Sociologie Juridica FR PDF

Universitatea Transilvania Braşov
Facultatea de Drept şi Sociologie

Drept - Frecvenţă Redusă
Prof.univ.dr. NICOLAE BUJDOIU
SOCIOLOGIE JURIDICĂ
-2009-
Cuprins
1.Unitatea de învăţare nr.1
 Introducere………………………………………………………………………1
 Obiectivitatea cursului…………………………………………………………..1
 Motivaţia curriculară……………………………………………………………1
 Scopul unităţilor de învăţare…………………………………………………….1
 Tematica unităţiilor de învăţare…………………………………………………2
 Bibliografie……………………………………………………………………...4

 Metodologie sociologică………………………………………………………...5
 Specificul cunoaşterii credităţii sociale…………………………………………5
 Rolul ipotezei în cercetarea sociologică………………………………………...7
 Niveluri şi etape ale cercetării sociologice……………………………………...8
 Metode şi tehnici de cercetare…………………………………………………10

 Geneza sociologiei juridice…………………………………………………….16
 Precursori ai sociologiei juridice……………………………………………….16

 Constituirea şi evoluţia sociologiei juridice……………………………………19
 Contribuţii ale sociologiei juridice româneşti………………………………….23
 Raporturile sociologiei juridice cu alte discipline socio-umane……………….25
 Funcţiile sociologiei juridice…………………………………………………...26

 Structuri sociale……………………………………………………………...…28
 Comunităţi şi colectivităţi umane………………………………………………28
 Grupurile sociale……………………………………………………………….29
 Grupul mic (microgrupul)……………………………………………………...32
 Status şi rol……………………………………………………………………..33

 Instituţii sociale…………………………………………………………………35

 Fenomene, fapte şi raporturi juridice……………………………………………39

 Societatea –reţea de relaţii………………………………………………………42
 Socialitatea şi sociabilitatea……………………………………………………..42
 Sistemul social…………………………………………………………………..42
 Relaţii sociologice şi nonsociologice……………………………………………43
 Controlul social………………………………………………………………….45
 Dreptul instrument al controlului social…………………………………………45
 Norme şi sancţiuni sociale şi juridice……………………………………………46
 Socializarea şi integrarea socială……………………………………………………49
 Instanţe şi tipurile de socializare……………………………………………………49

 Reacţia societăţii la criminalitate………………………………………………...52

 Reacţia societăţii la pedeapsa capitală…………………………………………...54

 Devianţă şi crimă………………………………………………………………...57
 Tipologia devianţei………………………………………………………………57
 Relativitatea devianţei………………………………………………………....…58

 Teorii despre devianţă……………………………………………………………60

 Delicvenţa infantilă-juvenilă…………………………………………………….68
 Definiţie şi concept………………………………………………………………68
 Starea de minoritate sub raport juridic…………………………………………...68
 Limitele răspunderii penale a minorilor………………………………………….70
 Fenomenul „copii străzii“………………………………………………………..72
 Mijloace de raportare şi înregistrare a crimei……………………………………73
Unitatea de învăţare nr.1
INTRODUCERE
Obiectivitatea cursului
Problematica cursului de „sociologie juridică“ cuprinde teme de sociologie

generală, metodologie sociologică şi aplicaţii teoretice şi practice din aceste
perspective în ştiinţa dreptului.
Cele mai multe explicaţii şi exemplificări se referă la specificul cunoaşterii şi identificării
faptelor şi proceselor sociale, evaluarea impactului legilor şi activităţiilor de legiferare asupra
colectivităţii lor şi comunităţii umane, analiza socio-juridică a fenomenului devianţei şi delicvenţei
(cu referi ample la delicvenţe infantilo-juvenilă) precum şi reacţia societăţii la criminalitate.
Aspecte generare ale problematici şi sociologiei au fost selectate şi prezentate în lucrare în
scopul creeri la studenţi în drept a echipamentului intelectual de înţelegere şi analiza completă a
faptelor şi proceselor sociale în vederea utilizărilor în procesul practicii juridice şi de legiferare.
Motivaţia curriculară
Prezentul compendiu îşi propune formarea şi dezvoltarea cunoştinţelor de sociologie în

deplină corelaţie cu bagajul teoretic al celorlalte discipline juridice în vederea înţelegerii de către
studenţi a derulări dreptului in societate, evaluării percepţiei publice a dreptulu i şi a instituţiilor
legate de aceasta, precum şi analiza reactivităţii sociale faţă de infracţionalitate.
În conţinutul disciplinei de „sociologie juridică“ se regăsesc elemente specifice diferitelor
ramuri sociologice şi de drept (în special de drept penal, criminologie, drept execuţional penal).
Scopul unităţiilor de învăţare
În această privinţă am urmărit prin selectarea temelor ordinea şi logica argumentării şi

exemplificărilor practice ca aceste concepte, idei şi tehnici să ajute cursanţii în primul rând să
identifice locul şi rolul acestei discipline în ansamblul disciplinelor pe care le am de studiat. De
asemenea o importanţă susţinută am acordat aplicaţiilor practice sociologice în analiza impactului
dreptului cu societatea în asamblul ei cât şi în subsistemele acestei mergând până la indivizi umani.
Cursul de sociologie juridică se dovedeşte a fi o inţiere a studenţilor în drept în analiza şi
evaluarea faptelor şi proceselor sociale din perpectivă pluridisciplinară astfel încât să-i ajute pe
cursanţi în cariera lor juridică.
1
Tematica unităţilor de învăţare

Introducere
Metodologia sociologică
Subunitate de învăţare nr.1
Specificul cunoaşterii credităţii sociale
Subunitatea de învăţare nr.2
Rolul ipotezei în cercetarea sociologică
Niveluri şi etape ale cercetării sociologice
Metode şi tehnici de cercetare
Geneza sociologiei juridice
Precursori ai sociologiei juridice
Constituirea şi evoluţia sociologiei juridice
Fondatori ai sociologiei juridice
Contribuţii ale sociologiei juridice româneşti
Raporturile sociologiei juridice cu alte discipline socio-umane
Funcţiile sociologiei juridice
Structuri sociale
Comunităţi şi colectivităţi umane
Subunitatea de invăţare nr.2
Grupuri sociale
Grupul mic (microgrupul)
Status şi rol
Instituţii sociale
Fenomene, fapte şi raporturi juridice
Societatea reţea de relaţii
Socialitatea şi sociabilitate
Sistemul social
Relaţii sociologice şi nonsociologice
Controlul social
2
Dreptul istrument al controlului social
Norma şi sacţiuni sociale şi juridice
Socializarea şi integrarea socială
Instanţe şi tipurile de socializare
Reacţia societăţii la criminalitate
Reacţia societăţii la pedeapsa capitală
Devianţă şi crimă
Tipologia devianţei
Relativitatea devianţei
Teorii despre devianţă
Delicvenţa infantilă-juvenilă
Definiţie şi concept
Starea de minoritate sub raport juridic
Limitele răspunderii penale a minorilor
Fenomenul „copii străzii“
Mijloace de raportare şi înregistrar e a crimei
3
Bibliografie
 Petrescu Nicolae, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1994
 Szczepanski Jan Noţiuni elementare de sociologie, Editura Stiinţifică, Bucureşti 1972
 Voinea Maria, Sociologia dreptului, Editura Atctami, Bucureşti 1994
 Carbonner Jean, Sociologie juridique, Editura PUF, Paris 1978
 Sandu Dumitru, Statistică în ştiinţele sociale, Editura TUB, 1992
 Mihu Achim, Sociologia dreptului, Cluj-Napoca 1992
 Sorin M.Rădulescu, Banciu Dan, Introducere în sociologia delicvenţei juvenile, Editura

Medicală, Bucureşti 1990
 Monrice Curron, Devianţa în Tratat de sociologie sub coordonarea lui Raymond Boudon,
Editura Humanitas, Bucureşti 1997
 S. Rădulescu, Dan Banciu ; Sociologia crimei şi criminalitatea, Bucureşti 1996
 Bujdoiu Nicolae, Sociologie Juridică, Editura Romprint, Braşov 2002
 S. Rădulescu, Dan Banciu ; Sociologia crimei şi criminalitatea, Bucureşti 1996
 Raymoond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti 1997
 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti 1992
 Ghid de parctici instituţionale şi instrumentarea cauzelor cu minori, Asociaţia Alternative

sociale, Iaşi 2005
 Bujdoiu Nicolae, Dimensiuni interdisciplinare în teoriile devianţei, Editura Romprint,

Braşov 2005
 Bujdoiu Nicolae, Reinserţie şi justiţie juvenilă, Editura Romprint, Braşov 2006
4
METODOLOGIE SOCIOLOGICĂ
În prima etapă a istoriei sale, până în primele două decenii ale secolului XX-lea sociologia s-a
caracterizat prin elaborarea unor sisteme speculative şi a unor masive tratate, bazate îndeosebi pe
informaţii „de bibliotecă“ .
În etapa următoare (1920-1960) sociologia trece în extrema cealaltă a empirismului şi, în parte,
a operaţionalismului, sub acţiunea factorilor politici şi prin mijlocirea profesionalizării cercetărilor
şi a fărâmiţării tematicii şi problematicii investigate. În această etapă sociologia este caracterizată
prin empirism, sociografic şi fetişizarea analizelor cantitative.
Metodologia sociologică a fost puternic influenţată de apariţia şi larga răspândire a
investigaţiilor de masă (sondaje de opinie, măsurători demoscopice).
În ultimile decenii ale secolului XX se dezvoltă în sociologie analizele de tip calitativ.
Un indiciu sigur al maturităţii unei ştiinţe îl constituie existenţa unui ansamblu unitar şi riguros
de metode şi tehnici de cercetare şi formulare a rezultatelor.
2.1 Specificul cunoşterii
La începutul secolului al XX-lea se vehicula ideea că sociologia este ştiinţa cu cele mai multe
metode şi cu cele mai puţine rezultate în investigarea fenomenelor sociale. Afirmaţia, nu prea
departe de realitate, suprindea o situaţie determinată de domnia „cultului tehnicist“, de numărul
mare al metodelor empirice - dezvoltate mai ales în SUA – urmărind rezolvarea unor conflicte soci
ale. În primele decenii ale secolului XX-lea sociologia traversa o perioadă pe care ştiinţele naturii o
depăşiseră cu un veac în urmă. După primul război mondial s-au elaborat studii privind conceptul
de metodologie a cercetării vieţii sociale şi în acest context s-a dezvoltat şi metodologia sociologică
ştiinţifică.
Conceptul de metodologie desemnează un sistem de principii, norme de organizare a cercetării
prin intermediul cărora sunt elaborate metode, procedee şi tehnici de cercetare. Metodologia nu se
confunda cu teoria sociologică, deşi principiile care ghidează cercetarea îşi au izvorul în principiile
teoriei. Metodologia reprezintă de fapt, baza interacţiunii dintre teorie şi cercetarea empirică nefiind
reductibilă la ansamblul
metodelor şi tehnicilor utilizate în investigare. Cunoaşterea comună este realizată de către oameni
prin intermediul mijlocelor naturale (simţurile, gândirea, obijnuiţa, limbajul natural), în cadrul
experienţei cotidiene, pe baza activităţii practice nemijlocite.
Indivizii umani în virtutea acestor mijloace naturale poseda o concepţie cu privire la diversele
laturi şi fenomene ale vieţii socio-umane, au explicaţii şi formuleaza predicţii în legătură cu ele.
Intervine aici cunoaşterea la nivelul constiinţei comune, al simţului comun, al bunului simţ
adică, sistemul de reprezentări, cunoştinţe, explicaţii si interpretări obţinute în mod spontan, fară o
cercetare sistematică, fara modele ştiinţifice ci doar pe baza activitaţilor şi în condiţiile obişnuite
(loc de muncă, familie, cercuri de prieteni, organizaţii, diverse asocieri etc.).
Imaginile şi interpretările noastre despre fenomenele şi instituţiile sociale obţinute la nivelul
mentalităţii cotidiene, al conştiinţei comune sunt rezultatul unor mecanisme psihologice şi
socioculturale complexe în care oamenii urmează legea minimului efort de gândire. Ei adopta
strategii euristice pentru a obţine informaţii care să fie în acelaşi timp, cât mai simple şi mai uşor de
obţinut şi de o cât mai mare precizie.
Din această şi stereotipiile sociale, judecăţi care circulă cu o frecvenţă mare şi care sunt însuşite
şi promovate de indivizi fără a fi examinate critic de gândirea propie.
Pe lângă limitele generale se disting şi mecanisme şi erori specifice ale cunoaşterii comune a
faptelor sociale (Petru Hut); efectul falsului consens; efectul încadrării; efectul ancorării; simularea
mentală (gândirea contrafactuală).
Cunoaşterea ştiinţifică presupune rigoare logică, un limbaj specializat, coerenţă,
demonstrabilitatea şi verificabilitatea ideilor, ipoteze după criterii riguroase.
5
În sfera cunoaşterii sociologice înseamnă ca nu cunoaştem realitatea socială numai pentru ca trăim
în ea. Experienţa comună (intuiţia, presimţirea, generalizarea rudimentală şi limită), sancţionata de
E.Durkheim când vorbea despre „falsele evidenţe care stăpânesc spiritul comun" şi despre
„experienţe confuze şi neorganizate", (nu este suficientă pentru obţinerea unei imagini veridice
asupra realităţii sociale. Trăirea nemijlocită a faptelor sociale furnizează un anumit tip de cunoaştere
(comună) dar care nu poate substitui cunoaşterea elaborată (stiinţifică) deşi ele nu pot fi înţelese
separat.
Specificul cunoaşterii ştiinţifice a faptelor sociale se exprimă într -o serie de note caracteristice:
a) delimitarea clară, riguroasă a obiectului de cercetat prin decuparea realităţii sociale;
b) se referă la faptul social ca fapt elaborat, constituit cu ajutorul unor complexe operaţii de
abstractizare şi generalizare, în scopul identificării raporturilor esenţiale şi a corespondenţei lor cu
manifestările particulare.
c) faptele sociale şi explicaţiile lor sunt verificate metodic;
d) formularea ipotezelor are loc într -o perspectivă care face posibilă verificarea lor;
e) utilizează un limbaj nenatural, construit conform normelor de coerenţa şi univocitate;
are un alt ritm de dezvoltare, datorat spiritului critic şi autoreflexiv;
g) sensul dezvoltării sale îl reprezintă tendiţa internă spre rigoare şi coerenţă maximă, ceea ce
îi conferă un grad superior de obiectivitate şi universalitate, exprimat în primul rând în descoperirea
legilor sociale.
Specificul şi natura cunoaşterii sociologice pot fi abordate şi din perspectiva raportului dintre
cunoaşterea ştiinţifică a faptelor sociale şi celelalte domenii ale cunoaşterii stiinţifice. În acest caz,
problema cheie o reprezintă înţelegerea raportului continuitate/discontinuitate între cunoaşterea
naturii şi cunoaşterea societaţii. Se pune problema că în cunoaşterea socială omul este simultan şi
subiect şi obiect şi daca această situaţie reprezintă un obstacol pentru obţinerea obiectivităţii
cunoştinţelor socio-umane. Constatând situaţia de fiinţă-socială a sociologului (étre vivant social -
R. Boudon) se mai discută încă asupra autenticităţii cunoaşterii faptelor sociale. Prin urmare,
prezenţa încărcăturii subiective (dorinţe, aşteptări, aprecieri) şi proiectarea acesteia asupra
obiectului de cunoscut ar afecta nu numai limbajul analizei ci şi validitatea cunoştinţelor obţinute.
Cu alte cuvinte, s-ar naşte ambiguitatea judecăţi de valoare - judecăţi de fapt, fiind pusă sub
semnul incertitudinii dobândirea obiectivităţii cunoaşterii sociologice.
În această privinţă se cuvin câteva precizări:
a) Subiectivitatea cercetătorului este implicată în mod necesar în reflectarea realităţii sociale, pe
tot parcursul cercetării, pretenţia înlăturării totale a acesteia fiind utopică, iluzorie;
b) Subiectivitatea cercetătorului este determinată social-istoric de o serie de factori: nivelul de
dezvoltare a socialului; poziţia socială a sociologului, nivelul de pregătire al ace stuia;
c) Subiectivitatea se corelează cu responsabilitatea cercetătorului.
Subiectivitatea nu înseamnă automat subiectivism: adevărul nu poate fi decât subiectiv în
sensul că nu se poate constitui în afara subiectului epistemic. După A. Mihu, subiectivitatea devine
subiectivism („subiectivitatea negativă") numai atunci când nu coincide cu obiectivitatea, adică
atunci când cercetătorul pune în obiect elementele de subiectivitate din afara cunoaşterii
propriuzise, valorile pe care le acceptă, aspiraţii, elemente ale percepţiei şi personalităţii sale,
preferinţe ideologice.
Situarea cercetătorului sociolog pe poziţiile „neutralismului axiologic" reprezintă garanţia
apropierii cât mai mult de adevărul obiectiv.
Raportul real dintre subiect-obiect în cunoaşterea sociologică nu justifică teza că sociologia nu
ar putea satisface dezideratul obiectivităţii. Acceptarea acestei asecţiuni ar echivala, în fond, cu
negarea statutului de ştiinţă a sociologiei.
Obiectivitatea cunoaşterii sociale trebuie judecată în termenii ei specifici şi nu în termenii
obiectivităţi stiinţelor naturii.
Oamenii sunt constienţi de ei ca indivizi. Dar această conştiinţă de sine trebuie să fie o
preocupare specială în cercetarea sociologică deoarece îşi pot schimba comportamentul când sunt
studiaţi. De pildă, obiectivul cercetării orientate politic deseori vizează schimbarea
6
comportamentului. Dar în acest caz, e posibil ca rezultatele cercetării să nu mai fie exacte. Din
aceste considerenţe, N. Goodman propunea „etica studierii oamenilor", în aşa fel ca cercetătorii şă
evite tendinţa de a-si impune propriile lor păreri participanţilor şi de a înţelege situaţiile din
perspectiva acestora.
2.2 . Rolul ipotezei în cercetarea sociologică
Pentru a realiza scopurile cercetării este nevoie să formulăm o serie de ipoteze care urmeaza a fi
verificate pe teren.
Cunoaşterea ştiinţifica este de neconceput fără avansarea unor ipoteze care să explice faptele
empirice, să dezvăluie relaţiile dintre ele, să depăşească dificultăţile teoriilor anterioare în
explicarea noilor fapte descoperite. Ipoteza este un element indispensabil al construcţiei teoriei
ştiinţifice şi, totodată, al cercetării de teren. Conţinutul ei exprimă adevăruri probabile (are rol
metodologic, praxiologic şi valoare reflectorie).
Ipotezele sunt supoziţii preliminare asupra faptelor, care nu preconizează concluzii prealabile
cercetării empirice şi care pot fi confirmate, dar şi infirmate, de fapte. Ipoteza în sociologie este un
produs al problematizării realităţii sociale, sunt interogaţii adresate realităţii sub forma unor
prezumţii anticipative. Ea poate proveni din observaţia directă sau indirectă a realităţii sociale,
întâmplătoare sau controlată (provocată experimental). Ipoteza nu este un produs al unei activităţi
constatative, ea este mai mult o construcţie mintală, imaginativă, este un obiect sau o parte a ştiinţei
ce ţine de domeniul logicii, dar şi a unor elemente infralogice (intuitive, volitive, imaginative). Spre
deo-sebire de cunoaşterea comună, cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere ipotetică. Două condiţii
deosebesc ipoteza de simpla speculaţie, presupunere, asupra realului:
1) Ipoteza trebuie sa vina in continuarea
cunoasterii de pana acum.
2)Ipoteza trebuie să conţină în formularea ei sugestii realiste în vederea verificării.Pot fi
ipoteze fundamentale, indirect stabile şi ipoteze de lucru, direct testabile. O ipoteză este „enunţul
unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică”.
În mod frecvent o ipoteză se prezintă ca o relaţie între două variabile, între două fapte.
Formularea ipotezelor presupune concepte clare, corectitudine logică, precizie. Enunţarea lor se va
face în termenii: „cu cât... cu atât" sau „dacă... atunci". De exemplu: „Cu cât nivelul de
dezorganizare al familiilor este mai ridicat cu atat mai mare este gradul de fapte antisociale ale
membrilor lor şi îndeosebi a minorilor" sau „Dacă numărul abaterilor disciplinare într-un colectiv
de muncă este redus, atunci este redus şi numărul rebuturilor date de acest colectiv ”.
O ipoteză se poate formula şi sub forma unei propoziţii de tipul: „Reuşita şcolară, este printre
altele, funcţie de caracteristicile mediului cultural în care traieşte copilul (Pierre Bourdieu). De la
această ipoteză vom putea aborda problema construirii variabilelor, adică a transpunerii conceptelor
în operaţii de cercetare definite.
Ipotezele pot fi formulate apriori sau pe baza unei preanchete şi documentări. Nu este
recomandat sa formulăm ipoteze numai prin intuiţie.
Deoarece avem totdeauna nevoie de date şi informaţii care sa ne sugereze idei şi presupuneri
este greu sa delimitam ipotezele apriori de cele aposteriori. De pildă, R. Boudon a formulat apriori
ipoteza: „Faptul de a fi fost crescut într-o familie autoritară compromite dezvoltarea şi înflorirea
personalităţii". Cel puţin în anumite cazuri această propoziţie o putem considera o ipoteză aposteori,
elaborată pe baza unor observaţii recente în diferite grupuri şcolare şi familiale. Sau, ipoteza
„posedarea unui televizor are drept efect reducerea contactelor şi relaţiilor sociale" poate fi, în
anumite cazuri, o ipoteză apriori sau o ipoteză aposteori.
Ipotezele pot avea o formă explicită sau o formă implicită. Ipotezele implicite pot fi descoperite
în orice relaţie sau raport urmărit într-o cercetare.
Elaborarea unui set de ipoteze clare ne permite să formulăm întrebări clare şi să construim
formulare şi istrumente corespunzatoare adecvate obiectivelor investigaţiei.
În acest sens o ipoteză sociologică trebuie să aibă printre calităţile sale:
7
a) Plauzibilitate (să aibă consistenţă internă – să nu conţină enunţuri incompatibile şi
externă - să fie compatibilă cu teoriile anterioare);
b) Testabilitate (să poată fi supusa infirmării sau validării în relaţia cu experienţa).
Ipotezele condiţionează utilizarea adecvată metodelor, tehnicilor, procedeelor şi
instrumentelor cercetare sociologică. Se apreciază că de valoarea ipotezelor depinde valoarea
cercetării.
2.3 Nivelurile şi etape ale cercetării sociologice de teren
Pot fi supuse investigaţiei sociologice atăt probleme globale ale societăţii, căt şi cele
macrosociale, atitudinile, opiniile, motivaţiile, aspiraţiile, comportamentele umane în diferite
situaţii.
Aşa cum aprecia G. Gurtvich, sociologia este ştiinţa explicativă iar cercetarea empirică în
sociologie se poate realiza în afara unei teorii explicative. După sociologul francez, sociologia are
două componente inserabile: sociologia generala şi sociologia aplicată. Gurtvich a formulat reguli
ale explicaţiei sociologice, dintre care se detaşează ca semnificaţie următoarele:
1)Integrarea elementelor microsociale în grupuri, clase sociale şi în societatea globală;
2)Studierea fenomenelor sociale globale prin intermediul structurilor;
3)Tratarea fenomenelor sociale, globale sau de subsistem (parţiale) la diferite nivele în
profunzime;
4)Utilizarea explicaţiilor cauzale şi în absenţa acestora, a corelaţiilor funcţionale.
S-au formulat mai multe puncte de vedere privind fazele, nivelurile şi etapele investigaţiei
sociologice, atât în ceea ce priveşte numărul acestora cât şi conţinutul.
Unii autori disting trei niveluri ale tehnicilor şi metodelor:
1) Nivelul selectiv (selecţia temei, ipoteza, metoda de cercetare);
2)Nivelul proiectiv (conceptualizarea, măsurarea, esantionarea, operationarea,
operaţionalizarea);
3)Nivelul constructiv (colectarea datelor, analiza, raportul de cercetare).
În general se pot distinge ca etape:
1)Alegerea temei de cercetare
2)Stabilirea populaţiei care va fi supusă investigaţiei
3)Alegerea setului de metode, tehnici, procedee şi elaborarea instrumentelor de cercetare
4)Culegerea datelor
5)Prelucrarea datelor
6)Analiza rezultatelor şi formularea unor concluzii, observaţii, sugestii
7)Întocmirea, alcătuirea raportului de cercetare.
Succesiunea acestor etape are un caracter necesar ce rezultă din logica intern ă a cercetării, iar
respectarea lor face parte din deontologia sociologică. Orice suba-preciere sau eludare a unor etape
generează dificultăţi distorsiuni în finalizarea proiectului cercetării.
Alegerea temei constă în precizarea scopului cercetării şi identificarea problemei.
Obiectul cercetării se determină pornind de la problema socială constatată empiric sau numai
imaginată, presupusă, dedusă din analiza altor probleme constatate în mod empiric.
Se procedează fie la reţinerea unui ansamblu de probleme, fie la o întreagă problematică, fie la
o singură problemă, un singur aspect semnificativ al faptului social, a cărui surprindere şi măsurare
sunt considerate a fi relevante în raport cu tema ce se cere soluţionate. O atenţie specială trebuie
acordată alegerii momentului cel favorabil pentru declanşarea cercetării (fenomenul crcetat să fie
suficient de maturizat, în caz contrar se ajungea adesea la eşecul cercetării sociologice).
Odată delimitat, obiectul cercetării este concretizat prin punerea sa în obiective, realizându-se,
simultan, analiza logică a ipotezelor.
8
Un moment principal al acestei etape este studierea sistematică a bibliografiei de referinţa în
legătură tema cercetării şi cu cercetările anterioare pe aceeaşi temă (documentarea la problemă).
Expunerea clara a scopului şi rezultatelor preconizate încheie prima etapă cu un protocol de
cercetare.
Stabilirea populaţiei sau determinarea universului cercetării se face în funcţie de specificul
temei ale şi posibilităţile materiale de susţinere a cercetării. Investigarea intregii populaţii vizate
este foarte dificil de realizat şi nici nu este de recomandat. De aceea, se procedează la eşantionarea,
adică la alegerea unei părţi a populaţei, după anumite criterii, astfel alese încât rezultatele la care se
ajunge să poată fi generalizate valid pentru întreaga populaţie. Eşantionul trebuie să fie
reprezentativ. Descrierea întregului prin parte este posibilă datorită procedeelor statistice,
matematice.
Alegerea metodelor, tehnicilor, procedeelor şi elaborarea instrumentelor solicită o atenţie
specială pentru valoarea cercetării.
De regulă, în investigaţia sociologiei se apelează la o combinaţie de mijloace care se corelează
şi se completează reciproc.
Odată elaborate, instrumentele sunt supuse unei analize critice, urmând a fi verificate sub
aspectul exigenţelor de fidelitate şi validitate.
Fidelitatea este calitatea instrumentului de cercetare de a furniza o măsură constantă a unui
fenomen constant.
Validitatea este calitatea instrumentului de a măsura ceea ce este de măsurat (adecvarea la
obiect). Oţinerea concomitentă a fidelităţii şi validităţii este imperios necesară. În situaţia în care un
instrument se dovedeşte fidel fără a fi valid, el va furniza date concrete, dar fără semnificaţie
obiectivă (nu semnifică ceea ce se presupune ca ar semnifica). În cazul că un instrument este valid
fără să fie fidel, atunci el furnizează date valide, dar cu un grad de incoerenţă, care le face
inutilizabile.
Instrumentele sociologice sunt pretestate în cercetări-pilot care se constituie ca o repetiţie
generală la scară mică, a cercetării proiectate, oferind prileji pentru eliminarea eventualelor erori.
Culegerea datelor
Prin aplicarea instrumentelor sociologice colectează informaţiile necesare în vederea realizării
temei de cercetare. În această fază este necesară atenţie sporită pentru instruirea, pregătirea
anchetatorilor (operatorilor) de teren care colaborează nemijlc cu sociologul, în vederea
preîntâmpinării unor erori procedură care ar putea compromite c ercetarea.
Prelucrarea datelor
Informaţiile, datele (materialul faptic brut) colectate urmează să fie supuse unor procedee de
prelucrare (matematică), în scopul realizării generalizărilor explicaţiilor sociologice.
În această fază, după verificarea minuţionasă informaţiilor, lucrurile cele mai importante sunt:
codificarea lor; operaţia de ordonare a datelor, de claficarea a informaţiilor, finalizată în
distribuirea lor categorii semnificative notate cu cifre de cod litere.
Codificarea este urmată de tabulare, care supune construirea tabelelor centralizatoare şi
înregistrarea în ele a datelor codificate în scopul efectuării totalizărilor. Tabularea se poate realiza
manual, mecanic, electronic.
Analiza rezultatelor
Materialul faptic brut este lipsit de semnificaţie. Sunt necesare analize teoretice privind datele
brute pentru a putea fi desprinse semnificaţiile, regularităţile de sens. Intervenţia sociologului este
în această etapă indispensabilă cercetării; analiza şi interpretarea datelor sunt prin excelenţă sarcina
sociologului.
Analiza are ca obiective:

