Ingineria valorii – note de curs

Analiza Funcțională

1.1 Ce este funcția ?

Funcția constituie prima noțiune fundamentală cu care operează ingineria valorii.
Etimologic, termenul de funcție este de origine latină: fungi-funcus ce înseamnă efectuare,
funcționare, acțiune destinată atingerii unui obiectiv. Clasificarea noțiunii de funcție, reprezintă una
din cheile de reușită a unui studio de ingineria valorii, constituind de fapt punctul de plecare în
realizarea lui. De aceea, în continuare sunt prezentate câteva moduri în care este definite și formulată
această noțiune [1]:
”Funcția este o însușire esențială a obiectului studiat, exprimată în raport cu mediul și
utilizatorului”.
”Funcția este un rezultat al proprietăților produsului capabile a satisface o necesitate sau a se
vinde”.
” Funcția este calitatea unui produs care determină efectul său util, calitate care face din corpul
obiectivului o valoare de îmbunătățire”.
” Răspunsul la necesitate, satisfacerea unei anumite cerințe a utilizatorului”.
”Funcțiile sunt caracteristicile (capacitățile) produselor și prestațiilor. Funcțiile exprimă anumite
proprietăți ale unui produs sau prestații pe care beneficiarul vrea să le exploateze”.
” Valoarea de îmbunătățire elementară, omogenă în conținutul și cuantificabilă”.
”Criteriile, proprietățile, caracteristicile utile, indispensabile, care sunt necesare pentru ca
produsul să funcționeze și să satisfacă anumite exigențe”.
”Însușirea, proprietatea, caracteristica elementară a produsului, care decurgând din necesitatea
utilizatorului, confer în mod direct sau indirect utilitate și implicit valoare acestuia”.
” Funcția reprezintă primul răspuns la cererea utilizatorului. Ea dematerializează produsul,
exprimând rolul său, acțiunea sa, ceea ce poate face și cum se comport față de restricțiile mediului
înconjurător”.
Fiecare obiect are, de regulă, mai multe funcții 𝐹𝑗 . Fiecare funcție are o valoare de îmbunătățire,
𝑣𝑖𝑗 , iar suma valorilor de îmbunătățire a funcțiilor reprezintă valoarea de întrebuințare a obiectului
studiat (VI).
𝑉𝐼 = ∑𝑁
𝑗=1 𝑣𝑖𝑗 (1.1)

Totodată fiecare funcție 𝐹𝑗 are un cost (𝐶𝑗 ), iar suma costurilor funcțiilor determinată costul de
producție al obiectivului studiat (CP).
 Ingineria valorii – note de curs
𝐶𝑃 = ∑𝑁
𝑗=𝑖 𝐶𝑗 (1.2)

O funcție este determinate de o parte material a obiectului studiat (de una sau mai multe
component eluate integral sau partial) și are însușiri ce determină un effect util, satisfice o necessitate
(social, tehnică, economică, tehnologică), conferindu-i obiectivului respective o valoare de
îmbunătățire. În fig. 1.1 se ilustrează cele afirmate anterior, cu referire la un produs: astfel, la
materializarea funcției F1 participă integral piesele P1, P2, P3, și parțial piesele P4, P5, P6; la
materializarea funcției F2 participă parțial piesele P4, P5, P6. Deci, formularea unei funcții este asociată
cu suportul său material.

F2
𝑃4
F1
𝑃1 𝑃5

𝑃2 𝑃6

𝑃3

Fig. 1.1 Relația piese - funcții la un produs

1.2 Tipologia funcțiilor unui obiect

Funcțiile se clasifică după următoarele criterii, astfel:

