O.R.L.

OTORINOLARINGOLOGIE

Rinologia. Noțiuni de anatomie

Nasul este o proeminență situată în mijlocul feței, având aspectul unei piramide egiptene.

Scheletul nasului este format din :

 Oase
 Cartilage
 Țesut fibros

Scheletul osos al nasului este alcătuit din :

 Oasele proprii nazale

 Apofizele oaselor maxilare (vârful)

Țesutul cartilaginos (scheletul cartilaginos) este situat în regiunea inferioară a nasului și este
acoperit de mușchii nazali, care au rol în mimica feței.

Toate aceste elemente sunt menținute în contact prin țesutul fibros (piele).

Vascularizația nasului este asigurată de artera facială și ramurile ei și artera dorsală a nasului.

Vestibulul nazal este partea anterioară a cavității nazale, și anume narinele (nări).

Vestibulul nazal conține vibrize (fire de păr) și glande sebacee. Este un loc frecvent pentru
dezvoltarea foliculitelor și furunculilor nazali.

La nivelul peretelui intern al cavității foselor nazale este reprezentat septul nazal, care prin
dezvoltare excesivă sau posttraumatică duce la obstrucția completă al unei fose nazale.

Peretele intern al foselor nazale (septul nazal) este foarte bine vascularizat, iar în urma unor
traumatisme apare epistaxis (sângerare de nas).

Funcțiile nasului :

 Olfactivă
 Respiratorie
 De protecție
 Fonatorie
1. Funcția olfactivă
- Este slab dezvoltată, în comparație cu celelalte viețuitoare

1
- Ea este indispensabilă vieții întrucât gustul este în strânsă legătură cu mirosul
2. Funcția respiratorie
- În mod normal ventilația este de 6 l/min, dar în ventilație maximă (efort) ajunge până la 50-70
l/min
- La nivelul foselor nazale aerul suferă 3 modificări :
 Încălzirea aerului : se datorează circulației sangvine foarte bogate la nivelul foselor
nazale, unde se remarcă o temperatură de 31 - 34°C, indiferent de temperatura
exterioară
 Umidificarea : se realizează prin evaporarea apei din secreția nazală
 Purificarea aerului : datorită filamentelor de mucus de la nivelul mucoasei nazale
3. Funcția de protecție
- Se realizează prin sistemul mucociliar cu un bogat conținut în lizozim, imunoglobulinelor A, M și
G
- Pentru buna funcționare avem nevoie de un PH adecvat, temperatură și umiditate
corespunzătoare
4. Funcția fonatorie
- Se realizează prin participarea la alcătuirea consoanelor M, N, G, precum și la realizarea
timbrului vocal

Sinusurile paranazale

1. Sinusul maxilar
- Este cel mai mare sinus paranazal cu o capacitate de până la 15 ml
- Este format în osul maxilar și se deschide la nivelul foselor nazale în neantul mijlociu
- Raporturi : superior se învecinează cu orbita și etmoidul, medial : cu fosa nazală, plașeul inferior
: cu primul și cu al doilea premolar
- Sinusul maxilar se dezvoltă complet numai după apariția dentiției definitive
2. Sinusul frontal
- O cavitate dezvoltată în grosimea osului frontal
- Are o capacitate între 4-7 ml
- Dezvoltarea începe în jurul vârstei de 6-7 ani și este completă în jurul vârstei de 10-12 ani
- Peretele anterior are o grosime aproximativă de 4-5 mm și posterio între 1-3 mm
- Este în raport cu fosa cerebrală, iar inferior este în raport cu orbita
3. Etmoidul (labirintul etmoidal
- Este format din 6-10 cavități (celule)
- Are raport cu fosa nazală, cu orbita și posterior se învecinează cu sinusul sfenoidal
4. Sinusul sfenoidal
- Se află posterior, în corpul osului sfenoid
- Are o capacitate de 0,5 – 3 ml
- Are raporturi cu : glanda hipofiză, nervul optic, artera carotidă internă

Mucoasa sinusurilor

2
- Este asemănătoare cu cea din fosele nazale, fiind un epiteliu cilindric ciliat
- Vascularizația arterială este asigurată de ramuri din sistemul carotidian extern și artera facială
- Inervația : ramura maxilară a trigemenului

FARINGELE

 Are forma unui tub muscular de aproximativ 12-13 cm.

 Este difuzat în trei etaje principale :
- Nazofaringe
- Orofaringe (bucofaringe)
- Hipofaringe

Nazofaringele

 Se întinde de la baza craniului până la nivelul unui plan imaginar prin care trece palatul moale.

Orofaringele

 Se întinde de la nivelul palatului moale superior, iar inferior până la marginea superioară a
epiglotei
 Raporturile anatomice ale orofaringelui :
- lateral : arterele carotide
- intern : vena jugulară internă
- la nivelul pereților laterali : conține consilele palatine

Hipofaringele

 Se întinde de la nivelul marginii superioare a epiglotei până la limita inferioară a cartilajului

cricoid a laringelui.
 Se continuă :
- Posterior : cu esofagul
- Anterior : cu laringele

Funcții principale :

 Funcția de deglutiție
 Funcția respiratorie
 Funcția imunologică
 Funcția fonatorie

Funcția de deglutiție

 Deglutiția este un act reflex declanșat de bolul alimentar ajuns la nivelul bazei limbii.