a) importanţa fiecărei variabile înregistrate în tabele (din perspectiva ipotezelor iniţiate);
b) stabileste relaţiile veridice dintre variabile şi semnificaţia lor;
9
precizează probabilitatea ca aceste relaţii să fie sau sa nu fie întâmplătoare (să exprime
raporturi cauzale);
c) stabileşte în ce măsură relaţiile cauzale surprinse la nivelul eşantionului pot să fie
extrapolate la nivelul întregii populaţii precum şi modul în care pot fi făcute extrapolările. Sub acest
ultim aspect este necesară şi compararea datelor cercetării principale cu cele ale cercetării-pilot,
precum şi cu datele cercetărilor anterioare pe această temă.
Alcătuirea raportului de cercetare constă în elaborarea şi redactarea concluziilor. Se
întocmeste un document a cărui structură cuprinde:
- justificarea alegerii temei de cercetare
- un scurt istoric al problemei
-o prezentare - descriere a procedeelor, tehnicilor utilizate
-o prezentare detaliată a rezultatelor împreuna cu interpretarea lor
- concluzii, inclusiv sugestii, observaţii, propuneri şi soluţii.
La raportul de cercetare se anexează tabelele, listele de coduri, formularele utilizate în
obţinerea datelor, orice alte materiale la care s-a recurs în fazele cercetării.
Raportul de cercetare se concepe diferenţiat, în funcţie de cui se adresează: specialiştilor,
factorilor de decizie.
Conţinutul şi forma textului depind şi de persoana, publicul sau instanţa careia i se adresează şi
în ce scop.
Raportul trebuie să aibă claritate, să distingă între fapte şi interpretări, să fie echilibrat, ă fie
incitant, să suscite interes.
Datele cercetării se arhivează creând astfel posibilitatea folosirii lor în analize secundare.
2.4. Metode şi tehnici de cercetare
Scopul metodologiei este acela de a ne ajuta să înţelegem nu atât produsele ştiinţei cât procesul
de cunoaştere însuşi. Are doua nivele: tehnici şi metode.
Metoda reprezintă un ansamblu de reguli, modalităţi şi mijloace de cercetare, adecvate
constient soluţionării unor probleme care constituie scopul cercetării unui fenomen sau tip de
fenomene. Primul nivel de concretizare a metodelor în raport cu specificul obiectului este
elaborarea tehnicilor.
Tehnica de cercetare cuprinde prescripţii referitoare la modul concret de abordare a
fenomenului în vederea dobândirii unor conoştinţe cât mai obiective.
Procedeul constă în ordinea operaţiilor succesive care se impun cercetătorului şi are în vedere
organizarea formală a datelor. Scopul său este analiza primară a informaţiilor.
În realizarea investigării sociologice se recurge la o varietate de metode, tehnici şi procedee:
observaţia sociologică, analiza documentelor, experimentul sociologic, ancheta, ancheta de opinie
(chestionarul şi interviul), esantionarea, analiza cauzală, analiza de conţinut, tehnici sociometrice,
analiza secundară.
Observaţia sociologică. Este metoda clasică şi cea mai importantă.
Observaţia este acea metodă de investigaţie ce permite obţinerea de date, informaţii. Ca urmare
a contactului direct al observatorului cu obiectul observaţiei, care pot fi: grupurile umane sub
aspectul structurii, organizării, actiunilor, activităţilor, atitudinilor, comportamentului, opiniilor. Pot
fi obiect al observaţiei sociologice şi documentele scrise sau cifrate, asupra unui nivel de dezvoltare
socio-economică, culturală, politică, stiinţifică asupra unei colectivităţi imane.
Nivelele observaţiei sociologice se disting în funcţie de extensiunea şi profunzimea lor:
a) observaţia extensivă, vizează un mare număr de aspecte de realităţi sociale supuse
cercetării;
b) observaţia intensivă, vizează un număr redus, atent selectat de aspecte observate constant,
continuu şi îndelungat.
10
Alte tipuri de observaţii sociologice.
-observaţia empirică (spontană, vaga, fragmentară, saracă în conţinut obiectiv);
- observaţia ştiinţifică (metodică, fundamentată teoretic, repetată, verificată).
Observaţia sociologică se realizează asupra obiectelor, opiniilor individuale sau colective,
atitudinilor şi acţiunilor oamenilor, tehnicile folosite în colectarea datelor sunt, de fapt, tehnici ale
observaţiei.
Alte tipuri de observaţie:
- observaţia directă, internă, sau participativă care presupune integrarea în grade diferite a
observatorului în colectivitatea studiată. Este pregatită şi realizată de un specialist, la faţa locului în
timp ce fenomenul are loc, este în desfaşurare;
- observaţia directă externă sau non-participativa care presupune situarea cercetătorului în
afara sistemului observat (grupuri, instituţii)
- observaţia indirectă, care presupune înregistrarea datelor observate de alta persoana decât
cercetătorul, în alte circumstanţe decât cele actuale. Rolul de intermediar poate fi îndeplinit de o
instituţie, organizaţie, colectivitate oarecare, un individ.
Una dintre condiţiile obţinerii obiectivităţi maxime este utilizarea totalităţii surselor accesibile
de informaţii.
Analiza documentelor. Este o cale frecvent utilizată în cercetarea sociologică. Documentele
de natură socială sunt foarte diverse: oficiale şi neoficial publice, private, critice, biografice,
statistice,jurnale,memorii. Documentele juridice sunt şi ele diverse :
- hotarâri judecătoreşti;
- acte sub semnătură (testament olograf, mărturie);
- acte notariale;
- texte de lege;
- comentarii realizate de specialişti la o lege;
- pledoarie în instanţă.
Juristul N. Popa precizează că cercetătorul trebuie să respecte două condiţii în utilizarea
documentelor juridice:
1) Să caute să reconstituie realitatea ca manifestare a unui fapt juridic. Documentul juridic
prezintă importanţă prin reconstituirea sociologică pe care o permite.
2) Documentul trebuie privit ca o dovadă a unei realităţi, a unui context istoric.
Un alt tip de analiză documentară este analiza sociologică a jurisprudenţei care se realizează
prin combinarea ştiinţei dreptului cu mijloacele sociologiei.
Experimentul sociologic. Este o observaţie provocată şi controlată de cercetător; acestă
modifică un element al observaţiei simple şi urmareşte consecinţele pe care le inregistrează.
Experimentul se realizează în mai multe etape:
- observarea unei situaţii iniţiale;
- modificarea acestei situaţii;
- observarea consecinţelor modificării.
Pentru a fi util, experimentul trebuie să indeplinească eel putin 3 condiţii:
1)Situaţia observată trebuie să fie reprezentativă pentru o categorie distictă de situaţii reale ;
2)Nu trebuie introdusă decât o singură modificare:
3) Pentru a asigura certitudinea că toate consecinţele observate sunt datorate modificării
efectuate, se procedează la o divizare a terenului de observaţie în două părţi identice şi nu se
modifică decât una, cealaltă fiind păstrată ca element de control (martor).
Dupa procedeul de intervenţie a cercetătorului manipularea variabilelor se disting două tipuri
de experiment:
- experimentul de laborator;
- experimentul de teren.
11
Experimentul de laborator este similar, In esenţă, celui din ştiinţele naturii. El constă în crearea unor
situaţii artificiale care să se asemene în unele aspecte situaţiilor „reale" din viaţa socială, dar să se
supună cerinţelor care în mod normal nu sunt satisfăcute aceasta din urma. Experimentul de
laborator permite control strict al condiţiilor care nu trebuie sa influenţeze cercetarea. Însă, pentru
multe probleme sociologice laboratorul este un cadru nefiresc.
Experimentul de teren se desfaşoară în cadrul situaţiilor sociale reale (domenii de aplicare
foarte variate introducerea unui factor de schimbare în sistemul de retribuţie, în învaţamânt etc.).
Oamenii sunt studiaţi împrejurări relativ obişnuite; dar sacrifica controlul asupra factorilor care pot
avea o influenţă necunoscută asupra variabilelor aflate în studiu.
Ancheta de opinie
Anchetă sociologică este metoda utilizată în mod curent. Prezinţa avantaje în special în
culegerea într-un timp relativ scurt a unui material informativ bogat, complex şi variat. Ancheta
sociologică este metoda utilizată în mod curent. Prezintă avantaje în special în culegerea într-un
timp relativ scurt a unui material informativ bogat, complex şi variat. Ancheta are o arie foarte largă
de aplicabilitate vizând caracteristicile mediului social, ale condiţiilor de viaţă, parametrii
demografici, dar mai ales opiniile, atitudinile, trebuinţele, aspiraţiile, motivaţiile, comportamentele
oamenilor. Cunoaşterea opiniilor oamenilor despre faptele sociale este utilă atât timp cât opiniile nu
sunt absolutizate, nefiind observaţii obiective despre realitatea studiată, ele trebuie subordonate, în
cercetarea sociologică, informaţiilor obţinute prin intermediul metodelor obiective. Ancheta se
poate realiza cu două tehnici fundamentale: interviul şi chestionarul.
Interviul este tehnica cea mai frecvent utilizată în investigaţiile sociologice. Specificul lui în
raport cu alt tip de interviu constă în:
-întrebările nu sunt adresate individului ca individ, ci individului ca membra al colectivităţii
(comunităţii) investigate;
-subiecţii investigaţi participă voluntar la ancheta, răspunsurile fiind asigurate prin secretul
profesional.
În cercetările de teren se face apel la câteva tipuri de interviu :
-interviul direct, constrait pe baza unei liste de probleme pre stabilite
-interviul nondirectiv, care nu presupune stabilirea anterioară a unui set de probleme.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane (anchetatorul şi anchetatul), pe
baza căruia se pot obţine informaţii, date, mărturii de la cel anchetat.
În practica judiciară se utilizează un gen special de interviu interogatoriul, care are caracter de
obligativitate pentru inculpat.
În investigaţia juridică, ancheta pe baza de chestionar, interviul şi alte tehnici trebuie să
respecte o serie de exigenţe:
- sa apeleze la un limbaj obişnuit;
- sa evite termenii tehnici;
- întrebările să nu afecteze interesele subiectului;
- să nu permită, să nu inducă denaturari ale mesajului.
Interviul sociologic se poate realiza în panel sau în trend.
Panelul este tehnica particulară a anchetei sociologice care constă în repetarea unor interviuri
asupra aceluiaşi grup de indivizi. În acest caz grupul supus interviului este acelaşi, înainte şi după
eveniment. Această tehnică permite selecţionarea riguroasa a indivizilor care îşi schimbă
comportamentul. Izolaţi acesţi indivizi sunt supuşi unui studiu mai aprofundat pentru determinarea
elementelor psihologice şi psihosociologice care cooperează în producerea mutaţiilor.
Tehnica panelului facilitează relaţionarea informaţiei obţinute într-un anumit moment cu
informaţiile obţinute succesiv (cercetare socială, dinamică) având posibilitatea de a studia şi explica
mutaţiile. Este o operaţie de cercetare lentă şi costisitoare însă este utilă pentru înţelegerea completă
a comportamentului uman.
12
În trend se intervievează doua grupuri diferite, unui înainte şi altul dupa consumarea
evenimentelor. Studiile de trend indică influenza unor evenimente certe asupra opiniei publice, în
timp ce panelul permite selecţia indivizilor care si-au schimbat opiniile în cursul interviurilor
repetate.
Chestionarul sociologic. Ancheta pe baza de chestionar este numită „calea regală a
investigaţiei sociologice". Ea nu este însă ocolită de unele posibile erori generate de esantionare, de
introducerea unor rigidizări în relaţia anchetator-anchetat, de nesinceritatea sau refuzul subiecţilor.
Chestionarul sociologic este o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini
grafice, având funcţia de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care sunt administrate prin
operatorii de anchetă pentru a înregistra în scris comportamentul verbal sau nonverbal al celui
anchetat . Alcătuirea chestionarului este o operaţie laborioasă şi de înaltă probitate profesională care
presupune câteva rigori:
- adecvarea sa la tema cercetată;
- definirea conceptelor şi operaţionalizarea lor;
- transformarea conceptelor în variabile şi indicatori;
- stabilirea modalităţilor de măsurare a indicatorilor;
- formularea intrebarilor.
Chestionarul poate cuprinde:

a) întrebări de date factuale (sex, vârsta, profesie, etc.);
b) întrebări de opinie (Ce părere aveţi despre X reglementare, măsură, eveniment?);
c) întrebări de motivaţie (de ce?).
După natura raportului lor cu răspunsurile, intrebările pot fi:
a) închise;
b) deschise;
c) mixte.
O intrebare este închisă dacă mulţimea răspunsurilor sale posibile este complet determinată
sau dacă există o schemă sau metodă efectivă de construcţie a tuturor răspunsurilor sale posibile (cu
variante posibile de răspuns din care subiectul alege, conform situaţiei sale) .
O întrebare este deschisă dacă mulţimea răspunsurilor sale posibile nu este determinată. În
acest caz nu se ştie exact la ce se referă întrebarea şi deci nici ce formă trebuie să aibă raspunsul
(fără răspunsuri preformulate, codificate).
Întrebările mixte sunt cu răspunsuri preformulate dar si cu posibilitatea adăugării altora.
Eşantionarea
În primul rând se stabileşte unitatea de eşantionare (muncitorul, echipa, secţia, societatea
comerciala). Urmează stabilirea unei baze de eşantionaj - un inventar complet al unităţilor, folosind
ca surse de informare:
liste nominale cu angajaţii unei societaţi comerciale, registre de prezenţă pe secţii echipe, state de
salarii etc. Unităţile sunt numeroase, procedându-se la selectarea lor în vederea cercetării (prin
tragere la sorţi „pas statistic", serii de numere aleatorii etc.).
Procedeele de esantionare sunt de regulă, cele probabilistice: eşantionarea simplă aleatoare,
eşantionarea aleatoare sistematică, eşantionarea stratificată, eşantionarea pe grupuri
(cluster), eşantionarea pe cote.
Se apreciază că precizia unei cercetări nu depinde atât de raportul dintre volumul acestuia şi
volumul populaţiei, cât de mărimea în sine a esantionului. În stabilirea mărimii esantionului se
urmăreşte ca posibilităţile de eroare care apar în procesul extinderii rezultatelor la întreaga populaţie
să nu depăşească 2,5-3,5%. Problema esantionării este de fapt problema relaţiilor de
reprezentativitate. In acest sens aportul statisticii în cercetarea fenomenelor sociale, inclusiv de
natură juridică, este evident şi de mare utilitate.
13
În foarte puţine cazuri pot fi analizate toate elementele unei mulţimi pentru care dorim să
formulăm concluzii valide. Examinarea exhaustivă se poate realiza numai cu costuri foarte mari
(recensămintele naţionale ale populaţiei sunt astfel de analize; ele oferă informaţii utile asupra
structurilor pe vârstă, sexe, stare civilaă, naţionalitate, categorie socială, religie, habitat etc.).
Datorită costurilor pe care le implică nu pot fi repetate decât la intervale mari de timp, de regulă, 10
ani. În consecinţă, în perioadele intercensitare se realizeazămicrorecensămite, anchete pe eşantioane
reprezentative etc.
Pentru a realiza economii băneşti, de timp şi efort uman în colectarea informaţiilor se utilizează
frecvent cercetările selective în locul celor exhaustive. Scopurile selecţiei pot fi estimarea unor
parametrii sau verificarea unor ipoteze. Parametrii se definesc ca măsuri sintetice care
caracterizează populaţia de bază (univers statistic), adică totalitatea elementelor unei mulţimi
determinate în funcţie de anumite caracteristici. De exemplu, totalitatea clădirilor de locuit dintr-un
teritoriu este o populaţie în sens statistic. Sensul strict demografic al termenului populaţie:
totalitatea persoanelor care au în comun una sau mai multe caracteristici. Populaţia umană este deci
un tip de populaţie statistică.
Procedeul probabilist satisface regula fundamentală a esantionării, aceea de a asigura fiecărui
element al populaţiei şanse egale de a figura în eşantion. Dacă populaţia este înscrisă în tabele sau
liste numerotate atunci se pot utiliza tabele speciale de „numere prin hazard".
Modelul populaţiei este construit pornind de la un set de variabile sau categorii adecvate atât
populaţiei, cât şi temei şi obiectivelor urmărite. Dacă populaţia totală cuprinde 51% femei şi 49 %
bărbati trebuie ca eşantionul să cuprindă 51% femei şi 49% bărbati repartizaţi pe cote în aşa fel
încât modelul restrâns sa satisfacă pe deplin dimensiunile respective ale populaţiei totale. Şi în
cazul tuturor celorlalte variabile stabilite, eşantionul şi cotele trebuie să corespundă structurii
universului investigat, altfel nu se realizează caracteristică principală a eşantionului:
reprezentativitatea.
Pentru stabilirea unor eşantioane reprezentative pentru întreaga populaţie (de origine) se cere
ca extragerea unităţilor să se facă din ansamblul colectivităţilor pentru care vrem sa formulăm
concluzii şi la care vom extrapola rezultatele obţinute.
În legătură cu construirea eşantionului se pun două probleme esenţiale: a) care sa fie talia
(mărimea, volumul) eşantionului?; b) care este procedeul adecvat de alegere a subiecţilor cărora li
se va administra chestionarul?.
Talia eşantionului trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura reprezentativitatea şi
valoarea raspunsurilor care vor fi exprimate şi suficient de mică pentru ca echipa de cercetare să
poată ancheta pe toţi subiecţii: aleşi (principiul maximizării eşantionului şi principiul minimizarii
costurilor).
În acest scop se apelează la teoria matematică a probabilităţii şi mai ales la legea numerelor
mari (Bernoulli şi Poisson).
În cazul că eşantionul este prea mic el nu are valoare asigurată chiar daca reprezintă 80-90%
din întreaga populaţie. Faptul că 20% dintr-un eşantion de 1.000 de subiecţi a exprimat o anumită
opinie poate avea mai multă semnificaţie şi valoare decât faptul că 80% dintr-un eşantion de 20 de
subiecţi a exprimat aceeaşi opinie. Valoarea depinde în primul rând de talia absolută a eşantionului
şi numai în al doilea rând de procentul de reprezentare în populaţie.
Analiza cauzală
Orice fenomen sau proces social trebuie explicat, prognozat sau identificat prin relaţiile pe
care le are cu alte componente ale mediului în care se desfaşoară. În realitate se manifesă frecvent
situaţii de incertitudine, clase cu graniţe difuze, de aceea este firesc să operăm şi în planul
cunoaşterii cu măsuri care fac distincţie între clar-neclar, cert-incert, orientat-neorientat.
Fenomenele aleatorii nu pot fi prevăzute cu exactitate (prin opoziţie cu cele deterministe) şi au
un grad ridicat de complexitate. În aceste condiţii apare contradicţia dintre nevoia de maximizare a
reprezentativitaţii statistice şi cea de minimizare a costurilor. În special în selectarea indicatorilor şi
14
în ponderarea datelor apar astfel de probleme, de aceea analiza cauzală are o mare importanţă în
orice demers sociologic care nu se rezumă la o simplă descriere a faptelor, ci îşi propune şi
explicarea acestora.
Analizele cantitative iîn sociologie sunt relevante când se ajunge la relaţiile de tip
cauză-efect. De exemplu, influenţele exercitate de calificare are asupra productivităţii muncii, de
originea socială asupra performanţelor şcolare, de nivelul de cultură asupraindicelui demografic, de
severitatea legii asupra nivelului anumitor tipuri de infracţiuni.
Sociologia dezagregă lumea socială, în majoritatea analizelor ei, în grupuri, statusuri şi roluri
sociale căutând relaţia statistică cu semnificaţie, căreia i se poate asocia o relaţie de cauzalitate
determinată .
În analiza relaţiei statistice se aplică procedeele specifice care testează existenţa-nonexistenţa
semnificaţiei. Valoarea coeficientului de corelaţie este cuprinsă între -1 şi +1. Atunci când este
foarte apropiată de -1 sau de +1, legătura sa este foarte puternică (în primul caz variabilele variind
în sens contrar, în eel de-al doilea caz vari-ind în acelaşi sens). Când coeficientul este egal cu zero,
înseamnă că nu există nici o legătură. Sesizând ca relaţia statistică nu are valoare cognitivă decât
atunci când este interpretată în termenii unei relaţii cauzale, sociologul şi statisticianul american de
origine vieneza Paul Felix Lazarsfeld (Viena 1901 - New York 1976) a creat analiza multivariate.
Ea constă în introducerea a cât mai multor variabile intermediare pentru a verifica dacă legătura
dintre două variabile este reală, aparentă, sau doar insuficien-tă şi a unei variabile - test în analiza
relaţiei dintre variabilă independentă şi variabilă dependentă. Această metodă de orientare
empiristică duce la o suprasolicitare a metodelor cantitative de culegere şi analiză a datelor.
Sunt utilizate însă şi alte tipuri de analiză care nu pun accentul pe descrierea faptelor, pe
elementul cantitativ în dauna celui calitativ. Astfel, analiza structurală realizează trecerea de la
comparativ la analitic, analiza funcţională vizează trecerea de la static la dinamic, analiza
sistemică (care se leagă în special de numele lui Max Weber) are în vedere ansamblul, sistemul
social, punând accentul pe explicaţii cauzale, pe găsirea unor Constance şi regularităţi.
15
GENEZA SOCIOLOGIEI JURIDICE
3.1. Precursori ai sociologiei juridice
Punerea în circulaţie a termenului de sociologie juridică a fost făcută în Italia în anul 1892, de
profesorul de drept Anzilotti care, în lucrarea sa intitulată „La sociologia del diritto" a creat numele
noii ştiinţe, sociologia juridică (Sociologia giuridica), căreia îi preconiza ca misiune studierea
manifestărilor empirice ale faptelor juridice.
La sfarşitul secolului al XlX -lea şi începutul celui de al XX-lea, Emile Durkheim
fundamentează noua ştiinţă în linile ei esenţiale, definindu-i obiectul, problematica şi metodologia.
În anul 1913, Eugen Ehrlich publică „Bazele sociologiei dreptului", moment apreciat de unii autori
ca începutul cercetării sociologico-juridice a dreptului. Însă dezvoltarea sociologiei juridice
(dreptului) nu este similară dezvoltării unei flori. Juristii şi sociologii iniţial, au dat dovadă de
exclusivism, neincredere reciprocă, rezerve. A. Comte, creatorul sociologiei, excludea dreptul din
tabloul ştiinţelor. Şi totuşi, cum sugestiv remarca Cecile Bougie „săpătorii celor două echipe,
săpând fiecare alături de galeriile lor, au sfârşit prin a se întâlni“.
Sociologia juridică, ale cărei baze au fost puse la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în primele
decenii ale secolului al XX-lea (Anzilotti, Durkheim, Eugen Ehrlich, Max Weber) ca multe alte
ştiinţe îşi trage seva din ideile antichităţii greco-romane despre societate şi istorie.
Încă din antichitate, istoriei, juristi ca: Herodot, Plutarh, Protagoras, Platon, Aristotel, Cicero
au demonstrat că ordinea, reglementarea socială se bazează pe justiţie în scopul realizării binelui
comun. Ei au susţinut că dreptul este imuabil, veşnic, decurgând din natura oamenilor (societăţii) şi
ca dreptul pozitiv (dreptul obiectiv format din normele de drept), dreptul creat de oameni este
schimbător, dar trebuie sa se bazeze pe dreptul natural.
Faptul că dreptul e ceva schimbător şi arbitrar a fost invocat de sofişti ca argument principal în
combaterea autorităţii legii. Diversele variaţii şi antinomii ale sistemelor juridice au fost folosite de
filosofia scepticilor pentru a demonstra imposibilitatea cunoaşterii în general. Mult mai târziu, în
secolul al XVII-lea, reapar idei filosofice de inspiraţie sceptică în interpretarea naturii dreptului
(justului). Montaigne se intreba: „Ce fel de bine este acesta, când trecerea unui fluviu constituie un
delict?" iar Pascal, în acelaşi sens, observă: „Trei grade de latitudine şi răstoarnă toată
jurisprudenţa".
Gânditorii sceptici din toate timpurile au susţinut inexistenţa unui drept nat ural.
Istoria gândirii sociologico-juridice consemnează la loc de frunte contribuţiile lui Platon şi
Aristotel la interpretarea realităţii juridice, în special a raporturilor de cauzalitate în funcţionarea
societăţii, modelul ei de organizare şi criminalitate.
O cercetare amănunţită conduce la găsirea unor rădăcini ale gândirii sociologico-juridice în
opera presocraticilor şi sofiştilor, care au subliniat rolul forţei şi al interesului în crearea dreptului,
în aplicaţiile dialecticii lui Heraclit din Efes în domeniul dreptului (justiţia ca opoziţie de contrarii).
Timp de un mileniu şi jumătate care a urmat valoroasei gândiri greco-romane, s-a manifestat o
firavă creativitate spirituală evident resimţită şi în domeniul ideilor sociologico-juridice, deşi unele
dintre ele, prin cutezanţa unor gândiori remarcabili au străbătut vremurile viitoare: (Amelius
Augustinus - 354 - 430 -teolog, filosof şi scriitor latin în lucrarea „Cetatea zeilor", savantul
Maimonide (Mose ben Maimon) 1135-1214 apărător al moralei şi justiţiei poporului evreu, Toma
D'Aquino 1225-1275 în lucrarea „De regimen principum", Dante Alighieri 1265-1321 în lucrarea
„Despre monarhie", Thomas Hobbes 1588-1679, Baruch Spinoza 1632-1677.
În epoca Renaşterii problematica generală a cauzalităţii sociale a crimei a fost susţinută de
Thomas More. După cum sublinia G. Gurtvich, Aristotel în antichitate şi Montesquieu, în timpuri
moderne, s-au apropiat cel mai mult de sociologia juridică metodică. Într-adevăr, unii cercetători
consideră că premisele sociologiei juridice generale sunt puse de Montesquieu în anul 1748 în
16
lucrarea „Despre spiritul legilor" (AO). Profesorul francez de drept civil şi sociologie juridică, de la
Universitatea de Drept, Economie şi Ştiinţe sociale, Paris, Jean Carbonnier, referindu-se la această
lucrare apreciază că ea este deja sociologia juridică concepută ca ştiinţă.
Pe baza unor observaţii empirice consecvente, Montesquieu a descris cu acurateţe şi în cele
mai mici detalii, manifestările juridice în diversele sfere ale civi-lizaţiei umane şi a reuşit să
formuleze constatarea că dreptul „este ceea ce este şi nu ceea ce trebuie să fie". El a derivat dreptul
din „legea naturală", afirmând că el reprezintă o alcătuire de legi a căror caracteristică stă în aceea
că sunt „raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor".
Adept al dreptului stabilit de legislator (drept etatist, în formule concise şi rigide venite de sus)
Montesquieu, observă cu temei, G. Gurtvich „nu a intrevăzut una dintre problemele cele mai
importante ale sociologiei juridice: aceea a realităţii vii a dreptului, a dreptului spontan şi a
dreptului suplu, faţă de care dreptul organizat şi dreptul stabilit dinainte se află întotdeauna în
urmă."
Montesquieu a relevat legătura strânsă dintre legile juridice şi mediul în care apar şi
funcţionează, a descris şi comparat legile diferitelor societăţi, a explicat diferenţele dintre ele prin
condiţii geografice, istorice, sociale promovând concepţia sa deterministă plurifactorială privind
dreptul. El consideră că între factorii care configurează dreptul nu fiinţează nici o ierarhie, toţi sunt
echivalenţi, dreptul depinzând de cantitatea de acţiune a fiecărei componente participatoare.
Dintre valoroasele sale reflecţii şi mai multe analize privind dreptul, se cer sublimate, în această
legătură de idei, problema raportului dreptului cu viaţa spirituală, a societăţii (elemente de
conştiinţă ca inteligenţa, voinţa oamenilor determină dreptul sau influenţează instituţiile şi practicile
juridice); variabilitatea dreptului pe axa timpului şi spaţiului, caracterul dinamic al dreptului
(„fluxul" şi „refluxul" jurisdicţiei, „grandoarea" romanilor şi „decadenţa" lor); raporturile dintre
drept şi religie ca două instrumente importante ale controlului social; raporturile dintre legile divine
şi legile umane; ideea separaţiilor legilor juridice de moravuri („Legile sunt stabilite, moravurile
sunt inspirate"). Inspirate incursiuni face Montesquieu în domeniul legiferării, al problemelor
dreptului internaţional (raportrile legilor cu comerţul, cu moneda şi cu numărul locuitorilor;
utilitatea comerţului în promovarea relaţilor de pace între state, în asigurarea unei prosperităţi
generale). Şi sub aspect metodologic opera sociologico-juridică a lui Montesquieu prezintă interes
constant pentru cercetătorul de astăzi. El a utilizat metode proprii cercetării empirice, a analizat un
bogat material documente din epoca sa: texte de legi (legi barbare, capitulare, ale carolingienilor),
ordonanje regale, însemnări de călătorie, observaţii de teren, date statistice. „Realizând o valoroasă
descriere a conţinutului concret al vieţii juridice în diferitele bazine de civilizaţie şi în anumite
momente istorice ale dezvoltării lor - sublinia I. Vladut, Montesquieu va rămâne un nume de
referinţă în istoria sociologiei juridice".
În diverse spaţii culturale o serie de juristi, antropologi, criminologi, statisticieni au contribuit
fie la evidenţierea, fie la formularea şi analiza unor probleme ce vor fi recuperate în secolul al XX -
lea, ca demersuri necesare dezvoltării sociologiei juridice, sociologiei legii, sociologiei
criminalităţii etc. Dintre aceşti gânditori precursori ai sociologiei juridice amintim pe: Cesare
Beccaria cu studiul „Delictele şi pedepsele" -1764 - în care a pus problema cauzelor economice şi
sociale ale criminalităţii;
Jeremie Bentham (începutul sec. XlX-lea a atras atenţia asupra legăturii dintre latura economică şi
celelalte laturi ale vieţii sociale, inclusiv realitatea juridică.
În contextul revoluţiei industriale s-a dezvoltat contabilitatea socială şi în cadrul ei statistica
morbidităţii cu referire expresă la crime, începe astfel studiu pozitiv al crimei, care va fi promovat
ca preocupare distinctă şi sitematică într-o serie de ţări: Italia, Franca, Belgia, înca din deceniul al
Ill-lea al secolului al XIX-lea prin şcoala de statistică a criminalităţii. Astăzi sunt renumite scolile
de drept şi de criminologie italiană şi franco-belgiană.
În Italia, în acest domeniu se disting cercetările lui Cezare Lombroso (fondator al
antropologiei criminale), Garofalo (a folosit cel dintâi termenul de criminologie), Enrico Ferri
17
(promotor al analizei sociologice a crimei a fost unui din intemeietorii sociologiei criminale şi a
statisticii criminale).
Scoala franco-belgiană de statistică a criminalităţii se prezintă cu remarcabile realizări datorate lui
Quetelet (Studii despre constanţa relativă a criminalitaţii), Guerry, Joly, Laccassagne, G. Tarde,
E. Durkheim (studiul crimei şi a criminalului ca agent participant în derularea vieţii sociale).
Dacă reprezentanţii şcolii italiene au acordat o atenţie mai mare factorilor biologici (în special
ereditari) în explicarea criminalităţii, şcoala franco-belgiană insistă asupra rolului mediului social.
În gândirea sociologico-juridică s-au manifestat concepţii opuse care promovau „ordinea
juridică a statului", respectiv „ordinea juridică a societăţii". Între promotorii celei din urmă
concepţii se află Hugo Grotius, Gottfried Wilhelm Leibniz, Le Trosne, Mercier de la Riviere,
Dupont de Nemours, ale căror idei au fost reluate de doctrinele socialiste franceze - Saint Simone,
Proudhon, de filosofi germani Fichte si Krause, de fondatorii „şcolii istorice a dreptului", Savigny si
Puchta, de cercetători ca L. von Stein şi Gierke.
18
CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE
Juriştii şi sociologii au ezitat un timp să colaboreze în investigarea domeniului realităţii juridice,

