre deosebire de
demonstraţie, care este validă sau nevalidă, argumentarea e Dialectica vechilor greci,
concludentă sau neconcludentă, plauzibilă sau neplauzibilă, era “ştiinţa de a purta bine
convingătoare sau neconvingătoare. dezbaterile”.
Augustin,
Argumentarea este legată de structura interacţiunii verbale
De Dialectica, trad. Eugen
presupunând confruntare polemică sau cooperativă, dezbatere, Munteanu, Ed. Humanitas,
comunicare. Adevărul este rodul discuţiei, al controversei şi nu al Bucureşti, 1991, p.37
acordului. Dezbaterea poate fi dialogală, polilogală sau sub forma
discursului oratoric (monologul public).
Marea artă a dialecticianului este aceea de a adapta tehnicile
argumentative la auditoriu. Primul pas în orice act argumentativ este acordul
minim între cel ce argumentează şi auditoriul în faţa căruia se argumentează.
Creatorii neoretoricii,123disting între obiectele acordului pe cele relative la real
(fapte, adevăruri, presupoziţii) şi cele relative la preferabil (valori, ierarhii, locuri
preferabile). Dacă nu există un minim de acord asupra acestor obiecte,
argumentarea nu-şi poate atinge ţinta.
Referindu-se la minimul acord, Leo Apostel124 enumeră patru reguli de
tehnică argumentativă pentru desfăşurarea unei dezbateri: a stabilizării, a
continuării, a limitării şi a înţelegerii:
a) Regula stabilizării: o dezbatere nu poate avansa către o stare de
echilibru dacă în orice moment afirmaţiile asupra cărora s-a stabilit acordul sunt
readuse în discuţie;
b) Regula continuării: dacă o dezbatere schimbă constant subiectul, după o
confruntare iniţială de opinii, fără o apropiere de poziţii pe parcurs, nu se poate
ajunge la echilibru. Pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în
aprofundarea aceluiaşi subiect până la realizarea unui acord minim;
c) Regula limitării cere epuizarea întrebărilor de justificare a propoziţiilor
avansate;

123
Chaim Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, La nouvelle rhétorique. Traité de
l’argumentation, P.U.F., Paris, 1958.
124
L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în “Logique et Analyse” nr. 21-24/1963, pp.
306-307.
119
 d) Regula înţelegerii cere să existe un minim e înţelegere mutuală asupra
tezelor avansate; partenerii pot modifica subiectul discuţiei, dar numai prin
înfăptuirea unui acord comun. “Între demonstraţia
Condiţiile care permit atingerea discursivă a consensului, pot fi ştiinţifică şi arbitrarul
credinţelor există o
înţelese, în opinia lui Jurgen Habermas125, prin raportare la o „situaţie de vorbire
logică a verosimilului.
ideală” în care sunt excluse influenţele contingente care produc „.contorsionarea O. Reboul, Introduction
sistematică a comunicării”, realizând o împărţire simetrică a şanselor de a alege a la rhetorique, Paris, A.
şi exercita actele de vorbire. Aceste condiţii sunt: Colin, 1991, p.97.
1. Toţi participanţii la un discurs trebuie să aibă aceeaşi şansă de a
folosi acte de vorbire comunicative;
2. Toţi participanţii la discurs trebuie să aibă aceeaşi şansă de a formula
interpretări, susţineri, recomandări, explicaţii şi justificări, astfel încât nici o
opinie să nu fie sustrasă tematizării şi criticii;
3. În discurs sunt admişi doar vorbitorii care au aceleaşi şanse de a folosi
actele de vorbire reprezentative, adică de a-şi exprima atitudinile, sentimentele şi
intenţiile lor;
4. În discurs sunt admişi doar vorbitorii care au aceleaşi şanse de a folosi
actele de vorbire regulative, adică de a dispune şi de a se opune, de a permite sau
de a interzice, de a promite sau retrage promisiuni, de a da socoteală sau de a cere
socoteală.
Deşi situaţiile de vorbire sunt supuse restricţiilor, prin limitările spaţio-
temporale ale evimentului de comunicare, prin limitele
încărcării psihice ale participanţilor la discurs, care exclud Oamenii se lasă conduşi mai mult
o realizare a condiţiilor ideale, o realizare suficientă a de capricii decât de raţiune.
Pascal, Despre arta de a convinge
acestora nu este totuşi imposibilă.
Contraargumentarea presupune ca punct de plecare înţelegerea
argumentării celuilalt. Pentru aceasta sunt recomandaţi următorii paşi:
înţelegerea şi reformularea cât mai clară a mesajului;
identificarea concluziei;
aranjarea premiselor în ordinea lor logică;
identificarea premiselor tacite;
analiza propriu-zisă a argumentării implicând verificarea
-adevărului premiselor;
-validităţii argumentului.
Indiferent dacă este vorba de argumentare sau de contraargumentare,
factorii circumstanţiali pot influenţa acceptarea mai facilă a tezelor:
flatarea auditoriului, apelul la mândria acestuia;
maniera confidenţială, aparent onestă, deschisă;
„Retorica. Spre logică prin
siguranţa de sine în susţinerea tezei; mijloace ilogice.”
aspectul amuzant al discursului; P. Botezatu
ţinuta plăcută, atrăgătoare;
cadrul agreabil;

