Polihidroxialcanoati - PHAs

Se cunosc si au fost separati (sau sintetizati) mai multi poliesteri si copoliesteri: poli(3-hidroxibutirat),
poli(3-hidroxiheptanoat), poli(4-hidroxibutirat), poliglicolida (PGL), poli-L-lactida (PLLA),
policaprolactona (PCL), poli(D-L-lactida-co-glicolida 50:50) sau alti copoliesteri statistici.
PHA se obtin fie prin sinteza chimica fie pe cale biologica in celulele unor bacterii, in unele plante sau
insecte. Sinteza chimica conduce insa la polimeri cu masa moleculara mica si impurificati cu catalizatori.
Se prefera metoda biologica deoarece este mai economica, se obtin mase moleculare mult mai mari,
polimeri puri si prin modificare genetica a unor specii cuplata cu utilizarea unui substrat corespunzator se
obtin copoliesteri cu structura si compozitie diversificata care prezinta proprietati diversificate.
Acesti poliesteri sunt biocompatibili si biodegradabili, iar proprietatile lor pot fi modelate regland masa
moleculara si compozitia lor chimica, calitati care ii fac apti pentru diverse aplicatii.
Polilactidele se degradeaza in vivo intr-o perioada de timp mai lunga comparativ cu PGL, aceasta variind
de la saptamani la ani in functie de masa moleculara, morfologie, stereoizomerie.
Aplicatii biomedicale: Dispozitive pentru eliberarea controlata de principii active (antibiotice,
agenti anticancer si antimalarie), contraceptive, hormoni, insulina, proteine), fire pentru suturi
chirurgicale, agrafe, materiale de ranforsare, suruburi, placi, grefe vasculare, ingineria tesuturilor.
Poli(ε-caprolactona) (PCL) este un alt poliester biodegradabil cu utilizari biomedicale.
Proprietati interesante prezinta copolimerii ε-caprolactonei cu lactidele (L-lactida si D,L-lactida). Astfel
copolimerul L-lactidei cu ε-caprolactona are un caracter de elastomer pentru 25% ε-caprolactona si 75%
L-lactida in timp ce copolimerul cu 10% ε-caprolactona si 90% L-lactida este rigid. Analog se comporta
si copolimerul D,L-lactidei cu ε-caprolactona.
Aplicatii biomedicale: Material biodegradabil in corpul uman, dar mai greu chiar si decat polilactidele,
Dispozitive implantabile pe termen lung, Fire de sutura, Ingineria tesuturilor, Materiale pentru medicina
dentara - Resilon – plombe de canal-radacina biodegradabile, Sisteme de eliberare controlata de tip
micro- si nanoparticule.
Poli (3-hidroxibutirat) (P3HB). Este un poliester produs in procesul biologic de catre bacteriile Gram-
negative, de exemplu cele din genul Bacillus.
P(3HB) izolat din celula bacteriei are o cristalinitate de 55 - 80% in timp ce polimerul in interiorul celulei
bacteriei este complet amorf. Este un polimeri rigid si casant.
Rigiditatea si casanta polimerului nu permit foarte multe aplicatii practice ale acestuia (inclusiv cele
biomedicale). S-a constatat ca prin modificarea conditiilor de cristalinitate (racire controlata), prin etirare
sau prin sinteza unor copoliesteri ai 3HB cu alti hidroxiacizi se obtin PHA cu proprietati ameliorate care
pot fi utilizati in diferite aplicatii practice. Mentionam ca acesti copoliesteri ai 3HB cu alti hidroxiacizi se
pot sintetiza in celule prin modificari genetice ale unor bacterii si prin modificarea substratului, un
exemplu fiind cel al existentei combinatiei genetice intre E. coli si R. eutropia
Copoliesterul acidului 3HB cu 3HV (3-hidroxivalerianic) are un grad de cristalinitate de 50 - 70% pe un
domeniu larg de compozitii ale copolimerului si prezinta fenomenul de izodimorfism (un monomer co-
cristalizeaza in reteaua comonomerului in functie de proportia lor in catena).
