EXAMEN OM

1. RULMENTI. GENERALITATI
Rulmentii sunt lagare de rostogolire, care au in constructive un cuzinet cu o forma speciala.

Avantajele rulmenților, comparativ cu lagărele de alunecare:

- frecarea mica si portanta mare

- uzura si incalzire redusa
- jocuri radiale reduce
- rigiditate mare
- inlocuire usoara si posibilitate de standardizare
Dezavantajele rulmenților, comparativ cu lagărele de alunecare:
- gabarit pe diametru mai mare
- greutate mai mare
- in cazul frecarii uscate exista un momento de frecare ridicat
- functionare mai putin silentioasa
- durabilitate redusa la turatii mari
- cost mai ridicat

2. RULMENTI. TERMINOLOGIE

1. Inel interior 13. Decuparepentrusistemul de închidere

2. Inel exterior 14. Calea de rulare a inelului exterior
3. Element de rostogolire 15. Calea de rulare a inelului interior
4. Colivie 16. Decuparepentrusistemul de închidere
5. Dispozitiv de închidere: Etanșare, 17. Fațalaterală a inelului interior
Capac 18. Racordare a inelului interior
6. Suprafațainelului exterior 19. Diametrul de dispunere a
7. Alezajulinelului interior centrelorbilelor
8. Suprafațaumăruluiinelului interior 20. Lățimeatotală a rulmentului
9. Suprafațaumăruluiinelului exterior 21. Suprafață (umăr) de ghidare a rolelor
 10. Canal pentruinel de fixare 22. Suprafața (umăr) de reținere a rolelor
11. Inel de fixare 23. Unghi de contact
12. Fațalaterală a inelului exterior

24. Șaibă pe arbore

25. Corp de rostogolire și colivie
26 Șaibă pentru montare în carcasă
27. Șaibă pentru montare în carcasă, cu suprafață sferică de
așezare
28. Șaibă pentru montare în carcasă, cu suprafață sferică de
așezare

3. CLASIFICARE RULMENTI. SCHITE.

În funcţie de direcţia de acţiune a sarcinii:

- radiali (forţa este pur radială),

- axiali (forţa este numai axială, deci în lungul axei arborelui),
- radiali-axiali (rulmentul preia sarcină radială şi axială, cea radială fiind mai mare),
- axiali-radiali (sarcina suportată axial este mai mare decât cea radială),
- oscilanţi: pot prelua sarcini variabile ca direcţie, în anumite limite.
 Corpurile de rostogolire pot fi

- bile,
- role cilindrice
- role conice
- role sferoidale (butoi sau globoidale)
- ace (cu lungimea mult mai mare decât diametrul)
După dispunere, corpurile de rostogolire pot fi
- pe un singur rând,
- pe două rânduri,
- pe patru rânduri (rar, la rulmenţi pentru industria grea)

4. STANDARDIZAREA RULMENTILOR
Simbolul rulmenţilor cuprinde informaţii cu privire la soluţia constructivă şi la dimensiuni, astfel încât, pe
baza acestuia, rulmentul să fie complet definit şi să poată fi comandat din catalogul firmei producătoare.

Seriile unui rulment, simbolizate, de obicei, prin două cifre, au în comun soluţia constructivă şi diametrul
interior. Se deosebesc prin dimensiuni de gabarit pe lăţime şi la diametrul exterior: rezultă capacităţi dinamice
de bază diferite de la o serie la alta. În principiu, există serie uşoară, normală, grea şi foarte grea.

5. CAPACITATEA DINAMICA DE BAZA

Conform ISO, durabilitatea nominală a unui rulment este durata de viaţă atinsă de 90% din rulmenţii aparent
identici, când funcţionează în aceleaşi condiţii. Testarea rulmenţilor la firmele producătoare se face pentru o
durabilitate de bază de cicluri (sau rotaţii).

Capacitatea dinamică de bază a unui rulment (determinat ca formă şi dimensiuni) reprezintă capacitatea
dinamică a căii de rulare mai solicitate (inelul interior). Se defineşte ca sarcina la care 90% din rulmenţii unui
lot, în anumite condiţii (sarcină constantă în intensitate, radială pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali sau axială
şi centrată pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali) rezistă la 10 cicluri fără inițierea distrugerii pe inel interior
rotitor.
 Capacitatea dinamică de bază a unui rulment depinde de sarcina maximă suportată de contactul cel mai
solicitat dintre corpul de rostogolire şi calea de rulare:
C  Qm ax  z  J  cos  pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali
C  Qm ax  z  sin  pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali
 - unghiul între axa rulmentului şi linia contactelor de pe corpul de rostogolire;
J - un factor complex ce depinde de dimensiuni şi de forma geometrică a rulmentului.
Capacitatea dinamică de bază se notează cu C r pentru rulmenţii radiali, radiali-axiali sau oscilanţi şi cu C a
pentru rulmenţii axiali sau axiali-radiali, fiind dată în tabele, pentru fiecare rulment.

6. CAPACITATEA DINAMICA A UNUI SET DE RULMENTI

Capacitatea dinamică de bază a unui set de rulmenţi nu este simpla

însumare a celor i rulmenţi, ea se determină cu relaţia: C ri  i m  C r

C ri - capacitatea dinamică a setului cu i rulmenţi,

C r - capacitatea dinamică a unui singur rulment,
m depinde de tipul rulmenţilor: m  0,7 pentru rulmenţi cu bile şi
m  7 / 9 pentru rulmenţi cu role.

7. CALCULUL SARCINII DINAMICE ECHIVALENTE

Pentru înţelegerea noţiunii de sarcină dinamică echivalentă se consideră un rulment radial-axial. El poate
prelua, atât sarcini pur radiale, cât şi sarcini combinate (radiale şi
axiale).

Curba forţelor combinate (radiale şi axiale) ce provoacă în rulment

un grad de oboseală identic (sau aceeaşi durabilitate). Combinaţia de
sarcini ce caracterizează punctul provoacă asupra rulmentului, din
punct de vedere al rezistenţei la oboseală, acelaşi efect ca forţa pur
radială din punctul A sau forţa pur axială din punctul B.

Pentru a determina rapid aceste echivalenţe, curba se aproximează

cu două segmente de pante diferite, AE şi EB pentru care se pot scrie
relaţii de forma

Valorile coeficienţilor X şi Y sunt daţi în cataloage pentru fiecare tipo-dimensiune de rulment.

 8. ECUATIA DURABILITATII
Durabilitatea unui rulment se defineşte ca fiind numărul de rotaţii, cicluri sau numărul de ore de funcţionare
pe care un rulment le poate suporta în anumite condiţii de lucru, înainte ca să apară primul semn de oboseală pe
inele sau pe corpurile de rostogolire.

Durabilitatea de bază a unui rulment sau a unui set de rulmenţi identici, funcţionând în aceleaşi condiţii, este
acceptată de multe firme producătoare ca fiind 106 cicluri sau rotaţii, pentru o fiabilitate a lotului de 90%.
Durabilitatea se notează cu L10 sau L10h (exprimată în ore şi mai des întâlnită în tema de proiectare), indicele
10 reflectând non-fiabilitatea (diferenţa dintre 100% şi fiabilitatea impusă). Dacă într-o temă de proiectare se
cere o fiabilitate mai ridicată, preţul rulmentului va fi mai mare.
Durabilitatea rulmenţilor depinde de durabilitatea ansamblului din care fac parte.

Creşterea sarcinii dinamice echivalente determină o scădere a durabilităţii:

P1  L11 / p  P2  L12/ p  ...  Pj  L1j / p  ...  C  L10 bază  constant

Raportul L j / L10 bază se numeşte durabilitate relativă (durabilităţile în aceleaşi unităţi de măsură). Relația
între durabilitatea exprimată în cicluri şi cea exprimată în ore:
L  Lh  60  n
n - turaţia de lucru a arborelui pe care se montează rulmentul, în rotaţii pe minut.
Relaţia dintre durabilitate, sarcină dinamică echivalentă şi capacitatea dinamică de bază a unui rulment se
numeşte ecuaţia durabilităţii
1/ p
 L 
C  P  
 L10 bază 
 

9. DEFINITIA ORGANULUI DE MASINI SI CLASIFICARE

Organele de maşini sunt părţi sau piese cu aceeaşi formă sau forme asemănătoare, cu aceeaşi funcţie sau cu
funcţii similare, care intră în alcătuirea maşinii sau a subansamblelor ei şi care constituie o unitate din punct de
vedere constructiv, funcţional şi de montaj. Pot fi calculate şi proiectate separat, cunoscându-se ansamblul
(chiar numai principial) şi parametrii săi de funcţionare.

Criterii de clasificare a organelor de maşini:

 criteriu constructiv:
- organe de maşini simple (o singură piesă: şurub, pană, nituri, arcuri simple, inele de etanşare O, etc.),
- subansamble (compuse) - rulmenţi, biele, lagăre de alunecare, cuplaje;
 criteriu funcţional:
- organe de maşini pentru asamblare (nedemontabile, demontabile),
- organe de maşini în mişcare de rotaţie: arbori, osii,
- organe de reazem: lagăre (rulmenți, lagăre de alunecare, ghidaje),
- organe de maşini de legătură: cuplaje,
- organe de maşini pentru transmiterea mişcării: roţi dinţate, curele, lanţuri, roţi de fricţiune, mecanism
bielă-manivelă,
- organe de maşini pentru conducerea şi controlul fluidelor (flanşe, ţevi, robinete, supape, etc.);
 - organe de maşini elastice: arcuri, cuplaje elastice,
- organe de maşini pentru etanşare.
 după domeniul de utilizare: (de uz general, specializate);
 după restricţii impuse de standarde:
- standardizate: piese sau subansamble des întâlnite, de producţie foarte mare (rulmenţi, şuruburi, pene).
- tipizate (normă internă),
- nestandardizate (cu domeniu îngust de aplicare),
- modulate.

10.CALCULUL ROTILOR DINTATE CU DINTI DREPTI. MODIFICAREA DANTURII

Scopul modificării danturii

- să confere danturii o funcţionare mai apropiată de cea ideală,

- rezistenţă mărită (flancarea, bombarea, deplasarea).

Flancarea - înlăturarea materialului din zona capului sau a piciorului dintelui, prima
variantă fiind mai des întâlnită.
Parametri dependenţi de modul şi de clasa de precizie a roţii:
a f  a*f  m ; a*f  0 ,02
haf  h*af  m ; h*af  0 ,45
Nu se recomandă dacă reduce gradul de acoperire   sub 1,1 la danturi drepte.

Bombarea - subţierea capetelor dinţilor 

 mărirea zonei de contact a dinţilor (numită şi pată de contact) şi
 reducerea vârfurilor de tensiuni datorate impreciziei de execuţie şi montaj şi
 reducerea deformaţiilor care apar în funcţionare.
Grosimea la vârf a capătului dintelui va fi doar cu 0,4...0,08 mm mai mică decât în zona de
mijloc a dintelui.

