IMPLEMENTAREA COLECTOARELOR SOLARE LA BORDUL UNEI

NAVE PASAGER FLUVIALĂ

Indexul notaţiilor utilizate

Simbol Semnificaţie U.M.

 Deplasamentul navei [kN]; [tdw]
 Volumul imers al navei [m3]
 Greutatea specifică a apei [kN/m3]
 Densitatea apei [kg/m3]
 Vâscozitatea cinematică a apei [m2/s]
 Coeficient de pierdere de sarcină liniară -
 Coeficient de pierdere de sarcină locală -
 Coeficient de debit -
 Viteza unghiulară de rotaţie [rad/s]
gol Deplasamentul navei goale [kN]
m Randamentul mecanic -
T Diferenţa de temperatură [K]
Ai Suprafaţa de stropire [m2]
ANR Autoritatea Navală Română -
B Lăţimea de calcul a navei [m]
CM Compartimentul maşini -
Cd Coeficient de mărire a debitului pompei -
ce Consumul specific de combustibil [kg/[kW]∙h]
d Diametrul tubulaturii [m]
D Înălţimea de construcţie a navei [m]
DF Dublul fund al navei -
DG Diesel generator -
g Acceleraţia gravitaţională de atracţie a Pământului [m/s2]
G Radiaţie solară globală [W/m2]
h Pierderile de sarcină [mCA]
H Sarcina de refulare a pompei [mCA]
Hi Puterea calorifică a motorinei [kJ/kg].
k Coeficient global de transfer de căldură [kJ/m2h K]
L Lungimea de calcul a navei [m]
Lpp Lungimea între perpendiculare a navei [m]
Lmax Lungimea maximă a navei [m]
LCWL Lungimea navei la plină încărcare [m]
n Turaţia motorului [rot/min]
nc Număr de circulaţie -
η Randamentul vinciului -
1
 MBG Înălţimea metacentrică iniţială [m]
Pe Puterea efectivă a motorului [kW]; [CP]
PD Planul diametral al navei -
ps Presiune de regim [mCA];[Pa]
ρ Densitatea [kg]
qr Debitul relativ de căldură -
3
Q Debitul pompei [m /h]; [l/h]
Re Numărul Reynolds -
RNR Registrul Naval Român -
S Suprafaţa schimbătoare de căldură [m2]
SA Suprafaţa absorbantă [m2]
ST Suprafaţa transparentă [m2]
T Pescajul de exploatare al navei [m]
Tr Sarcina reală de încărcarea a cablului [N]
Tr Sarcina teoretică de încărcarea a cablului [N]
v Viteza navei [m/s]; [Nd]
V Volumul rezervorului [m3]
z Înălţimea de amplasare [m]

1. DESCRIEREA GENERALĂ A NAVEI

1.1. Consideraţii generale

2
 Nava pasager este nava special destinată transportului de călători, colete si
scrisori între porturi situate pe ţărmurile oceanelor, mărilor, fluviilor sau lacurilor.
Orice altă navă care transporta mai mult de 12 calatori este denumită navă pasager.
Navele pasager se împart în două categorii: maritime se mai întâlnesc sub
denumirea de pacheboturi şi respectiv fluviale.
Navele de pasageri maritime sunt utilizate pentru traversarea mărilor şi
oceanelor. Construcţia lor a cunoscut o evoluţie rapidă, cele mai reprezentative fiind
cele transatlantice la care s-a urmărit creşterea deplasamentului, a vitezei şi a gradului
de confort pentru pasageri. Ele se clasifică în nave de linie, care deservesc regulat
aceeaşi cursă între două sau mai multe porturi maritime, nave de croazieră, de excursii,
de agrement şi nave mixte de pasageri şi mărfuri.
Un accent deosebit în construcţia acestor nave se pune pe confortul pasagerilor,
astfel încât o navă pasager este dotată cu ascensoare, piscine, plaje, grădini, restaurante,
biblioteci, săli de sport, teatre, cinematografe, cazinouri etc.
Din punct de vedere constructiv, navele pasager se caracterizează printr-un
număr mare de punţi care permit compartimentarea spaţiului navei în cât mai multe
încăperi cu destinaţii diferite.
Navele de pasageri fluviale sunt utilizate pe scară largă în zonele geografice
adecvate şi cuprind diferite tipuri reprezentative.

1.2. Caracteristici tehnice

Nava propusă ca suport studiului este destinată transportului pasagerilor pe

fluviile: Rin, Main, Dunărea precum şi pentru staţionarea în Delta Dunării.
Ea este construită sub Registrul Naval Român şi simbolul ei de clasă este :

Nava considerată este o navă pasager fluvială cu două elice, destinată

transportului celor 86 de pasageri, cu un echipaj de 24 membrii ce are compartimentul
maşini în pupa, o punte intermediară unde sunt amplasate cabine complet mobilate atât
pentru echipaj cât şi pentru pasageri; la nivelul punţii principale se află restaurantul, o
sală de relaxare cu bibliotecă , un vestibul, bucătăria şi restul cabinelor pentru pasageri.
La nivelul punţii A este amplasată cabina de comandă, puntea A fiind destinată
destinderii şi relaxării pasagerilor ce vor sa admire peisajul sau să petreacă timpul într-
un mod relaxant. Planul general de amenajare este prezentat în planul P 1.2. anexat la
proiect.
3
 Dimensiunile principale ale navei, sunt:
- Lungimea maximă Lmax………………..…………………103,00 [m]
- Lungimea la linia de plină încărcare LCWL ……………….101,35 [m]
- Lăţimea de construcţie B………………………………….10,20 [m]
- Înălţimea la puntea principala D………………………….. 4,95 [m]
- Pescajul T………………………………………………...... 1,30 [m]
- Viteza v ……………………………………………………. 9,7 [Nd]
- Autonomia ………………………………………………. 2900 [Mm]

Nava este propulsată de două motoare Diesel în 4 timpi supraalimentate, tip

MAN, ireversibile, având puterea nominală de 2 x 622 [CP] (2 x 464 [kW]). Motorul
principal este proiectat să funcţioneze cu motorină.
De asemenea se mai prevăd două Diesel generatoare ce dezvoltă o putere de
270 [kW] fiecare, un Diesel generator staţionar de 170 [kW], şi un Diesel generator de
avarie cu o putere de 27 [kW], ce lucrează la o tensiune de U = 380 [V] si o frecvenţa
de 50 [Hz].
Nava propusă este construită în sistem de osatură mixt, astfel că compartimentul
maşini, picurile, suprastructurile sunt construite in sistem transversal de osatură,iar
puntea principală, puntea intermediară, bordajul şi dublu fund (mai puţin în zona
compartimentului maşini)sunt construite în sistem longitudinal de osatură
Bordajul navei este construit în sistem longitudinal de osatură. Astfel se prevăd
coaste întărite profil T din patru în patru coaste în corespondenţă cu varangele etanşe,
un stringher dispus la jumătatea înălţimii bordajului şi longitudinale de bordaj la
distanţa stabilită în proiect.
Tot aici este amplasată si camera maşinii de cârmă. În zona fixării tuburilor
etambou, grosimea învelişului bordajului este majorată, tuburile etambou fiind executat
din table de oţel sudate cu etamboul axului portelice turnat. Suporţii de cârmă sunt
confecţionaţi din oţel turnat.
Cârmele sunt de tip semisuspendată şi semicompensată, şafranul fiind constituit
dintr-un înveliş de tablă rigidizat cu nervuri orizontale şi verticale. Pentru realizarea
reazemului inferior al cârmei, la corpul navei este montat un pinten de construcţie
turnată, încastrat în structura pupa.
Structura prova este în întregime sudată. Etrava este confecţionată din tablă
fasonată, întărită în planul diametral P.D. cu o nervură de tip T sudat şi cu bracheţi
orizontali, are o rază mare de curbură şi nu este prevăzută cu bulb. Osatura fundului
este constituită din varange dispuse la fiecare interval de coaste, carlingi şi semicarlingi
din profil T sudat. Bordajul este rigidizat cu coaste, iar puntea intermediară şi puntea
principală cu varange aflate in corespondenţa coastelor.

4
 Tot aici se găsesc şi puţurile de lanţ, care sunt amplasate între puntea principală
şi puntea intermediară. În zona fundului puţului de lanţ, spaţiul de drenaj va fi separat
printr-o tablă de oţel perforat.
Suprastructura construită în sistem transversal de osatură se are un etaj. Acesta
are o înălţime de aproximativ de 2,20 m şi extinde pe mai mult de 80% din lungimea
navei, iar deasupra sa se află puntea A ce se întinde pe aproximativ 60% din lungimea
navei.
Structura etajului suprastructurii se compune din :
- învelişul pereţilor exteriori şi a punţilor din table de oţel tip A;
- osatură simplă(montanţi, traverse) din profile platbandă cu bulb;
- osatură întărită(montanţi întăriţi, traverse întărite, curenţi) din profile T sudate;
- învelişul pereţilor interiori din table de oţel OL37;
Scările din suprastructură vor fi din trepte de oţel sudate, acoperite cu cimtex şi
un covor de cauciuc. Scările înclinate de pe punţile deschise vor fi cu trepte sudate.
Toate platformele de pe punţi vor fi prevăzute cu balustrăzi cu montanţi sau
platbande sudate pe punte, din tubulatura cu diametrul de 32 mm pentru mana curentă
şi 20 mm pentru restul întăriturilor orizontale.
Pereţii coridoarelor din suprastructură vor fi prevăzuţi cu mâini curente din
platbandă de oţel cu diametrul de 32 mm acoperite cu profile din plastic.
Scările de pescaj sunt amplasate în pupa şi prova navei în ambele borduri,
citirea realizându-se în decimetrii. Cifrele sunt sudate pe bordaj.
Mărcile de bord liber sunt sudate pe bordajul exterior. Poziţia este calculată şi
aprobată de societatea de clasificare.