în cele din urmă, sub presiunea problemelor tot mai complexe pe care desfaşurarea vieţii sociale le
punea în faţa dreptului, ei s-au întâlnit într-un travaliu benefic ambelor specialităţi.
4.1. Fondatori ai sociologiei juridice
Tabloului ştiinţelor i-a fost alaturată o nouă disciplină graţie profesorului italian de dre pt D.
Anzilotti, care menţionează pentru prima oară la sfarşitul secolului al XlX -lea numele sociologiei
juridice. Ulterior, E. Durkheim, E. Ehrlich, Max Weber vor conferi contur clar tinerei discipline pe
care o vor defini şi dezvolta ca o ştiinţă autonom ă unii sociologi şi jurişti de prestigiu ca: H. Levy-
Bruhl, E. A. Ross, Roscoe Pound, G. Gurtvich, J. Carbonnier, H. Cooley, Dowd, Landis, T.
Parsonsj
Aparută ca ştiinţa la un moment în care sociologia generală era în plină afirmare, sociologia
dreptului va dezvolta o serie de raporturi sub aspect conceptual şi metodologic cu dicipline şi
ramuri sociologice şi din stiinţa dreptului.
Începutul cercetării sociologico-juridice este făcut de juristul Eugen Ehrlich (1862-1922) în
celebra sa monografie „Bazele sociologiei dreptului" (1913). El considera societatea ca sursă a
dreptului şi sugerează necesitatea adaptării normelor de drept la schimbările din viaţa socială. În
concepţia sa dreptul devine viabil şi funcţional prin acţiunile indivizilor, prin respectarea regulilor
de viaţă socială a unui grup, a unei colectivităţi. Expresia mult întrebuinţată de el „dreptul viu"
constă în dinamismul, în legătura neîntreruptă cu realitatea, depăşirea reglementărilor statornicite în
legi juridice. Forţele propulsoare care intervin în geneza şi dezvoltarea dreptului sunt, după el,
faptele juridice dintre care: obişnuinţa, dominarea omului de către om, dominarea lucrurilor de
către om, declaraţia de voinţă. Asemenea fapte generează normele de drept (propoziţii abstracte),
norme în general înrudite cu alte norme (religioase, morale etc. care au rolul de organizare a vieţii
interne a grupului. Dupa Ehrlich, realitatea juridică se structurează pe trei niveluri:
1) Propoziţiile abstracte ale dreptului, formulate de către stat şi „comparabile cu spuma care se
formează la suprafaţa apei". Ele nu se adresează decât tribunalelor eta-tizate şi altor organe ale
statului întrucât grupurile şi indivizii îşi desfaşoară frecvent viaţa juridică fără să cunoască
conţinutul acestor propoziţii (strarul static al dreptului).
2) „Regulile concrete de decizie privind conflictele", ele delimitează interesele şi competenţele,
intervin în conflictle intra şi intergrupale şi individuale. Aceste reguli sunt elaborate de tribunale şi
juristconsulţi, nu sunt ale oamenilor ci ale celor care îi judeca pe aceştia.
3) „Ordinea pasnică şi spontană a societăţii", ca rezultat al intersectării unei pluralităţi de ordini
autonome ale grupurilor, cu excepţia ordinii impuse de către stat. Ehrlich considera că eficacitatea
dreptului se reazămă, în esenţă, pe acţiunea grupurilor care integrează indivizii. preconizând
excluderea dintr-un grup autonom (sindicat, partid, familie, trust) ca mijlocul eel mai eficient de
combatere a încalcării dreptului. G. Gurtvich a sesizat tendinţa de exagerare a dreptului grupurilor,
a dreptului extrastatal (măsurile luate de stat la încalcările dreptului au o importanţă mai mică, nu
influenţează ordinea juridică, spunea Ehrlich) în detrimentul legilor statale.
Sarcina de bază a sociologiei juridice este, potrivit concepţiei lui Ehrlich, studierea ordinii
paşnice şi spontane a societăţii în scopul de a preciza condiţiile în care se constituie, din această
ordine, reglementările juridice şi de a demonstra că temeiul de dezvoltare a d reptului este societatea
şi nu legislaţia, siinţa juridică sau juristprudenţa.
Ehrlich s-a preocupat intens de rolul judecătorilor. de studierea documentelor juridice moderne,
a preconizat metoda jurisprudenţială fapt care l-a determinat pe Jean Carbonnier să-1 considere ca
pe un reprezentant al sociologiei jurisprudenţei mai degrabă, decât al sociologiei dreptului.
19
Ehrlich a exprimat convingerea ca centrul de greutate al dezvoltării dreptului nu rezidă în
legislaţie, nici în ştiinţa juridică sau în jurisprudenţă, ci în societatea insăşi.
E. Ehrlich ne-a lăsat numeroase referiri şi aprecieri despre dreptul obişnuielnic, dreptul
cutumiar, dreptul „viu". Aceasta se dezvoltă independent de dreptul legal şi de ordinea oficială
juridică, intrând adesea, în conflict cu ele.
Emile Durkheim (1858-1917), întemeietorul „Şcolii franceze de sociologie" este considerat
unui dintre fondatorii proeminenţi ai sociologiei dreptului.
Inspirat dintr-o tradiţie evolutionistă de gândire ce urcă pană la Comte, Maine şi Spencer, E.
Durkheim a inspirat sociologiei juridice o orientare evolutionistă (J. Carbonnier).
Încercarea sa de a face din sociologie o „stiintă pozitivă a faptelor sociale" s-a soldat cu
considerarea fenomenelor sociale ca „fapte" sau „lucruri". Faptele sociale, afirmă el, pot fi
identificate după două criterii obiective: „exterioritatea" (existenţa în afara individului) şi
„constrângerea" (acţiunea lor coercitivă asupra individului pentru a-1 socializa).
Ca filosof, Durkheim a descoperit caracterul specific al faptului social, care nu se reduce la
elementele individuale, şi prin aceasta a dezvăluit natura eminamente socială a dreptului. În acest
fel, datorită lui Durkheim, dreptul începe să iasă din esoterismul în care se afla până atunci.
Regula de drept nu mai apare ca ceva imuabil şi eminamente sacru, ea este variabilă şi schimbatoare
urmând dinamica grupurilor umane ale căror aspiraţii într-o anumită proporţie, le exprimă.
Prin opera lui Durkheim, cercetarea juridică primeşte o nouă orientare, ea va fi canalizată spre
investigarea mediului social, pentru a aprecia raţiunile apariţiei normei de drept, motivele
efectivităţii sale desuetudinea.
Dreptul este obiectiv, asimilat cu un fapt social căci notează el în „Regulile metodei
sociologice", „0 regulă de drept este ceea ce este şi nu sunt două moduri de a percepe"
Modul propriu de înţelegere al individualităţilor o compun, îl conduce pe Durkheim la
avansarea a două tipuri de structurare a societăţii şi a două moduri diferenţiere a indivizilor în
cadrul lor, ca un efect diviziunii muncii sociale.
Primul tip: solidaritatea mecanică este asociat dreptul represiv (dreptul penal, sancţiunile
primitive solidaritate care implică o asemanare între indivizi şi care este posibilă numai dacă
personalitatea individuală este absorbită în personalitatea colectivă.
Al doilea tip: solidaritatea organică, asociat cu dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul
constituţional, dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul de procedură penală), este
solidaritatea prin diferenţiere între indivizi în cadrul societăţii ca rezultat al diviziuni muncii sociale.
În societăţile arhaice, primitive predomină dreptul represiv reflectând stadiul incipient al
diviziunii munci sociale, pe când în societăţile evoluate prevalează dreptul restitutiv.
Contribuţii de valoare a înscris Durkheim în sociologia dreptului penal. A dat o abordare
sociologică ştiinţifică criminalităţii, prin teoria normelor, crimei şi funcţiei pedepsei. În lucrarea
„Sinuciderea" a susţinut că crima este ceea ce societatea defineşte astfel, că ea este necesară, fiind
logic implicată în parametrii organizării sociale. Ulterior, în lucrarea „Regulile metodei
sociologice", el revine asupra acestei idei şi afirmă că criminalul este participant, agent al vieţii
sociale, contribuie la derularea acesteia.
Potrivit concepţiei lui Durkheim, pedeapsa nu serveşte (sau serveşte în mod secundar) la
îndreptarea vinovatului sau la atenţionarea şi intimidarea potenţialilor vinovaţi şi are funcţia de a
păstra neatinsă coeziunea socială. Intensitatea pedepsei creşte proporţional cu stadiul scăzut de
dezvoltare a societăţilor şi cu caracterul absolut al puterii centrale. În această privinţă juristul
sociolog Jean Garbonnier notează: „Prin aceste formulări, care atunci erau îndrăzneţe, Durkheim a
operat o schimbare diametrală a perspectivelor deplasând centrul de greutate al fenomenelor
studiate de la criminalitate la penalitate. El a fondat în contrast cu sociologia crimei, veritabila
sociologie a dreptului penal"
Contribuţii originale la fundamentarea sociologiei juridice se regăsesc în opera lui Durkheim în
încercările reuşite de a elabora un aparat conceptual specific tinerei ştiinţe luând în dezbatere
20
concepte de bază pentru această disciplină: „instituţie juridică". „constrângere socială", „sistem
juridic", „constiinţă juridică colectivă", „integrarea socială structurală'", „anomie" etc.
Durkheim a pus bazele sociologiei juridice genetice continuată de adepţii săi: Marcel Mausse
(a studia: darul ca formă arhaică a schimbului), Paul Fauconnet (problema responsabilităţii), Paul
Huvelin (problema obligaţiei), Louis Garnet (dreptul arhaic grec).
O contribuţie substanţială la fundamentarea sociologiei juridice a adus-o Max Weber (1864-
1920) de al cărui spirit pluridisciplinar (filosof, politolog. economist, sociolog) a avut mult de
câştigat noua ştiinţă.
El s-a ocupat şi de raţionalitatea legilor în contextul studiului valorilor umane. În concepţia lui,
dreptul reprezintă o regulă care are o şansă de a fi îndeplinită prin constrânge re. Ea se prezintă ca un
asnamblu de propoziţii abstracte create de jurişti, la care se alatură regulile de decizie ale
tribunalelor. O astfel de definiţie data dreptului nu a fost acceptată de sociologie căci priveşte
dreptul ca pe o invenţie a juriştilor, anihilează realitatea socială a dreptului (G. Gurtvich).
Contribuţia cea mai de seamă însă a lui Max Weber la fundamentarea sociologiei juridice este,
în primul rând, recunoaşterea posibilităţii constituirii şi existenţei autonome a acestei discipline,
căutând să descopere esenţa juridicului (Jean Carbonier).
Concepţia sa sociologică se întemeiază pe teza că fiecare participant la o cultură dată este legat
de anumite valori (idee pe care o găsim şi la G. Simmel) şi ca orice conduită socială are un sens.
Înţelegând prin sociologie o ştiinţă a acţiunii sociale, Max Weber distinge patru tipuri de acţiuni
sociale:
1)Acţiunea raţională în raport cu un scop (actorul, agentul îşi organizează mijloacele
necesare atingerii scopului, pe care îl concepe în mod clar).
2)Acţiunea raţională în raport cu o valoare (actorul este consecvent cu ideea pe care şi-o
face despre ceea ce este valid din punct de vedere moral.
3)Acţiunea tradiţională (cea dictată de cutumă).
4)Acţiunea afectivă (care este o reacţie pur emoţională).
Sarcina sociologului este de a înţelege sensul pe care actorul il dă conduitei sale. De aceea, el a
aplicat în sociologia juridică metoda comprehensivă interpretativă („tipuri ideale") a semnificaţiilor
interne ale conduitelor sociale, procedură favorabilă pentru reconcilierea şi colaborarea dintre
sociologia juridică şi filosofia dreptului.
Max Weber demonstrează că orice comportament individual nu este inteligibil decât atunci
când se iau în considerare concepţiile generale şi individuale despre lume, în ansamblul cărora
credinţa religioasă reprezintă numai o parte. El consideră că sociologia juridică trebuie să ia ca linie
de plecare opoziţia care se manifestă între caracterul mistico-iraţional şi caracterul raţional al
dreptului în forma şi conţinutul lui. Pe această baza Weber urmăreşte evoluţia fenomenului juridic
şi evidenţiază trei tipuri distincte de sisteme de drept:
1) Sisteme de drept impregnate în întregime mistic sau religios (supranatural);
2) Sisteme de drept parţial raţionalizate (fie formală în proceduri) fie materială (în conţinut);
3) Sisteme de drept total raţionalizate, bazate pe logica juridică (simultan raţionalizate formal
material).
În aceste tipuri de organizare juridică au acţionat diferiţi agenţi ai dreptului (profeţi, judecători
specializaţi).
Consideră că acest tip ultim de drept, în care legiuitorul şi judecătorul decid pe baza normelor
statuate şi codificate, este propriu societăţii capitaliste. Weber constituie astfel un tip al
capitalismului din ideea de capitalism aşa cum apare ea din cunoaşterea realităţii germane a epocii
(protestantismul). El a arătat în ce măsură reforma şi raţionalismul capitalist au marcat conduitele
umane cu un nou sens al muncii şi al banilor. Din contradicţia dintre două conduite – acumularea de
bunuri (Calvinismul stimulează producerea capitalismul) şi refuzul consumului lor (puritanismul
interzice utilizarea bunurilor acumulate pentru plăcerea individului dar caută în muncă realizarea
vocaţii sale şi confirmarea marea graţiei divine) ia naştere lumea industrială modernă.
21
Sociologul german a dedicat lucrări speciale studiului birocraţiei. Pentru el, birocraţia este
sistemul ierarhic funcţional cu relaţii oficiale între membrii săi, reglementate de norme fixe, este
instrumental raţionalizării în lumea modernă. Ca formă superioară de organizare din punct de
vedere tehnic, birocraţia permite obtinerea eficienţei şi calcularea rezultatului, subordonând pe
fiecare unei finalităţi obiective. În acest sens el a studiat structura aparatului administrativ,
principiile lui de funcţionare (competenţa, subordonarea ierarhică, axarea pe norme stabilite), a
descris procesul de birocratizare a organismelor statale, a intreprinderilor economice, a partidelor, a
sindicatelor, a grupurilor de interese.
L-a preocupat modul în care intervine legea în conflictul de valori (starea de anomie). A dat
atenţie clasificării tipurilor de legi şi dezvoltării lor în societăţiile occidentale, rationalităţii legii în
contextul raţionalizării de tip capitalist şi a birocraţiei, raporturile dintre economie şi drept, a
caracterizat dreptul public şi a descris tipurile ideale de putere legitimă (carismatică -bazată pe
calităţile excepţionale ale unor indivizi, tradiţională, întemeiată de puterea tradiţiilor, a cutumelor,
legitimă-putere cu caracter raţional bazată pe convingerea cetăţenilor în legalitatea normelor
statuate şi în abilitarea factorilor de putere de a conduce pe baza acestor norme). Tipul ideal, este
dupa M. Weber acela practicat de o administraţie pur birocratică.
M: Weber a manifestat un spirit conciliant faţă de încercările de sistematizare dogmatico-
constructive ale juriştilor, a limitat, sarcina sociologiei juridice la studiul măsurării probabilităţii
conduitelor sociale de a manifesta potrivit schemelor unui sistem de reguli juridice elaborate
dinainte de juriştii unui tip specific de societate (Ion Vlăduţ). Amplificarea procesului de
raţionalizare generală a vieţii în societăţile moderne industriale, 1-a condus să formuleze cunoscuta,
dar şi contestata lege a evoluţiei generale a dreptului.
Bronislaw Malinowski (1884-1942) etnolog şi sociolog britanic de origine poloneză, născut la
Cracovia. El a propus o explicaţie culturalistă a reglementăriilor sociale. A acordat o mare atenţie
studierii controlului social ca un întreg, făcând distincţie intre diferitele reguli ale convieţuirii din
societăţiile primitive. A susţinut ca explicaţiile freudiene bazate pe complexul lui Oedip sunt
caracteristice numai unei societăţi matriarhale şi nu pot fi generalizate ( a studiat populaţii din
Melanezia).
O contribuţie substanţială la dezvoltarea sociologiei juridice a adus-o sociologul francez
Georges Gurtvich (1894-1965). El a definit această disciplină ca parte a sociologiei spiritului care
studiază realitatea socială a dreptului, plecând de la expresiile sale sensible şi exterior observabile în
conduite colective efective (organizaţii cristalizate, practici cutumiare şi tradiţii sau comportamente
novatoare) şi în baza morfologică (structurile spaţiale şi densitatea demografică a institutiţilor
juridice".
Conferă sociologiei juridice o multitudine de funcţii orinetând-o spre raporturile dintre formele de
sociabilitate şi tipurile de drept şi analiza acestor tipologii.
Adept al concepţiei mentorului sau tot de origine rusă stabilit apoi în Polonia, Leon Petrazycki
(1867 -1931), Georges Gurtvich dezvoltă ideea pluralităţii regulilor sociale (juridice, profesionale,
de joc, coduri sportive etc.) şi fundamentează teoria „pluralismului juridic". Potrivit acestei teorii
societatea este formată din diverse grupuri şi forme de sociabilitate care îşi asigură propriile reguli
şi norme juridice. Ca atare, fiecare formă de sociabilitate, fiecare grup poate genera specii de drept,
forţele producătoare de drept fiind dintre cele mai diverse. Se constată în această optică o ori-entare
antietatistă, sociologul francez afirmând că apariţia şi manifestarea dreptului nu au nevoie de stat.
În concepţia sa, statul însuşi nu este decât un grup particular, alături de dreptul statului poate
coexista o pluralitate de specii ale dreptului ca expresie şi creaţie a grupurilor diverse ce fiinţează în
societate.
Consecvent concepţiei sale pluraliste asupra dreptului, Gurtvich a prescris demersului său
sociologico-juridic trei trepte de urmat:
1) Sociologia juridică sistematică sau microsociologia dreptului. La acest nivel realizează o
analiză a microcosmosului juridic pe orizontală şi pe verticală canstatând că la nivelul fiecărui grup
social, oricât de mic, se manifestă nu mai puţin de 162 de spe cii de drept al fiecărui grup.
22
2) Sociologia juridică diferenţială în care se realizează o tipologie juridică a grupurilor
particulare, cărora le corespund diferite „ordini juridice" şi alta a societăţii lor globale care
generează „sistemele de drept'
3) Sociologia juridică genetică care urmăreşte dezvăluirea „regularităţilor tendenţiale" în
fiecare tip sistem juridic la nivelul societăţii globale.
Theodor Geiger (1891-1952) sociolog german refugiat în Danemarca, Elveţia, Suedia şi
revenind spre sfârşitul războiului în Danemarca, a promovat doctrina „realismul sociologic în
drept".
A abordat problema raporturilor dintre teoria generală a drepului şi sociologia dreptului
considerând că prima trebuie să se dezvolte plecând de la sociologie şi să evolu eze înspre sociologia
juridică.
A contribuit la delimitarea orizontului de promatică al sociologiei juridice generale făcând
distincţia între „sociologia materială" a dreptului (având ca obiect studierea condiţionării şi
determinării sociale a dreplui şi problematica deciziei în domeniul juridic) şi „sciologia formală" a
dreptului (urmărind modul în dreptul, ca sistem cultural de valori şi norme reglementează viaţa
socială, precum şi cercetarea efectelor sociale ale diferitelor instituţii, activitatea judic iară).
Th. Geiger este un deschizător al căii utilizării aparatului matematic în investigarea
fenomenelor sociale, inclusiv a fenomenelor juridice.
Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice a avut un rol important în constituirea
sociologiei juridice. Edward Alsworth Ross şi Roscoe Pound încercat să cerceteze fenomenele
juridice din perspectiva socialului. Ei au dat o noua perspectivă asupra dreptului pe care 1-au
integrat într-o formulă sociologică mai generală, aceea de , „control social" (Creatorul acestei teorii
este E. A. Ross), tema la care vom face referiri într -un capitol următor.
Se remarcă orientarea şcolii americane asupra rolului judecătorului atât în pronunţarea unor
sentinţe (are puterea interpretării nuanţate a legii) cât şi în elaborarea dreptului.
Plecând de la constatarea că nu logica şi experienţa au prevalat în derularea dreptului, ei au
preconizat înlocuirea inducţiei cu deducţia apreciind că acest pro-cedeu este propice prevederii
efectelor deciziei pentru fiecare caz în parte.
Talcott Parsons (1902-1979) a aplicat şi creat o sociologie juridică de factură structural
functionalistă. Problema cadru a operei sale este aceea a ordinii sociale şi a mijloacelor de
conservare a acesteia. De pe liniamentele concepţiei sale sociologice el defineşte dreptul ca un
subsistem al sistemului social global. Astfel dreptul cuprinde nu numai un sistem de norme
abstracte ci şi norme însoţite de anumite sancţiuni şi norme ce decurg din statusurile şi rolurile
indivizilor şi grupurilor, colectivităţilor.
Sociologul american consideră că prioritare pentru manifestarea oricărui sistem de norme
următoarele probleme: legitimarea sistemului, interpretarea normelor, sancţiunile şi jurisdicţia.
Jean Carbonnier, profesor de drept civil şi sociologie juridică la Paris în lucrarea „Sociologie
juridique" Paris 1972, în numeroase alte studii de specialitate ni se înfăţişează ca o personalitate
ştiinţifică de primă mărime în perioada postbelică în dezvoltarea sociologiei juridice, ca teoretician
al dreptului.
Observaţiile sale pertinente privind structurarea sociologiei dreptului în „Sociologia juridică
generală“ şi ,,Sociologie juridică specială", concepţia restrânsă şi cea extinsă asupra acestei
discipline, raporturile ei cu, alte ştiinţe sociale, deschid şi stimulează, noi şi fertilc dezbateri, privind
destinul sociologiei dreptului, amplificării cercetărilor pentru constituirea în viitor a unor sociologii
ale speciilor de drept.
4.2. Contribuţii ale sociologiei juridice româneşti
Constatarea lui Jean Carbonnier potrivit căreia sociologia juridică dispune de un corp propriu
de specialişti în multe ţări ale lumii are deplină relevanţă şi acoperire pentru sociologia juridică din
23
România dată fiind tradiţia, nivelul actual avansat al realizărilor ştiinţifice şi tendinţele de abordare
pluridisciplinare a problematicii sociologico-juridice.
Dreptul românesc, aprecia Nicolae lorga, are „rădăcini profunde" în moştenirea dacă pe de o
parte, şi cea română pe de altă parte. Primele semne ale gândirii sociologico-juridice româneşti apar
în Evul Mediu târziu în scrierile marilor cărturari moldoveni, transilvăneni sau munteni animaţi de
spiritul renaşcentist, Nicolae Olahus (1493-1536), Johanes Honterus (1498-1549), Nicolae Milescu
Spătaru (1636-1708), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi a şcolii ardelene, cu reprezentanţii săi cei
mai proeminenţi: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-
1821).
Prima operă a unui jurist român este Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814) în care
cu claritate se desprinde ideea unei cercetări a factorilor concreţi în care s -a produs un fapt de natură
juridică, anticipând totodată nevoia unui cod de procedură juridică.
Idei valoroase de factură sociologico-juridică conţin lucrările lui Simion Bărnuţiu (1808-1864),
Nicolae Bălcescu (1819-1852), Vasile Conta (1844-1882), Spiru Haret (1851-1912), A. D. Xenopol
(1847-1920), C. D. Dimitrescu - Iaşi (1849-1923), C. Drăghicescu (1875-1945). Scrierile social-
politice ale lui Nicolae Bălcescu prin ideile de schimbare socială marchează clar preocupări de
Sociologia schimbării. Caracterul complex al operei multor gânditori din România, începând cu a
doua jumătate a secolului al XlX-lea şi până la începutul celui de al doilea război mondial, care au
abordat o mare varietate de subiecte privind viaţa socială, unii realizând monografii de proporţii,
face necesară o exegeză de specialittate în urma căreia se va contura mai bine tabloul contribuţiilor
româneşti şi în domeniul gândirii sociologic juridice.
Putem să adunăm suficiente date pentru a spune că printre fondatorii sociologiei juridice
românesti se află Dumitru Drăghicescu, Mircea Djuvara, Eugei Sperantia, Dimitrie Gusti, H.H.
Stahl, Traian Herse Petre Andrei, Mircea I. Manolescu.
În perioada postbelică urmare a concepţiei că marterialismul istoric este unica teorie asupra
societăţii ca sistem global, sociologia în general şi în context, sociologia dreptului au fost detronate
din locul pe care după lungi trasee de fertilităţi spirituale îl ocupase cu îndreptăţire.
Un început de revigorare a sociologiei juridice româneşti se leagă de anii '70. La probleme
privind statutul sociologiei juridice, rostul şi utilitatea ei, inter- disciplinaritatea în cercetarea
fenomenelor juridice formulat substanţiale contribuţii: N. Popa, D. Banciu, Rădulescu, M. Voinea,
A. Mihu, I. Vladuţ, V. Ciucă ş alţii.
În facultăţile de drept, dar şi în colective de cercetare sociologică, în catedre de specialitate s-
au elaborat cursuri şi lucrări de specialitate cu un elevat nivel teoretico-ştiinţific şi valoare
praxiologică. Introducerea acestei discipline ca obiect de studiu în planul de învăţământ al Facultăţii
de Drept din Bucureşti şi apariţia primului curs al profesorului Nicolae Popa intitulat „Prelegeri de
sociologie juridică" (1977), au fost două evenimente aşteptate, de comunitatea ştiinţifică şi didactică
din România, constituindu-se totodată ca un moment de constientizare a necesităţii punerii în
valoare a potenţialului creativ românesc şi în acest domeniu. Dovada elocventă a acestei evoluţii
sunt numeroasele studii, analize, ce abordează faţete dintre cele mai diverse ale interferenţei
fenomenelor sociale cu fenomenele juridice:
- analiza raporturilor dintre ştiinţa juridică şi sociologia dreptului (Nicolae Popa, Momcilo
Luburici);
- Sociologia devianţei (Dan Banciu, Sorin Rădulescu);
- Locul sociologiei juridice în învăţământul universitar (Octavian Ionescu);
- Condiţionarea socială a dreptului (I. Ceterchi, A. Naschitz, Y. Eminescu);
- răspunderea juridică (N. Popa, M. Costin, S . Popescu, M. Eliescu);
- decizia juridică (VI. Hanga);
- etnologia juridică (R. Vulcanescu);
- Tranziţia şi criminalitatea (R. Stanoiu, O. Brezeanu, T. Dianu);
- Manuale de sociologie juridică (N.Popa, I.Vlăduţ, M. Voinea, V. Ciucă, A. Mihu, Adrei
Stănoiu).
24
4.3. Raporturile sociologiei juridice cu alte discipline socio -umane
Legimitatea sociologiei juridice decurge din faptul că realitatea juridică este subsistem al
sistemului social global, obiect de investigaţie al sociologiei generale. Componeneţele realităţii
juridice (instituţiile, legile etc.) sunt manifestări ale fenomenelor sociale.
În acord cu reputatul jurist-sociolog francez Jean Carbonnier vom spune că „obiectul
sociologiei juridice generale îl constituie fenomenele de drept, a căror caracteristică principală este
„juridicitatea".
Problematica realităţii juridice nu poate fi investigata în complexitatea domenilor ei numai de
sociologia dreptului. Este necesară, ca de altfel în întreaga ştiinţă contemporană, o abordare
pluridisciplinară, interdisciplinară şi transdisciplinară, ceea ce solicită aportul specific al
disciplinelor ştiinţei dreptului, al statisticii, ştiinţei economice, psihologiei judiciare, psihiatriei şi în
mod special al antropologiei, disciplină care oferă o viziune i ntegralistă ca ştiinţă a omului.
Sociologia juridică manifestă deschideri largi către criminalistică.
Definită ca ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor tehnico-
ştiinţifice şi tactice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor infracţiunii, precum şi de
descoperire şi identificare a infractorilor, criminalistică şi disciplinele ei auxiliare (dactiloscopia,
balistica judiciară, chimia judiciară, traseologia) oferă sociologiei juridice şi criiminologiei generate
concluzii despre criminalitate, despre mijloacele dolosive folosite de infractori în săvârşirea
infracţiunilor deosebit de periculoase (asasinate, terorism, vandalism incendiar).
Succesul criminalisticii în domeniul său de cercetare depinde într-o masură apreciabilă de
modul de cunoaştere şi de aplicare de către criminalist a datelor şi mijloacelor oferite de stiinţa
sociologiei juridice criminologiei generate.
Sociologia juridică, criminalistica şi criminologia conlucrează şi în studiul consecinţelor
infracţiunilor, (inclusiv ale victimizării) pe baze stiinţifice. Introducerea fişei criminologice -
criminalistice în procesul penal constituie o dovadă clară a conlucrării acestor discipline cu
sociologia în general, cu sociologia, dreptului în particular în România după anul 1990.
Sociologia juridică se află în raporturi cognitive cu filosofia generală, psihologia şi psihologia
judiciară, cu ştiinţa politica, economia politică, istoria, statistica şi demografia.
Abordând dreptul ca fenomen complex, ca subsistem social, sociologia şi filosofia dreptului
trebuie să se întrebe ce valoare are conceptul universal al dreptului, soluţionarea acestei probleme
nu poate ocoli aportul filosofiei, în special al teoriei cunoaşterii.
Raporturile sociologiei juridice cu psihologia provin din faptul că psihologia studiază
fenomenele şi legile sufletului omenesc. Ori, dreptul este un fenomen spiritual omenesc şi se
delimitează ca urmare a convingerilor, a aprecierilor oamenilor constituiţi în societate.
Pentru a întelege originea dreptului este necesar a cunoaşte şi natura proceselor psihice, a
activităţii spiritului. Odată stabilit, dreptul pozitiv, normele imperative care îl compun se adresează
conştiinţelor individuale, le solicită respect, o conduită determinată. Prin aceasta normele juridice se
reintorc către acelaşi spirit care le-a conceput. Platon însuşi a dat analizei justiţiei o bază
psihologica.
Sociologia juridică are relaţii cu economia politică (stiinţa organizării sociale a bogăţiei) căci
frecvent un fapt are simultan un aspect juridic şi unul economic (Ex.: schimbul, proprietatea,
împrumutul). Deci forma dreptului are un conţinut economic, care nu poate fi neglijat. Însă relaţia
economie-drept nu este strict liniară, de determinare; există un paralelism care are fundamentul său
în însăşi natura umana.
Sociologia dreptului conlucrează benefic cu ştiinţa politică sau ştiinţa activităţii statului.
Această activitate se împarte în legislativă, administratică şi judecătorească (în sens larg aceasta se
include în cea adeministrativă). Politica se compune din ştiinţa legislaţiei şi ştiinţa administraţiei, ea
presupune concepte generale, principii şi idealuri date de sociologia şi filosofia dreptului şi
urmăreşte să le aplice unor condiţii determinate. Politica nu poate să ignore sociologia juridică şi
filosofia dreptului, altfel ar cădea în empirism, ceea ce echivalează cu lipsa principiilor directive, a
25
metodolo-giei de apreciere a efectelor deciziei şi voinţei politice puse în practică. De cealaltă parte,
sociologia juridică nu poate face abstracţie de datele ştiinţei politice, altfel cantonează în utopie,
lipsindu-i un întins segment de sprijin, de raportare la realitatea concretă.
Sociologia juridică se corelează cu demografia şi statistica. Demografia sau ştiinţa populaţiei,
a mişcări ei şi a structurii sale pe vârste, sexe oferă ştiinţelor juridice şi sociologiei un bogat
material informativ despre grupurile naturale ale populaţiei şi despre posibilitatea de a le modifica.
Datele demografiei constituie elemente din care decurg pentru drept, indicaţii, necesităţi,
convenienţe. Cu demografia se leagă statistica, discipline care observă fenomenele atipice,
îndeosebi fenomenele sociale, pe mase, cu scopul de a descopeii regularităţile sau legile.
Demografia şi statistica reprezintă deci în mod ştiinţific, discipline utile pentru înţelegerea
dezvoltării istorice a dreptului şi oferă în acelaşi timp surse de reforme legislative.
Între sociologie şi criminologie există strânse legături întrucât şi această disciplină studiază un
fenomen social, şi anume criminalitatea.
În esenţă, criminologia generală, este ştiinţa genezei (etiologiei exogene - endogene) şi
profilaxiei (prevenirii sau remedierilor) criminalităţii în scopul apărării societăţii contra acestui
fenomen social şi consecinţelor sale victimizatoare.
Aceste legături se relevă prin aceea că ştiinţa criminologiei pentru a studia criminalitatea ca
fenomen social, are nevoie de date cu privire la celelalte fenomene sociale şi la corelaţia lor cu
criminalitatea. În cercetarea domeniului său, criminologia specială şi criminologia penală recurg de
multe ori la metode şi tehnici care apartin ştiinţei sociologice, adaptate la studiul criminalităţii în
general, infracţiunii şi infractorului, în particular.
Descoperirea factorilor exogeni criminogeni socioeconomici şi corelarea lor cu factorii
criminogeni endogeni biopsihici presupune studiul interdisciplinar al fenomenului criminalităţii
atrăgând în această privinţă aportul ştiinţelor despre om, societate şi a ştiinţelor juridice. Sociologia
cantonează cercetările asupra factorilor criminogeni exogeni.
4.4. Funcţiile sociologiei juridice
Analiza obiectului şi raporturilor multiple ale sociologiei juridice cu alte discipline socio -
umane argumente solide pentru a releva faptul că această disciplină constituită pe parcursul
ultimului veac îndeplineşte o serie de funcţii atât în domeniul teoretic cât şi al praxisului.
Plecând de la analiza obiectului şi atribuţiilor sociologiei dreptului realizată de J. Carbonnier,
în literatura din ţara noastră (N. Popa, I. Vladut, M. Voinea. Ciuca) sunt menţionate ca funcţii ale
sociologiei juridice următoarele: cognitivă, explicită (explicativ critică, practică.
Funcţia cognitivă constă în cunoaşterea realităţii sociale a dreptului. Ea permite dezvăluirea
unor disfuncţii şi perturbări în procesul de aplicare efectivă a legii.
Ceea ce intreprinde sociologia generală prin această funcţie particularizează la domeniul
fenome lui de drept sociologia juridică. Ea cercetează, înregistrează şi descrie fenomenele juridice ,
mecanismele raporturilor juridice urmărind să descopere cauzele acestora şi să elaboreze explicaţii.
Dacă prin cunoaşterea realizată de ştiinţa juridică prin autoritatea lucrului judecat, aceasta se
consideră definitivă, cunoaşterea sociologică a dreptului rămâne esenţialmente deschisă, oricât de
profund ar fi nivelul atins vreodată.
Funcţia explicită (explicativă) urmează logic etapei de constatare, înregistrare şi descriere a
fenomenelor juridice.
Ea vine să satisfacă nevoia sociologului şi juristului de a surprinde constanţe, regularităti,
similitudini în desfăşurarea fenomenelor, de a răspunde la întrebările „de ce" şi „cum" au apărut ele,
şi în final să elaboreze explicaţia sub forma unei legi ştiinţifice.
Funcţia critică. Cunoaşterea fenomenului juridic nu este suficientă pentru demersul
sociologiei dreptului. Ea trebuie să intervină în structurile mecanismului juridic spre a evidenţia
26
defectele, limitele dreptului, de a descoperi cazurile de inefectivitate a normelor juridice, când multe
legi nu se aplică deloc, sau se aplică parţial.
Prin critica pe care o întreprinde, sociologia juridică oferă dreptului oglinda în care să -şi vadă
propria imagine a manifestării, derulării sale în societate, îi sugerează punctele în care trebuie să se
schimbe, să aibă mai multă aderenţă la realitatea socială.
Funcţia practică. Sociologia juridică prin însăşi problematica abordată nu se rezumă la
direcţia sa teoretică, explicativă.
Ea este în aceeaşi măsură şi o ştiinţă aplicată. Prin datele, informaţiile pe care le colectează ea
oferă material empiric pentru îmbogăţirea şi perfecţionarea jurisprudenţei, a întregului mecanism
legislativ. Sociologul priu spiritul său inventiv poate surprinde necesitatea unor proiecte de legi şi le
poate propune instituţiei legislative. Rolul sociologului se relevă deosebit de eficient în sondarea
opiniei publice privind oportunitatea sau desuetudinea unor legii sau necesitatea amendării lor, în
expertiza sociologică solicitată în acţiuni judecătoreşti (codul de procedură civilă art. 201 prevede
posibilitatea ca judecătorul să numească unul sau trei experţi), în interpretarea sociologică a unor
efecte ale aplicării legii care în mod obiectiv iniţial nu pot fi prevăzute.
Lucrare de verificare : Formulaţi 5 ipoteze sociologice şi analizaţi două dintre ele.
27
STRUCTURI SOCIALE
5.1. Comunităţi şi colectivităţi umane
Sociologia a atras atenţia asupra deosebililor dintre formele de asociere umană, de la cele mai
simple, familia, până la cele mai complexe, cum ar fi naţiunea şi organizaţiile internaţionale.
Sociologul Traian Herseni spunea că sociologia este ştiinţa formelor de asociere umana.
Ferdinand Tonnies (1855-1936), preşedinte al societăţi germane de sociologie (1909-1933),
discipol al lui H. Spencer a abordat printre primii diferitele forme de asociere umană plecând de la
dihotomia comunitate-societate. El subliniază că o comunitate este o unitate socială restrânsă cu un
număr mic de membri, precis determinaţi şi constanţi, care se cunosc personal şi au relaţii reciproce
intense şi directe, bazate pe reguli tradiţionale puternice.
Din punct de vedere istoric, spunea sociologul german, comunitatea este caracteristica
formaţiunilor precapitaliste, organizării patriarhal-feudale a vieţii sociale. Formele sale principale
sunt viaţa familială, comunitatea locală, relaţiile de prietenie, vecinătatea, relaţii reglementate pe
baza obiceiului, a înţelegerii directe, a moralei.
La baza comunităţii se află pământul şi muncile agricole, pe când temelia economică a
societăţii o formează bănci, producţia de mărfuri, producţia industrială.
Societatea este un grup social de alt ordin de mărime mai multe mii sau milioane, insuficient
circumscrişi, între care se manifestă relaţii indirecte ce nu reclamă cunoaşterea personală reciprocă.
În sociologie conceptul de comunitate umană are sensul:
1) Un grup de indivizi care trăiesc într-o arie geografică;
2) În cadrul unei anumite diviziuni sociale a muncii;
3) Are o cultură comună;
4) Un sistem social de organizare a activităţilor:
5) Membrii săi sunt constienţi de unitatea lor sau dc apartenenţa la comuniatte;
6)Actionează în mod colectiv şi organizat.
Comunităţile umane cuprind: colectivităţile teritoriale (urbane şi rurale); grupuri etnice şi
culturale (trib, reuniuni de triburi, popor, naţiune); grupuri bazate pe similitudini de comportamente
(adunare, public, auditoriu, mulţime); grup social originar al vieţii colective a oamenilor (familia),
şi de grupuri sociale importante (de învăţământ, prof esionale, politice).
Sociologul roman D. Gusti precizează că societatea sub aspect grupal este compusă din:
1.Comunităţi sociale în care indivizii sunt prin legături de viaţă (obţinute prin naştere sau
dobândite prin acte solemne);
2.Instituţii sociale, în care relaţiile şi structura s-au desprins de indivizi anumiţi şi se impun
din afară cu funcţii bine stabilite încât indivizii care le compun devin simpli funcţionari;
3.Grupuri sociale, în care indivizii, relaţiile structura depind de voinţa celor ce le c ompun.
O atenţie deosebită a acordat D. Gusti si şcoala sociologica de la Bucureşti condusă de el, cercetării
familiei, comunităţilor teritoriale şi naţiunii, apreciată ca
„singura unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere pentru depli na ei realizare o
unitate sociala mai cuprinzătoare, fiind în stare să -şi creeze o lume proprie de valori, să-şi
stabilească un scop în sine şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi
propăşire în propia ei alcătuire".
Colectivităţile teritoriale sunt acele tipuri de comunităţi în care membrii sunt uniţi prin
coeziunea dată de locuirea pe un teritoriu comun şi printr-un tip specific dat de procese naturale
(georgrafice, ecologice), demografice şi sociale. În esenţa, coeziunea în comunităţile teritoriale are
la bază locuirea pe un teritoriu comun, existenţa unui tip de activităţi specifice şi anumite forme de
relaţii sociale.
28
Diversitatea colectivităţilor teritoriale s-a dispus în istoria societăţii începând cu taberele
nomade şi până la aşezările moderne de azi. În comunităţile rurale tradiţionale, având un volum mai
redus de populaţie, relaţiile dintre membrii lor au o puternică stabilitate, coeziune, cu relaţii de
vecinătate bine structurate, relaţii sociale directe, un grad ridicat de intercunoaştere.
Sub raport sociologic şi juridic aceste trasături se reflectă în cel puţin doua aspecte majore:
1) în colectivităţile umane natura relaţiilor dintre indivizii care o compun generează un
control social mai riguros al colectivităţii, ceea ce serveşte derulării cu mai puţine
distorsiuni a legii decât în colectivităţile aglomerate;
2) Mediul socio-cultural rural este o zonă de acţiune mai incomodă desfăşurării acţiunilor
ilegale. Aici, de pildă, numărul copiilor delincvenţi înregistraţi în dosarele organelor
locale de ordine este mai scăzut decât într-un cartier de mărimea populaţiei unui sat.
Credinţa religioasa este mai puternică la sat, normele etice sunt mai bine favorizate de
comunitate, integrarea socială este mai deplină, astfel că se limitează câmpul de acţiune,
terenul favorabil transgregării legii, în special comportamentul deviant al tinerilor.
Comunitaţile urbane au la bază extinderea relaţiilor funcţionale şi restrângerea celor de
vecinătate şi personale. Aici slăbirea gradului de integrare socială la nivelul comunităţii, conduce la
diminuarea controlului social tradiţional al colectivităţii. În marile aglomerări urbane, densitatea
mare de locuitori, ritmurile vertiginoase ale varietăţii activităţilor, viaţa tensionată în general,
determină fenomene de inadaptare socială, de marginalizare, o creştere a bolilor psihice, a
sinuciderilor, se extinde câmpul acţional al comportamentelor deviante şi infracţionale.
5.2. Grupurile sociale
Este aproape unanim acceptată ideea că studiul societăţii nu începe cu individul, ci cu