Deplasarea danturii se obţine dacă se deplasează cremaliera generatoare faţă de poziţia ei de bază, când
este tangentă la cercul de rostogolire al roţii. Dantură zero sau dantură nedeplasată - dantura obţinută fără
modificarea poziţiei cremalierei faţă de roata pe care o generează.
Deplasarea se exprimă în funcţie de modul:
xm  x  m
xm
deplasare specifică - aportul adimensional x 
m
Dantura deplasată:
- cu deplasare negativă; cremaliera generatoare se apropie de axa roţii de prelucrat cu valoarea  x m .
Diametrul de rostogolire este mai mic decât cel de divizare:
d w  d  2  x m  m  z  2  x  m  m  z  2  x 
- cu deplasare pozitivă; cremaliera generatoare se de-părtează (înainte de a începe aşchierea) de centrul roţii
pre-lucrate cu  x m . Diametrul de rostogolire al roţii se măreşte:
d w  d  2  xm  m  z  2  x  m  m  z  2  x 
Deplasarea pozitivă are următoarele consecinţe:
- dintele este mai gros la bază şi mai subţire la vârf:
- rezistenţa la încovoiere la baza lui este mai mare decât a dintelui normal;
- obţinerea de roţi cu numere de dinţi mai mici decât dacă nu s-ar aplica deplasarea, evitând subtăierea (la
prelucrare) şi interferenţa (în exploatare);
- creşte zona flancului dintelui care intră efectiv în angrenare;
- deplasări pozitive prea mari subţiază mult dintele la vârf sau îl scurtează.
Deplasarea negativă are următoarele consecinţe:
- subţiază dintele la bază şi creşte grosimea dintelui pe cercul de cap: rezistenţa dintelui este mai mică
comparativ cu cea a dintelui normal (obţinut fără deplasare): dintele deplasat negativ are tendinţă de blocare,
- micşorează zona efectivă de angrenare, deplasând-o spre vârful dintelui,
- la roata cu număr mare de dinţi, influenţa deplasării negative nu este atât de mare.

Deplasarea specifică frecvent utilizată x   0 ,3....  0 ,3 .

Ţinând cont de deplasările pentru fiecare roată, angrenajele se clasifică în:

a) angrenaje cu roţi deplasate pozitiv ( a w  a ): x1  0 şi x 2  0 .
b) angrenaje nedeplasate: x1  x 2  0 .
c) angrenaje cu danturi deplasate negativ: x1  0 şi x 2  0 ;
d) angrenaje cu deplasări de semne contrare: x1  0 şi x 2  0 ;
e) angrenajul zero-deplasat: x1   x 2  0 .

Cu cât numărul de dinţi z al unei roţi dinţate este mai mic, diametrul de bază d b se reduce iar porţiunea utilă
(materializată) a evolventei se deplasează spre originea ei, aflată pe cercul de bază. Racordarea profilului
dintelui la cercul de picior se face cu un arc de cerc de rază  f - o curbă neevolventică; ea are ca scop
reducerea tensiunilor la piciorul dintelui. Mărimea ei este limitată de traiectoria vârfului dintelui conjugat.

11. NUMARUL MINIM DE DINTI

Subtăiere - procesul de subţiere al dinţilor
apare la prelucrare şi poate fi cauzat de o
proiectare incorectă, de alegerea incorectă a unui
procedeu de prelucrare (implicit a sculei) sau de
reglarea greşită a maşinii-unelte.
Interferenţă - subţierea dinţilor în
funcţionare; se manifestă printr-o uzură abrazivă
accelerată a piciorului dintelui. Cauzele pot fi:
greşeli de proiectare sau exploatare a danturii la
sarcini mai mari decât cele estimate şi care duc la deformarea dinţilor peste valori admise.

12.FORTE IN ANGRENAJUL CILINDRIC CU DINTI DREPTI. DESEN IN PLAN

Calculul forţelor se face neglijând forţele de frecare; rezultă valori puţin mai mari pentru roata condusă 2, acoperitoare
din punct de vedere al calculului.
     
Fn1   Fn 2 Ft 1   Ft 2 Fr 1   Fr 2

Calculele se fac pentru cercurile de rostogolire ( d w1 , d w2 ) şi unghiul de angrenare corespunzător lor (  w ).

Forţa normală este descompusă în polul angrenării, după direcţiile radială şi tangenţială
Ft 1  Ft 2  Fn  cos  w
Fr 1  Fr 2  Fn  sin  w
 Forţa tangenţială transmite mişcarea:
2  M t1 2  M t 2
Ft 1  
d w1 d w2

Forţa radială:
Fr 1  Fr 2  Ft 1  tg w

13.PREZENTAREA GENERALA A ROTILOR DINTATE

Roţile dinţate - organe (sau elemente) de maşini mărginite de dantură, o suprafaţă profilată (o succesiune de
proeminenţe, numite dinţi).
Tehnologiile de obţinere a roţilor dinţate:
- prelucrarea “clasică” prin aşchiere,
- ştanţare,
- matriţare,
- turnare în formă (mai ales pentru mase plastice),
- sinterizare pentru pulberi metalice sau ceramice.
Avantajele angrenajelor:
- siguranţă în funcţionare,
- raport de transmitere constant (fără alunecări),
- randament ridicat (0,9…0,98),
- posibilităţi de proiectare pentru diferiţi parametri de intrare şi ieşire (viteze unghiulare şi momente
de torsiune),
- gabarit redus,
- adaptabilitate la integrarea într-un ansamblu, în special ca poziţie relativă a axelor de intrare şi ieşire.
Dezavantaje:
- precizia înaltă de prelucrare şi montaj;
- există firme mari specializate în producerea de transmisii cu roţi dinţate pentru că, în afara maşinilor-
unelte performante dar scumpe, este nevoie de o dotare specifică pentru tratamente termo-chimice,
control dimensional şi de structură, echipament de testare,
- sunt zgomotoase,
- nu pot realiza orice raport de transmitere: numărul de dinţi pentru orice roată trebuie să fie număr
întreg.

Clasificarea angrenajelor se face după mai multe criterii:

A - după felul axelor:
- cu axe fixe: reductoare, cutii de viteze (a),
- cu axe mobile: planetare (b) şi diferenţiale;
B - după poziţia axelor în spaţiu

C - după tipul angrenării:

- angrenare exterioară (roţile se învârtesc în sens diferit),
- angrenare interioară (roţile se învârtesc în acelaşi sens).

E - după poziţia dinţilor pe roată:

- drepţi,
- înclinaţi,
- în V,
- în Z,
- în W,
- curbi;

F - după curba ce defineşte profilul dinţilor, dantura, indiferent dacă roata este cilindrică sau conică, curba
profilului poate fi:
- evolventică,
- epicicloidală,
- în arc de cerc,
- etc.

14.LEGEA FUNDAMENTALA A ANGRENARII

Legea fundamentală a angrenării: pentru ca două roţi dinţate să transmită mişcarea de rotaţie sub raport
de transmitere constant, este necesar ca profilele dinţilor să fie astfel realizate încât, în timpul angrenării,
normala comună în punctele de contact să treacă printr-un punct fix, situat pe linia centrelor, numit polul
angrenării.
Unghiul format de normala N-N cu perpendiculara pe linia centrelor se numeşte unghi de angrenare
 Pentru ca două roţi dinţate să fie interschimbabile, este necesar ca profilelor lor să le corespundă aceeaşi
linie de angrenare şi ea să fie simetrică faţă de polul angrenării.

15.GEOMETRIA ANGRENAJELOR CILINDRICE CU DINTI DREPTI

 16.TRANSMISII CU CURELE. GENRALITATI. DESENE
Sunt folosite pentru transmiterea mişcării de rotaţie şi a puterii între arbori aflaţi la distanţă relativ mare, cu
diferite poziţii în spaţiu, dar necoaxiali.
Antrenarea transmisiei se face prin intermediul unui element elastic (sau flexibil) montat sau realizat în
curbă închisă, datorită frecării dintre el şi roţile montate pe arborele conducător şi cel condus.
Elementul flexibil poate fi:
- una sau mai multe curele din materiale plastice, cauciuc, cu sau fără inserţie şi de diferite forme,
- cablu,
- benzi metalice etc.,
- cu angrenare (curele dințate sau perforate).
Domeniul de utilizare:
- maşini-unelte,
- ventilatoare,
- acţionări în industria uşoară şi alimentară,
- maşini agricole
- aparatură casnică etc.
Curelele late: transmiterea puterilor până la 2000kW, viteze periferice de şi distanţe între axele arborilor ,
rapoarte de transmitere (dar pot fi şi multiplicatoare) iar randamentul poate atinge 0,94...0,95.
Curelele trapezoidale: puteri sub 1200kW, viteze sub 40m/s, rapoarte de transmitere i8 şi randament de
0,92...0,96 şi distanţa dintre axe a 3000 mm.

Criterii de clasificare a transmisiilor cu curele:

 forma secţiunii transversale a curelei:
- curele late,
- curele trapezoidale şi
- politrapezoidale,
- curele rotunde,
- curele dinţate,
- curele perforate;
 poziţia arborilor:
- transmisii cu axe paralele:
- cu ramuri deschise,
- cu ramuri încrucişate,
- transmisii cu axe neparalele sau cu arbori încrucişaţi:
 - arborii au axele în acelaşi plan,
- arborii au axele cu poziţii oarecare în spaţiu.

Avantaje:
- transmiterea mişcării şi puterii la distanţe mari, cu poziţii diferite ale arborilor;
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
- funcţionare liniştită şi silenţioasă;
- costul redus pentru transmisie, montajul și întreșinere (nu există cheltuieli cu lubrifierea şi etanşarea);
- precizie scăzută la execuţie şi montaj;
- la suprasarcini, din cauza patinării, elementul flexibil (cureaua sau banda metalică) constituie un element de
siguranţă pentru maşină;
- randamentul relativ ridicat.

Dezavantaje:
- dimensiuni de gabarit relativ mari;
- încărcări suplimentare pe arbori şi necesită forţe de pretensionare (de întindere iniţială) a elementului
flexibil;
- alunecare a curelei pe roţi, rezultând un raport de transmisie variabil (într-un interval mic); la o proiectare
corectă, modificarea raportului de transmisie se integrează în abaterile admise; transmisiile cu alunecare nu
sunt recomandate pentru aplicaţii în care se cere sincronizarea unor mişcări; există însă o soluţie şi pentru
asemenea aplicaţii, curelele dinţate;
- durabilitatea limitată, putând fi 1/10 din durabilitatea ansamblului; materialele pentru curele îmbătrânesc şi
obosesc mai repede decât aliajele metalice;
- dispozitive suplimentare de întindere sau de ghidare a elementului elastic datorită deformaţiilor plastice
remanente ale elementului flexibil;
- coeficientul de frecare variază cu uzura roţilor şi a elementului flexibil, depinzând şi de parametrii mediului
(temperatură, umiditate etc.);
- încărcări electrostatice;
- sensibile la căldură şi umiditate.

