MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

ÎN CADRUL GRUPEI DE COPII PREŞCOLARI

Motto : “Fericit este copilul care găseşte, în fiecare etapă a drumului, pe educatorul capabil
să insufle treptat forţa şi elanul necesare împlinirii destinului său de om”
Maurice Debesse

Activitatea de management (conducere) este definită în literatura de specialitate ca ,,un

ansamblu de acţiuni de planificare, organizare, îndrumare, control, decizie cu privire la un sistem
(organizaţie, instituţie, grup de oameni, proces, tehnologie ) acţiuni susceptibile de a asigura atingerea
scopului fixat, în condiţiile respectării legităţilor, obiective generale şi speciale, ale satisfacerii nevoilor
sociale concrete şi ale promovării dezvoltării sociale. Managerul este reprezentat de persoana care
exercită funcţiile managementului în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsa-
bilităţilor specifice funcţiei pe care o ocupă. Managerul are un statut social bine definit, ce prevede o
serie de drepturi şi obligaţii, prin care managerii se deosebesc de celelalte categorii de profesionişti.
Din punct de vedere al educaţiei, managementul este un sistem de concepte, metode, instru-
mente de orientare şi conducere, coordonare, utilizat în realizarea obiectivelor educaţiei, la nivelul per-
formanţelor aşteptate. Managementul, în maniera lui actuală de abordare îşi găseşte o aplicare specifică
şi în domeniul conducerii educaţiei, ca acţiune complexă de dirijare , proiectare şi evaluare a formării ,
dezvoltării personalităţii fiecărui individ, conform unor scopuri formulate.
Managementul clasei, ca disciplină din sistemul ştiinţelor educaţiei, vizează acest aspect esen-
ţial al muncii profesorului: administrarea eficientă, sub semnul valorilor civic - democratice a activi-
tăţilor specifice sălii de clasă, plecând de la premisa că şcoala anticipează şi pregăteşte absolvenţii în
vederea implicării în viaţa socială,dar şi pentru a reacţiona adecvat în rezolvarea conflictelor inerente
unei societăţi democratice.
Managementul clasei cuprinde trei componente esenţiale:managementul conţinutului, manage-
mentul problemelor disciplinare şi managementul relaţiilor interpersonale.
Managementul conţinuturilor nu se referă la deprinderile de a preda o disciplină specifică, ci
mai degrabă la acele deprinderi aplicabile tuturor disciplinelor şi activităţilor. Doyle a accentuat că
managementul educaţional se caracterizează mai ales prin asigurarea cooperării elevilor în timpul
activităţilor de învăţare.
Managementul problemelor disciplinare se fundamentează pe credinţele despre natura umană.
Prin integrarea ideii diversităţii umane (şi a individualităţii în acelaşi timp) în filosofia lor educaţională,
cadrele didactice pot îmbunătăţi managementul clasei. Managementul eficient al problemelor dis-
ciplinare se referă şi la controlul profesorului asupra consecinţelor demersului didactic. Componentele
unui plan de manager al problemelor disciplinare sunt: recompensarea comportamentului responsabil,
corectarea comportamentului iresponsabil şi in-adecvat, ignorarea, controlul consecvent, mustrări
verbale uşoare, aşezarea preferenţială în bănci etc.
Managementul relaţiilor interpersonale se focalizează asupra clasei ca microsistem social.
Rolurile şi expectaţiile cadrului didactic şi elevilor construiesc un mediu de învăţare. Cu alte cuvinte,
cultura şcolară a unei instituţii educaţionale este unică. Cu toate acestea , ea este influenţată de cultura
comunităţii în cadrul căreia funcţionează, ale cărei obiective educaţionale trebuie respectate. Trebuie să
existe o legătură strânsă între şcoală şi comunitate, care să fie revizuită şi modificată constant în
conformitate cu dinamica socială.