2. SURSELE REGENERABILE DE ENERGIE

2.1.Consideraţii generale

Una din cele mai mari provocări ai secolului XXI constă în asigurarea accesului
fiecărui cetăţean al planetei Pământ la energie curată (nonpoluantă), durabilă şi la un
cost rezonabil
Dat fiind faptul că producerea (conversia) energiei din surse fosile provoacă
poluarea mediului, creşterea pericolului pentru sănătate, schimbarea climei, conceptul
de dezvoltare durabilă a fost acceptat şi concretizat, în primul rând, în contextul
dezvoltării sectorului energetic.
5
 Noţiunea energie, evident, este una fundamentală în fizica contemporană. Cu
această noţiune este strâns legată o altă noţiune fizică – lucrul mecanic. Cuvântul
“energie” provine de la ergon ceia ce din limba greacă înseamnă lucru. Definiţia
energiei este următoarea: capacitatea (proprietatea) unui sistem fizic de a efectua lucru
mecanic în trecerea dintr-o stare în altă stare. Astfel energia este lucrul mecanic
efectuat împotriva forţei de rezistenţă şi atât energia cât şi lucrul au în sistemul SI una
şi aceiaşi unitate de măsură – joule (J) egal cu produsul dintre newton (N) şi metru (m).
O altă noţiune fizică, strâns legată de energie şi adesea confundată cu ultima,
este puterea definită astfel: lucrul mecanic efectuat într-o unitate de timp sau energia
primită (cedată) într-o unitate de timp şi se determină cu raportul dintre energie şi timp.
Altfel spus, puterea este viteza cu care se efectuează lucrul. Unitatea de măsură în
sistemul SI a puterii este wattul (W) egal cu raportul dintre joule şi secundă.
Există trei tipuri principale de energie : cinetică, care caracterizează starea de
mişcare a corpului; potenţială sau, altfel spus, determinată de forţele de acţiune asupra
corpului din partea altor corpuri, atât la nivel macro cât şi la nivel micro; energia
proprie a corpului, determinată de masa corpului prin faimoasa formulă a lui Albert
Einstein : E = m·c2, unde c –este viteza luminii în vid egală aproximativ cu
300 000 [km/s]..
Cele mai răspândite şi uzuale forme de energie sunt: chimică, termică, electrică,
electromagnetică şi nucleară
Una din legile fundamentale ale fizicii este legea conservării energiei: în
procesele fizice energia nu poate fi distrusă sau diminuată, ea poate fi doar convertită
(transformată) dintr-o formă de energie în alta . Această definiţie înseamnă că
cantitatea de energie a unui sistem rămâne constantă, noi nu putem nici crea nici să
distrugem energia. Noi putem doar să transformăm energia dintr-o formă în alta.
Consumul mondial de energie primară de toate tipurile a crescut în secolul trecut
mai mult de 10 ori şi în anul 2002 a constituit circa 451 GJ. Energetica mondială este
bazată pe surse fosile de energie, circa trei pătrimi, din care petrolului îi revine o treime
(vezi figura 2.1). Dacă consumul de energie primară se va păstra la nivelul prezent,
rezervele disponibile de cărbune vor ajunge pentru 200 de ani, petrol – 40 de ani şi
gaze naturale – 60 de ani.

6
 Fig. 2.1. Consumul mondial de energie

Utilizarea intensivă ai combustibililor fosili, la care în jumătatea a doua a

secolului XX s-a adăugat şi cel nuclear, a condus la apariţia a mai multor consecinţe
negative: poluarea bazinelor aerian şi acvatic, ploi acide, degradarea solului, secarea
resurselor naturale, pericolul poluării radioactive şi ce este mai agravant, schimbarea
climei cauzate de gazele cu efect de seră rezultate din combustia combustibilului fosil.

2.2.Energia solară

Sursele regenerabile de energie se clasifică în două grupe: prima include energia

solară şi derivatele acesteia – eoliană, hidraulică, energia biomasei, valurilor maritime
şi termică a oceanului planetar, iar a doua grupă cuprinde – energia geotermală şi a
mareelor, ce nu au la originea lor energia solară. Principalele forme de energie solară
se clasifică în: termică şi fotovoltaică obţinute prin conversia directă a radiaţiei solare
în căldură sau, respectiv, electricitate şi celelalte forme de energie obţinute indirect din
cea solară. Absorbită direct de colectoare solare radiaţia solară poate produce apă
caldă, încălzi spaţiile, usca plante medicinale, fructe şi legume. Edificiile pot fi
proiectate şi construite astfel ca mai multă energie solară să fie captată pentru încălzire
şi iluminat. Acest concept stă la baza, aşa numitei tehnologii de utilizare pasivă a
energiei solare. Fiind concentrată cu ajutorul reflectoarelor speciale, radiaţia solară
poate genera energie termică la temperaturi mai mari de 300 0C, care la rândul său
poate fi folosită pentru producerea energiei electrice. Tehnologia de conversie, în care
7
radiaţia solară este transformată direct în energie termică adesea este numită energia
solară termică.
Radiaţia solară poate fi transformată direct în energie electrică cu ajutorul
modulelor fotovoltaice. Tehnologia solară PV, în ultimii 10 ani, se dezvoltă cu un
dinamism extraordinar, rata de creştere anuală variază între 25-40 %, preţurile
modulelor PV sunt în descreştere, noi tehnologii de producere ale celulelor şi
modulelor PV integrate în acoperiş vor schimba în următorii ani conceptul actual de
alimentare cu energie electrică a caselor de locuit.
În zonele tropicale radiaţia solară cade perpendicular pe suprafaţa pământului şi
deci o cantitate mai mare de energie se transformă în căldură, invers în zonele
latitudinilor mari – razele solare cad oblic şi temperatura atmosferei, apei şi solului va
fi mai mică. Diferenţa de temperaturi ale maselor de aer conduce la o diferenţă de
presiune şi ca rezultat apar curenţi enormi de aer îndreptaţi spre zonele polare sau altfel
spus apare vântul, care poate fi transformat în energie mecanică cu ajutorul turbinelor
eoliene. În ultimii 20 de ani tehnologia eoliană s-a dezvoltat la o scară largă şi se
consideră cea mai avansată dinte toate, aşa numite, tehnologii de conversie a energiilor
regenerabile “noi”.
Forţele de frecare dintre curenţii de aer şi suprafaţa apei mărilor şi oceanelor
generează valuri care posedă energie cinetică. Tehnologia de conversie a energiei
valurilor este la început de cale, în unele ţări (Anglia, Franţa) au fost elaborate şi
realizate proiecte demonstrative.
O altă formă de energie solară indirectă este cea hidraulică care apare ca rezultat
a evaporării, sub acţiunea razelor solare, a apei oceanului planetar (energia termică
solară se transformă în energie potenţială). Condensându-se, apa cade sub formă de
ploaie, fiind acumulată în rezervoare mari poate fi transformată în energie electrică cu
ajutorul hidrogeneratoarelor. În ultimul timp se dezvoltă tehnologia de conversie a
energiei cinetice a curenţilor de apă, folosind aşa numitele turbine de flux.
Proiectarea unui sistem de conversie a energiei solare în energie termică sau
electrică se bazează pe evaluarea corectă a radiaţiei solare în amplasamentul dat şi pe
cunoştinţe privind proprietăţile radiaţiei solare.
Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar conţinând 98% din masa
acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim căldură si
lumină. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce înseamnă ca este de 109 ori mai mare
decât Pământul. El este cea mai aproape stea de la Pământ şi se află la distanţa medie
de 1,5x1011 [m]. 98% din materia solară este formata din hidrogen (73%) iar restul din
heliu (25%).
Nucleul este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, conţine
jumătate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este
de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decât
8
presiunea de pe Pământ (măsurată la nivelul marii). Aceste condiţii permit ca 4 protoni
( nuclee de hidrogen) sa se unească pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit
fuziune nucleara. În fiecare secunda sunt convertite în heliu 592 milioane tone de
hidrogen, proces în care 4,1 milioane tone sunt convertite în energie - conform celebrei
relaţii a lui Einstein E=mc2. La o distanţă de 0,7 R de la centrul temperatura scade până
la 130000 K şi densitatea scade până la 70 kg/m 3. Zona cuprinsă între 0,7 şi 1,0R se
numeşte zona convectivă (se consideră că procesele termice convective sunt
principale). Temperatura scade până la 5000 K, iar densitatea este foarte mică – de
circa 10-5 [kg/m3].
Pământul roteşte în jurul soarelui pe o orbită aproximativ circulară (abaterea de
la circumferinţă nu depăşeşte 1.7 %). Distanţa medie dintre soare şi pământ, numită
unitate astronomică, este egală cu 1,495x1011 [m]. Radiaţia solară poate fi modelată cu
cea a unui corp absolut negru cu temperatura efectivă de circa 5777 K.
Noţiunea de corp absolut negru este un model introdus în fizică pentru a
caracteriza spectrul radiaţiei unui corp cu o temperatură constantă T. Corpul absolut
negru este un corp ideal, care are factorul de absorbţie egal cu 1, iar cel de reflecţie
egal cu 0. Un astfel de model se prezentă în figura de mai jos.