Psiho-logica argumentării. Componenta retorică

Spre deosebire de dialog, în care partenerii participă cu obiecţii, critici,

completării, devenind coresponsabili de concluzia finală, în discursul retoric126
125
Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983,
p.445 şi urm. „Dacă în calitate de
126
Naşterea retoricii este legată de sec. V-IV a. Ch. în Sicilia, când după tehnică retorica poate
căderea tiranilor au urmat procese nesfârşite de revendicări ale proprietăţilor aservi, ca teorie ea
private confiscate prin abuz, cauzele fiind pledate în faţa juriilor populare. eliberează.”
Empedocle, Corax, Tisias, în ordine discipolară, sunt cei ce codifică învăţătura O. Reboul
120
publicul este exterior, auditoriul fiind invitat să locuiască în construcţia ideatică a
intervenientului.
Dicţionarul de ştiinţe ale limbii127 defineşte retorica128 în raport cu
genurile sale drept artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie
primordială persuasivă, dar şi funcţie justificativă sau deliberativă.
La Aristotel retorica are trei genuri, în funcţie de orientarea temporală:
 genul deliberativ numit şi oratorie legislativă, care se referă la viitor;
genul judiciar, care se referă la trecut, apărând sau acuzând învinuiţii;
genul epidictic129, care elogiază sau blamează o persoană pentru
faptele sale.
Astăzi genul judiciar şi deliberativ iau forma declaraţiei, pledoariei,
rechizitoriului, conferinţei de presă ş.a., iar cel epidictic prin alocuţiuni, elogii,
discursuri laudative.
Mânuirea eficientă a argumentării trebuie să ţină seama atât de legităţile
formale cât şi de exigenţele particulare de ordin psihologic. Un argument susţine
un fond afectiv, adică are o forţă perlocuţionară, şi o semnificaţie cognitivă, o
performanţă intelectivă. De la Cicero ştim că celui care aspiră să convingă
“trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului,
exprimarea aproape a poetului, memoria jurist-consultului, vocea tragedianului şi,
aş zice, gesturile unui actor celebru”130. Tot de la Cicero ştim un bun orator este
cel care poate să vorbească cu:
„Puterea este astăzi pe vârful
o bună ştiinţă a subiectului limbii”
o ordine metodică în argumente T. Todorov,
eleganţă în exprimare Teorii ale simbolului, Ed.
o bună memorie Univers, Bucureşti, 1983, p.108
credibilitate şi prestanţă
o adâncă cunoaştere a publicului şi a modului în care acesta poate fi
convins.
Cele cinci mari canoane ale retoricii131 tradiţionale sunt:
invenţiunea (inventio) („materialul” argumentativ compus din fapte,
cauze/efecte, circumstanţe, definiţii, comparaţii),
dispoziţiunea (dispositio) (ordinarea mijloacelor de persuasiune după
stringenţe logice, psihologice sau sociologice ),
Structura dispositio-ului, componenta care s-a bucurat de mare atenţie
cuprinde:
a)Exordium – este o introducere cu rol preparator ce urmăreşte Vorbind despre oratori ca
pregătirea atmosferei prin atragerea publicului, captarea interesului şi Tisias sau Gorgias, Socrate,
personaj al dialogului
retorică, formulând un ghid pentru uzul părţilor în litigiu. Corax redactează platonician
şi Phaidros, afirmă
un manual de Technè rhétorikè (460 a.Ch.). Le-au urmat Protagoras, Gorgias, că aceştia “au văzut că cele
Lisias, perioada de maximă înflorire a retoricii greceşti fiind legată de numele ce doar par adevărate sunt
lui Demostene şi Licurg. Platon şi Aristotel vor sistematiza teoria. În Roma mai de preţ decât adevărurile
retorica cunoaşte o înflorire deosebită prin Cato cel Bătrân, Marcus Tullius însele. Prin forţa cuvântului,
Cicero, Quintilian, Seneca , Pliniu cel Bătrân, Pliniu cel Tânăr, ş.a.
127 ei fac ca lucrurile
Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
neînsemnate să apară
1997.
128 importante,
Clasicii au împărţit retorica în patru capitole: mantologia – sau teoria invenţiei – care viza şi iarăşi, cele
importante
identificarea materialului argumentativ, tasologia – sau teoria dispunerii – care viza organizarea lipsite de
însemnătate.
materialului argumentativ, tropologia – sau teoria elocuţiunii, care viza modul expunerii logice a Noutăţii, ei îi
argumentelor şi teatrologia, care viza mijloacele. dau aerul vechimii şi invers,
129
De la gr. epideicticos = potrivit pentru a fi arătat noul îl înfăţişează ca fiind
130
Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 264. vechi”. (Platon, Phaidros, în
131
Obiectul retoricii a avut în evoluţia istorică un parcurs de la „arta Opere, vol IV, Ed. Ştiinţifică
persuasiunii” la Platon, la „artă a vorbirii elegante” la Quintilian, în evulşi de enciclopedică, Bucureşti,
mijloc devenind sinonimă stilisticii, vorbind despre structura compoziţională a p.473)
1983,
operei literare, fiind astăzi considerată drept „studiul sistematic al resurselor
limbajului” (Pierre Guiraud, La stylistique, Paris, PUF, 1972, p.24).
121
 bunăvoinţei; poate fi oral, scris (prefaţă, cuvânt înainte) sau imagistic (în
clipuri publicitare, reclame).
b)Propositio – este un expozeu scurt şi clar al problemei sau al tezei ce
va fi argumentată şi introducerea propoziţiei „eu voi dovedi că…”;
c)Narratio - naraţiunea (descrierea) – relatarea evenimentelor, prin
delimitarea spaţio-temporală – necesară înţelegerii problemei; expunerea
faptelor trebuie să pară obiectivă, să fie clară, concisă, credibilă;
d)Confirmatio - confirmarea şi respingerea – secţiunea argumentativă
care probează tot ce s-a spus până acum prin idei puternice, coerente logic, cu
forţă perlocuţionară, solicitând intelectul şi emoţia în vederea obţinerii
adeziunii;
e)Refutatio – respingerea argumentelor adversarilor;
f)Peroraţio sau epilogul discursului cu reasertarea argumentelor etice –
vizează amplificarea şi dezvoltarea aspectelor favorabile şi slăbirea
argumentelor şi obiecţiilor celorlalţi, apelând la interogaţie, apostrofă,
prosopopee. Retorica seductivă a clipurilor publicitare, peroraţia sub formă de
slogan a manifestărilor electorale, lozinca în calitate de peroraţie incitativă.