grupul. Fenomenul grupării este universal, însoţeşte omul în întrega sa existenţă. Se produce
mişcarea de trecere de la un grup la altul, dar individul nu se poate situa în afara grupurilor.
Grupurile sociale apar sub câteva expresii sau semnificaţii:
a) Grupul ca mediu existenţial al indivizilor, ca spaţiu în care ei trăiesc şi îşi derulează
activitatea, cooperează, se sprijină reciproc, se opun, se ciocnesc între ei, se concentrează pe
realizarea scopurilor comune sau împiedică realizarea lor, sunt satisfăcuţi sau nemulţumiţi.
b) Grupul ca mijloc de socializare, formare şi dezvoltare a personalităţii umane, ca mediu
educativ şi educogen.
c) Grupul ca nivel specific de organizare a realităţii sociale care nu se reduce la suma
membrilor săi, nu coincide cu indivizii luaţi separat, ci specificul decurge din interacţiunea
puternică dintre toţi membrii grupului.
Grupul ca factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane, cu influenţe pozitive şi
negative asupra acestora, ca factor accelerator al maturizării sociale a individului, il propulseaza in
sistemul de pres-tigiu al realitatii sociale sau il desolidarizează.
e) Grupul ca centru activ, dinamic, evolutiv al devenirii şi autodevenirii umane.
Grupul nu este imobil şi imuabil, apare, se dezvoltă, se dispersează, dispare.
Prin calitatea de membra al unor grupuri se realizează apartenenţa omului la societatea
globală.
Componenţa grupurilor se poate schimba în timp prin parăsirea grupului de către unii membri
pe cale naturals, a unor opţiuni şi motivaţii sociale, morale, politice, religioase, dar această
mobilitate nu anuleaza identitatea şi existenţa grupului.
Un grup şi microgrup uman nu sunt o simplă juxtapunere de indivizi. Între membrii acestora nu
există relaţii uniforme. Un grup uman, de orice natură ar fi (economică, politică, culturală) va
cuprinde întotdeauna forme variate de relaţii, va avea o structură proprie. În sociologie grupul se
delimitează de categoria socială şi de agregatul social.
29
Categoria socială constă din persoane care au status comun: sex, rasă, ocupaţie (copiii,
bătrânii, femeile, medicii, inginerii sunt categorii sociale).
Agregatul social se compune din toţi oamenii care se află întamplător în aproximitate fizică la
un moment determinat. Aceştia pot avea sau nu caracteristici comune de status, însă trasătura
definitorie este localizarea lor comună (exemplu asistentă la un miting politic, cei ce aşteaptă la un
serviciu funcţional al primăriei, spectatorii la cinematograf, pasagerii dintr-un autobuz, cei ce
aşteaptă afişarea rezultatelor la şcoli şi facultăţi etc.).
R. Merton preciza că grupul este o colectivitate umană ai cărei membri se află în raporturi de
interacţiune în conformitate cu anumite norme prestabilite.
E. Durkheim insistă în definirea grupului pe ideea de ansamblu, care, nu este identic cu suma
parţilor sale; el este ceva deosebit ale cărui proprietăţi diferă de acelea pe care le prezintă părţile din
care este compus"
Se constată o diversitate de opinii şi aprecieri privind grupurile sociale, elementele definitorii şi
specificitatea acestora.
Newcomb: „Grupul constă din două sau mai multe persoane care împart cu alte persoane
aceleaşi norme faţă de anumite situaţii şi ale căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi
sincronizate".
W. J. Sprott face referire la pluritatea de persoane şi interacţiunea lor reciprocă într-un cadru
dat.
Jan Szczepanski formulează definiţia: „Grupul social presupune un anumit număr de persoane
legate printr-un sistem de relaţii reglementate de către instituţii care posedă anumite valori comune
şi care se deosebesc de alte colectivităţi printr-un principiu specific".
Sferă noţiunii de grup este mai restrânsă decât a noţiunii de colectivitate. Un grup este o
mulţime de indivizi ce se întâlnesc mai mult sau mai puţin regulat, au conştiinţa apartenenţei la grup
(identitatea comună), au motivaţia apartenenţei (scopuri comune), accepta şi se supun aceloraşi
reguli şi au aceleaşi aşteptări cu privire la comportarea celorlalţi din grup.
Categoriile sociale, agregatele şi grupurile sociale ne influenţează în diferite feluri. Putem
manifesta faţă de ele ataşament diferit şi ne putemm comporta diferit faţă de el.
Câteva elemente structurale şi funcţionale par a fi definitorii pentru delimitarea noţiunii de
grup:
- un număr minim de indivizi
- fixarea statusurilor şi distribuirea rolurilor între membrii grupului
- existenţa unor norme şi valori comune, suficient de stabile
- exercitarea unei puternice influenţe asupra personalităţii şi conduitei membrilor
Pentru constituirea grupului este importantă organizarea internă, adică instituţiile, formele de
control, modelele de acţiune, principiul specificităţii (adică trasăturile simbolice şi ideologice care
diferenţiază un grup social de altul).
Sociologul american Charles Cooley (1864-1929) a făcut distincţie între grupul primar şi
grupul secundar plecând de la caracterul relaţiilor dintre indivizi.
Grupul primar este eel care cuprinde relaţiile interindividuale directe, nemijlocite, (de tipul
„face to face"), este o asociere relativ permanentă şi nespecializată. Familia este prototipul grupului
primar, dar se pot clasifica aici şi grupul de muncă, comunitatea locativă, grupul colegilor de şcoală,
echipă sportivă.
Grupul secundar are o structură complexă, este o grupare mai numeroasă în care predomină
relaţiile indirecte dintre indivizi care nu se cunosc personal, dar ale căror activităţi interferează pe
unele planuri. Este caracterizat de Cooley prin contrast cu grupul primar, ca o grupare mai
numeroasă, relativ specializată de persoane care au relaţii indirecte.
Grupurile primare se definesc, deci, prin relaţii personale întemeiate pe afecţiune şi cooperare,
pe unitatea intereselor, motivaţiilor şi acţiunilor.
Folosirea atributului primar vizează faptul că acest tip de grup orientează dezvoltarea
individului, îl ajută în constituirea noţiunilor şi deprinderilor, a universului spiritual lingvistic care îi
30
dau posibilitatea de a percepe şi valoriza lumea. În grupul primar se produce o asociere intimă
psihologică, o anumită fuziune a indi-vidualităţilor. În acest fel, individualitatea unuia devine,
pentru unele scopuri, viaţa comună şi scopul grupului. „Poate eel mai simplu fel de a descrie această
asociere -scria C. H. Cooley - este să spunem că exista un „noi", care implică simpatie şi
identificarea reciprocă pentru care „noi" este expresia naturală.
Grupurile primare au permanenţă şi coeziune, un trainic spirit şi sentiment de solidaritate.
1) Familia este primul grup primar cunoscut de civilizaţia umană.
2) Grupurile de joacă ale copiilor, caracterizate prin spontaneitate, cooperare şi rol important
în promovarea sentimentelor de ambiţie şi onoare.
3) Grupurile de vecinătate (esenţial în viaţa socială afectivă şi culturală a comunităţilor rurale
tradiţionale).
4) Comunitatea de bătrâni (în care predomină relaţiile personale de apropiere, înţelegere şi
afecţiune).
Grupurile secundare, caracterizate prin relaţii reci, impersonale, contractuale şi formale sunt
lipsite de afecţiune şi intimitate. În acest grup relaţiile principale sunt de fapt, roluri întemeiate pe
reguli, pe norme, principii de organizare şi funcţionare.
Grupurile secundare datorită dimensiunilor mari (numărul salariaţilor dintr-o secţie a unei
societăţi, sau dintr-o instituţie centrală etc.) face imposibilă comunicarea directă între membrii
grupului. Intervin astfel ierarhii statuate prin regulamente de funcţionare ceea ce induce o coeziune
socială mai slabă. Astfel de grupuri secundare sunt: marile societăţi comerciale, marile organizaţii şi
trusturi, asociaţii profesionale, consiliile de administraţie etc.).
Într-un alt registru, o distincţie importantă vizează structura relaţiilor interpersonale formale
şi informale asupra cărora au insistat în cercetările lor Elton Mayo (1880-1949) şi Jacob Levi
Moreno (1889 -1974).
S-au făcut distincţii între grupul nominal şi grupul real.
Grupul nominal este o simplă categorie de persoane având o trăsătură comună (o anumită
vârstă, un anumit nivel de pregătire).
Grupul real este eel organizat conştient de interesele sale comune (sindicate, grupuri de
presiune).
Între cele două grupuri se pot identifica subcategorii de grupuri virtuale şi semiorganizate,
cum sunt: mulţimea spontană sau organizată, banda, grupul de prieteni etc.
Se face distincţie între grupul natural (format din oameni care se cunosc) şi grupul artificial
(alcătuit în scopul realizării unui experiment). Sociologii fac deosebire şi între grupuri de
apartenenţă şi grupuri de referinţă.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de H.H. Hymann, şi defineşte grupul la care un
individ se raportează ca membru sau din care ar vrea ăa facă parte.
R. Merton (n. 1940 Philadelphia) susţine că grupul de referinţă este „un număr de oameni care
interactionează unii cu alţii în conformitate cu anumite modele stabilite anterior". Se pune aici
accentul pe statusuri şi roluri, pe modele bine stabilite pe care indivizii trebuie să le respecte.
În funcţie de tipul de norme, de reguli şi valori statuate, grupul de referinţă poate fi pozitiv sau
nu, favorizând conduite dezirabile, legale, sau opuse acestora, nedorite, neacceptate.
În esenţă, grupul de referinţă al indivizilor, este determinant în formarea de atitudini, valori.
Apartenenţa la grup se poate obţine pe trei căi:
1) Naştere (familie, relaţii de rudenie);
2) Alegere (grupuri profesionale, politice);
3) Repartizare făcută de persoane cu putere de decizie în grupuri formale.
O atenţie specială acordă literatura sociologiei, initial cea americană, problemei grupurilor de
presiune.
Grupurile pot exercita şi în afara lor faţă de alte grupuri o anumită presiune fie prin simpla
prezenţă, fie prin mijloace elaborate în mod special. Astfel de situaţii pot fi: presiunea unor grupuri
31
de interese asupra unor instituţii statale; presiune exercitată de sindicate asupra patronatului şi
asupra unor instituţii ale puterii.
R. M. Iver, în anul 1934, socotea utilă folosirea termenului de „grup de presiune" în sensul de
„agregat organizat sau neorganizat, care foloseşte o tactică de presiune" . Aşadar, elementul
definitoriu al grupului de presiune este presiunea ca tactică sau mijloc specific de acţiune
politică.
S-au dat mai multe sensuri acestui termen. În principal noţiunea de grup de presiune se
foloseşte în două sensuri:
1)Desemnează o asociaţie care, pentru apărarea intereselor proprii u nei profesiuni sau unui
sector economic particular, tinde să influenţeze opinia publică şi acţiunea guvernamentală (Mic
dicţionar de Sociologie, 1994). Prin aceste trasături grupurile de presiune au similarităţi cu
organizaţiile sindicale, dar folosesc mijloace diferite: nu apelează la manifestări de anvergură
spectaculoase, desfaşoară o acţiune discretă, pe cât posibilă secretă. J. L. Parodi afirma: „Grupurile
de presiune nu doresc puterea, ele vor s-o influenţeze".
În sens figurat (îndeosebi în SUA) prin grup de presiune se înţelege grup de interese ai cărui
agenţi „fac culoarele" camerelor legislative, ale ministerelor, ale administraţiilor, în serviciul
mandatarilor lor. Ele sunt reprezentarea organizată de interese economice specializate (petrol,
automobile, asigurări, armament etc.).
Fr. Mitterand: „Acţiunea grupurilor de interes, lobbies va exista în viitor aşa cum a existat în
trecut pentru ca interesele legitime caută să le apere".
Semnificaţia lui lobby este legată de actele şi eforturile celor care urmăresc să influenţeze
legislaţia.
Practica lobbysmului a creat o viziune specifică americană asupra grupurilor de presiune.
Conform „Dicţionarului de politică americană" (1966) grupul de presiune este organizaţie care
promovează cauze economice, morale sau altele, specifice, prin utilizarea de agenţi platiţi sau
lobbysti pentru a influenţa legislatorii şi funcţionarii publici, prin susţinerea candidaţilor numiţi de
partidele politice sau prin organizarea de campanii sistematice educaţionale ori de propagandă în
rândurile publicului".
Investigarea sociologico-juridică, psihologică, politologică trebuie să se refere la resorturile
sociale complexe care pun în mişcare aceste grupuri şi care determină sensul real al presiunii, a
mecanismelor şi formelor acesteia în momente diacronice şi cadre istorico-naţionale concrete.
5.3. Grupul mic (Microgrupul)
Este un ansamblu relativ redus de indivizi aflaţi în legături interpersonale de cooperare,
comunicare, autoritate, concurenţă, apreciere, mai mult sau mai puţin unitare. Într-un astfel de grup
mic, notează J. Stoetzel, se pot distinge „o structură de comunicaţii (cine comunică cu cine), o
structură sociometrică (schema atracţiilor şi repulsiilor), o structură a puterii eventual a
ierarhiei, în fine o structură a mobilităţii (care sunt posibilităţile şi căile de promovare). Sub
raport sociologic structura unui microgrup se poate reduce la două aspecte:
1)Structura morfologică;
2)Structura ierarhica.
Primul aspect constă în numărul membrilor, spaţiul social de activitate şi durata lui de
existenţă. Talia microgrupului îşi pune amprenta pe activitatea sa. „Viaţa a demonstrat că
activitatea unui microgrup de 3-5 persoane, raporturile sale interne se deosebesc de activitatea şi de
relaţiile intramicrogrupale ale unui microgrup de 50-60 de persoane. Microgrupul restrâns, format
din câteva persoane, se caracterizează cel mai adesea prin relaţii de intimitate. Aici forţa hotărâtoare
nu o constituie colectivul, ci capacitatea şi comportamentul fiecărui membru în parte".
În microgrupurile mai numeroase forţa colectivului este mai puternică, au loc raporturi mai
complexe şi mai variate cu funcţii pozitive sau negative (cercuri, famili-uţe, bisericuţe etc.). În
microgrupuri restrânse este foarte dificil de rezolvat un conflict sau un act antisocial fară a face apel
la mijloace coercitive, pe când în microgrupurile mai numeroase acţionează opinia publica.
32
În cadrul microgrupurilor se manifestă fenomene psihosociale de bază cum sunt: interacţiunea,
intercomunicarea, interinfluenţa. Ca proprietăţi de bază pot fi menţionate: mărimea (talia), extensia,
durata intereselor, coeziunea, gradul de organizare.
Psihosociologii şi-au pus întrebarea care este numărul ideal din care să fie format un
microgrup. Unii (A. Mihu) consideră talia cea mai potrivită a microgrupului a fi 2-3 pană la 30-40
persoane. Alţii consideră că microgrupul ideal este alcătuit din 6 persoane, alţii din 12 persoane.
„După cercetările sociometrice - spune A. Meister o persoană nu poate fi în relaţii emoţionale cu
mai mult de 12 persoane, şi acest număr constituie deci talia aproximativă a unei psihogrupe".
Aceeaşi opinie exprimă şi Le Maitour care fixează numărul membrilor unui microgrup la 15.
Problema cantităţii, a taliei grupului nu este deloc minoră căci ea se combină cu alte
dimensiuni: sex, vârstă, profesie, rasă, stare civilă, ceea ce conferă o mare varietate relaţiilor
intramicrogrupale.
Constituirea microgrupurilor formale sau nonformale, în mod organizat sau spontan este
determinată întotdeauna de un anumit scop, de o anumită acţiune. Oamenii se grupează pentru
realizarea anumitor obiective, idealuri. Activitatea microgrupurilor poate fi foarte variată se
exprimă în forme multiple şi în tipuri princi-pale de funcţii:
1) Realizarea scopurilor comune ( de productie, învăţământ, cercetare).
2) Activitatea care vizează conservarea microgrupului.
Activităţi care asiguăa satisfacerea nemijlocită a nevoilor individuale ale membrilor
microgrupului dat. Orice microgrup social se caracterizează de o anumită activit ate căci instituţional
sau neinstituţional, oamenii se asociază eel mai frecvent, animaţi sau cointeresaţi în realizarea unui
scop sau unor scopuri, idealuri. Înfăptuirea scopurilor propuse precum şi eficienţa acţiunilor
microgrupurilor depind de o varietate de factori: a) natura scopului (satisfacerea grupului mic luat în
ansamblu sau numai a unor membri ai acestuia); b) caracterul acţiunii (complex, simplu, greu, uşor,
rutinat, novator); c) durata acţiuni; d) sfera acţiunii (îngustă, largă, suficientă, in suficientă).
Activitatea este element definitoriu al grupului mic. Ea se afla în strânsa corelaţie cu celelalte
dimensiuni ca: structura, coeziunea, influenţa, conducerea.
5.4. Status şi rol
În afara structurii morfologice, sociologia distinge în grup şi microgrup şi o structură