Fig. 2.2.1. Modelul corpului absolut negru

Materia din cavitatea corpului are temperatura T şi se menţine constantă. Din
toate părţile, cu excepţia unei deschizături înguste, materia este izolată. Pereţii interiori
ai cavităţii posedă un factor de reflecţie egal cu 1. Probabilitatea, că un foton care a
pătruns în interiorul cavităţii prin deschizătura îngustă să părăsească corpul, este
aproape nulă. În acest sens modelul prezentat este absolut negru. Totodată, materia din
cavitate având temperatura T radiază unde electromagnetice prin deschizătura
menţionată. Densitatea de putere spectrală depinde de temperatura materiei T şi
lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice λ. Legătura analitică dinte densitatea de
putere, temperatură şi lungime de undă este dată de formula lui Plank:

[ ]

9
h = 6,63x10-34 [W s2] – este constanta lui Plank; k = 1,38x10 -23– constanta lui
Boltzmann; c = 299722458 [m/s] – viteza luminii în vid.
Calculele radiaţiei corpului absolut negru şi rezultatele măsurărilor
demonstrează că 6,4 % de energie este transportată de bandă ultravioletă de unde
electromagnetice (λ = 0-0,38 [μm]), 48,0 % - de banda vizibilă (λ = 038- 0,78 [μm]) şi
45,6 % - de bandă infraroşie (λ>0,78 [μm]).
Densitatea de putere radiată

Lungimea de undă

Fig. 2.2.2. Radiaţia spectrală a corpului absolut negru

Este important să cunoaştem spectrul energetic al radiaţiei solare pentru a

înţelege efectele atmosferei asupra radiaţiei venită de la soare şi pentru a face o alegere
corectă a materialelor pentru colectoare solare.
Din punct de vedere energetic prezintă interes radiaţia solară, care de fapt este
un melanj de unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă în gama
(0,2-2,5) [μm]. Energia undelor cu lungimea mai mare de 2,5 μm poate fi neglijată.
Definesc mai jos câteva noţiuni pentru a înţelege mai uşor noţiunea de radiaţie solară.
Iradiaţie (iluminare), se măsoară în [W/m2] şi prezintă densitatea de putere
instantanee a radiaţiei solare. De exemplu, iradiaţia egală de 1000 [W/m 2] înseamnă că

10
în fiecare secundă pe un metru pătrat de suprafaţă cade un flux de energie egal cu
1000 [J].
În cele mai multe cazuri, în literatura de specialitate, prima definiţie este
înlocuită cu densitatea de putere a radiaţiei solare, iar al doilea - cu radiaţia solară
orală, diurnă, lunară sau anuală. În calculul sistemelor fotovoltaice densitatea de
energie a radiaţiei solare, măsurată în [kWh/m2], adesea este exprimată în ore solare de
vârf, ceea ce înseamnă durata de timp în ore cu o densitate de putere de 1 [kW/m 2]
necesară pentru a produce o radiaţie solară diurnă echivalentă cu cea obţinută în urma
integrării densităţii de energie pe durata unei zile.
În figura 5.3.3. se prezintă distribuţia puterii radiante spectrale pentru două
cazuri: 1) m=0, radiaţie extraterestră, adică la graniţa de sus a atmosferei şi
2) la nivelul mării pentru m=1,5 (unghiul azimutal θz = 480, unghiul de ridicare a
soarelui deasupra orizontului α = 420).

Fig. 2.2.3. Distribuţia spectrală a densităţii de putere radiantă

Se constată o absorbţie puternică a radiaţiei ultraviolete în banda cu lungimea de
undă mai mică de 0,3 μm de către moleculele de ozon (stratul de ozon este ecranul
protector a biosferei de razele ucigătoare ultraviolete), o transparenţă mare a
atmosferei în banda vizibilă 0,4<λ<0,76 μm şi o absorbţie puternică a radiaţiei în banda
infraroşie a spectrului.

11
 Altfel spus, atmosfera terestră este transparentă pentru radiaţia în banda vizibilă
şi opacă – în banda infraroşie. Datorită acestor două efecte, radiaţia solară pe suprafaţa
pământului scade semnificativ şi iradiaţia sau densitatea de putere instantanee atinge
valori maximale de circa 1000 [W/m2], care au loc la amiază, în condiţii de cer senin.

învelişului atmosferic, parţial norilor şi vaporilor de apă, care condensându-se se

răcesc şi transmit căldura atmosferei .
Datorită schimbului de energie dintre suprafaţa pământului, atmosferă şi spaţiul
cosmic se menţine o temperatură medie globală constantă de circa 15 0C la nivelul mării
şi care scade rapid cu înălţimea atingând –58 0C în straturile de sus ale troposferei.
.

2.3.Conversia energiei solare

În capitolul anterior s-a demonstrat, că la originea tuturor tipurilor (cu excepţia a

două –geotermală şi a mareelor) de surse regenerabile este soarele. Utilizarea directă a
radiaţiei solare a avut şi are o profundă atracţie din partea inginerilor şi arhitecţilor.
Orice suprafaţă neagră expusă razelor, numită suprafaţă absorbantă, transformă
energia solară în căldură. Această suprafaţă absorbantă prezintă cel mai simplu
exemplu de convertor direct a radiaţiei solare în energie termică, numit colector solar
plan. Conversia termică a energie solare cuprinde mai multe tehnologii: încălzirea apei
cu colectoare plane sau vidate, uscarea produselor agricole şi plantelor medicinale,
semifabricatelor în procesarea lemnului, refrigerarea solară, distilarea apei, producerea
energiei electrice folosind procesul termodinamic, etc.
Nevoia de lemne de foc, care la momentul respectiv se epuizaseră, a impus
societatea greacă să apeleze la o sursă inepuizabilă de energie - radiaţia solară.
Această tehnologie şi respectiv sistemele folosite pentru realizarea ei, mau
târziu, au fost denumite tehnologii sau sisteme, sau metode pasive de utilizare a
energiei solare.
Sistemele pasive se deosebesc prin următoarele două particularităţi distincte:
1. Procesele de colectare, stocare şi folosire a energiei sunt integrate în structura
clădirii. Altfel spus, razele solare încălzesc nemijlocit consumatorul de căldură;
2. Sistemele pasive nu necesită energie mecanică pentru transportul energiei termice
către consumator sau rezervorul pentru stocare. Mişcarea fluxurilor de aer are loc în
virtutea diferenţelor de temperatură între diferite straturi.
Un exemplu de sistem pasive , sunt panourile solare cu celule fotovoltaice a
căror construcţie a luat o amploare deosebită în ultimii ani.

12
 Dimpotrivă, tehnologiile sau sistemele active de conversie a energiei solare sunt
dotate cu colectoare solare speciale, în care radiaţia solară este transformată în căldură,
apoi prin intermediul unui caloportor (de obicei apă sau aer) este transportată la locul
de consum sau stocată în rezervor. Cele mai răspândite tipuri de colectoare solare sunt:
colectorul plan solar fără concentrarea radiaţiei, folosit pentru obţinerea temperaturilor
de maximum 150 0C şi colectorul solar cu concentrarea radiaţiei, folosit pentru
obţinerea temperaturilor de sute şi chiar mii de grade.

2.4Sisteme de conversie a energiei solare

Colectorul solar pentru încălzirea aerului prezintă un schimbător special de

căldură care transformă energia radiaţiei solare în energie solară. Totodată, colectorul
solar diferă de majoritatea schimbătoarelor de căldură convenţionale (de exemplu,
schimbătoare de căldură lichid-lichid), în care transferul de căldură prin radiaţie joacă
un rol nesemnificativ. În colectorul solar, dimpotrivă, transferul de energie către lichid
sau gaz se realizează la distanţă prin intermediul radiaţiei solare cu lungimea de undă
cuprinsă între 0,3 şi 3 μm şi densitatea de putere de maximul 1000-1100 W/m2.
Schema constructivă a colectorului solar pentru încălzirea aerului este dată în
figura 5.4.1. şi se constituie din următoarele componente: suprafaţa absorbantă 1,
suprafaţa transparentă 2, izolaţia termică 3 şi carcasa 4. Transferul de căldură are loc
între suprafaţa absorbantă şi fluxul de aer care circulă prin canalul dintre suprafaţa
transparentă şi suprafaţa absorbantă sau suprafaţa absorbantă şi stratul de izolaţie
termică, sau prin ambele. Densitatea aerului este de circa 900 ori mai mică decât a apei
şi va fi nevoie de o circulaţie cu mult mai intensivă a aerului. În acest scop se foloseşte
ventilatorul 5 pentru a transporta aerul rece spre suprafaţa absorbantă şi mai departe la
consumator. Conductivitatea termică a aerului este de circa 25 ori mai mică decât a
apei şi va trebui să mărim substanţial suprafaţa de contact dintre suprafaţa transparentă
şi fluxul de aer pentru a obţine acelaşi transfer de căldură.

13
 Fig. 2.4.1. Schema constructivă a colectorului solar pentru încălzirea aerului

În figura 2.4.2. sunt prezentate patru variante constructive ale suprafeţei

transparente scopul major al cărora este mărirea suprafeţei de contact dintre aer şi
suprafaţa absorbantă, crearea circulaţiei turbulente a aerului şi în consecinţă majorarea
eficienţei transferului de căldură:
a) suprafaţă ondulată, fluxul de aer circulă prin ambele canale;
b) fluxul de aer circulă prin canale formate din plăci metalice sudate pe partea
posterioară a suprafeţei absorbante, formând un registru (în figură la punctul b) direcţia
fluxului de aer este perpendiculară pe suprafaţa paginii);
c) se deosebeşte de varianta precedentă prin forma triunghiulară a canalelor ;
d) suprafaţa absorbantă este formată din plasă metalică sau plasă metalică
umplută cu material granulos prin care circulă fluxul de aer.