elocuţiunea (elocutio) este etapa de redactare în care se insistă asupra

organizării în detaliu a discursului, a ornamenticii, ca teorie a figurilor (a
toposurilor132) ce cuprinde indicaţii privind limba, stilul; aici logosul
(raţionalitatea neutrală) face loc, alături de el, ethosului (lumea valorilor morale)
şi pathosului (entuziasmul stârnit prin apel la cele mai sensibile fibre afective ale
auditorului);
memoria etapă ce vizează tehnicile de memorizare şi stocare a
locurilor comune, dar , în acelaşi timp, are în vedere şi ce îi va trebui să memoreze
auditorul ca urmare a enumerărilor, descrierilor, repetiţiilor.
declamarea (actio) (pronunţie, tonuri, stil, mimica, gesticulaţie
cuprinse în ceea ce s-a mai numit teatrologia)
Primele trei vizează regulile de construcţie, iar ultimele două ţin de actul
enunţării. Ele ofereau modele în educaţia retorică ce urmărea regulile de generare
a discursului.
Pe scurt, ordinea discursului ar fi:
- câştigarea atenţiei, interesului, bunăvoinţei publicului
- expunerea faptelor
- stabilirea problemei argumentative
- dovedirea soluţiei,
- respingerea soluţiilor alternative
- amplificăm efectul pozitiv şi nimicim contraargumentele
„Noua retorică” acordă importanţă redusă acestor aspecte, punând accent
pe ceea ce s-ar putea numi o metodologie a argumentaţiei.
Deşi demersul argumentativ poartă pecetea subiectivităţii, şi deci a
diversităţii, pot fi sistematizate totuşi unele modele argumentative. Utilizând drept
criteriu dimensiunea dominantă care intervine în model se poate vorbi de modele
sintactice, modele semantice şi modele pragmatice.
Argumentativ este întotdeauna un discurs pentru autorelflecţia celuilalt.
A regiza relaţia cu alteritatea înseamnă adaptarea forţei perlocuţionare, dată de
câmpurile afective, la partener; a ţine seama de ce anume intenţionezi să comunici
prin dialog, înseamnă control riguros al intensităţii intelective a argumentelor.
Uneori ponderea trăirilor subiective este atât de mare încât contactul euristic este
132
“Aşadar, nu este oare
de la gr. topoi = locuri pentru găsit lucruri; topicele sau locurile sunt
adevărat că arta oratoriei în
şabloane, tipare sau pattern-uri; Aristotel enumeră ca locuri comune definiţia,
întregul ei este o
categoria, genul, specia, comparaţie, relaţia, mărturia, maximele, proverbele;
psychagogie, o artă a
cele mai frecventate locuri comune se mai numesc astăzi clişee sau poncife.
călăuzirii sufletelor cu
122
ajutorul cuvântărilor?”
Platon
aproape imposibil, argumentele se lovesc de rigiditatea credinţei. La limite,
convingerea este foarte dificilă dacă nu imposibilă. Nu poţi convinge fanaticii şi
proştii. Fanaticii sunt indisponibili pentru dialog, pentru ei orice îndoială e o
erezie, iar contrazicerea o trădare; în consecinţă, atunci când dialoghează, ei
vorbesc singuri. Proştii sunt incapabili de judecată problematică, încremeniţi cum
sunt în propriile proiecte. Dificil de convins sunt şi cei indiferenţi care sunt mai
puţin înclinaţi spre controversă, cât spre gâlceavă, spre ciorovăială.
Fiind un act de comunicare, succesul argumentării persuasive
depinde de fiecare componentă a comunicării: caracteristicile sursei, ale „O conversaţie izbutită este
mesajului, ale canalului de comunicare şi ale receptorului. Nu există făcută, mai înainte de orice,
argumentări-tip capabile să convingă pe toată lumea. Sunt importante din tăceri.”
credibilitatea, competenţa şi atractivitatea intervenientului, calitatea P. Botezatu
mesajului, aşteptările receptorului, etc. S-au stabilit totuşi scheme de
prestaţie în funcţie de scopul urmărit, pentru negocierea comercială, politică,
diplomatică, juridică, electorală, mondenă sau de mijlocul utilizat, tele, radio,
reuniune....
Manualele de retorică au în vedere aspectele stilistice şi psihologice,
acordând atenţie deosebită limbajului nonverbal, care se constituie într-un
adevărat metalimbaj purtător de semnificaţii, enumerându-se: obrajii rigizi sau Persintologia 
mobili, zâmbetul (încurcat, naiv, ironic, trist, ruşinat, vesel, tulburat, sadic, teoria discursului
lacom, trufaş, condescendent), ochii (vii, lucioşi, reci, lunecoşi, calzi,
retoric
provocatori, jenaţi, visători, complici, obraznici) vocea (tremurândă, fermă,
mânioasă, revoltată, timidă, iscoditoare, plictisită, alintată, sarcastică),
gesturile, poziţia corpului133. Un întreg discurs senzitiv conferă argumentării o
dimensiune spectaculară, teatrală avându-se în permanenţă în vedere efectele
propagării, ale contagiunii şi consolidării, efectul ritmului, ordinea amplificatoare
a argumentelor, gradarea, efectul de prestigiu, forţa opiniei majoritare, care se
constituie în forme ale violenţei simbolice. Nimic nu este evitat, paralogismele şi
sofismele sunt la ele acasă zvonul, minciuna, prejudecăţile sunt exploatate de
orator în vederea atingerii ţintei.
Deşi modernitatea nu mai pune acelaşi preţ pe dimensiunea estetică a
discursului, nu s-a putut renunţa complet la artificile retorice. Efectul retoric al
discursului argumentativ este dat de intervenţia procedeelor retorice (sloganul,
ironia, comicul, alegoria), de prezenţa figurilor retorice (de cuvinte, de sens, de
construcţie sau de gândire).
Persintologul şi utilizatorul pot fi persoane diferite, primul pune în scenă,
regizează discursul asumându-şi responsabilitatea eficienţei, secundul îl expune.
Persintologul este un subtil cunoscător al psihologiei maselor, stăpân al
mijloacelor şi tehnicilor comunicării, perseverent şi imaginativ. El realizează
protocoale empirice alegând varianta optimă de adresabilitate pentru atingerea
obiectivelor urmărite. Alegerea tropilor, figurilor de cuvinte (metafora,
metonimia, sinecdoca, liota, hiperbola, comparaţie, alegoria, simbolul, etc), figuri
de gândire (hipotipoza, etopeea, interogaţia, subjecţia, exclamaţia, personificarea,
apostrofa, ironia, dubitaţia, dialogismul, aluzia, reticenţa, suspensia), figuri
gramaticale (inversiunea, hiperbola, pleonasmul, silepsa, anacolut, elipsa, antiteza,
anafora)
Poporul guvernat, consumatorul teleghidat, macro- şi microgrupurile
trebuie condiţionate pentru a accepta semnificaţii care să ţină locul realităţii.