ierarhică. Pentru explicarea lor, apelează la noţiuni de status şi rol.
Oamenii nu pot trăi izolaţi ca robinsonade; societatea este o necesitate pentru om. Afilierea
(obligatorie sau neobligatorie) este esenţială pentru existenţa oamenilor. Unele afilieri pot fi
făcute deliberat, altele au raţiuni instrumentale vizând cooperarea pentru a efectua un lucru
indiferent dacă ne plac sau nu companiile realizate (în producţie, într-o activitate de cercetare,
într-o echipă sportivă etc.).
Statusul social al unei persoane este mai evoluat şi mai complex cu cât ea participă la viaţa şi
activitatea mai multor micro sau macroorganisme sociale. Deci în sociologie noţiunea de status
defineşte poziţia pe care o ocupă un individ în una din dimensiunile sistemului social sub aspectul
profesiunii, gradului de instruire, sex, vârstă.
Statusul defineşte poziţia socială, rolul explicit, drepturile şi obligaţiile persoanei (obligaţia
copiilor de a asigura întreţinerea părinţilor, îndatorirea credincioşilor de a respecta un anumit ritual).
Statusul poate fi analizat pe două dimensiuni:
1) Verticală (exprimă relaţii ierarhice);
2) Orizontală (exprimă interacţiunile între egali). Statusul unei persoane se poate compune din
două categorii de statusuri parţiale:
1) impuse sau prescrise, atribuite în mod involuntar individului (sex, vârstă, categorie socială);
2) dobândite, condiţionate de priceperea, pregătirea şi experienţa individului şi se constituie pe
baze voluntare. Cu cât individul posedă o pregătire multilaterală, este mai competent, cu atât va
33
putea avea un rol mai mare în viaţa socială, se va bucura mai mult de preţuirea societăţii din care
face parte.
O altă clasificare a statusurilor combină două criterii, de pildă acelea socio-economice cu cele
socio-profesionale.
Satusul socio-economic este caracterizat de un ansamblu de variabile cum sunt: venitul,
puterea, nivelul de pregătire culturală, apartenenţa etnică, religioasă etc. El rezultă prin transpunerea
valorilor în uz din societatea dată la un caz concret.
Statusul economic se referă la poziţia în cadrul sistemului economic: salariat, comerciant,
inductriaş, meşteşugar, liber profesionist etc.
După Max Weber statusul poate să fie analizat în raport cu alte două dimensiuni ale stratificării
sociale: economicul şi politicul.
După regimul de reglementare statusurile pot fi formale (oficializate) sau informale
(neoficializate).
După numărul de indivizi cărora li se conferăun anumit status, acestea pot fi generale (când ele
sunt conferite tuturor indivizilor dintr-o colectivitate umană) sau particulare (când sunt conferite
doar unui număr restrâns dintr-o colectivitate umană).
Statusurile influenţează şi asupra sistemului de valori. Societatea statuează anumite table,
modele de valori iar subiecţii care primesc un status nou îşi asumă implicit şi sistemul de valori
statuat. Viaţa antrenează permanent o modificare a sistemului nostru de valori. Astfel este situaţia
adolescentului care devine adult, a celibatarului care se căsătoreşte, a salariatului care devine
conducător s.a.
Statusul social se află într-o strânsă corelaţie cu rolul social.
Rolul este conceptul eel mai puternic, asociat statusului. Un status se exprimă adeseori prin
mai multe roluri sociale. După unii autori (R. Merton, R. Bales) aceluiasi status îi pot corespunde
mai multe roluri. După alţii (R. Linton, Gross, Mason) fiecărui status îi corespunde un rol. Însă cea
mai mare parte a autorilor resping corespondent pură şi simplă între cele două concepte. Unui status
particular, eel de mama, de pildă, îi corespund în fapt, mai multe roluri. Astfel o profesoara se poate
afla în situaţia în care să aibă elev pe propriul său fiu şi să îi aplice regulamentele şcolare şi în
cazuri limită de abateri disciplinare. Aici cele două roluri de mamă şi profesoară sub raportul
aşteptărilor se află în stare de conflict a rolului.
De natura statusului social depind sfera şi conţinutul rolurilor sociale. Rolul şi statusul
reprezintă două faţete ale aceleaşi realităţi, deşi între ele nu există o corespondenţă strictă, deoarece
unui status îi pot corespunde mai multe roluri.
Rolul este dinamic, statusul este structural. Statusul defineşte procese de atribute. De
exemplu, profesiunea de justiţiar, se bucura de un mare prestigiu social, care îi determina drepturi şi
obligaţii cu privire la justiţiabili. Dar dacă justitiarul nu-şi exercită rolul şi săvaârseşte greşeli
profesionale grave, încălcând jurământul de credinţă al profesiei lui, ca şi medicul, i se poate retrage
statusul.
În ştiinţele socio-umane noţiunea de status cu înţeles original de poziţie, are mai multe
accepţiuni. În literatura americană (R. Linton) are sensurile de poziţie socială, prestigiu (rang) şi
grad de acceptare a unei persoane într-un grup particular.
După R. Lipton, statusul este aspectul static şi structural, iar rolul aspectul dinamic şi
personalist al aceleiaşi personalităţii. În esenţă, statusul reprezintă o serie de drepturi şi datorii
ale unei persoane care ocupă o anumită poziţie în sistemult social.
Lucrare de verificare: Realizaţi schema atracţiilor si repulsiilor în microgrupul din care faceţi
parte.
34
INSTITUŢII SOCIALE
Teoria instituţiilor constituie obiectul unei literaturi vaste în care se încriu diferite unghiuri de
abordare, tratarea juridică, politică, sociologică, antropologică, deontologică, etică, filosofică,
praxiologică. În acord cu o viziune funcţionaliste asupra societăţii, apreciem că instituţia, prin
funcţionarea sa, este creată pentru a raspundă unei trebuinţe sociale.
Pentru satisfacerea nevoilor sale de bază societatea şi-a creat în decursul timpului cadre şi
modele de gândire şi acţiune, odată statuate devenind obligatorii, pe care sociologia le numeşte
instituţii. Societatea crează respectivă instituţie tocmai în vederea satisfacerii unor trebuinţe. Astfel
familia asigură creşterea şi o însemnată parte a educaţiei copiilor, şcoala în care se îmbină
instrucţia cu educaţia, armata care asigură capacitatea de aparare a teritoriului ţării, biserica,
organizaţiile religioase care oferă cadrul comuniunii spirituale ale oamenilor de aceiaşi credinţă,
dreptul ca mijloc de reglementare prin coerciţia normelor a relaţilor sociale şi internaţionale, ca
mijloc de control social, sunt doar o parte din acest evantai instituţional.
În definirea instituţiilor cunoscutul sociolog polonez Jan Sczczpanski porneşte de la funcţia
lor. Astfel înglobează în această categorie familia, şcoala, grădiniţa, mijloacele de transport, reţeaua
economică, presa, televiziunea, radioul, tribunalele, biserica, poliţia, serviciile de asistenţă socială şi
de ocrotire a sănătăţii, organele locale ale puterii, considerxându-le ca aşezăminte administrative,
politice, economice, cultu-rale, religioase, care asigură coeziunea unui grup social. Ele veghează ca
acţiunea lor să nu fie dictată numai de voinţa arbitrara a agenţilor prinşi în structurile insti-tuţionale,
ci să fie reglementată de norme. Sub acest raport instituţiile sociale sunt considerate căi şi bariere
prin care viaţa socială se rulează în mod organizat şi efi-cient, descurajând şi reprimând conduitele
indezirabile. Sociologul polonez precizează că instituţiile funcţionează ca ansambluri de
angrenaje în cadrul cărora membrii aleşi (desemnaţi) primesc împuterniciri pentru îndeplinirea
funcţiilor publice, pentru satisfacerea unor trebuinţe, pentru reglementarea comportamentelor.
În esenţa şi natura ei societatea omenească implică existenţa instituţiilor, interacţiunea lor,
funcţia lor normative. În colectivităţile animale relaţiile dintre indivizi sunt doar naturale, motivate
exclusiv biologic (trebuinţe primare nemijlocite, hrana, apărare). În colectivităţile umane, relaţiile
interumane şi intergrupale devin raporturi de cooperare existenţială şi acţională.
În toate tipurile de societăţi apar şi funcţionează o serie de instituţii principale, care
reglementează domeniile semnificative ale vieţii grupale, colective: economice, politice, juridice,
culturale, educative, religioase. Statul însuşi este un complex instituţional, având ca şi
componentele sale, în mod inerent, caracter conservator, o rezistenţă la schimbare pentru a putea
asigura stabilitate socială.
Se desprinde ca nota dominantă a instituţiilor împuternicirea unui grup cu îndeplininirea unor
sarcini sau atribuţii de interes general pentru întregul colectiv, apariţia funcţiei de reprezentare şi
definirea abstractă, impersonală, generală a sarcinilor şi atribuţiilor ce revin împuterniciţilor sau
reprezentanţilor, precum şi a obligaţiilor şi îndatoririlor ce revin masei de reprezentanţi.
O instituţie precizează Sczczepanski, trebuie sa îndeplinească un set de cinci condiţii:
1) Definirea clară a scopului de exercitare a funcţiilor;
2) Diviziunea ratională a muncii şi organizarea ei în interiorul instituţiei;
3) Depersonalizarea funcţiilor şi obiectivarea acestora;
4) Încrederea şi recunoaşterea ce sunt acordate funcţionarilor acelei instituţii;
5) Întegrarea respectivei institutii în ansamblul instituţional existent.
Din punct de vedere sociologic, instituţia socială este un ansamblu de relaţii sociale organizat
pe baza unor valori comune şi în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii unor
nevoi fundamental ale unei colectivităţi sociale. Sub acelaşi unghi de analiză instituţiile şi
organizaţiile în structura şi funcţionalitatea lor nu pot fi înţelese fără acceptarea relaţiilor complexe
35
dintre acţiune, valoare, statusuri şi roluri. Acţiunea umană este concomitent creatoare de valori şi
orientată de valori. Valoarea se prezintă şi ca „valoare reper", ca un criteriu de selecţie între
alternativele ce apar în mod intrinsec într-o instituţie acţională (ceea ce Parsons definea „orientare
de valori"), şi ca „valoare-scop" (orientare motivaţională a acţiunii). În acest caz scopul este
valoarea care a dobândit un conţinut determinant şi socialmente realizabil.
Aşadar instituţiile sociale sunt structuri organizaţionale cu caracter formal (funcţionează pe
temeiul unor sisteme de norme instituite prin tradiţie sau elaborate deliberat), pe care grupurile sau
comunităţile umane le constituie conştient dar din necesitate, pentru a le mijloci dobândirea unor
grade superioare de eficieţă în raporturile dintre ele, precum şi în activitatea de creare a bunurilor şi
valorilor materiale şi spirituale.
Instituţiile se pot clasifica după caracterul formal sau informal al relaţiilor din grupurile care le
aparţin. În ansamblul societăţii are importanţă îndeosebi studierea structurilor organizatorice
specifice grupurilor formale (cu relaţii, instituţionalizate între membrii pe care le reglementează
sistemele de norme codificate formal).
Un alt mod de clasificare a instituţiilor se bazează pe tipologia principalelor genuri de acţiuni
sociale a căror eficienţă o mediază:
- politico-administrative; - de învăţământ şi cultura;
- economice - ştiinţifice;
- juridice; - medicale, de asistenţă socială;
- militare; - de cult.
În societăţile contemporane, cea mai mare parte a acestora au integral sau parţial caracter de
stat, fiind subordonate sau controlate de stat.
Instituţiile şi organizaţiile economice au rolul de a mijloci integrarea şi cooperarea indivizilor
în sfera producţiei valorilor materiale şi al schimburilor de activităţi. În funcţie de varietatea
activităţilor tehnico-productive se structurează instituţii, societăţi economice industriale, agricole,
de construcţii, de transporturi şi telecomunicaţii, cooperatiste. În sfera relaţiilor de schimb
societatea dispune de instituţii financiare şi de credit, bancare, de comerţ şi cooperare economică.
- Instituţiile de cercetare, de creaţie în sfera tuturor domeniilor culturii asigură cooperarea
oamenilor cu preocupări în activitatea de producere a valorilor spiri-tuale, în munca stiinţifică
şi în creaţia artistică (asociaţii, instituţii de cercetare, artă şi ştiinţă).
- Instituţiile culturale mijlocesc şi asigură comunicarea şi transmiterea valorilor spirituale,
folosirea dispon-bilităţilor cognitive, etice şi estetice ale acestor valori în formarea orizontului
de cultură al oamenilor (aşezăminte culturale, edituri, presă, radio, telev iziune, etc.)
- Instituţiile de învăţământ între care şcoala organizată pe diverse niveluri (primară, gimnazială,
liceală, postliceală, superioară, studii aprofundate, postuniver-sitare, doctorat) crează cadrul şi
asigură instruirea generaţiilor tinere, formarea specialiştilor în diferite domenii ale activităţii
economice şi sociale.
- Instituţiile de cult, mijlocesc relaţiile în sfera fenomenului religios a adepţilor diferitelor culte.
Principala instituţie de acest gen este biserica. Fiecărui cult îi corespund anumite organizaţii
religioase şi biserici, acestea din urmă dispunând, de regulă, de un sistem organizaţional
centralizat la nivel naţional sau internaţional.
Instituţiile şi organzaţiile politice mijlocesc participarea diferitelor grupuri, în funcţie de
interese şi opţiunile proprii, la viaţa politică, exercitarea sau cucerirea puterii şi prin intermediul
instituţiilor de drept, la activitatea juridică, la elaborarea legislaţiei şi la aplicarea ei prin mijloace
juridice. În sfera structurilor organizaţional cu caracter politic se înscriu organizaţiile şi partidele
politice, organele lor de conducere, conducerea politică statală (preşedenţie, monarhie), organele
supreme ale puterii de stat (Senatul, camera reprezentanţilor etc.), organele locale ale puterii de stat,
instituţiile de conducere administrativă (guvernul, ministerele, diversele organe centrale economice
şi sociale).
36
Dintre instituţiile de drept mentionăm: tribunalele, judecătoriile, parchetele, procuratura,
instituţiile de detenţie, de reeducare.
Organizaţiile şi instituţiile politice, îndeosebi statul şi partidele politice (în condiţiile în care
sunt partide de guvernamant) au o funcţie sistemică în raport cu întreaga societate, îşi asumă sau li
se încredinţează răspunderi şi competenţe comunitare chiar dacă unele din grupurile şi categoriile
sociale ale comunităţilor statale respective au interese şi strategii opuse celor ce deţin puterea şi îşi
instituie organizaţii politice proprii.
O instituţie juridică, ca de pildă tribunalul, are o serie de semnificaţii ca:
- grup de oameni care execită funcţii publice (slujitorii ei);
- forma organizatorică a unui ansamblu de acţiuni exercitate de membri ai grupului în numele
întregului grup (dreptul pozitiv);
-instalaţii tehnice şi mijloace de acţiune care permit exercitarea funcţiilor publice (probe,
martori);
-roluri ale unor membri ai grupului (judecători, grefieri, procurori, avocaţi).
În ştiinţa dreptului, noţiunea de instituţie juridică reprezintă ansamblul normelor care
reglementează o anumită categorie de relaţii sociale (succesiunea, contractul, căsătoria, divorţul,
adopţia). Fenomenele juridice pot fi investigate fie ca fenomene instituţionalizate, fie ca
fenomene situaţii (cazuri, spete). Din punct de vedere sociologic instituţia juridică cuprinde toate
fenomenele juridice, globalitatea realităţii juridice.
Principalele caracteristici ale instituţiilor sunt:
a) În mod inerent ele sunt conservatoare, au o rezistenţă la schimbare, prin obicei şi tradiţie se
fixează modelele de comportare socială (se instituţionalizează) încât acestea sunt acceptate aproape
fără discuţie. De aceea oamenii tind să respingă orice atac la adresa instituţiilor pe care ei le cunosc.
Rezistenţa la schimbare frecvent are un caracter funcţional asigurând stabilitatea socială, dar în
mobilitatea vieţii sociale apar şi epoci de conflict când se cere o schimbare socială rapidă şi orice
răspuns întârziat poate fi disfuncţional, poate aduce mari perturbări sistemului social însuşi;
b) Instituţiile sunt strâns legate în cadrul structurii sociale astfel că ele tind să se potrivească
unele cu altele, în cazul că nu reuşesc pot apare tensiuni sociale, chiar o dezintegrare socială.
Această caracteristică se referă si la alte aspecte: instituţiile majore tind să susţină valori şi norme
similare, să avantajeze sau să penalizeze aceleaşi grupuri de interese, să ofere sugestii celorlalte;
c) Schimbarile ce pot surveni intr-o institute nu sut izolate de schimbarile din alte institutii. de
pilda atunci cand o societate trece de la o strategie de subzistenţă centrata pe gospodariile rurale, la
una de industrializare urbana sunt necesare ample modificări institutionale pentru a sustine
integrarea sociala;
d) Organizarea formală care presupune o ierarhie de autoritate, reguli de funcţionalitate clare şi
precise, roluri bine determinate care să asigure o distribuire corespunzătoare responsabilităţilor,
comunicaţiei, autorităţii şi puterii. În structurile organizaţional formale indivizii particulari pot fi
inlocuiţi cu alţi indivizi în virtutea faptului că exigenţele de funcţionare şi procedurile îndruma
comportamentul indivizilor indiferent cine sunt aceştia. Organizaţiile formale extinse subliniază
sociologul Achim Mihu, tind să devină birocraţii: „Birocraţia este un aranjament ierarhie într-o
organizaţie bazată pe o linie de autoritate şi o diviziune a muncii rezultată din acest aranjament"
După sociologul german Weber, notele caracteristice unei birocraţii ideale (nu în înţeles de
bună, perfectă şi pură, existenţă doar ca idee) sunt:
- diviziunea muncii;
- ierarhia autorităţii;
- existenţa unor reguli de comportare a unor angajaţi potenţiali;
- impersonalitate;
- existenţa unor funcţionari tehnici competenţi;
- asigurarea carierei.
37
Organizaţiile birocratice prezintă avantaje şi dezavantaje beneficii şi costuri. Din prima
categorie sunt:
- facilitează crearea economiilor bazate pe producţia de masă mai ieftină;
- asigură un număr sporit de angajaţi în întreprinderi;
- are caracter dinamic, poate să se schimbe în funcţie de condiţii şi constrângeri.
Din categoria aspectelor negative (costuri) ale birocraţiei:
- formularistica, activitatea cu dosarele adesea este complicată, crează proceduri excesiv
formale care trebuie să fie realizate în faze premergătoare oricărei acţiuni;
- crează sentimente de impersonalizare în rândul angajaţilor în sistemul birocraţiei;
- adesea în birocraţie se blochează canalele, reţelele de comunicare când aceasta se face
dinspre individ;
- generează fenomenul unidimensionalizării prin creşterea specializării astfel că unele
persoane nu mai sunt capabile să manifeste o gândire creatoare sau să poată dialoga fructuos cu alte
persoane.
38
FENOMENE, FAPTE SI RAPORTURI JURIDICE
Societatea omenească este o vastă reţea de fenomene sociale aflate în interdependenţe şi