Fig. 2.4.2. Variante constructive ale suprafeţei transparente

14
 Panoul solar cu celule fotovoltaice realizează conversiei directe a radiaţiei
solare în energie electrică. Conversia directă se realizează cu ajutorul materialelor
solide semiconductoare, folosind efectul fotovoltaic. Generatorul fotovoltaic, aşa
numita celulă fotovoltaică, spre deosebire de generatorul electromecanic, produce
energie electrică de curent continuu. Tehnologia conversiei directe exclude
transformările intermediere: radiaţia solară în energie termică, energia termică în
energie mecanică, energia mecanică în energie electrică de curent alternativ.
Excluderea din lanţul tehnologic a transformărilor intermediare, lipsa mişcării,
zgomotului, vibraţiilor, construcţie modulară, durata de exploatare de peste 25 de ani,
ne face să afirmăm că viitorul energeticii descentralizate va aparţine tehnologiei
fotovoltaice.
Descoperirea efectului fotovoltaic este atribuită lui fizicianului francez Edmond
Becquerel, care în anul 1839, efectuând experimente cu „bateria umedă” a observat că
tensiunea generată de baterie creşte dacă placa de argint este expusă radiaţiei solare. În
experienţele sale Heinrich Hertz a observat în anul 1887, că o placă din zinc se încarcă
cu sarcină pozitivă dacă este expusă unei radiaţii ultraviolete. Fenomenul se datorează
aceluiaşi efect fotoelectric: sub acţiunea razelor ultraviolete din metal sunt dezbătuţi
electroni, ca rezultat metalul se încarcă pozitiv. Principalul material semiconductor care
se foloseşte pentru producerea celulelor fotovoltaice (PV) este siliciul.
Celula fotovoltaică este un dispozitiv electronic, funcţionarea căruia se
datorează purtătorilor de sarcină minoritari. Ca material iniţial pentru fabricare se
utilizează semiconductor, de obicei siliciu cristalin sau policristalin, pe suprafaţa căruia
prin diverse metode tehnologice se formează straturi, care conţin impurităţi pentru a
obţine joncţiunea pn.
În figura 2.4.2. este prezentată schema constructivă simplificată a celulei PV.
Dacă analizăm fenomenele ce au loc asupra celulei PV ce este expusă unei radiaţii
incidente putem echivala această radiaţie cu un flux de fotoni care au energia:
Wf = h v , unde h este constanta lui Planck, iar ν este frecvenţa radiaţiei. Dacă
energia fotonului este suficient de mare, atunci în urma coliziunii fotonului cu un atom
electronul din banda de valenţă va trece în banda de conducţie, devenind liber,
generând, totodată, un gol în reţeaua cristalului. Astfel, sub acţiunea fotonilor are loc
generarea de perechi electroni-goluri. Acest efect se mai numeşte efect fotovoltaic
interior. Purtătorii de sarcină noi apăruţi sunt supuşi acţiunii câmpului electric al
joncţiunii p-n caracterizat printr-un anumit potenţial de barieră U 0 şi care în dependenţă
de tipul semiconductorului folosit este de ordinul 0,2 - 0,7 V. Aici sarcina spaţială a
joncţiunii va avea rolul de separator de sarcini libere - perechi electroni-goluri.
Electronii vor fi dirijaţi spre zona n, golurile - spre zona p a celulei.

15
 Fig. 2.4.3. Schema constructivă simplificată a celulei fotovoltaice

Acesta este motivul pentru care sub influenţa luminii zona p se încarcă pozitiv,
zona n se încarcă negativ, ceea ce conduce la apariţia unui curent electric prin
joncţiune, determinat de conversia fotovoltaică a radiaţiei solare.
Acest curent, circulând prin joncţiune dinspre zona n spre zona p (figura din
stânga) duce la o cădere de tensiune U pe sarcina externă R, conectată la contactele din
spate şi contactul-grilă de la suprafaţă (figura din dreapta). Tensiunea U în raport cu
joncţiunea p-n acţionează în sens direct şi, la rândul său, va determina prin joncţiune
curentul diodei Id de sens opus curentului fotovoltaic Is, care se determină cu expresia:

Id = I0 [ exp( ) -1]

unde: I0 este intensitatea curentului de saturaţie; k - constanta lui Boltzmann; T –

temperatura absolută; e - sarcina electronului.
Caracteristicile principale ale celulei PV sunt: caracteristica amper-volt I(U) sau
volt-amper U(I) şi caracteristica de putere P(U). Curentul în circuitul exterior I se
determină ca diferenţa dintre curentul fotovoltaic Is şi curentul diodei Id :

I = Is – Id = Is - I0 [ exp( ) -1]

Celulele fotovoltaice de construcţie modernă produc energie electrică de putere

ce nu depăşeşte 1,5-2 watt la tensiuni de 0,5-0,6 V. Pentru a obţine tensiuni şi puteri
necesare consumatorului celulele PV se conectează în serie şi/sau în paralel. Cea mai
mică instalaţie electrică formată din celule PV interconectate în serie şi/sau în paralel,
încapsulate pentru a obţine o rezistenţă mecanică mai mare şi a proteja celulele
împotriva mediului se numeşte modul fotovoltaic. Un număr de module PV asamblate
mecanic ca o unitate mai mare şi conectate electric, se numeşte panou fotovoltaic.
16
 3. INSTALAŢIA DE ALIMENTARE
CU APĂ TEHNICĂ

3.1.Noţiuni introductive

Instalaţia de apă tehnică face parte din instalaţiile sanitare navale, care alături de
instalaţia de alimentare cu apă potabilă şi de instalaţia de scurgeri, au rolul să asigure
pentru pasagerii şi echipajul de la bordul navelor condiţiile optime pentru desfăşurarea
unei vieţi normale la bord, respectând normele sanitare navale şi convenţia
internaţională pentru prevenirea poluării de către nave.
Nava supusă studiului este e navă de pasageri fluvială ce face diferite opriri
pentru vizitarea diverselor punctelor cu interes turistic,astfel încât apa tehnică se
ambarcă la bordul navei ori de câte ori este nevoie, când nava este acostată la cheu.
Apa tehnică se păstrează în tancuri structurale sau nestructurale, protejând-o
împotriva murdăririi sau degradării prin încălzire. Pentru a evita îngheţarea ei pe timp
de iarnă, tancurile de depozitare au serpentine de încălzire. Instalaţia de apă tehnică are
şi un circuit de apă caldă, furnizată de un boiler solar, ajutat de un boiler tradiţional pe
gaz sau pe motorină. Temperatura apei calde se menţine constantă prin recirculare cu
ajutorul unei pompe care aspiră de la cei mai îndepărtaţi consumatori şi refulează în
boiler, folosind o tubulatură inelară autonomă.
Elementele de păstrare, prelucrare şi distribuţie ale instalaţiei cu apă tehnică
sunt poziţionate conform prevederilor R.N.R. Astfel tancurile de apă tehnică, sunt
amplasate simetric câte două în fiecare bord. Unităţile de pompare, adică pompa de
alimentare cu apă tehnică şi pompele de circulaţie pentru apă tehnică rece şi caldă se
află la nivelul punţii intermediare, în interiorul compartimentului maşini. Hidroforul se
află în imediata vecinătate a pompelor, iar boilerul se află la distanţe optime din punct
de vedere termic faţă de hidroforul de apă tehnică.
Elementele instalaţiei de alimentare cu apă, specifice consumatorilor, au fost
distribuite în conformitate cu necesităţile de la nivelul fiecărei punţi.
Aceste poziţii sunt descrise în desenele anexate(Instalaţia de alimentare cu apă
tehnică – Puntea principală, Instalaţia de alimentare cu apă tehnică – Puntea
intermediară).

3.2.Calculul instalaţiei de alimentare cu apă tehnică

17
 Nava pasager cu deplasamentul de 1300 tone este o navă fluvială ce trebuie să
asigure pasagerilor condiţiile optime pentru desfăşurarea unei vieţi normale la bord.
Consumul specific mediu de apă tehnică la bordul navei este de q AT=200 l/om
zi pentru pasageri şi 70 l/om zi pentru echipaj din care consumul de apă tehnică caldă
qATC este între 170 ÷ 200 l/om zi pentru pasageri şi 30 ÷ 50 l/om zi pentru echipaj.
Având în vedere caracteristicile navei, şi anume autonomia de
2888,8Mm(aproximativ 5200Km), o viteză de 9,7 Nd(18 km/h) şi cu un echipaj de 26
de membrii şi 84 de pasageri , adică 110 persoane, putem calcula necesarul de apă al
navei astfel :
V=n 10-3 m3 , unde
n= numărul de consumatori;
q=consumul specific de apă;
T=autonomia navei în zile .
Considerând autonomia navei de 12 zile, se obţine :
3
V = 110
Apa tehnică va fi depozitată în patru tancuri(câte două în fiecare bord), volumul
tancurilor de apă tehnică va fi deci :
Vt = m3

3.2.1. Calculul debitului pompelor pentru magistrala de apă rece şi pentru

magistrala de apă caldă

Calculul debitului pompelor pentru magistrala de apă rece se realizează cu

următoare formulă :
Qh = αA nA qA + αB nB qB + αC nC qC + αD nD qD unde,
A – lavoare; αA = 0,5 ; qA = 0,07 l/s;

B – duşuri; αB = 0,5 ; qB = 0,13 l/s;

C – WC ; αC = 0,3 ; qC = 0,20 l/s;

D – maşină de curăţat cartofi; αD= 1 ; qD = 0,05 l/s;

Coeficienţii α – reprezintă simultaneitatea consumatorilor, iar q – debitele

specifice fiecărui consumator.

Numărul n al tipurilor de consumatori reiese din planul general de amenajare al

punţilor şi este dat în tabelul 3.2.1. :

18
Tabelul 3.2.1. Tipul de consumatori pe punţi, pentru magistrala de apă rece

Puntea nA nB nC nD
Intermediară 43 43 43 0
Principală 14 14 14 2
Σn 57 57 57 2

Debitul pompelor pentru magistrala de apă rece va fi :

Q h= 1,995 + 3,705 + 3,42 +0,1 = 9,22

Calculul debitului pompelor pentru magistrala de apă caldă se realizează cu

următoare formulă :
Qh = αA nA qA + αB nB qB + αC nC qC unde,
A – lavoare; αA = 0,5 ; qA = 0,07 l/s;

B – duşuri; αB = 0,5 ; qB = 0,13 l/s;

C – spălătoare; αC = 0,5 ; qC = 0,06 l/s;

Coeficienţii α – reprezintă simultaneitatea consumatorilor, iar q – debitele

specifice fiecărui consumator.
Numărul n al tipurilor de consumatori reiese din planul general de amenajare al
punţilor şi este dat în tabelul 6.2.2. :

Tabelul 3.2.2. Tipul de consumatori pe punţi, pentru magistrala de apă caldă

Puntea nA nB nC
Intermediară 43 43 0
Principală 14 14 4
Σn 57 57 4

Debitul pompelor va fi :

Q h= 1,995 + 3,705 + 0,12 = 5, 82

19
3.2.2.Calculul sarcinii pompei de apă rece, de apă caldă

Pentru determinarea sarcinilor pompei pentru magistrala de apă rece se

calculează pierderile de sarcină pe traseul prezentat în planul P 3.2.1. anexat la proiect.
Formula de calcul utilizată este :
hr = hl + hlc + hz
unde,

hl = [mCA]

hlc = [mCA]

hz = z1 – z2 [mCA]
Lungimile tronsoanelor, elementele de îmbinare şi reglare reies din planurile
ataşate în continuare la proiect.
Traseul magistral pe puntea intermediară are o lungime de 89[m], iar pe puntea
principală se extinde pe o lungime de 72 [m].
Traseul consumatorilor însumat pe puntea intermediară are o lungime de 46[m],
iar pe puntea principală 33 [m].
Diametrul conductei magistrale a fost calculat pe baza formulei diametrului
economic:

dec = 0,01881 = 0,080 [m] , unde :

Qh = 33 [ ] - debitul specific orar;

w=2 - viteza apei în tubulatură.

