ANALIZA FUNCȚIONALĂ - ELEMENTE DE BAZĂ

1. ANALIZA VALORII ȘI INGINERIA VALORII –

METODE SPECIFICE MANAGEMENTULUI VALORII

Managementul valorii/managementul prin valoare/metodologia valorii este denumirea unui

demers managerial, cu diferite abordări, precum:
 Managementul valorii este un stil de management, în particular destinat motivării oamenilor,
dezvoltării abilităţilor şi promovării sinergiei și inovării în vederea maximizării performanţei de
ansamblu a unei organizaţii [1].
 Managementul valorii este aplicarea Analizei Valorii la managementul unei companii, este o
anumită conduită și atitudine faţă de valoare: “Value Attitude”. Analiza Valorii, Managementul Valorii
sunt metode și instrumente utilizate de către întreprinderi performante cărora le permit sa-şi dezvolte
anumite avantaje competitive [2].
 Metodologia valorii este un proces sistematic utilizat de o echipă multidisciplinară în vederea
îmbunătăţirii unui proiect prin analiza funcțiilor sale şi care este în mod obişnuit aplicată sub diferite
denumiri, precum Analiza Valorii (AV), Ingineria Valorii (IV) sau Managementul Valorii (MV), [3].
Un termen cheie al demersului este noţiunea de valoare:
 Valoarea exprimă cât de bine o organizaţie, proiect sau produs satisface nevoile stakeholderilor
în raport cu resursele consumate, concept care poate fi reprezentat simbolic prin relaţia următoare [4]:
Valoarea → Satisfacerea necesităţilor/ Utilizarea de resurse
 Valoareaeste expresia relaţiei dintre funcție şi resurse, în care funcţia este măsurată prin
performanţa cerinţelor clienţilor, iar resursele sunt exprimate prin materialele, muncă, timpul, preţul,
necesare realizării funcţiei respective [3].
Analiza valorii (AV) este un mod organizat şi creativ, care printr-un proces de concepţie
funcţională şi economică are ca scop creşterea valorii unui produs sau serviciu existent [1].
Ingineria valorii (IV) este un mod organizat şi creativ, care printr-un proces de concepţie
funcţională şi economică are ca scop maximizarea valorii unui produs sau serviciu nou [1].
 Deoarece AV şi IV diferă în primul rând prin momentul desfăşurării studiului, ele pot fi reunite
generic sub denumirea de analiza și ingineria valorii (AIV), iar obiectivul unui astfel de demers poate
fi exprimat simbolic prin următoarea relaţie [5]:
AIV→ maxVIG/CP
unde:
VIG – valoarea de întrebuinţare globală a obiectului studiat;
CP – costul de producţie a obiectului studiat.

La rândul său, valoarea de întrebuinţare globală a obiectului studiat poate fi exprimată ca o funcție
simbolică a unor componente definitorii, astfel:
VIG= f (VIT; VIE;VIS; VIM; VIR; VIA)
unde:
VIT – valoarea tehnică, determinată de caracteristicile tehnice ale obiectului studiat;
VIE – valoarea estetică, determinată de efectele psihosenzoriale care sunt generate de simbioza dintre
forme, culori și dimensiuni;
VIS – valoarea de schimb, determinată de opţiunea utilizatorului de a înlocui un obiect existent cu un
obiect nou şi care poate fi cuantificată prin preţul pe care este dispus să-l plătească utilizatorul pentru
acest nou obiect (este o măsură a sacrificiului financiar la care este dispus un utilizator pentru un nou
obiect);
VIM – valoarea morală, determinată de impactul obiectului studiat asupra valorilor morale ale
societăţii;
VIR – valoarea de raritate, determinată de caracterul de unicat sau serie foarte mică a obiectului
studiat, de unde şi creşterea valorii sale (se identifică în mod special la produse de lux, la obiecte
destinate colecţionarilor etc.);
VIA – valoarea afectivă, determinată de inducerea unor sentimente de către un anumit obiect.
 2. ANALIZA FUNCTIONALA –
NUCLEUL STUDIILOR DE ANALIZA SI INGINERIA VALORII