17.ELEMENTE GEOMETRICE ALE TRANSMISIEI CU CURELE

Caracteristicile geometrice ale celei mai simple transmisii cu curele:
 unghiurile de înfăşurare  1 (pe roata 1) şi  2 (pe roata 2);
 1  180 o  2 ;  2  180 o  2 ( în grade)
 1    2  ;  2    2 (în radiani)
Se recomandă:
- pentru curele late  1  150 o
- pentru curele trapezoidale,  1  120 o .
 lungimea totală a curelei L p , considerată pe fibra neutră (nedeformată); pentru curele late se
consideră lungimea fibrei medii iar pentru cele trapezoidale lungimea curelei se consideră la o cotă
dată în standarde; pentru verificare, se foloseşte lungimea curelei la exterior, L e ;
 distanţa dintre axe, a;
 diametrele primitive ale roţilor (măsurate în dreptul fibrei neutre): D p1 şi D p 2 ;
 unghiul dintre ramurile curelei, 2;
Dp 2  Dp1
  arcsin (în radiani)
2a
Lungimea curelei este suma lungimilor ramurilor şi ale arcelor de înfăşurare:
D p1 D
L  2a  cos     2   p 2   2  
2 2


  
 2  a  cos   D p1  D p 2   D p 2  D p1
2
 este introdus în radiani.

18.SOLICITARI IN CURELE LATE

Forţă utilă - forţa din curea care participă la
transmiterea puterii ():
2M t1 P
Fu  
D p1 v
M t1 - momentul de torsiune pe arborele
conducător în N.m,
D p1 - diametrul roţii 1 (în dreptul fibrei neutre a
curelei), în m,
P – puterea la intrare în transmisie, în W,
v -viteza periferică teoretică (fără alunecare), în
m/s.
 Forţa centrifugă care acţionează asupra elementului de curea:
dFc    v 2  Ac  d  Fc  d
 - densitatea curelei,
Fc - forţa centrifugă care acţionează pe unitatea de lungime a curelei
caracterizată prin masa   Ac .

Pretensionarea se face la valoarea medie a forţelor din ramurile curelei în funcţionare.

Se calculează forţele în ramurile curelei:
Fu  F1  F2   e   1
 F1  Fu  Fc
Fo 
F1  F2   e  1  1
  
2   1
F1  Fc  F2  Fc e   1  F2  Fu  Fc
  e   1  1

19.TENSIUNI IN CURELE LATE

Tensiunile care apar într-o curea lată nu sunt constante pe lungimea acesteia. Principala solicitare este cea
de tracţiune.
Tensiunile de tracţiune:
- pe ramura activă, pe zona liniară:
F1
t 1 
Ac
- pe ramura pasivă, tot pe porţiunea liniară:
F2
t 2 
Ac
Tensiunea datorată forţei centrifuge apare doar când cureaua se înfăşoară pe fiecare roată şi este acelaşi
pe ambele roţi, în ipoteza că viteza periferică a curelei este constantă (fără alunecări):
F   v 2  Ac
 tc  c     v2
Ac Ac

Dacă există alunecări între curea şi roţi, forţa centrifugă (implicit şi efortul cauzat de ea) va deveni o
funcţie dependentă de viteză, accentuând neuniformitatea funcţionării transmisiei.
Tensiunea de pretensionare (dar în repaus), este:
Fo
 to 
Ac
Tensiunea de încovoiere pe roată. În porţiunea curelei ce se înfăşoară pe roţi, apare un efort suplimentar, de
încovoiere. Calculul se face considerând că materialul curelei respectă legea lui Hooke; din cauza încovoierii,
fibra de pe suprafaţa exterioară a curelei se alungeşte, iar cea dinspre interior (în contact cu roata) se comprimă.
Se consideră că fibra neutră a curelei se suprapune cu cea mediană (grosimea h a curelei este mică în
comparaţie cu razele roţilor). Alungirea la exterior a elementului de curea definit prin unghiul la centru d :
 d  d h h
L    h d    d  d
2   2 2 2
h
d
L h h
Alungirea specifică:   2  
L d h d h d
d
2

 depinde invers proporţional de diametrul roţii peste care trece cureaua, de

aceea ea este diferită (  1  2 ) pentru fiecare roată şi va avea indicele roţii:
h h
1  ; 2 
d1 d2

Alungirea specifică este mai mare cu cât diametrul roţii este mai mic şi cu cât cureaua va fi mai groasă.
 roţile de curea nu pot fi oricât de mici pentru că se depăşeşte alungirea specifică admisă, peste care cureaua
se rupe din cauza încovoierii sau are deformaţii plastice care vor produce detensionarea curelei, scăderea forţei
transmise şi alunecări foarte mari.
Se recomandă ca grosimea curelei să fie mică
pentru a nu mări solicitarea de încovoiere în curea.
Dacă grosimea h a curelei este mică, tensiunea de
tracţiune va rezulta mare din cauza ariei transversale
mici. Producătorii de curele fac un compromis între
cele două tendinţe, ajutaţi de progresul în domeniul
materialelor și a tehnologiilor de inserţie etc.
Tensiunile de încovoiere în curea:
Eh
 i1  când se înfăşoară pe roata 1
d1
Eh
 i2  când se înfăşoară pe roata 2.
d2
Tensiunea totală în curea, în exploatare, nu este constantă pe lungimea curelei:
- în punctul A, de tangenţă a curelei cu roata conducătoare:
tot 1  t1  i1  tc

- în punctul C în care cureaua începe să se înfăşoare de pe roata condusă:

 tot 2   t 2   i 2   tc
Aria curelei este Ac  b  h iar forţa totală în fiecare ramură a curelei se poate exprima funcţie de forţa
utilă Fu , dată în tema de proiectare.
Pentru ca o curea să reziste, tensiunea maximă în curea respectă condiţia:
 max   tot 1   lim
 lim - tensiunea limită de solicitare a materialului curelei la care deformaţiile plastice relative au anumite valori,
acceptate ca nesemnificative în funcţionare. Ea se determină experimental de firma producătoare de curele.
La parcurgerea unui ciclu (adică a perimetrului transmisiei), solicitarea curelei este variabilă în timp şi
ruperea ei se datorează oboselii (cu excepţia ruperii la suprasarcină). Ciclul pentru curea se poate echivala cu un
ciclu oscilant. Perioada T este timpul în care un punct de pe curea revine în aceeaşi poziţie după ce trece o dată
peste toate roţile transmisiei. Tensiunea  lim este limita la oboseală sau la durabilitate limitată, în funcţie de
numărul de cicluri.
În funcţionare, forţa utilă:
e   1  1
Fu  F1  F2  2Fo  Fc 
e   1  1
şi tensiunea utilă în curea:
e   1  1
 tu  2 to   tc 
e   1  1

20.CURELE TRAPEZOIDALE
Suprafeţele de lucru (în contact cu roata) sunt flancurile
înclinate. Capacitatea portantă mai mare şi încărcarea mai mică pe
arbori se datorează creşterii aparente a coeficientului de frecare:

Ff    Fn   Fn
sin  / 2

  este coeficientul aparent de frecare.
sin  / 2

Unghiul la vârf al secţiunii curelei fiind standardizat,   40o ,

rezultă   2,92 .

Raportul h/d s-a mărit, curelele trapezoidale fiind mai sensibile la încovoiere şi având alunecări relative mai
mari, ceea ce afectează negativ durabilitatea lor.

21.CARACTERISTICILE UNUI CICLU

Majoritatea pieselor sunt supuse la solicitări variabile în timp.

La solicitările variabile, tensiunea din piesă este o funcţie dependentă de timp.

a) b) c)

Solicitările mecanice sunt:

- periodice,
- aperiodice.
Perioada unei solicitări coincide cu o rotaţie sau cu o fracţiune din ea, cu timpul necesar unei curse (de piston,
de exemplu).
Ciclu de solicitare - mulţimea valorilor tensiunilor pe durata unei perioade.

22.CLASIFICARI DE CICLURI
Clasificarea ciclurilor în funcţie de valoarea tensiunilor într-o perioadă,:

- cicluri staţionare:   t   t  T ;

- cicluri nestaţionare: o variaţie pseudo-periodică, dar valorile pentru o perioadă nu se repetă identic şi
perioada de oscilare a tensiunii între o valoare minimă şi una maximă poate fi diferită.

Cicluri staționare

23.PARAMETRUL UNUI CICLU

Un ciclu de solicitare variabilă:

- tensiunea maximă,  m ax ;

- tensiunea minimă  m in ;

 max   min
- tensiunea medie m 
2
 max   min
- amplitudinea tensiunii v 
2

- coeficientul de asimetrie R  min
 max

 max   m   v şi  min   m   v .

Relaţiile se scriu analog şi pentru tensiuni de forfecare sau răsucire

 24.CLASIFICAREA CICLURILOR DUPA VALOAREA COEFICIENTULUI DE
ASIMETRIE R

25.MECANISMUL DISTRUGERII PRIN OBOSEALA

Oboseala - un proces de distrugere caracterizat prin transformări structurale progresive, permanente şi
localizate, care apar în materialele supuse la sarcini variabile. Rezultatul oboselii poate fi una sau mai multe
fisuri, în final ruperea.

Comportarea materialelor la oboseală depinde de compoziţia şi structura lor, de gradul de omogenitate şi

anizotropie.

Etapele ruperii prin oboseală:

- amorsarea microfisurii de oboseală din cauza defectelor din reţeaua cristalină, grăunţilor cu structură mult
diferită, porilor, incluziunilor sau chiar defectelor de suprafaţă (o zgârietură etc.);
- propagarea fisurii: din cauza solicitărilor repetate, fisura îşi schimbă forma, este mărită, închisă şi deschisă în
mod repetat; această zonă are un aspect lucios pe piesele distruse prin oboseală;
- ruperea finală din cauza reducerii suprafeţei secțiunii care preia eforturile exterioare; suprafaţa acestei ruperi
este rugoasă.

26.CURBA WHOLER
Rezistenţa la oboseală a unui
material pentru un anumit tip de
solicitare și pentru un anumit ciclu
caracterizat prin coeficientul de
asimetrie R,  R , este cea mai mare
valoare a tensiunii maxime la care
epruveta standard nu se rupe oricât de
mare ar fi numărul de cicluri la care
este supusă.
 Pe curba Wöhler există patru domenii:
I - zona de solicitare cvasi-statică, N  50 , epruvetele se rup la tensiuni maxime inferioare, dar apropiate
de rezistenţa la rupere în condiţii statice pentru acel tip de solicitare; sunt rar întâlnite în practică;
 
II - zona oligociclică N  10 2 ...10 4 ; ruperea se produce după un număr mic de cicluri fiind caracterizată
prin apariţia unor mici deformaţii plastice locale şi ecruisări; studiată la microscop, zona de rupere se
caracterizează prin fragmentarea şi dezorientarea cristalelor, alunecări alternative şi striaţii;
 
III - domeniul durabilităţii limitate N  10 4 ...10 6 :
N   m  N o   Rm  cons tan t
m este o constantă de material;
 
IV - domeniul durabilităţii nelimitate sau de rezistenţă la oboseală N 10 6 cicluri ; piesa nu se rupe deşi la
nivel microstructural apar alunecări distribuite uniform, dar nu se iniţiază microfisuri.