Parametrii hidrodinamici pentru reţea magistrală DN 80 :

 Vâscozitatea cinematică  = 1,5 10-6 [ ]

 Viteza fluidului w = 2 ];
 Rugozitatea absolută echivalentă kech = 20 -2
[mm]

 Reynolds Re = = 10,6 104

Parametrii hidrodinamici pentru reţea de consumatori DN 50 :

20
  Vâscozitatea cinematică  = 1,5 10-6 [ ]

 Viteza fluidului w = 2 ];
 Rugozitatea absolută echivalentă kech = 20 -2
[mm]

 Reynolds Re = = 6,6 104

Pierderea de sarcină liniară va fi dată de formula :

hl = ,

unde - coeficient de frecare liniară al conductei magistrale, extras din

diagrama , k= kech rugozitatea absolută echivalentă

= 0.016
unde - coeficient de frecare liniară al conductei consumatorilor, extras din

diagrama , k= kech rugozitatea absolută echivalentă

= 0.017

Pentru acceleraţia gravitaţională g = 9,81 [ ], viteza w = 2 ], d1 = 0,080 [m]

şi d2 = 0,050 [m], cu lungimile precizate mai sus, avem hl = 12,04 [mCA]

Pentru calculul pierderilor locale trebuie stabilit numărul componentelor de

acelaşi fel care intră în reţeaua luată în calcul şi totodată coeficientul de pierdere locală
specific elementelor de îmbinare. Ele sunt prezentate în tabelul 3.2.2.

Tabelul 3.2.2. Componentele magistralei de apă rece şi coeficienţii de pierdere locală

Element Număr bucăţi Coeficient de pierdere locală
Racorduri în cruce 24 1,5
Teu 4 1,2
Cot la 90º 13 1,3
Filtru grosier 2 2,5
Filtru fin 2 3,5
Valvulă de reţinere 7 6
Flanşe 28 1,4
Pierderea de sarcină locală s-a calculat cu formula :
21
 hlc =

hlc = (131,1 )
hlc = 34,5 [mCA]
Pierderea de sarcină de poziţie este dată de diferenţa dintre cota ultimului
consumator(cel mai de sus) şi cota suprafeţei libere a rezervorului de apă.
hz = 4,5 [mCA]
Pierderea de sarcină pentru magistrala de apă rece este :
hr = hl + hlc + hz
hr =51 [mCA]
Pentru determinarea sarcinilor pompei pentru magistrala de apă caldă se
calculează pierderile de sarcină pe traseul de apă tehnică prezentat în P 6.2.2.anexat la
proiect.
Formula de calcul utilizată este :
hc = hl + hlc + hz
unde,

hl = [mCA]

hlc = [mCA]

hz = z1 – z2 [mCA]
Lungimile tronsoanelor, elementele de îmbinare şi reglare reies din planurile
ataşate în continuare la proiect.
Traseul magistral pe puntea intermediară are o lungime de 89m, iar pe puntea
principală se extinde pe o lungime de 72 m.
Traseul consumatorilor însumat pe puntea intermediară are o lungime de 46m,
iar pe puntea principală 33 m.
Diametrul conductei magistrale a fost calculat pe baza formulei diametrului
economic:

dec = 0,01881 = 0,065 [m]

Qh = 21[ ] - debitul specific orar;

w=2 - viteza apei în tubulatură.

22
 Parametrii hidrodinamici pentru reţea magistrală DN 65 :

 Vâscozitatea cinematică  = 1,5 10-6 [ ]

 Viteza fluidului w = 2 ];
 Rugozitatea absolută echivalentă kech = 20 -2
[mm]

 Reynolds Re = = 8,66 104

Parametrii hidrodinamici pentru reţea de consumatori DN 32 :

 Vâscozitatea cinematică  = 1,5 10-6 [ ]

 Viteza fluidului w = 2 ];
 Rugozitatea absolută echivalentă kech = 20 -2
[mm]

 Reynolds Re = = 4,25 104

Pierderea de sarcină liniară va fi dată de formula :

hl = ,

unde - coeficient de frecare liniară al conductei magistrale, extras din

diagrama , k= kech rugozitatea absolută echivalentă

= 0.022
unde - coeficient de frecare liniară al conductei consumatorilor, extras din

diagrama , k= kech rugozitatea absolută echivalentă

= 0.032

Pentru acceleraţia gravitaţională g = 9,81 [ ], viteza w = 2 ], d = 0,065 [m]

şi d = 0,032 [m], cu lungimile precizate mai sus, avem hl = 27,2 [mCA]
Pentru calculul pierderilor locale trebuie stabilit numărul componentelor de
acelaşi fel care intră în reţeaua luată în calcul şi totodată coeficientul de pierdere locală
specific elementelor de îmbinare. Ele sunt prezentate în tabelul 3.2.3.

23
Tabelul 3.2.3. Componentele magistralei de apă caldă şi coeficienţii de pierdere locală
Element Număr bucăţi Coeficient de pierdere locală
Racorduri în cruce 24 1,5
Teu 4 1,2
Cot la 90º 7 1,3
Filtru grosier 2 2,5
Filtru fin 2 3,5
Valvulă de reţinere 5 6
Flanşe 28 1,4

Pierderea de sarcină locală s-a calculat cu formula :

hlc =

hlc = (131,1 )
hlc = 26,7 [mCA]
Pierderea de sarcină de poziţie este dată de diferenţa dintre cota ultimului
consumator(cel mai de sus) şi cota suprafeţei libere a rezervorului de apă.
hz = 4,5 [mCA]
Pierderea de sarcină pentru apa caldă este :
h = hl + hlc + hz
hc =58,4 [mCA]

Sarcina minimă la hidrofor va fi :

Hmin =51 + 58,4 = 109,4 [mCA]

3.2.3.Calculul hidroforului

Volumul util al hidroforului este dat de formula :

Vu = , unde

Qh = 33 [ ]+21 [ ] =54 [ ] - debitul specific orar;

i = 12 porniri ale pompei în interval de o oră.
Vu = 4,5 [m3]
Sarcina maximă la hidrofor se alege astfel:
Hmax = (1,5 2) Hmin
Hmax = 219 [mCA]
24
 Volumul hidroforului se calculează cu formula :

VH = 1,1 [m3], deci

VH = 10 [m3]

Dimensiunile de gabarit ale hidroforului sunt date de proporţia :

VH = I = 10 [m3]

D= = 2,6 [m]

I=2 5,2 [m]

4. Utilizarea colectoare solare la bordul

unei nave pasager de 1300 tdw

4.1.Consideraţii generale

Colectorul solar pentru încălzirea apei poate fi proiectat pentru a furniza apă
caldă la temperaturi medii, de circa 40 0C ÷ 150 0C. El foloseşte ambele componente
ale radiaţiei solare – directă şi difuză, nu necesită urmărirea soarelui pe bolta cerească,
generează mici cheltuieli în exploatare şi are o construcţie mult mai simplă în
comparare cu colectoarele cu concentrarea radiaţiei solare. Acest tip de colector este
cel mai răspândit, fiind parte componentă a oricărui sistem pentru încălzirea apei,
spaţiilor locative, uscătoriilor solare şi sistemelor de refrigerare. Are un grad avansat de
perfecţiune tehnică, tehnologică, o piaţă dezvoltată de desfacere şi perspective
economice.
Schema constructivă a colectorului solar pentru încălzirea apei este prezentată în
figura 4.1.1.

25
 Fig. 4.1.1. Schema constructivă a colectorului solar pentru încălzirea apei

Principalele părţi componente sunt: aşa numita “cutia sau lada neagră” 5 cu
izolaţie termică 4 a trei pereţi, acoperită din partea frontală cu suprafaţa transparentă
(ST) 3. Schimbătorul de căldură este de tip placă metalică-ţeavă, respectiv suprafaţa
absorbantă (SA) 1 şi ţevile 2.
Funcţionarea colectorului solar se bazează pe două fenomene fizice: absorbţia
de către un corp negru a radiaţiei solare, în figura de mai sus, suprafaţa absorbantă SA
şi efectul de seră realizat de suprafaţa transparentă ST. În paragraful 5.3.1 s-a descris
efectul de seră natural, creat de atmosfera pământului, datorită căreia în stratul de
suprafaţă se menţine o temperatură medie anuală de circa + 150 0C. În cazul
colectorului solar, se realizează un efect de seră artificial. Suprafaţa ST este
transparentă pentru razele solare şi opacă pentru radiaţia infraroşie, altfel spus căldura,
emisă de către suprafaţa absorbantă SA. Temperatura SA creşte şi căldura este
transmisă apei care circulă prin ţevile 2. Schimbătorul de căldură de tip placa–ţeavă
este principalul element al colectorului prezentat în figură. Pe parcursul anilor au fost
propuse diferite soluţii tehnice de îmbinare a plăcii 1 cu ţevile 2. Cele mai viabile
soluţii sunt prezentate în figura de mai jos: serpentină (a), cu ţevi paralele (b), cu canale
formate din două plăci metalice sudate prin metoda de contact (c) sau canale formate în
interiorul unei placi din masă plastică (d).

