Sunteți pe pagina 1din 79

1.

APARATE TIP COLOANA IN INDUSTRIA CHIMICA

1.1 Caracterizarea aparatelor tip coloană

1.1.1 Definire şi elemente componente

Aparatele de tip coloană sunt recipiente cilindrice cu diametru mic


comparativ cu înălţimea.
Considerarea unui utilaj ca aparat tip coloană, din punct de vedere mecanic,
depinde de svelteţea sa caracterizată de înălţimea relativă
Ht
iH = (1.1)
Di ech
în care: H t - înălţimea totală a utilajului măsurată de la sol, iar Diech.- diametrul
interior echivalent al coloanei.
Independent de tipul procesului fizic sau fizico - chimic care are loc, un
utilaj de tip recipient se încadrează în grupa aparatelor tip coloană dacă
H t Di ech . > 5 şi H t < 10m , sau pentru orice raport H t / Di ech ., dacă H t > 10m .
Aparatele de tip coloană au ca scop realizarea unui anumit proces fizic sau
fizico-chimic, caracterizat prin parametri de regim determinaţi. Se întâlnesc
coloane care lucrează sub vid, la presiune atmosferică sau supra atmosferică (1-50
at.) şi la temperaturi de 500 – 600 o C (coloane de funcţionare în instalaţiile de
cracare, reactoare şi generatoare pentru reacţii catalitice, etc.)
In industria chimică, în majoritatea cazurilor în aparatele de tip coloană au
loc procese de transfer de substanţă (absorbţie, desorbţie, chemosorbţie, rectificare,
extracţie, adsorbţie), motiv pentru care ideea de aparat tip coloană este asociată cu
transferul de substanţă sau de masă.
În cazul proceselor de transfer de substanţă este necesar un contact intim
între două faze : gaz – lichid, lichid – lichid; solid – gaz. Spre a asigura timpul de
contact necesar realizării procesului dorit, coloana trebuie să aibă o anumită
înălţime, care este un multiplu al diametrului.
In majoritatea coloanelor pentru procese de transfer de substanţă sau de
masă, lichidul curge de sus în jos, sub acţiunea gravitaţiei , iar gazul sau vaporii de
jos în sus, sub acţiunea presiunii. Interioarele coloanelor au drept scop crearea şi
mărirea la maxim a suprafeţei de contact între faze. In acest scop se umple coloana
cu corpuri de umplere, peste care curge lichidul supus prelucrării sau se
pulverizează lichidul (coloane cu umplutură). In alte cazuri se compartimenteaza
coloana pe înălţime, cu ajutorul unor talere, pe care are loc fie barbotarea gazului
prin lichid (coloane cu funcţionare în regim de barbotare), fie pulverizarea
lichidului de către gaz (coloane cu functionare în regim de picături sau de
pulverizare). In coloanele cu umplutură sau cu pulverizare, concentraţia celor două
faze variază continuu pe înălţime. In coloanele cu talere variaţia fazelor se face în
trepte ale caror numar este egal cu cel al talerelor. Există şi coloane mixte, cu

1
umplutură şi cu talere, de exemplu în industria sodei caustice pentru recuperarea
CO2 şi NH3.
In figura 1.1 sunt prezentate principial cele două tipuri de coloane: cu
umplutură (fig. 1.1a) şi cu talere (fig. 1.1b).
In interiorul coloanei cu
umplutură se află un număr de
grătare pe care se aşează câte un
strat de corpuri de umplere.
Lichidul L trece prin aceste
straturi, curgând desus in jos şi
iese cu compozitia L1. Gazul G
sau vaporii V trec de jos în sus
prin stratul de umplutura şi ies
cu compoziţia G1.
Coloanele cu talere sunt
prevăzute în interior cu talere
situate la o anumită distanţă H,
între ele (fig. 1b). Lichidul trece
de sus în jos de la un taler la
altul, iar gazul de jos în sus , pe
taler schimbându-se atât
compoziţia lichidului cât si a
gazului.
Construcţia interiorului
coloanei urmăreşte mărirea la
maxim a suprafetei de contact
dintre faze. Umplutura şi
talerele au acest rol. Lichidul şi vaporii (gazele) circulă în general în contracurent.
Ideea dispunerii pe verticală, în coloană a elementelor componente ale
instalaţiilor a fost aplicată şi în domeniul proceselor de transfer de căldură (coloane
de evaporare).
De exemplu coloana din fig. 1.2 poate fi utilizată pentru operaţii de transfer
de substanţă sau de căldură între un material solid adus pe talerul superior al
coloanei şi o fază gazoasă sau de vapori care intră pe la partea inferioară a coloanei,
prin racordul 6. Faza solidă este alimentată, dozat, pe talerul superior prin
intermediul alimentatorului compus din sistemul de antrenare 9, gura de alimentare
10, şi transportorul melcat 11. Talerele 4, fixate de peretele coloanei sunt prevăzute
cu deschiderile 5 prin care faza solidă trece de pe un taler pe altul, iar faza gazoasă
dintr-un compartiment inferior în unul superior. Deplasarea solidului pe taler se
realizează cu ajutorul paletelor racloare 3, prinse pe arborele 2, antrenat în mişcare
de rotaţie de grupul motor reductor 1. Evacuarea fazei solide are loc în jgheabul 7,
iar a fazei gazoase prin racordul 12. Prin dispunerea deschiderilor 5, a două talere
alăturate la 180o, timpul de contact gaz – solid pe fiecare taler este egal cu 1/n, în
care n este turaţia arborelui 2.

2
Construcţiile de aparate de mare capacitate, prevăzute cu dispozitive de
amestecare, ce se caracterizează prin raport H/Di mare se încadrează în categoria
aparatelor tip coloană.
Aparatul din figura 1.3 cu o capacitate de 80 m3 şi având un debit de 190
m3/min, poate fi considerat ca un aparat tip coloană, deşi serveşte numai operaţiilor
de amestecare şi transfer de căldură. Intensitatea acestor operaţii este asigurată de
cinci amestecătoare 4, prinse pe arborele 3, antrenat în mişcare de rotaţie de
motorul electric 8. Datorită înălţimii aparatului, arborele este construit din două
părţi şi asamblat cu ajutorul unui cuplaj rigid 5.
In general aparatul tip coloană este cilindric cu acelaşi diametru interior, sau
diametre diferite pe înălţime (fig. 1.4). Un aparat tip coloană este construit din

3
următoarele părţi principale: corpul coloanei,
inclusiv sistemul de rezemare, amenajările
interioare (interioarele); amenajările exterioare
(exterioarele).
Amenajările sau echipamentele interioare
favorizează transferul de substanţă, iar
amenajările exterioare permit realizarea
operaţiilor de întreţinere curentă, montarea sau
demontarea interioarelor coloanelor.
Amenajările interioare pot fi: talere,
corpuri de umplere, serpentine, iar cele
exterioare : scări, platforme, dispozitive de
ridicare.
Corpul coloanei (aparat tip recipient) se
realizează prin sudare din virole (cilindrice sau
cilindrice şi tronconice) sau se asamblează din
virole (sudate sau turnate) prevăzute cu flanşe.
Coloana se rezeamă pe o virolă suport
(coloană autoportantă), pe suporturi laterale sau
este rezemată la diverse niveluri. Corpul
coloanei se realizează din materiale
corespunzătoare condiţiilor de lucru, ţinând
seama şi de tehnologia de fabricare posibil a fi
aplicată.
Grosimea peretelui coloanei în anumite
condiţii de funcţionare (presiuni şi temperaturi
mari) poate ajunge până la 120 mm. In funcţie
de diametrul şi înălţimea coloanei precum şi în
funcţie de valoarea parametrilor de regim
grosimea pereţilor poate avea valori ce variază
între 4 şi 120 mm.
Interioarele coloanei au drept scop realizarea procesului fizic sau fizico-
chimic propus. Ele depind de tipul procesului fizic sau fizico- chimic care are loc
în utilaj si trebuie să satisfacă, prin formă şi dimensiuni condiţiile pentru realizarea
funcţionării optime. Alegerea tipului de amenajări interioare se face în functie de
asigurarea unui debit de lichid (L), corespunzător unei densităti de stropire mai
mare decât o valoare minimă de 10-12 m3/m2 h.
Exterioarele coloanei au drept scop deservirea elementelor funcţionale ale
coloanei (armături), accesul la gurile de vizitare şi control, etc. Acestea sunt
constituite din: scări, platforme, dispozitive de ridicat, etc.
Aparatele tip coloană pot atinge înălţimi de peste 100 m şi diametrul de peste 15 m.
Aparatele tip coloană se montează în instalaţii fie independent (fig. 1.1), fie
în grup (fig. 1.5). In acest din urmă caz coloanele pot avea fundaţii independente
sau comune. De asemenea platformele de deservire pot fi comune, de exemplu poz.
4 (fig. 1.5) sau individuale 5, 6, 7. (fig. 1.5). La coloanele montate în grup, care
4
necesită deservire la multe niveluri, în locul platformelor prinse la corpul coloanei,
se utilizează o construcţie metalică independentă (ca o schelă) care cuprinde toate
coloanele, pe laturi şi pe înălţime. Pe partea exterioară coloana este prevăzută cu
inele şi cleme pentru fixarea izolaţiei termice şi ignifuge.

1.1.2 Tipuri de aparate tip coloană. Domenii de utilizare.

In funcţie de variantele constructive ale amenajărilor interioare se deosebesc


urmatoarele tipuri de aparate tip coloană.
Coloane cu umplutură. Acestea se utilizează îndeosebi la prelucrarea
substanţelor agresive sau de mare vâscozitate, când sunt necesare căderi mici de
presiune sau când cantitatea de lichid din coloană este mică. Coloanele cu
umplutură se utilizează de exemplu la operaţii de distilare fracţionată în vid (cădere
mică de presiune), sau în operaţii de fracţionare discontinuă, în instalaţiile pilot şi
semiindustriale şi în lucrări de cercetare în laborator. Noile tipuri de umplutură de
mare eficacitate, permit separarea în coloanele cu umplutură, a componentelor care
au temperaturi de fierbere apropiate. Unele coloane cu umplutură, în care lichidul
este pulverizat servesc la curăţirea, răcirea sau umezirea gazelor.
Coloane cu talere. Sunt utilizate în industria chimică pentru distilări şi
rectificări, pentru absorbţie, extracţie, desorbţie, reacţii chimice în sistem eterogen,
gaz - lichid şi lichid-lichid, etc. Transferul de substanţă la aceste coloane are loc în
zona de spumare ce se obţine ca urmare a barbotării vaporilor sau gazului prin
lichidul de pe taler. Dispersarea fazelor de pe taler este uniformă. Faţă de coloanele
cu umplutură, coloanele cu talere au următoarele dezavantaje: căderi de presiune
mai mari, construcţie mai complicată, preţ de cost mai mare şi întreţinere mai
pretenţioasă.
Coloane cu rafturi şi cu şicane. Coloanele cu rafturi în cascadă se utilizează
în general la răcirea şi umezirea gazelor, sau la absorbţia gazelor care se dizolvă
uşor în lichide. Ele sunt mai economice decât coloanele cu umplutură d. p. d. v. al
consumului de apă, au însă gabarite mai mari decât coloanele cu umplutură.

5
Coloane cu sisteme de injectare a vaporilor prin lichid. Mărirea debitelor
coloanelor de rectificare şi de absorbţie se poate face pe două cai: prin mărirea
diametrului coloanei sau prin utilizarea unor amenajări interioare care să permită
mărirea vitezei vaporilor şi a debitului de lichid. Sistemele de injectare a vaporilor
în vederea intensificării transferului de masă, permit mărirea debitului şi realizarea
unor construcţii compacte.
Coloane cu elemente tubulare. Se utilizează numai pentru operaţii de
transfer de masă însoţite sau nu de transfer de căldură.
Coloane cu elemente rotative. Unele aparate tip coloană sunt prevăzute cu
elemente rotative: arbori cu amestecătoare sau cu discuri. La operaţiile de extracţie
lichid - lichid continue, intensificarea transferului de masă se poate obţine prin
turbulenţa care rezultă din amestecarea sau agitarea lichidelor.

1. 1. 3. Utilizarea aparatelor tip coloană în industria alimentară


Aparatele tip coloană sunt întâlnite în industria alimentară, în liniile
tehnologice de fabricaţie a unor produse cu puritate sau concentraţie ridicată,
procesul de lucru având la bază operaţia de distilare.
Prin distilare se separă prin vaporizare, urmată de condensarea vaporilor
rezultaţi, diferite substanţe din amestecurile omogene formate din două sau mai
multe componente ale căror temperaturi de fierbere sunt diferite la aceiaşi
presiune.
Dacă la aceiaşi presiune, între temperaturile de fierbere ale componentelor
este o diferentă foarte mică, atunci nu este suficientă o singură operaţie de distilare.
Operaţia se va repeta până la separarea completă a componentelor şi în acest caz se
numeşte rafinare sau rectificare.
Distilarea se realizează prin mai multe metode urmărindu-se fie obţinerea
unui distilat cât mai bun (de exemplu în industria spirtului), fie a unui concentrat
cât mai pur (de exemplu în industria uleiului şi a concentratelor de fructe).
De obicei nu se poate obţine un component în stare pură printr-o singură
distilare. În acest caz se aplică metode de rectificare care sunt utilizate, fie la
concentrarea alcoolului, fie la recuperarea aromelor volatile din sucurile de fructe,
care au fost supuse în prealabil unui tratament termic.
In industria alimentară distilarea şi rectificarea se aplică la obţinerea
alcoolului rafinat din produse amidonoase, la rafinarea uleiului, la obţinerea
distilatelor de vin, la recuperarea aromelor din sucurile de fructe supuse
concentrării prin evaporare, etc.
Se cunosc următoarele metode de distilare: simplă, fracţionată, integrală şi
rectificarea (rafinarea)

1.1.3.1. Distilarea simplă

Această metodă se utilizează pentru a separa un component uşor volatil


(alcool) dintr-un amestec care pe lângă apă conţine şi substanţe volatile.
Distilarea simplă se realizează printr-o evaporare lentă a soluţiei, care fierbe
în blaza de distilare, cu evacuarea continuă a vaporilor formaţi în instalaţie şi

6
condensarea succesivă a acestora. Pe parcursul operaţiei, conţinutul relativ de
substanţe volatile scade încetul cu încetul atât în distilatul obţinut din condensarea
vaporilor cât şi în soluţia rămasă în blaza de distilare. In majoritatea cazurilor,
distilarea simplă este însoţită de o îmbogăţire suplimentară a distilatului cu
componentul cel mai volatil, prin răcirea vaporilor cu aer sau cu apă. Operaţia se
numeşte deflegmare, iar răcitorul se numeşte deflegmator).
Ca rezultat, are loc condensarea parţială a vaporilor şi o îmbogăţire a
acestora cu un component ceva mai volatil.
Condensatul obţinut se scurge înapoi în blaza de distilare, participând la
schimbul de masă şi căldură.
In majoritatea cazurilor, cu ajutorul distilării simple nu putem obţine o
separare completă a amestecului omogen pe componente, fiind nevoie să se
recurgă şi la alte operaţii.
In figura 1.6 sunt prezentate scheme de principiu ale procesului de distilare
simplă. Distilarea simplă constă în evaporarea amestecului într-un fierbător (blaza
de distilare) 1 şi condensarea vaporilor rezultaţi într-un condensator 2, plasat în
afara spaţiului de fierbere fig. 1.6a. Amestecul se introduce în blază prin racordul
3, unde, cu un sistem de încălzire (serpentină manta sau fascicul tubular), se aduce
la fierbere. Vaporii trec la condensator pentru a suferi transformarea inversă de
fază. Faza lichidă introdusă în blază se numeşte amestec iniţial, ceea ce rămâne în
blază la sfârşitul distilării formează reziduul care se evacuează prin racordul 5.
Vaporii condensaţi constituie distilatul 6 care se colectează în rezervorul 7.
Gradul de separare se îmbunătăţeşte dacă o parte din distilat se reîntoarce în
blază. Fracţiunea de distilat returnată în blază se numeşte reflux. Cu cât cantitatea
de lichid refluxată este mai mare, cu atât distilatul este mai bogat în component
uşor volatil. Refluxul 8 se poate obţine printr-o condensare parţială ă vaporilor într-
un condensator (deflegmator) 9, situat în afara spaţiului de filtrare ( fig. 1.6 b ) sau
chiar deasupra blazei ( fig. 1.6 c ). Vaporii care rămân necondensaţi în deflegmator
trec în condensatorul 2, unde condensează total şi lichidul rezultat constituie
distilatul.

7
Distilatul are o compoziţie variabilă, la începutul operaţiei este mai bogat în
component uşor volatil şi poate fi colectat în recipienţi separaţi pe diverse intervale
de temperatură. Rezultatele fracţionării formează aşa numitele fracţii, apoi se
obţine un produs de mijloc şi în final cozile (produsul cu conţinutul cel mai scăzut
de component uşor volatil).

1.1. 3. 2. Distilarea fracţionată

Se foloseşte când se urmăreşte obţinerea, din amestecul supus distilării, a


componentelor volatile cu concentraţii diferite, fiecare prezentând interes din punct
de vedere economic.
Această metodă de distilare se realizează prin creşterea treptată a
temperaturii amestecului, astfel încât la temperaturi diferite, să se obţină
componente de compoziţii diferite. Prima fracţiune va fi mai bogată în conţinut
uşor volatil, pe când ultima va fi mai săracă în acelaşi component.

1. 1. 3. 3. Distilarea integrală

Când în urma vaporizării se obţin vapori care sunt menţinuţi în acelaşi aparat
de distilare, nefiind imediat separaţi, aceştia se îmbogăţesc în componentul uşor
volatil. După o perioadă de menţinere a fazei vaporilor în contact cu faza lichidă,
vaporii care nu au condensat în aparatul de distilare, sunt evacuaţi într-un
condensator, unde se realizeaza condensarea, obţinându-se astfel un lichid destul
de bogat în component uşor volatil.

1. 1. 3. 4. Rectificarea

In cazul în care este necesar sa se obţină componente de puritate cât mai


mare, se aplică distilarea repetată prin vaporizarea componentului uşor volatil şi
condensarea acestuia în mai multe trepte, numite trepte de concentrare. Pe fiecare
treaptă de concentrare ( formată din lichidul în care condensează de fiecare dată,
numai componentul volatil ) se separă componentul uşor volatil, la ultima treaptă
obţinându-se componentul aproape pur.