Curba Wöhler cu palier orizontal este asociată oţelurilor şi

aliajelor de titan. Majoritatea aliajelor neferoase şi a polimerilor
nu au o rezistenţă la oboseală, curba lor N   R fiind
descrescătoare, ultima zonă cu o pantă mai mică. Pentru aceste
materiale se determină o rezistenţă convenţională la oboseală
(tensiunea maximă la care epruveta sau piesa nu se rupe pentru un
anumit număr de cicluri N 0 ):
N 0  2  10 6 ...2  10 7 la oţeluri,
N 0  5  10 7 ...10 8 la aliaje neferoase,
N 0  5  10 6 la lemn.

27.FACTORII CARE INFLUENTEAZA REZISTENTA LA OBOSEALA

A) factori de material B) factori constructivi C) factori de exploatare

- compoziţia chimică; - tipul de ciclu (coeficientul
- structura şi mărimea grăunţilor - formă, inclusiv abateri de asimetrie R);
cristalini, impurităţi; de formă; - valori caracteristice
- procedeul tehnologic de - dimensiuni, inclusiv  max ,  min sau  m ,  v ;
obţinere a materialului; abateri dimensionale; - mediul de lucru
- tratamentul termic, termo- - rugozitate (mărime, (compoziţia lui,
chimic sau mecanic aplicat; formă, orientare). temperatură, agresivitate
- tensiunile remanente. chimică sau mecanică etc.).
Factorul de influenţă a tratamentului  t este raportul dintre rezistenţa la oboseală a piesei tratate  Rt şi
cea a piesei netratate, solicitate identic,  R :

 t  Rt
R
 t  1 pentru tratamente termo-chimice şi mecanice.

Coeficientul teoretic de concentrare a tensiunilor - raportul între valoarea maximă a tensiunii în piesa cu
concentrator şi valoarea maximă a tensiunii în piesa fără concentrator:

k  M
n
 Coeficient de concentrare al tensiunilor pentru solicitare la oboseală:

K  R
 RK
sau

K  R
 RK
Factor dimensional de rezistență la oboseală:

 R
 Rd
 R - rezistenţa la oboseală a epruvetei-standard (cu d  10 mm ),
 Rd - rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu dimensiunea (diametrul) d.
 depinde de
- solicitare: încovoiere, torsiune sau tracţiune-compresiune şi
- grupa de material (oţel, fontă, aliaje neferoase, materiale plastice, compozite).
 
  R sau   R
 Rd  Rd

Factorul de calitate a suprafeţei  este raportul între rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu o anumită
rugozitate,  R şi rezistenţa la oboseală a unei epruvete identice dar lustruit fin (oglindă),  R :
 R

R
Factorul de influenţă a mediului  m : raport dintre rezistenţa la oboseală  Rm pentru piesa solicitată la
fel, dar într-un anumit mediu (apă, soluţii, aer cu umiditate mare, aer cu agenţi chimici etc.) şi rezistenţa la
oboseală a epruvetei solicitată în atmosferă standard:

 m  Rm
R
Rezistenţa la oboseală pentru o piesă care lucrează în condiţii date:

RKd      R  m   t (încovoiere, tracţiune)
K

RKd       R  m   t (forfecare, răsucire)
K

28.FACTORUL DIMENSIONAL, FACTORUL DE CALITATE AL SUPRAFETEI

Factor dimensional de rezistență la oboseală:
R

 Rd
 R - rezistenţa la oboseală a epruvetei-standard (cu d  10 mm ),
 Rd - rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu dimensiunea (diametrul) d.
 depinde de
- solicitare: încovoiere, torsiune sau tracţiune-compresiune şi
- grupa de material (oţel, fontă, aliaje neferoase, materiale plastice, compozite).
 
  R sau   R
 Rd  Rd
 Factorul de calitate a suprafeţei  este raportul între rezistenţa la oboseală a unei epruvete cu o anumită
rugozitate,  R şi rezistenţa la oboseală a unei epruvete identice dar lustruit fin (oglindă),  R :
 R

R

29.FACTORUL DE INFLUENTA A MEDIULUI

Factorul de influenţă a mediului  m : raport dintre rezistenţa la oboseală  Rm pentru piesa solicitată la
fel, dar într-un anumit mediu (apă, soluţii, aer cu umiditate mare, aer cu agenţi chimici etc.) şi rezistenţa la
oboseală a epruvetei solicitată în atmosferă standard:

 m  Rm
R
30.CRITERII DE SEMILITUDINE
în abscisă -  m

în ordonată -  v .

Curba ABC - curba ciclurilor limită

Un ciclu oarecare: M  m ,  v  .

Suma coordonatelor unui punct de pe curbă - rezistenţa la oboseală pentru un coeficient de asimetrie R:
 maxP R   mP   vP
A0 ,  1  - ciclul alternant-simetric,

C  m , 0  - rezistenţa la solicitare statică (  m poate fi  c sau  r ); B o / 2 ,  o / 2  - ciclul pulsator.

Un ciclu sub curba limită nu va produce ruperea materialului.

Un ciclu deasupra curbei limită indică o rupere a piesei după un număr oarecare de cicluri.

R = constant este cel mai utilizat; ciclul limită L3  mL ,  vL  se află la intersecţia curbei ABC cu dreapta OM.
Între coordonatele punctului M şi L3  mL ,  vL  se scrie:
 
R  constant minL  min
 maxL  max
m = constant: criteriul este reprezentat prin verticala
ML1 şi se aplică mai ales la cicluri alternante de acelaşi
semn, când  m este mai mare decât  v ; coeficientul de
siguranţă este:

s  vL
v

min = constant este reprezentat prin dreapta ML2

înclinată la 450 faţă de axa  m : se aplică şi la şuruburile
cu prestrângere:

s  max L
 max

31.CALCULUL COEFICIENTULUI DE SIGURANTA

Criteriul de similitudine R  constant (dreapta OML) se face pentru o piesă concretă. Punctul A are
ordonata  1Kd , iar punctul B are abscisa  c .

Fie Mm ,  v  ciclul real de solicitare al piesei. O dreaptă paralelă cu AB, situată sub ea, reprezintă locul
geometric al ciclurilor cu acelaşi coeficient de
siguranţă s; linia ciclurilor-limită AB corespunde unui
coeficient de siguranţă s  1 , neutilizabil. Fie dreapta
A’B’ paralelă cu AB şi care trece prin M. Punctul L
reprezintă ciclul limită pentru piesa considerată. Din
MMB  AOB :

MM ' AO v 
 ↔  1Kd
M ' B' OB c c
 m
s
Coeficientului de siguranţă la oboseală:
1
s
v 
 m
 1Kd  c

O piesă este rezistentă la oboseală dacă s  1,5....2.

32.CALCULUL LA DURABILITATE LIMITATA

Organe de mașini calculate la durabilitate limitată

- vase sub presiune,

- trenuri de aterizare,
- piese pentru arme,
- elemente de aparatură cu durabilitate impusă,
sunt solicitate variabil de un număr redus de ori (103...105), sub valoarea N 0 . Pentru aceste piese calculul
“clasic” se făcea la oboseală, piesele fiind supradimensionate şi neeconomice.
 Calculul la durabilitate se face utilizând zona descendentă a curbei Wöhler:
N   m  N 0   m1  cons tan t .

Coeficientul de siguranţă la rezistenţa de durată, pentru N cicluri:


s  L

Coeficient de siguranţă la durabilitate:
NL
sN 
N

Calculul la durabilitate limitată echivalează cu alegerea unor rezistenţe admisibile superioare celor pentru
durată nelimitată de funcţionare şi este recomandat când se cunoaşte durata de viaţă a piesei N  N 0 .

33.CLASIFICAREA GENERALA A ASAMBLARILOR

O asamblare poate îndeplini una sau, simultan, mai multe funcţii:
• funcţia de asamblare propriu-zisă care asigură transmiterea sarcinilor prin piese în condiţiile
anulării sau limitării deplasărilor lor relative;
• funcţia de reglare a unor parametri dimensionali sau mecanici, de limitare a mişcării;
• funcţia de siguranţă prin distrugerea unui organ de maşină relativ ieftin, în anumite condiţii, în
scopul protejării unui ansamblu scump şi evitarea unor avarii cu consecinţe grave;
• funcţia de etanşare.
Asamblări după modul de realizare şi utilizări:
- asamblări demontabile (pene, şuruburi, pe con); pot fi montate şi demontate repetat, fără a afecta piesele
asamblate şi parametrii de funcţionare ai ansamblului;
- asamblări nedemontabile se realizează cu procedee tehnologice specifice, bazate pe reacţii termo-chimice,
modificări de compoziţie şi de structură: asamblările prin sudură, prin nituire şi prin lipire; desfacerea unei
astfel de asamblări se face numai prin distrugerea unui sau mai multor elemente care au participat la realizarea
ei;
- asamblări mixte sau prin strângere: au la bază deformaţii elastice sau elasto-plastice ale pieselor asamblate;
se consideră demontabile (dar de un număr mic de ori) dacă deformaţiile sunt numai elastice.
În funcţie de frecvenţa de utilizare şi de cerinţe tipo-dimensionale, asamblările şi piesele implicate în
ele:
• standardizate după criterii (formă, dimensiuni, criterii de calcul),
• tipizate,
• nestandardizate.
 34.ASAMBLARI CU NITURI
Nituirea se foloseşte pentru asamblarea pieselor subţiri care nu se pot suda sau lipi; se folosesc nituri din
materiale moi (aluminiu şi aliaje ale lui, mase plastice). Cele mai des utilizate forme sunt cele tubulare, la care
consumul energetic de închidere a nitului este mai mic

Niturile se livrează cu un singur cap, celălalt cap, numit de închidere, formându-se din coada nitului, prin
presare la cald sau la rece. Deformarea datorată întinderii ar trebui să se încadreze în domeniul elastic, dar acest
lucru este greu de controlat.

Funcţie de dispunerea niturilor, ele pot fi pe un singur rând sau pe mai multe, cu sau fără eclise.

Calculul asamblărilor nituite:

 iniţial, din condiţia de rezistenţă a tablelor la solicitările aplicate, se determină grosimea lor s.
 în funcţie de ea, se aleg din standarde sau cataloage d, a, t, se adoptă numărul de nituri n, funcţie de pas şi
de lungimea asamblării.
 se verifică dacă efortul de forfecare în nit şi cel de strivire pe tablă nu depăşesc valorile admisibile
 35.ASAMBLARI SUDATE
Procesul tehnologic de sudare: realizarea unei asamblări nedemontabile prin încălzirea, cu sau fără apăsare,
a două sau mai multe piese, cu sau fără material de adaos; materialele, în zona de contact, se aduc în stare topită
sau plastică prin aport de energie termică.
Domeniu de aplicabilitate: construcţia de maşini, industria navală, recipiente, construcţii metalice, industria
automobilelor, reţele termice, recondiţionări, tăieri de semifabricate.
Avantaje:
 obţinerea de subansamble care, prin alte procedee (turnate, nituire) ar fi mari consumatoare de energie şi
materiale,
 nu există suprapuneri şi nici elemente de asamblare ca nituri sau şuruburi;
 pregătirea şi sudarea pieselor sunt relativ simple şi necesită instalaţii şi aparatură mai puţin costisitoare faţă
de turnare;
 se pot obţine forme complicate cu piese simple.