Poliesterul P3HB se caracterizeaza prin buna biocompatibilitate si biodegradabilitate, in schimb este
casant si rigid. Ameliorarea acestor caracteristici cat si a altor proprietati fizico-mecanice se face prin
copolimerizare in alti hidroxiacizi astfel incat se pot realiza poliesteri cu o variatie a comportarii intre
plastic cristalin, dar si cauciuc elastic.
Poli(4-hidroxibutirat) (P4-HB)
P4-HB este un polimer termoplastic, rezistent si mult mai flexibil decat poliglicolida, polilactida, sau P3-
HB iar prin copolimerizare cu alti hidroxiacizi se obtin materiale ce indeplinesc conditiile de utilizare in
diverse domenii biomedicale. Este cunoscut faptul ca P3HB este un polimer rigid si casant, dar prin
copolimerizare cu 4HB (30%) se obtine un produs elastic.
Polimerul P4-HB se poate prelucra din topitura, deoarece nu se degradeaza pana la aproape 200°C. Daca
masa moleculara este mai mare de 800 000 g/mol, viscozitatea topiturii creste si este nevoie de
temperaturi mai mari de prelucrare.
P4-HB este un polimer bine tolerat de organismele vii. Produsul de hidroliza 4HB este un metabolit uman
prezent in creier, inima, plamani, ficat, rinichi si muschi. Timpul lui de injumatatire in organismul uman
este de ~35 minute. Aciditatea hidroxiacidului 4HB este mai mica decat a acizilor glicolic si lactic,
produse rezultate prin degradarea altor polihidroxiesteri. P4-HB este hidrolizat la acidul 4HB lent, iar
metabolitul este eliminat rapid (~30 minute) astfel incat nu exista pericolul acumularii in organism a unei
concentratii care ar putea produce efecte negative. Aceste calitati fac din acest polimer un candidat
important pentru realizarea suporturilor de celule folosite la refacerea diferitelor tipuri de tesuturi vii.
O aplicatie importanta a P4-HB este in chirurgia vasculara. Frecvent se folosesc in aceasta situatie
autogrefe sau materiale sintetice (PTFE) sub forma unor petice care au fost inlocuite cu un schelet de P4-
HB poros ce contine celulele corespunzatoare tesutului care trebuie refacut. In timp P4-HB se
biodegradeaza, iar in locul lui creste tesut natural care nu produce stenoze (ingustare), tromboze sau
dilatari.
O alta aplicatie medicala importanta a P4-HB o constituie realizarea unui material pentru inlocuirea unor
parti din valva inimii sau chiar a valvei in totalitate. Din PGA si P4-HB) s-a realizat un material cu
proprietati optime (rezistenta mecanica, elasticitate si biodegradabilitate) din care s-a confectionat un
suport pentru celulele care vor regenera tesutul viu al valvelor inimii. Compozitul P4-HB si PGA a fost
testat ca suport tubular (diametrul interior de 5mm si lungime de 5cm) pentru celule endoteliale si
miofibroblaste cu rezultate pozitive.
Firele din P4-HB isi maresc rezistenta la etirare de peste 10 ori devenind comparabila cu cea a firelor
comercializate pentru suturi chirurgicale (Maxon, PDS-II, Biosyn), dar avand un modul de elasticitate mai
mic (600 MPa fata de ~ 3000 MPa in cazul firelor Maxon) sunt mult mai elastice si mai manevrabile in
timpul operatiei.
Din P4-HB cu masa moleculara mica se pot obtine biomateriale pentru repararea, marirea sau
completarea tesuturilor moi.
Biodegradabilitatea PHAs. PHA fiind poliesteri se degradeaza prin ruperea catalitica a gruparii esterice.
Aceasta legatura poate fi hidrolizata si sub actiunea anumitor enzime si sunt produse de diferite
microorganisme (bacterii, mucegaiuri) aflate in sol, aer, namoluri, apa de mare sau apa lacurilor.