26
 Fig. 4.1.2. Schimbătoare de căldură utilizate în colectoarele solare

Pentru primele două scheme constructive o deosebită importanţă are contactul

dintre ţeavă şi placă. Contactul termic are aici un rol covârşitor : conducţia căldurii

poate atinge circa 190 [W/m grad] pentru un tub bine sudat de receptor şi circa 0,2

[W/m grad] pentru o ţeavă slab fixată. Contactul trebuie realizat cu o rezistenţă
termică cât mai mică. În figură de mai jos a), b) şi c) sunt prezentate trei soluţii tehnice:
27
a) Prima se realizează prin sudarea tradiţională a plăcii 1 şi ţevii 2. Se recomandă în
cazul folosirii plăcilor din oţel negru cu grosimea de 1,5-2,0 mm. Adesea, sudura 4 este
sursa principală de defecţiuni, durata de exploatare a acestui schimbător de căldură nu
depăşeşte 5 ani.
b) A doua soluţie (există mai multe variante) constă în deformarea plăcii astfel ca să
cuprindă (îmbrace) ţeava. Este simplă, asigură productivitate mare la fabricare, fiabilă.
Cu timpul, din cauza delatorilor termice liniare diferite ale plăcii şi ţevii, între ele apare
un joc, se măreşte rezistenţa termică a contactului placă-ţeavă şi respectiv, scade
eficienţa transferului de căldură.

Fig.4.1.3. Soluţii tehnice de îmbinare a ansamblului ţeavă-placă

c) Placa 1 din cupru cu grosimea ce nu depăşeşte 0,2 mm se sudează la rece cu ţeava 2

de asemenea din cupru cu diametrul interior de 6 şi exterior de 8 mm. Se utilizează
sudarea cu unde ultrasonore, frecvenţa de 20 kHz, amplitudinea sculei 150 μm.
Asigură o productivitate de 11 m/min, o calitate bună a sudurii 5 şi o durată de
exploatare a schimbătorului de căldura de 20 de ani. În colectoarele solare moderne se
utilizează schimbătoare de căldură fabricate conform acestei tehnologii.
Cu scopul de-a micşora pierderile termice prin spaţiul dintre suprafaţa
absorbantă şi suprafaţa transparentă, schimbătorul de căldură tip placă-ţeavă se
montează într-un cilindru (tub) de sticlă din care se scoate aerul. Astfel, scade
considerabil transferul de căldură prin convecţie dintre suprafeţele absorbante şi
transparente şi creşte randamentul colectorului. Primul colector cu tuburi vidate a fost
propus de Speyer în anul 1965.
În figura 4.1.4. sunt prezentate două scheme constructive de colectoare vidate.
În tubul de sticlă 1 sunt amplasate etanş suprafaţa absorbantă 2 şi ţeava 3. Contactul
termic dintre placă şi ţeavă se realizează folosind soluţiile tehnice b) sau c) din figura
de mai sus. Între aceste două scheme există o diferenţă esenţială. În schema a) apa rece
intră prin ştuţul 5 se încălzeşte şi prin ştuţul 4 este transportată în rezervorul de
acumulare. Ambele ştuţuri trebuie să fie montate etanş cu tubul de sticlă. Tubul 1 şi
ţeava 3 se dilată diferit, ceia ce provocă pierderea etanşului ştuţ-tubul de sticlă. În
schema a doua există o singură conexiune etanş – a capătului 6 a ţevii 3. Transferul de
căldură se realizează în schimbătorul de căldură 8, unde sunt montate capătului ţevii 6,

28
care joacă rolul de condensator şi ţeava 7 prin care circulă apa. Ţeava 3 este umplută
parţial cu un lichid cu o temperatură relativ joasă de evaporare.

Fig. 4.1.4. Scheme constructive de tuburi vidate

Sub acţiunea căldurii absorbită de placa 2, lichidul se evaporează, presiunea

creşte şi vaporii se mişcă spre condensator capătul 6 a ţevii. Aici, vaporii se
condensează, cedând căldura apei care circulă prin ţeava 7. Lichidul din condensator se
scurge în direcţie opusă în ţeava 3. Colectorul solar cu tuburi vidate conţine câteva
tuburi unite în paralel şi montate într-o carcasă comună, formând un registru.
Dezavantajele colectoarelor solare cu vid: sunt de circa 1,5 ori mai scumpe; au o masă
mai mare; există pericolul deteriorării conexiunilor etanşate şi nu pot fi reparate în
condiţii de exploatare.

4.2.Caracteristica colectoarelor uzuale

Evoluţia randamentului din figura 7.1.5. şi ne furnizează informaţii pentru a face

analiză comparativă a diferitor construcţii de colectoare solare plane:

29
 1. Caracteristicile colectorului SN-1 cu suprafaţă absorbantă neagră şi un strat de
sticlă ocupă o poziţie intermediară, este cel mai frecvent utilizat, în condiţiile
menţionate mai sus permite încălzirea apei până la temperatura de 60 0C cu un
randament între 45 şi 50 %. Acest tip de colector este considerat, de obicei, de
referinţă.
2. Excluderea suprafeţei transparente ST obţinem colectorul în FST, numit şi
acoperiş energetic va duce la creşterea coeficientul de absorbtanţă, dar concomitent
creşte şi coeficientul pierderilor globale datorită expunerii directe la vânt şi
intensificării transferului convectiv de căldură. Asigură încălzirea aerului până la 40 -
50 0C cu un randament cuprins între 30 şi 50 %. Frecvent se utilizează pentru
deshidratarea produselor agricole (fân, cereale, fructe, legume, etc.).

Fig. 4.1.5. Evoluţia randamentului a diferitor tipuri de colectoare solare

3. Prin montarea a două straturi de sticlă obţinem colectorul SN-2 în care se

diminuează pierderile convective şi radiative, dar se micşorează coeficientul de
absorbtanţă din cauza micşorării transparenţei. În zona temperaturilor cuprinse între 30
şi 60 0C, nu se constată o creştere semnificativă a randamentului, în schimb colectorul
este mai greu şi mai scump.
4. Pierderile radiative pot fi semnificativ diminuate în colectorul SS-1 cu
suprafaţă absorbantă selectivă şi un singur strat de sticlă. Aici pierderile convective
sunt preponderente.

30
 5. O soluţie radicală pentru micşorarea pierderilor convective constă în folosirea
tuburilor vidate. Se realizează în colectorul SS-V cu suprafaţă selectivă. Acest tip de
colector permite încălzirea apei la temperaturi de peste o 100 0C.

4.3. Sisteme solare pentru încălzirea apei

Cele mai răspândite sisteme solare pentru încălzirea apei (SSIA) sunt prezentate
în figura 4.2.1. Elementele de bază ale SSIA sunt: colectorul plan solar, acumulatorul
(rezervorul de apă), schimbătorul de căldură, pompa de circulaţie, sursa auxiliară de
energie. Diferenţa dintre schemele prezentate constă în interconexiunea şi aranjamentul
acestor elemente.
SSIA cu circulaţie naturală este prezentat in figura 4.2.1. la punctul a). Pentru a
asigura o circulaţie sigură a apei acumulatorul trebuie să fie amplasat mai sus decât
colectorul. Atât în colector, cât şi în rezervor se stabileşte o diferenţă de temperaturi
dintre partea superioară, respectiv partea inferioară, se creează o diferenţă de densitate
între straturile de apă (apa caldă este mai uşoară decât cea rece) şi ca urmare o
diferenţă de presiune care asigură circulaţia apei. Diferenţă de presiune depinde de
diferenţa de temperaturi, astfel fluxul de apă în sistem depinde de puterea utilă captată
de colector, care şi provoacă această diferenţă de temperaturi. În aceste circumstanţe
SSIA cu circulaţie naturală sunt autoreglabile – creşterea puterii captate conduce la
creşterea fluxului de apă care circulă în sistem.
Studiile teoretice şi experimentale au demonstrat , că pentru o largă gamă de
SSIA cu circulaţie naturală diferenţa de temperatură a apei la intrarea şi ieşirea
colectorului este de aproximativ 10 0C şi rămâne constantă pe parcursul zilei. Debitul
specific al apei este de 50-60 [l/m 2 h]. De exemplu, într-un SSIA cu suprafaţa
colectorului de 4 [m2] debitul apei va fi de circa 200 l pe parcursul unei ore. Dacă
volumul acumulatorului este de 200 -300 l, atunci pe parcursul unei zile solare acest
volum va circula de câteva ori prin sistem, încălzindu-se. Este evident, că spre sfârşitul
zilei diferenţa de temperaturi între stratul de sus şi cel de jos a apei din rezervor va fi
minimal şi circulaţia apei se va stopa (vezi figura 4.2.1). SSIA cu circulaţie naturală se
utilizează pe larg în statele unde pericolul îngheţului este minimal. Construcţia acestora
este cea mai simplă şi nu necesită cheltuieli suplimentare pentru circulaţia apei şi sunt
proiectate pentru încălzirea apei până la temperatura de 65 0C .