Particularizând la nivelul educaţiei, discursul educaţional poate lua forme

diferite: explicaţie, descriere, naraţiune, argumentare, demonstraţie. Demonstraţia
şi argumentarea se actualizează gradual, completându-se reciproc, în funcţie de
133
Vezi G. Mihai, Şt. Papaghhiuc, Încercări asupra argumentării, Ed. Junimea,
Iaşi, 1985, p. 104-105.
123
specificitatea fiecărui context. Demonstraţia se foloseşte atunci când secvenţele
discursive conţin elemente certe, mai ales în matematici.
Intervenţia didactică presupune autoritate epistemică dată de stăpânirea
temei, condiţie necesară a argumentării. Mai trebuie capacitate de a ordona
argumentele, de a le corobora unele cu altele, de a le subordona unele altora, Prin urmare, arta
astfel încât să servească în cel mai înalt grad scopului propus. Competenţa contrazicerii poate fi
întâlnită nu numai în
argumentativă presupune nu doar arta vorbirii, ci şi o artă a tăcerii (paradoxul
tribunale sau în cu-
retoricii). vântările către po-
Profesorul ca intervenient argumentativ este purtătorul autorităţii în por, ci, după cum se
relaţia cu elevii, întruchipând atât autoritatea epistemică în domeniul specialităţii pare, toate câte au
sale, cât şi autoritatea deontică. Autoritatea epistemică îi asigură un anumit de-a face cu cuvântul
prestigiu, care nu este numai o sursă de convingere, dar şi mijloc de persuadare. se împărtăşesc dintr-
Dacă autoritatea epistemică asigură mai mult latura convingerii auditoriului, o artă unică.
autoritatea deontică este un veritabil mijloc de persuadare. Autoritatea Platon
epistemică este probată prin modalităţi diferite de intervenţie didactică
(demonstraţie, argumentare, explicaţie), detaşându-se ca importanţă argumentarea
silogistică.- raţionament afectiv. Clasa şcolară oferă spectacolul unor relaţii
afective multiple, al unor stări atitudinale diverse care îşi pun amprenta asupra
rezultatului argumentativ.
Totuşi, în discursul educativ se vizează nu atât punerea în valoare a
oratorului, cât crearea anumitor dispoziţii şi convingeri.134