Dezavantaje:
 calitatea cusăturii depinde de executant;
 în zona sudată apar concentratori mari de eforturi ce determină tensiuni remanente modificând, în timp,
forma ansamblului;
 rezistenţa la oboseală a unui ansamblu sudat este mai mică comparativ cu cea a aceluiaşi ansamblu dar fără
suduri.

În funcţie de procesele ce au loc în zona sudată, sudarea se execută prin:

- topirea zonelor de contact; sudura astfel obţinută se numeşte sudură prin topire;
- încălzirea şi apăsarea pieselor: rezultă o sudură termodinamică;
- numai prin apăsarea pieselor: se obţine o sudură prin presare.

Sudarea prin topire se realizează prin aport de energie termică:

- topirea şi reducerea oxidului de fier cu aluminiu (termit);
- cu gaze: arderea unui gaz combustibil (acetilenă, propan-hidrogen) într-un gaz comburant (oxigen sau aer);
- cu arc electric; se disting mai multe variante:
- prin scânteie între electrod şi piesă;
- cu arc electric descoperit, cu electrod fuzibil;
- cu electrod de cărbune;
- sub strat de flux (în special pentru lungimi mari, recondiţionări şi încărcări);
- în mediu protector (atmosferă de CO2 sau argon), cu electrod fuzibil sau nu; sudurile cu jet sau arc
de plasmă se realizează tot în atmosferă controlată;
- cu radiaţii: energia termică necesară este transmisă prin radiaţii (laser, fascicul de electroni); sudarea are
precizie mare dar se face de obicei în atmosferă protectoare (vid, gaz metan, argon etc.); este mult utilizată în
mecanica fină;
- prin rezistenţă electrică sau prin inducţie: materialele pot fi protejate în baie de zgură sau în incinte cu
atmosferă controlată.

Sudarea prin presare se poate realiza în mai multe moduri:

- participă doar cele două piese care se asamblează iar încălzirea locală se face electric:
- prin conducţie (încălzirea se face prin efect Joule);
- prin inducţie (zona de sudat a pieselor se află într-un câmp electric cu curenţi de medie sau înaltă
frecvenţă);
- cu arc electric (încălzirea durează puţin);
- cu energie mecanică: la rece (refulare, extrudare), prin şoc (explozie, impulsuri magnetice), cu
ultrasunete, prin frecare.
 Sudarea maselor plastice nu necesită temperaturi mari ca metalele; procedeul se alege funcţie de
structura materialelor şi proprietăţile lor mecanice şi termice, de mărimea producţiei; se preferă sudarea cu
agenţi termici gazoşi, prin frecare şi presare, cu ultrasunete.
Defectele sudurilor sunt, unele vizibile, altele detectabile doar cu aparatură specială (cu radiaţii X sau cu
ultrasunete):
 fisuri (longitudinale, stelate, ramificate),
 goluri, incluziuni solide (de zgură, de flux, de oxizi) sau
 incluziuni de gaze,
 retasuri,
 lipsă de pătrundere şi
 zone fără topire,
 defecte de formă
- subţiere,
- îngroşare,
- umplere insuficientă a rostului,
- lăţime neregulată a cusăturii,
- suprafaţă neregulată, reluare defectuoasă a sudurii,
- aliniere imprecisă etc.).

36.SUDABILITATE
Sudabilitatea este proprietatea tehnologică a unui material de a putea fi sudat printr-un procedeu dat astfel
încât asamblarea obţinută să corespundă calitativ şi economic.

O corelaţie între material, forma ansamblului, caracteristici mecanice ale asamblării, siguranţă în exploatare
şi preţ.

Sudabilitatea fontelor este scăzută; la încălzire au tendinţa de a forma straturi fragile, fisuri, proces accentuat
la răcire. Totuşi, rezultate bune se obţin la sudarea la cald sau cu electrod de oţel. Unele aliaje neferoase sunt
sudabile, dar în condiţii speciale: pentru ele se preferă alte procedee: lipire, deformare plastică.

Oţelurile sunt încă cele mai utilizate materiale pentru suduri şi sudabilitatea lor are două aspecte:

• metalurgic şi tehnologic,
• caracteristicile mecanice ale asamblării.

Aprecierea comportării la sudură din punct de vedere metalurgic, se face prin conţinutul de carbon
echivalent
n Xi
C ech  C  
i 1 ci
C - conţinutul de carbon (în %),
X i - elementul de aliere i (în %) şi
c i - un coeficient determinat experimental.
Cele mai des utilizate sunt cele ale Societății Americane de Sudură (American Welding Society - AWS)
%Mn  %Si %Cr  %Mo  %V %Cu  %Ni
Cech  %C    % 
6 5 15
În 1967, Institutul Internațional de Sudură (International Institute of Welding - IIW) recomandă o
formulă pentru oțeluri carbon și oțeluri manganoase slab aliate, dar nu pentru oțeluri de rezistență ridicată
micro-aliate și oțeluri aliate cu crom și molibdem:
%Mn %Cr  %Mo  %V %Cu  %Ni
Cech  %C    %
6 5 15
Se recomandă C ech  0 ,45% . Şi peste această valoare unele oţeluri se pot suda, însă piesele trebuie
preîncălzite

37.ZONELE IMBINARII SUDATE

Cusăturile sudate sunt continue sau întrerupte; segmentele de sudură fiind simetrice sau alternative.
În funcţie de procesele care au loc la sudare, îmbinarea are patru zone cu structuri şi proprietăţi mecanice
specifice:
- zona materialului de adaos (MA);
- zona de interferenţă dintre mate-rialul de adaos şi cel de bază (MI);
- zona de influenţă termică (MT);
- zona materialului de bază (MB); aici temperaturile nu depăşesc 7200C şi că proprietăţile mecanice
nu se modifică semnificativ (pentru oţeluri sudate).

Mărimea zonei influenţate termic depinde de energia consumată la sudare şi de procedeul tehnologic folosit:
5...6 mm la sudare manuală, 0,5...10 mm la sudare automată sub strat de flux şi 25 mm la sudare oxiacetilenică.

Este zona cea mai neomogenă din punct de vedere

structural şi al proprietăţilor mecanice.

Cusătura sudată se caracterizează prin zona afectată

termic (ZAT) - volumul de material cu modificări
microstructurale și ale proprietăților mecanice din cauza
câmpului termic specific tehnologiei de sudare.

38.CALCULUL IMBINARILOR SUDATE

Tensiunile admisibile pentru asamblările sudate se determină ţinând seama de :

 rezistenţa admisibilă a materialului de bază,

 tipul sudurii,
 natura solicitării (statică sau variabilă, de tracţiune, de forfecare sau compusă),
 tehnologia de sudare şi calitatea execuţiei.
 Tensiunea admisibilă a sudurii, solicitată static:
 as  k     a

k - ţine seama de coeficientul de asimetrie a ciclului de solicitare iar  ţine seama de felul solicitării (de
tracţiune sau de încovoiere) şi de tipul sudurii (cap-la-cap sau de colţ).

 a - rezistenţa admisibilă la tracţiune a materialului de bază, pentru tipul de solicitare (statică sau variabilă, cu
un anumit coeficient de asimetrie R).

Pentru o solicitare complexă, se calculează o tensiune echivalentă  echs care se compară cu tensiunea
admisibilă a sudurii  as .
 ech   2  3 2   as pentru suduri cap-la-cap
 echs  K [  2  (  2   //2 )]   as pentru suduri de colţ
Relaţia este propusă de I.I.S. (Institutul Internaţional pentru Sudură), pentru o stare spaţială de tensiuni
în cusătură. K şi  sunt parametri determinaţi experimental.
Pentru oţeluri, se recomandă:
 
 echs   2  1,8  2   II2   as

 Asamblări sudate cap-la-cap

Solicitările se reduc în centrul de greutate al secţiunii mediane a rostului (secţiunea ABCD).

Sarcinile exterioare (momente sau forţe reduse în centrul secţiunii ABCD) determină un sistem de
tensiuni:
 - tensiune normală pe planul ABCD;
  - tensiune de forfecare orientată perpendicular pe lungimea cusăturii;
 // - tensiune de forfecare orientată în lungul cusăturii.
 apare datorită solicitării de tracţiune, compresiune, încovoiere sau combinaţii ale acestora iar tensiunile
de forfecare sunt generate de forţe de forfecare sau momente de torsiune.
Pentru determinarea ariei pe care acţionează tensiunile, grosimea de calcul la îmbinări cap-la-cap se
consideră egală cu grosimea minimă a tablelor sudate
a  s m in  ; se recomandă ca sudura să fie convexă sau
plană (obţinută prin polizare); sudura concavă
micşorează rezistenţa cusăturii, secţiunea ei fiind mai
mică decât secţiunea pieselor sudate.
Odată calculate aceste tensiuni, se poate calcula  echs .

Exemplu:

Calcul al unei suduri cap-cap, solicitate la încovoiere.

Se cunosc:
b – înălţimea grinzii,
l - lăţimea ei,
diagrama de momente încovoietoare,
rezistenţa admisibilă a sudurii  as  .
 Se face un calcul de verificare. Forţa F s-a redus în centrul cusăturii (O pentru secţiunea ABCD), la forţa F
şi momentul M is .
M is M is F
  ;   ;  //  0
Ws 2
b  ls b  ls
6

Lungimea de calcul a sudurii este l s  l  2  a

Ws  b 2  l s / 6 - modulul de rezistenţă al secţiunii cusăturii sudate:
2
 6  M is  2
 echs   2
 3   2     3 F 
   as
 b2  l  bl
 s   s 
Se recomandă sudarea în zonele cu moment încovoietor minim, în acest caz, cât mai aproape de reazem
sau chiar evitarea unei soluţii cu sudură.

 Asamblări sudate de colţ

Etapele pentru calculul unei suduri de colţ:

- alegerea unui plan de separare între piese (planul A’BCD’.
- sarcinile exterioare se reduc faţă de centrul de greutate al secţiunii cusăturii, conţinută în acel plan;
- se calculează eforturile n , t  , t //  ;
- se determină  ,  , //  ;
- se calculează tensiunea echivalentă
- se verifică inegalitatea:  ech s   as .
Deseori sudurile de colţ sunt în unghi drept, deci,   45o . Sistemul devine:
 n  t
 
 2
  n  t
  
 2
 //  t //


Relaţia poate fi folosită şi la dimensionare:
se impun a,  as ,
se cunosc sarcinile exterioare şi
se determină l s - lungimea de calcul pentru cusătura de sudură.
Lungimea de calcul pentru cusături sudate l s :
l s  l (lungimea cusăturii geometric calculată) pentru cusături pe contur închis;
l s  l  2  a sau l s  l  2  s pentru cusături pe contur deschis;
 Exemplu de calcul al unei suduri de colţ.