8
2. Instalaţii pentru distilarea şi rafinarea spirtului

2.1 Distilarea plămezii fermentate

Plămada fermentată este un amestec apos de diferite substanţe aflate în


soluţie sau în suspensie, unele dintre ele fiind substanţe nefermentabile provenite
din materii prime şi auxiliare, iar altele produse ale fermentaţiei alcoolice.
In timpul fermentaţiei alcoolice se formează ca produse principale alcoolul
etilic şi bioxidul de carbon, iar ca produse secundare aldehide, esteri, alcooli
superiori, alcool metilic, glicerină, etc. De asemenea, plămada fermentată mai
conţine drojdie şi eventual bacterii de infecţie.
Concentraţia alcoolică a plămezii fermentate variază în limite largi cuprinse
între 6 şi 12 %, în funcţie de felul materiei prime şi de procesul tehnologic aplicat,
de obicei fiind de 8-9 % alcool vol.
Plămezile fermentate din materii prime amidonoase sau melasă sunt supuse
operaţiei de distilare prin care se extrag din plămadă alcoolul etilic şi alte substanţe
volatile sub forma spirtului brut, care este concentrat şi purificat în continuare prin
operaţia de rafinare obţinându-se ca produs finit spirtul rafinat.
Distilarea se realizează prin încălzirea până la fierbere şi fierberea
plămezilor fermentate în instalaţii speciale prin care alcoolul etilic şi alţi
componenţi volatili trec în fază de vapori şi sunt apoi condensaţi prin răcire cu apă.
Pentru a înţelege mai bine procesul de separare a alcoolului din plămadă prin
distilare se poate asimila plămada fermentată cu un amestec binar miscibil format
din alcool etilic şi apă, având o concentraţie alcoolică egală cu a plămezii fermentate.
Separarea alcoolului etilic din acest amestec se bazează pe diferenţa de
volatilitate dintre acesta şi apă. Astfel alcoolul etilic este mai volatil ca apa, având
o temperatură de fierbere de 78,39oC, în timp ce temperatura de fierbere a apei este
100oC, la presiune atmosferică.
Totuşi separarea alcoolului etilic din amestec nu se face la presiunea
(temperatura) de fierbere a alcoolului etilic pur, ci la o presiune care rezultă din
solubilitatea reciprocă a alcoolului etilic şi a apei.
Întrucât separarea componentelor din amestec prin distilare se face în
ordinea volatilităţii lor, distilând mai întâi cele ce au volatilitate mai ridicată, deci
cu temperatură de fierbere mai scăzută, înseamnă că vaporii rezultaţi prin fierberea
amestecului de alcool şi apă vor fi mai bogaţi în alcool etilic, iar amestecul supus
distilării se va epuiza treptat în alcool. Pe măsura epuizării în alcool temperatura de
fierbere a amestecului se va apropia de cea a apei, ajungând la 1000 C pe măsură ce
amestecul este epuizat în alcool.
In afara de alcool şi apă, prin distilarea plămezii fermentate trec în distilat şi
alte substanţe volatile conţinute ca: aldehide, esteri, alcooli superiori, acizi volatili,
alcool metilic, care îi conferă un gust şi un miros neplăcut. Se obţine aşa numitul
spirt brut, care trebuie purificat în continuare prin operaţia de rafinare. Reziduul
fără alcool rezultat de la distilare este denumit borhot.
În funcţie de construcţie şi de modul de funcţionare instalaţiile de distilare şi
rafinare pot fi: cu funcţionare continuă sau cu funcţionare discontinuă.
9
2.1.1 Instalaţii de distilare continuă a plămezii fermentate

Operaţia de distilare a plămezii fermentate se realizează astăzi în


exclusivitate în instalaţii cu funcţionare continuă în care procesul fizic care are loc
este următorul:
- plămada fermentată preîncălzită intră pe la partea superioară a unei
coloane de plămadă prevăzută cu talere cu clopote (fig.1.1b) şi se scurge
prin coloană cu viteză constantă în contracurent cu aburul care se
introduce pe la baza coloanei;
- pe măsură ce urcă în coloană vaporii se îmbogăţesc treptat în alcool, prin
vaporizările repetate de component volatil (alcool) şi condensările
repetate de component mai puţin volatil (apă), rezultând pe la partea
superioară coloanei de plămadă (deasupra talerului de alimentare cu
plămadă) vapori alcoolici cu concentraţia în alcool în echilibru cu cea a
plămezii fermentate, care sunt concentraţi suplimentar până la tăria
necesară a spirtului brut într-o coloană de concentrare;
- prin scurgerea plămezii de pe un taler pe altul se realizează epuizarea
treptată a plămezii în alcool, rezultând pe la baza coloanei un reziduu
dezalcolizat – borhotul.
Instalaţiile de distilate continuă a plămezilor fermentate se pot împărţi în
funcţie de modul de amplasare a celor două coloane, de plămadă şi de concentrare
în două grupe:
- instalaţii cu două coloane suprapuse;
- instalaţii cu două coloane alăturate.

2.1.2. Instalaţia cu două coloane suprapuse

Instalaţia cu două coloane suprapuse este prezentată în figura 2.1. Cu


ajutorul pompei cu piston 1 plămada fermentată este introdusă în deflegmatorul 2
al coloanei de distilare 3, unde se preîncălzeşte până în apropierea punctului de
fierbere pe seama vaporilor alcoolici care se condensează parţial în deflegmator.
Plămada preîncălzită se introduce apoi pe talerul superior al coloanei de
plămadă 3a, încălzită la bază cu abur direct, în care se realizează epuizarea
plămezii în alcool, rezultând pe la partea inferioară borhot, care este evacuat din
coloană cu ajutorul regulatorului de borhot 4.
Vaporii alcoolici rezultaţi din coloana de plămadă, care este prevăzută cu
12-16 talere cu clopote, trec apoi în coloana de concentrare 3b, prevăzută de obicei
cu talere cu site, în care se realizează concentrarea vaporilor de spirt brut.
Vaporii de spirt brut trec apoi în deflegmatorul 2, în care se condensează
parţial componentul mai puţin volatil, pe seama plămezii care se preîncălzeşte şi
eventual a apei de răcire. In acest fel deflegmatorul realizează o concentrare
suplimentară a vaporilor prin condensarea componentului mai puţin volatil, care se
reîntoarce în coloană sub formă de reflux extern printr-o conductă specială.
Deflegmatorul este paralelipipedic, montat direct deasupra coloanei de
concentrare, fiind răcit cu plămadă în zona 2a şi cu apă în zona 2b,.
10
Se pot utiliza şi deflegmatoare multitubulare verticale, montate în acelaşi
mod, cât şi deflegmatoare multitubulare orizontale, cu unul sau două corpuri
amplasare separat. In ultimul caz se formează un reflux extern, care se întoarce în
coloană pe ultimile talere de sus.
Vaporii de spirt brut deflegmaţi sunt trecuţi apoi în condensatorul răcitor 5,
în care se face condensarea în partea superioară multitubulară 5a, şi răcirea în
partea inferioară 5b, spirtul brut circulând prin serpentină. In scopul economisirii
apei de răcire, aceasta trece în continuare la răcirea deflegmatorului 2b.
Spirtul brut obţinut, cu o concentraţie alcoolică de 80-85 % vol., este trecut
apoi la felinarul decontrol 6, unde se poate citi tăria alcoolică şi temperatura, cu
ajutorul unui termometru. Trece în continuare în filtrul de spirt 7, unde se separă
pe bază de diferenţă de densitate impurităţile mecanice din spirt. Separarea acestor
impurităţi cât şi omogenizarea care se realizează în filtru sunt necesare pentru
operaţia următoare de măsurare a cantităţii şi concentraţiei spirtului brut 8, care se
realizează cu ajutorul unui aparat special de control.
De la aparatul de control spirtul brut este trecut prin conducte la rezervorul
de colectare a spirtului brut.
In cazul în care se produce un spirt brut de concentraţie mai redusă, având în
vedere faptul că, pentru rafinare spirtul brut se diluează cu apă, se poate lucra fără
apă de răcire la deflegmator, fiind suficientă răcirea cu plămada care se
preîncălzeşte.
Acest tip de instalaţie are avantajul că se manipulează mai uşor, deoarece
extragerea şi concentrarea alcoolului se fac într-o singură operaţie, iar consumul de
abur şi pierderile în alcool sunt mai mici. Datorită acestor avantaje este instalaţia
11
de distilare cea mai răspândită. Ca dezavantaje s-ar putea menţiona înălţimea
instalaţiei, cât şi faptul că se obţine un borhot mai diluat, cu un gust mai puţin
plăcut, deoarece refluxul de la deflegmator curge prin coloană şi diluează
suplimentar borhotul.

2.1.3. Instalaţia cu două coloane alăturate

Acest tip de instalaţie prezentat în figura 2.2, elimină cele două dezavantaje
ale instalaţiei cu coloane suprapuse.

Plămada fermentată preîncălzită în deflegmatorul 5, intră pe la partea


superioară a coloanei de plămadă 1, care este încălzită pe la bază de abur. In
coloană se realizează epuizarea plămezii în alcool obţinându-se borhot care se
evacuează pe la baza coloanei prin regulatorul de borhot 2. Din coloana de
plămadă rezultă vapori de spirt diluat, care se ridică în partea superioară a coloanei
şi sunt trecuţi prin separatorul de picături 6, în coloana de condensare 3. In partea
inferioară 3a se face epuizarea lichidului în alcool, obţinându-se pe la bază un
lichid fără alcool denumit apă de luter, care se evacuează prin intermediul
regulatorului 4. In partea superioară a talerului de alimentare 3b, se concentrează
vaporii de spirt brut, care sunt trecuţi în continuare în deflegmatorul 5, în
condensatorul răcitor 6, în felinarul de control 7 şi apoi în filtrul de spirt brut 8.
Borhotul rezultat din această instalaţie este mai concentrat, deoarece apa de
luter rezultată din refluxul coloanei 3 se evacuează separat. Astfel din 100l
plămadă se obţin aproximativ 100 l borhot, comparativ cu instalaţia cu coloane
suprapuse în care se obţine circa 110 l borhot.
Dezavantajele acestei instalaţii sunt determinate de consumul mai ridicat de
abur, şi de pericolul de a pierde o parte din alcool prin apa de luter. Datorită
acestor dezavantaje, acest tip de instalaţie este mai puţin utilizată în practică.

12
2.1.4 Incălzitoare si răcitoare
Blazele de distilare sunt schimbătoare de căldură fig. 2.3 cu manta (a) cu
serpentină interioară (b) sau cu fascicul multitubular (c). Corpul blazei trebuie să
fie suficient de mare pentru a asigura capacitatea de preluare/şarjă. In cazul în care
blaza se află în afara coloanei de distilare, este prevăzută cu racorduri pentru
alimentare cu amestec 2, evacuarea vaporilor care s-au strâns în dom 3, evacuarea
produsului rămas după distilare în blază 4, reîntoarcerea fracţiunilor grele sub
formă de reflux 5. Spaţiul de încălzire 6 este de asemenea prevăzut cu racord de
alimentare 7 şi de evacuare a agentului de încălzire 8.
In blază amestecul este încălzit şi menţinut la o anumită temperatură, pentru
vaporizarea componentului uşor volatil.

Deflegmatorul este un schimbător de căldură în care se realizează


condensarea parţială a vaporilor formaţi.
Condensatorul este un recipient în care se condensează vaporii bogaţi în
component uşor volatil rămaşi necondensaţi în deflegmator.

2.1.5. Exploatarea instalaţiilor de distilare

Înainte de a se pune în funcţiune instalaţia din figura 2.1, se umple cu apă


coloana de distilare 2, în care se introduce abur, pentru a constata dacă nu există
neetanşeităţi pe la flanşe. Dacă etanşarea coloanei este bună, se demontează
vizoarele din dreptul talerelor pentru scurgerea apei şi apoi se montează din nou.
Se umple coloana cu plămadă cu ajutorul pompei 1, care se opreşte şi apoi
se dă drumu, la abur de 4-5 at., pentru încălzirea coloanei. Acest proces este
considerat încheiat în cazul în care conducta de spirt de la condensatorul-răcitor la
felinarul de control se încălzeşte. Se începe alimentarea coloanei cu plămadă, prin
deschiderea robinetelor de apă de răcire a condensatorului-răcitor şi a
deflegmatorului. Se reglează astfel debitul de alimentare cu plămadă, încât în

13
coloană să se ajungă la un regim normal de funcţionare la o temperatură de 93-
94oC şi la o suprapresiune 0,12-0,13 at.
Printr-o corelare a debitului de plămadă, abur şi apă de răcire trebuie să se
ajungă la un debit constant de spirt la felinarul de control, a cărui tărie trebuie să
fie de 80-85o alcoolice, iar temperatura 15-17oC.
Dacă temperatura în coloană creşte este necesar să se mărească debitul de
plamadă şi invers. O mărire excesivă a debitului de plămadă poate determina creşterea
conţinutului de alcool în borhot, datorită unei insuficiente epuizări în alcool a plămezii.
In cazul scăderii presiunii în coloană este necesar să se mărească debitul de
abur, iar la creşterea excesivă a debitului de spirt brut, trebuie să se mărească
debitul apei de răcire a condensatorului şi deflegmatorului.
Prin automatizarea complexă a instalaţiei se asigură un regim optim de
funcţionare. Parametrii principali care se reglează sunt:
- concentraţia spirtului la felinar;
- intensitatea procesului de distilare.
Concentraţia spirtului se reglează prin măsurarea vaporilor de spirt
deflegmaţi. Modificările de temperatură sunt preluate de un termoregulator care
comandă mărirea sau micşorarea debitului de alimentare a coloanei de plămadă.
Intensitatea distilării se măsoară prin presiunea din spaţiul de deasupra
talerului de alimentare cu plămadă. In cazul micşorării productivităţii coloanei sub
valoarea optimă are loc o scădere a presiunii în acest spaţiu, mărindu-se în mod
automat debitul de alimentare al coloanei cu abur şi invers.
Debitul apei de răcire se poate regla cu ajutorul unui termoregulator montat
între condensatorul răcitor şi felinarul de control.
Scoaterea temporară din funcţiune a instalaţiei de distilare se face mai întâi
oprindu-se pompa de plămadă şi apoi accesul aburului. După ce a scăzut presiunea
din coloană se închide şi apa de răcire. Pentru repunerea în funcţiune se dă drumu
mai întâi la abur, care încălzeşte plămada acumulată la baza coloanei, iar în
momentul în care a început să curgă spirt la felinarul de control se porneşte şi
pompa de plămadă .
In cazul opririlor de lungă durată este necesar ca după oprirea pompei de
plămadă să se fiarbă plămada din coloană, până când la felinarul de control nu se mai
constată prezenţa alcoolului, după care se închide accesul aburului şi a apei de răcire.

2.2. Rafinarea spirtului brut

Spirtul brut se obţine ca produs intermediar în urma distilării, având o


concentraţie alcoolică de 80-85 % vol. El conţine o serie de impurităţi mai mult sau
mai puţin volatile (aldehide, esteri ai alcoolului etilic şi ai altor alcooli sau acizi
volatili, alcooli superiori etc.), fie provenite din plămada fermentată, fie formate
chiar în cursul procesului de distilare.
Deşi impurităţile reprezintă doar 0,5 – 1 % din alcoolul etilic, datorită acestora
spirtul brut are un gust şi miros neplăcut, opalescenţă şi sunt dăunătoare sănătăţii.
Aceste impurităţi se pot elimina din spirtul brut prin operaţia de rafinare.
Deoarece această operaţie este legată de un proces de creştere a concentraţiei
14
spirtului prin distilare repetată se numeşte rafinare (rectificare). Rafinarea
determină obţinerea unui produs cu puritate superioară denumit spirt rafinat sau
alcool etilic rafinat. Prin rafinare spirtul se concentrează, devine limpede fără gust
şi miros neplăcut, cu excepţia unor sortimente de spirt, obţinut din cereale, care nu
trebuie să-şi piardă aroma caracteristică a materiei prime. El trebuie să aibă o
concentraţiei alcoolică de min. 96 % vol., nu trebuie să conţină alcool metilic şi
furfurol, iar conţinutul în acizi, esteri, aldehide şi alcooli superiori trebuie să fie
foarte scăzut.
Impurităţile mai volatile (aldehida acetică, acetatul de metil, acetatul de etil)
vor fi ridicate de către vaporii alcoolici care se concentrează în vârful coloanei de
rafinare de unde vor fi evacuate în stare de vapori sub formă de frunţi.
Impurităţile cu volatilate mai redusă (grele), odată cu creşterea concentraţiei
alcoolice nu se vor ridica în coloană sub formă de vapori ci vor fi retrogradate spre
partea inferioară formând cozile.
In concluzie prin rafinarea spirtului brut se obţin trei fracţiuni: frunţile,
spirtul rafinat, cozile.
Rafinarea spirtului brut se efectuează în instalaţii speciale, care în funcţie de
construcţie şi de modul de funcţionare pot fi:
- instalaţii cu funcţionare discontinuă (periodică);
- instalaţii cu funcţionare continuă.

2.2.1. Instalaţii de rafinare cu funcţionare discontinuă


Procedeele de rafinare discontinuă sunt următoarele:
a) procedeul încărcărilor simple cu spirt brut diluat;
b) procedeul încărcărilor simple cu spirt brut nediluat;
c) procedeul încărcărilor repetate cu spirt brut nediluat.
a) Procedeul încărcărilor simple cu spirt brut diluat constă în diluarea
spirtului brut înainte de rafinare la 40-50o alcoolice. Prin acest procedeu se
realizează o separare mai bună a impurităţilor şi deci obţinerea unui spirt rafinat de
calitate superioară. Acest procedeu prezintă dezavantajul unui consum mai mare de
apă şi abur şi a unei productivităţi scăzute a instalaţiei.
b) Procedeul încărcărilor simple cu spirt brut nediluat se caracterizează
prin rafinarea spirtului brut fără o diluare prealabilă cu apă, economisindu-se astfel
abur şi apă de răcire şi realizându-se o creştere a productivităţii instalaţiei de
rafinare.
c) Procedeul încărcărilor repetate cu spirt brut nediluat presupune
următoarele etape:
- se încarcă blaza cu spirt brut nediluat;
- se rafinează circa 90 % din alcoolul din blază, după care se întrerupe operaţia;
- se încarcă din nou blaza cu spirt brut concentrat şi se procedează ca mai sus.
- după ce s-au efectuat trei încărcări succesive cu spirt brut se procedează la
extragerea cozilor şi a uleiurilor de fuzel acumulate în blază.
Folosirea acestui procedeu aduce o economie de abur şi creşterea
productivităţii instalaţiei.

15
In scopul obţinerii unui spirt rafinat de calitate superioară din punct de
vedere al purităţii, în instalaţia de rafinare discontinuă se practică colectarea
spirtului rafinat sub formă lichidă de pe talerul al 5-lea, din partea de sus a coloanei
de rafinare, care are o puritate mai ridicată în comparaţie cu cel obţinut din vaporii
alcoolici ce ies din coloană.
Rafinarea discontinuă are dezavantajul unei productivităţi mai scazute, a
unui consum specific de abur mai ridicat şi a unor pierderi mai mari în alcool.

Instalaţiile de rafinare cu funcţionare discontinuă se caracterizează prin


rafinarea spirtului brut în şarje, obţinându-se mai întâi frunţile mai volatile, apoi
spirtul rafinat şi apoi cozile. Rafinarea discontinuă se realizează în instalaţii care au
ca aparate speciale blaza 1, coloana de rafinare 2, deflegmatorul 3, condensatorul –
răcitor 4, felinarul de control 5, filtrul 6 şi regulatorul de abur 7 (fig.2.4).