 Managementul grupei de preşcolari - se arată în literatura de specialitate - presupune consi-
derarea acesteia ca un microgrup, formaţie de mai multe persoane, aflate în relaţii de interacţiune şi
dependenţă reciprocă, mediate de implicarea într-o activitate comună, dezvoltate în timp, norme şi
valori care reglează comportarea comună. Deoarece fiecare copil, în funcţie de individualitatea sa , îşi
„dezvoltă” o metodă proprie de a reacţiona la evenimentele din jurul său, în colectivitate apar stări
tensionale, provocate de cauze diferite, manifestate în forme variate, de scurtă sau de lungă durată, cu
efecte imediate sau întârziate.
Managementul situaţiilor conflictuale presupune abordarea acestora prin cooperare,negociere,
preferabile competiţiei, ce poate genera conflicte în ,,lanţ”şi chiar reale crize organizaţionale, blocaje.
În sistemul educaţional, relaţiile interpersonale din cadrul unei organizaţii stau la baza
desfăşurării unei activităţi didactice de calitate. Pot exista dezacorduri legate de atitudini, sco-
puri,mentalităţi, roluri, responsabilităţi,aspiraţii,etc.
Factorii răspunzători de apariţia dezacordurilor sunt, de cele mai multe ori de natură internă şi
se materializează în conflicte de idei,de generaţie.
Astfel apar conflicte în diverse planuri:
 conflict copil-copil;
 conflict între cadrele didactice;
 conflict cadru didactic - manager;
 conflict cadru didactic-părinţi (şi invers);
 conflict manager - părinţi, etc.
Experienţa managerială selectează ca stil de management al conflictelor pe acela colaborativ,
scopul final constituindu-l obţinerea unui acord integrativ cu premise câştig-câştig. Cum un conflict
poate fi mediat, arbitrat sau negociat, metoda negocierii s-a dovedit în practica managerială a fi cea
optimă, eficientă. Abordarea conflictului şi rezolvarea acestuia însă, nu trebuie evitată şi nici amânată
nejustificat, deoarece procesul conflictual include şi factori ca nevoia de a câştiga o dispută, stereo-
tipizarea negativă a celeilalte părţi. De asemenea , persistenţa stării tensionale în cadrul colectivului
poate genera blocaje, ce duc mai devreme sau mai târziu la destabilizarea întregii grupe.
Spre deosebire de managementul şcolii sau al altor medii educaţionale, managementul grupei
de copii este definit de două aspecte: de specificul relaţiei educator-copii, al cărei scop este formarea
dezvoltării personalităţii copiilor şi de problematica specifică – pedagogică şi metodică. Iar aceste două
aspecte generează maximă responsabilitate în ceea ce priveşte comportamentele şi intervenţiile
educatorului.
Se spune că „în lume sunt mai multe conflicte decât fire de nisip” şi poate că este adevărat, tot
atât de adevărat pe cât este şi faptul că însuşi societatea ne influenţează sistemul de valori, principii şi
credinţe, comportamentul şi punctele de vedere asupra conflictelor. O privire ofensivă, o replică
depreciativă sunt capabile să determine un conflict. Oricine poate şi trebuie să trateze situaţiile
conflictuale astfel încât comportamentul atacatorului să nu se accentueze şi respectul faţă de propria
persoană să nu fie lezat. Cauza generală a unui conflict este ineficienţa sau incompatibilitatea
comunicării. Comunicarea a dus la progrese de-a lungul timpului. Progresul e stimulat de îmbunătăţirea
comunicării. Cauzele ce generează conflicte între copii sunt însă diverse şi specifice.