Numeroase studii efectuate asupra fenomenului de degradare enzimatica a PHA au aratat ca cinetica
procesului depinde de conditiile de degradare (natura enzimei, temperatura, pH, umiditate), dar si de
caracteristicile polimerului (compozitie chimica, masa moleculara, grad de cristalinitate). Studii de
microscopie electronica au pus in evidenta faptul ca degradarea enzimatica se face prin eroziune, adica
masa moleculara a polimerului ramane practic constanta in timp ce masa acestuia se reduce in timp.
S-a dovedit ca enzimele care degradeaza PHAs fac parte din clasa depolimerazelor extracelulare, sunt
polipeptide cu masa moleculara cuprinsa intre 35 000 si 60 000 g/mol si ca ele contin un centru de legare
pe substrat si un centru activ. Produsele rezultate prin degradare devin solubile in mediul de hidroliza si
sunt folosite fie ca hrana de catre anumite microorganisme, fie sunt eliminate prin procese metabolice
normale
Aplicatii ca biomaterial ale POLIETILENEI
In domeniul chirurgiei cardiovasculare, polietilena se utilizeaza pentru fabricarea valvelor cardiace, a
carcasei pompelor, a elementelor de conectare cu tesuturile inconjuratoare.
Polietilena se foloseste si pentru cranioplastii. Cranioplastia este indicata in repararea defectelor craniene
rezultate in urma tumorilor, deficitului osos, traumatismelor, anomaliilor congenitale sau infectiilor, si
implica o corelare a notiunilor de neurochirurgie si a tehnicilor de protezare. S-a constatat ca HDPE
poroasa Flexblock este un material adecvat pentru cranioplastii datorita accesibilitatii, posibilitatii de
sterilizare fara modificarea formei si rezistentei, conductibilitatii termice apropiate de cea a tesutului
inconjurator, atasarii la craniu cu materiale de sutura obisnuite, absentei acumularii de secretii sub scalp,
absentei reactiei de respingere, precum si nedegradarii si nedeformarii in timp.
Un alt domeniu de utilizare al polietilenei este ortopedia. Astfel, polietilena de masa moleculara foarte
mare (UHMWPE) este utilizata ca material de electie pentru obtinerea cupei acetabulare, din cadrul
implantului total de sold.
Recent, in chirurgia urechii, s-a introdus si a avut succes polietilena poroasa sub denumirea de Plastipore
si Medpor.
In cabinetul de stomatologie, ca materiale de protectie a plagilor parodontale se folosesc o serie de
materiale, sub forma de pansamente. O fata a acestor pansamente adezive este acoperita de un film de
polietilena, iar cealalta de o folie de hartie protectoare care poate fi indepartata in timpul utilizarii.
Pansamentele adezive sunt utilizate in protectia plagilor rezultate prin aplicarea unor grefe epitelio-
conjunctive sau a unor grefe gingivale libere. Copolimeri ai etenei si ai acetatului de vinil se utilizeaza
in confectionarea gutierelor totale, intrebuintate pentru profilaxia traumatismelor dento-maxilare.
POLIPROPILENA. Polipropilena (PP) este un material termoplastic interesant din punctul de vedere al
aplicatiilor biomedicale, datorita combinarii catorva proprietati: buna rezistenta chimica si termica, bune proprietati
mecanice si electrice, cu o prelucrare usoara.

Aplicatii ca biomaterial
Proprietatile si aplicatiile polipropilenei sunt determinate de structura chimica, de masa moleculara, de
gradul de cristalinitate si de prezenta aditivilor.
Spre deosebire de polietilena, polipropilena poate fi sterilizata la cald, prin autoclavare. Se indica pentru
fabricarea de filme si articole sterilizate cu apa fierbinte, recipiente rigide; este polimerul cel mai utilizat
pentru seringi de unica folosinta.