Nu se recomandă fixarea grinzii cu o singură cusătură pentru că se introduce un moment încovoietor

suplimentar ( M i s  F  b / 2 ) care, în sudură, produce un efort t   0 .
Pentru două cusături laterale t   0 .
Rezultă următoarele eforturi, calculate întâi în planul de separare al sudurii şi apoi în secţiunea mediană a
rostului:
 3 F l
 M is 3  F  l  
n   
2
ls  a  2
 Ws l s2  a 
  3 F l
t   0     
2
 F  ls  a  2
t //  
 2  a  ls  //  t //  F
  2  a  ls
Se verifică:
 
 echs   2  1,8  2   II2   as

39.CALCULUL RECIPIENTELOR
Recipientele se găsesc în instalaţii chimice,
termice (cazane, schimbătoare de căldură, ţevi şi
tuburi), în echipamentele pentru stocarea fluidelor
sub presiune.
Având în vedere importanţa şi gradul de
periculozitate, proiectarea şi executarea lor trebuie să
respecte norme naţionale (ISCIR) şi internaţionale
(ISO).
Pe recipiente există două tipuri de cusături
sudate: longitudinale (pe generatoare) şi pe circumferinţă.
  Calculul sudurilor longitudinale
S-a izolat jumătate din corpul cilindric şi s-au introdus forţele care menţin echilibrul sistemului. Presiunea
interioară p se consideră constantă. Pe un element de suprafaţă dA  l  r  d acţionează o forţă elementară:
dF  p  dA  p  l  r  d
cu componentele:
dFV  dF  sin  pe verticală şi
dFH  dF  cos  pe orizontală.
Prin integrare :
 
FV  dFV  dF  sin   p  l  r  cos 0 2  p  l  r  p  l  d
 
0 0
 

FH   dFH   dF  cos  p  l  r  sin 0 0
0 0
Secţiunea de rupere pe generatoare este A  s  l , s fiind grosimea tablei. Cusătura sudată este solicitată la
tracţiune:
FV pl d pd
1   
2 A 2sl 2s

 Calculul sudurilor pe circumferinţă.

Forţa care acţionează pe cusătura circumferenţială este:
 d 2
F p
4
Aria secţiunii este A    d  s , iar tensiunea ce apare, este tot de tracţiune:
F  d 2  p pd
2   
A 4   d  s 4  s
Cum  1   2 , pericolul principal de distrugere la corpurile cilindrice cu presiune interioară, este ruperea
după generatoare. Pentru dimensionarea tablei, relaţia devine:
pd
s c
2   as
 as este tensiunea admisibilă a sudurii, c fiind adaosul de coroziune:
c  vL
v - viteza de coroziune a materialului sudat, determinată experimental în condiţii impuse de temperatură,
compoziţie a fluidului, dată în norme/cataloage, în mm/an,
L - durata de exploatare în aceeaşi unitate de timp (ani).

40.SARCINI IN ASAMBLAREA SURUB – PIULITA

Piesa cu filet la exterior se numeşte şurub iar cea cu filet la interior se consideră piuliţă. Forma filetului şi
parametrii dimensionali fiind standardizaţi sau tipizaţi.
Deplasarea dintre piesa-şurub şi piesa-piuliţă, în cazul strângerii sau desfacerii unei asamblări filetate, dar şi
pentru transmisii cu şurub, se poate echivala cu deplasarea cu viteză constantă, pe un plan înclinat (spira
desfăşurată a şurubului) a unui corp (piuliţă) de “greutate“ F (de fapt, forţa de strângere) cu ajutorul unei forţe
FT .
 Unghiul planului înclinat este unghiul spirei filetului . şi forţa FT acţionează pe diametrul mediu al
filetului (a). Conform legii a III-a a mecanicii clasice, pe planul înclinat apare reacţiunea F N şi o forţă de
frecare, opusă, ca sens, deplasării piuliţei:
F f    FN
Pentru simplificare, se va analiza filetul pătrat, pentru două cazuri.
A. Piuliţa “urcă”: de fapt, este “strânsă”: se transformă rotirea în translaţie:
FT  F  tg    
B. Piuliţa “coboară” (de fapt, este desfăcută); translaţia se transformă în rotaţie.
FT  F  tg    
 - unghiul de frecare (   tg ,  - coeficientul de frecare caracteristic cuplului de materiale şurub-piuliţă şi
condiţiilor de ungere).
Forţa de frecare depinde de forţa normală pe flancul activ al spirei şi de coeficientul de frecare
caracteristic cuplului de materiale:

Ff  F    F
cos  

41.CALCULUL RANDAMENTULUI

Randamentul oricărui sistem tehnic:   Lu / Lc

Lu - lucrul mecanic util, L c - lucrul mecanic consumat.

Randamentul pentru sistemul şurub-piuliţă se analizează pentru cele două situaţii.

A. Când piuliţa este strânsă (la şuruburi de fixare) sau când rotaţia se transformă în translaţie (la
şuruburi de mişcare), lucrul mecanic util este produsul dintre forţa utilă F şi deplasarea ei, pasul p:

Lu  F    F    d 2  tg

Lucrul mecanic consumat este produsul forţei de împingere a piuliţei FT şi distanţa d 2 :

Lc  FT    d 2

Randamentul:

Lu Fp F  tg
  
Lc   d 2  FT FT
 sau

tg

tg    

B. Dacă piuliţa este desfăcută sau se transformă translaţia în rotaţie, lucrul mecanic util:
Lu  FT    d 2

lucrul mecanic consumat

Lc  F      F  d 2  tg

tg    
 
tg 

42.FRECAREA PIULITEI PE SOCLU

La şuruburile de fixare, dar şi la unele de mişcare, deplasarea axială a
şurubului se face dacă piuliţa este rezemată pe un suport. Rotirea piuliţei pe
acest reazem introduce un moment de frecare suplimentar, M f . Suprafaţa
de rezemare As are formă inelară, cu diametrul interior d o şi cel exterior
De , aproximativ egal cu deschiderea la cheie S.
Pentru o distribuţie uniformă a forţei pe suprafaţa de reazem, presiunea
medie este:
F 4F
ps  

As   De2  d o2 
dM f     s  dF - momentul de frecare elementar:
dF - forţa de apăsare pe elementul de arie
dAs  2      dr - elementul de arie.
Momentul de frecare între piuliţă şi reazem:

Dm
M f  s F
2
Dm  De  d o  / 2 - diametrul mediu al suprafeţei inelare a reazemului

Pentru a învinge şi această frecare, piuliţa trebuie acţionată cu o forţă suplimentară FT pe diametrul
mediu al filetului:
2M f 2  s  F D 3e  d 3o
FT    
d2 3 d 2 D e2  d o2
Forţa necesară deplasării piuliţei:
FT*  FT  FT
Randamentul:
Lu Fp tg 
  
L c   d 2  FT* 2  s D 3e  d 3o
tg  +  
 
3 d 2 D e2  d o2
Coeficientul de frecare uscată între piuliţă şi soclul ei  s  0,2...0,3 .
 43.CALCULAREA INALTIMII PIULITEI
Calculul înălţimii piuliţei, m, se face în cazul încărcării uniforme a spirelor: pe fiecare spiră se
repartizează o sarcină F / z , z fiind numărul de spire.

mz p,

p - pasul filetului.

Spira desfăşurată este asimilată cu o grindă încastrată în corpul piuliţei.

Se admite că forţa F / z este liniar distribuită pe diametrul mediul al asamblării d 2  D2  .

a) încovoiere b) forfecare

Sarcina F determină în secţiunea de încastrare a spirei o solicitare compusă de încovoiere şi forfecare şi o

tensiune de strivire pe suprafaţa comună dintre spira şurubului şi cea a piuliţei:
F H1

M
- încovoire = i  z 2
W   D  m12
6 ai
F/z d 12   at
- forfecare = 
  D  m1 4  D  K 2   2  m
- strivire pe suprafaţa H 2    D2 (proiecţia suprafeţei de contact pe un plan normal la F):
F/z
q    qa
H 2    D2
Se calculează o tensiune echivalentă pentru suprafaţa de încastrare a spirei:
 ech   2  3 2   a

Pentru piuliţele standardizate, numărul de spire este impus, dar se face un calcul de verificare la
solicitare compusă şi strivire. În cazul materialelor mult diferite, pentru şurub şi piuliţă, valorile  ech şi  q se
compară cu cele admisibile (  a ,  qa ) pentru materialul mai slab (al piuliţei).
Pentru aplicaţii speciale, la care piuliţa nu este standardizată, se calculează un număr de spire din
condiţia de rezistenţă la strivire
 F
z
  H 2  D2  p   qa

H 2 şi D 2 şi p sunt parametri geometrici, standardizaţi ai filetului, impuşi din calculul de rezistenţă al

şurubului. Se recomandă z  8 . Se face apoi o verificare la solicitări compuse.

Înălţimea piuliţelor standardizate s-a determinat ca maximul rezultat din calculul de încovoiere,
forfecare şi strivire. Cea mai mare înălţime s-a obţinut din condiţia de rezistenţă la strivire şi în standard se ia
m  0,8d . Sunt standardizate şi piuliţe înalte ( m  0,8...1d ), joase ( m  0 ,8 d ). Pentru şuruburi de forţă sau de
mişcare, se face calculul piuliţei, luându-se în considerare o distribuţie neuniformă a sarcinii pe spire.

44.MATERIALE PENTRU SURUBURI SI PIULITE

Şuruburile şi piuliţele se execută din materiale diverse: oţeluri (cele mai des utilizate), aliaje neferoase, mase
plastice şi compozite cu rezistenţă mecanică. Standardele recomandă mărci de oţeluri netratate, tratate termic
sau termo-chimic. Pentru a fi mai uşor de selectat o marcă din gama diversă, oţelurile pentru asamblări filetate
se grupează astfel:
- pentru şuruburi există 9 grupe de caracteristici mecanice; simbolizarea unei grupe se face prin două
cifre despărţite prin punct: prima este raportul  r m in / 100 (  r m in în MPa), a doua este raportul  c /  r (sau
 0 ,2 /  r );

- pentru piuliţe, clasele de rezistenţă se deosebesc numai după raportul  r / 100 .

Alegerea perechii de mărci de oţel pentru o asamblare filetată depinde de

 natura şi mărimea tensiunilor maxime în asamblare,

 mediul de lucru (temperatură, acţiunea electro-chimică şi mecanică a lui) şi
 condiţiile de solicitare (statice, variabile, cu şoc),
 tehnologia de execuție și asamblare
 costul de fabricaţie.

45.SURUBURI CU/ FARA PRESTRANGERE

Şuruburile fără strângere la montaj sunt şuruburi de rezistenţă, care au nevoie
de joc între piesele asamblate.
La un dispozitiv de ridicare şurubul asigură susţinerea şi rotirea sarcinii.
Şurubul se calculează numai la tracţiune:
F
   at
As

As    d 12 / 4 - secţiunea minimă a şurubului,

 at   c / s - tensiunea admisibilă la tracţiune a materialului şurubului,

s  1,5...1,7 - un coeficientul de siguranţă.