Iată câteva dintre cauzele ce generează conflicte între copii:
 sentimente diferite;
 existenţa grupurilor, prieteniilor;
 o situaţie de adaptare;
 o sarcină grea, inedită;
 un membru agresiv;
 resurse limitate ( spaţiu, logistică, materiale );
 distribuirea unor roluri;
 ambiguitatea sarcinilor, cerinţelor;
  schimbarea, ieşirea din rutină;
 încălcarea nevoilor fundamentale ale omului: libertatea, afirmarea, succesul,
cunoaşterea, acţiunea;
 valori morale, sociale diferite;
 percepţii diferite ale realităţii;
 interese diferite – care determină explicaţii şi preocupări diferite;
 alterarea nevoilor psihologice: respectul de sine,liniştea interioară, afecţiunea, feri-
cirea – care pot genera conflicte între indivizi
În grădiniţe, conflictul intre colegi poate să nu ajungă sau să treacă prin toate etapele de desfăşurare.
Un conflict presupune 5 etape relativ distincte:dezacordul,confruntarea,escaladarea,deescaladarea şi
rezolvarea. Analiza oricărui conflict preşcolar ne demonstrează faptul că orice situaţie de comunicare
afectată de o tensiune devine automat dependentă de 3 factori: sursa (emiţătorul)
mesajul şi mediul si canalele de comunicare.
Pentru a asigura reuşita în manangementul conflictelor între copii, educatoarea ar trebui să
întreprindă cel puţin următoarele acţiuni:
 să identifice rapid eventualele bariere de comunicare;
 să îndepărteze barierele de comunicare;
 să informeze receptorul (copilul) despre scopul demersulului;
 să răspundă şi să acţioneze oportun faţă de receptor;
 să propună soluţii de rezolvare a conflictului şi să le argumenteze;
 să propună – daca e cazul – introducerea unui mediator (care poate fi şi o
jucărie);
 să asculte activ;
 să fie ca şi un membru al grupului şi să fie solidară cu acesta.
Pentru a manageria corect un conflict, educatoarea va comunica eficace dacă alege cuvintele
potrivite în momentul potrivit, timpul alocat rezolvării , medierii conflictului fiind scurt. Se impun dez-
bateri si negocieri scurte şi un feed-back imediat si apropiat.
Ca educatoare avem datoria de a-i ajuta pe copii să obţină o imagine cât mai clară despre ei
înşişi şi despre societate şi să transformăm conflictele în şanse educative. Conflictul este o componentă
naturală a existenţei noastre. Educatoarele ar trebui să-l privească precum o şansa de maturizare, copiii
conştietizând consecinţele acţiunilor lor. Capacitatea educatoarelor de a manageria conflictele într-un
mod constructiv contribuie la sănătatea mentală individuală şi de grup şi are efecte pozitive asupra
societăţii în general. Abilităţile pentru rezolvarea unor conflicte între copii nu s-au învăţat ştiinţific
până acum în procesul de formare al educatoarelor, dar experienţa şi cunoaşterea psihicului copilului
ne-au arătat cum să procedăm în managementul situaţiilor conflictuale. Pentru a fi eficientă în
rezolvarea unui conflict, educatoarea îşi va diversifica modul de a acţiona, alegând ceea ce este mai
oportun pentru situaţia respectivă. Va fi oricând capabilă să îşi schimbe strategia, ca să rezolve optim
situaţia de conflict. Educatoarea trebuie să-şi dezvolte continuu abilitaţi de a aborda conflicte grele,
astfel încât să nu manifeste neajutorare şi disperare când se confruntă cu cei care nu vor să se angajeze
într-o soluţionare sau folosesc şiretlicuri. Ea trebuie să rămână o persoană morală, adică atentă şi
dreaptă.
Un management eficient se fundamentează pe negocierea sistemului de reguli care funcţionează
în clasă. Negocierea presupune implicarea elevilor, activarea lor, într-un câmp esenţial pentru individ,
acela al exerciţiului democratic. Dacă elevul este subiect pasiv în şcoală, nu i se va putea cere să
manifeste ulterior atitudini şi comportamente specifice unui om al cetăţii, unui cetăţean.