16
Blaza 1 este prevăzută cu o serpentină de încălzire indirectă cu abur 7, un
barbotor de abur direct 8, o oală de condens 9, un racord de umplere 10 şi de
evacuare a apei de luter 11, un manometru 12, o sticlă de nivel 13 şi o gură de
vizitare 14.
Coloana de rafinare 2 este formată din 40-50 talere cu clopote şi permite
obţinerea unui spirit rafinat cu tăria de min.96o.
Procesul de rafinare discontinuă se realizează astfel:
- se introduce în blază o cantitate măsurată de spirt brut şi se diluează cu
apă de luter până la 40-50o alcoolice;
- se face încălzirea spirtului brut mai întâi cu abur direct timp de 10-20
minute şi apoi cu aburi indirect 30-60 min până ce se încălzeşte mai mult
de 2/3 din coloană, ceea ce arată că vaporii alcoolici au ajuns în
deflegmator;
- se dă drumu apoi la debitul maxim de apă de răcire în condensator şi
deflegmator, realizându-se o condensare totală a vaporilor alcoolici ce
intră în deflegmator, care se reintroduc în coloană sub formă de reflux
extern.
Prin această “frânare” a distilării, care durează 1-3 ore, se realizează o
mărire a concentraţiei alcoolice spre vârful coloanei, împiedicându-se ridicarea
impurităţilor grele şi concentrarea în vârful coloanei a frunţilor;
- se micşorează apoi debitul apei de răcire şi se începe colectarea spirtului
funţi, timp de 2-3 ore, care are la început o concentrare alcoolică de 92-
94 % vol. şi o culoare verzuie, spre sfârşit devenind incolor, iar
concentraţia creşte la 95-96 % alcool vol.
- se distilă în continuare spirtul rafinat, care trebuie să aibă concentraţia
alcoolică de min, 96 % vol. La început se lucrează la capacitatea maximă
a coloanei, apoi, pe măsură ce se micşorează conţinutul blazei în alcool
se măreşte treptat cifra de reflux, prin mărirea debitului de răcire, astfel
încât să nu se producă o scădere a concentraţiei alcoolice pe talere. Ca
urmare productivitatea coloanei scade la 60-70 % la sfârşitul colectării
spirtului rafinat.
Distilarea spirtului rafinat durează aproximativ 40 ore.
- În momentul în care concentraţia alcoolică la felinarul de control scade şi
se constată apariţia cozilor, începe colectarea acestora, operaţie care
durează 1-2 ore;
- Când la felinarul de control spirtul devine tulbure, datorită prezenţei
uleiului de fuzel, care în soluţie alcoolică diluată emulsionează, se poate
colecta şi acesta. Ceeace se colectează se trimite direct într-un rezervor
separat, fără a mai trece prin aparatul de control. Spirtul rezultat poate fi
purificat în continuare cu ajutorul separatoarelor de ulei de fuzel sau prin
tratare cu o soluţie de clorură de sodiu, astfel încât concentraţia sa în ulei
de fuzel să fie minim 85 %;
- La sfârşitul rafinării, când concentraţia lichidului de la felinarul de
control scade sub 2 % alcool vol., se goleşte apa de luter din blază şi se
începe o nouă şarjă.
17
Durata totală a unei şarje este de cca.48 ore.
Cantităţile de fracţiuni rezultate în timpul rafinării discontinue a spirtului
brut depind în special de materiile prime folosite la obţinerea spirtului.
Spirtul rafinat este trecut prin aparate de control speciale şi apoi depozitat în
rezervoare.
Spirtul frunţi şi cozile sunt trecute prin acelaşi aparat de control şi apoi
depozitate împreună în alt rezervor formând spirtul tehnic.
In scopul realizării coeficientului de extracţie normat a spirtului rafinat de
92,5 % din alcoolul absolut al spirtului brut, amestecul de frunţi şi cozi poate fi
supus rerafinării. In final se ajunge la un procent de spirt frunţi de cca. 4,1 %, iar
de cozi de cca. 2 % din alcoolul absolut.
Consumul de abur pentru rafinarea discontinuă este de 350-400 kg/100 l.
spirt rafinat, iar cel de apă la 10oC, de circa 3 m3/100 l spirt rafinat, în funcţie de
procedeul folosit.

2.2.2. Instalaţii de rafinare cu funcţionare continuă

In instalaţiile de rafinare cu funcţionare continuă atât frunţile, spirtul rafinat


cât şi cozile se obţin concomitent în mod continuu.
Rafinarea continuă se realizează în instalaţii cu două coloane (tip Barbet),
care se caracterizează printr-o productivitate mai ridicată, un consum mai redus de
abur, spirtul obţinut fiind de calitate superioară. Datorită acestor avantaje acest tip
de instalaţii sunt cel mai des utilizate.
In figura 2.5 este prezentată schematic acest tip de instalaţie, folosită în fabricile
de spirt din ţară, având o capacitate de circa 1,5 vagoane de spirt rafinat în 24 ore.

18
Spirtul brut diluat cu apă de luter din rezervorul 1, este preîncălzit în
schimbătorul de căldură 2 cu apă de luter fierbinte, provenită de la coloana de
rafinare, apoi intră la mijlocul coloanei de frunţi sau epurare 3. Coloana de frunţi
poate fi încălzită la bază cu abur direct, sau cu vapori alcoolici aduşi de la partea
inferioară a coloanei de rafinare 7. In partea inferioară a coloanei de epurare (zona
3a sub talerul de alimentare) se realizează antrenarea aldehidelor şi esterilor care
formează frunţile din spirtul brut şi care se concentrează în partea superioară a
coloanei (zona 3b) şi în deflegmatorul 4, care lucrează cu o cifră mare de reflux (de
10-11). Frunţile sunt trecute apoi în condensatorul răcitor 5 şi apoi în felinarul de
frunţi 6. La partea inferioară a coloanei se depune un lichid alcoolic eliberat de frunţi,
denumit epurat cu o tărie alcoolică de cca. 40 % vol., care trece în coloana de rafinare 7.
Coloana de epurare este prevăzută de obicei cu 12 talere în partea inferioară
de epuizare şi 12 talere în partea superioară de concentrare a frunţilor.
Diluarea spirtului brut se poate face şi direct în coloane de frunţi, prin
pomparea cantităţii necesare de apă de luter.
Epuratul rezultat din coloana de frunţi este introdus pe talerul de alimentare
al coloanei de rafinare 7. Aceasta este încălzită la bază cu abur direct, care
epuizează total epuratul în alcool, în zona 7a obţinându-se la bază apă de luter, care
se evacuează prin regulatorul de apă de luter 8.
Vaporii alcoolici rezultaţi din epurat, care mai conţin încă resturi de frunţi se
concentrează la partea superioară a coloanei de rafinare 7b pe un număr de 50-60 talere.
Sunt trecuţi apoi în deflegmatorul 9, unde se face concentrarea resturilor de
frunţi, ce sunt trecute apoi în condensatorul 10 şi reîntoarse în coloana de frunţi 3.
Coloana de rafinare lucrează cu o cifră mare de reflux încât cea mai mare
parte din spirt se reîntoarce în coloana de rafinare 7.
Spirtul rafinat se separă sub formă de lichid de pe talerele primului segment de
sus al coloanei de rafinare, fiind trecut în răcitorul de spirt rafinat 11 şi apoi în felinarul
de control 12, după care ajunge la aparatul de control şi în rezervorul de spirt rafinat.
Această metodă de obţinere a spirtului rafinat se numeşte metoda
pasteurizării încât spirtul rafinat obţinut se mai numeşte pasteurizat.
Uleiul de fuzel este trecut în răcitorul 13, apoi în felinarul de control 14 şi în
final în separatorul de ulei de fuzel 15. Lichidul alcoolic separat de ulei se
reîntoarce în coloana pentru recuperarea alcoolului.
Spirtul cozi se colectează tot sub formă lichidă de pe talerele inferioare ale zonei
7b ale coloanei de rafinare şi este trecut în răcitorul 13 şi apoi la felinarul de cozi 16.
In practică frunţile de la felinarul 6 şi cozile de la felinarul 16 sunt trecute
împreună în acelaşi aparat de control şi apoi în rezervorul de depozitare a spirtului
tehnic format din frunţi şi cozi.
In unele cazuri se renunţă la colectarea uleiului de fuzel care se evacuează
cu apa de luter.
O altă metodă de obţinere a spirtului rafinat este metoda epurării finale.
In acest caz vaporii alcoolici care părăsesc coloana de rafinare sunt trecuţi în
deflegmator, condensator şi apoi sub formă lichidă într-o coloană de epurare
finală prevăzută cu 20 de talere, care este încălzită pe la partea inferioară cu o
serpentină cu abur. In această coloană se face separarea ultimilor frunţi, care se
19
elimină pe la partea superioară printr-un deflegmator, iar resturile de frunţi, printr-
un condensator. Spirtul rafinat se scurge pe la baza coloanei sub formă lichidă şi
este trecut într-un răcitor. O parte din impurităţile grele se separă sub formă lichidă
ca ulei de fuzel de pe talerele coloanei de rafinare, unde concentraţia alcoolică este
47-48 % vol.
2.3. Instalaţii de distilare-rafinare continuă

Instalaţiile de distilare-rafinare continuă permit obţinerea spirtului rafinat


direct din plămada fermentată fără depozitare intermediară a spirtului brut.
Asemenea instalaţii sunt prevăzute cu trei sau mai multe coloane şi sunt
economice pentru productivităţi mai mari de 0,3-0,5 vagoane alcool absolut în 24
ore în cazul instalaţiilor cu 3 coloane şi mai mari de un vagon în 24 ore pentru cele
cu mai multe coloane
Principalele tipuri constructive ale acestor instalaţii sunt:
- instalaţii cu acţiune directă
- instalaţii cu acţiune semidirectă
- instalaţii cu acţiune indirectă
- instalaţii cu acţiune combinată
Primele trei tipuri 3 tipuri de instalaţii sunt formate de regulă din 3 coloane:
de distilare plămadă, de frunţi şi de rafinare. Ultimul tip de instalaţii dispune în
plus de o a doua coloană de rafinare.
In cazul instalaţiilor cu acţiune directă vaporii de spirt brut ies din coloana
de distilare intră direct în coloana de frunţi sub formă de vapori, iar epuratul ce
alimentează coloana de rafinare se află, de asemenea sub formă de vapori,
deoarece a fost în prealabil distilat total într-o coloană de epuizare separată care de
fapt reprezintă partea de epuizare (luter) a unei coloane obişnuite de rafinare
continuă. Această instalaţie este cea mai economică din punct de vedere al
consumului, de abur, deoarece vaporii de spirt brut care ies din coloana de distilare
nu mai sunt condensaţi.
Instalaţia cu acţiune semidirectă ( fig.2.6 ) se caracterizează prin aceea că
spirtul brut rezultat din coloana de distilare intră tot sub formă de vapori în coloana
de frunţi, în timp ce epuratul, obţinut de la coloana de frunţi, alimentează sub
formă lichidă coloana de rafinare.
Plămada fermentată, care este de obicei preîncălzită în deflegmatorul 7 al
coloanei de rafinare, este introdusă pe talerul superior al coloanei de plămadă 1,
care este încălzită la bază direct cu abur. Vaporii de spirt brut care părăsesc
coloana de plămadă sunt trecuţi în separatorul de plămadă 2, unde are loc separarea
picăturilor de plămadă antrenate, care se întorc în coloana de plămadă.
Vaporii de spirt brut intră la mijlocul coloanei de frunţi 3, care este încălzită
direct cu abur şi care este situată deasupra coloanei de plămadă. La partea
superioară a acestei coloane se realizează în mod obişnuit concentraţia frunţilor,
care sunt trecute în deflegmatorul 4 şi condensatorul 5, şi se introduc pe ultimul
taler de jos al părţii 3a a coloanei de rectificare. Apa de luter fierbinte rezultată este
folosită pentru diluarea spirtului brut. Coloana de frunţi poate fi încălzită şi cu
vapori alcoolici, din camera de fierbere a coloanei de rafinare.
20
Epuratul rezultat la baza coloanei de frunţi alimentează în formă lichidă
coloana de rafinare 6, în care se concentrează ultimile resturi de frunţi prin
deflegmatorul 7. Sunt trecute apoi în condensatorul 8 şi reîntoarse în coloana de
frunţi 3. Spirtul rafinat este colectat de obicei sub formă lichidă de pe talerele
superioare ale coloanei de rafinare şi trecut în răcitorul 9. Uleiul de fuzel rezultat
este trecut în răcitorul de ulei de fuzel 10.
Coloana de plămadă este prevăzută cu regulator de borhod, iar cea de
rafinare cu regulator de apă de luter.
Instalaţia cu acţiune indirectă se caracterizează prin aceea că spirtul brut
alimentează coloana de frunţii în formă lichidă, iar epuratul tot în formă lichidă
alimentează coloana de rafinare. Această instalaţie reprezintă de fapt o combinaţie
între o instalaţie de distilare continuă a plămezii fermentate şi o instalaţie de rafinare
continuă a spirtului brut ( fig. 2.7 ).
Plămada fermentată preîncălzită în deflegmatorul 3, al coloanei de plămadă 1
se introduce pe talerul superior al acesteia, obţinându-se vapori de spirt brut, care
sunt trecuţi prin separatorul de picături 2 în deflegmatorul 3 şi condensatorul 4.
Spirtul brut diluat obţinut, trece în coloana de frunţi 5, în care se concentrează în
mod uzual frunţile, fiind evacuate prin deflegmatorul 6, şi condensatorul 7. Pe la
baza coloanei de frunţi rezultă un epurat care alimentează coloana de rafinare 8.
La partea superioară a acestei coloane de rafinare se obţin resturile de frunţi
ce trec în deflegmatorul 9 şi condensatorul 10 şi se reîntorc în coloana de frunţi.
Spirtul rafinat rezultat este trecut în răcitorul 11, iar uleiul de fuzel este răcit în
schimbătorul de căldură 12.

21
In mod asemănător cu instalaţia Barbet, se pot colecta şi cozile, iar încălzirea
coloanei de frunţi poate fi făcută şi cu vapori alcoolici din zona inferioară a
coloanei de rafinare. Acest lucru determină economisirea aburului.
Această instalaţie permite obţinerea unui produs finit de calitate superioară
şi nu mai este necesară depozitarea intermediară a spirtului brut.
Instalaţiile cu distilare rafinare combinate se caracterizează prin prezenţa
uleiului de fuzel de la a doua coloană de rafinare, una din ele lucrează direct, iar
cealaltă indirect (fig. 2. 8).

22
Plămada fermentată preîncălzită în deflegmatorul 10 al primei coloane de
rafinare 9 şi dezaerată intră în partea superioară a coloanei de epurare 3, în care se
încălzeşte la 90 – 93 o C, temperatură la care o bună parte din impurităţi (frunţi,
cozi) sunt separate pe la partea superioară prin deflegmatorul 4 şi condensatorul 5.
Plămada eliberată de frunţi trece apoi pe talerul superior al coloanei de
fierbere (distilare) 1, unde este epuizată în alcool. Vaporii alcoolici rezultaţi din
această coloană (circa 85 % din total) trec prin separatorul de plămadă 2 în prima
coloană de rafinare 9, din care se obţine în formă lichidă de pe talerele de sus spirt
rafinat de calitate superioară (calitatea-I).
Deoarece această coloană se alimentează cu vapori alcoolici din coloana 1,
se va introduce la baza ei numai o mică cantitate de abur astfel ca apa de luter să
nu conţină alcool.
Condensul obţinut din coloana de epurare a plămezii 3 (15 % din total), care
conţine o cantitate mare de frunţi şi cozi este trecut la coloana de frunţi 6. Vaporii
rezultaţi sunt trecuţi în deflegmatorul 7 şi condensatorul 8, obţinând-se frunţile în
formă lichidă. Pe la baza coloanei de frunţi se obţine un epurat care trece în cea de
a doua coloană de rafinare 11. Aici se separă pe talerele superioare în formă
lichidă, spirtul de calitatea a II a, pe talerele inferioare uleiul de fuzel, iar în vârful
coloanei rezultă resturile de frunţi, care sunt trecute în deflegmatorul 12 şi
condensatorul 13.
In această instalaţie, comparativ cu instalaţia cu acţiune directă, se obţine o
reducere a consumului de abur şi apă de răcire cu aproximativ 30 %, deoarece
instalaţia lucrează în proporţie de 85 %, după schema directă, iar calitatea spirtului
rafinat este superioară.

2. 4. Instalaţia de rectificare pentru concentrarea aromei din sucuri de fructe.

In operaţiile de concentrare a sucurilor din fructe se produc vapori secundari


care antrenează substanţele volatile ce dau aroma sucului. Aceste arome se
recuperează (prin concentrarea lor) pentru a fi apoi adăugate sucurilor gata preparate.
Separarea aromei din vaporii secundari se realizează în coloana de rafinare
cu umplutură fig. 2.9. Coloana 1, cu umplutura 2, este formată din două tronsoane:
unul superior pentru concentrare, altul inferior pentru epuizare.
In coloană se aşează într-un strat suficient de înalt inele ceramice a căror
suprafaţă specifică trebuie să fie foarte mare încât să realizeze schimbul de
substanţă pe o suprafaţă mare. Inelele se aşează pe plăci poroase sau pe grătarul 3.
Inălţimea stratului se stabileşte pe cale experimentală în funcţie de viteza şi de
debitul vaporilor care străbat umplutura.
Diametrul coloanei se apreciază ca fiind a zecea parte din înălţimea totală a
straturilor de umplutură.
La partea inferioară a coloanei se află o serpentină de încălzire 4. Pe coloană
se află racordurile: 5 - alimentare cu amestec în stare de vapori; 6 – alimentare cu
amestec în stare lichidă; 7 – evacuare vapori ( arome ); 8 – evacuare apă; 9 –
reîntoarcere reflux de la deflegmator. Instalaţia este prevăzută cu deflegmatorul 10,

23
condensatorul 11, coloana de absorbţie 12.
Amestecul (vapori şi lichid ) se duce în coloană deasupra porţiunii de
epuizare. Vaporii urcă spre vârful coloanei străbătând umplutura, iar lichidul

Fig.2.9 Instalaţie pentru concentrarea aromelor


coboară prin stratul de umplutură, aici primind căldură de la elementele de
încălzire, părţile uşor volatile se transformă în vapori.
Vaporii se ridică pe stratul de umplutură şi datorită pierderii de presiune şi
schimbului de căldură cu pelicula de lichid rece ce coboară de la vârful coloanei
(refluxul), se îmbogăţesc în component uşor volatil. Părăsind coloana, aceşti vapori
intră în deflegmator, unde prin condensarea fracţiunilor grele se îmbogăţesc
ajungând la o concentraţie maximă în aromă.
Lichidul ce conţine faza greu volatilă este întors ca reflux în coloană, iar
vaporii sunt condensaţi în condensator.
In condensator rămân necondensate gazele necondensabile care mai pot
antrena cantităţi mici de vapori ai aromelor. Pentru a se realiza o ultimă separare,
acest amestec de gaze necondensabile şi arome sub formă de vapori se introduc
într-o coloană de absorbţie, unde sunt stropite cu apă răcită se va absorbi aromele,
iar gazele care nu pot fi absorbite sunt îndepărtate din coloana de absorbţie cu
ajutorul pompei 13.
Lichidul obţinut prin condensarea aromelor în condensatorul 11 şi prin
absorbirea în apă răcită din absorber se vor amesteca obţinându-se un concentrat
lichid ce se va adăuga la sucurile de fructe obţinute prin operaţia de concentrare.