 Calculele suruburilor cu prestrangere se fac în ipoteza că deformaţiile în şurub şi pachet respectă legea
lui Hooke (în domeniul elastic al materialelor).
Sistemul de forţe care acţionează în asamblare la terminarea montajului (MS) şi în exploatare (NR).
Ft  F  Frem  Fo  Fz
Alungirea şurubului  s este:
 F l
s   s l s   ls  o  s
Es As E s
As   / 4 - secţiunea transversală minimă a șurubului,
 d 12
E s - modul de elasticitate al materialului șurubului,
 s - deformaţia specifică a șurubului.
l s - lungimea şurubului, supusă deformării; ea nu este identică cu lungimea şurubului sau a tijei acestuia

Pentru pachet, contracţia  p este:

 Fo l p
 p  p lp  lp  
Ep Ap E p
 p - deformaţia specifică a pachetului,
l p - înălţimea lui, l p  s1  s g  s 2 sau l p  s1  s 2 , în funcţie de prezenţa unei garnituri de grosime s g sau nu;
Ap - secţiunea pachetului, măsurată în stare iniţială,
E p - modulul de elasticitate al pachetului (un modul echivalent, care depinde de modulele de elasticitate ale
pieselor pachetului E1 , E 2 , E g - pentru garnitură).

FoAs  E s
Rigiditatea şurubului: Ks    tg
s ls
F Ap  E p
Rigiditatea pachetului Kp  o   tg
s lp

46.VERIFICAREA SURUBULUI LA PRESTRANGERE

Verificarea şurubului la prestrângere (la montaj) la solicitare compusă:
- efortul de tracţiune:

F
 to  o
As

- efortul de răsucire dat de momentul de rotire al piuliţei:

d  s D 3e  d 3o 
Fo  tg (  ) 
2  
M to  M fo  2 3 D e2  d o2 
 to  
Wps Wps

M to - momentul de răsucire ce acţionează pe şurub la strângerea piuliţei iar

M fo - momentul de frecare între piuliţă şi reazemul ei (indicele o - faza de montaj);

Wps    d13 / 16 - modulul de rezistenţă polar al secţiunii minime a şurubului.

Fo - forţa iniţială de strângere, cunoscută din datele niţiale ale asamblării.

Utilizând ipoteza lucrului mecanic maxim de deformaţie, şurubul nu se rupe dacă:

 ech şurub   2to  3 2to   at   c / s

s - un coeficient de siguranţă; se recomandă:

1,25...1,75 - montaj îngrijit,

1,25...2,5 - montaj imprecis şi d14 m,

2,5...3 - montaj neîngrijit şi d14mm.

În exploatare şurubul este supus doar la tracţiune şi tensiunea este:
Ft
t    at
As

Strângerea sub sarcină (când nu se poate întrerupe funcţionarea instalaţiilor), introduce un efort de
răsucire suplimentar:

d  D 3  d 3o 
16  Ft  2 tg (  )  s  e 
M t  Mf  2 3 D e2  d o2 
t  
Wps   d13

Tensiunea echivalentă pentru şurub, va fi:

 ech şurub   2t  3 2t   at

Nu se recomandă strângerea sub sarcină pentru că  echs tinde să se apropie de  c (şurubul se va

deforma plastic, rezultând o slăbire a strângerii, chiar neetanşeitate).

47.TRANSMISII. CLASIFICARI
Transmisiile sunt subansamble ale sistemelor mecanice mobile, dispuse între
maşina motoare şi cea de lucru, cu scopul de a transmite energie şi mişcare, modificând
în sensul dorit parametrii cinematici (viteză unghiulară sau liniară, etc.) şi implicit
parametrii dinamici (forţe, momente). Câteodată soluţia constructivă a transmisiei
permite impunerea unei anumite legi de mişcare.

 După principiul de funcţionare şi după natura energiei necesare acţionării:

- transmisii mecanice,
- transmisii hidraulice,
- transmisii pneumatice,
- transmisii electrice,
- etc.
 După modul de transmitere a energiei şi mişcării, există mecanice
- transmisii prin frecare (roţi de fricţiune, transmisii cu curele sau bandă),
- transmisii prin angrenare (roţi dinţate, transmisii cu lanţuri sau cu curele dinţate).
 După felul contactului între elementele transmisiei
- transmisii directe: roţi de fricţiune, angrenaje dinţate, mecanisme şurub-piuliţă
- transmisii indirecte, transmisiile cu elemente flexibile (curele sau lanţuri).
 În funcţie de valoarea raportului de transmitere total:

- transmisii multiplicatoare: i 1; sunt mai puţin utilizate: se întâlnesc mai mult la aparate de măsură şi în
mecanica fină;
- transmisii neutre: i  1 ; transmisia nu modifică mişcarea dar este necesară din alte considerente: spaţiu,
siguranţă, distribuţia mişcării la mai mulţi utilizatori, etc.;
- transmisii reducătoare sau reductoare, i  1.

48.LEGAREA IN SERIE SI PARALEL

Eficienţa transferului energetic este randamentul mecanic al transmisiei:

Lu Pu
 
Lc Pc

Indicele u este pentru lucrul mecanic sau puterea utilă iar indicele c este pentru aceleaşi mărimi, dar
consumate (sau de intrare).
 49.RELATIA LUI HERTZ

Fn 1 1
Relaţia lui Hertz H 
b   1  12 1  22 
   
 E1 E2 
 

b - lungimea contactului;

1 1 1
 - raza echivalentă de curbură,  
 1 2

E1 , E 2 – modulele de elasticitate ale materialelor cilindrului 1, respectiv 2,  1 , 2 - coeficienţii lui Poisson

pentru materialele în contact.
 Semnul + este pentru cilindri tangenţi la exterior, semnul – pentru cei tangenţi la interior.  1  d 1 / 2 şi
 2  d 2 / 2 . 2bo lăţimea contactului.

50.RELATIA DISTANTEI DINTRE AXE

Unde:

Mt1 este moment de torsiune la intrarea in redactor pentru prima treapta

Mt2 este momentul de torsiune la interarea pe treapta a doua a reductorului
“+” pentru angrenare exterioara
“-“ pentru angrenare interioara
KA este factorul regimului de funtionare este supraunitar si depinde de suprasarcinile dinamice din exploatare
datorate tipului masini de lucru
KV este factorul dinamic dependent de sarcinile dinamice suplimentare datorate erorilor de ecuatii si angrenaj.
Acest factor depinde de clasa de precizie a angrenajului.
KH𝛼 este factor de repartitie a tensiunii hertziene pe flancul dintelui pe plan normal, care evidentiaza
repartizarea uniforma a sarcinilor pe suprafelor perechilor de dinti aflate simultan in angrenare
kHβ este factorul de repartizare pe latimea danturi. La o proiectare initiala se recomanda kHβ =(1.15…1.35).
zE factor de material
zβ factor al unghiului de inclinare al dintelui
zε este factorul care ia in considerare lungimea liniilor de contact datorita gradului de acoperire totala al
angrenajului cu dinti inclinati
zn este factorul de forma al profilului dandurii inclinat

ZL – factor de ungere care depinde de vascozitatea uleiului la temperature de regim ( temperature de lucru) se
alege direct din diagrame la verificarea angrenajului .

ZR – factorul de rugozitate pentru danturi rectifiate , avand valoarea numerica 1 iar pentru danturi frezate
valoarea numerica 0,9

ZV – factorul de viteza care arata influenta vitezei periferice a rotii asupra tensiunii limita .Calculul exact se
face la verificarea angrenajului

zX - factor de dimensiune

zW – factor care depinde de duritatea flancurilor angrenajului

zN - factor de durabilitate care depinde de material si de nr de cicli de functionare

51.SCHITA DE INCOVOIERE
Ipoteze:
- forţa normală Fn se consideră concentrată la vâr-ful
dintelui (punctul A ce corespunde intrării în angrenare a
dintelui condus şi ieşirii din angrenare a dintelui
conducător) şi ea acţionează pe un singur dinte;
- se neglijează efortul de compresiune determinat de
componenta radială Fra şi cel de forfecare produs de
componenta tangenţială Fta ;
- dintele se consideră o grindă încastrată în corpul
roţii; pentru simplificare, secţiunea normală pe dinte se
consideră un triunghi echilateral; laturile înclinate sunt
tangente la profilul dintelui în punctele în care începe
racordarea între evolventă şi fundul golului dintre dinţi.
Momentul încovoietor maxim este M i  Fta  hFa .

Tensiunea maximă de încovoiere este:

Mi F h
F   ta 2 Fa  Ysa
Ws b  S F / 6
b - lungimea dintelui (egală cu lăţimea roţii la dantura dreaptă),
hFa - braţul forţei Fta faţă de baza dintelui.

S F este lăţimea bazei dintelui.

YSa - un factor de corecţie a tensiunilor la baza dintelui (racordarea de la baza dintelui este un concentrator
puternic de tensiune); depinde de raza de racordare la baza dintelui  f şi de numărul de dinţi ai roţii.

Pentru dimensionarea unui angrenaj astfel încât dinţii să reziste la încovoiere:

M t 1 ( u  1 ) 2 z 1  K A  K v  K F  K F
a wF  3 YSa  YFa  Y
2   a   FP
Cum fiecare roată într-un angrenaj este caracterizată prin coeficienţi proprii YSa şi YFa , iar materialele lor
pot fi diferite, se ţine seama de condiţia:
YSa  YFa Y Y Y Y 
 max Sa1 Fa1 , Sa2 Fa2 
 FP   FP1  FP2 
indicele 1 fiind, de obicei, pentru roata conducătoare iar indicele 2 pentru cea condusă.

Limita admisibilă la solicitarea de încovoiere


 FP  0 lim  YN  Y  YR  Yx
sF
 0 lim - tensiunea limită la solicitarea de încovoiere în ciclu pulsator, determinată experimental, depinzând
de material şi de tratamentul aplicat lui.
s F  1,25 - un coeficient de siguranţă la oboseală de încovoiere.
Y - un factor de sensibilitate al materialului la concentratorul de tensiune de la baza dintelui şi depinde
de YSa şi de limita de curgere a materialului.
YR - factorul de rugozitate a suprafeţei reale de racordare.
Yx - un factor de mărime a dintelui şi ia în considerare faptul că pentru solicitarea de încovoiere,
rezistenţa aceluiaşi material scade dacă dintele (sau modulul) creşte.
YN se defineşte asemănător cu Z N şi este factor de durabilitate.

52.CUPLAJE. GENERALITATI
Cuplajele sunt sisteme tehnice care asigură legătura şi
transferul de energie mecanică între două elemente
consecutive, de cele mai multe ori coaxiale, ale unui lanţ
cinematic, fără a avea posibilitatea modificării legii de mişcare.
Funcţiile cuplajelor:
- asigură legătura şi transferul de energie mecanică între
două elemente consecutive
- limitarea unor parametri de funcţionare (moment de
torsiune, turaţie, sens de rotaţie); în acest caz se mai numesc şi
cuplaje de siguranţă;
- compensarea erorilor de montaj şi/sau de execuţie, a
abaterilor de poziţie rezultate din specificul procesului
tehnologic al maşinii cuplate;
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
- comanda organului de maşină condus, în sensul cuplării sau decuplării lui.
 După soluţiea constructivă
 cuplaje standardizate,
 cuplaje tipizate,
 cuplaje cu destinaţie specială.
Un cuplaj este format din trei elemente de bază:
 două semicuplaje,
unul conducător (1) şi
unul condus (2), şi
 restrictorul (3) ce defineşte tipul şi funcţia cuplajului.
După natura restrictorului:
- cuplaje mecanice: restrictorul este un corp solid, deformabil sau nu;
- cuplaje hidrodinamice: restrictorul este un fluid, apă sau ulei mineral;
- cuplaje electromagnetice: funcţia restrictorului este îndeplinită de un câmp electromagnetic sau de un
corp solid cu proprietăţi electrice şi magnetice, specifice.