De aceea, John Dewey considera şcoala un spaţiu privilegiat, care trebuie să ofere o densitate mare de
oportunităţi, apte să potenţeze „creşterea” elevului. Acest lucru nu este posibil dacă - aşa cum nota
Wragg - cele mai multe reguli sunt decise de către adulţi, iar conţinutul lecţiilor, de asemenea, este ales
de profesori. Parteneriatul şi negocierea sunt necesare nu numai pentru a asigura un control eficient al
clasei, dar şi pentru implicarea elevilor într - un exerciţiu esenţial al democraţiei: alegerea şi acceptarea
responsabilităţii pentru alegerea făcută. Cercetările demonstrează că un număr prea mare de reguli
atestă o situaţie explozivă, uneori generată tocmai de numărul exagerat de mare al acestora (avem in
vedere mai ales reguli cu caracter punitiv) : „ Fiecare clasă trebuie să aibă reguli. Orice clasă are nevoie
de câteva reguli, niciuna nu are nevoie de prea multe; prea multe reguli creează confuzii în rândul
elevilor şi pot deveni imposibil de impus. Câteva reguli bine definite, care să convină atât elevilor cât şi
profesorului, se vor dovedi ideale”( K. Moore) .
Regulile care guvernează situaţia „normală” dintr - o sală de clasă trebuie să satisfacă urmă-
toarele criterii: relevanţa, proprietatea de a fi semnificative, pozitivitatea. Pentru a fi relevante, regulile
trebuie să evite extremele: să nu fie nici atât de generale încât să nu se potrivească nici unei situaţii
reale, dar nici atât de specifice încât fiecare lecţie nouă să reclame alte reguli. Relevanţa presupune o
anumită ierarhie a regulilor, prezenţa unei compatibilităţi între acestea, precum şi o relativă flexibilitate
în interiorul ierarhiei respective. Educatoarele ar trebui să negocieze lista de reguli încă în cursul
primelor întâlniri cu părinţii şi preşcolarii. Acestea pot acoperi mai multe domenii : intrarea în clasă,
mişcarea în timpul activităţilor, modalităţi de adresare, când se vorbeşte şi când se tace în sala de clasă,
cine se ocupă de distribuirea materialelor.
Voi prezenta cateva reguli stabilite impreuna cu copiii grupei la care lucrez:
 salutul la sosirea si plecarea din gradinţa, folosirea formulelor de politeţe;
 să lucreze în linişte pentru a nu deranja pe ceilalţi;
 ă asculte pe cel ce vorbeşte fără a-l întrerupe ;
 să respecte munca colegului şi să se ajute între ei;
 să se deplaseze şi să acţioneze într-o manieră ordonată;
 să evite comportamentul de bătăuş;
 să întreţinem jucăriile şi materialele cu care lucrăm şi să le aşezăm la locul lor
după folosire.
O formulare pozitivă a regulii oferă o ţintă de atins şi este preferabilă unei formulări negative,
care implică ceva de evitat. Este mai eficient să spui „lucrează în linişte” decât „să nu vă mai aud că
vorbiţi”.
Componenţa grupei de copii pe care o conduc este foarte diversă: copii de etnii diferite,copii cu
cerinţe speciale,cu ritmuri şi nivele diferite de dezvoltare şi mai ales copii de vârste diferite.În această
situaţie m-am angajat într-un permanent maraton al schimbării,într-o continuă căutare şi găsire de
soluţii care să permită adaptarea grădiniţei la nevoile şi particularitaţile copiilor.
„Sprijin şi educaţie pentru toţi,grijă şi atenţie pentru fiecare“- aceasta este politica pe care o
promovez.
Crezul meu este acela că educatoarea este cea care deţine cheia reuşitei copilului. Ea este cea
care face ca grădiniţa să fie o instituţie plăcută şi respectată,în care copiii şi părinţii păşesc cu drag. De
ea depinde dacă copilul,cu modul său propriu de dezvoltare,cu influenţele socio-familiale ce acţionează
asupra sa,reuşeşte să se pună cu adevărat în valoare.