Compatibilitatea cu sangele a materialelor polimerice utilizate in domeniul chirurgiei cardiovasculare
depinde, in mare masura, de formarea unui strat de fibrina si vascularizarea ulterioara a implantarii, adica
de constituirea unui pseudoendoteliu, proces lent, uneori imposibil in cazul dispozitivelor de protezare
care sufera flexiuni si alungiri repetate.
O solutie ar putea fi utilizarea microfibrelor din polipropilena grafitata, cu structura scheletata, capabile sa
formeze un pseudoendoteliu, rezistent la actiunea fortelor de forfecare din partea sangelui si a diferentelor
de presiune dintre contractia cardiaca si relaxare.
Polipropilena rigida, de densitate mare, este indicata pentru realizarea dispozitivelor de pompare a
sangelui. Astfel, PP se utilizeaza pentru fabricarea valvelor cardiace, a carcasei pompelor, a
elementelor de conectare cu tesuturile inconjuratoare.
Poli(clorura de vinil) este o pulbere alba, rezistenta la acizi concentrati, la baze, alcooli, grasimi, uleiuri
si numerosi solventi organici, dar se umfla in contact cu hidrocarburile aromatice si se dizolva in esteri si
cetone. Este putin permeabila la gaze si uleiuri volatile, vapori de apa, dar in acelasi timp mai permeabila
decat polietilena. Din punct de vedere toxicologic, monomerul prezinta potential cancerigen, dar
policlorura de vinil nu prezinta pericol.
PVC are atat rezistenta chimica foarte buna, cat si proprietati ignifuge bune (intarzietor de flacara,
temperatura de aprindere 455 °C, cantitatea de caldura rezultata este mai mica comparativ cu PP sau PE).
PVC este rezistent la oxidare si UV, dar nu rezista la temperaturi ridicate (peste 140 °C incepe sa
elibereze HCl, iar la 170 °C se degradeaza – daca nu contine stabilizatori).
Aplicatii ca biomaterial
Poli(clorura de vinil) este folosita in chirurgia protetica maxilofaciala externa, la reconstructii complexe
in urma unor fracturi multiple cu pierderi mari de tesut moale.
Poli(clorura de vinil) plastifiata este utilizata pentru constructia diverselor dispozitive care vin in contact
direct cu sangele: tuburi pentru circulatia extracorporeala a sangelui; catetere, pungi si tuburi pentru
transfuzii.
Poli(clorura de vinil) este polimerul cel mai folosit pentru confectionarea majoritatii dispozitivelor de
unica folosinta. O mare problema o poate ridica insa alegerea plastifiantului, care poate exuda din
material, existand riscul de a fi preluat de lichide si introdus in organism.
PVC plastifiat se utilizeaza si in confectionarea rezervoarelor de medicamente. S-a demonstrat ca
infuzarea intravenoasa a unor medicamente anticancerigene (5-fluorouracil) este mai avantajoasa decat
injectiile intravenoase. Tehnologia avansata a facut posibila eliberarea unor cantităti calculate de
medicament, intr-o perioada de timp impusa. Astfel, sacii de PVC sunt foarte folositi ca pompe de infuzie
portabile, cantitatea de medicament inmagazinat in aceste rezervoare trebuind sa fie stabila si compatibila.
Din poli(clorura de vinil) se mai confectioneaza: tuburi ale pompelor peristaltice, tuburi stomacale
flexibile si semiflexibile, tuburi endotraheale, pungi pentru perfuzii, componente ale instalatiilor pentru
dializa, masti pentru respiratie, manusi de examinare.
Polimerii stirenici sunt derivati amorfi, transparenti (polistirenul rezistent la soc este opac), au duritate
mare, sunt casanti, fragili, au rezistenta buna la radiatii, sunt stabili la acizi oxidanti concentrati, solubili
in hidrocarburi aromatice, eteri, esteri. Temperatura limita de utilizare este 70 – 90 °C; nu se pot deci
steriliza la cald. PS incolor de uz general rezista bine la doze repetate de sterilizare medicala prin metoda
radiatiilor de inalta energie. Este rezistent la acizii anorganici si organici, baze si saruri anorganice. Nu
absoarbe si nu reactioneaza cu produse alimentare, bauturi, produse farmaceutice, sapunuri si detergenti.