31
32
Fig. 4.2.1. Scheme uzuale ale sistemelor solare pentru încălzirea apei:
a - cu circulaţie naturală; b - cu circulaţie forţată; c - cu două contururi
Colectorul trebuie să fie cât mai perpendicular pe sud (aşa cum cad razele
soarelui la ora 12 de iarnă şi ora 13 de vară), înclinaţia recomandată fiind de 55 0-600
faţă de orizontală. Iarna soarele va cădea astfel dintr-un unghi favorabil, depunerea de
zăpadă pe tuburi va fi minimă,la fel şi riscul acestora de-a se sparge sub căderile de
grindină. Colectoarele cu tuburi vidate sunt eficiente chiar şi montate vertical pe faţada
sudică a clădirilor. Iar dacă nu se pot monta direct spre sud, abaterea poate fi
compensată prin mărirea suprafeţei colectoare cu o proporţie calculată.
Pentru a evita deteriorarea colectorului în perioada rece a anului, se recomandă
golirea acestora de apă. Sursa auxiliară de energie, fie electrică sau în baza gazului
natural sau a motorinei, permite acoperirea supraconsumului de apă caldă. Ea poate fi
conectată în paralel cu colectorul solar (aşa cum este arătat în figura 4.2.1. a) sau
consecutiv. În ultimul caz SSIA îndeplineşte funcţia de preîncălzitor. Este important să
menţionăm, că SSIA cu circulaţie naturală va funcţiona mai eficient dacă consumul
principal de apă caldă revine orelor de dimineaţă. Altfel spus, apă rece trebuie
introdusă în acumulator înainte de orele de maximă radiaţie solară.
SSIA cu circulaţie forţată este prezentată în figura 4.2.1. b). Pompa de circulaţie
este comandată în dependenţă de diferenţa dintre temperatura T 2 în partea de sus a
colectorului şi temperatura T1 în partea de jos a rezervorului. Temperatura este
controlată de un releu diferenţial şi pompa va funcţiona doar atunci când diferenţa de
temperaturi depăşeşte valoarea predeterminată. Pentru a exclude circulaţia inversă a
apei pe timp de noapte este prevăzută o valvă unidirecţională.
În zonele cu pericol de îngheţ schema SSIA se modifică şi va avea două
contururi de circulaţie. În figura 4.1.3. c) primul contur cuprinde colectorul, pompa de
circulaţie şi schimbătorul de căldură şi se umple cu lichid antigel. Al doilea contur
prezintă circuitul propriu zis de apă caldă. Transferul de căldură dintre primul şi al
doilea contur se efectuează prin intermediul unui schimbător de căldură lichid – lichid.
Un rol important în funcţionarea unui SSIA îl joacă gradul de stratificare a
coloanei de apă în rezervor. Cu cât gradul de stratificare este mai mare cu atât mai mare
este şi fracţiunea solară în acoperirea necesităţii anuale de apă caldă. În acest context,
este raţional să se micşoreze debitul specific. Studiile efectuate în anii ’90 în Suedia au
condus la concluzia că debitul optimal în SSIA cu circulaţie forţată este de 7-20 [l/m 2
h].

33
 4.4. Aspecte practice privind sistemele solare pentru încălzirea apei

Receptorul sau placa absorbantă este elementul principal al unui captator , care
asigură încălzirea fluidului vector pe seama absorbţiei radiaţiilor solare incidente.
Corpul pe care ajung radiaţiile solare se încălzeşte ca urmare a unui proces cuantic la
nivelul reţelei atomice a acestuia, care duce la creşterea energiei interne a corpului. O
măsură a încălzirii o reprezintă temperatura corpului care este cu atât mai mare cu cât
absorbţia radiaţiilor incidente este mai intensă. Prin urmare suprafaţa plăcii absorbante
se execută dintr-un material care trebuie să reziste la temperaturi maximale posibile în
perioada de exploatare.
Pentru suprafaţa transparentă există pericolul distrugerii de către grindină. Cele
mai obişnuite materiale sunt : sticla, plexiglasul cu armătură din fibră de sticlă şi
foliile din material plastic. Pe scară largă se foloseşte sticla , care are o foarte bună
transmisivitate a radiaţiilor solare incidente şi este aproape opacă pentru radiaţiile
infraroşii cu lungimi de undă mari. Transmisivitatea este dependentă de conţinutul în
fier al sticlei şi anume scade odată cu creşterea conţinutului în fier. O placă de sticlă
incoloră , groasă de 3 mm, aşezată normal pe fluxul luminos, poate transmite (85-92)%
din radiaţiile incidente. Sticla prezintă stabilitate la temperaturi înalte şi rezistenţă la
acţiunea agenţilor externi. Dar sticla are şi dezavantajele că este grea şi fragilă, astfel că
manipularea prezintă oarece dificultăţi. Grosimea ceam mai potrivită pentru plăcile de
sticlă cu care se acoperă captatoarele solare este de aproximativ 3 mm, dar pentru a
rezista la grindină se preferă sticla de 6 mm sau sticla călită. Dar în baza unor
experienţe reale s-a făcut concluzia că riscul distrugerii colectorului acoperit cu sticlă
călită cu grosimea de 3 mm este neglijabil.
Îmbinarea sticlei cu carcasa trebuie făcută fără muchii sau nervuri care se
evidenţiază de asupra suprafeţei transparente. Aceasta va facilita scurgerea apei şi
alunecarea zăpezii de pe suprafaţa colectorului.
Rolul de izolaţie termică în partea frontală a colectorului îl joacă suprafaţa
transparentă (sticla) şi pătura de aer formată între suprafaţa absorbantă SA şi suprafaţa
transparentă ST. Spaţiul de aer trebuie să fie cuprins între 25 şi 40 mm. Se consideră ca
optimă grosimea de 28 mm. Celelalte părţi ale colectorului - spatele şi pe părţile
laterale trebuie să fie izolate cu un strat de 5-10 cm de vată de sticlă sau alt material
izolator cu caracteristici termice asemănătoare.
Vata din sticlă are următoarele avantaje:
 Este relativ ieftină;
 Proprietăţi izolatoare foarte bune (λ=0,05-0,06 W/m·K);
34
 - Rezistă la temperaturi de peste 100 0C;
- Greutate specifică mică (ρ=150-200 kg/m3);
- Dezavantaje: îşi pierde calităţile izolante dacă se umezeşte.
Se recomandă a folosi panouri din vată de sticlă, astfel se evită tasarea la
plasarea înclinată a colectorului solar.
O soluţie rezonabilă din punctul de vedere cost-calitate poate fi izolaţia termică
combinată formată dintr - un panou de vată de sticlă cu grosimea de 4 cm şi unul de 3
cm din polistiren expandat. Vata de sticlă, fiind mai rezistentă la temperaturi mari, se
amplasează imediat după placa absorbantă, iar polistirenul – după panoul din vată de
sticlă. La rândul, său polistirenul este mai rezistent la umiditate.
Pentru a îmbunătăţi izolaţia termică a unui colector se recomandă introducerea
unei folii subţiri de aluminiu între izolaţie şi placa absorbantă. Folia va servi ca ecran
pentru radiaţia infraroşie care va fi reflectată spre placa absorbantă. Între placa
absorbantă şi folie se lasă un spaţiu de aer ce va avea un rol de izolator termic
suplimentar.
Carcasa are funcţia de-a menţine ansamblul şi de-a asigura etanşarea
colectorului. Cel mai indicat material este cornierul din aluminiu anodizat şi folii din
oţel zincat. Carcasa nu trebuie să aibă o rezistenţă mecanică mare. De obicei,
colectoarele se amplasează pe acoperişul casei sau este sprijinită pe un suport din oţel
cornier .
Acest suport va prelua şi solicitările provocate de vânt. Carcasa are o construcţie
simplă şi prezintă o cutie cu un fund plat sau ondulat (pentru o rigiditate mai mare) şi
patru laturi.
Înălţimea laturilor trebuie să corespundă condiţiilor de montare a izolaţiei
termice, suprafeţei transparente şi celei absorbante şi a spaţiului de aer, în total 10-15
cm. Este important ca greutatea carcasei şi a colectorului să fie mică pentru a uşura
montarea.
Montarea colectoarelor se va efectua în serie sau în paralel(conform figurii
4.3.1.). La conectarea în serie, apă trece succesiv prin colectoare încălzindu-se din ce în
ce mai mult. Colectoarele vor lucra la temperaturi diferite, având randamentul de la
intrare spre ieşire în scădere. Vom lua în consideraţie că rezistenţa hidraulică creşte.
Din acest motiv se recomandă pentru sisteme cu circulaţia forţată a apei.

35
 Fig. 4.3.1. Conectarea colectoarelor solare în seri (a) sau în paralel (b)
La montarea colectoarelor solare în paralel, fiecare dintre ele va asigura doar o
parte din debit şi vor avea temperaturi aproximativ egale. Rezistenţa hidraulică scade şi
sistemul poate funcţiona cu circulaţie naturală (termosifon). În cazul sistemelor mai pot
fi practicate scheme hibride de conectare – serie / paralel sau paralel / serie.

4.5. Implementarea colectoarelor solare la bordul navei

Sistemul de colectoare solare care satisfac cerinţele pentru asigurarea

consumului de apă necesar la bordul navei sunt cele de tip Solar Expert Premium.
Sistemul Solar Expert este operaţional pe toată perioada anului şi se compune din
panouri cu tuburi solare vidate, o staţie Consolar III, un boiler solar bivalent montat în
paralel cu un boiler termic tradiţional (cu consum de motorină) substituindu-l cu 15-
30% iarna si mergând până la 100% vara pentru apa caldă menajera.
Încălzirea apei se realizează printr-o circulaţie forţată a antigelului (agent
termic) ce circulă prin tuburile colectorului solar. Schema de principiu este prezentată
în figura 4.4.1.

Boiler
tradiţional

Fig. 4.4.1. Schema de principiu a funcţionării sistemului de colector solar

36
 colectorul solar este proiectat pentru a furniza apă caldă la temperaturi medii, de
circa 40 0C ÷ 70 0C. El foloseşte ambele componente ale radiaţiei solare – directă şi
difuză, nu necesită urmărirea soarelui pe bolta cerească şi generează mici cheltuieli în
exploatare. Acest tip de colector are o construcţie simplă şi un grad avansat de
perfecţiune tehnică şi tehnologică. O secţiune prin panou este prezentată în figura.