a) după importanță, funcțiile se clasifică în funcții principale (Pr) și funcții secundare (Sec) sau
auxiliare (Aux).
Funcția principală este funcția care corespunde scopului principal cărui ii este destinat obiectul
respectiv și care contribuie direct la realizarea valorii de întrebuințare. O funcție principală poate exista
independent de celelalte funcții și exprimă relații dintre obiectul studiat și utilizatorul său.
Funcția auxiliară este funcția care servește la îndeplinirea sau completarea unei funcții
principale sau mai multor funcții principale. Ea contribuie indirect la realizarea valorii de întrebuințare
a produsului și exprimă o relație între obiectul studiat și mediul înconjurător. Existența și costurile
acestor funcții sunt dependente de soluțiile tehnice utilizate pentru realizarea funcțiilor principale
cărora le creează condiții materiale de existență.
b) după posibilitățile de măsurare a dimensiunilor tehnice, funcțiile se clasifică în funcții
obiective (Ob) și funcții subiective (Sub).
 Ingineria valorii – note de curs
Funcția obiectivă este acea funcție ale cărei dimensiuni tehnice pot fi măsurate cu unități de
măsură concrete, cum ar fi: m, 𝑚2 , rot/min, ℃ etc.
Funcția subiectivă este funcția ale cărei dimensiuni tehnice sunt determinate subiectiv, prin
efecte psihosenzoriale și organoleptice, estetice, de modă, de prestigiu, ce le au asupra utilizatorului.
În acest scop vom folosi scări de apreciere a valorii pe baza unor comparații, ca de exemplu: foarte
bine-bine-satisfăcător-rău-foarte rău.
c) după contribuția la realizarea valorii de întrebuințare, funcțiile se clasifică în funcții
necesare (Nec.) și funcții inutile (Inut.).
Funcția necesară este funcția care contribuie la realizarea valorii de întrebuințare.
Funcția inutilă este acea funcție care nu are nici o contribuție la valoarea de întrebuințare a
obiectului și este rezultatul unei greșeli în concepția produsului respectiv sau este rezultatul schimbării
destinației obiectului.
d) după momentul efectuării studiului, funcțiile se clasifică în funcții existente (E) și
funcții noi (N).
Funcțiile existente cuprind funcții necesare și uneori chiar funcții inutile pe care obiectul le are
în momentul efectuării studiului.
Funcțiile noi sunt numai funcții necesare, rezultă din noile cerințe ale utilizatorului și trebuie
să caracterizeze viitorul obiect.
e) după gradul de generalitate, funcțiile se clasifică în funcții specifice (Sp) și funcții
generale/comune (G).
Funcții specifice sunt funcțiile care prin denumirea și dimensiunile lor tehnice individualizează
obiectul studiat, deosebindu-l de alte obiecte.
Funcții generale/comune sunt funcțiile pe care le regăsim aproape fără excepție la toate
obiectele, ca de pildă: să fie fiabil; să fie mentenabil, ergonomic; să poarte informații; să fie estetic.
Dacă la definiția funcției există aproape un consens, la clasificarea funcțiilor se întâlnesc mai
multe puncte de vedere, motiv pentru care vom prezenta în continuare diferite puncte de vedere.
Astfel, după modul de percepere de către utilizator, specialiștii români optează pentru
clasificarea funcțiilor în principale și auxiliare, pe când specialiștii francezi, englezi, americani
utilizează noțiunile de funcție principală/primară, respectiv secundară cu alte sensuri și anume:
 funcție primară este considerată funcția determinată, fără de care produsul nu ar exista (de
exemplu, un ceas măsoară timpul);
 Ingineria valorii – note de curs
 funcție secundară (complementară) este considerată funcția care îmbunătățește sau
completează utilitatea produsului ( de expemplu, o mașină de tuns iarba poate avea și funcția de a
aduna iarba).
Aceste două categorii de funcții, la care se mai adaugă funcțiile de restricție sunt percepute de
către utilizator, deci din punct de vedere românesc aparțin funcțiilor principale.
Funcțiile pot fi formulate din punct de vedere al proiectantului sau producătorului de produs și
sub titulatura de funcții tehnice. Diferențele dintre denumirea funcțiilor, clasificarea și gradul de
detaliere a acestora nu modifică esențial sensul modei ci doar profunzimea analizei.