9.4. ERORI TIPICE

ÎN DEMONSTRAŢIE ŞI
ARGUMENTARE

Erorile pot interveni în toate cele trei elemente ale demonstraţiei sau
argumentării, în teză, în fundament, sau în procedeul demonstrativ (argumentativ).
Ceea ce în retorică este considerat un topos, o figură retorică menit să influenţeze
adeziunea, în logică, din punctul de vedere strict al corectitudinii formale, poate fi
considerat o eroare. Discursul argumentativ, aflat la întretăierea logicului cu
retorica, utilizează cu parcimonie „figurile retorice”, care sunt taxate drept erori în
structura demonstrativă. Vom vorbi în continuare de erori de demonstraţie, cu
precizarea că argumentarea le poate utiliză fără ca discursul să fie invalidat, în
ultimă instanţă, validarea unui discurs este o chestiune de opinie. Dacă discursul a
fost convingător, el este validat pragmatic. Pentru discursul argumentativ,
semnalarea erorilor logice este deosebit de importantă în vederea
contraargumentării.
Demonstraţia (sau argumentarea) corectă necesită corectitudinea tuturor
celor trei elemente. În caz contrar apar
următoarele categorii de erori135: „Raţionamentul şi respingerea sunt
uneori autentice, alteori nu sunt, deşi
neexperienţei îi apar autentice, căci cei
Erori în teza neexperimentaţi obţin despre lucruri o
demonstraţiei
134
vedere oarecum de la distanţă”.
Pentru un plus de informaţie recomandăm Sălăvăstru, C., Modele argumentative
Aristotel,Respingerile în discursul
sofiştilor, 165 a, în
(argumentării)
educaţional, Ed. Academiei Române, 1996; Rovenţa-Frumuşani Aristotel,Daniela, Argumentarea.
Organon, vol.II, p.548.
Ed. Iri, 1998,Modele
şi strategii, Ed. All, Bucureşti, 2000; Mihai Gheorghe, Papaghiuc Ştefan, Încercări asupra
argumentării, Ed. Junimea, Iaşi, 1985; Mihai Gheorghe, Psiho-logica argumentării dialogale,
Bucureşti, 1987; Mihai Gheorghe, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Ed. All, Bucureşti,
1998., Sălăvăstru, C., Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003;
135
Distincţiile între diversele grupe de erori sunt relative dacă avem în vedere
faptul că o eroare în teză poate fi în acelaşi timp o eroare în fundament, totul
depinzând de unghiul de vedere.
124
 a) Imprecizia tezei:
1) echivocaţia ce constă în utilizarea unei termen de două sau de mai multe ori
într-un argument, dar de fiecare dată în sens diferit. Ambiguitatea lexicală permite
şi jocuri de cuvinte (mitul câinilor roşii, discriminare între ceea ce spune şi ceea
ce face, egalitatea (sexuală) ca ţel politic/economic).
2) amfibolia este expresia unei ambiguităţi sintactice care constă în utilizarea unei
expresii în care ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări: „Am
adus cafeaua pentru domnul fără zahăr”, „Medicul Popescu i-a spus medicului
Ionescu că a pus unele diagnostice greşite”, „Câinii miros mai bine decât caii”,
„Dacă Cresus va declara război perşilor, el va distruge un imperiu”(oracol
Delphi), „El a spus ea are ochii verzi”, „Rapidiştii spun dinamoviştii vor câştiga
campionatul”, ”Dreptunghiul este paralelogramul cu toate unghiurile de 90 de
grade”, „Am auzit ce ai păţit ieri la serviciu”.
3) compoziţia se datorează asocierii defectuase a termenilor;
4) diviziunea datorată impreciziei formulării: „te-am făcut sclav odinioară liber”;
5) accentuarea constă într-un echivoc introdus prin accent: „El spunea ea se
plimbă cu câinele”, „De două ori doi plus trei”;

b) Ignorarea tezei (ignoratio elenchi) este eroarea ce constă într-o

argumentare care doreşte susţinerea tezei prin idei ce nu au legătură cu ea.
În această categorie putem include mai multe grupe de sofisme:
1. argumentum ad verecundiam (argument relativ la modestie) constă în
susţinerea ideii prin apel la autoritate de către dogmatici sau snobi. Desigur că nu
orice apel la autoritate este un sofism. Atunci când facem apel la o autoritate
ştiinţifică, la un expert într-un domeniu în care noi nu suntem specialişti, este o
dovadă de bun simţ. „Nu toţi ştiu toate”. Există o diviziune a muncii intelectuale
care face raţională căutarea punctului de vedere al experţilor atunci când domeniul
de competenţă ne este depăşit. De ţinut seama însă că nu există experţi universali;
Einstein este expert în fizică, dar comentariile lui despre societate sau religie nu
sunt cele ale unui expert.
Invocarea tradiţiei face parte tot din această categorie de sofisme.
2. argumentum ad hominem (argument la persoană) - se produce atunci când în Fr. Bacon numeşte
argumentare sunt aduse în discuţie calităţile sau defectele persoanei, fără legătură prejudecăţile care ne
cu teza de argumentat. În disputele publice deseori se încearcă discreditarea ideii ocupă spiritul idoli,
prin discreditarea persoanei. „noţiuni false care
3. argumentum ad ignorantiam (argument relativ la ignoranţă). Această eroare au pus stăpânire pe
constă în a considera o teză ca fiind falsă pentru că nu s-a dovedit adevărul ei, fie intelectul omenesc şi
în considerarea tezei ca fiind adevărată, pentru că nu s-a dovedit falsitatea ei: s-au înrădăcinat
„Dacă nu s-a putut dovedi ştiinţific faptul că Dumnezeu există, atunci înseamnă adânc într-însul”,
că Dumnezeu nu există. enumerând: idola
4. argumentum ad misericordiam (argument relativ la milă) este folosit adesea în tribus (ai tribului),
idola specus (ai
domeniul judiciar sau public pentru a trezi mila sau simpatia publicului în
peşterii), idola fori
favoarea cuiva, ignorându-se teza. (ai forului) şi idola
5. argumentum ad populum (argumentul relativ la popor), răspândit în disputele theatri (ai teatrului)
publice, când se face apel la pasiunile, sentimentele sau prejudecăţile poporului Fr. Bacon, (Noul
pentru a justifica sau respinge o idee. Apelul la popor, la opinia generală, la toţi Organon)
sau la majoritate este o altă formă aparte de manifestare a sofismului. Adevărul
nu se supune la vot; deseori el aparţine unei minorităţi ignorate, sau unuia singur.
Critica necesară a opiniei majoritare sau a consensului nu trebuie confundată însă
cu critica luării deciziilor democratice. În multe situaţii, se impune acceptarea
opiniei majoritare, dar nu pentru că aceasta ar fi adevărată, ci pentru că exprimă o