24
2. 5. Instalaţia de distilare pentru rachiu şi coniac.

Instalaţia prelucrează vin, rachiu de tescovină şi borhot de fructe cu tăria de


o
20–30 , pe care le concentrează (coloana 1), rectifică ( coloana 2 ) şi demetilizează
(coloana 7) obţinându-se ca produs finit coniac sau rachiu tăria 65 – 70o, (fig. 2.10)
Instalaţia este cu funcţionare continuă având coloanele de tipul cu talere. Coloana 1, în
care se face alimentarea cu produsul supus distilării, este coloană de distilare concentrare.
Coloana 2 este coloană de rectificare în care se face epuizarea în component
voltatil. Coloana 7 este o coloană de purificare şi îndepărtare a alcoolului metilic şi a altor
componenţi care ar da un gust neplăcut şi un aspect lăptos rachiului sau coniacului.

2. 6. Principiul de funcţionare al coloanelor de rafinare

Amestecul supus rafinării este adus la partea inferioară sau pe talerul care
este situat la jumătatea coloanei (ce împarte zona de epuizare de zona de
concentrare) şi se supune încălzirii (fig.2.11b).

25
Vaporii de component uşor volatil se ridică spre partea superioară şi înainte
de a fi eliminaţi din coloana de rectificare întâlnesc succesiv talerele 1, pe care se
află lichid (fig. 2.11a). Atât distilarea cât şi reafinarea depind de relaţiile care
există între faza lichidă şi faza de vapori pentru acelaşi component din amestecul
omogen, adică depind de echilibrul lichid – vapori.

Fig. 2.11 Principiul de funcţionare al coloanei de rafinare


Pentru ca amestecul omogen să se poată separa în cele două componente
este necesar ca acestea să aibă volatilităţi diferite, adică la aceiaşi temperatură de
fierbere presiunea de vapori a componentelor să fie diferită.
Lichidul ce se scurge prin deversoarele 2, are compoziţia din ce în ce mai
bogată în component greu volatil B (fig.2.11a). Acest lichid nu trebuie supus în
continuare distilării, deoarece s-ar consuma multă căldură pentru o cantitate destul
de mică de component uşor volatil ceea ce nu este economic.
Lichidul colectat în blază este obţinut sub formă de reziduu. Vaporii cu
compoziţia bogată în component volatil sunt trecuţi în deflegmatorul 3 (fig. 2.11b)
unde prin condensarea fracţiunilor grele, se realizează concentrarea componentului
uşor rămas în stare de vapori şi care sunt trimişi în continuare în condensatorul 4,
unde se realizează condensarea lor.
Partea condensată în deflegmator este bogată în component volatil în stare
lichidă. Pentru a se separa se introduce din nou în coloană pe la partea superioară
sub formă de reflux extern. Incepând cu talerul superior lichidul curge spre blază,
formând refluxul intern.
Pentru a se asigura în permanenţă separarea pe talere, blaza este încălzită cu
abur saturat adus în serpentina 5.

26
3 Coloane cu talere

Coloanele cu talere sunt utilizate în industria chimică pentru distilări şi


rectificări, pentru absorbţie, extracţie, reacţii chimice in sistem eterogen: gaz –
lichid, lichid-lichid etc.
Transferul de substanţă la aceste coloane are loc în zona de spumare sau
pulverizare ce se obţine ca urmare a barbotării vaporilor sau gazului prin lichidul
de pe taler. Dispersarea fazelor pe taler este uniformă.
Tendinta spre instalaţii mari şi necesitatea reducerii costului acestora a
impus orientarea spre coloane cu talere cu diametre mari (uneori 12-15m).
Necesitatea obţinerii unor produse de mare puritate a determinat cresterea
numărului de talere necesare unei separări înaintate. S-a ajuns în unele situaţii la
diametre de 7- 9 m, înălţimi de 100 m, iar numărul talerelor 170 – 200.

3.1 Circulaţia lichidului şi a vaporilor în coloană.

La coloanele cu talere spaţiul din interiorul coloanei este împărţit într-un


număr de compartimente egal cu (n + 1) , în care n reprezintă numărul talerelor.
Prin stratul de lichid de pe fiecare taler barbotează gazul sau vaporii.
Lichidul şi vaporii pot circula pe taler în contracurent (fig. 3.1a), în echicurent
(fig. 3.1b) şi în curent încrucişat sau mixt ( fig. 3.1c ).
Pe ansamblul coloanei însă, lichidul circulă de la vârf spre bază, sub
efectul gravitaţiei, iar vaporii în sens invers sub efectul presiunii.

Circulaţia lichidului şi a vaporilor în coloană depinde de soluţia


constructivă adoptată pentru elementele talerului. Astfel circulaţia în

27
contracurent este posibilă numai în aparatele cu talere fără deversoare (fig. 3.2a).
In coloanele cu talere cu deversoare se realizează un curent încrucişat (fig. 3.2c).
Circulaţia în echicurent a fazelor se întâlneşte la coloanele cu talere cu şicane (fig. 3.2b).

3.2 Clasificarea coloanelor cu talere

Coloanele cu talere se subîmpart în două categorii:


- Coloane cu deversoare interioare ( fig.3.2a) sau exterioare ( fig.3.3)
- Coloane fără deversoare ( fig.3.2b)
La coloanele cu deversoare, scurgerea lichidului de la un taler la celălalt
se face prin deversor ( fig. 3.2a, fig. 3.3), pe când la cele fără deversoare scurgerea
lichidului se face prin aceleaşi deschideri prin care circula vaporii ( fig. 3.2 b ).
Coloanele cu deversoare se deosebesc după forma constructivă a talerului,
care poate fi:
- taler cu clopote (fig. 3.4)
- taler cu supape ( fig.3.5)
- taler cu elemente în formă de S ( fig. 74 a JC )
- taler sita (fig.3.2, fig.3.3)
- taler cu plăci, etc.
Coloanele fără deversoare se construiesc cu:

28
Fig. 3.4 Taler cu clopote
1-taler, 2- deversor

- talere plate cu
perforaţii circulare (fig. 3.2b)
sau longitudinale (fig. 3.7)
- talere ondulate
perforate (fig. 3.8)
- talere asemenea
grătarelor prin asamblare
din bare, benzi sau ţevi.
Talerele executate
din ţevi pot fi folosite
pentru efectuarea simultană a proceselor de transfer de căldură şi substanţă.

29
3.3 Circulaţia lichidului pe taler

In cazul talerelor cu deversoare, pe fiecare taler se află unul sau mai multe
deversoare, prin care se scurge pe talerul inferior, lichidul obţinut prin
condensarea fracţiunilor grele, în momentul în care depăşeşte nivelul superior al
deversorului. Deversoarele se montează alternând, astfel încât lichidul care vine
de pe un taler superior să se poată amesteca cu cel de pe talerul inferior.

In coloana din figura 3.9 lichidul curge de pe talerul superior prin tubul
deversor, parcurge suprafaţa talerului, trece peste un prag deversor 5, care
fixează nivelul lichidului pe taler şi curge prin spaţiul dintre coloană şi placa 4,
pe talerul inferior. Tubul deversor se afundă în lichidul de pe talerul inferior
formând împreună cu placa de preaplin 6, o închidere hidraulică, care împiedică
trecerea vaporilor prin zona deversorului, de la talerul inferior la cel superior.
Eficacitatea talerului este influenţată de circulaţia lichidului pe taler. La
coloanele cu diametru mare şi debite mari de lichid, stratul de lichid care curge
pe taler nu este orizontal, având o grosime mai mare la intrarea pe taler, şi mai
mică în dreptul pragului de deversare. Se va avea în vedere că debitul de vapori
este mai mare în zona în care rezistenţa este mai mică. Pentru a micşora

30
diferenţa de nivel ∆ ( fig.3.9) se utilizează un deversor central pe un taler şi două
deversoare laterale pe talerul următor (fig.3.10). Se obţine astfel un taler cu două
circuite de lichid. In cazul coloanei cu deversor central tubular pe un taler şi cu
patru şase sau mai multe deversoare tubulare laterale, lichidul curge radial,
lungimea drumului parcurs pe taler fiind aproape cât raza coloanei.
Pentru a mări eficacitatea talerelor se utilizează diferite scheme de curgere
a lichidului pe taler .
La coloanele cu talere cu un singur curent de lichid ( fig.3.9) deoarece
drumul parcurs de lichid este lung, concentraţia lichidului variază în direcţia
curentului. Din acest motiv, la coloanele cu diametru mare s-a renunţat la
circulaţia lichidului cu sensuri contrare de curgere pe două talere succesive (fig. 3.9)
şi s-a adoptat schema de curgere cu un singur sens a curentului de lichid (fig. 3.11a ).
Spre a mări lungimea drumului
parcurs de lichidul de pe taler, se utilizează
talerul cu curent inelar ( fig. 3.11 b ). Zona
mijlocie a acestor talere nu participă la
procesul de transfer de substanţă, ceea ce
micşorează suprafaţa activă a talerului, dar
creşte randamentul acestuia. Talerele cu
curent inelar de lichid se utilizează în cazul
amestecurilor greu separabile. Exceptând
cazurile prezentate în fig. 3.11, în general
lichidul circulă în contracurent, pe două
talere succesive. In figura 3.12, sunt
prezentate schematic două talere succesive
(cu patru treceri)
dintr-o coloană. Două
asemenea talere de
construcţie identică se
montează rotite cu
180o unul în raport cu
celălalt. Eficacitatea
coloanei depinde de
montarea corectă a
talerelor.

31
3.4 Funcţionarea coloanelor cu talere

Procesul de transfer de substanţă între cele două faze: lichid şi vapori sau
gaz, se produce în lichidul de pe taler. Concentraţia fazelor variază în trepte pe
înălţimea coloanei iar numărul treptelor de variaţie este egal cu cel al talerelor.
Vaporii se îmbogăţesc în fracţiunea volatilă pe măsură ce se apropie de vârful
coloanei, iar lichidul se îmbogăţeşte în fracţiunea grea (cu punct de fierbere mai
ridicat) pe măsura apropierii de blaza coloanei. Deasupra stratului de lichid de
pe taler se formează o spumă. Formarea spumei şi a picăturilor măresc
eficacitatea talerului. Nu se admite trecerea picăturilor de la un taler inferior la
unul superior, deoarece acest lucru reduce eficacitatea coloanei. Evitarea antrenării
picăturilor se realizează prin montarea separatoarelor de picături, sub fiecare taler.

La debite mici de vapori are loc barbotarea insuficientă a bulelor. In cazul


talerelor cu clopote aceasta are loc în imediata apropiere a clopotelor ( fig. 3.13 a ).
Stratul neutru care nu participă la proces este mare, contactul dintre faze
nesatisfăcător, iar randamentul scăzut. Odată cu mărirea debitului de vapori,
bulele pătrund tot mai departe în stratul de lichid, se formează deasupra un strat
de spumă şi condiţiile de contact între gaz şi lichid se îmbunătăţesc. La un
anumit debit de vapori, aceştia nu mai ies de sub clopot sub formă de bule
separate, ci sub forma unui jet care împinge lichidul de lângă clopot, formând o
fantă inelara (fig. 3.13b) Vaporii antrenează lichidul în sus şi ca urmare se
formează un strat de spumă şi o cantitate mare de picături, suprafaţa de contact a
gazelor şi intensitatea procesului de transfer de substanţă cresc. Depăşirea unei
anumite valori (maxime) a vitezei vaporilor sau a vitezei lichidului, duc la

32
funcţionarea defectuoasă a coloanei (scade concentraţia, creşte presiunea în
coloană, au loc pulsaţii) care pot determina oprirea ei.

3. 5 F enomenele de pe taler

Intr-un proces continuu compoziţia lichidului pe un taler nu se schimbă,


dar variază de la un taler la altul. Incepând de la blază spre vârful coloanei,
lichidul este tot mai bogat în component uşor volatil. A ceastă variaţie a
compoziţiei lichidului, condiţionează şi scăderea temperaturii, de jos în sus.
Dacă pe talerele n şi n + 1 temperaturile sunt Tn şi Tn +1 , atunci Tn > Tn +1 . La
contactul lichidului cu vaporii, între cele două faze nu există echilibru nici între
compoziţiile celor doua faze şi nici termic. In timpul barbotării vaporilor
compoziţia ambelor faze variază în sensul stabilirii echilibrului. Fie talerele n,
n–1 şi n + 1. De pe talerul n pleacă în condiţii de echilibru, vapori de compoziţie
yn şi lichid de compoziţie x n . Pe acelaşi taler intră vapori de compoziţie y n −1 şi
lichidul de compoziţie x n +1 care nefiind în echilibru la contactare îşi vor
modifica compoziţia în sensul stabilirii echilibrului. Vaporii cedează prin
condensare o parte din componentul greu volatil, trecând de la compoziţia
y n −1 la y n ( y n > y n −1 ) , iar lichidul pierde prin vaporizare o parte din componentul
uşor volatil, trecând la x n +1 la x n (x n < x n +1 ) . Căldura necesară vaporizării o
furnizează condensarea componentului greu volatil din faza vapori. Efectele
celor două fenomene (condensare şi vaporizare) se materializează prin
îmbogăţirea vaporilor în component uşor volatil.
In afara echilibrului între cele două faze se stabileşte şi echilibrul termic,
în sensul că vaporii care vin de pe talerul (n − 1) au o temperatură mai ridicată
(Tn −1 > Tn ) şi cedează o parte din căldura specifică lichidului provenit de pe talerul
n + 1(T n +1 < T n ) . Stabilirea echilibrului termic contribuie, de asemenea, în mod
favorabil la îmbogăţirea vaporilor în component uşor volatil, încât întotdeauna
y > y n −1 ; x n < x n +1
Operaţia de îmbogăţire a vaporilor în component uşor volatil începe din
blaza coloanei şi continuă pe toate talerele.
De la vârful coloanei vaporii merg la condensatorul de suprafaţă, de unde
o parte din lichidul rezultat se întoarce în coloană ca reflux şi restul se
colectează ca distilat ( fig. 2.11b)

3. 6. Talere cu clopote.

Talerele cu clopote au o construcţie asemănătoare celei din figura 3.14.


Cele mai utilizate clopote sunt cele rotunde şi cele tunel. Diametrul clopotelor
rotunde d2=50...150 mm, iar lungimea clopotelor tunel este de peste 300 mm.
Clopotele dreptunghiulare se aşează paralel între ele, iar cele rotunde, se aşază în

33
general în centrele unei reţele hexagonale. Capacele clopotelor sunt de formă
circulară, dreptunghiulară, sau de tunel ( fig. 3.15). Clopotele se aşează în şiruri
perpendiculare pe direcţia curentului de lichid după o reţea triunghiulară (fig. 3.16).
Perimetrul inferior al capacului se prevede fie cu dinţi triunghiulari sau
dreptunghiulari, fie cu fante dreptunghiulare care divizează curentul de vapori.
Existenţa dinţilor este mai avantajoasă, deoarece aceştia micşorează pericolul
ieşirii unilaterale a vaporilor de sub clopot, în cazul în care clopotul este înclinat
faţă de verticală. Se recomandă ca la debite mici de vapori, crestăturile să fie
înguste, încât divizarea curentului să se facă în jeturi subţiri, îmbunătăţindu-se
astfel condiţiile de contact între faze.

34
Distanţa dintre clopote (lc) se stabileşte ca un compromis între necesitatea
de a vea o turbulenţă cât mai mare a lichidului (deci clopote cât mai apropiate) şi
necesitatea de a evita stropiri si antrenări exagerate. Se recomandă să se lase o
distantă mai mare decât (lc) între clopotele periferice şi peretele coloanei şi între
ultimul rând de clopote şi pragul deversor.
Talerele se execută, de cele mai multe ori din acelaşi material cu cel al
corpului coloanei. Clopotele se execută fie din acelaşi material cu talerul (oţel
fontă, cupru, etc.) fie din materiale ceramice sau materiale plastice
(polipropilenă, poliamidă, polietilenă, etc.) Alegerea materialului pentru
construcţia talerului depinde de presiunea şi temperatura de lucru a coloanei.
Presiunile pot varia de la vid înaintat până la peste 4 MN/m2 şi temperaturi de la
–250oC la +250oC şi mai mult.
Utilizarea clopotelor din materiale plastice determină economii
importante, ducând la micşorarea costului coloanei şi a greutăţii totale.
Clopotele din oţel sau cupru se matriţează, iar cele din fontă se toarnă.
Prinderea clopotelor pe taler poate fi demontabilă sau nedemontabilă.
Racordurile deasupra cărora se montează clopotele se asamblează pe taler
nedemontabil, prin sudare sau prin mandrinare.
Capacul clopotului se asamblează cu racordul sau talerul demontabil sau
nedemontabil. Asamblările demontabile permit scoaterea şi înlocuirea capacelor
uzate, precum şi reglarea lor pe înălţime. Asamblarea nedemontabilă se
realizează prin intermediul sudării, lipirii sau nituirii.
Acest tip de asamblare poate fi aplicat la coloanele care prelucrează
lichide şi gaze pure, complet pasive şi care nu depun precipitat. In figura 3.17
sunt prezentate soluţii constructive de asamblare demontabilă, care prezintă
următoarele avantaje: scoaterea şi înlocuirea capacelor uzate, reglarea lor pe
înălţime. Dintre variantele prezentate varianta din fig. 3.17a, se execută mai
uşor, fiind adaptabilă la producţia de serie. Reglarea poziţiei capacului, pe
înălţime se face individual, pentru fiecare clopot. In alte construcţii (fig.3.18)
capacele clopotelor nu se asambleaza cu racordul. Ele se asamblează pe o
traversă comună, de obicei un cornier. Cornierul se reazemă pe un inel sudat de
coloană (fig.3.18a), sau pe tije sudate de taler (fig. 3.18b). Această soluţie se
adoptă la coloanele cu un diametru mare şi un număr mare de clopote, la care
reglarea separată a fiecărui capac prezintă greutăţi deosebite. In cazul din fig. 3.18,
fiecare rând de capace se înşurubează pe tijele filetate prinse de cornier, se
verifică orizontalitatea asezării lor, apoi cornierul se aşează în coloană şi se
reglează poziţia sa. Îmbinarea dintre racord şi taler prin mandrinare, prezentată

35
în figura 3.19 a şi 3.19 b impune pentru taler 5-6 mm grosime, iar pentru racord
un perete de minim 3 mm grosime. La grosimi mai mici ale acestora nu se poate
realiza o îmbinare prin mandrinare rezistentă.
Se impun grosimi mai mici în cazul talerelor din oţel anticoroziv, când se
recurge la sudare (fig. 3.19c şi 3.19d).
Cu creşterea diametrului talerului se măreşte numărul de clopote şi creşte
greutatea talerului.

36
3.7 Coloane cu talere sită
Coloanele cu talere sită au o construcţie asemănătoare cu coloanele cu
talere clopote. Talerele sită se construiesc în două variante: cu deversor şi fără
deversor (fig. 3.2).