1.3 Funcţiile secundare şi funcţiile inutile

Vom insista asupra acestor două categorii de funcţii pentru a uşura delimitarea şi identificarea
lor.
Funcţia secundară (auxiliară) este acea funcţie care serveşte la îndeplinirea sau completarea
uneia sau mai multor funcţii principale. Funcţia secundară contribuie în mod indirect la realizarea
valorii întrebuinţare a obiectului. Ea este condiţionată de soluţia tehnică adoptată pentru obţinerea
funcţiilor principale. Pentru realizarea unei funcţii auxiliare se fac adesea cheltuieli mari. Ea nu este o
funcţie inutilă, este întotdeauna o funcţie necesară şi obiectivă.
În procesul creării unui produs se va căuta diminuarea cât mai mult posibil a cheltuielilor
necesitate de funcţiile secundare, atât prin realizarea cu alte procedee tehnice a unor astfel de funcţii
cât şi prin soluţiile tehnice de realizare a funcţiilor principale ale căror funcţii secundare sunt puse în
discuţie.
Funcţia inutilă este acea funcţie care apare ca urmare a unei aprecieri necorespunzătoare a
necesităţii tehnice, economice şi sociale. Funcţiile inutile nu au nici o valoare de întrebuinţare. Ele
trebuie cunoscute, pentru a le elimina din nomenclatorul de funcţii al noului produs.
O funcţie este inutilă dacă nu este cerută de nici unul dintre utilizatorii produsului respectiv.
De exemplu, în cazul în care un reductor ar fi dotat cu un dispozitiv de măsurare a vitezei de rotaţie a
unui arbore intermediar, am avea o funcţie inutilă şi anume „asigură măsurarea turaţiei” deoarece ştiind
că viteza de rotaţie a electromotorului de acţionare şi rapoartele de transmisie sunt constate, rezultă
viteza de rotaţie a fiecărui arbore intermediar.
Caracterul de inutilitate al unor funcţii este uneori relativ, aceeaşi funcţie poate fi în acelaşi
timp, utilă pentru un beneficiar şi inutilă pentru un altul. În acest caz apare necesitatea diversificării
produsului.
 Ingineria valorii – note de curs
1.4 Formularea funcţiilor
Funcţiile unui obiect trebuie formulare cât mai clar, cât mai succint şi cât mai plastic. Pentru
formularea lor, se recomandă să nu se folosească un număr prea mare de cuvinte, ci doar atâtea câte
sunt necesare pentru a enunţa funcţia respectivă clar şi precis. În acest sens, se propune să se folosească
numai un verb şi un substantiv, acolo unde este posibil. Totodată, trebuie să se aleagă termenii astfel
încât să se realizeze descrierea funcţie în forma cea mai generală şi corectă. Respectarea acestor
recomandări în procesul de formulare a funcţiilor înlesneşte găsirea unor procedee mai eficiente pentru
realizarea aceleiaşi funcţii.
Pentru formularea corectă a funcţiilor trebuie să se facă o analiză amănunţită a însuşirilor
obiectului. O funcţie este derivată dintr-o necesitate socială dar nu trebuie să se confunde cu aceasta.
De exemplu, pornirea şi oprirea funcţionării unei maşini-unelte, care este o necesitate, se face prin
intermediul unui comutator ce are la rândul lui mai multe funcţii. Una dintre ele poate fi intitulată „
deschide şi închide un circuit electric”.
Funcţia a fost definită anterior prin ceea ce realizează obiectul în vederea satisfacerii unei
necesităţi, dar formularea ei nu se realizează în acelaşi fel, cu aceleaşi cuvinte, întrucât nu trebuie să
se confrunte cu necesitatea respectivă, pe de o parte, iar pe de altă parte nu trebuie să se confunde
metoda sau cu soluţia tehnică de realizare a ei. Dar trebuie să recunoaștem că deosebirea care se cere
să se facă între necesitate, funcție și metodă este mai ușor de făcut pentru un specialist cu experiență.
Funcția este un ansamblu de proprietăți. Metoda este un procedeu folosit pentru atingerea unui scop.
Necesitatea exprimă o trebuință sau o nevoie într-un sens mai îngust decât funcția. Funcția trebuie
definită astfel încât să ne sugereze o serie de întrebări cu privire la metodele de realizare a ei: ce, cât,
de ce, când, cum? Numai fiind nevoiți să răspundem la astfel de întrebări ajungem la formularea mai
multor metode tehnice pe care ar trebui să le luăm în considerare și să le analizăm din punct de vedere
al eficacității lor.