Nu este inflamabil, dar este sensibil la UV, aceasta degradare se manifesta prin ingalbenire si pierderea
proprietatilor mecanice, de aceea se indica utilizarea de stabilizatori.
Copolimerul grefat ABS (acrilonitril-butadiena-stiren) este opac, cu aspect stralucitor si prezinta o buna
stabilitate, rezistenta termica pana la 110 °C. Are o mare stabilitate in timp.
Aplicatii ca biomaterial
Datorita proprietatilor sale, PS si copolimerii sai au urmatoarele aplicatii biomedicale: tuburi hemolitice,
pistonul seringilor de unica folosinta, filme termoformate pentru diferite conditionari, dispozitive
de dozare a picaturilor, vase de cultura, cutii Petri.
Polistirenul se utilizeaza si pentru modificarea cimenturilor de oxid de zinc, aplicandu-se pentru cimentari
provizorii si de durata, obturatii de baza si restaurari coronare provizorii.
POLITETRAFLUOROETILENA (PTFE – Teflon)
Politetrafluoretilena are o combinatie de proprietati de perfomanta unica intre polimeri, fiind utilizata in
multe aplicatii critice. Proprietatile mecanice nu sunt afectate semnificativ la temperatura ridicata, pe un
interval de timp. PTFE nu absoarbe radiatii din spectrul vizibil si nici din cel ultraviolet. Este un material
translucid pana la opac, din cauza ca zonele cristaline difracta si reflecta lumina. Rezistenta chimica
foarte buna la atacul chimic determina aplicatiile majore. Este atacata de putine produse chimice.
Aplicatii ca biomaterial
Datorita accesibilitatii, inertiei chimice, proprietatilor fizice adecvate (duritate, flexibilitate,
permeabilitate, adeziune, rezistenta la soc, tractiune, alungire, rupere, torsiune, modul de elasticitate),
coeficientului de frecare redus dintre comprimate si matrite (actioneaza drept coeficient de lubrifiere),
PTFE a fost testata pentru diferite aplicatii in chirurgia cardiovasculara, ortopedie, cat si in chirurgia
plastica.
PTFE se utilizeaza pentru fabricarea valvelor cardiace, a carcasei pompelor, a elementelor de conectare
cu tesuturile inconjuratoare.
PTFE poroasa, grafitata se utilizeaza tot mai mult in cadrul chirurgiei maxilo-faciale si ortopediei ca
material de acoperire, pentru atasare la os sau completarea tesutului osos deficitar, precum si ca material
de electie pentru implanturile ortopedice, ligamente pentru genunchi etc.
PTFE mai are utilizari si in cadrul chirurgiei plastice ca grefe osoase ale urechii si, de asemenea, este
folosita ca membrana poroasa, avand permeabilitate mare pentru oxigen si dioxid de carbon, selectata
pentru plamani artificiali (implica transport interfazic de gaze sau lichide).
Din combinarea PTFE cu fibre de carbon a rezultat produsul Proplastul, utilizat in unele situatii in cadrul
chirurgiei defectelor peretelui abdominal antero-lateral.
ALCOOL POLIVINILIC (APV)
Este un polimer termoplastic cu numeroase utilizari biomedicale, in industria farmaceutica si cosmetica,
ca aditiv pentru materiale celulozice, acoperiri diverse, stabilizator coloidal, precum si in domeniul
medical. Se obtine prin hidroliza poli(acetatului de vinil) in mediu acid sau bazic.
Aplicatii ca biomaterial
n domeniul farmaceutic, s-au studiat interactiunile APV cu diferite materiale active. Astfel, APV exercita
un efect de stabilizare asupra unor medicamente.
Totodata, alcoolul polivinilic, este folosit ca baza pentru unguente datorita proprietatii de formare de
geluri in solutii apoase concentrate si ca vehicul, ce exercita un efect prelungit al colirelor, utilizat pentru
picaturi nazale.