125
 voinţă a celor mai mulţi. Este aşadar o chestiune ce nu ţine de adevăr, ci de voinţa
colectivă. În felul acesta se minimalizează riscurile tiraniilor autocrate (dar nu şi
cel al tiraniilor colective).
6. argumentum ad consecquentiam (argument relativ la consecinţe) constă în a
invoca consecinţele aplicării tezei pentru a o justifica adevărul sau falsitatea ei.
7. argumentum ad baculum („argumentul bastonului) constă în invocarea forţei
(ameninţării) pentru a obţine adeziunea la o teză. Această procedură este foarte
frecventă în „argumentările” din politica internaţională.
8. argumentum ex silentio (argumentul prin trecere sub tăcere): absenţa obiecţiilor
la o teză este luată drept argument pentru adevărul ei.
9. eroarea obiecţiunilor se produce când din existenţa obiecţiilor se deduce
falsitatea tezei

Erori în fundament

Erorile în fundament apar atunci când fundamentul este fals, fie atunci
când fundamentul este nedemonstrat situaţie în care el nu mai poate reprezenta un
fundament.
1. error fundamentalis constă în recurgerea la premise false, cel mai adesea ca
urmare a generalizării nepermise a cazurilor particulare („aşa-i românul!, născut
poet”);
2. petitio principii (circulus in demonstrando) se produce atunci când teza de
demonstrat este presupusă de argumentele invocate în sprijinul ei sau, altfel spus,
se iau ca argumente propoziţii care trebuie ele însele dovedite;
3. petitio de contrari se comite atunci când întemeierea operează cu argumente
contradictorii;
4. fallacia accidentis (accidentul) constă în a considera nota neesenţială ca fiind
esenţială, necesară.

Erori în procedeu
Erorile de procedură sunt erorile formale care apar în
desfăşurarea de raţionamentului, şi care determină nevaliditatea lui. Constatarea
erorilor de procedură presupune analiza formal a validităţii raţionamentului136.


Justificarea, argumentarea susţinerilor noastre este o problemă de bun
simţ şi/sau de eficienţă în comunicarea cotidiană şi una de stringenţă epistemică în
demersul ştiinţific;
Prin rigoarea demonstrativă justificăm aserţiunile ştiinţifice;
Prin argumentare persuasivă încercăm să ne justificăm susţinerile
atunci când nu e cu putinţă, sau nu este oportună, justificarea demonstrativă;
Arta persuadării este, în mod tradiţional, obiectul retoricii;
136
Recomandăm pentru un plus de informaţie Petre Botezatu, Introducere în
logică, Polirom, Iaşi, 1997, pp.266-271, sau Teodor Dima (coord.) Logica
generală, E.D.P., Bucureşti, 1991, pp.233-244, sau G. Enescu, Tratat de logică,
Ed. Lider, Bucureşti, pp.299-231.
126
 Analiza logică se extinde şi asupra argumentării ca demers practic.
Pentru a fi convingător printr-un discurs, oratorul trebuie să ţină seama
atât de exigenţele logice cât şi de cele psiho-logice;
Am insistat în cursul nostru asupra exigenţelor logice; asupra celorlalte
exigenţe, alte discipline au a se rosti.


1. Examinaţi structura şi calitatea următoarelor argumentări. Analizaţi şi

alte exemple în vederea degajării structurii şi stabilirii validităţii (sau
nevalidităţii)137.
a)

De secole de experienţă ştim că oamenii depun mărturie în

B: mod veridic cu privire la experienţele lor directe (aşa cum
ei le văd ), cu detalii şi acurateţe suficiente pentru scopul
legii, în mod deosebit sub jurământ şi în faţa examinării
directe şi a confruntării

Deoarece martorul x are cunoştinţă direct despre acest

W: eveniment, doreşte şi este capabil să depună mărturie
asupra lui, în mod veridic, noi putem avea încredere în
ceea ce spune el.

Martorul x spune astfel Aşadar este astfel

D
C

2. Argumentaţi sau contraargumentaţi următoarea teză:

a) Avortul trebuie interzis;
b) Câini comunitari trebuie ucişi;
c) Eutanasia trebuie acceptată;
d) Prostituţia trebuie legalizată;
e) Clonarea umană trebuie interzisă;
f) Psihanaliza nu este o teorie ştiinţifică;
g) Adevărul ştiinţific nu poate fi confirmat definitiv;
h) Femeile sunt egale cu bărbaţii;
i) Familia este o instituţie care con-sacră desfrâul;
j) Dreptatea este o virtute a turmei;
k) Religia este opiu pentru popor;
l) Dumnezeu este o invenţie umană;
m) Fericirea este un ideal irealizabil;
n) Sacrificiul uman este o dovadă de primitivism;
o) Pedeapsa cu moartea trebuie abolită;
p) Homosexualitatea trebuie permisă de lege;

137
Aplicaţie după A. Marga, Exerciţii de logică generală, Partea a II-a,
Universitatea Cluj-Napoca, 1985, p.111.
127
 q) Aderarea la structurile Uniunii Europene nu afectează suveranitatea
şi integritatea României;
r) Renunţarea la conceptul de naţional din formula art. 1 din Constituţia
României de stat unitar naţional nu este dezirabilă;
s) Fumatul trebuie interzis în locurile publice;138
t) Nu este nevoie de o lege de „protecţie a limbii române”;
u) Este necesară cenzura T.V.