3
 Funcția respiratorie

 În timpul pasajului aerului inspirat sau expirat deglutiția este inhibată.

Funcția imunologică

 Datorită bogatului țesut limfatic de la nivelul laringelui care cuprinde fosilele faringiene
(amigdalele), tansilele palatine, faringiene de la nivelul bazei limbii.

Funcția fonatorie

 Cavitatea bucală, limba, faringele sunt importante în voce și în realizarea timbrului specifical
vocii prin modularea sunetului ajuns sau emis la nivelul corzilor vocale.

LARINGELE

 Organ esențial al fonației.

 Situat în regiunea cervicală anterioară.
 Corespunzător ultimelor 4 vertebre cervicale.
 Este împărțit în trei etaje :
- Etajul supraglotic : corzile vocale, epiglota
- Etajul glotic : benzile ventriculare
- Etajul subglotic : bogat țesut celular lax, își au sediu edemațieri ale laringelui datorită posibilelor
reacții alergice de cauză infecțioasă anumitor intoxicații

Funcții :

Funcția respiratorie

 Se realizează prin abducția (îndepărtarea) corzilor vocale și adducția corzilor vocale, reglând
automat debitul de aer inspirat sau expirat.

Funcția de tuse și expectorație

 Se caracterizează prin inspirație profundă cu închiderea glotei și apoi deschiderea bruscă a glotei
și expulzarea sub presiune a aerului și ale unor secreții.

Funcția fonatorie

 În vorbire corzile vocale sunt în abducție, iar în relaxare sunt în adducție.

4
 URECHEA

Paviliunul urechii

Urechea este analizatorul acustico-vestibular.

Urechea este împărțită în trei componente :

 Urechea externă
 Urechea medie
 Urechea internă

Urechea externă

Este alcătuită din :

 Pavilionul urechii
 Conductul auditiv extern

Pavilionul urechii

 Reprezintă o plică tegumentară cu schelet fibrocartilaginos care se inseră pe fața laterală a

craniului
 Pe fața externă a pavilionului prezintă o depresiune centrală denumită CONCA
 În fața concăi se află o proeminență cartilaginoasă cu numele de TRAGUS
 Posterior de concă se găsește o proeminență denumită ANTEHELIX, iar pavilionul este străbătut
de o bordură cu numele de HELIX
 Partea inferioară a pavilionului aplică o plică cutanată, și anume LOBUL

Conductul auditiv extern

 Este un conduct de aproximativ 25 mm lungime și înălțime de aproximativ 10 mm

 Nu are un traiect rectiliniu, ci descrie forma literei S

5
  Este așezat aproape perpendicular pe fața laterală a craniului

Raporturi ale canalului auditiv extern

 Inferior : se învecinează cu glanda parotidă

 Anterior : cu articulația temporo-mandibulară
 Posterior : raporturi cu mascoida
 Superior : cu endocraniul

Urechea medie

Este constituită din :

- Casa timpanului
- Trompa lui Eustachio

Casa timpanului

 Reprezintă o cavitate de forma unei lentile biconcave situată în extremitatea profundă a

conductului auditiv extern
 Are o formă rotundă
 Are o culoare strălucitoare
 Peretele intern al casei timpanului vine în raport cu urechea internă, în care se găsesc cele 3
oscioare ale urechii medii :
o ciocan
o nicovală
o scărița
 Oscioarele se articulează între ele în această ordine

Trompa lui Eustachio

Trompa lui Eustachio este un conduct care face comunicarea între casa timpanului și peretele
lateral al rinofaringelui.

Urechea internă

 E situată în profunzimea osului temporal, iar partea anterioară a acesteia se numește COHLEE,
care are rol în auz, iar labirintul posterior constituie segmentul analizatorului vestibular
(echilibrul)
 Cohleea este un tub osos care se înfășoară ca o spirală în jurul unui ax și are aspectul unei
cochilii de melc

6
 Labirintul posterior este compus dintr-o cavitate centrală, numită VESTIBUL și din canalele
semicirculare
 Înăuntrul acestora se află o substanță gelatinoasă în care plutesc cristale de calciu.