Analiza funcţională este principalul instrument al managementului valorii, utilizat pentru

investigarea funcțiilor unui obiect, structurarea şi caracterizarea acestora în vederea stabilirii
costurilor obiective ale acestora [1].
Astfel, obiectivul principal ala nalizei functionale este stabilirea nomenclatorului de funcții
pentru obiectul studiat.
Primul pas în demersul analizei funcţionale este cunoaşterea modului în care este definită
notiunea de funcție, precum şi anumite reguli practice pentru identificarea/formularea funcțiilor unui
obiect. Astfel, referitor la definirea notiunii de funcție exista o multitudine de puncte de vedere dar care
au acelasi numitor comun-valoarea de intrebuintare, precum:
 "Funcţia reprezintă primul răspuns la cererea utilizatorului. Ea dematerializează produsul,
exprimând rolul său, acţiunea sa, ceea ce poate face şi cum se comportă faţă de restricţiile mediului
înconjurător" [6].
 "Funcţia este o însuşire esenţială a obiectului studiat, exprimată în raport cu mediul și utilizatorul"
[7].
 "Funcţia este un rezultat al proprietăţilor produsului capabile a satisface o necesitate sau a se
vinde" [8].
 "O funcție este determinată de o parte materială a obiectului studiat (de una sau mai multe
componente luate integral sau parţial) şi are însuşiri ce determină un efect util, satisface o necesitate
(socială, tehnică, economică, tehnologică), conferindu-i obiectului respectiv o valoare de
întrebuinţare" [8].
 "Intenţia sau scopul pe care un produs, un serviciu sau un proces este aşteptat să-l realizeze" [3].
 Cel mai nou standard European în domeniu, EN 1325:2014, aprobat și în România la 29 august 2014,
cu denumirea SR EN 1325:2014 – Management prin valoare. Vocabular. Termeni și definiţii, defineşte
funcția ca: "Efectul unui produs sau al unuia dintre constituienţii săi/componentele sale".
Fiecare funcţie are două dimensiuni și anume:
a) Dimensiunea tehnică, evidenţiată de regulă printr-un parametru cu unitate de măsură şi
valoare/domeniu de valori. Sunt și situaţii în care una și aceeaşi funcție poate avea mai mulţi parametri,
cum se observă din listele de funcții.
b) Dimensiunea economică, şi anume costul funcţiei, adică totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
obţinerea funcţiei respective.
Analiza funcţională are ca scop realizarea nomenclatorului de funcţii, adică identificarea,
sistematizarea, clasificarea şi dimensionarea tehnică primară a funcțiilor obiectului studiat, în raport
cuurmătorul sistem integrat de criterii de clasificare a funcțiilor structurat astfel:

C1) după faza de analiză, în acord cu SR EN 1325:2014, funcţiile se clasifică în:

 funcții referitoare (raportate) la utilizator;
 raspund la cerințele utilizatorilor;
 utilizatorii și piaţa, în general, prezintă interes faţă de aceste funcții;
 pot fi necesare sau inutile, dezirabile sau indezirabile;
 funcţii referitoare (raportate) la produs (tehnice).
 pot fi raportate/condiţionate de o anumită tehnica/tehnologie;
 pot fi necesare sau inutile, dezirabile sau indezirabile;
 au mai mult un caracter tehnic, determinat de concepţia produsului, reprezentând
anumite detalieri ale producătorului;