37
3.7.1. Talere sită cu deversor
Talerele sită cu deversor funcţionează, în principiu ca şi talerele cu
clopote. Circulaţia lichidului de la un taler la altul se face prin deversor
(fig.3.2a). Deversoarele sunt în majoritatea cazurilor interioare coloanei. Uneori
se folosesc şi deversoare exterioare (fig.3.3), de exemplu în cazul prelucrării
suspensiilor. In general, deversoarele exterioare se întâlnesc la coloanele din
fontă. Viteza gazului sau vaporilor care circulă prin orificiile talerului, determină
o presiune dinamică, care echilibrează coloana de lichid de pe taler. Viteza
vaporilor prin orificiile talerului sită are mare importanţă pentru buna
funcţionare a coloanei.
Cu cât diametrul talerului este mai mare cu atât este mai neuniformă
funcţionarea sa între intrarea şi ieşirea lichidului. Eficacitatea talerului scade.
Talerele sită cu deversor se construiesc în varianta cu taler orizontal
(fig.3.2) şi în varianta cu taler vertical (fig. 3.20).
Avantajele talerelor sită cu deversor: încărcări mari pe unitatea de
suprafaţă; distanţă mai mică între talere decât la coloanele cu clopote, simplitate
şi preţ de cost mai mic.
Dezavantajele constau în: flexibilitate redusă, variaţia posibilă a debitului
este de maxim 10-20 %, talerul sită poate fi uşor înfundat de impurităţile
existente în lichidul prelucrat, motiv pentru care se recomandă să lucreze numai
cu lichide pure.

3.7.2. Talere sită orizontale


Talerele sită se construiesc actualmente orizontale, dintr-o bucată sau mai
multe bucăţi, în funcţie de diametrul coloanei.
Diametrul orificiilor talerului se ia uzual între 2 şi 25 mm. Pentru lichide
curate se ia de=2...6 mm, diametre optime fiind considerate 4....5 mm. Talerele
cu orificii de 8-12 mm, permit obţinerea unor eficacităţi şi productivităţi mai
mari, într-o gamă la fel de largă de funcţionare stabilă ca şi talerele cu orificii
mai mici. Principalul neajuns al orificiilor de 8-12 mm constă în faptul că la

38
sarcini mari de vapori, antrenarea lichidului devine mai mare decât la talerele cu
diametru de 4-5 mm. Acest lucru nu reprezintă totuşi un impediment în
utilizarea orificiilor cu do=8-12 mm. Pasul dintre două orificii t = (2,5-5)do.
Aşezarea orificiilor se face după o reţea formată din triunghiuri echilaterale.
Şirurile de orificii se dispun perpendicular pe direcţia de curgere a lichidului.
Distanţa orificiilor marginale faţă de corpul coloanei δ1 = 50 mm, iar distanţa
orificiilor marginale faţă de placa deversoare δ 2 = 20 − 40 mm, este funcţie de
debitul de lichid.
Aria liberă a talerului sau aria tuturor orificiilor, este Sr = ( 0,02...0,3) S .

Cel mai adesea se consideră Sr = ( 0,08...0,15 ) S , ceea ce asigură o funcţionare


stabilă la o gamă mai mare de încărcare ale talerului.
Distanţa dintre talere se ia în funcţie de diametrul coloanei şi variază între
200-600 mm. Inălţimea stratului de lichid pe taler în timpul funcţionării (lichid
spumat), este uzual de 40 – 100 mm.
Pentru funcţionarea uniformă a talerului, înălţimea stratului de lichid
nespumat, de pe taler, se recomandă să fie cuprinsă între 50 – 70 mm.
Orientativ grosimea talerului din oţel carbon pentru talere se ia (0,5 –0,8)
d 0 pentru d 0 < 5 mm şi 4 – 5 mm
pentru d 0 > 5 mm . Când se utilizează
oţel anticorosiv talerul se
realizează din tablă de 2 – 3 mm.

3.7. 3. Talere sită verticale


Părţile principale ale
coloanelor cu taler sită vertical
(fig.3.20) sunt: talerul vertical 1,
deversoarele 2, camerele de (lucru )
sau contact dintre faze 3. Lichidul
curge sub forma unei pelicule
subţiri pe talerul sită vertical; prin
el barbotează gazul (vaporii) care
trec prin orificii. Lichidul
Fig.3.20 Talere sită verticale acumulat în deversor trece prin

39
orificiile talerului şi udă peretele talerului pe partea opusă corespunzător camerei
de lucru inferioare. Prin schimbarea cu 180 o a direcţiei vaporilor picăturile de
lichid antrenate sunt separate în fiecare cameră de lucru.
Rezistenţa hidraulică a talerului este neînsemnată, deoarece la barbotarea
gazului prin lichid acesta nu trebuie să învingă rezistenţa corespunzătoare
grosimii stratului de lichid ca la talerele orizontale.
În cazul deversorului orizontal, modificarea înălţimii stratului de lichid al
deversorului în limitele a 3-8 mm, nu influenţează asupra indicatorilor
hidrodinamici. Se obţine un regim hidrodinamic mai stabil ( fig. 3.20 b )
Valoarea vitezei care separă un regim de altul depinde de dimensiunile
camerei de contact şi a orificiilor. Mărimea care influenţează în mod esenţial
regimul hidrodinamic al aparatului este grosimea stratului de lichid de pe placa
deversoare.

3.7.4. Coloane cu talere fără deversoare

Talerele fără deversor pot fi orizontale, verticale sau înclinate faţă de axa
coloanei. Ele se mai numesc şi talere cu cădere. La aceste coloane, lichidul
curge spre talerele inferioare prin aceleaşi orificii ( fante) prin care urcă vaporii
sau gazele.
Talerele orizontale fără deversor se realizează în două variante: talere
plate cu fante (fIg. 3.7) şi talere ondulate (fig. 3.8). Lipsa deversorului simplifică
construcţia talerului şi permite utilizarea întregii sale suprafeţe pentru procesul
de transfer de substanţă. Deoarece întreaga suprafaţă a talerului este utilizată în
procesul de transfer de substanţă, viteza vaporilor în secţiunea liberă Wo , este
mai mare decât la coloanele cu talere cu deversoare. In consecinţă şi debitul
coloanei va fi mai mare. Debitul unei coloane cu talere sită fără deversoare poate
fi de 1,5 – 3 ori mai mare decât al unei coloane cu talere clopote, având acelaşi
număr de talere şi acelaşi Di Aceste talere pot fi, utilizate atât la funcţionarea
coloanei la presiune atmosferică cât şi la funcţionarea acesteia în vid.
Deoarece diametrul orificiilor talerului sită nu poate fi modificat în timpul
funcţionării, s-a căutat o soluţie care să permită variaţia secţiunii de trecere a
vaporilor în lichid. Au fost construite talere cu supape fără deversor, cu
înălţimea minimă de ridicare ( jocul minim ) al supapei hs = 5,5mm.

3.8 Talere cu supape


Talerele cu supape se aseamănă cu cele cu clopote. Ceea ce le deosebeste

40
este construcţia părţii care favorizează contactul lichid-vapori (gaz). Dispersia
vaporilor în masa de lichid de pe taler se face prin intermediul supapelor.
Supapele, de formă circulară sau dreptunghiulară, ocupă orificiile talerului. Sub
efectul presiunii vaporilor supapa se ridică si permite trecerea vaporilor care
barbotează prin lichidul de pe taler. Deschiderea supapei se reglează automat
(între limite stabilite constructiv) în funcţie de interdependenţa dintre greutatea
supapei şi debitul de vapori. Principiul de funţionare a trei tipuri constructive de
supape cu secţiune circulară rezulta din figura 3.5.
Supapa 1 din figura 3.5 a este un simplu disc circular care obturează
orificiul talerului. Presiunea vaporilor ridică supapa, ceea ce le permite să intre
în lichidul de pe taler. Un limitator 2, reţine supapa în poziţia corespunzatoare
deschiderii maxime oricât de mult ar mai creşte debitul de vapori în continuare.
Un taler cu asemenea supape are nevoie de găuri de drenaj, deoarece la încetarea
procesului supapele obturează trecerea prin orificiile talerului 3.
Supapa 1, din figura 3.5 b este prevăzută cu patru picioruşe distanţiere 4,
care ţin rondela la 2-2,5 mm de talerul 3.Aceasta reprezintă deschiderea minimă
a supapei. Deschiderea maximă este limitată de limitatorul 2.
Supapa din figura 3.5c, lucrează în două etape. La debite relativ mici se
ridică discul 1. Cu creşterea debitului şi a presiunii dinamice a vaporilor, discul
1 atinge deschiderea sa maximă, determinată de rondela inelară 5, prevăzută cu
picioruşele 4. Mărirea în continuare a debitului de vapori, determină ridicarea
împreună a discului 1 si a rondelei 5. Poziţia maximă este limitată de 2.

3.9 Talere grătar


Aceste talere se realizează prin asamblare, din bare sau benzii de oţel.
Barele sau benzile se prind, la distanţe egale între ele, pe inelul de rezemare.
Transversal se prevăd laminate sau ţevi. Acestea din urmă pot fi aşezate pe taler
sau spiral. In acest caz talerul poate fi utilizat pentru realizarea simultană a
proceselor de transfer de substanţa şi căldură.
Lăţimea fantelor se ia la 3 − 4mm. Prin mărirea acestei lăţimi până la 8-10
mm, se înregistrează domeniul de funcţionare stabilă a talerului.

41
Realizarea talerului din ţevi, permite încărcarea acestuia cu lichid şi
vapori.

3.10 Talere din tablă perforată


Talerele se obţin din tablă ( de oţel, cupru, etc. ) cu grosimea de 2,5 - 6
mm cu orificii frezate sau stanţate Deschiderile din taler pot fi orificii sau fante
alungite. Diametrul orificiilor d o = 4 − 8mm, iar dimensiunile fantelor (fig. 3.8)
l1 = 3 − 8mm şi l 2 = 60 si 200 mm Orificiile se aşează după o reţea triunghiulară.
Găurile se prevăd cu degajări prin partea pe unde intră vaporii.
Distanţa dintre talere este uzual 300-600 mm. Talerele cu Di ≤ 800 mm. se
realizează dintr-o bucată. Cele cu D i > 800 mm , se realizează din bucăţi care se
asamblează. Grosimea stratului de lichid pe taler este orientativ 30 –40 mm.
Talerele sită ondulate sa obţin prin ştanţare din tablă cu grosimea de 2,5- 3 mm.
Prin ondulare, cu pasul de 40-60 mm şi adâncimea a = 15 − 40 mm rezultă
talere mai rigide ( fig. 3.8a ), care nu necesită grinzi de rezemare la coloanele cu
diametru interior <3m. Ondularea se face, perpendicular pe direcţia dată sau
după cercuri concentrice. Talerele ondulate se pot utiliza atât pentru lichide pure
cât şi pentru suspensii. Pentru lichide pure, orificiile au d o = 3 − 4 mm, iar pentru
impure d o ≤ 8 mm. Aria liberă a talerului corespunde la 15 – 30 %.

4.8 Talere cu elemente în formă de S


Talerele coloanelor pot fi realizate prin asamblarea din elemente separate,
care în secţiune transversală au formă de S (fig. 3.6 b). Un detaliu de asamblare
a unor asemenea elemente rezultă din fig. 3.6a, în care sunt date şi unele
dimensiuni ale elementului în formă de S (fig. 3.6 b). Pe latura pe care urmează
să barboteze vaporii de lichid, sunt prevăzute fante triunghiulare (cu vârful
superior racordat cu raza de 3mm) sau trapezoidale. Distanţa la bază între două
fante alăturate este orientativ de 5mm. Elementele în formă de S se obţin prin
ştanţarea din table metalice, în general subţiri, de 2-3 mm. In ultimul timp ele se
construiesc şi din elemente termoplastice. Forma acestor elemente le asigură o
rigiditate suficientă astfel ca în coloane cu diametru mai mic sau egal cu 3m să
nu fie nevoie de nervuri de rigidizare.
La coloanele cu talere cu elemente în formă de S, gazul sau vaporii trec de
jos în sus prin zona neobturată a S-ului, apoi prin fantele triunghiulare intră în
lichidul aflat pe S-ului următor. Are loc barbotarea vaporilor prin lichid întocmai
ca la talerele cu clopote. În cazul de faţă vaporii ies la fiecare element în aceeaşi
direcţie, şi anume în direcţia curgerii lichidului. Prin aceasta se micşorează

42
gradientul variaţiei nivelului lichidului pe taler, ceea ce micşorează şi
neuniformităţile funcţionale în direcţia curgerii lichidului. Diferenţa între nivelul
lichidului la intrarea pe taler si nivelul lichidului la ieşirea de pe taler este mai
mică decât la coloanele cu clopote. Capacele elementelor în formă de S se închid
la capete cu plăci de obturare. In felul acesta vaporii sau gazele vor fi obligate
să iasă numai prin fantele frontale. Lichidul circulă prin jgheaburile formate pe
taler ca urmare a modului de aranjare a elementelor în formă de S. Prin el
barbotează vaporii sau gazul. Aici are loc procesul de transfer de substanţă. La
capătul de intrare, talerul începe cu o zonă cu lichid. Primul element în formă de
S este incomplet, el serveşte şi la realizarea închiderii hidraulice, deoarece
partea inferioară a deversorului se află la o distanţă mai mică de taler decât
înălţimea capacului format de primul S (fig. 3.6 a). In zona de ieşire de pe taler,
acesta se termină cu un jgheab de lichid care este solidar cu placa deversoare.
Inălţimea plăcii deversoare pe taler este egală cu cea a elementului în formă de S
(80 mm). Distanţa de la placa deversoare la primul element trebuie să fie cel puţin
60 mm, (fig. 3.6 a).
Coloanele cu talere cu elemente în formă de S cu D=1-4 m se realizează ,
în general cu un curent de curgere a lichidului pe taler. Cele cu D> 4m, se
realizează cu doi sau patru curenţi de lichid.
La aceste coloane talerul se realizează din subansamble, fiecare
subansamblu este constituit din 6-8 elemente în formă de S. Acest lucru permite
montarea mai uşoară a talerelor, demontarea în vederea înlocuirii numai a părţii
uzate sau corodate.
Subansamblele unui taler se sprijină pe un inel de reazem, sudat de
peretele coloanei şi se prind de acesta cu ajutorul unor cleme cu şurub (fig.3.6a).
Distanţa dintre talere poate fi la coloanele cu un singur sens de curgere pe
taler de 450, 500, 600, 700, 800, 900 mm. La coloanele cu D= 1-4 m şi cu un
singur sens de curgere, placa şi buzunarul deversor se sudează direct de corp şi
nu se prevăd grinzi transversale de rezemare a talerului. La coloanele cu D=4,5-
8m şi cu două sensuri de curgere ale lichidului se prevede o grindă de rezemare
în zona centrală, a cărei înălţime poate fi egală cu distanţa dintre talere. Grinda
se reazemă pe suporţi sudaţi de peretele coloanei, astfel că deformarea ei nu este
împiedicată. Pe tălpile inferioare şi superiare ale grinzii şi ale inelelor de
rezemare, se reazemă direct, fără inele de etanşare sau alte piese intermediare,
subansamblele din elemente în formă de S. Lungimea coardei plăcii deversoare
este orientativ, la coloanele cu un singur curent de lichid (0,7-0,74)Di, iar la
coloanele cu doi şi patru curenţi de lichid (0,65-0,7)Di.
Cercetările au arătat că asemenea coloane funcţionează stabil la un
interval larg de încărcare cu lichid, şi anume de la 8 la 45 m3/m2 h. Deaoarece
jgheabul S-ului este în permanenţă inundat, se poate considera că asemenea
talere lucrează asemănător cu talerele sită. Căderea de presiune, prin talerul cu
elemente în formă de S, creşte cu mărirea vitezei vaporilor şi cu mărirea
densităţii de stropire. La o densitate de stropire > ca 45 m3/m2 h, coloana
lucrează instabil.

43
4 COLOANE CU UMPLUTURA
4.1 Generalităţi
Coloanele cu umplutură se utilizează în deosebi la prelucrarea substanţelor
organice sau de mare vâscozitate. De asemenea se utilizează când sunt necesare
căderi mici de presiune sau când cantitatea de lichid din
coloană este mică.
Coloanele cu umplutură se utilizează de exemplu
la operaţiile de distilare fracţionată în vid, sau în operaţii
de fracţionare discontinuă, ca şi la instalaţiile pilot şi
semiindustriale, şi în lucrări de cercetare în laborator.
Noile tipuri de umplutură de mare eficacitate permit
separarea în coloane cu umplutură, a componentelor care
au temperaturi de fierbere apropiate.
Interioarele aparatelor tip coloană depind de natura
procesului fizico - chimic precum şi de parametrii
procesului. La aceste coloane transferul de substanţă are
loc “pe suprafaţa” peliculei de lichid care se formează pe
corpurile de umplere, între lichid si vapori (sau gaze).
Datorită principiului lor de funcţionare, coloanele cu
umplutură nu sunt adecvate pentru a lucra cu gaze sau cu
lichide impurificate. Impurităţile pot astupa spaţiile
libere ale umpluturii, ceea ce ar determina creşterea
accentuată a rezistenţei hidraulice a umpluturii (la
trecerea gazelor sau vaporilor) şi micşorarea în timp a
eficacitaţii coloanei. In coloanele cu diametru interior
Di>0,8m, pe anumite portiuni, vaporii (gazele) şi lichidul
pot circula pe secţiuni diferite, fără a veni în contact ceea
ce micşorează eficacitatea separării. Deoarece la peretele
Fig. 4.1 Coloane cu umplutură coloanei volumul de goluri este maxim (rezistenţa
hidraulică este minimă), lichidul are tendinţa să se
deplaseze în lungul peretelui; zona centrală fiind în acest caz insuficient udată. Pentru
a obţine o eficacitate a separării este necesară organizarea raţională a regimului de
lucru al coloanei. In acest scop, pe înălţimea umpluturii sau între două straturi
distincte de umplutura 2 se prevad dispozitive de redistribuire 4, care aduc lichidul
spre zona centrală a umpluturii (fig.4.1). Umplutura se pune pe toata inălţimea
coloanei sau înălţimea se fracţionează. Ultima varianta este valabilă atunci când, datorită
greutătii umpluturii, dimensiunile grătarelor ar urma sa fie prea mari, sau când

44
construcţia ar fi puternic solicitată în zona de asamblare a grătarului cu corpul coloanei.
La coloanele de absorbţie, în partea inferioară a coloanei, se prevăd dispozitive
pentru uniformizarea circulaţiei gazelor. Sub grătarul stratului de umplutură, în zona
de evacuare a lichidului, se prevede de exemplu, un taler cu clopote, care are rolul de
a egaliza viteza gazelor pe secţiunea coloanei (6, fig. 4.1).

4. 2 Funcţionarea coloanei cu umplutură.