influenţe reciproce. Faptele sociale se constituie ca momente ale existenţei, ele aparţin realităţii
sociale obiective, sferei determinismului. O suită de fapte sociale, aflate în corelaţii reciproce
generează fenomenele sociale cum sunt de exemplu; natalitatea, nupţialitatea, mortalitatea, migraţia
reunite în categoria fenomene demografice. Faptele sociale au şi un caracter juridic. Astfel
fenomenele demografice la care ne-am referit au la bază procese, acţiuni cum sunt naşterea,
decesul, căsătoria, divorţul din care decurg consecinţe în plan juridic efecte care privesc relative
dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre supravieţuitori şi defuncţi, relaţii precizate de lege prin
drepturi şi obligaţii.
Faptele sociale se prezintă ca momente ale fenomenelor sociale şi trebuie înţelese odată cu
acestea în contextul din care fac parte.
Fenomenele sociale asigură permanent şi specificul socialului, reliefează dinamica şi
continuitatea vieţii sociale.
În sociologie noţiunile de fapt social şi fenomen social au sensuri relativ apropiate. În ştiinţa
dreptului faptul juridic se diferenţiază ca semnificaţie de fenomenul juridic. „Această stare de
lucruri, precizează I. Vladut, se datorează faptului că, în ştiinţa pozitivă a dreptului, expresia fapt
juridic are o seminificaţie foarte precisă şi total diferită de aceea a fenomenului juridic. Astfel, în
ştiinţa pozitivă a dreptului, aşa numitul drept dogmatic, faptul juridic desemnează evenimentul sau
fapta care determină naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, fie ca aceste fapte sunt
voluntare, precum conducerea autoturismului fară permis, fie că sunt involuntare cum este decesul“.
În ştiinţa dreptului faptul juridic este definit în antiteza cu actul juridic, care desemnează
manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice cum ar fi contractul sau convenţia.
Sociologia juridică desemnează prin fenomen juridic un concept fundamental al ei care
subsemnează noţiunile de fapt juridic şi act juridic. Cele două noţiuni exprimă forme diferite de
manifestare ca fenomenelor juridice.
Reputatul jurist-sociolog Jean Carbonnier referindu-se la raporturile dintre cele două categorii
de fenomene-sociale şi juridice scria că „toate fenomenele juridice pot fi privite ca fenomene
sociale, pentru că, chiar un sentiment de drept pur solitar, implică existenţa societăţii, un drept
robinsonian neputând fi de conceput.
Dimpotrivă, nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice". Există prin urmare, un întins
spaţiu al fenomenelor sociale nonjuridice. Caracterul social al fenomenelor juridice este clar
precizat de reputatul jurist român, Mircea Djuvara când scria că „a vorbi de relaţii juridice, fără a
avea în vedere împrejurările şi actele concrete ale anumitor persoane este lipsit de sens".
Fenomenele juridice în raport cu cele sociale sunt fenomene particulare. Pentru a le stabili
identitatea specifică Jean Carbonnier apelează la juridicitate.
Juridicitatea nu rezidă în conţinutul fenomenului social deoarece acelaşi fenomen social, în
diferite tipuri, a făcut parte din sisteme de norme diferite: morale, religioase, drept (de pildă furtul
care poate fi condamnat în diferite sfere ale normativităţii).
Daca toate fenomenele juridice sunt şi fenomene sociale, nu toate fenomenele sociale sunt
juridice. Juridicitatea este o calitate extrinsecă ce poate să se instaleze pe oricare relaţie socială. Din
această cauză fenomenele sociale care au intrat în zona social-nonjuridicului, ulterior aparţin
domeniului juridic, sau invers, unele fenomne juridice, astăzi, intră în incident normelor morale.
Aşadar, fenomenele juridice cuprind:
-dreptul
-regulile
-instituţiile
-toate fenomenele a căror esenţă este juridicitatea.
39
Alte puncte de vedere (sociologul american Hermann Kantorowicz) deosebesc fenomenele
juridice de cele nonjuridice pe baza justitiabilităţii prin care definesc procesul psihosociologic care
se efectuează pe calea judecăţii, proprie numai dreptului (nu şi moralei, religiei). Este un punct de
vedere mai îngust care neglijează alte fenomene din sfera fenomenelor juridice ca: fenomenele de
nondrept, imaginea publică a dreptului etc.
Fenomenele juridice se prezintă într-o formă de o mare diversitate: norme juridice, sentinţe
judecătoreşti, semnătura pe un act oficial, opinii ale oamenilor cu privire la avort, incheierea unei
tranzacţii etc. Pentru o mai bună cunoaştere a lor J. Carbonnier le -a clasificat în:
- Fenomene juridice primare, caracterizate prin maxima lor generalitate şi prin capacitatea
de a genera alte fenomene juridice (Exemple: un text de lege, un decret, o sentinţă judecătoreasca,
un contract etc.)
- Fenomene juridice secundare, caracterizate prin particularitate şi derivabilitate din cele
primare. Ele sunt în ultimă instanţă, un efect al fenomenelor juridice primare, ele au o mare
diversitate (achitarea unor amenzi, aplicarea unor sancţiuni dictate de foruri internaţional împotriva
unei ţări).
Specialistă în drept public clasifică fenomenele juridice în:
- fenomene juridice de putere caracterizate prin materialitate care le identifică resortul
impersonal de la care emană: statul, guvernanţii.
- fenomene juridice de subputere, caracterizate printr-o doză de subiectivitate care îşi are
originea la nivelul celor guvernanţi (se manifestă sub forma reacţiilor, stărilor de spirit,
conduitelor). De pildă instituirea stării de urgentţă într-un stat declanşează stări de spirit la extreme:
reacţii şi opinii pro, contra şi indiferenţă.
Fenomenele juridice se pot analiza din două perspective:
- instituţionalizate şi fenomene situaţii (speţe, cazuri).
Din punct de vedere sociologic instituţia juridică cuprinde toate fenomenele juridice, reguli cu
caracter relativ stabil, care reglementează un domeniu al relaţiilor sociale, în scopul apărării,
conservării şi promovării anumitor interese colective sau ale indivizilor, grupurilor şi comunităţilor.
Realitatea juridică se poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomne juridice de
acelaşi tip (fenomene - instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale (fenomenul caz). Dreptul,
sociologia şi sociologia juridică dau semnificaţii diferite celor două noţiuni.
Fenomenul - caz reprezintă o entitate juridică individuală, o situaţie concretă, reglementată şi
modelată de către instituţie. Dacă definim căsătoria ca fenomen juridic pot fi înţelese două realităţi
diferite: una care este prevăzută în cadrul familiei ca ansamblu de norme juridice şi alta care se
manifestă sub forma unui menaj determinat, irepetabil, dintre o femeie x şi un bărbat y, menaj
reglementat însă-de instituţia căsătoriei. Deci, precizează I. Vlăduţ, căsătoria se prezintă mai întâi ca
un ansamblu de reguli aplicabile tuturor cazurilor de aceeaşi natură (aceasta este instituţia
căsătoriei). Apoi, căsătoria se prezintă sub forma unei multiplicaţii de căsătorii concrete (fenomenul
juridic de căsătorie - caz).
Aceeaşi manieră de analiză se aplică, de pildă, şi fenomenului juridic al adopţiei. Instituţia
adopţiei ca realitate juridică este cuprinsă în Codul familiei nr. 66-85, Legea nr. 11/1990 privind
încuviinţarea adopţiei şi Legea pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind
înfierea, din anul 1991, care se aplică tuturor cazurilor individuale de adopţie.
Adopţia - caz este o situaţie singulară, irepetabilă, ale cărei cauze şi circumstanţe sunt unice
(un anumit înfietor, un anumit înfiat, un moment temporal, spaţial -geografic), dar care se realizează
potrivit normelor generate impuse de instituţia juridică a adopţiei.
Pot fi diferenţiate fenomene individuale şi fenomene colectivităţi. De pildă, în analiza
căsătoriilor dintr-un an (nupţialitatea) atunci când se face pe mediul rezidenţial (urban sau rural)
datele statistice fac abstracţie de caracteristici ca: religia, naţionalitatea, profesia, vârsta, pătrând
doar trasătura comună: faptul că toate căsătoriile luate în analiză au fost întemeiate în mediul rural,
fie în cel urban. Aceleaşi considerenţe se pot extinde şi asupra instituţiei divorţului, realitate juridică
reglementată de legi, dar care prezintă o multitudine de speţe, cazuri, stări singulare, cu motivaăii,
40
determinţăi şi condiţii proprii. Însă divorţul va trebui să se supună modelului general impus de
instituţia juridică a divorţului (divorţul sancţiune, divorţul remediu).
Raporturile juridice constituie o noţiune fundamentală a ştiinţei dreptului. Prin ea desemnăm
relaţii sociale reglementate prin normele de drept. „Din mulţimea relaţiilor care se stabilesc în
societate acelea care cad sub incidenţa prevederilor unei legi se numesc raporturi juridice, fiindcă
acea lege reglementează condiţiile şi efectele. Mai scurt spus, raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică" (Emil Poenaru).
Sociologia evidentiază existenţa mai multor tipuri de relaţii sociale: de adaptare, de cooperare
(pozitivă sau negativă), de competiţie, de autoritate, de conflict, de compromis şi toleranţă.
Constatarea relaţiilor de conflict i-a condus pe sociologi la concluzia că societatea şi omul
sunt entităţi prin excelenţă conflictuale. Sociologia a recomandat două căi de soluţionare a
conflictelor: negocierea şi medierea.
În sfera dreptului, conflictele iau forma litigiului conceput ca neînţelegere între două sau mai
multe persoane fizice sau juridice, supusă sau susceptibilă de a fi supusă spre rezolvare unui organ
de jurisdicţie".
Sociologia juridică precizează ca litigiul preexistă procesului, iar acesta poate fi doar o
eventualitate, căci se poate soluţiona fie pe cale amiabilă, fie pe calea unui proces civil atunci când
părţile nu au reusit să găsească o soluţie convenabilă în timpul negocierilor. Plecând de la natura
litigiilor, sociologia juridică şi ştiinţa dreptului disting fenomene contencioase (fenomene „pe
picior de război" cum spun civiliştii francezi, care se pot soluţiona prin medierea unui al treilea
personaj cu statut special, judecătorul) şi fenomene necontencioase, fenomene juridice „în stare de
pace" şi care în realitatea dreptului se derulează potrivit normelor stabilite, conform înţelegerii,
convenţiei părţilor, contractul fiind legea părţilor. Acestora li se adaugă fenomenele litigioase
soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii.
De pildă o bună parte a litigiilor din domeniul accidentelor de circulaţie nu ajung în faţa
judecătorilor, ele se solutionează fie prin resemnarea victimelor, fie prin înţelegeri, tranzacţii între
victime şi societăţile de asigurări; la fel în cazul furturilor între rude etc.
41
SOCIETATEA-REŢEA DE RELAŢII
8.1. Socialitate şi sociabilitate
Societatea nu poate fiinţa fără indivizi umani, iar aceştia nu pot supravieţui decât în cadrul unei
asocieri (forme de societate). Asocierea/societatea, sublinia Ion Ungureanu în cartea „Paradigme ale
cunoaşterii societăţii" - este o formă de adaptare a omului la mediul său natural, adică de
supravieţuire biologică, dar fiindcă omul supravieţuieşte ca fiinţă socială (asociată), cerinţele
supravieţuirii lui sunt atât materiale, ca în cazul oricărei fiinţe vii, cât şi, în acelaşi timp, sociale.
Auguste Comte a denumit această dublă determinare a alcătuirii societăţii prin „legea
preponderenţei sociale a forţei materiale“
O bună parte a autorilor care acceptă definiţia că „omul e o fiinţă socială", pun accentul
asupra calităţii omului ca fiinţă socială, în timp ce această calitate este o proprietate a societăţii.
Dacă este un non sens să concepem societatea în afara membrilor ei, se poate spune că societatea
este condiţionată de constituirea ei ca formă de inter-existenţă a oamenilor. Ca atare, calitatea
omului de fiinţă socială este, deopotrivă, o notă fundamentală a societăţii, aceea de a fi societate
umană, o formă a interexistenţei oamenilor. Această calitate este desemnată în literatura
sociologică cu termenul de socialitate, care se distinge de sociabilitate înteleasă drept capacitatea
(abilitatea) unui om sau unui grup de oameni de a se integra într -o societate.
În orice societate, pe orice treaptă de dezvoltare s-ar afla ea, se constituie diverse tipuri şi forme
de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, egalitare sau inegalitare, dominatoare sau
participative etc.). Aceste tipuri şi forme generează grade diferite de manifestare a sociabilităţii. De
aceea, între socialitate şi sociabilitate legăturile sunt strânse. Sociabilitatea poate fi dimensiunea
cantitativă societăţii, a formelor de inter-existenţă umană, iar aceste forme - socialitatea -reprezintă
dimensiunea calitativă a societăţii. Cunoşterea societăţii trebuie să înceapă cu explicarea
dimensiunii ei calitative, măsurând pe această bază, sociabilitatea corespunzătoare fiecărei forme de
socialitate. Se cere deci sub raport epistemologic o analiză corelativă a societăţii şi sociabilităţii.
După distanţa psihosocială dintre două persoane se poate măsura gradul lor de sociabilitate.
Astfel între părinţi şi copii, între profesori şi elevi, între şefi şi sub-alterni, intimitatea este limitată
de diferenţele sociale existente între ei. Oricât de intime ar fi raporturile obişnuite dintre părinte şi
copil, acesta din urmă nu îi va marturisi tatălui toate tainele vieţii sale personale. În această privinţă
M. Ralea arată că „Nu trebuie confundată intimitatea cu familiaritatea, cea dintâi e expresia unei
comuniuni respectuoase, ce-a de-a doua e o profanare.
8.2. Sistemul social

Intercondiţionarea strânsă între toate laturile activităţilor economice, culturale şi sociale
impune astăzi conceperea societăţii ca sistem. Un sistem se constituie atunci când o serie de
elemente încep să intercondiţioneze puternic şi multiplu intre ele şi se instituie relaţii de ordonare şi
supraordonare.
Creşterea gradului de ordine într-un ansamblu de elemente se datoreşte acţiunii oamenilor, un
grad cât mai înaintat de ordine se poate obţine numai printr-o acţiune constientă a acestora. Omul
este astfel capabil să asigure o entropie redusă ansamblurilor de elemente, opunându-se, pe această
cale, tendinţei naturale fizice de creştere a entropiei în orice sistem.
Societatea se autoconduce, intrările ei pentru concepte, materiale, energie, informaţii, în
principal sunt autoservite.
Ceea ce interesează o societate este atingerea anumitor obiective. Prezenţa omului complică
mult determinismul social, dar acest lucru nu este neapărat un dezavantaj ci o necesitate pentru
sisteme foarte complexe. Tratarea societăţii ca sistem presupune eel puţin două moduri:
42
1) Tratarea globală
2) Considerea structurală a societăţii.
Sub primul mod nu se ia în considerare structura de detaliu a societăţii ca sistem, ci se are în
vedere o viziune foarte largă, generală a sistemului care ar permite definirea unor mărimi
macrosociale care să caracterizeze global o societate, tratarea interacţiunii societăţilor în cadrul
societăţii mondiale ca sistem. În cazul tratării structurale a societâţii se pun în evidenţă subsistemele
ei şi relaţiile dintre subsisteme. Explicarea relaţiilor dintre componenetele sistemului şi a naturii lor
este una din premizele realizării modelului global al societăţii ca sistem şi structurii sale
sociologice.
Rezultă că macrosistemul social înglobează sisteme şi subsisteme aflate în raporturi complexe,
ele nu sunt univoce, de subordonare, nu se constituie concentric şi ierarhic. Sistemele şi
subsistemele macrosistemului social sunt totalităţi de relaţii.
Dupa opinia lui Walter Buckley s-au formulat trei mari modele în analiza societăţii, din
perspectiva sistemică:
- modelul mecanic
- modelul organic
- modelul procesual
Modelul mecanic sau al echilibrului propus de H. C. Carey, A. Bentley, T. N. Carver, V.
Pareto prezintă societatea compusă şi dependentă de diferite medii şi domeniirgeografic, economic,
drept, etic, cunoaştere etc. Din influenţele şi interacţiuniile reciproce ale acestora rezultă caracterul
societăţii şi echilibrul ei. Acest model este adecvat tipurilor de sisteme care tind spre un punct de
echilibru.
Modelul organic creat de H. Spencer, Worms, Schaffle, L. Ward şi într-un fel Walter B.
Cannon si T. Parsons, vizează o analogie a societăţii cu colecţii de ansambluri de organisme,
constituind specii sau sisteme ecologice. Lester Ward susţine faptul că lupta în evoluţie se dă nu
pentru supravieţuirea organismelor individuale ci este o luptă pentru structura (contează aici
sinergia, respectiv interacţiunea forţelor antitetice ale naturii).
O variantă a modelului organic este funcţionalismul lui T. Parsons în care este accentuată
importanţa fenomenelor de ordine, cooperare şi consens. T. Parsons descrie sistemul social ca o
realitate ce tinde să menţina un echilibru relativ stabil, proces la care îşi aduce contribuţie şi dreptul.
Modelul procesual (G. Simmel, L. von Wiese, G. H. Mead, R. E, Park, E. W. Burgess)
apeleaza la procesele cibernetice definid societatea ca o interacţiune complexă, multilaterală şi
fluidă de asocieri şi disocieri cu grade diferite de intensitate. În această viziune societăţile sunt
permanent creatoare şi modificatoare de structuri. Se prezintă ca un model adaptativ complex şi ar
corespunde societăţilor libere contemporane, ar deschide căile afirmării depline a dreptului.
8.3. Relaţii sociologice şi nonsociologice, formale şi informale
Societatea nu este o suma de indivizi umani, ceva care se dezvoltă haotic şi spontan. Ea este un
sistem complex, un sistem ce se dezvoltă şi se conduce singur, având o structurâ specifică.
În sistemul societăţii pot fi distinse două genuri de structuri. I
Un gen se referă la domeniile sau fenomenele singulare ale vieţii societăţii care sunt privite
separat (producţie, mod şi stil de viaţă, educaţie etc.). Ca unităţi structurale în sistemul social global
ele au la rândul lor o structura specifică. De exemplu, instituţiile sunt formate din modele de norme,
reglementări, oameni specializaţi în executarea unor atribuţii etc.
Celălalt gen de structuri se referă la componentele de bază caracteristice pentru sistemul
societăţii ca întreg (formaţiuni social-economice, oraşul, satul, ţările în diferite stadii ale
dezvoltării lor). Ambele genuri sunt structuri sociale.
Spre deosebire de primul, structurile din al doilea gen constituie, în acelaşi timp şi structuri
sociologice. Structurile din primul gen (fenomenele singulare ale vieţii societăţii) nu pot să existe,
să funcţioneze şi să se dezvolte independent dacă nu aparţin sistemului organismului social.
43
Aceste structuri pot exista doar că parte organică a structurii globale a societăţii. Ele posedă o
independenţă relativă şi legi structurale specifice, însă nu pot să se dezvolte şi să funcţioneze
normal decât în cadrul sistemului general al vieţii sociale (producţia, stil de viaţă, educaţia). Legile
lor pot acţiona numai în legătura nemijlocită cu legile generale al funcţionării şi dezvoltării
întregului sistem social.
Structurile sociologice conţin componente fundamental ale sistemului societăţii legate între ele
prin relaţii reciproce necesare. Acest lucru le permite să funcţioneze şi să se dezvolte ca organisme
sociale homeostatice relativ independente. Structurile sociologice posedă capacitatea de a exista
relativ independent, grade mecanismelor proprii de autoadministrare şi autoreglare (caracteristica
lor cea mai importantă). Deosebirea esenţială deci între structurile sociologice şi cele
nonsociologice constă în posibilitatea şi capacitatea celor dintâi de a funcţiona şi dezvolta relativ
independent, păstrându-şi homeostazia desigur, în mod relativ pentru ca şi structurile sociologice
sunt la rândul lor subsisteme ale unui sistem general.
În modelul structurii sociologice trebuie delimitate două componente fundamentale:
1) subsistemul condus şi
2) subsistemul conducător.
Spre deosebire de sistemele care primesc din afară programul lor de conduită, adică sunt
sisteme dirijabile, societatea este un sistem în care procesele conducerii şi reglării decurg natural,
sunt exercitate de organe, factori şi mecanisme imanente sistemului societăţii. Posibilitatea
funeţionării şi dezvoltării sistemului social prin acţiunea legilor proprii este dată tocmai de existent
unui subsistem conducător şi a altuia condus, în relaţia şi acţiunea lor reciprocă.
Nu există societate umană fără structurarea şi organizarea indivizilor în activitatea grupului
sau comunităţii sociale. În cadrul acestor relaţii unele au caracter formal, altele informal.
Relaţiile care se stabilesc între membrii unui grup social se înscriu în aceste categorii.
Relaţiile formale sunt raporturi între membrii unui grup organizat şi relativ stabil, a cărui
coeziune este determinată de existenţa unor scopuri fundamentale de durată. Relaţiile formale
sunt codificate în sisteme de norme. Acestea cuprind reguli de comportare a membrilor grupului
unii faţă de alşii, prescripţii acţionale în vederea cooperării, distribuirii statusurilor şi rolurilor,
competenţelor şi răspunderilor.
Relaţiile informale (neformale) sunt raporturile dintre indivizii unui grup, adesea neomogen,
constituit după împrejurări şi scopuri de moment, care nu dispun de organizare stabilă. Aceste relaţii
sunt codificate în sisteme de norme şi nu dispun de mijloace instituţionale; singurul lor mod de
obiectivare fiind criteriul opiniei colective a membrilor grupului. Se pot distinge grupuri formale
şi grupuri informale: cele dintâi dispun de relaţii instituţionalizate, acţiunile membrilor lor fiind
reglmentate prin norme codificate şi deci controlabile, cele din urmă nedispunând de relaţii
instituţionalizate şi nici de norme codificate formal, nu pot fi dispuse unui control social.
Instituţiile sociale sunt structuri organizaţionale cu caracter formal adică functionează pe
temeiul unor sisteme de norme instituite prin tradiţie sau elaborate deliberat, pe care grupurile sau
comunităţile umane le constituie constient dar din necesitate, pentru a le mijloci dobândirea unor
grade superioare de eficienţă în raporturile dintre ele, precum şi în activitatea materială şi spirituală.
În societăţile moderne, instituţiile cuprind pe lângă un grup restrâns de membri ai
colectivităţilor cărora le aparţin, aleşi sau impuşi acestora pentru a le reprezenta interesele la nivel
decizional, o categorie de specialişti profesionalizaţi, precum şi un aparat tehnico-administrativ
destinat să asigure funcţionalitatea optimă a sistemului de norme care le guvernează actvitatea.
44
Unitatea de îvăţare nr.9
CONTROL SOCIAL
9.1. Dreptul-instrument al controlului social
Dreptul pozitiv înţeles ca ansamblu de norme juridice are drept consecinţă directă
reglementarea comportării în relaţiile sociale. Aceasta înseamnă că, în relaţiile reciproce
reglementate pe cale juridică, oamenii sunt determinaţi să se comporte potrivit dispoziţiei normelor
juridice, această comportare făcând să apară drepturi subiective şi obligaţii corelative ale acestora.
Asemenea relaţii sociale dobândesc caracterul unor raporturi numite juridice, deoarece sunt
formate sub acţiunea dreptului, spre deosebire de celelălte relaţii sociale (morale, politice etc.)
formate sub acţiunea altor categorii de norme.
Raportul juridic (de drept) este o relaţIe socială formată în baza unei norme de drept şi în
care participanţii apar ca titulări de drepturi şi obligaţiuni reciproce, a căror realizare este garantată-
la nevoie-prin forţa materială publică de constrângere.
Daca orice raport de drept este in acelasi timp si relatie sociala, nu orice relatie sociala
constituie un raport juridic.
Raporturile juridice sunt o categorie aparte de relatii sociale, cu caractere proprii, specifice,
comune:
1) Un raport juridic este un raport social deorece se poate forma numai între oameni, care se
manifestă fie în individualitatea lor ca persoane fizice, organizaţi în colective în condiţile legii.Nu
este posibilă niciodată formarea unor raporturi juridice între oameni şi lucruri.
2) Raportul juridic este un raport voliţional, deoarece izvorăşte din voiţa oamenilor exprimată
prin norma de drept, în baza căreia simpla relaţie socială s-a transformat în raport juridic. Fără
existenţa voinţei autorităţilor legiuitoare (Parlamentul-reprezentanţă naţională) concretizată prin
emiterea actului normativ ce cuprinde norma juridică simpla regulă de conduită n-ar avea caracterul
de normă juridică. În lipsa normeie de drept nu poate exista raport juridic. Pentru ca un raport
juridic să se poată forma trebuie să fie întrunite trei condiţii, premise :
1)Existenţa unor norme juridice care, reglementând o anumită relaţie socială, o transformă în
raport juridic .
2)Existenţa unor subiecte de drept, adică a unor posibili participanţi la raportul juridic ce
urmează a lua naştere (oamenii ca persoane fizice sau juridice între care, cu sau fără voia lor, se
leagă raportul juridic).
3)Existenţa unor fapte juridice de producerea cărora norma de drept face să depindă
declanşarea acţiunii ei, transformând relaţia socială în raport juridic concret.
Caracterul de obligativitate al normelor juridice, în baza cărora se formează, confera
dreptului funcţia de instrument al controlului social.
Termennul de control social a pătruns în teoria sociologică la începutul secolului al XX-lea
graţie sociologului Edward Alsworth Ross. Însă problema „ordinii" o abordase A. Comte încă de la
mijlocul secolului al XlX-lea şi mai fusese utilizat de E. Durkeim.
Şcoala americană a jurisprudenţei, cum am arătat în notaţiile precedente, s-a lansat putemic în
problemele „controlului social" (E. A. Ross, R. Pound). Ei au fundamental o teorie a mecanismelor
şi pârghiilor prin care orice societate îşi asigura stabilitatea şi funcţionalitatea.
E. A. Ross înţelegea prin „controlul social" controlul exercitat asupra fiecăruia dintre noi de
semenii noştri în cadrul grupurilor, al relaţiilor sociale şi societăţilor cărora le aparţinem. După
opinia lui E. A. Ross, nici o societate nu poate funcţiona fără ordine. Aceasta nu poate fi nici
instinctivă, nici spontană, este un artificiu care se bazează pe controlul social.
Cercetătorul american W. G. Summer leagă problemele controlului social de acelea ale
diferitelor culturale tradiţionale. Reglarea conduitelor tipuri de modele
45
se face, spune el, prin „folkwais" (practici şi uzante colective ca obişnuinţe şi cutume ale societăţii
care se transformă în reguli imperative pentru generaţiile urmă-toare) şi „mores" (cutume
fundamentate pe judecată care exercită o constrângere asupra individului pentru a li se conforma).
C. H. Cooley definea controlul special ca un control al societăţii prin ea însăşi. La fel, spre
deosebire de Ross, controlul nu vizează indivizii izolaţi, ci întregul social. Cooley a pus în evidenţă
diferenţierile dintre formele de control (morala, dreptul, arta, educaţia) şi instanţele de la care
emană controlul social (familia, biserica, statul).
Realizând un compromis între concepţiile lui Ross şi Cooley, gânditorii americani Robert E.
Park şi Ernest W. Burges definesc controlul social şi îl clasifică astfel.
1) Formele elementare, spontane ale controlului social (ceremoniile, prestigiul, tabu-urile);
2) Opinia publică;
3) Instituţiile (juridice, politice, religioase).
Juristul sociolog R. Pound, adept al teoriei lui Ross, reduce procesul de control la constrângeri
şi reglementări.
Potrivit concepţiei sale „pluraliste" asupra fenomenelor sociale, G. Gurtvich consideră că în
realitatea socială pot fi descoperite tot atâtea sfere ale controlului social căte tipuri de valori,
idealuri şi sisteme de idei pot fi diferenţiate, dintre care 6 sunt principale: religia, morala, dreptul,
arta, cunoaşterea şi educaţia. Într-un sens general şi comun, controlul social desemnează procesul
prin care o instanţă (persoană sau grup, instituţiile, asociaţie, organizaţie sau societate în
întregul ei) cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, orientează, influenţează,
modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale în
vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv. În toate tipurile de societăţi
controlul social are drept finalitate desfaşurarea comportamentului individual şi de grup în acord cu
normele de conduită dezirabile social, pentru asigurarea stabilităţii şi functionalităţii subsistemului
social respectiv.
O serie de autori (Cooley, Ross, Pound, H. Landis) pledează pentru utilizarea dreptului ca unui
dintre multiplele instrumente de exercitare a controlului societăţii asupra membrilor săi individuali
sau colectivi.
Şi E. Durkheim atribuia dreptului un rol foarte mare în reglarea comportamentelor membrilor
societăţii: „dreptul represiv" caracteristic societăţilor bazate pe s-lidaritatea mecanică şi „dreptul
restitutiv" caracteristic societăţilor intemeiate pe solidaritatea organică.
T. Parsons consideră că din perspective sociologică dreptul trebuie să fie considerat ca un
mecanism de control social care funcţionează în aproape toate sectoarele sistemului social.
Aşadar, dreptul, ca un mecanism al constrolului social, exercită o funcţie integrative în cadrul
societăţii. Dreptul atenuează conflictele potenţiate, face să funcţionze raporturile sociale.
Dreptul, prin forţa sa de coerciţie, devine factor reglator al controlului social, se asociază în acest
proces cu celelalte tipuri de norme. Dreptul are întotdeauna un caracter exterior şi constrângător,
ceea ce normele încearcă să câştige prin constrângere, dreptul se impune cu forţa pentru asigurarea
bunei funcţionări a regulilor impuse de societate.
9.2. Norme şi sancţiuni sociale şi juridice
Orice societate este interesată să menţină ordinea, echilibrul, st ructurile şi formele de