Fig. 4.4.2. Secţiune prin colector solar

Panoul este realizat din tuburi solare vidate individuale şi funcţionează pe

principiul tuburilor termice (vaporizare-condensare) ceea ce conferă captatorului o
stabilitate ridicată.
Tubul solar este construit din sticlă borosilicată (Borosilicate Glass 3.3) ce
rezistă la şocuri mecanice (grindină de până la 35mm diametru), cu pereţi dubli, vidat
la interior, astfel pierderile sunt eliminate aproape în totalitate. Tuburile vidate captează
radiaţia solara si o transforma in energie termica, încălzind tuburile de încălzire.
Căldura este transmisa in capătul superior al tubului de încălzire, care încălzeşte
agentul termic(antigel). Agentul termic încălzit este circulat de pompa prin serpentina

37
din interiorul rezervorului. Apa rece preia căldura de la serpentina si poate fi folosita ca
apa calda menajera sau aport la încălzire.
Tubul colector vidat oferă rezultate excelente chiar pe timp înnorat fiind capabil
să capteze razele infraroşii care trec prin stratul de nori. Captatorul asigură producerea
de apă caldă şi în condiţiile unei radiaţii solare difuze (iarna funcţionează şi la
temperaturi negative). Peretele exterior al tubului este transparent permiţând razelor de
lumină să treacă, asigurând în acelaşi timp o reflexie minimă. Peretele interior al
tubului este tratat prin aplicarea unui strat de aliaj special (Al-N/Al) ale cărui
caracteristici tehnice îi conferă o absorbţie excelentă şi o reflexie redusă. În interiorul
tubului de sticlă este ataşat un tub de încălzire din cupru. O secţiune prin tubul colector
este prezentată în figura 7.4.2.

Fig. 4.4.2. Secţiune prin tub - colector

Tubul de încălzire se află în interiorul tubului solar, este din cupru cu o puritate
foarte ridicată (Cu 12200), iar în interiorul acestuia se află un agent de vaporizare ce
permite apariţia fenomenului de fierbere la temperaturi scăzute, astfel realizându-se
transformarea energiei solare captate, în energie termică. Fiecare tub termic este
38
introdus într-un schimbător de căldură izolat termic şi protejat cu tablă din aluminiu. O
secţiune prin tubul de încălzire este prezentată în figura 4.4.3.
Schimbătorul de căldura (colectorul) este constituit dintr-o ţeavă de cupru in
care sunt introduse un număr de 24 teci sudate printre care circula antigelul (agentul
termic) sub presiune. Tot ansamblul este izolat si închis intr-o carcasa exterioara din
tabla de aluminiu. Rigidizarea tubului pe poziţia de funcţionare se face prin fixarea
acestuia cu bride metalice, pe latura inferioara a cadrului Cele doua capete ale ţevii
colectorului sunt cuplate într-un circuit hidraulic închis prin care, cu o pompa de
circulaţie, căldura este transferata în boiler.

Fig. 4.4.3. Secţiune prin tubul de încălzire

Dimensiunea unui panou este de 1,82 [m] pe 1,8 [m], fiind alcătuit din 30 de
tuburi din cupru cu un diametru Ф 58 , şi asigură necesarul de căldură pentru
încălzirea a 300 de litrii de apă caldă pe zi.
Ţinând cont că consumul specific mediu de apă tehnică caldă q ATC este de
150 ÷ 180 l/om zi pentru pasageri şi 30 ÷ 50 l/om zi pentru echipaj, cu un echipaj de
26 de persoane şi 84 de pasageri, rezultă ca vom avea nevoie de aproximativ 18000 de
litrii apă caldă pe zi. Acest necesar de apă caldă poate fi obţinut prin montarea a 60 de
panouri cu caracteristicile descrise mai sus.
Montarea panourilor solare se va face la nivelul punţii A după cabina de
comandă. Fiecare panou se fixează pe câte pe un cadru metalic dreptunghiular de punte
cu ajutorul unor bolţuri din oţel inoxidabil, garantate pentru astfel de situaţii. Schema
generală de amenajare a panourilor solare la bordul navei este prezentată în planul P
4.4. anexat la proiect.
39
 Pentru satisfacerea cerinţelor impuse se alege boilerul Solus II, un boiler
bivalent folosit pentru producere si utilizare de apa calda folosind energia solară şi
energie termică generata de boilere tradiţionale pe gaz sau pe motorină.
Boilerul este foarte bun pentru cerinţe mari de apă caldă, construcţia sa face ca
apa caldă gata de folosire în orice moment să fie ţinută la o temperatură mai joasă,
acest lucru asigurând o mai bună folosirea a căldurii date de captatoarelor solare.
Pierderile de căldură sunt minimizate datorită reflexiei straturilor de aluminiu ce
îmbracă boilerului, a izolaţiei, iar pernele de aer dintre izolaţiei şi peretele
containerului micşorează şi mai mult pierderile de căldură. Conexiunile înclinate
special concepute fac ca microcirculaţia si pierderile de căldură să fie diminuate la
minim.
Datorită construcţiei sale interne boilerul nu trebuie să se încălzească la fel de
des ca boilere convenţionale, prin urmare o cantitate mai mare de energie poate fi
salvată. Efectul de curgere al conductei de alimentare asigură ca apa din rezervor să fie
imediat încălzită până la temperatura de folosire şi depozitată în partea superioară al
rezervorului de înmagazinare. Apa cu temperatură mai joasă este depozitată în partea
de jos a rezervorului, sau este evacuată printr-o valvula cu bilă, pentru a preîncălzi
straturi inferioare din rezervor.
Apa caldă furnizată de boiler poate avea numeroase aplicaţii auxiliare, pe lângă
asigurarea apei calde menajere. Astfel, se mai folosi pentru încălzirea cabinelor
pasagerilor, pentru încălzire pe sub parchet, etc. De asemenea boilerul permite o
conectarea în paralel cu încă un boiler sau cu încă două boilere dacă se doreşte acest
lucru.

40
 Izolaţie pentru limitarea
pierderilor de căldură

Schimbător de căldură bazat pe

principiul termosifonului
Ieşirea apă caldă

Conductă pentru apa răcită Intrare apă caldă de la panourile

solare

Conductă de apă caldă pentru Intrare boiler auxiliar

imediata folosirea a încălzirii
solare Ieşirea apă caldă pentru
încălzirea cabine(auxiliar)
Conexiuni înclinate
Apă caldă tur-retur 1 auxiliar

Apă caldă tur-retur 2 auxiliar

Valvulă cu vilă pentru
preîncâlzirea zonei inferioare Ieşire către panouri solare
Intrare apă rece
Schimbător de căldură solar Apă caldă tur-retur 3 auxiliar
pentru sarcini diferite

Picioare special din plastic ce

reduc pierderile de căldură către
pământ

Fig. 4.4. Secţiune prin boiler

Boilerul Solus II prezintă următoarele caracteristici tehnice :

 volumul rezervorului este de 2200 [l];
 greutatea netă este de 395 [kg];
 diametrul fără izolaţiei este de 130 [cm], iar cu izolaţie de 156[cm];
 înălţimea cu izolaţie este de 2,06 [m];
 temperatura maximă admisă este de 90 0C;
 debitul specifice este de 15 [l/min] = 21600 [l/zi].
Pentru o funcţionare corecta instalaţia completa trebuie sa cuprindă si un
sistem electronic de supraveghere si comandă. Acest lucru se realizează printr-un
controler digital SR-868C6, care îndeplineşte mai multe funcţii, cum ar fi :

41
  comanda pompa de circulaţie intre panoul solar si serpentina boilerului
in funcţie de semnalele primite de la cele doua sonde de temperatura, montate una in
punctul cel mai fierbinte al panourilor (racordul de ieşire sau colectorul comun) si alta
in apa din boilerul de apa calda menajera. Atât timp cat diferenţa intre temperatura apei
de ieşire din panoul solar si temperatura apei din boiler este pozitiva, pompa circuitului
solar este pornita. In funcţie de aceasta diferenţa si de necesarul momentan de apa
calda, trebuie comandata si pompa din circuitul de apă caldă menajeră al boilerului
auxiliar. Controlerul este programat pentru a putea utiliza cat mai mult energia data de
panoul solar si cat mai puţin pe cea din boilerul auxiliar, păstrând in acelaşi timp
temperatura de confort a apei calde din boiler.
 comanda recircularea apei calde menajere;
 comandă pornirea sau oprirea boilerului auxiliar comandă în funcţie de oră sau
de temperatura apei din boiler;
 comandă circuit răcire;
 asigură protecţie la îngheţ;
 asigură protecţie la supraîncălzire;

5.CONCLUZII

În acest capitol doresc să conturez anumite concluzii pentru a justifica utilizarea

sistemului de panouri solare la bordul navei.
În mod clasic, prin arderea combustibililor, într-un boiler tradiţional se consumă
33 [kWh] pentru a ridica temperatura apei cu ΔT = 30°C şi a produce aproximativ
15 [l/min] (adică 900 [l/h]) de apă caldă menajeră. Considerând că temperatura medie
42
a apei reci de 15°C, ridicarea cu ΔT = 30°C duce la o temperatura a apei calde de 45°C
(perfect utilizabilă); printr-un calcul simplu putem deduce că pentru fiecare kWh
consumat putem obţine 27,5 l de apă caldă menajeră.
În capitolul precedent s-a calculat necesarul de apă caldă menajeră cerut de
pasageri si echipaj fiind egal cu 18 000 de litrii pe zi.
Consumul specific de motorină pentru un boiler tradiţional este de aproximativ
c = 0.146 [m3/kWh], rezultă că pentru a asigura consumul cerut ar fi necesar de
0,146[m3/kWh] 33[kWh] 24h = 115,6 [m3 motorină/zi].

Totodată, pe lângă combustibilul utilizat rezultă o anumită cantitate de noxe

(NOx, SOx, CO etc.).
Astfel putem sublinia uşor avantajele energiei astfel obţinute în raport cu cea
obţinută din surse tradiţionale: este gratuită; este în totalitate ecologică, nu emite
noxe, nu produce reziduuri; este practic inepuizabilă; nu implică instalaţii de
prelucrare sau transport a resurselor, înainte de utilizare, sistemul de colectoare solare
are o durată de viaţă de peste 20 de ani, iar costurile de întreţinere sunt minime.

43