Construcţia interiorului coloanei urmăreşte mărirea la maximum a suprafeţei de
contact dintre faze; rolul principal îl are umplutura. Lichidul şi vaporii circulă în
general în contracurent. Transferul de substanţă are loc între lichid şi vapori pe
suprafaţa peliculei de lichid formată pe corpurile de umplere.
Intensitatea contactului gaz-lichid, într-un caz dat (coloana si corpuri de
umplere de dimensiuni date), depinde de dinamica lichidului si gazelor (vaporilor)
prin coloană. Funcţionarea optimă a coloanei are loc la rapoarte determinate între
cantitatea de lichid care udă umplutura şi viteza sau cantitatea vaporilor (gazelor)
care circulă în contracurent. Stropirea umpluturii cu o cantitate insuficientă de lichid,
duce la micşorarea suprafeţei de contact între gaze şi lichide. Stropirea în exces duce
la înecarea coloanei deoarece spaţiile dintre corpurile umpluturii se umplu cu lichid şi
partea respectivă a umpluturii nu mai participă la procesul de transfer de substanţă.
Funcţionarea coloanei se înrăutăţeşte în ambele cazuri.
Viteza vaporilor sau a gazului prin coloană trebuie să fie inferioară vitezei
critice wcr, care corespunde începutului saturării umpluturii. Aceasta are loc în
momentul egalării forţei de frecare dintre vapori (gaz) şi lichid cu forţa de gravitaţie
care acţionează asupra lichidului, ceea ce duce la încetarea curgerii lichidului. La
viteze ale vaporilor ( gazului ) mai mari ca wcr , bulele de vapori ( gaz ) pătrund în
lichid ( care ocupă întregul volum liber ) şi produce emulsionarea acestuia. Starea
procesului care marchează trecerea la regimul de emulsionare, corespunde
“punctului de înecare” după care lichidul va fi antrenat afară din coloană.
Regimurile de funcţionare într-o coloană cu umplutură
La o cantitate dată de lichid de stropire, intensitatea transferului de substanţă
depinde de viteza gazului sau vaporilor. Regimurile de funcţionare ale coloanei cu
umplutură depind de relaţia care există între pierderea de presiune a vaporilor
(gazului) la trecerea prin umplutura udată şi viteza acestora.
La viteze ale vaporilor (gazului) mai mici decât ale lichidului, regimul de
curgere al vaporilor şi lichidului este laminar. Interacţiunea vapori lichid are loc pe
suprafaţa corpurilor de umplere: faza continuă sunt vaporii (gazul), iar faza dispersă
este lichidul. Transferul de substanţă este puţin intens.

45
La viteza vaporilor (gazului) mai mare sau egală cu viteza lichidului, forţele de
frecare dintre gaz si lichid cresc, au loc turbionări ale lichidului, ceea ce asigura
uniformizarea repartiţiei lichidului în tot volumul de umplutură. Transferul de
substanţă se îmbunătăţeşte.
La viteza vaporilor (gazului) egală cu viteza de turbuleţă a lichidului începe
regimul de curgere turbulent prin umplutură. Pentru viteze ale vapoprilor mai mari ca
viteza de turbuleţă a lichidului, interacţiunea vapori-lichid are loc pe suprafaţa
lichidului aflat în curgere turbulentă. In curentul de vapori (gaz) apar turbioane.
Transferul de substanţă creşte pronunţat.
Când viteza vaporilor a devenit egală cu viteza critică, care corespunde
începutului saturării umpluturii, are loc înecarea coloanei cu umplutură şi începe
regimul de emulsionare al coloanei. Presiunea
creşte brusc, lichidul este oprit să mai curgă sau
este impins înapoi de gaz.
Practic pentru asigurarea unei funcţionări
stabile a coloanei cu umplutură, viteza medie a
vaporilor (gazului) prin umplutură se ia w = K w ⋅ w cr ,
unde K w = 0,75 − 0,8 . Viteza critică depinde de:
caracteristicile fizice ale vaporilor (gazului).
Menţinerea regimului de lucru al coloanelor
cu umplutură, aproape de w er , în condiţii
industriale, implică unele greutăţi determinate de
gama îngustă a încărcării cu vapori sau cu gaze.
Spre a evita aceste neajunsuri au fost realizate
coloane care permit folosirea volumului umpluturii
aproximativ cu aceeaşi eficacitate ca şi în regimuri
apropiate de w cr , şi care sunt practic insensibile la
schimbări în anumite limite, ale regimului de lucru.
Aceste coloane, denumite cu umplutură
înecată sau cu funcţionare în regim de emulsionare
forţată ( fig. 4.2 ) se umplu cu lichid până la o astfel
de înălţime încât în timpul funcţionării nivelul
lichidului barbotat de vapori ( gaz ) să ajungă până
la suprafaţa superioară a umpluturii. Nivelul
lichidului în coloană se menţine la valoarea dorită
cu ajutorul unei ţevi în formă de U, prevăzută cu
robinete de scurcircuitare (by pass) între braţe.

46
Pentru ca această ţeavă să nu lucreze ca un sifon, partea ei superioară se leagă la
vârful coloanei. Coloana cu umplutură înecată funcţionează în regim combinat de
turbulenţă şi de emulsionare forţată, ceea ce asigură o intensitate mare a transferului de
substanţă. Regimul de funcţionare a coloanei depinde de presiunea interioară din coloană.
In coloana cu umplutură din figura 4.3 amestecul este alimentat prin racordul 2 şi este
distribuit uniform pe talerul 3, deasupra umpluturii.
Lichidul curge prin stratul de umplutură superior
6, care se reazemă pe grătarul 4. Datorită aşezării
în vrac a corpurilor de umplere se pot crea pe
verticală, circuite preferenţiale (de rezistenţă
hidraulică minimă) pentru vapori şi lichid. In acest
scop pe înălţimea umpluturii sau între două straturi
distincte de umplutură 6 se prevad dispozitive de

redistribuire 5, care aduc lichidul spre zona centrală a umpluturii.


La coloanele de absorbţie, în partea inferioară a coloanei, se prevăd dispozitive
pentru uniformizarea circulaţiei gazelor. Sub grătarul stratului de umplutură, în zona
de evacuare a lichidului, se prevede un taler cu clopote care are rolul de a egaliza
viteza gazelor pe secţiunea coloanei (fig. 4.4).

47
4. 3 Corpuri de umplere şi umpluturi
Corpurile de umplere trebuie să aibă suprafaţă specifică mare (favorabilă
transferului de substanţă), volum liber mare (deci rezistentă mică la trecerea gazului
sau vaporilor), densitate în vrac mică (influentează solicitarea grătarelor şi peretelui
coloanei,ensiunile fundaţiei coloanei), rezistenţă la coroziune faţa de substanţele
prelucrate, rezistenţă la compresiune si cost redus.
Corpurile de umplere pot avea formă regulată sau neregulată. Pentru umplutură
se poate utiliza orice material rezistent ( chimic şi mecanic ) în condiţiile regimului
de lucru din coloană. Aşezarea corpurilor de umplere în coloană se poate face ordonat
( după o anumită reţea ) sau în vrac.

48
In figura 4.5 sunt prezentate corpuri de umplere de formă regulată,
caracterizate prin eficacităţi diferite. Nu toate admit o aşezare ordonată. Corpurile de
umplere trebuie să aibă o suprafaţă specifică mare, favorabilă transferului de
substanţă, volum liber mare (rezistenţă mică la trecerea vaporilor sau a gazului),
densitate în vrac mică (influenţează solicitarea grătarelor şi peretelui coloanei ca si
dimensiunile coloanei), rezistenţă la coroziune faţă de substanţele prelucrate,
rezistenţă la compresiune şi cost redus.
Materialele de construcţie pentru corpurile de umplere sunt : materiale
ceramice, materiale plastice (policlorură de vinil, polistiren, poliamidă, polietilenă,
polipropilenă), lemn, metale (oţel, aluminiu, cupru, monel), cuarţ, cocs, fibre de
sticlă, grafit, etc.
Corpurile de umplere metalice se obţin prin turnare sub presiune sau din
platbandă, iar cele din material plastic se realizează prin injectare.
Pentru a obţine caracteristici mecanice mai bune se utilizează ca material de
umplutură fibre de sticlă în loc de talc sau fibre de azbest. Utilizarea unor stabilizatori
adecvaţi permit menţinerea în timp a caracteristicilor fizice şi chimice a corpurilor de
umplere din materiale plastice.
Umplutura metalică se utilizează în cazurile în care este posibilă depunerea de
sediment şi este necesară curăţirea repetată a coloanei (în special în cazul
umpluturilor cu configuraţie complicată), în coloane care funcţionează sub vacuum.
Umplutura ceramică (inclusiv cea din porţelan), se utilizează când nu este necesară
curăţirea frecventă a coloanei, precum şi la prelucrarea mediilor corozive. Grafitul,
sticla şi materialele plastice pot fi utilizate la prelucrarea produselor agresive.
Materialele plastice pot fi utilizate la temperaturi medii (policlorura de vinil la
T ≤ 60 o C ; polietilena T ≤ 80 o C ; polipropilena la T ≤ 100 o C ; teflonul la T ≤ 240 o C ).
La alegerea dimensiunilor corpurilor de umplere se va avea în vedere ca
raportul dintre diametrul interior al coloanei Di şi diametrul d max a celui mai mare
corp de umplere Di / d max ≥ 10 .
Alegerea tipului de umplutură depinde de parametrii de proces specifici
coloanelor cu umplutură, care rezultă din principiul de funcţionare al coloanei.
Eficacitatea unei umpluturi depinde în primul rând de forma şi dimensiunile
corpurilor de umplere. Eficacitatea unui anumit tip de corpuri de umplere depinde de
dimensiunile acestora dar si de natura materialului din care sunt executate. Natura
materialului influenţeaza eficienţa procesului, prin capacitatea de udare a acestuia de
către lichidul prelucrat în coloană. La scăderea debitului lichidului sub o anumită
limită, eficacitatea coloanei scade brusc, datorită scăderii sub limita admisă a udării
suprafetei acesteia. Debitul de lichid nu trebuie sa depăşească valoarea
49
corespunzătoare înecării umpluturii cu lichid. Densitatea maximă de stropire cu lichid
se ia q max = (4... 6 ) ⋅ q min , unde orientativ densitatea de stropire minimă se ia
m3
q min = 10 − 12 (depinde de dimensunile corpurilor de umplere).
m2 ⋅ h
Dacă în condiţiile procesului nu se poate asigura o densitate a stropirii cel puţin
egală cu qmin, se va lucra cu recirculaţie de lichid. Dacă din motive tehnologice nu se
poate aplica recircularea lichidului, iar acesta este în cantitate insuficientă pentru a
asigura densitatea de stropire minimă, se recurge la utilizarea unei coloane cu barbotare.

4. 4 Alegerea corpurilor de umplere şi aranjarea în coloană


Alegerea tipului de umplutură se face în general pe baza unor rezultate
experimentale sau în funcţie de factorul de umplutură. In literatura de specialitate
sunt date recomandări în acest sens.
Dacă este necesară o cădere mică de presiune ∆ p , şi dacă nu se impune un grad
mare de separare, se utilizează umpluturi mai ieftine: inele Pasching, Lessing, Pall,
şei Berl şi Intalex. La separarea componentelor cu volatilităţi apropiate sunt
recomandate umpluturi de mare eficacitate (inele Dixon, inele Hy-Pak, rulouri din
bandă de plasă de sârmă, umpluturi Stedmann). La prelucrarea unor cantităţi mari de
substanţe cele mai potrivite sunt umpluturile din site profilate sau din suluri de plasă
de sârmă ce se utilizează cu bune rezultate în coloane cu Di = 2 − 3m .
Alegerea tipului de umplutură trebuie să se facă pe baza unui studiu tehnico-
economic corespunzător. Buna funcţionare a coloanelor cu umplutură depinde de
repartizarea uniformă a lichidului în stratul de umplutură. Distribuţia defectuoasă a
fazei lichide este determinată de neirigarea întregii umpluturi, formarea de canale în
interiorul umpluturii, curgerea preferenţială a lichidului în apropierea pereţilor.
Umplutura turnată în coloană se
aşează la întâmplare, ceea ce are un efect
de uniformizare a distribuţiei lichidului
în secţiunea coloanei. Valoarea acestui
efect depinde de forma umpluturii, de
materialul din care este realizată aceasta,
precum şi de modul în care se realizează
încărcarea.
Incărcarea umpluturii conform fig.
4.6 a, întâi stratul conic central 1, apoi
straturile 3 până la nivelare, determină ca densitatea umpluturii la limita de separare
între straturile 1 şi 3 să fie mai mică. Acest lucru permite scurgerea lichidului pe

50
suprafeţele de separare conice spre peretele coloanei. Acest mod de încărcare nu este
avantajos. Incărcarea coloanei ca în fig. 4.6 b, întâi straturile 2 de la perete, apoi
stratul central 3, până la nivelare, uşurează scurgerea lichidului de la perete spre
centru, pe suprafaţa de separare dintre straturile 2 şi 3, unde densitatea umpluturii este
mai, mică decât în restul stratului. Incărcarea conform figurii 4.6 c, permite scurgerea
lichidului de la perete, pe suprafaţa de separare dintre staturile 2 şi 3 şi de la centru
pe suprafeţele dintre straturile 1 şi 3. Incărcarea se face în ordinea : straturile 2 de la
perete, stratul conic central 1 şi apoi straturile laterale 3, până la nivelare. La stropire
uniformă cu lichid se obţin rezultate bune în cazul variantelor din fig. 4.6 b şi 4.6 c.

4. 5 Diametrul şi înălţimea coloanei cu umplutură.


Diametrul interior al coloanei cu umplutură se determină din relaţia debitului
volumic:
4 ⋅ Qv
Di = [m] ( 4.1)
π ⋅ w0
unde: Qv − debitul volumic al vaporilor ( gazului ) care trec prin secţiunea coloanei;
w0 - viteza vaporilor ( gazului ) [m/ s] prin secţiunea liberă a coloanei cuprinsă
între două straturi de umplutură.
wo = K w ⋅ Vl ⋅ wcr (4.2)
K w = 0,5 ÷ 0,85 ; Vl - volumul liber sau fracţie de golire a umpluturii.
Inălţimea coloanei cu umplutura se determină pe baza relaţiei
H t = H s + H u + h1 + h2 + ∑ h3 (4.3 )
unde : Hs- distanţa de la sol până la începutul părţii cilindrice a coloanei.
H u - înălţimea necesară a coloanei.
h1 - distanţa liberă de deasupra ultimului strat de umplutură până la vârful
coloanei (h1 = 1 ÷ 1,5 m )
h2 - distanţa liberă a parţii cilindrice de sub primul strat de umplutură, h2=1-2m.
h3 - distanţa între două straturi succesive de umplutură.
Inălţimea necesară umplerii H u se divizează în straturi de înălţime hu
Hu
n= (4.4)
hu
Inălţimea hu se alege astfel încât pe înălţimea stratului de umplutură să nu se
creeze căi preferenţiale ale fluidelor şi să se obţină o distribuţie uniformă a lichidului
pe secţiunea coloanei.
Inălţimile h 1 , h2, h3 trebuiesc alese astfel încât să se poată asigura montarea

51
dispozitivelor de distribuire şi de redistribuire a lichidului precum şi pentru a evita
antrenarea picăturilor de lichid de către gaz.
Inălţimea necesară a stratului de umplutură H u , este determinată de suprafaţa
de contact necesară realizării procesului de transfer de substanţă. H u , se poate
determina pe baza următoarelor metode:
a)- O metodă corectă din punct de vedere fizic calculează H u , ca produsul
dintre numărul unităţilor de transfer de substanţă NTU necesare şi înălţimea de
umplutură corespunzătoare unităţii de transfer de substanţă HTU:
H u = ( NTU ) ⋅ ( HTU ) (4.5)

b)- O altă metodă permite calculul lui H u , pe baza volumului de umplutură Vu,
necesar transferului de substanţă. Acesta rezultă din expresia suprafeţei de contact
între lichid si gaz necesară realizării transferului de substanţă:
S = Vu ⋅ σ u (4.6)
în care σ u este suprafaţa specifică a umpluturii udate:
σ u =ψ ⋅σ (4.7)
unde ψ este coeficient de udare, care caracterizeaza capacitatea de udare şi influenta
suprafeţei udate (ψ = 0,6 − 0,9 ), iar σ - suprafaţa specifică a umpluturii. Aria S se
calculează cu ajutorul coeficienţilor de transfer de substanţă. După stabilirea
diametrului coloanei se calculează:
V
H = u =
S (4.8)
A ⋅σ u
u
A
πDi2
în care A = , este aria secţiunii transversale a coloanei.
4
La alegerea înălţimii hu a unui strat de umplutură se ţine seama că: dacă
înălţimea stratului de umplutură este prea mică, distribuţia gazului ( vaporilor) pe
secţiune este neuniformă; dacă înălţimea este prea mare, stropirea straturilor
inferioare de umplutură nu se face uniform, deoarece lichidul are tendinţa să se adune
la perete, unde fracţia de goluri este maximă şi să se scurgă pe pereţii coloanei.
Se recomandă:
hu = K h ⋅ Di (4. 9)
unde: K h - depinde de diametrul coloanei.

Di [ m ] 0,4 0,5...........1,2 1,4 ……. 2,2 2,4.............3


Kh 10 6 3 2
După unii autori K h depinde de tipul umpluturii:

52
K h = 2,5 − 3 pentru inele Rasching.
K h = 5 − 8 şei Berl şi Intalox.
K h = 5 − 10 inele Pall.

4. 6 Elemente specifice coloanelor cu umplutură


4. 6.1. Suporturi pentru umplutură
Stratul de umplutură, în coloană este susţinut de suporturi plane sau ondulate.
Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să reziste la coroziune si la
greutatea umpluturii şi a lichidului; să aibă o secţiune liberă care să nu permită
căderea corpurilor de umplutură, dar care să fie suficient de mare pentru trecerea
fluidelor ; să se monteze şi demonteze uşor.
Secţiunea liberă a suportului pentru corpurile de umplutură trebuie să fie mai
mare, cel puţin egală cu secţiunea liberă a umpluturii.