organizare şi conducere, să asigure funcţionarea tuturor instituţiilor, derularea normala a acţiunilor
indivizilor şi grupurilor. Normele şi sancţiunile care asigură orientarea conduitelor umane se află
în centrul noţunii de ordine socială.
Normele sociale se definesc ca cerinţe sociale exprimate în reguli referitoare la ceea ce este
posibil şi datorat ( Maria Voinea). Ele reglementează varietatea relaţiilor sociale, politice,
economice, morale, asigură desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.
46
Normele, reglementările politice, juridice, morale ca şi cele tehnice şi economico-
organizatorice, administrative, joacă un rol esenţial în închegarea şi funcţionarea organizaţiilor,
instituţiilor şi sistemelor sociale, în compunerea acţiunilor individuale în acţiuni sociale complexe.
Conceptul de normă este definit în moduri diferite de jurişti, eticieni, logicieni, pedagogi, ca
urmare a experienţei fiecare profesie, dar şi de către teoreticienii şi practicienii unei şi aceleiaşi
profesii. Termenul de normă, afirmă logicianul finlandez G. H. Von Wright acopera un domeniui
eterogen de înţelesuri mergând de la regulă sau lege de desfaşurare a unei activităţi, până la
indicaţiile tehnice, obiceiuri şi principii morale. Wright distinge trei tipuri principale de norme:
- reguli
- prescriptii
- directive.
Între acestea el intercalează trei grupuri mai mici:
- obiceiuri
- principii morale
- reguli ideale.
Despre prescripţiuni, în care sunt incluse normele juridice, Wright relevă ca specific faptul că
sunt promulgate de o autoritate, că se adresează unei clase de indivizi supuşi cărora le determină,
sub ameninţarea unei sancţiuni, linia de conduită.
Logicianul finlandez dezvăluie şase componente ale normelor: caracterul, conţinutul, condiţia
de aplicare, autoritatea, supuşii şi ocazia.
Prin caracter se înţelege obligaţie, interdicţie, permisiune (factor ce afectează dispoziţia sau
conţinutul normei).
Prin conţinutul normei înţelege ceea ce se cere de către o autoritate supusului căruia i se
adresează norma.
Prin ocazie înţelege stipularea momentului când agentul supus trebuie să întreprindă
executarea prescripţiei.
Celelalte componente ale normei sunt sugerate de insăşi denumirea lor. Normele stabilesc
obligaţii, libertăţi şi permisiuni pentru diferite categorii de agenţi aflaţi în diferite situaţii acţionale.
Majoritatea normelor sunt formulate sau exprimate în termenii unor propoziţii ipotetice
(condiţionale), unde ipoteza consideră situaţia actională sau condiţiile acţiunii, iar dispoziţia
(consecventul) conduită pe care trebuie s-o adopte agentul acţiunii.
Normele nu se dau pentru a aplica sancţiuni, ci pentru a obţine din partea cetăţenilor o
conduită pozitivă. Este de aşteptat ca multe norme în măsura în care emana din aspiraţii şi valori
identice cu cele ale agenţilor cărora lise adresează nu vor fi încălcate şi, mai mult, nu vor apasă
asupra constiinţei acestora ca nişte constrângeri exterioare.
Normele nu rezolvă doar problemele imediate ale momentului, ci anticipează ceea ce trebuie
să fie; ele propun prototipuri şi modele de conduită în conformitate cu valorile acceptate de
reprezentanţii instituţiilor, claselor şi comunităţilor sociale. Toate structurile organizaţional
funcţionează pe baza unor prevederi normative, a unui ansamblu de reguli de comportament şi
de cooperare actională, care sunt stabilite pe temeiul unor principii (de comportare şi de acţiune
eficientă a oamenilor). Ele au un caracter de lege, având funcţia stimulativă sau coercitivă,
operând prin permisiuni, obligaţii şi interdicţii.
Ordinea de drept este o ordine coercitivă, bazată pe norme publice menite să orienteze şi să
controleze comportamentele individuale şi de grup, să asigure coeziunea şi stabilitatea societăţii.
Norma juridică reprezintă o regulă generală şi obligatorie de conduită fixată prin lege sau uz. Ele au
un rol hotârător în asigurarea ordinii de drept, deoarece promovează principalele valori şi relaţii
umane, apăra instituţiile statului, asigură drepturile şi libertăţile indivizilor. De aceea puterea de
influenţe şi constrângere a normelor juridice este mai mare decât a normelor morale, religioase, de
politeţe.
47
Admiţând că legea este „expresia ratională a dreptului" sau „pronunaţarea solemnă a dreptului" ne
dăm seama mai bine că legea este mijlocul principal de realizare şi menţinere a ordinii sociale,
de protejare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor .
În ansamblul ordinii sociale sancţiunile sociale şi sancţiunile juridice au un loc important.
Sancţiunea este o parte componentă a normei. Ea se referă la măsurile şi mijloacele ce se
adoptă fată de acei indivizi care încalcă regulile, prescripţile normative.
Sociologul polonez J. Szczepanski distinge patru tipuri de sancţuni sociale:
1.Sancţiuni pozitive formale (organizate) ca: elogiul, mulţumirea din pa rtea autorităţilor,
distincţii, premii, recompense materiale datorate indivizilor care se conformează cerinţelor normelor
sociale (Mihai Ralea le numea „sancţiuni premiale");
2.Sancţiuni pozitive neformale (neorganizate) ca: reacţii de aprobare venite de la prieteni,
vecini, rude sau de la opinia publică;
3.Sancţiuni negative formale întemeiate pe forţa şi puterea constrangătoare a unor instituţii şi
organizaţii şi prin care se aplică pedepse persoanelor care au violat normele şi legile juridice ;
4. sancţiuni negative neformale ca: blamul, oprobiul, batjocura, dispreţul, marginalizarea şi
izolarea comportamentelor indezirabile.
Sanciţunile, apreciază sociologul Dan Banciu, sunt întâlnite în toate domeniile de aplicabilitate
a dreptului.
-în sfera dreptului civil: despăgubiri, reparaţii morale sau materiale, restituiri de bunuri
-în domeniul dreptului muncii: retrogradările, reţinerile din salariu, desfacerea contractului de
muncă
-în sfera dreptului penal: amenzi, confiscarea de bunuri, privarea de libertate, sau în unele
legislaţii pedeapsa capitală.
Se desprinde din cele de până aici ca sistemul sancţiunilor sociale cuprinde atât o funcţie
stimulativă cât şi o funcţie represivă, ca el este un factor important de integrare, solidaritate şi
cooperare socială.
Diversitatea definiţiilor date normelor nu ne împiedică să admitem că normele sunt reguli care
privesc conduita agenţilor acţiunii sociale. Ele determină pentru clase precizate de participanţi si de
circumstanţe, ce anume conduite sunt obligatorii, interzise sau libere.
Pentru caracterizarea unei norme trebuie obţinute informaţii despre:
- agentul care o promulgă
- clasele de agenţi cărora le sunt adresate normele
- agenţii care asigură aplicarea normei
- mijloacele cu care se realizează aplicarea normei, inclusiv tipurile de sancţiuni pentru
cazurile de abateri de la prescripţiile normative
- condiţiile (ipoteza) în care se aplică o anumită dispoziţie sau prescripţie normativă
- conduita şi starea finală pe care norma o cere imperativ participanţilor la acţiunea sociala
- valorile pe care le ocrotesc normele sau sistemul de norme.
Libertate de acţiune absolută, neconditionată nu poate exista în nici o societate. Întotdeauna
conduita liberă va trebui raportată la un context acţional precis determinat. În limitele unui sistem
de norme dat, un individ este liber să realizeze o acţiune, dacă acea acţiune nu prezintă pentru el o
obligaţie sau o interdicţie. Libertatea de acţiune se defineşte doar pe domeniul posibilului acţional,
al realizabilităţii, al deschiderii operaţionale, care variază cu epoca istorică, cu individul şi
comunitatea umană.
48
SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE SOCIALĂ
10.1. Instanţe şi tipuri de socializare
În cadrul fiecărei societăţi, al unui grup se manifestă tendinţa de a-şi menţine echilibrul,
ordinea socială şi normativă. În acest scop societatea şi-a creat mecanisme specifice de socializare
şi integrare socială a indivizilor. Socializarea reprezintă procesul social prin care societatea îşi
crează, reproduce şi realizează conduite adecvate ale membrilor săi, un model normativ şi cultural
(I. DrSgan).
Conceptul de socializare defineşte procesele, mecanismele şi instituţiile prin care
societatea se reproduce în fizionomia personalităţii umane care îi este specifică, în anumite structuri
de comportament ce răspund aşteptărilor şi prescripţiilor sociale.
Numeroşi autori leagă procesul socializării de mecanismul de influenţare al culturii. Astfel,
R. E. Park susţine că „omul nu se naşte uman, ci devine în procesul educaţiei".
J. Szczcepanski consideră că socializarea este acea parte a influenţei mediului, care determină
individul să participe la viaţa socială, îl învată să recepteze şi sâ înţe-leagă cultura şi să
îndeplinească anumite roluri sociale.
Pe lângă educaţie, socializarea cuprinde influenţa celui mai important microgrup social care
este familia, apoi influenţa prietenilor, colegilor, a cărţilor, a mijloacelor massmedia.
Prin socializare se realizează formarea modalităţilor de satisfacere a i nstinctelor biologice, a
deprinderilor modului de comportare de natură socială.
Socializarea este un proces care începe de la cea mai fragedă vârstă, prin care copiii, tinerii îşi
înşusesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modul etico-normativ al societăşii
căreia îi aparşine. Socializarea se referă la dobândirea de către tineri a capacităţii de exerciţiu prin:
1) Abilitatea de a exercita, în mod adecvat, rolurile sociale, calauziţi după reguli şi norme
statuate;
2)Participarea tinerilor în cunostinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii;
3)Dobândirea capacităţii corecte de discernamant, pentru a disocia conduitele permise de cele
interzise, de a distinge între mijloacele legitime şi ilegitime, între scopuri dezirabile şi indezirabile
sub raport social.
Prin socializare individul tânăr dobândeşte acele achiziţii de reguli, comportare şi acţiune prin
care îşi formează o identitate culturală şi poate fi în stare să reacţioneze la diferite situaţii sociale
călăuzit de aceastş identitate.
Principalele aspecte pe care le cuprinde socializarea sunt:
1) Socializarea formează disciplina, stăpânirea pornirilor biologice şi nevoilor, satisfacerea lor
într-o manieră prescrisă de sonduite sociale;
2) Socializarea dezvoltă aspiraţii, năzuinţe, idealuri în vederea dobândirii unui prestigiu social;
3) Socializarea mijloceşte asimilarea unor cunoştinţe şi satisfacerea unor roluri;
4) Socializarea asigură un status profesional şi multe alte calităţi utile în derularea vieţii
persoanei.
În rezumat, socializarea formează personalitatea omului, îl pregăteşte şi integrează pentru
viaţa în colectiv, îl orientează în alegerea şi înfăptuirea unor acţiuni necesare îndeplinirii scopurilor
asumate.
Dintre toate structurile sociale cu rol socializator, familia constituie factorul primordial al
formării socializării copilului, constituie cadrul în care îşi însuseşte noţiuni cu privire la datorie,
responsabilitate, interdicţie, respect, onestitate, sinceritate.
49
Socializarea primară sau de bază orientează evoluţia copilului în primii 7-8 ani de viaţă, îi
asigură deprinderea regulilor de comportare, a normelor şi valorilor ce pot fi asimilate vârstei mici
şi cunoaşterii de tip ostensiv.
Socializarea secundară este etapa ce succede celei primare, în care tânărul şi adultul
dobândesc statusuri şi roluri succesive prin integrarea lor în structuri grupale şi instituţionale.
Adolescenţa reprezintă cea mai complexă etapă de dezvoltare a tânărului în drumul său spre
maturitate. Este o etapă marcată de un ansamblu de transformări evolutive, foarte nuanţate, de
natura biopsihosocială, care îşi pun amprenta asupra procesului de încheiere a eteronomiei morale şi
dobândirea creativităţii personale marcând stabilizarea personalităţi. „Nu există o perioadă de
creştere - scria M. Debesse - în care evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adoleşcenţei"
În această perioadă, cele mai frecvente conflicte sunt cu părinţii. Fiind dependenţi din punct de
vedere economic faţă de părinţi nu înseamnă că tinerii au şi o dependenţă corespunzătoare
înţelegerii şi respectării normelor morale impuse de adult. Societatea adulţilor este pentru
adolescent o societate represivă,dominatoare şi manipulatoare care nu permite decât în mica
măsură creativitatea.
Din acest punct de vedere, conduitele care nu se supun rigorilor conformiste ale
normelor educative sunt sancţionate. Ruptura cu vârsta copilăriei produce o serie de
restrângeri, de limitări ale libertăţii pe care tânărul le resimte ca frustrare. În acest
sens, teoriile inspirate de psihanaliza freudiană explică tendinţele de agresivitate ale
unor adolescenţi prin eşecul de rezolvare a conflictului Oedipian din cadrul familiei,
prin revolta tânărului contra educatorului, datorită unor carenţe afective sau a unei
imagini inadecvate modelului reprezentat de părinţi.
Sociologii consideră adolescenţa nu atât ca o perioadă de creştere biologică, cât mai ales
o etapă de achiziţii socio-culturale. Sub acest aspect perioada de criză care insoţeşte adoleşcenţa
nu este absolută, ci relativă, este în funcţie de un şir de factori care diferă de la un adolescent la
altul, depinde de condiţiile familiale şi sociale care-i determină personalitatea. Stările violente ale
crizei sunt generate de ambiguitatea statusului adolescentin; i se neagă identitatea de copil, dar
nici nu i se recunoaşte capacitatea de a fi apt de roluri ale adultului. „Pe de altă parte, în
societatea contemporană lipsesc riturile şi ceremonialurile de iniţiere care în comunităţile
tradiţionale, consacrau statusul tânărului, intrarea sa cu drepturi depline în viaţa socială, fară a mai
fi ghidat de existenţe eteronome. Pentru acest motiv, subliniază Sorin Rădulescu si Dan Banciu -
recunoaşterea identităţii personale a tânărului este prea puţin explicată, iar prelungirea duratei
scolarizării şi ezitarea parinţilor de a acorda un status aparte adolescentului privează pe acesta de
rolul social la care aspiră să-1 exercite încă de pe acum în viaţa socială şi-1 fac dependent, în
continuare, de altul".
Procesul socializării începe în timpul copilăriei în cadrul primelor contacte sociale şi
experienţe de viaţă: socializarea primară. Ea continuă pe întreaga durată a vieţii individului prin
dobândirea de noi statusuri şi roluri succesive: socializarea continuă sau secundară. Fiecare tip de
socializare are obiective şi scopuri specifice, dar complementare între ele. În timpul copilăriei
socializarea urmareşte creşterea capacităţii de discernământ a tânărului faţă de reacţiile celorlaţi la
comportamentul său şi educarea în vederea elaborării unor răspunsuri adecvate şi competenţe.
Socializarea are o semnificaţie psihologică (maturizarea tânărului), una culturologică
(internalizarea valorilor şi normelor sociale) şi sociologică (deprinderea cu roluri sociale şi
elaborarea unor comportamente corespunzătoare). Prin aceste comporta-mente socializarea se
deosebeşte de procesul adaptării sociale cât şi al integrării sociale.
Adaptarea socială prespune ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o anumită
situaţie de interacţiune socială.
Integrarea socială se realizează prin apartenenţa şi participarea neimpusă a individului la un
set de norme, valori şi atitudini comune grupului.
Procesul socializării implica interacţiunea permanetă dintre tânăr şi mediul său social în cursul
căruia se schimba atât tânărul, cât şi mediul.
50
Dacă procesul socializării ne dă o direcţie conformă cu valorile şi normele acceptate ca
dezirabile social se realizează o socializare „pozitivă". Când direcţia este opusă, deseori
marginală, cu cerinţe sociale dominante, dar conformă cu cele ale unor grupuri de prieteni, de
stradă, de petreceri, sau subculturi deviante se produce socializarea „negativă".
În societate există mai multe instanţe de socializare cărora le corespund diferite modele
de socializare. Astfel familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv, cu un stil
educativ şi de control specific şi cu sancţiuni parentale. Şcoala utilizeză alte modalităţi şi mijloace
de socializare caracterizate printr-o sistemicitate fundamentală mai accentuate decât cele folosite de
familie. Grupurile de prieteni, de clasă, de stradă realizează o socializare informală, deseori cu
efecte mai puternice decât familia şi şcoala.
Modificarea structurii şi funcţiilor familiei, schimbarea modalităţilor de exercitare a autorităţii
paternale, evoluţia raporturilor familiale, îndeosebi a celor afective, influenţează într-un mare grad,
în sens pozitiv sau negativ maturizarea socială a adolescentului.
Familia ca instanţă de socializare poate induce o serie de erori în procesul socializării prin:
- neîmplinirea sarcinilor educative în unele familii duce la „subsocializare" morală;
- protejarea adolescentului de orice dificultate a vieţii sociale conduce la „suprasocializare"
ceea ce diminuează toleranţa la frustrare;
- practicarea unui stil educativ autoritar, despotic, privează pe tânăr de afectivitate paternă
ceea ce are drept consecinţe tendiţa de evaziune din familie, acte de agresiune ţi violenţa,
comportament introvertit;
-realizarea unei socializări „negative" a tinerilor prin insuflarea unor modele de conduită aflate
în totală discordanţă cu normele şi valorile sociale dezirabile, ceea ce facilitează tendinţa spre
devianţa a acestora.
Dificultăţi în procesul socializării şi integrării sociale a tinerilor provin şi din partea grupurilor
de referinţă (de prieteni, de stradă, de petreceri, spre care se orientează tinerii), grupuri care le
permit afirmarea de sine, emanciparea de autoritatea şcolii şi a familiei. Majoritatea acestor grupuri
realizează o „socializare secundară" cu efecte pozitive pentru formarea personalităţii tânărului
(cultivarea sentimentului de responsabilitate, dreptate, onestitate învăţate în familie şi în şcoală).
Însă, există grupuri „stradale" (spontane sau organizate) alcătuite din indivizi fară ocupaţie, care
practică afaceri ilicite, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale care induc deficienţe mari în
efortul familiei, şcolii de socializare a tinerilor, atrăgându-i la acte şi fapte deviante şi delincvente,
cu periculozitate socială (tâlhării, viol, furturi, vătămări corporale etc.).
Integrarea socială presupune acomodare, soluţionarea conflictelor între aspiraţii şi atitudini
comportamentale, între indivizi, grupe. Se poate realiza prin dominare, compromis, conciliere,
conversiune. T. Parsons analizează problema integrării sociale ca o parte a teoriei ordinii sociale.
După sociologul american caracteristicile de bază ale personalităţii umane s-au format în procesul
socializării în cadrul unor sisteme sociale obiective, în mod succesiv individul învăţând să fie apt
pentru a îndeplini diferite roluri.
Dupa S. Rădulescu tipurile de integrare socială sunt:
a) Integrare culturală (realizarea armonizării valorilor cu comportamentul şi interdependenţa
dintre valori, comportamente şi instituţii sociale).
b) Integrarea normativă (integrare între norme şi persoane). Opusul ei este starea de „anomie“
de conflicte între norme, de incompatibilitate între norme şi indivizi
c) Integrare comunicaţională (sistem de ralaţii definitorii pentru corcondanţa dintre conduite
şi norme).
d)Integrarea funcţioanală (vizează unitatea şi echilibrul sistemului social, diviziunea şi
sincronizarea valorilor într-un grup). Ca şi socializarea, integrarea socială vizează menţinerea
comportării indivizilor în cadrul modelelor de norme, conduite permise şi acceptate. Ambele
procese sunt prin conşinutul lor procese de învăţare socială, de însuşire de informaţii, deprinderi,
internalizarea normelor şi valorilor sociale şi concretizarea lor în comportamente.
51
REACŢIA SOCIETĂŢII LA CRIMINALITATE
Deşi lupta împotriva criminalităţii prin mijloace specifice apărării (mijloace penale) este
promovată în fiecare tip de societate reacţia societăţii contra criminalităţii este o componentă a
operei de apărare a valorilor sociale contra criminalităţii. Aceasta este realizată în principal, prin
măsuri şi mijloace reactive preinfracţionale sociale, economice, culturale, educative şi în secundar
prin măsuri şi mijloace reactive post-infracţionale: penale, execuţionale, reinserţionale. Apărarea
societăţii democratice necesită cunoaşterea diferitelor modele şi forme de reactivitate socială faţă de
criminalitate.
Modelul reactiv creat de Cesare Lombroso (în 1898) în lucrarea „Crima, cauze şi remedii".
El propune o reformare a operei reacţiei societăţii împotriva criminalităţii prin:
a)considerarea crimei ca o condiţie primară şi necesară a reacţiei sociale viitoare împotriva
crimei, identice cu cea savârşită şi descoperită de autorităţile judiciare ale statului;
a) aplicarea unor cerectări experimentale care să conducă la descoperirea genezei biologice a
crimei;
b) degajarea reacţiei sociale de barbaria răzbunării şi violenţei specifice societăţii feudale;
c) imprimarea operei reacţiei sociale a unei funcţiuni mai umane, mai raţionale şi mai eficace.
La rândul său, Enrico Ferri, cercetând reacţia socială, ca adept al mentorului său, Lombroso,
cere înlocuirea modelului represiv adoptat de şcoala clasică penală cu un model modern
(substitutive sociale) care să permită omenirii reformarea apărării societăţii împotriva cauzelor
criminalităţii prin măsuri extra judiciare ca: reducerea sărăciei, diminuarea consumului de alcool,
reducerea şomajului, descentralizarea administrativă, satisfacerea cerinţelor materiale şi culturale
ale populaţiei.
Modelul reacţiei sociale mixte, apărut la începutul secolului XX a fost iniţiat de Uniunea
Internaţională de Drept Penal. Acest Model încearcă să combine modelele anterioare într-un sistem
uniform şi să imprime reacţiei sociale un caracter represiv preventiv (statul să înfăptuiască acţiuni
represive, preventive postinfracţionale). În această acceptie pedeapsa nu se mai acceptă ca un
mijloc exclusiv de suferinţă, de ispăşire morală a consecinţelor aplicării legii penale, ci i se
conferă atribute noi: îmbină represiunea penală cu prevenţiunea generală şi specială a pedepselor
penale. Analizează reacţia societăţii nu în planul cunoaşterii şi stăpânirii cauzelor criminalităţii, ci al
combaterii criminalităţii reale şi descoperite în scopuri de apărare a valorilor protejate de legea
penală.
În literatura criminologică se precizează câteva niveluri de criminalitate:
1) Criminalitatea reală (totalitatea infracţiunilor săvârşite de o populaţie dată într-o perioadă
determinată);
2) Criminalitatea aparentă (totalitatea infracţiunilor care sunt cunoscute şi înregistrate de
poliţie şi parchet);
3) Criminalitatea legală (accepţia dată de sociologia crimei ca act sancţionat legal sau
totalitatea infracţiunilor pedepsite prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi
irevocabile).
Modelul „Aparării sociale" şi „Noii aparaări sociale" apărut după al doilea război mondial.
În perioada postbelică mişcarea „Apărarea socială" se ramifică în două curente:
1) cel extremist (Fillipo Gramatica) care promova înlocuirea dreptului penal cu apărarea
socială realizată prin măsuri cu caracter preventiv sau curativ raportate la fiecare persoană;
2) cel moderat (Marc Ancel) care susţine o politică penală prin îmbinarea dreptului penal cu
criminologia în scopul resocializării şi combaterii criminalităţii.
„Noua apărare socială" promovată de Marc Ancel îşi propune realizarea reacţiei sociale contra
criminalităţii prin mijloace extrajudiciare penale folosind mijloace eco-nomice, sociale, educative,
şi de represiune penală care să conducă la neutralizarea infractorilor, fie prin izolarea lor pe
52
perioade determinate de timp, fie prin derularea unor strategii educative, curative împotriva
infractorilor. În această doctrină, infracţiunea este socotită faptă socioumană, un produs al
personalităţii infractorului modem. În consecinţă, se pune accent pe cunoaşterea personalităţii
infractorului, a fondului său biopsihic şi sociologic în vederea elaborării strategiei de resocializare a
celor condamnati pentru comiterea de infracţiuni.
Doctrina „Noii apărări sociale" susţine ca scopul pedepsei penale nu este suferinţa provocată
infractorului, ci tratamentul necesar protecţiei sale în vederea reintegrării sociale.
Amplificarea continuă a criminalităţii a inspirat noi teorii şi orientări pe care le semnalăm
numai cu titlu de informare: orientarea neoclasică, orientarea radicală, orientarea moderată.
În prezent problemele criminalităţii şi justiţiei penale preocupă cele mai înalte foruri mondiale.
O.N.U. prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 46/156 din 18 decembrie 1991 a înfiinţat Comisia
Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală, formată din experţi provenind
din 40 de state membre, care discută şi fac recomandări privind politica penală.
Modelele de politică penală aplicate în societatea contemporană de diverse ţări nu sunt şi nu
pot fi identice. Ele depind de specificul economic, politic, social şi cultural al fiecărei ţări în parte,
de evoluţia istorică proprie, de contextul regional în care se află şi, nu în ultimul rând de starea
fenomenului infracţional.
„Raportul dezvoltării umane în România", editat de Guvemul României prezintă atât ritmul de
creştere mare cât şi modificările în structura criminalităţii în direcţia „marii criminalităţi"
(economico-financiare, corupţia, crima organizată) cât şi mai ales a violenţei.
În statistica globală predomină „criminalitatea de profit" (infracţiuni contra proprietăţii).
Urmează cu un volum mai mic, însă cu un impact psihologic în societate mult mai puternic
„criminalitatea violentă" (infracţiuni contra persoanei, a vieţii şi demnităţii acesteia, dar şi
tâlhări). Se evidenţiază apoi „criminalitatea de comportament“ (vagabondajul,
cerşetoria,proxenetismul copiii străzii).
Spre deosebire de perioada dinainte de decembrie 1989, când real sau fals, criminalitatea nu
prezenta un motiv de teamă, astăzi se situează în primele locuri ale motivelor de nelinişte. Se pot
invoca eel puţin trei explicaţii ale acestei situaţii.
 Mediatizarea excesivă a criminalităţii dupa anul 1989..
 Lipsa de pregătire a populaţiei în confruntarea cu criminalitatea în perioada de tranziţie.
 Imaginea pe care puterea o oferă publicului în acest domeniu
 Deşi criminalitatea reprezintă o problemă foarte gravaă, prevenirea acesteia pare.
Se conturează două viziuni privind evoluţia criminalităţii în România: una optimistă care
apreciază ca pe masură ce societatea românească se stabilizează şi rata criminalităţii se va modifica
în consecinţă. O viziune pesimistă asupra viitorului, care susţine că acel tip de societate care
adânceşte distanţa dintre săraci şi bogaţi generează o rată înaltă a criminalităţii şi chiar fenomenul
poate fi scăpat de sub control.
53
Unitate de învăţare nr.12
REACŢIA SOCIETĂŢII LA PEDEAPSA CAPITALĂ
Prerogativa de a ridica viaţa în numele şi cu mijloacele justiţiei este o situţie limită şi un punct
critic al dreptului.Este un act disperat al dreptului, o monstruozitate juridică sau o legitimă apărare
socială? Această problemă pune omul în ecuaţie cu moartea.
În legiuirile medievale a apărut pedeapsa morţii civile, aceasta fiind practic un compromis
între cruzimea pedepsei capitale şi celelalte categorii de pedepse. Cel con-damnat era ca şi mort
încetând a mai fi subiect de drepturi. Celui condamnat i se făcea succesiunea, dacă era casatorit-
casătoria era desfăcută.
Studiul morţii, al fenomenelor sociale şi al proceselor legate de moarte aparţin thanatologiei
potrivit căreia moartea înseamnă încetarea definitivă din viaţă prin oprirea tuturor funcţiilor ei
vitale. Thanatologia a stabilit ca instalarea morţii se face progresiv, în etape succesive, ca între viaţă
şi moarte există un stadiu intermediar numit agonie şi că moartea are două etape: moartea clinică
(reversibilă) şi moartea biologică (ireversibilă).
Pedeapsa cu moartea are câteva caracteristici:
1. Este o pedeapsa privată de viaţă. Executarea ei are ca efect moartea care se produce
nenatural.
2. Este o pedeapsă eliminatorie prin excelenţă. Condamnatul îşi încetează existenţa pentru
societate. Prin comparaţie, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este şi ea eliminatorie dar în mod virtual
păstrează posibilitatea să nu se ajungă la termen iar condamnatul să se întoarcă în societate.
3. Este o pedeapsa corporală. Istoria dreptului penal a cunoscut şi alte pedepse corporale:
mutilarea, schingiuirea, tortura, bătaia, care au dispărut din legislative actuale. Pedeapsa cu
moartea, cu rezultatul eel mai ridicat, a rezistat.
4. Este o pedeapsa ireparabilă în caz că s-a dat o hotărâre greşită.
5. Este o pedeapsă iremersibilă. Ea este lipsită de grade în reglementarea ei şi nu se pune
problema renunţării la ea în momentul în care s-ar fi constatat că şi-ar fi atins scopul. Ea nu permite
a fi divizată în măsuri de intensitate, durate de timp.
6. Ea poate avea doar aspectul prevenirii generale şi nu cel al prevenirii speciale. Prin urmare,
cel condamnat la această pedeapsă fiind eliminat fizic, efectul educativ intimidant, inhibitiv dispare
pentru el.
Argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale:
Se consideră că pedeapsa capitală ar reprezenta o frână a creşterii infracţionalităţii invocându-
se o serie de argumente:
1) Efect intimidant cu intensităţi diferite de la edictare la pronunţare şi la executare.
Executarea pedepsei are eel mai intens efect pentru cei ce asistă la executţie. Potrivit
reglementărilor în unele ţări (Iran, Laos, Salvador, Cambodgia, China, Oman) executarea este
publică. În SUA, legile statelor unde se aplică pedeapsa capitală (38 de state) prevăd un număr
limitat de persoane ce pot asista la execuţie.
2) Al doilea argument constă în combaterea unor infracţiuni grave cum ar fi omorul, trădarea,
spionajul (ultimele două infracţiuni deosebit de grave mai ales în timpul războiului). Omorul este
considerat o infracţiune dintre cele mai grave pentru care este necesară o pedeapsa severă. Un
document scris pe o tabliţă de argilă păstrat la muzeul Universităţii din Philadelphia datat în 1850 î.
Hr., consemnează eel mai vechi proces penal din istoria omenirii - pedeapsa cu moartea aplicată
împotriva omorului (legea talionului).
3) Opinia publică (sentimentul individual colectiv de securitate care-1 determină pe legiuitor
să pronunţe aplicarea pedepsei capitale).
4) Atitudinea poliţiei. În multe ţări, poliţia are o atitudine consecventă în aplicarea pedepsei
capitale pentru că asasinii condamnaţi la pedeapsa inchisorii pe viaţă n-au nimic de pierdut dacă
54
atentează la viaţa gardienilor. Această pedeapsă îi descurajează în organizarea unor revolte,
dezordini şi crime în penitenciare.
5) Alte poziţii: cei care au avut curajul să omoare trebuie să aiba curajul sa îndure şi moartea.
Unul dintre argumentele importante invocate în favoarea pedepsei cu moartea este imposibilitatea
găsirii unei pedepse de înlocuire în cazul abolirii ei.
În SUA s-a exprimat opinia ca pedeapsa de înlocuire trebuie să aibă o durată determinată, însă
mai mare de 5 ani căreia judecătorul să-i fixeze un minim de 10 ani cu posibilitatea de a fi reînnoită
pe baza unei hotărâri date la expirarea termenului prevăzut de lege, dacă o astfel de reînnoire s-ar
considera necesară.
Argumente împotriva aplicării pedepsei capitale.
1) Caracterul inuman, injust al pedepsei pe motiv că nimeni nu poate lua altuia ceea ce nu I-ar
putea restitui. În plus aplicarea acestei pedepse implică în mod direct şi pe rudele celui condamnat,
stigmatizează întreaga familie.
2)Erorile şi înscenările juridice constituie un argument puternic al aboliţioniştilor decurgând
din caracterul ireparabil al pedepsei capitale. Din 1973 în SUA 86 de oameni au fost eliberaţi după
ce fuseseră condamnaţi la moarte, pentru că li s-a dovedit nevinovăţia. Tot în SUA anterior anului
1993 până în anul 1900 s-au petrecut 23 de cazuri de ucidere pe nedrept a unor nevinovaţi.
3) Practicile rasiale. Pedeapsa cu moartea în Africa de Sud este menţinută. Discriminarea
rasială este prezentă prin aceea ca numărul negrilor executaţi în perioada 1930-1963 este cu mult
mai mare faţă de executările în rândurile albilor iar comutările pedepsei cu moartea la albi sunt mai
numeroase decât în cazul negrilor.
4) Pedeapsa capitală pentru femeia nevinovata. Se invocă respectul pe care romanii îl datorau
maternităţii.
Efectul aşteptării execuţiei. Intervalul dintre condamnare şi executare variază de la 13 luni la 4
ani în SUA uneori şi peste 10 ani. Acest interval se transformă el însuşi într -o a două pedeapsă.
6) Argumentul că pedeapsa capitală ar reduce numărul cazurilor de violenţă şi al crimelor este
destul de slab, neexistând nici o dovaă în acest sens.
Circumstanţele atenuante care nu pot fi intotdeauna neglijate. Cei care au comis o crimă, au
suferit de multe ori din cauza unei traume emoţionale, a violenţei, a cruzimii, neglijenţei,
abandonului şi lipsei de afecţiune, condiţii care trebuie luate în seamă uneori. Concluzia este că
practicarea pedepsei capitale în anumite state este un motiv de condamnare din partea altora.
De-a lungul timpului au existat numeroase moduri de executare a pedepsei capitale. La
sfârşitul evului mediu existau 13 moduri de executare a pedepsei capitale prevăzute în legi, în
general publice şi însoţite de torturi şi de un ceremonial religios: arderea pe rug, tragerea pe roată,
decapitarea, spânzurarea, impuşcarea, electrocutarea, ştrangularea, lapidarea sau uciderea cu pietre
(pentru femeile adultere).
Lupta pentru abolirea pedepsei cu moartea, mişcarea aboluţionistă, şi-a găsit originea în
scrierile europenilor Montesquieu, Voltaire şi Bentham. Un impact foarte mare 1-a avut eşeul lui
Caesare Beccaria, „Despre crimă şi pedeapsă", scris în 1767. Aici autorul teoretizează inexistenţa
unei justificări pentru luarea unei vieţi prin lege. Ca urmare, mişcarea a luat amploare şi a avut
ca urmare abolirea pedepsei capitale în Austria şi Toscana. Şi americanii au fost influenţati de
scrierile europenilor, iar Thomas Jefferson a încercat să revizuiască legile Virginiei, lăsând
pedeapsa cu moartea doar pentru crime şi acte de trădare. Încercarea sa a fost învinsă de votul
majorităţii.
După un raport întocmit de Amnesty International, în 44 de state este abolită pedeapsa cu
moartea pentru toate crimele, în 16 această pedeapsă este abolită numai pentru crimele de drept
comun, iar 21 de ţări au abolito numai în practă (în Spania s-a menţinut pedeapsa cu moartea pentru
crimele de înaltă trădare militară). Spânzurarea este practicată în 56 de ţări, moartea prin injecţie
este folosită în SUA, scaunul electric este utilizat în 27 de state din SUA, Sierra Leone şi Filipine.
În 43 de ţări condamnatul este adus în faţa plutonului de execuţie, iar în Taiwan se practică
împuşcarea în cap. Lapidarea (uciderea cu pietre) este folosită în Arabia Saudită pentru femeile
55
adultere şi în Iran pentru opozanţii politici. Decapitarea cu ajutorul ghilotinei este prevăzută de lege
în Belgia şi în Coasta de Fildeş. Această pedeapsă nu a mai fost aplicată din 1850. Decapitarea prin
folosirea sabiei se practică în Arabia Saudita, în Qatar, în Yemen şi Emiratele Arabe Unite.
Pedeapsa cu moartea prin gazare se mai practică în unele state din SUA.
O serie de ţări : Oman, Cuba, Emiratele Arabe Unite au extins aplicarea pedepsei capitale şi la
infracţiuni cum sunt : traficul cu droguri, atacurile armate, importul de produse interzise iar China a
înmulţit execuţiile pentru corupţie şi crimă economico-financiară. În unele şări (SUA, Iran,
Pakistan, Nigeria, Yemen, Arabia Saundită) se fac execuţii ale tinerilor sub 18 ani sau persoanelor
care au săvârşit infracţiunea în perioada majoratului.
Moduri de excutare folosite în prezent