Printr-o bună cunoaştere a fiecărui copil,educatoarea este în măsură să adapteze curriculum-ul
astfel încât să sprijine dezvoltarea adecvată a tuturor copiilor.
Dacă educatoarea reuşeşte să găsească locul şi rolul adecvat prin care fiecare copil să se pună
în valoare după forţele şi posibilităţile sale, atunci putem spune că în grădiniţă se realizează educaţia
pentru toţi.
În cele ce urmează voi prezenta o serie de situaţii conflictuale întâlnite şi modul în care le-am
rezolvat:
Copilul C.S. perturbă mereu activitatea, tot timpul are ceva de spus, sau răspunde când nu este
întrebat,fără a lăsa şi pe ceilalţi să răspundă. Chiar colegii au început să-i facă observaţii. Obiectivul
urmărit în această situaţie a fost: formarea deprinderii de a răspunde când e întrebat, conştientizarea de
către preşcolar a faptului că doresc să aflu şi răspunsurile celorlalţi.
În această situaţie am intervenit astfel:
 amintindu-i regula “lucrăm în linişte “ sau “ răspundem când suntem întrebaţi” –
intervenţia directă;
 repetând întrebarea şi ascultând răspunsul altui copil - ignorarea ;
 de fiecare dată când ridică mâna va fi “recompensat” cu laude - principiul alternativei
incompatibile ;
 o modalitate eficientă de a-l determina să respecte regulile deja cunoscute este
contactul din priviri .
După multe astfel de modalitaţi de stabilire a ordinii, e îndeajuns contactul din priviri sau legănarea
capului a dezaprobare.
Regula pe care D.F.C.o încalcă de câte ori nu reuşeşte ceea ce doreşte în relaţiile cu colegii este
“Să evităm comportamentul de bătăuş”.Copiii au spus şi acasă , s-au sesizat şi parinţii.Izolarea (“Stai la
colţul inimii negre până te linişteşti!”) sau pedepsirea (confiscarea unui lucru care îi face plăcere) au
avut efecte de scurtă durată.În această situaţie, obiectivul urmărit a fost : optimizarea capacitaţii de
relaţionare cu colegii,educarea spiritului de echipă, de cooperare.
Modalitaţi folosite:
 cererea de scuze în faţa întregii clase;
 sugerarea punerii în situaţia celuilalt;
 discuţii individuale şi de grup –“Cum îmi ajut colegul?”,”Ce inseamnă să fii un coleg
bun?”;
 responsabilizarea “ajută te rog pe...”, “ai grijă te rog de Y ,că e mic”;
 acordarea atenţiei şi aprecierea comportamentelor pozitive, recompensele ;
Toate acestea au contribuit la schimbarea comportamentului copilului si la o bună relaţionare cu
colegii.
Regula „Toţi copiii trebuie să participe la strângerea jucăriilor” este încălcată de D.S.O. Copilul
nu vrea să participe la strângerea jucăriilor .
Tehnici de rezolvare :
 le spun să strângă jucăriile cu care s-au jucat;
 acord recompense celor care au strâns jucăriile;
 le spun o poveste despre felul cum este răsplătită hărnicia;
 le dau jucării noi cu care se joacă doar acei copii care au participat la strângerea
jucăriilor, explicându-le celorlalţi că jucăriile nu vor să se joace cu copiii leneşi;
 îi laud atunci când participă la strângerea jucăriilor .
În ceea ce priveşte integrarea copiilor cu CES, modalităţile de intervenţie sunt variate. Cele mai
la îndemâna cadrelor didactice sunt cele privind recuperarea prin învăţare care se realizează prin
adaptarea de soluţii care să sporească activismul copiilor, să determine achiziţii care să-l apropie pe
copilul cu deficienţe de copilul normal. Recuperarea trebuie să înceapă de la vârsta preşcolară şi să fie
în funcţie de tipul de handicap şi cu respectarea particularităţilor psihoindividuale. La toate tipurile de
copii cu cerinţe speciale recuperarea cuprinde complementar învăţarea morală şi motrică.