Suportul sub formă de grătar din placă perforată (fig.4.7a) nu îndeplineşte


aceste condiţii, motiv pentru care nu mai este utilizat în construcţiile moderne.
In prezent se mai realizează încă un grătar şi suporturi cu suprafaţă plană,
executate din platbande distanţate cu bucşe (din ţeavă) prin care trec tiranţi de
solidizare a platbandelor (fig. 4.7 b) sau din platbande sudate în interiorul unui inel

53
metalic (fig. 4.7c) soluţie constructivă acceptată în special pentru aparate cu
diametru mic. Distanţa dintre barele grătarelor se ia minim ( 0,6.....0,8 )d unde d este
dimensiunea minimă a corpului de umplere. In coloanele executate din grafit,
căptuşite cu material ceramic, sau emailate, grătarele plate sunt din acelaşi material
cu peretele sau cu căptuşeala.
Suporturile ondulate (fig. 4.8 f, fig. 4.9) se realizează din oţel sau aluminiu,
material ceramic, materiale plastice armate, etc. In cazul colectoarelor cu diametru
mare, în vederea unei montări uşoare, suporturile cu umplutură se realizează din 2-7
segmente. Acestea por fi apoi montate pe grinzi transversale executate din laminate
(I, U, L sau alte profile).
La coloanele a căror talere se construiesc din rocă sau din material ceramic şi
care au distanţă relativ mare între elementele grătarului ( mai mare ca d ), deasupra
grătarului se aşează fie câteva straturi de cărămidă ( de exemplu cărămidă antiacidă ),
fie câteva straturi de corpuri de umplere cu dimensiuni mai mari decât cele prevăzute
pentru umplutură ( de ex. 100 x100 sau 150 x 150 ).Aceste prime staturi se aşează
ordonat, deasupra lor se toarnă corpurile de umplere de diametru mai mic.
Suporturile cu umpluturi cu suprafaţă plană au două dezavantaje majore: 1-
lichidul şi gazul circulă în contra curent prin aceleaşi orificii, motiv pentru care pe
suprafaţa suportului se adună un strat de lichid prin care barbotează gazul sau vaporii
(fig. 4.8 d); 2 - stratul de umplutură din apropierea suprafeţei suportului plan,

54
obturează parţial spaţiile libere ale acestuia. Ambele dezavantaje au ca efect
reducerea capacităţii coloanei.
Suporturile ondulate (fig. 4.9)
permit trecerea separată a vaporilor şi a
lichidului (fig.4.8 f). Vaporii pătrund în
umplutură prin ondulaţiile superioare,
care se află deasupra “ondulaţiei” prin
care lichidul se scurge din stratul de
umplutură, ceea ce împiedică
formarea stratului de lichid pe
suprafaţa suportului. In felul acesta
vaporii sunt injectaţi prin suprafaţa
laterală a “ondulaţiilor’’ în stratul de
lichid, iar lichidul datorită deschiderilor, din partea inferioară a “ondulaţiilor’’ este
uniform distribuit pe stratul de umplutură inferior. Aria liberă a unor asemenea
suporturi poate depăşi valoarea ariei secţiunii transversale a coloanei. Se realizează
astfel debite mari de lichid şi de vapori în condiţiile unei căderi minime de presiune.
Pentru proiectarea optimă a unui suport pentru umplutură, este necesară
cunoaşterea diametrului interior al coloanei, a înălţimii stratului de umplutură, a
tipului umpluturii, debitele de lichid şi de vapori şi materialul corpurilor de umplere.
Materialul se alege pe baza cunoaşterii agresivităţii mediului de lucru.
Suporturile ondulate se realizează din oţel, aluminiu, material ceramic
(porţelan, material refractar ), material plastic ( furan sau poliester ) armat cu fibre de
sticlă, policlorură de vinil, polipropilenă.
La coloanele cu diametru mare , în vederea unei montări uşoare suporturile
pentru umplutură se execută din 2-7 segmente separate. Acestea se pot monta pe
grinzi executate din cornier sau din alte laminate.

4. 6. 2 Grătare limitatoare de strat


In coloanele cu umplutură, în cazul unor încărcări mari cu lichid şi gaz, când
căderea de presiune pe înălţimea de un metru de umplutură, devine mai mare decât
40-70 mm. col. H 2 O, este posibilă fierberea aparentă (fluidizarea) umpluturii în
partea ei superioară, ceea ce determină micşorarea capacităţii coloanei ca urmare a
distrugerii umpluturii ce implică micşorarea fracţiei de goluri. Pentru a evita
asemenea efecte, în partea superioară a stratului de umplutură se prevede un limitator
de strat (fig. 4.10). Aşezarea direct pe umplutură a unui limitator de strat poate
împiedica prin greutatea sa (50...150 kg/m 2), fluidizarea umpluturii. Uneori, un

55
asemenea limitator nu împiedică complet distrugerea umpluturii. Dacă nu există
pericol de înfundare sau de corodare, sub placa limitatoare se poate prevede o sită,
care împiedică deplasarea corpurilor de umplere. Secţiunea liberă a limitatorului de
strat trebuie să fie mai mare decât 70 % din aria secţiunii transversale a coloanei.
Limitatoarele de strat se suspendă pe distribuitorul de lichid sau se fixează pe
clipsuri sudate de peretele interior al coloanei.
Limitatoarele de strat se realizează din metal (oţel sau oţel aliat) material
termoplastic ( polipropilenă, policlorură de vinil ). In general se realizează din 2-3
segmente, care se asamblează între ele la montaj.

4. 6. 3. Dispozitiv pentru redistribuirea lichidului


Spre a asigura contactul optim între fazele aflate în coloană, este necesară
evitarea formării de canale verticale prin care să aibă loc curgerea preferenţială a
fluidelor. Aceasta se obţine prin repartizarea uniformă a fazei lichide pe suprafaţa
umpluturii şi prin fracţionarea umpluturii în straturi de înălţime mică, între care se
intercalează dispozitive pentru colectarea şi redistribuirea lichidului (fig. 4.11)
Uniformitatea optimă a stropirii se obţine pentru înălţimi de umplutură hu date
de relaţia ( 4.10 )
Di 1
hu = ⋅
4 ⎛ 1 ⎞
tgΦ e ⋅ tg 2 ⎜ 45 − ⋅ Φ i ⎟ (4.10)
⎝ 2 ⎠

56
în care : Φ e este unghiul de frecare al umpluturii pe pereţi, orientativ Φ e = 17 ⋅ 20 o
(
Φ i este unghiul de taluz natural al umpluturii Φ ≈ 45 o )
După unele recomandări hu se poate determina şi cu relaţia (4.9).
Dispozitivele de colectare şi redistribuire a lichidului trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să nu îngusteze secţiunea aparatului ( ceea ce va determina mărirea bruscă a
vitezei gazului sau vaporilor şi deci la perturbarea regimului de lucru a coloanei ), să
asigure redistribuirea uniformă a lichidului şi să nu fie complicate din punct de
vedere constructiv. Utilizarea unor confuzoare simple (fig.4.11a ) este dezavantajoasă
din punct de vedere funcţional.

Ca dispozitive de colectare şi redistribuire se utilizează conuri cu găuri ştanţate


( fig. 4.11 b ), buzunare inelare ( fig. 4.11 c ) şi talere speciale ( fig. 4.12 ).
La conurile cu găurile ştanţate ( fig. 4.11 b ) lichidul care se scurge pe pereţii
coloanei 1, este dirijat către centrul acesteia. In dreptul conului 2, viteza gazului
(vaporilor) se măreşte fără a deranja prea mult funcţionarea coloanei, datorită
prezenţei găurilor 3. Găurile împiedică mărirea accentuată a vitezei gazului şi nu
permit scurgerea lichidului decât spre partea centrală.
Buzunarele inelare 1 ( fig. 4.11 c) relativ înguste sunt prevăzute cu 3-6 ţevi 3,
prin care lichidul colectat este adus spre centrul coloanei 1.
Criteriile care stau la baza proiectării unui redistribuitor sunt similare cu cele
pentru distribuitoarele de lichid. Redistribuitorul trebuie să fie compatibil cu suportul
umpluturii sub care acesta este prevăzut. In fig. 4.12 c este prezentat un suport
ondulat sub care este prevăzut un redistribuitor (fig. 4.12 d). Racordurile
redistribuitorului pentru trecerea vaporilor sau gazului sunt în dreptul şi pe lungimea
57
ondulaţiilor suportului umpluturii prin care trec vaporii. In felul cesta se asigură o
cădere de presiune minimă a ansamblului redistribuitor - suport pentru umplutură, ca
urmare a neintersectării traiectoriilor lichidului şi vaporilor.

Rozetele distribuitoare (fig. 4.13), reprezintă o clasă specială de


redistribuitoare, utilizate atunci când eficienţa coloanei cu umplutură poate scădea
datorită procentului ridicat de lichid care ar curge în preajma peretelui coloanei.
Acest fenomen se petrece în cazul coloanelor cu diametru mic. Rozetele
distribuitoare se prevăd atunci când amestecul aflat în blazul coloanei urmează a fi
epuizat total de componentul volatil. Aceste rozete pot fi amplasate în interiorul
stratului de umplutură, deasupra stratului de umplutură sau deasupra unui distribuitor
obişnuit. Ele se prind etanş de suporturi inelare prevăzute pe interiorul coloanei, sau
se instalează între flanşe.

58
4. 6. 4. Dispozitive de stropire
Funcţionarea în bune condiţii a coloanei este influenţată de uniformitatea
distribuirii lichidului pe umplutură.
Dispozitivele de stropire trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să asigure o distribuţie uniformă a lichidului asupra umpluturii,
- să nu se înfunde în timpul funcţionării,
- pentru o funcţionare corectă să nu fie necesară o presiune prea mare.
Dispozitivele de stropire sunt de două categorii:
tip A – dispozitive care asigură stropirea într-un număr determinant de puncte
pe secţiunea umpluturii,
tip B – dispozitive care asigură stropirea umpluturii sub formă de picături.
Dispozitive de stropire tip A
Numărul punctelor de stropire pe unitatea de arie a suprafaţei transversale a
umpluturii depinde de diametrul coloanei şi de modul de aşezare a umpluturii în
coloană. Numărul optim al punctelor de stropire rezultă din tabelul 4.1.
Tabelul 4.1
Numărul punctelor de stropire pe 1m2 din aria
secţiunii transversale a coloanei
Diametrul Numărul punctelor de stropire pe 1m2
coloanei Di, din aria secţiunii transversale a coloanei
m Umplutură Umplutură
asezată ordonat asezată în vrac
0,4-0,8 344 20
0,8-1,2 173 20
1,2 43 20

Pentru coloanele cu diametru mic se recomandă utilizarea dispozitivelor din


fig. 4.14 şi 4.15. Pentru coloanele cu diametru mare se recomandă utilizarea
dispozitivelor din fig. 4.16 şi 4.17.
In cazul dispozitivelor din fig. 4.14, plăcile pentru distribuirea lichidului 1,
sunt prevăzute cu ţevi 2, care ajung până la nivelul umpluturii. Diametrul ţevilor de
scurgere pentru variantele a şi b, se alege astfel ca nivelul lichidului să se afle în
permanenţă deasupra capetelor superioare ale ţevilor. Vaporii (gazul) sunt îndepărtaţi fie
lateral (fig. 4.14 a), fie prin racorduri special prevazute în acest scop pe placă ( fig. 4.14b).
Aria secţiunii transversale, S1 , a unei ţevi rezultă din relaţia debitului volumic de lichid:
Qv = µ ⋅ z ⋅ S1 2 g ⋅ hl ( 4.11)
în care: µ = 0,8 este coeficientul de scurgere; z − numărul ţevilor; hl − înălţimea
coloanei de lichid deasupra ţevii.

59
In cazul din fig. 4.14a capacul poate lipsi, dacă procesul are loc la presiunea
atmosferică, iar lichidul nu degajă vapori sau gaze, în condiţiile regimului de lucru.

Spre a preveni înfundarea ţevile 2, se construiesc cu diametrul interior mai mare


decât 15 mm. Lungimea ţevii se ia mai mare decât de 3 ori diametrul ei. In cazul
deversării libere a lichidului ( fig. 4.14 c ) ţevile 2, trebuie să aibă diametrul mare ( 30
–100 mm), deoarece lichidul si vaporii trec în contracurent prin aceleaşi ţevi. Tevile
se dispun după o reţea hexagonală, pătrată sau circulară.
Spre a asigura o distribuţie uniformă a lichidului, capetele superioare ale
ţevilor trebuie să se afle în acelaşi plan orizontal. Acest lucru este mai dificil de
realizat în cazul coloanelor cu diametrul de 2 – 3 m. La aceste coloane se recurge la
alte variante constructive, sau se construieşte diametrul din segmente.
Dispozitivul de stropire tip păianjen ( fig. 4.15 ) este o construcţie robustă, care
se realizează la coloanele cu diametre Di ≤ 2,5m, deoarece la diametrele mai mari
devin prea grele. Deversorul zimţat 2, amplasat între cilindrul central de alimentare 1
şi închizătorul hidraulic 3, de deasupra ţevilor de stropire 4, asigură liniştirea şi
uniformizarea nivelului lichidului. Lichidul trece din 1 în spaţiul inelar dintre 1 şi 2
prin fereastrele a.
Datorită închiderii hidraulice, ţevile 4 funcţionează în secţiunea complet plină.
In consecinţă, vaporii trebuie să fie dirijaţi, la un racord lateral care se află sub
dispozitivul de stropire.
Debitul de lichid prin ţevile 4 se determină cu relaţia (4.11) în care (fig. 4.15 )
hl = h - în cazul în care presiunea de deasupra şi de dedesubtul dispozitivului

este aceeaşi.
∆p
hl = h − - când presiunile în cele două spaţii este diferită; ∆ p = p1 − p2 , iar
ρl g

60
ρ l este densitatea lichidului de pe taler.
Plăcile şi talerele pentru distribuţia lichidului se amplasează la 0,7 ÷ 1 m
deasupra umpluturii.
Jgheaburile (fig. 4.16) se utilizează
pentru distribuirea uniformă a
lichidului în coloanele cu diametru
mare. Lichidul alimentat în
jgheabul central 1, este repartizat
în jgheaburile transversale 2, unde
curge prin cădere liberă, pin
deversoarele 3 cu secţiune
triunghiulară sau în unele cazuri,
trapezoidală. Funcţionarea corectă
a jgheaburilor este determinată de
reglarea poziţiei orizontale a
acestora. Vârfurile sau baza mică a deversoarelor trebuie să se afle în acelaşi plan
orizontal. Viteza lichidului în jgheaburi trebuie să fie mai mică decât 0,3 m / s.
Jgheaburile se amplasează la 1,2 – 1,4 m deasupra umpluturii (sau a ultimului taler, în
cazul coloanelor cu talere).

Dispozitivele de stropire din ţevi perforate (fig. 4.17) sunt eficiente şi


micşorează mai puţin decât celelalte dispozitive aria liberă a secţiunii transversale.
Datorită pericolului înfundării orificiilor, aceste dispozitive sunt recomandate pentru
stropirea sub presiune a lichidelor curate, care au fost în prealabil filtrate.
Diametrul orificiilor practicate în ţevi este de 3-6 mm. Distribuţia uniformă pe
întreaga secţiune transversală a coloanei se asigură prin alimentarea cu lichid a ţevii

61
inelare 1 ( fig. 4.17 a ) prin două racorduri 3, diametral opuse. Tevile transversale 2,
asigură stropirea şi în zona centrală a coloanei.
La alimentarea unidirecţională ( fig. 4.17 b ) spre a asigura stropirea uniformă,
în special la coloanele cu diametru mare, este necesar ca diametrele orificiilor ţevilor
a, de la capătul opus alimentării să fie mai mari decât al ţevilor din apropierea
secţiunii de alimentare.
Dispozitivul de stropire cu ajutaje (fig. 4.18) se utilizează în aceleaşi condiţii
ca dispozitivele din figura 4.17.

Braţele transversale ale acestui dispozitiv sunt prinse de ţeava centrală cu flanşe. Prin
reglarea ajutajelor 1 se poate uniformiza debitul de stropire pe toata secţiunea
coloanei.
Dispozitive de stropire de tipul B
Se utilizează dispozitive de stropire fixe sau rabatabile, a căror piesă principală
o constituie stropitorul care poate fi de formă cilindrică (fig. 4.19 a, c) sau semisferică
(fig. 4.19 b) şi care este prevăzut cu orificii circulare (fig. 4.19 a si b) sau cu 6 - 8

62
fante dreptunghiulare (fig. 4.19 c ). Aceste elemente sunt dispuse în general în centrul
coloanei la înălţimea de 0, 7 – 1 m şi mai mult deasupra umpluturii.
Stropitorul din fig. 4.19 c, asigură stropirea pe o rază relativ mică, motiv pentru
care în coloane cu diametrul mare se utilizează câteva asemenea piese. Orificiile se
execută cu diametrul de 3 ÷ 15 mm. Lichidul este alimentat sub o presiune de 1- 6 m
col. H 2 O, de la o pompă sau vas de nivel.
Funcţionarea corectă a acestor stropitoare are loc la debit constant al lichidului
de stropire. La micşorarea debitului, umplutura de lângă perete nu va fi udată. La
mărirea debitului peste cel optim, o parte din lichid va fi dirijat pe pereţii coloanei.
Stropitoarele sunt simple din punct de vedere constructiv şi ieftine. Sunt
utilizate la coloane cu diametre mari până la 9 m. Se preferă soluţiile constructive cu

orificii circulare, deoarece fantele dreptunghiulare se înfundă uşor.


Dispozitivele de stropire cu deflector (fig.4.20) sunt simple din punct de vedere
constructiv, permit stropirea unor debite mari de lichid şi nu se înfundă. Cea mai
simplă construcţie consta dintr-o ţeavă 1, de care este sudat la o anumită distanţă
discul deflector 2 (fig.4.20a). Lovindu-se de deflector lichidul se împrăştie sub formă
de picături în toate părţile. Placa deflectoare (plană, bombată sau conică)este
prevazuta cu orificii pentru a asigura şi stropirea părţii centrale a umpluturii. Pentru
debite mari de lichid (50-200 m3/h) se utilizează stropitorul cu deflector multiplu (fig.
4.20 b)care are o raza de acţiune de până la 3m. Lichidul curge de pe elementele
deflectoare (fig. 4.20b) sub forma unei pelicule care este întreruptă de vaporii care
63
circulă de jos în sus şi o transformă în picături. Fiecare peliculă de acest fel asigura
udarea umpluturii pe o distanţă radială de 0,3-0,6 m.
Dispozitivele de stropire centrifugale sunt constituite dintr-un element rotitor
pe care cade lichidul (fig.4.21). Datorită acţiunii forţei centrifuge, lichidul este
raspândit sub formă de picăturideasupra umpluturii. Rotorul este constituit dintr-un
arbore pe care este asamblat un disc stea.Acest dispozitiv nuasigură o stropire
uniformă pe secţiunea coloanei. Un disc cu un diametru de 500mm la turaţii de 48-
190 rot./minasigură udarea pe o rază de 0,8-3m.

4.6.5. Racorduri pentru intrarea, redistribuirea şi ieşirea vaporilor (gazelor) şi


pentru ieşirea lichidului.
Soluţii constructive.
Racordurile prin care se introduc gazele ( vaporii ) trebuie astfel concepute
încât să împiedice intrarea directă a lichidului. In acest sens se adoptă soluţiile din

figura 4.22 a, capătul racordului se taie înclinat faţă de axă sau se prevăd cu o
degajare în partea inferioară şi cu capac frontal (fig. 22 b ). Racordurile talerelor de
distribuire sau redistribuire a vaporilor sau gazelor se acoperă cu capace (fig.4.23).
Racordurile pentru ieşirea vaporilor sau gazelor se concep astfel încât să fie
împiedecată trecerea mai departe (prin racord) a picăturilor antrenate de curentul de
vapori sau gaz. In acest scop, în calea vaporilor se prevăd separatoare de picături, sau
în jurul intrării în racord se prevăd buzunare deschise în partea de sus, sau plăci
protectoare fixate în partea de jos (astfel ca în ele să nu poată fi păstrat lichid) care au
de asemenea rol de separatoare de picături ( fig. 4.24 ). Separatoarele de picături se
prevăd în cazul antrenării unor cantităţi mari de picături şi când deflectoarele sau
buzunarele simple nu asigură reţinerea picăturilor (fig.4.24).
Racordurile pentru ieşirea fazei lichide trebuie să permită trecerea debitului de
lichid dar să împiedice iesirea vaporilor sau gazelor. La aparatele care funcţioneaza la
presiune mică se utilizează închizătoare hidraulice simple (fig.4.25a). Când în coloană
presiunile sunt mari se utilizeaza închideri hidraulice din ţeavă în formă de U.