Variaţia momentului de torsiune transmis de un

cuplaj:
a) suprasarcina de pornire sau de accelerare;
b) regim tranzitoriu, cu eventuale suprasarcini;
c) regim stabilizat;
d) suprasarcina caracteristică opririi.

Parametrii unui cuplaj:

- momentul de torsiune nominal M tn - momentul mediu cel mai mare care apare în regim staţionar de
funcţionare continuă sau intermitentă, ce caracterizează maşina de lucru; el este dat în catalogul firmei
producătoare sau în standard;
P
M tn 

P - puterea, în kW,
 - viteza un-ghiulară, în radiani/s. Rezultă momentul în kN.m.
- turaţia maximă sau minimă de lucru ( n m ax , n m in ) ;
- masa şi momentul de inerţie, notate, respectiv, cu m şi I; ele joacă un rol important mai ales la cuplajele
mari;
- dimensiuni de gabarit şi de montaj;
- suprasarcina admisă,
- gradul de dezechilibrare,
- condiţii de montaj,
- erori admise între elementele care sunt cuplate,
- momentul de torsiune maxim, M t max , în regim normal de funcţionare, fie din cauza pornirii sau opririi
maşinii, fie a trecerii prin zone de rezonanţă sau din cauza suprasarcinilor care apar în exploatare.
- momentul de accelerare M ta , necesar accelerării maselor inerţiale reduse la arborele cuplajului, de la
viteza unghiulară zero la cea nominală de lucru.
Concluzie. Cuplajul trebuie să preia suprasarcinile de la pornire şi posibilele şocuri rezultate din regimul
de lucru al maşinii.
Selectarea unui cuplaj este determinată de momentul de torsiune calculat:

Mt c  Kd  Mt

M t - momentul care trebuie transmis,

K d - un coeficient de exploatare şi de soluţie constructivă, dat în catalog sau în standarde. În cazul cuplajelor
standardizate sau tipizate, se alege cuplajul cu M t catalog  M t c .

K d  K1  K 2  K 3  K 4

K1 - coeficient ce depinde de maşina motoare şi cea de lucru,

K 2 - coeficient pentru regi-mul zilnic de lucru al maşinii,

K 3 - coeficient ce depinde de numărul cuplărilor şi decuplă-rilor pe oră,

K 4 - coeficient ce ţine seama de soluţia constructivă a cuplajului etc. Coeficienţii se dau în catalogul
produsului, în standarde sau în îndrumare de proiectare.
Funcţionarea cuplajelor poate fi continuă sau intermitentă, în ultimul caz ele numindu-se şi ambreiaje.
Clasificarea cuplajelor:
 cuplaje permanente
- fixe (numite şi legături);
- mobile: - rigide, numite şi cuplaje compensatoare;
- elastice la care elementul elastic poate fi metalic sau nemetalic;
 cuplaje intermitente:
- comandate:
- cu comandă mecanică,
- cu comandă hidrostatică,
- cu comandă pneumatică,
- cu comandă electromagnetică;
- automate - cu comandă prin turaţie sau centrifugale,
- de siguranţă,
- de sens unic.

53.CALCUL CUPLAJ RIGID CU FLANSE

Este standardizat pentru d=18...250 mm, pentru
arbori orizontali sau verticali.
Şuruburile de prindere a flanşelor pot fi montate cu
joc sau păsuite. Se preferă varianta a doua, pentru că
cele cu joc solicită şuruburile mai mult.
Dacă forţa de frecare rezultată din strângerea
şuruburilor este mai mică decât forţa care acţionează pe
şurub ( Ff  F ), apar alunecări între flanşe, ceea ce poate
provoca ruperea tijei. Preluarea jocului în funcţionare
este echivalentă cu o solicitare cu şoc a şurubului.
 Şuruburile păsuite sunt solicitate la forfecare de forţa F:
2  Mt
F
z  D1
D1 diametrul de dispunere al bolţurilor,
z numărul de bolţuri.
Se alege materialul bolţurilor, dimensiunile sunt impuse.
Se face o verificare a lor la forfecare:
4F
   a 0 
  d32
Dacă inegalitatea nu este satisfăcută, se alege un material mai bun pentru bolţuri sau se adoptă un cuplaj
mai mare, care va trebui şi el să fie verificat.

54.CUPLAJE COMEPNSATOARE. SCHITA

Asigură transmiterea mişcării de rotaţie între arbori a căror

coaxialitate nu poate fi respectată

Cauze ale nerespectării coaxialităţii

 abateri de execuţie şi/sau de montaj,

 mişcărea arborelui condus în timpul funcţionării maşinii de
lucru.

Compensarea erorilor de poziţie în funcţionare poate fi:

b) axială,

c) transversală sau radială,

d) unghiulară,

e) combinată.

55. CARACTERISTICI ALE CUPLAJELOR ELASTICE

Cuplajul poate fi privit ca un element elastic cu
amortizare interpus între maşina de lucru şi cea
motoare. S-au simbolizat proprietăţile elastice cu un
arc iar cele de amortizare cu un cilindru cu piston
având un mediu vâscos în el.
Caracteristica elastică a unui cuplaj este
definită ca variaţia momentului de torsiune funcţie
de unghiul relativ de răsucire. Rigiditatea K reflectă
această proprietate şi poate fi:
 Mt
- liniară K

dM t  
- neliniară K
d
Caracteristica este:
a) liniară,
b) progresivă (sau tare) când la momente din ce în ce mai mari, variaţia unghiului relativ de rotire este din
ce în ce mai mică,
c) regresivă (sau moale) când momentele mai mari determină o variaţie din ce în ce mai mare a unghiului φ.

Capacitatea de amortizare a unui cuplaj elastic reflectă

transformarea unei părţi din energia mecanică recepţionată, în
căldură. Ea este influenţată de uzura elementelor elastice, de
procesul de îmbătrânire şi de temperatură. Pentru cuplajele cu
amortizare; din cauza amortizării, curba M t   când momentul
creşte este diferită de curba de descărcare (când momentul scade).
Momentul nominal M tn produce o deformaţie unghiulară relativă
 n . Dacă momentul variază între limitele M tn  M t , M tn  M t  ,
unghiul de rotire relativă va fi cuprins între  n   , n    .

Rigiditatea dinamică a unui cuplaj diferă de cea statică ( K st  K d ). De cele mai multe ori momentul de
amortizare depinde liniar de viteza de deformare:
d
Ma  K 
dt
Se numeşte grad de amortizare relativă raportul dintre energia pierdută la parcurgerea unui ciclu
(suprafaţa buclei de histerezis mecanic, notată AD ) şi lucrul mecanic al forţelor elastice pentru un sfert de
perioadă (suprafaţa haşurată vertical, notată AE ):
 a  AD / AE

56. CUPLAJE ELASTICE CU BOLTURI

Este format din două semicuplaje cu un număr par n de

alezaje în care sunt introduse bolţuri. Pe unul din semicuplaje bolţul
este introdus păsuit iar pe celălalt, între bolţ şi semicuplaj există o
bucşă (sau un set de bucşe) din material elastic (mase plastice,
cauciuc, cu sau fără inserţie).
Cuplajul se alege din catalogul firmei producătoare în funcţie
de diametrul arborelui şi de momentul necesar calculat
M t cuplaj  K d  M t calculat
Pe fiecare bolţ de pe diametrul D1 acţionează o forţă:
2  c  M t cuplaj
F
n  D1
c este un coeficient de neuniformi-tate a distribuţiei sarcinii pe cele
n bolţuri. Se consideră bolţul încastrat în alezajul metalic iar forţa F acţionează la distanţa l 8 / 2 .
Bolţul se verifică la solicitare compusă de încovoiere şi forfecare:
 16  F  l 8 4F
i  şi     ech   i2  3 2   a( o )
  d 53   d 52
Dacă nu se verifică relaţia de mai sus, bolţul trebuie reproiectat,
adoptându-se un diametru d 5 mai mare sau un material mai bun.
Bucşa se verifică la strivire:
F
q    qad
d 5  l'
Dacă bucşa nu rezistă la strivire, se măreşte diametrul d 5 (eventual
numai în zona bucşei elastice) sau se alege alt material pentru bucşă. De
exemplu, în loc de cauciuc simplu, se alege cauciuc cu inserţii sau o masă
plastică mai rezistentă la strivire (chiar cu ranforsări).

57. AMBREIAJUL
Cuplajele de fricţiune se pot clasifica
după forma suprafeţei de frecare (plană,
înclinată, cilindrică etc.).
Funcţionare.

Perioada de cuplare t 1 . Momentul

de frecare creşte până la valoarea
momentului rezistent M r , aplicat pe
arborele condus. Mărimea acestei perioade
depinde de forma şi comanda cuplajului
(mecanică, electrică, hidraulică etc.).

Perioadă de patinare tp .
Semicuplajul condus îşi modifică viteza unghiulară, de la cea iniţială, până când o egalează pe cea a
semicuplajului conducător (  2   1 ). Cum cele două discuri nu au viteze unghiulare egale decât la sfârşitul
perioadei, între ele există patinare, ceea ce provoacă încălzirea şi uzura discurilor ambreiajului. Momentul
transmis de cuplaj este mai mare decât momentul rezistent ( M fc  M r ).

Perioada de demaraj t 2 . Momentul creşte continuu după o curbă dependentă de mai mulţi factori
(variaţia în timp a presiunii pe plăci, dependenţa coeficientului de frecare de viteză şi temperatură etc.). Are loc
creşterea vitezei unghiulare a discurilor solidare până la valoarea  1   2 .

 Cuplajul cu fricţiune (ambreiaj) cu suprafeţe plane

Dacă asupra uneia din plăci se exercită o forţă de apăsare F, momentul posibil de transmis va fi mai mic
sau cel mult egal cu momentul de frecare. Forţa F determină pe suprafaţa plăcilor de frecare o presiune:
4F
p
 ( De2  Di2 )
La o rază , Di / 2    De / 2 , pe suprafaţa elementară dA  2    d , momentul elementar de frecare
este dM f    p    dA . Momentul de frecare dezvoltat între plăci. la apăsare cu forţa F este:
 De / 2 De / 2

    p De3  Di3 
Mf   dM f  2    p    d 
2
12
Di / 2 Di / 2
Valoare maximă a momentului transmis cu un cuplaj de fricţiune cu suprafeţe plane depinde de presiunea
maxim admisă între suprafeţele în frecare, notată p ad :

M t max 

    pad De3  Di3 
12