Grădiniţa trebuie să se alinieze principiilor educaţiei integrate şi educaţiei incluzive în special.
Astfel, toţi copiii trebuie să înveţe împreună, indiferent de dificultăţile pe care le întâmpină şi de
diferenţele dintre ei şi e nevoie de acordarea întregului sprijin suplimentar copiilor cu cerinţe speciale
care au nevoie de educaţie corespunzătoare.
Copilul D.I. este un copil cu CES. Am constatat că are o metodă proprie de a reacţiona la evenimentele
din jurul sau, în colectivitate. Deşi l-am primit cu căldura, „sensibilizând” copiii să-i acorde o
atenţie deosebită, pentru a-i facilita acomodarea, D.I. refuza orice încercare de apropiere, având
izbucniri de furie, de violenţă: „nu vreau sa fiu prieten cu nimeni”, „eu sunt rău”etc., copiii începând
sa-l evite , cu toate îndemnurile mele adresate grupei de „a-l înţelege”. Am gândit o strategie,
stabilind etapele ce trebuie urmate, pentru rezolvarea conflictului dintre copilul D.I şi copiii din grupă:
  analiza şi diagnosticarea surselor şi tipurilor de conflict;
 selectarea strategiei potrivite, în baza diagnosticului stabilit;
 rezolvarea conflictului, din perspectiva colaborării şi a rezolvării.
Mi-am dat seama ca asa incerca D.I. să se apere în faţa unui mediu considerat de el “ostil”, rapor-
tându-l la cel anterior, aşa îşi manifesta neîncrederea, frustrarea de a nu putea comunica cu ceilalţi.Am
identificat comportamentele problema, le-am definit în termeni observabili şi am stabilit şi aplicat
strategiile de soluţionare:controlul proxemic,contactul vizual, aşezarea diferenţiată în clasă,
comunicarea asertivă, stabilirea unui ansamblu de reguli referitoare la comportarea zilnică a copiilor
din grupă, acordarea de atenţie pozitivă, folosind diferite tipuri de întăriri a comportamentelor
dezirabile, recurgerea la regula şi aplicarea imediată a consecinţelor comportamentului,
eliminarea din spatiul activităţii, într-un loc special- “scăunelul de liniştire”, tehnica “timpului
datorat”, aplicarea unei “amenzi” simbolice, stabilită împreuna cu părinţii, implicarea părinţilor
prin unitate în respectarea regulilor în familie şi grădiniţă, timp zilnic acordat lui D.I., “crearea”
unor momente speciale în familie, participarea părinţilor la activitati comune cu copiii- “Părinţi
buni, copii şi mai buni!”
Copilul trebuie să fie liber să se joace, să crească sănătos şi să fie hrănit, să primească o educaţie,
să fie tratat fără prejudecăţi. El trebuie să înveţe să interacţioneze cu semenii săi, să beneficieze de şanse
egale indiferent de etnie, să fie sprijinit când are necazuri, ajutat să devină o persoană
responsabilă,capabilă la rândul său să ofere sprijin mai departe unei familii şi să fie într-adevăr un stâlp
al societăţi în care s-a născut.

BIBLIOGRAFIE:

1. BĂBAN, ADRIANA - Consiliere educaţională, Cluj Napoca, 2001.

2. STAN, EMIL - Managementul clasei - Aramis Bucureşti -2006
3. NICULA,IOAN – „Microsociologia colectivului de elevi”,Revista Învăţământul
preşcolar nr.3-4/2006
4. IUCU,ROMIŢĂ B.- Pedagogie,Editura Humanitas Bucureşti, 2002
5. UNGUREANU, D.- Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest,
Timişoara, 2000
6. JOIŢA , ELENA - Managementul educaţional , Editura Polirom Bucureşti, 2000
7. JINGA , IOAN , Managementul învăţământului , Editura Aramis Bucureşti, 2002