Alcoolul polivinilic mai joaca rol si de agent pseudoemulgator (actioneaza prin marirea viscozitatii
mediului de dispersie, impiedicand aglomerarea particulelor dispersate), agent de gelifiere (in prelucrarea
unguentelor hidrosolubile) si de agent de acoperire gastrosolubil utilizat ca substanta solubila in sucul
gastric, adaugata comprimatelor pentru protejarea principiilor active, mascarea gustului si mirosului
neplacut, cat si pentru dirijarea eliberarii medicamentului.
Este consemnata folosirea alcoolului polivinilic in chirurgia estetica si in terapia arsurilor precum si
utilizarea suturilor de APV in chirurgia vasculara, bronhiala, gastrointestinala, cu reactie tisulara scazuta.
POLIMETILMETACRILAT (PMMA)
Aplicatii ca biomaterial
Principalele aplicatii in oftalmologie ale PMMA si copolimerilor sai decurg din urmatoarele proprietati:
claritate si transparenta foarte bune, indice de refractie adecvat, excelenta stabilitate fata de apa, excelenta
stabilitate dimensionala, rigiditate, duritate si tenacitate foarte bune, nu se descompune in mediul biologic
si nu produce iritatii. Astfel, PMMA se utilizeaza la fabricarea lentilelor de contact dure si a lentilelor
intraoculare. Dezavantajele acestui polimer: permeabilitatea mica fata de oxigen, umectarea redusa
datorita hidrofobiei. Din cauza umectabilitatii reduse, utilizatorii de lentile de contact din PMMA trebuie
sa foloseasca adjuvanti de umectare, pe suprafata interna a lentilei. Poli(metacrilatul de metil) ajuta si la
confectionarea keratoprotezelor (pentru protezarea corneei).
Utilizarea cimenturilor acrilice (asa - numitele PMMA autopolimerizabile) in ortopedie dateaza din
perioada anilor ’60 si a permis fixarea diferitelor proteze, printre care proteza totala de sold. De remarcat
ca cimenturile acrilice realizeaza doar o fixare mecanica atât fata de os cât si fata de implantul
metalic/polimeric, fara a fi adezivi, in adevaratul sens al cuvantului. Recent, se incearca utilizarea de
cimenturi acrilice compozite, cu componente ceramice, in dorinta de a obtine cimenturi bioactive, care sa
permita refacerea structurii osoase si o mai buna interfata cu osul.
PMMA cunoaste o gama larga de aplicatii in stomatologie.
Cerintele pentru un polimer dentar bun sunt urmatoarele: densitate apropiata de cea a dintelui, rezistenta
la abraziune egala cu cea a dintelui, elasticitate suficienta, fragilitate redusa, transparenta, fabricare si
prelucrare usoara, stabilitate la modificarile de temperatura, absorbtie mica a apei si deformare redusa in
contact cu aceasta, precum si absenta efectelor toxice sau iritante asupra tesuturilor inconjuratoare.
Dezavantajele acestui polimer: comparativ cu tesuturile dentare dure, PMMA prezinta valori diferite ale
duritătii, rezistentei la compresiune, abrazivitatii si coeficientului de dilatare termica, la acestea se adauga
contractia de polimerizare.
Un dezavantaj major al protezelor confectionate din polimeri este degradarea acestora din cauza
imbatranirii, care conduce la schimbarea culorii, opacifiere, marirea fragilitatii, pierderea supletei,
micsorarea rezistentei la tractiune, a alungirii la rupere si a rezistentei la soc. Printre cauzele imbatranirii
pot fi mentionate: modificarile coloido-chimice ale polimerului, suprasolicitarile piesei protetice
provocate de tractiune si de tensiunile interne datorita repartizarii neuniforme a fortelor masticatorii,
precum si gonflarea prin patrunderea apei si salivei in porii compusului macromolecular. Este posibila
eliminarea sau atenuarea efectelor imbatranirii polimerului prin modificarea conditiilor de polimerizare si
prelucrare.