3. Arătaţi eroare din următorul raţionament:

Europa este cea mai frumoasă parte a lumii;

Franţa este cel mai frumos regat al Europei;
Parisul este cel mai frumos oraş al Franţei;
Colegiul din Beauvais este cel mai frumos colegiu din Paris;
Camera mea este cea mai frumoasă cameră din colegiul Beauvois;
Eu sunt cel mai frumos bărbat din camera mea;
Deci eu sunt cel mai frumos bărbat al lumii.

(Edmond Rostand, Cyrano de Bergerac)

4. Fie următoarea secvenţă discursivă:

..................
a) Determinaţi câmpul în care se desfăşoară această intervenţie
argumentativă
b) Desprindeţi o struictură argumentativă şi analizaţi componentele sale şi
rolul lor în cadrul argumentării
c) Determiaţi , în funcţie de indicatorii argumentativi natura traiectului
argumentativ al modelului

5. Fie următorul enunţ, considerat ca teză a unui argument

.............
a) Indicaţi cât mai multe temeiuri care ar putea să susţină acest enunţ
b) Pentru fiecare temei găsit propuneţi un fundament care să-l lege în mod
nesesar de teză
c) Descoperiţi pentru fiecare fundament propus, suportul în virtutea căruia el
poate mijlocii trecerea necesară de la temei la teză
d) Explicaţi natura excepţiilor care pot intervenii pe traiectul întemeietor de
la temei la teză.

RECOMANDĂRI


Argumentarea valorifică toate cunoştinţele dobândite prin acest curs:

138
Subiectele au fost propuse de către studenţii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R.,
anul universitar 1990/1991.
128
 căutarea şi organizarea discursului practic presupune utilizarea schemei:
cine, ce, unde, când, cum, de ce.
discursul argumentativ debutează printr-o introducere care este menită să
capteze atenţia adresantului asupra temei respective;
se enunţă teza susţinută de intervenient (voi dovedi că…);
se impune de cele mai multe ori o clarificare a termenilor, care vizează
definirea lor, clasificarea, ordonarea riguroasă în sistem (ex. Ce
înseamnă eutanasie, de câte feluri poate fi, în ce sens utilizez eu
termenul atunci când susţin că eutanasia trebuie acceptată/interzisă de
lege);
voi aduce dovezile care-mi susţin teza, apelând la raţionamente
deductive, inductive, corecte din punct de vedere formal şi
convingătoare în acelaşi timp;
voi anula (slăbi) anticipat obiecţiile care se pot aduce tezei mele;
voi sublinia consecinţele benefice care rezultă din acceptarea tezei.

*
La începutul cursului încercam să explicăm ce înseamnă „a gândi logic”.
Nu am putut atunci să spunem ceea ce putem spune acum: „a gândi logic”
înseamnă pur şi simplu a gândi în conformitate cu regulile definiţiei şi ale
celorlalte operaţii cu termeni, cu regulile raţionamentului, a demonstra sau a
argumenta pe baza regulilor acestor operaţii. Şi, după cum am văzut, nu este
întotdeauna atât de simplu. Dar este necesar: „era informaţională” - produsul
pragmatic al logicului - se metamorfozează încet dar sigur într-o „eră
comunicaţională”, produs combinat al psiho-logicului.

Seminarii distractive

1. Un călător a ajuns la o bifurcare de drumuri: o cărare ducea la un lac,

alta nu. La bifurcare stăteau doi tineri. Unul spunea totdeauna adevărul, altul-
falsul. Ambii răspundeau la orice întrebare prin da sau nu. Ce întrebare le-a pus
pentru a afla ce cărare duce la lac?
2. Mergând în excursie cu elevii un profesor a hotărât să organizeze
următorul joc. Elevii vor fi împărţiţi în grupul „serioşilor” (cei care răspund
129
 totdeauna corect la întrebări) şi grupul glumeţilor (ce care răspund incorect la
întrebări).
Profesorul îl întreabă pe elevul X : „Eşti serios sau glumeţ?”, dar nu aude
răspunsul lui X şi îi întrebă pe colegii acestuia : „Ce mi-a răspuns X?”
Y: „X a zis că este serios”
Z: „X a zis că este glumeţ”
Cum sunt Y şi Z?
3. Întorşi de la discuţii trei filosofi greci au adormit în grădina Academiei.
Între timp nişte glumeţi i-au murdărit cu cărbune pe frunte. La trezire fiecare a
început să râdă de ceilalţi doi. La un moment dat unul dintre ei s-a oprit deoarece
şi-a dat seama că şi el e murdar de cărbune. Cum a raţionat?139
4. Într-un tren Bucureşti - Timişoara merg trei pasageri cu numele
Popescu, Ionescu şi Vasilescu. Aceleaşi nume le au mecanicul, fochistul şi
conducătorul (nu în aceeaşi ordine).
Se ştie că:
) pasagerul Popescu locuieşte în Bucureşti;
b) conductorul locuieşte la jumătatea drumului dintre Bucureşti –
Timişoara;
c) pasagerul care are acelaşi nume cu conductorul locuieşte în
Timişoara;
d) pasagerul care locuieşte mai aproape de conductor decât ceilalţi
doi pasageri, câştigă pe lună de trei ori mai mult decât conductorul;
e) pasagerul Ionescu câştigă pe lună 5.000.000 lei;
f)Vasilescu a câştigat nu de mult o partidă de biliard fochistului.
Care este numele mecanicului?