1.5 Reguli practice pentru stabilirea funcțiilor

În scopul întocmirii corecte și complete a nomenclatoarelor de funcții, se recomandă utilizarea
unor reguli practice, dintre care le prezentăm pe următoarele:
R1 – O funcție este principală și distinctă de altă funcție dacă sunt îndeplinite simultan
următoarele două condiții:
a) adaugă prin sine însăși valoare de întrebuințare obiectului (contribuie direct la realizarea
valorii de întrebuințare);
b) poate exista independent de celelalte funcții.
 Ingineria valorii – note de curs
De exemplu, pentru un container, următoarele două formulări și anume „protejează produsul”
și „conține produsul” nu se referă la două funcții, ci la una singură; aceasta deoarece conținând
produsul, i se asigură și o anumită protecție.
Formulările corecte și complete pentru două dintre funcțiile principale ale containerului vor fi:
„asigură protecție mecanică/termică etc. în timpul operațiilor logistice” și „permite mecanizarea
operațiilor logistice”.
R2 – O funcție este secundară/auxiliară dacă sunt îndeplinire simultan următoarele trei
condiții:
a) nu adaugă prin sine însăși valoarea de întrebuințare (contribuie indirect la realizarea valorii
de întrebuințare);
b) condiționează existența unei (unor) funcții principale;
c) exprimă relații între obiectul de studiu și mediul înconjurător.
Exemplu cel mai concludent este funcția „asigură temperatura normală de funcționare”, ce
poate fi întâlnită și sub alte forme de exprimare, precum: „disipează căldură”, „evacuează căldura”,
„răcește materialului” etc., funcție care se regăsește la diferite produse: motoare, mașini-unelte,
aparatură electro – casnică și altele.
Nimeni nu va cumpăra un automobil pentru cantitatea de căldură evacuată de motor, însă
evacuarea căldurii va condiționa o serie de funcții principale, cum ar fi: „ transformă energia termică
a combustibilului în lucru mecanic”, „prezintă fiabilitate” etc. Totodată, această funcție exprimă și
relația motor-mediu de funcționare.
R3 – A se evita formulări cu caracter global care nu definesc funcții, ci grupe de funcția.
Revenind la container, formularea „asigură protecția produsului” reprezintă un grup format din
mai multe funcții, determinate de modurile de protecție ce ar putea exista independent, cum ar fi:
 asigură protecție mecanică;
 asigură protecție termică;
 asigură protecție la umezeală;
 asigură protecția contra efracției etc.
R4 – Funcțiile derivă din necesitățile sociale dar nu trebuie confundate cu acestea.
Dacă pentru un întrerupător electric am recurge la formularea „asigură aprinderea și stingerea
lămpii”, ea s-ar confunda în mare măsură cu necesitatea socială a lămpii ( de a ilumina o suprafață, o
incintă), deci formularea ar fi incorectă. Formularea corectă va fi: „asigură deschiderea și închiderea
unui circuit electric”.
R5 – A nu se confunda funcțiile cu efectul lor.
 Ingineria valorii – note de curs
Pentru un motor de automobil, o formulare de genul „funcționează la o temperatură de X ℃”
nu este o funcție, ci tocmai efectul funcției „ asigură evacuarea căldurii”.
Trebuie de reținut faptul că în contextul acestei reguli, parametrii de funcționare ai unui produs nu sunt
funcții, ci sunt consecințele unora dintre funcțiile produsului.
R6 – A nu se confunda funcțiile cu dimensiunile lor tehnice.
Dacă, de exemplu, pentru un reductor am recurge la formularea „asigură transmiterea a 5
daN*m”, ar fi incorect. Funcția formulată corespunzător este „ asigură transmiterea unui cuplu”, având
ca parametrul momentul de valoare 5 daN*m.
R7 – A nu se confunda funcțiile cu soluțiile tehnice de realizare a lor.
Pentru evitarea acestei confuzii care poate apărea cu ușurință, este necesară cunoașterea
distanței produsului (produs finit, subansamblu precum un produs complex, piesă de schimb etc.),
mediul de funcționare și utilizare, soluția constructiv funcțională, constrângeri determinate de
cooperarea între întreprinderi. De exemplu, la o încuietoare de tip yallă, formularea „nu permite
demontarea prin exterior” nu este o funcție, ci o modalitate de realizare a soluției tehnice pentru funcția
„oferă singuranță contra efracțiunilor”.