64
Partea inferioară a coloanei serveşte uneori şi ca rezervor tampon, în care se
găseşte în permanenţă o cantitate de lichid. Aceasta permite cuplarea directă a
coloanei cu pompa care evacuează lichidul.
Diametrl racordurilor.
Diametrul racordurilor se calculează în funcţie de viteza admisibilă a fluidului,
pe baza relaţiei debitului masic:
⎛ πd 2 ⎞
Qm = ρ ⎜ i ⎟⋅w ( 4.12 )
⎜ 4 ⎟
⎝ ⎠
în care: ρ − densitatea
fluidului,
d i − diametrul interior al racordului,
w − viteza admisibilă a fluidului care depinde de rolul racordului, de diametrul
său şi de starea curentului de fluid.
Pentru abur, viteza admisibilă creşte cu mărirea diametrului racordului.
Diametrul
racordului
2,5 30 40 50 60 70 80 90 100 125 150 175 200
ţevii, mm
Viteza 12 13 15 17 19 20 22 23 25 25 25 27 27
admisă abur,
m/s
La coloanele care funcţionează la presiuni superioare celei atmosferice, viteza
admisibilă a fluidului pentru calculul racordurilor rezultă cu aproximaţie din relaţia:
w= a
w ( 4.13)
p
în care: wa - viteza admisibilă la presiunea atmosferică,
p - presiunea în da N / cm 2

65
5. CONSTRUCTIA APARATELOR TIP COLOANA
5.1 Construcţia coloanelor cu umplutură
Inălţimea coloanei ca şi forma sa depinde de soluţia generală adoptată. Astfel,

fierbătorul care prin evaporarea lichidului


transmite vaporilor acestuia energia necesară
învingerii rezistenţelor opuse până la ieşirea din
coloană, poate face corp comun cu coloana, fiind
amplasat în partea inferioară a coloanei (fig. 5.1 )
sau poate fi independent de coloană.
Condensatorul aparat tubular în care are loc condensarea fracţiunii uşoare care
iese pe la vârful coloanei de rectificare, este în general independent de coloană. In
anumite cazuri, condensatorul poate face corp comun cu coloana cu umplutură.
Corpul coloanei se construieşte din oţel laminat. In anumite cazuri, speciale
poate fi utilizată fonta sau oţelul turnat. Alegerea materialului pentru coloană depinde
de regimul de lucru şi de agresivitatea mediului prelucrat. In unele cazuri se folosesc
cărămizi antiacide cu care se zideşte în interior, corpul coloanei executat din oţel
carbon.
66
Coloanele emailate (fig.5.2) se construiesc în mod curent din tronsoane cu
dimensiunile Di = 700; 800; 1000 mm şi L = 2000 mm. Tronsoanele se asamblează
prin intermediul flanşelor prinse cu şuruburi cu agrafe. Incălzirea părţii inferioare a
coloanei se realizează prin intermediul cămăşii de încălzire cu care este prevăzută
(poziţia 5 fig. 5.2). Grătarele 3 şi 4 şi talerele de distribuţie a lichidului 2, sunt
rezemate pe piese inelare a, prinse între flanşele a două tronsoane alăturate. Pe
suprafaţa interioară a tronsoanelor emailate nu se poate fixa nici o piesă a coloanei.
Talerele de distribuţie a lichidului 2 şi grătarul 3, sunt construite din material ceramic.
Grătarul 4, care are dimensiuni mai mari este din oţel emailat. Ca material de etanşare
la strângerea inelelor sau a grătarului 4, între flanşele emailate, se utilizează azbest
sau teflon. Corpurile de umplere emailate, sau din material ceramic se aşează pe
grătarele coloanei .
La montarea coloanei ca şi în exploatare, spre a evita fisurarea emailului,
racordurile emailate ale coloanei nu trebuie să fie solicitate de forţe determinate de
greutatea ţevilor, rezemare, etc.

5.2 Construcţia coloanelor cu talere


Figura 5.3 reprezintă schematic o coloană cu 15 talere, în construcţie sudată,
formată din corpul 1 şi suportul cilindric de rezemare 2, fiind prevăzută cu
dispozitivul de ridicat 3, urechea de prindere 4, racordul 5, pentru ieşirea reziduului,
racordul 6 pentru golire, precum şi cu gurile de vizitare 7 şi 8, cu racorduri
tehnologice, racord pentru aerisire şi racord pentru termometru.
Refluxul este introdus în coloană pe primul taler de la vârful coloanei, prin
racordul 9, subansamblul corespunzător detaliului B este prevăzut în figura 5.4.
De la vârful coloanei, vapori sunt conduşi prin conducte de vapori la
condensator, în cazul în care acesta este amplasat, chiar la vârful coloanei. Pentru
coloanele foarte înalte această conductă verticală, lungă, pune probleme deosebite din
punct de vedere al prinderii şi susţinerii sale, al dilatării termice şi al prelucrării
acestor dilatări. Probleme asemănătoare se pun şi pentru conducte de reflux. O
oarecare simplificare a acestor probleme se obţine prin conducerea vaporilor spre
baza coloanei, chiar prin intermediul coloanei printr-o conductă interioară. Aceasta
poate fi formată între peretele coloanei şi o diafragmă verticală, pe toată înălţimea
coloanei. Coloanele se prevăd atât cu racorduri tehnologice cât şi cu racord de
aerisire, racord şi supapă de siguranţă pentru a se evita producerea suprapresiunii
Coloanele se montează fie direct pe fundaţii prin intermediul suportului metalic
aflat în prelungirea corpului coloanei, fie pe un postament supraînălţat de beton
armat, cu gabarit de trecere de 2m. Coloanele de rafinare se montează pe platforme

67
înalte de 6 – 8 m. Deoarece aparatele tip coloană se caracterizează prin raport H / D
mare, se impun măsuri severe la fabricarea, montarea şi exploatarea lor.

5.3 Corpul coloanei


Corpul coloanei se poate obţine din virole sudate între ele, din tronsoane sudate
sau turnate, prevazute cu flanşe si asamblate cu şuruburi sau prezoane. Corpurile
cilindrice executate din materiale cu plasticitate (otel sau metale neferoase), care
lucrează la presiuni de până la 10 MN/m2, se realizează cu precădere din tablă prin
vălţuire şi sudare interioară. Corpurile cilindrice din oţel pentru presiuni superioare
celei de 10 MN/m2, se realizează în general prin forjare sau din tablă înfăşurată.
Corpurile cilindrice din materiale fragile (fără plasticitate) pentru presiuni sub 0,8
MN/m2 se obţin prin turnare şi uneori cu prelucrare ulterioară a suprafeţei interioare.
Corpul cilindric şi fundul aparatului se toarnă odată.
Diametrul coloanei poate fi constant sau variabil pe înălţimea sa. El depinde de
desfăşurarea procesului fizic sau fizico-chimic în lungul coloanei. Corpurile

68
cilindrice se realizează cu diametrul interior corespunzător seriei normale de diametre
(tabelul 5.1) Tabelul 5.1
Seria normală de diametre
Dn 1000 1100 1200 1300 1400 1500 1600 1700 1800 1900 2000 2200 2400 2600
Di 1000 1100 1200 1300 1400 1500 1600 1700 1800 1900 2000 2200 2400 2600

Corpul coloanei poate fi prevăzut pe toată înălţimea sau numai pe anumite


porţiuni cu cămaşa de încălzire sau de răcire. Indiferent de soluţia constructivă a
corpului coloanei, camaşa se realizează din tronsoane. Aceasta depinde atât de
condiţiile procesului de încălzire sau de racire pentru care este prevăzută, cât şi de
stabilitatea corpului coloanei sub efectul presiunii exterioare din cămaşa de încălzire sau
de răcire.

Materiale

Corpul coloanei se poate realiza din oţel laminat sau turnat, din fontă, precum
şi din materiale neferoase (cupru, aluminiu, etc.) sau nemetalice. Alegerea
materialului de construcţie depinde de parametrii regimului de lucru (presiune,
temperatură), de agresivitatea chimică (gradul de coroziune) a substanţelor care
parcurg coloana, de gradul de puritate impus produsului (produsul obţinut nu trebuie
sa contină ioni ai metalelor din care este confecţionat corpul), de posibilitatea de
aderare a substanţelor la pereţii coloanei, de preţul de cost al materialului etc.

La alegerea materialului se va ţine seama şi de procesul tehnologic de execuţie


a corpului coloanei. In cazul realizării coloanei din virole sudate din tablă, materialul
trebuie sa permită curbarea tablei în vederea obţinerii virolelor (să aibă plasticitate
suficientă), să aibă sudabilitate asigurată, să nu ducă în timpul sudării la formarea
unor carburi de crom, de nichel, care măresc fragilitatea cordonului de sudură,
eventual sa nu necesite tratament al cordonului de sudură.

Tronsonarea

Grosimea corpului coloanei este determinată de intensitatea sarcinilor care


acţionează pe înălţimea sa (sarcini seismice, sarcini eoliene, forţe axiale, momente de
încovoiere etc.). Grosimea virolelor creşte de la vârful coloanei spre bază ca urmare,
corpul coloanei se obţine prin asamblarea unor tronsoane de grosimi diferite, prin
sudare sau demontabil (cu flanşe şi şuruburi). Greutatea unei coloane este influenţată
de grosimea peretelui acesteia. Ea poate fi micşorată prin tronsonarea
corespunzătoare, ca şi prin alegerea unui material de construcţie de înaltă rezistenţă.
69
Grosimile virolelor coloanei sunt
constante pe înălţime, grosimea lor creşte de
la vârful coloanei spre baza acesteia (fig.5.5).
Corpul coloanei rezultă deci din asamblarea
unor tronsoane de grosimi diferite, prin
sudare sau demontabil cu flanşe şi şuruburi.
Tronsonarea optimă a coloanelor, în special
în cazul înălţimilor mari ale acestora, poate
duce la însemnate economii de material.
Tronsonarea optimă, teoretică, rezultă pe
baza calculului de optimizare ţinând seama şi
de saltul de grosime (∆ S =1…2 mm ş a m d)
de la o virolă la alta. Tronsonarea optimă
efectivă ţine seama şi de lăţimea de laminare
a tablelor, Ll . Inălţimea tronsonului este
preferat să fie un multiplu al lăţimii de
calcul, L c a tablei.
In general L c = L l – L is , în care ∆ L s
≤ 0,12 m.
Alegerea lăţimii de calcul a tablelor
influenţează greutatea finală a coloanei. Se
apreciază că la realizarea aparatelor de
dimensiuni mari, supuse unor supraîncălziri
repetate utilizarea tablelor cu lăţime de
laminare mică L l ≤ 1,5 m duce la reduceri
importante de greutate. Reducerea greutăţii
coloanei are multiple consecinţe pozitive atât
din punct de vedere al execuţiei, al
montajului instalaţiei cât şi economic, în
special în cazul materialelor deficitare.
Greutatea coloanei este influenţată atât de valoarea stratului de grosime
adoptat, cât şi de precizia metodei de calcul.
Creşterea presiunii interioare determină de asemenea, creşterea greutăţii
coloanei. La presiuni interioare subatmosferice, greutatea coloanei nu este practic
influenţată de presiunea din corpul coloanei. La presiuni interioare supraatmosferice,
greutatea totală a coloanei creşte cu presiunea, faptul se datorează creşterii grosimii
tronsoanelor. Alegerea la valori pi medii şi mari, a unor oţeluri de înaltă rezistenţă

70
duce la micşorarea grosimii tronsoanelor şi în consecinţă la micşorarea greutăţii totale
a coloanei şi la diminuarea efectului seismic.

5.4. Rezemarea coloanei


Corpul cilindric al coloanei se prelungeşte în partea inferioară cu o virolă
cilindrică sau tronconică ( fig. 5.6) prin intermediul căreia coloana ( autoportantă )
se reazemă pe fundaţie. Suportul coloanei este prevăzut cu ferestre pentru trecerea
conductelor tehnologice, pentru controlul etanşeităţii flanşelor (fig. 5.7) sau manevrarea
robinetelor de scurgere, cât şi pentru controlul vizual al cordoanelor de sudură.

In partea superioară suportul se prevede cu 1 – 3 orificii pentru aerisire,


dispuse la distanţă egală între ele. Suporturile cu înălţime mai mare ca 3 m se prevăd
cu scară interioară (fig.5.8). Sudarea suportului de rezemare de coloană se face după
una din soluţiile constructive indicate în figura 5.9.
In cazul în care este nevoie de o lungime mai mare a cordonului de sudură, se
poate realiza în locul cordonului de sudură circular un cordon de sudură dantelat.
Soluţia constructivă din figura 5.9c asigură continuitatea suprafeţei mediane şi o
solicitare mai uşoară a cordonului de sudură. In figura 5.9 a şi b cordonul de sudură
este solicitat la încovoiere. La coloanele din cupru rezemarea se face pe un suport de
oţel (fig. 5.10) de care coloana propriu zisă este prinsă cu ajutorul prezoanelor prin
intermediul flanşelor.
71
Fixarea suportului coloanei de fundaţie se face cu ajutorul şuruburilor de
fundaţie ( STAS 235 – 70 ). In acest scop (fig. 5.8) talpa 1 a suportului este prevăzută
cu decupări sau găuri corespunzătoare prin care trece şurubul de fundaţie cu
diametrul d s. Deasupra tălpii, la distanţa H ( fig. 5.8) se sudează fie un inel continuu,
fie segmente inelare 3 rigidizate cu nervuri 4. In tabelul 5.1 sunt dimensiunile cotelor
înscrise în fig. 5.8 în funcţie de diametrul d s al şuruburilor de fundaţie. La coloanele
mai puţin importante se poate prevede numai talpa suportului, fără inelul superior şi
fără nervuri de rigidizare.
Ancorarea în fundaţie a şuruburilor se face ca în fig. 5.11. Fundaţiile pentru
coloane de diametru mic se realizează monolit şi se pot supraînălţa deasupra terenului
cu 100 – 200 mm. Pentru coloanele cu diametru mare, fundaţiile se pot realiza din
beton armat sub formă de cadru cu 4, 6 sau 8 picioare, cu gabarit de trecere de
minimum 2 m.
Coloanele care se amplasează la o înălţime relativ mare deasupra solului nu pot
fi prevăzute cu fundaţii masive. In acest caz coloana trebuie să fie rezemată lateral
( în cazul amplasării în clădire ), fie ancorată cu ajutorul cablurilor (în special
coloanele amplasate în aer liber ) .
In vederea ancorării cu cabluri coloana se prevede la anumite distanţe de la
vârf, cu bride sau cu urechi de prindere. Pentru o coloană neautoportantă, cu
72
Tabelul 5.1
ds A B C L E si H J K st M N
M24 95 45 50 90 140 20 300 50 10 25 75 75
M30 105 50 55 100 160 25 300 70 12 30 85 85
M36 115 55 60 100 170 25 300 70 12 30 95 95
M42 135 65 70 120 190 25 400 80 15 35 105 105
M48 145 70 75 140 210 30 400 90 20 35 115 115
M56 155 75 80 150 240 30 500 100 20 40 125 135
M64 175 85 90 170 300 35 500 100 25 50 140 160
diametrul interior relativ mic ( Φ 500 ) ce urmează a fi amplasată în interiorul clădirii,
se pot prevedea bridedin două bucăţi. Strângerea şuruburilor celor două jumătăţi ale
bridei se va face încât să fie evitată deformarea corpului coloanei.

73
74
5. 5. Platforme şi scări
In scopul deservirii coloanei, în dreptul gurilor de vizitare şi de control
principale, şi a armăturilor importante se prevăd platforme (podeţe) fixate de coloană
fără a împiedeca dilatarea liberă a acesteia. Accesul la platforme se face cu ajutorul
scărilor de pisică, sau cu a scărilor înclinate sub un unghi de maximum 60o.
Platformele au lăţimi de 800, 1000 sau 1200 mm.
Se întâlnesc construcţii cu platforme solidarizate în coloană, cu platforme
independente şi construcţii mixte, formate din platforme solidarizate de coloană la
1/2÷1/3 de vârful coloanei şi dintr-o construcţie independentă de tip uşor prinsă
articulat de coloană în partea inferioară a acesteia.
Solidarizarea platformelor cu coloana se poate face fie prin sudare directă, fie
prin prindere cu ajutorul şuruburilor de nervuri sudate pe coloană (fig. 5.12 şi 5.13 ).
Platforma se prevede la diametrul maxim, cu o bordură de minimum 100 mm.
şi cu balustrada de protecţie cu înălţimea de 800 – 1000 mm. Pe consolele platformei
(dispuse radial) se prind grătare sau table striate. Pentru deservirea vârfului coloanei
se prevăd platforme speciale solidare cu coloana.
Scările de acces la platforme se montează pe suporturi, fixate de coloană la
distanţe de aproximativ 3 m, care rigidizează şi împiedică balansarea scării. Scările
cu înălţimea de 12 – 24 m se prevăd la jumătatea înălţimii cu platformă. La scările cu
înălţimea mai mare de 14 m se prevede câte o platformă la fiecare 8 m.
Unele coloane se montează grupat şi se prevăd cu platforme comune realizate
pe o construcţie metalică în jurul coloanelor.
Coliviile de acces laterale pe platformă se toarnă la 1 m deasupra platformei,
iar cele pentru acces bilateral se termină la nivelul platformei.

75
76
5. 6. Dispozitive de ridicat şi alte amenajări exterioare.
Coloanele montate izolat se prevăd cu dispozitive proprii de ridicare, montate
la vârful coloanei. Aceste dispozitive deservesc în primul rând gurile de vizitare.
Gurile de vizitare se amplasează pe o singură generatoare sau pe două generatoare
ale coloanei, dispuse sub un anume unghi la centru. Dispozitivul de ridicat serveşte
lucrărilor de întreţinere ale coloanei care constau în general în revizia şi înlocuirea
amenajărilor interioare ale coloanei.
Dispozitivul suportă o sarcină maximă de ridicare de 500 – 1000 Kg.
Conducta de vapori porneşte de la racordul din vârful coloanei de rectificare.
Ea se prinde de console sudate de corpul coloanei. Datorită dilatărilor diferite ale
coloanei şi ale suportilor, conducta de vapori se prevede cu un sistem de preluare a
dilatărilor fie cu buclă de dilatare “gât de lebădă’’ fie cu compensatoare de dilatare
lenticulare.
Pentru ridicarea coloanei, aceasta se prevede cu urechi deprindere (fig. 5.14) în
partea superioară, sudate de corpul coloanei.
Pentru a se evita pierderile de căldură, coloana se izolează termic. Pentru
susţinerea izolaţiei (vată minerală) se sudează pe coloană fie suporturi inelare (fig. 5.15),
fie cârlige (fig. 5.16). Peste izolaţia termică se fixează pentru protejarea acesteia,
tablă galvanizată (sau neagră) cu grosimea de 0,75 – 1,5 mm.

Coloana se vopseşte la exterior, suportul coloanei se vopseşte şi la interior, cu


miniu de plumb, urmând ca după montarea în instalaţie să fie vopsită la culoarea
instalaţiei, în cazul în care nu se izolează termic. După montare înainte de a fi dată în
funcţiune, coloana se leagă electric la pământ.

77
78
79