139
Vezi cap. Probleme de logică în Gh. Enescu, Fundamentele gândirii logice,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp.291-318.
130
1. Aristotel, Organonum, vol. I, II, Ed. IRI, Bucureşti, 1997,1998;
2. Bieltz, Petre, Prelegeri de logică, Ed. Universitatea Bucureşti, 1968, 1973,
1975, Centrul de multiplicare;
3. Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997;
4. Botezatu, Petre, Constituirea logicităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983;
5. Botezatu, P, Didilescu, I, Silogistica, EDP, Bucureşti, 1976;
6. Cantemir Dimitrie, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;
7. Cazacu Aurel, Logica fără profesor. Teste, exerciţii, probleme, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998;
8. Dima,T, Marga, A,Stoianovici D, Logica generală, EDP, Bucureşti, 1991;
9. Dima, Teodor, Metodele inductive, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975;
10. Dima, T, Explicaţie şi înţelegere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980;
11. Dobrinescu, Ion, Introducere în logica juridică, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996
12. Dumitriu, A, Istoria logicii, vol. I-III, Ed. Tehnică, Bucureşti,1993;
13. Duţu, Olga, Retorică, Ed. Europolis, Constanţa, 2000;
14. Enescu, Gheorghe , Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, 1997;
15. Enescu, Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
16. Enescu, Gheorghe, Dicţionar de logică, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1985;
17. Flew, Antony, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1996;
18. Florian, Mircea, Logică şi epistemologie, Ed. Antet, Bucureşti,
1996;
19. Frege, Gottlob, Fundamentele aritmeticii, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000;
20. Grecu, C. Logica interogativă şi aplicaţiile ei, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
21. Ionescu, Nae, Curs de logică, Ed. Humanitas, Bucureşti,1993;
22. Ioan, Petru, (col.), Logică şi educaţie, Ed. Junimea , Iaşi, 1994;
23. Klaus, Georg, Logica modernă, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1977;
24. Maiorescu, Titu, Scrieri de logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988;
25. Marcus, Solomon, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984;
26. Marga, Andrei, Exerciţii de logică generală, Ed. Universitatea din
Cluj-Napoca, partea I-1983, partea a II-a, 1988;
27. Mateuţ, Gheorghiţă, Mihăailă, Artur, Logică juridică, Ed.
LuminaLex, Bucureşti, 1991;
28. Mesaroşiu V. Ion, Logica generală, E.D.P., Bucureşti, 1971;
29. Mihai, Gheorghe, Papaghiuc Ştefan, Încercări asupra
argumentării, Ed. Junimea, Iaşi, 1985;
30. Mihai, Gheorghe, Psiho-logica argumentării dialogale, Bucureşti,
1987

131
31. Mihai, Gheorghe, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Ed.
All, Bucureşti, 1998;
32. Mihai Gheorghe, Elemente constructive de argumentare juridică,
Bucureşti, 1982;
33. Piaget, Jean, Tratat de logică operatorie, EDP, Bucureşti. 1991;
34. Popa, Cornel, Teoria definiţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
35. Popa, Cornel, Logica Predicatelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti,
1992
36. Popelard, Marie-Dominique, Vernant, Denis, Elemente de logică,
Ed. Institutul European, Iaşi, 2003;
37. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Argumentarea. Modele şi strategii,
Ed. All, Bucureşti, 2000;
38. Sălăvăstru, Constantin, Logică şi limbaj educaţional, E.D.P.,
Bucureşti, 1994;
39. Sălăvăstru, Constantin., Modele argumentative în discursul
educaţional, Ed. Academiei Române, 1996;
40. Sălăvăstru, Constantin., Teoria şi practica argumentării, Ed.
Polirom, Iaşi, 2003;
41. Stihi, Teodor, Introducere în logica simbolică, Ed. All, Bucureşti,
1999;
42. Stoianovici, Drăgan, Logică generală, (crestomaţie şi exerciţii), Ed.
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1984; ed. a II-a, 1990;
43. Valeriu, Alexandru., Logică, Ediţia XXIV, Ed. Garamond,
Bucureşti, 2001;
44. Vieru, Sorin, Încercări de logică, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.
45. Warburton, Nigel, Cum să gândim corect şi eficient, Ed. Trei,
Bucureşti, 1999.

132
 PĂTRATUL
MODALITĂŢILOR
CONTRARIETATE
Necesar ca p Imposibil ca p

Posibil ca p Contingent ca p
SUBCONTRARIETATE

133
 LOGICA DEONTICĂ

CONTRARIETATE
Obligatoriu ca p Interzis ca p

Permis ca p Facultativ ca p
SUBCONTRARIETATE

Logici plurivaente

p non-p
1 0
½ ½
0 1

p q p.q
1 1 1
1 ½ ½
1 0 0
½ 1 ½
½ ½ ½
½ 0 0
0 1 0
0 ½ 0
0 0 0

Calculele trivalente, n-valente câştigă în bogăţie semantică faţă de calculul

bivalent standard.

134