Astfel, PMMA se foloseste pentru baze ale protezelor sau confectionarea dintilor artificiali, precum
si ca materiale de restaurare.
PMMA (auto- sau termopolimerizabil) se mai utilizeaza si in confectionarea portamprentelor (lingurilor
de amprenta) care constituie un suport rigid in care se aplica materialul de amprenta si cu ajutorul caruia
acestea se insereaza si se dezinsereaza de pe campul protetic.
Rasinile acrilice autopolimerizabile se utilizeaza ca materiale pentru imobilizari dentare.
Mobilizarea dentara patologica insoteste o serie de afectiuni dento-parodontale: traumatisme,
parodontopatii marginale, disfunctii mandibulare, tumori etc. Răsinile acrilice destinate reconstituirilor
provizorii s-au diversificat mult in ultimele decenii, cele mai multe restaurari provizorii utilizând aceasta
categorie de răsini. Spre deosebire de acrilatele autopolimerizabile, cele termopolimerizabile se indica
pentru restaurari provizorii de durata mai lunga. Calitatile mecanice si cromatice sunt superioare celor
autopolimerizabile.
Proteinele sunt cele mai raspandite macromolecule organice din celule, constituind aproximativ 50% din
masa lor uscata. Sunt esentiale pentru aspectele structurii si functiei celulare. Exista o mare varietate de
proteine, fiecare specializata pentru o anumita functie biologica. Miile de proteine diferite din corpul
uman indeplinesc functii fundamentale:
 proteine cu rol structural major reprezentand materialul din care sunt formate celule, membrane,
tesuturi, organe;
 proteine cu uimitoare actiune catalitica (randament 100%, specificitate si viteze de reactie foarte
mari comparativ cu catalizatorii de sinteza) denumite enzime;
 proteine contractile care asigura miscarea organismelor vii;
 proteine cu rol de transport si depozitare ale unor compusi chimici;
 proteine cu functii de transmitere a unor mesaje chimice;
 proteine de aparare a organismului impotriva virusurilor, bacteriilor etc.
Proteine conjugate: fosfoproteine, glicoproteine, lipoproteinele, metaloproteinele (ex: Feritina, cu rol de
depozitare a fierului), nucleoproteinele, cromoproteinele cum ar fi Hemoproteinele (hemoglobina,
mioglobina) contin gruparea prostetica hem si au rolul de a transporta oxigenul, citocromii sunt
transportori de electroni iar flavoproteinele contin riboflavina (derivat al vitaminei B2) fiind transportori
de hidrogen.
Agenti denaturanti ai proteinelor sunt: temperatura de 50-60 oC denatureaza majoritatea proteinelor
globulare, putine proteine suporta temperatura de 100 oC, pentru scurt timp, fara a se denatura (de
exemplu ribonucleaza); pH-urile extreme (acide sau bazice); radiatiile de frecventa mare (α, γ, β, X, UV);
agentii chimici ca ureea si guanidina; agentii tensioactivi; solventii organici.
Proteine plasmatice: Seralbumina (cu o masa moleculara de 69 kDa – are functia de a mentine apa in
compartimentul intravascular asigurand o anumita presiune osmotica a plasmei), Imunoglobulinele
(proteine cu rol de aparare impotriva microorganismelor – bacterii, virusuri, paraziti – masa moleculara
mare 150-200 kDa), Fibrinogenul (coagularea sangelui – masa moleculara 340 kDa).
Proteine vegetale : Glutenul (amestec de doua proteina: Glutenina si gliadina)
Proteine fiziologic active: Enzimele (proteine cu rol catalitic foarte bun), Hormonii (regleaza procese
metabolice), Toxine.

PROTEINE-MATASEA NATURALA
Cea mai mare cantitate de matase este produsa in etapa de larva cand se formeaza coconul. In cocon se
disting doua tipuri de proteine: fibroina si sericina.