C2) după importanţă (după percepţia clienţilor şi utilizatorilori), produsul analizat conţine
următoarele două categorii de funcții:
 funcţii principale(Pr), care satisfac următoarele cerințe:
- corespund scopului principal căruia îi este destinat obiectul respectiv ;
- contribuie direct la realizarea valorii de întrebuinţare ;
- pot exista independent de celelalte funcții;
- exprimă relaţii dintre obiectul studiat și client/utilizator.
 funcții secundare (Sec) denumite și auxiliare (Aux), care raspund la următoarele cerințe:
- asigură condiții pentru realizarea şi manifestarea uneia sau mai multor funcții principale ;
- contribuie indirect la realizarea valorii de întrebuinţare a produsului ;
- exprimă relaţii între obiectul studiat și mediul înconjurător.
 C3) după posibilităţile de măsurare a dimensiunilor tehnice, funcţiile se clasifică în:
 funcții obiective (Ob), adică funcții ale căror dimensiuni tehnice pot fi măsurate cu unităţi de
măsură concrete din Sistemul Internaţional de Măsuri și Control.
 funcții subiective (Sub), adica funcții caracterizate prin aspectele următoare:
- dimensiunile tehnice sunt determinate subiectiv, prin efectele psihosenzoriale şi organoleptice
asupra utilizatorilor;
- pot evidenţia cu prioritate anumite relaţii afective între utilizator şi produs;
- implică folosirea unor scări de apreciere a valorii pe baza unor comparaţii (de ex.: foarte frumos-
frumos-satisfăcător-nesatisfăcător) sau intervale numerice de notare (de ex.: 1-10; 1-100 etc).

C4) după gradul de generalitate, funcţiile se clasifică în:

 funcții generale/comune (G), adică funcţiile care se regăsesc la marea majoritate a produselor și
acestea sunt: să fie fiabil ; să fie mentenabil; să fie ergonomic (ușor de manevrat) ; să prezinte/să
poarte informaţii ; să fie estetic.
 funcții specifice/individuale(S), adică funcţiile care prin denumirea şi dimensiunile lor tehnice
diferenţiază în mod clar obiectul studiat de alte obiecte.

C5) după momentul efectuării studiului/analizei, funcţiile se clasifică în:

 funcții existente(E), care se referă în primul rând la funcţiile necesare, dar pot cuprinde şi funcții
inutile pe care obiectul le are în momentul efectuării studiului.
 funcții noi (N), funcții care :
o trebuie imperios necesar să cuprindă numai funcții necesare/utile;
o rezultă din noile cerințe obiective și subiective ale clienţilor/utilizatorilor;

C6) după contribuţia la realizarea valorii de întrebuinţare (dupa modul de participare la

utilitatea obiectului studiat), funcţiile se clasifică în:
 funcții utile/necesare (Nec), adica funcții care contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare şi
fără de care produsul nu ar fi util şi deci existenţa lui ar fi contestată.
 funcții inutile (Inut), adică funcții care nu au nicio contribuţie la valoarea de întrebuinţare a
obiectului și sunt rezultatul unor greşeli în conceperea obiectului respectiv.
 C7) după efectele asupra utilizatorilor sau/și mediului înconjurător, funcţiile se clasifică în
acord cu SR EN 1325:2014, astfel:
 funcții dezirabile, adică funcții care nu au efecte adverse, dăunătoare asupra utilizatorilor sau/și
dezvoltării mediului înconjurător.
 funcţii indezirabile, adică funcții care auefecte adverse, dăunătoare asupra utilizatorilor sau/și
dezvoltării mediului înconjurător şi sunt în general rezultatele unor soluţii tehnice, rezultate care nu au
putut fi anticipate.

Bibliografie
1. SR EN 12973:2002. Managementul prin valoare (English version: Value Management).
2. AFAV (2014) – Association Française pour l’Analyse de la Valeur, http://www.afav.eu/
3. SAVE (2014) - Value Methodology Standard and Body of Knowledge, June 2007. Disponibil la
http://www.value-eng.org/pdf_docs/monographs/vmst.pdf
4. SR EN 1325:2014 – Management prinvaloare. Vocabular. Termenișidefiniţii (English version: Value
Management. Vocabulary. Terms and definitions).
5. Ciobanu, R. M., Condurache, Gh. (2001) – Ingineria valorii, EdituraTehnica-Info, Chişinău.
6. Milles, L. D. (1961) – Techniques of Value Analysis and Engineering, McGraw Hill Book Company.
7. STAS R 11272/1-1979. Analiza valorii. Noţiuni generale.
8. Condurache, Gh. (1994) – Managementul și energia, în volumul Simpozionului Internaţional de
Management, Timişoara.