1.6 Elaborarea nomenclatorului de funcții

Prin nomenclator de funcții se înțelege lista tuturor funcțiilor necesare respectivul obiect.
Un produs existent, supus unui studiu de analiza valorii în vederea modernizării, poate avea
funcții inutile dar numai în momentul în care se desfășoară analiza, de aceea trebuie să se acorde o
atenție deosebită elaborării nomenclatorului de funcții, deoarece un nomenclator de funcții greșit
conduce la concluzii eronate cu privire la direcțiile de modernizare a produsului.
Nomenclatorul de funcții constituie punctul de plecare al studiilor de igiena valorii. Un
nomenclator de funcții, nu trebuie să omită nici o funcție, să conțină clasificarea corectă și dimensiunile
tehnice (limitele maximă și minimă) stabilite corect pentru funcțiile respective. Orice funcție poate
avea una sau mai multe dimensiuni tehnice. Specialiștii care se ocupă cu elaborarea nomenclatorului
de funcții trebuie să interpreteze corect noțiunea de funcție, să aibă cunoștințe temeinice asupra
necesităților sociale (cererea clienților, direcțiile de dezvoltare a tehnicii respective) și să cunoască
bine metodologia inginerii valorii.
Întocmirea nomenclatorului de funcții trebuie să înceapă prin definirea produsului și a
condițiilor în care acesta lucrează. Operațiunea cea mai dificilă o constituie identificarea și separarea
funcțiilor, mai ales în cazul produselor complexe. În aceste cazuri se recomandă să se descompună
produsul în subansamble și repere și apoi să se cerceteze și să se arate, pentru fiecare element
 Ingineria valorii – note de curs
component, funcția sau funcțiile la a căror materializare participă. În acest scop trebuie să se apeleze,
pentru fiecare element în parte, la o serie de întrebări, cum ar fi: ce face, cât costă, cât valorează? În
construcția de mașini se recomandă să se evite întrebarea „ce este?”, deoarece răspunsul la această
întrebare conduce la obișnuitele descrieri ale pieselor, care nu ne dau prea multe informații cu privire
la funcțiile lor. Trebuie să folosim numai întrebarea„ce face?”. Răspunsul la această întrebare oferă
posibilitatea de a găsi mai clar și mai precis funcția fiecărei piese sau subansamblu în parte și în final
al produsului. Adesea, această întrebare ne sugerează alte soluții tehnice de a realiza funcția respectivă.
Necesitatea socială este ceea ce dorește utilizatorul de la obiectul cumpărat și poate fi de ordin
tehnic, economic, estetic sau de vânzare. Formularea necesității sociale se poate face prin încercarea
de a răspunde la o serie de întrebări, cum ar fi:
 ce este de făcut?
 de ce trebuie de făcut?
 unde trebuie de făcut?
Pentru formularea funcțiilor este necesară cunoașterea condițiilor în care funcționează obiectul
respectiv. Condițiile posibile de lucru pot fi statice, dinamice, cu șocuri, cu vibrații, cu accelerare și
decelerare, cu umiditate, coroziune, variații de presiune, cu frecare etc.
Reușita acțiunii de identificare a funcțiilor și elaborarea nomenclatorului depinde de pregătirea
și calitățile profesionale ale specialiștilor, cât și de cultura generală de producție a interlocutorilor ce
participă la această acțiune.