Fibroina este o proteina fibroasa compusa din doua lanturi proteice de mase moleculare diferite - unul
„heavy” (H) si altul „light” (L) si glicoproteine.
Sericina este o proteina ce serveste drept adeziv al filamentelor din fibroina din coconii de matase.
Fibroina din matase este formata din doua catene: una „heavy” cu masa moleculara de aproximativ 325
000 g/mol si una „light” cu o masa moleculara de 25 000 g/mol, care se pot separa prin reactii reductive si
care sunt in raportul 1:1. Sericina are o masa moleculara in intervalul 20 000-30 000 g/mol. Fibroina
reprezinta aproximativ 70 - 80% din coconul de matase iar sericina 20 - 30%. Fibroina este o proteina
alcatuita in cea mai mare parte (aproximativ 60%) din glicina, alanina si serina.
Sericina este un complex de proteine lipicioase care cimenteaza filamentele de matase in cocon. Au fost
identificate cel putin sase proteine cu mase moleculare cuprinse intre 65 si 400 kDa. Se caracterizeaza
printr-un continut ridicat in serina (38%) precum si alti aminoacizi ce contin functiuni OH care le confera
caracterul de adeziv.
Sericina, care se gaseste pe suprafata firelor de matase este solubila la fierbere in solutii apoase ce contin
acizi, baze, sapun sau detergenti sintetici. Procesul de îndepartare a stratului de sericina de pe suprafata
firelor de matase se numeste degomare.
In afara rolului de cimentare a filamentelor în cocon, sericina confera matasii rezistenta la oxidare si UV,
efect antimicrobian si proprietatea de a absorbi si elibera apa. Indepartarea este necesara pentru a conferi
luciu filamentelor de matase.
Proprietatile matasii naturale
1. Proprietătile mecanice remarcabile ale fibrelor de matase sunt rezultatul structurii chimice si
microstructurii acestora (zone cristaline distribuite printre zonele amorfe)
2. Stabilitatea termica a fibrelor de matase naturala este excelenta pana la 200 °C. Sub 140 ºC nu se
constata modificari chimice, iar la temperaturi mai mari de 200 °C incep sa se formeze gaze (CO,
CO2, NH3) prin degradarea gruparilor laterale ale aminoacizilor
3. Reactivitatea chimica a fibrelor de matase este ridicata datorita gruparilor laterale ale
aminoacizilor. Aceasta proprietate este folosita pentru modificarea chimica sau grefarea unor
monomeri pe catena proteinei în vederea modificarii proprietatilor acesteia

Enzimele sunt sunt biocatalizatori de exceptie care prezinta o serie de avantaje in comparatie cu
catalizatorii din materia nevie:
☺ asigura reactiilor chimice pe care le catalizeaza viteze cu cateva ordine de marime mai mari
☺ reactiile catalizate au loc in conditii blande: temperatura sub 50 oC, presiune atmosferica, pH≈7.
Catalizatorii chimici din materia nevie necesita temperaturi ridicate, presiuni inalte si valori
extreme ale pH-ului
☺ au specificitate foarte mare fapt care face din reactie sa nu rezulte produse secundare
☺ isi pot regla sinteza in celule si activitatea enzimatica (catalitica)
☺ pot cataliza reactii endergonice (care se produc cu consum de energie) prin cuplarea cu reactii
exergonice (care au loc cu eliberare de enegie).
Enzimele, ca biomateriale polimerice (proteine naturale cu structura complexa), sunt nu numai
catalizatori biologici de exceptie, dar pot servi la diagnosticarea diferitelor afectiuni sau pot fi
utilizate in tratament.
Enzime pentru tratarea anumitor afectiuni: tensiune arteriala mica, infarct miocardic, tahicardie,
afectiuni/traumatisme craniene sau spinale. In toate aceste afectiuni exista riscul formarii cheagurilor de
sange ce pot deveni amenintatoare pentru viata.
Aplicatii industriale ale enzimelor: Procesarea carbohidratilor, proteinelor si grasimilor