7
 SINDROAME ALE NASULUI

Sindromul obstructiv

 Se manifestă clinic cu respirație nazală dificilă uni/bilaterală

 Se datorează fie unor afecțiuni ale foselor, fie ale rinofaringelui

Cauze la copii :

 Vegetații adenoide
 Malformații congenitale
 Traumatisme nazale
 Corpi străini
 Fibrom nazofaringian

Cauze la adulți :

 Deviații de sept
 Tumori ale foselor nazale, ale rinofaringelui
 Traumatisme
 Polipoza nazală

Sindromul secretor

 Secreția nazală există în mod fiziologic, muco-apoasă in cantitate mică

 Patologic devine abundentă – rinoree

Secreția nazală poate fi:

 apoasă,
 seroasă,
 mucoasă (rinite cronice),
 mucopurolentă (rinite cronice, sinuzite),
 sangvinolentă (traumatisme, tumori),
 crustoasă (rinite atrofice)

Sindromul senzitiv

 Durerea poate fi provocată de afecțiuni rinosinusale

 Durerea apare în cazul unor traumatisme, tumori, infecții

Hiperestezia

8
  Manifestată ca o senzație neplăcută în inspir
 Apare în inflamații

Hipoestezia

 În cazul rinitelor atrofice

 Se manifestă prin lipsa totală / parțială a transmiterii simțurilor în mucoasa nazală

Sindromul senzorial

 Olfacția poate fi perturbată atât cantitativ cât și calitativ

Perturbări cantitative :

 Hiposmia / Anosmia – scade capacitatea de olfacție, apare în obstrucții nazale, gripă

 Hiperosmia – este o calitate (somelie), dar apare și în boli mai grave (tumori ale glandei
suprarenale)

Perturbări calitative :

 Parosmia – se manifestă prin perceperea denaturată a unor mirosuri sau perceperea unui miros
inexsitent, în crizele epileptice, episoade de isterie, în graviditate.
 Cacosmia – prin perceperea unui miros ca fiind dezagreabil, apare de obicei în cazul tumorilor
ale foselor nazale, a corpilor străini, a sinuzitelor cronice, rinitelor atrofice

Sindromul vascular

 Se manifestă prin hiperemia (roșeața) mucoasei care apare în cadrul afecțiunilor acute
rinosinuzale

Anemia mucoasei : după utilizarea vasoconstrictoarelor nazale

Epistaxis : hemoragia ce are punct de plecare fosele nazale și se manifestă printr-o scurgere
sanguină pe una sau ambele orificii narinare.

În funcție de anatomia topografică a foselor nazale vom deosebi :

 Epistaxisul anterior – când sângerarea provine de la nivelul petei vasculare, este superficial, de
cele mai multe ori se oprește spontan, fără consecințe grave
 Epistaxis posterior – hemoragia provine din porțiunea posterioară a foselor nazale, aceste
hemoragii sunt de cele mai multe ori grave fiind abundente
 Epistaxis difuz – hemoragia „în pânză” gravă, apare în cazul bolilor hematologice

9
 Măsurile anamnestice în epistaxis (diagnostic)

 Anamneza : să se exemplifice localizarea topografică exactă a epistaxisului

 Măsurarea TA
 Efectuarea de coagulogramă

Tratamentul are ca scop :

 Oprirea hemoragiei
 Tratarea șocului hemoragic
 Tratarea afecțiunii

Tratament simptomatic :

 Aigurarea unui mediu liniștit bolnavului

 Se recomandă să respire pe gură în poziție șezândă, ușor aplecat cu cu capul puțin în jos
 Se recomandă să efectueze compresie digitală (10-12 minute)
 I se recomandă evitarea efortului fizic prelungit, băi calde, alimente fierbinți, picante, aplecarea
capului în jos pentru o perioadă mai lungă

Tratament local :

 Oprirea hemoragiei prin diferite metode aplicate în zona afectată

 Pacientul este invitat să-și sufle nasul deasupra unei tăvițe renale pe fiecare nară în parte
eliberând fosele nazale de cheaguri
 După aceasta avem posibilitatea de a examina fosele nazale și de a stabili exact locul
epistaxisului
 În cazul unui epistaxis anterior de la nivelul petei vasculare se practică o anestezie locală cu
soluție de xilină 1%
 Ulterior se poate practica cauterizarea chimică cu soluție de nitrat de argint
 Dacă cauterizarea chimică nu oprește hemoragia atunci trebuie să se efectueze tamponamentul
anterior cu ajutorul unei pense „cioc de pasăre” în fosa nazală afectată o mesă de tifon îmbibată
în soluții hemostatice (70 cm lungime, 1 cm înălțime)
 Se efectuează și bucofaringoscopie pentru evidențierea eventualelor epistaxisuri posterioare
 Tamponamentul anterior : Se menține 48 ore după care se îndepărtează, iar dacă hemoragia
reapare în decurs de 15 minute se retamponează din nou pentru 48 ore
 Tamponamentul posterior (în epistaxis masiv) : Se introduce o sondă de cauciuc Nelaton în fosa
nazală a pacientului până la nivelul orofaringelui de care se leagă un tampon din tifon împăturită
sub forma unui dop, se prinde capătul și se trage tamponul cu sonda, se fixează la exterior
 Actualmente se utilizează merocelul (un burete higroscopic) care prin îmbibare cu ser fiziologic
și destinde, se produce hemostaza. Se menține 48 - 72 ore, perioadă în care nu se produce
lezarea mucoasei.
 În epistaxisurile grave care nu pot fi stăpânite prin tamponament se poate practica legătura
vasculară a arterei carotide externe la nivelul mușchiului sternocloeidomastoidian.

10