1.7 Caracteristicile funcțiilor

Caracteristicile ce trebuie să fie satisfăcute de un produs în exploatare și regăsite la diferitele
funcții ale respectivului obiect, pot fi grupate după criterii tehnice, ergonomice și estetice.
Caracteristicile au dimensiuni tehnice și economice, măsurabile sau identificabile prin
calificative.
A. Caracteristicile tehnice pot fi grupate în caracteristici de clasificare, de destinația și de
fiabilitate.
a. Caracteristicile de clasificare definesc însușirile generale și funcționale ale produselor,
permițând clasificarea acestora în familii și tipodimensiuni;
b. Caracteristicile de destinație individualizează și-i stabilesc locul și utilitatea în mulțimea
produselor. Ele pot fi măsurate cantitativ, deci sunt obiective (viteză de rotație, putere instalată etc.)
sau pot fi apreciate calitativ, fiind deci subiective (complexitatea constructivă, tipul constructiv al unui
carburator, modul de punere în funcțiune al unui televizor etc.);
 Ingineria valorii – note de curs
c. Caracteristici de fiabilitate și mentenabilitate cum ar fi: timpul de funcționare până la o
reparație capitală, timpul mediu de reparare etc.
B. Caracteristici ergonomice și de protecție a mediului înconjurător, referitoare la vibrații,
zgomot, condiții de lucru pentru muncitori etc.
C. Caracteristici estetice determinate de armonia și integrarea lor în mediul înconjurător,
oportunitatea funcțională, concordanța produsului cu destinația lui, aspectul comercial etc.

1.8 Funcțiile unui sistem flexibil de fabricație

Flexibilitatea unui sistem de fabricație constă în capacitatea sa de a se adapta cu cheltuieli
minime la sarcini de producție diversificate, astfel încât, într-o perioadă prelungită de timp să i se
asigure o funcționare economică. Condiția de flexibilitate a unui sistem cibernetico – industrial poate
fi redată prin următoarea relație:
𝐹  (S+x) = f(T+y; O+z) (1.3)
Adică variațiilor „x” ale sarcinii de fabricație ar trebui să le corespundă variații minime „y” și
„z” ale parametrilor T și O, unde:
T – cheltuieli pentru modificări tehnice și tehnologice;
O – cheltuieli pentru modificări organizatorice;
S – sarcina de fabricație.
Sistemele flexibile de fabricație (SFF) constituie obiectul unor studii prin ingineria valorii
conform următoarelor premise:
- obiectivul fundamental al flexibilității, expus prin condiția din relația 1.3 este perfect
compatibil cu cel al IV, expus prin relația 1.1;
- un SFF trebuie analizat sistemic, ca un tot unitar;
- generarea unor multiple posibilități de lucru, ce reprezintă de fapt utilități / servicii / valori de
întrebuințare elementare, constituie baza stabilirii nomenclatorului de funcții pentru un SFF;
- la materializarea fiecărei funcții a unui SFF vor participa unul sau mai multe subsisteme, în
proporții diferite;
- nomenclatorul de funcții al unui SFF constituie expresie a compatibilității și adaptabilității
acestuia la sarcini de fabricație diferite;
- prin dimensionarea tehnică și economică a SFF la anumite sarcini;
- fiecare modificare structurală a unui SFF – trăsătură a concepției sale dinamice trebuie să fie
caracterizată prin echilibrul valoare de întrebuințare-cost, echilibru prin utilizarea strategiilor
specifice IV.
 Ingineria valorii – note de curs
Bibliografie

1. Ciobanu, R.M., Condurache, Gh. Ingineria valorii. Editura Tehnică-Info, Chișinău, 2001.
2. Platon, V. Sisteme avansate de producție. Editura Tehnică, București 1990.
3. Condurache, Gh. Management aplicat – Managementul valorii produsului. Editura Gheorghe
Asachi, Iași 1997.
4. Nicule, M., Ciobanu, R.M. Analiza și ingineria valorii. Editura Tehnică, Chișinău, 1995.