prezent
Spânzurarea În 59 de ţări
Moartea prin injecţie În SUA
letală
Scaunul electric În 27 de state din SUA, Sierra
Leone, Filipine
Împuşcarea În 43 de ţări (Taiwan-
împuşcarea în cap)
Lapidarea Arabia Saudită - pentru
femei adultere
Iran - opozanţi politici
Decapitarea Prin ghilotină
Gazarea În SUA
În Aprilie 1998, Comisia pentru Drepturile Omului sin cadrul ONU a organizat o
acţiune în rândul a peste 60 de state, legată de abolirea pedepsei capitale.Împotrivă
s-au pronunţat SUA, Bangladesh, China, Coreea de Sud şi Rwanda.
În România, pedeapsa cu moartea a fost abolită imediat după revoluţie prin decretul -lege nr. 6
din 047.01.1990 în care în art. 1 se specificî „pedeapsa cu moartea prevazută în Codul Penal şi în
legi speciale, este abolită şi se înlocuieşte cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă".
Prin decretul 40 din 23.03.1994, preşedintele Romaniei a aprobat Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului iar parlamentul a notificat-o prin legea 43 din 18.05.1994. Protocolul nr. 61 al
Convenţiei prevede la art. 1: „pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă". Abolirea pedepsei capitale a devenit în 1991 principiu constituţional
„pedeapsa cu moartea este interzisă" (art. 22 al. 3 din Constituţie).
Lucrare de verificare : Realizaţi şi analizaţi 10 studii de caz priviind reacţia oamenilor la
criminalitate.
56
DEVIANŢĂ ŞI CRIMĂ
Viaţa şi activitatea oamenilor sunt guvernate de un ansamblu de norme sau reguli, mai mult sau
mai puţin conturate, care indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit,
legal sau ilegal. Ele stabilesc zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentul indivizilor. Prin
urmare, în viaţa socială se manifestă nu doar conformitate (respectarea normelor) ci şi
nonconformitate sau devianţă.
Orice societate se confruntă, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu manifestări de
transgresiune a normelor, care în funcţie de anumite criterii, pot lua forme de deviante
(nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor sociale). „Devianţa, afirmă Andrei
Stănoiu, poate fi definită ca acel comportament pe care un număr de oameni îl respinge ca fiind
dincolo de limitele admise (tolerate). Prin urmare deviant va fi considerat acel comportament care
este valorizat negativ şi care povoacă reacţii ostile din partea unei parţi a membrilor societăţii".
Asemenea acte trezesc reprobare şi sancţiune din partea membrilor unui grup. Un comportament
deviant este deci, un comportament „atipic", care se îndepărtează de la poziţia standard şi
transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social (Sorin
Rădulescu, Dan Banciu).
Sociologii folosesc termenul de devianţă cu sensul de „ansamblu disparat de transgregări, de
conduite dezaprobate şi de indivizi marginali" susţine Maurice Cusson.
13.1. Tipologia devianţei
Potrivit acestui autor sociologii clasifica actele deviante in sapte categorii:

1) Infractiunile si delictele (omucidere, furt, infracţiuni ale gulerelor albe, hoţi profesionişti,
bande de tineri delincvenţi).
2) Sinuciderea.
3) Consumul de droguri şi lumea toxicomanilor.
4) Trangresiunile, devianţele sexuale (prostituţia, homosexualitatea, pornografia). Sociologii
americani includ aici şi adulterul, alte forme de sexualitate extraconjugală.
5) Devianţele religioase (vrăjitorie, erezii, sectarism religios, adoptarea de secte exotice).
6) Bolile mentale (lumea socială a azilurilor).
7)Handicapurile fizice/relaţiile tensionate care pot apare între persoanele „normale" şi cele
surde, nevăzătoare, obeze, handicapate).
În universul devianţei există o gradaţie, de la perfect voluntar la involuntar. De aici şi pe
baza unor studii ale lui Merton şi Moscovici, sociologul francez M. Cusson distinge patru categorii
de devianţi, de la cel mai mult la cel mai puţin voluntar:
1) Devianţii subculturali. Merton îi numeşte nonconformişti, iar Moscovici minorităţi active.
Această categorie de indivizi pun în discuţie, în mod deschis, legitimitatea normelor pe care le
violează şi caută să promoveze norme şi valori substituente (teroriştii, desidenţii, membrii sectelor
religioase). Ei îşi asumă devianţă şi îşi revendică legitimitatea.
2) Transgresorii sunt cei care violează deliberat o normă a cărei valabilitate o recunosc
(majoritatea delincvenţilor). Ei nu acţionează din principiu ci din interes, oportunism sau pasiune.
3)Indivizii cu tulburări de comportament. Aici caracterul voluntar al actului nu este nici clar
acceptat, nici exclus. De pildă: alcoolicii şi toxicomanii. Ei acţionează în primele faze ale evoluţiei
lor în mod voluntar, apoi dependent se instalează şi nu mai pot fi complet liberi. Există apoi
tulburări mentale ca: nevroza, sociopatia, tulburările de caracter la care e greu să distingem latura
voluntară de cea involuntară.
57
4)Handicapaţii. La persoanele cu handicap fizic (surzi, orbi, paraplegici, debili şi bolnavi
mintali ale căror tulburări provin dintr-o leziune organică) nu se pune problema acţiunii voluntare.
Formele de violenţă cele mai des studiate în sociologie sunt infracţiunile, sinuciderile şi
toxicomaniile.
Emile Durkheim consideră că fenomenul de devianţe are un caracter universal, întrucât „nu
poate exista societate în care indivizii să nu se abate mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv; este
inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă un caracter criminal". Astfel, noţiunea de
devianţe este implicată în însăşi ideea de societate, explicând multele disfuncţii şi contradicţii
sociale care generează acte de violare a legilor şi normelor de convieţuire socială.
Perspectiva interacţionistă afirmă că devianţa nu este o proprietate inerentă unor acte sau
comportamente ci este conferită acestora prin definiţii sociale. Potrivit acestei optici societatea sau o
parte semnificativă a ei, este cea care decide dacă un comportamnet este deviant sau nu. Ea este o
calitate atribuită de anturaj (Erikson).
În acestă viziune devianţa este o creaţie artificială, pentru că este produsul unui proces de
definire arbitrar, concepţie care a prevalat la criminologi ca Londreville (1986) şi sociologi ai
devianţei Douglas şi Walker (1982). După aceştia, nici un comportament nu este intrinsec deviant,
el devine astfel numai dacă ne decidem să-i aplicăm această etichete.
O altă proprietate a devianţei este relativitatea.
13.2. Relativitatea devianţei
Relativitatea devianţei se exprimă prin trei lucruri diferite:

1.Un act nu poate fi izolat de situaţia în care el se produce. Astfel dragostea dintre un bărbat
şi o femeie va părea perfect normală dacă are loc într-un dormitor şi femeia consimte. Actul va fi
judecat indecent dacă are loc în plină zi înt-un parc public, dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă
să fie acuzat de viol.
2.Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statusul sau rolul autorului să. Omorul este o crimă
extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război.
3.Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Astfel ceea ce este condamnat în
cadrul unei culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în alte locuri sau
în alte vremuri. Câteva exemple: astăzi , drogurile sunt în afara legii, dar se pare că au fost acceptate
în alte timpuri. Arabii au tolerat multe secole consumul de haşiş ; in secolul XIX şi începutul XX
morfina este folosită ca medicament, dar şi pentru efectele sale psihoactive ; în Rusia, în urmă cu
două secole s-au dat legi foarte aspre pentru reprimarea tabagismului, apoi a intervenit toleranţa, în
ultimii ani se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, mai ales in America de Nord ; în trecu,
biserica refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţiile civile le confiscau
bunurile, astăzi o dată cu creşterea duratei medii de viaţă se instalează o toleranţă din ce în ce mai
mare faţă de sinucigaşi, mai ales dacă sunt bătrâni ; în anumite provincii ale subcontinentului
indian, când un bărbat de seamă murea, văduva era obligată să îl urmeze în moarte.
Termenul de devin a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în legătură cu starea de
„anomie", cu criza manifestată în relaţia individului cu sistemul de valori ce-i nominalizează
conduita.
Pornind de la ideea că pentru a înţelege societatea este necesar sa se înţeleagă şi fenomenele
de devianţă care apar în cadrul ei, Robert Merton va revizui în mod critic aceasta noţiune, subliniind
că orice act deviant îşi are sursa în societate şi nu în psihicul individului, fiind dependent mai mult
de insuficienţele societăţii decât de insuficienţele controlului social.
Conceptul de devianţă este dezvoltat în perioada postbelică de o serie de sociologi ca: Ed.
Sutherland, A. K. Cohen, M. B. Clinard care reuşesc să stabilească trăsături individuate sau de grup
ale „sentimentului" şi „stării" de anomie şi ale consecinţelor sale deviante, din perspectiva teoriilor
„patologiei" şi „dezorganizării" sociale.
58
Fenomenul de devianţă este conceput de teoria sociologică în două sensuri diferite, dar într-o
oarecare măsură complementare:
* un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a legii şi normelor
semnificaţii exclusiv negative (aşa numita „deviantă negativă"), şi le supune, în consecinţă,
sancţionării. Devianta este concepută astfel ca transgresiune a normelor sociale acceptate, ceea ce
echivalează cu un prejudiciu pentru comunitate;
* un sens larg, care valorizează pozitiv acţiunile de eludare, schimbare sau revoltă
împotriva normelor („devianţa pozitivă"), calificându-le ca acţiuni inovatoare sau revoluţionare. În
acest caz, devianţei i se atribuie calitatea de a specifica un comportament diferit de eel tradiţional
sau care încearcă să schimbe ordinea socială recunoscută.
În ansamblul formelor de devianţă socială se numără şi delicvenţa (criminalitatea), care
afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.
Ea reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, violând normele juridica penale, impun adoptarea
unot sancţiuni organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie,
tribunale).
Comportamentul delincvent este acel tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamble de
reguli normative edictate şi aplicate de autoritatea statal-politică.
Pornind de la caracteristicile acestei forme de devianţă socială cu caracter penal, o serie de
autori consideră că trasăturile specifice ale delincvenţei sunt, în principal:
* violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea anumitor acţiuni;
* manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială;
* desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor
sociale, producând un sentiment de teamă şi insecuritate în rândul indivizilor.
Din punct de vedere juridic, delincvenţa infantilă juvenilă este totalitatea delictelor dintr-
o anumită societate şi într-o anumită perioadă de timp, săvârşite de tineri înainte de a ajunge
la vârsta majoratului. Spre deosebire de abaterile sau incălcările normelor sociale, delincvenţa
atrage după sine sancţiuni explicite şi directe, organizate în sistemul de reguli juridice.
Dupa opinia lui Sutherland, comportamentul infracţional prezintă următoarele caracteristici:
* are consecinţe antisociale, prejudiciind interesele întregii societăţi;
* face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
* urmareşte un scop distructiv, prezentând astfel o intenţie socială deliberată;
* îmbină intenţia cu acţiunea deliberate;
* fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Sociologia delincvenţei studiază criminalitatea ca fenomen social, prin evi-denţierca şi
explicarea factorilor generali şi particulari, sociali şi individuali care generează acte şi fapte
antisociale.
Conceptul de delincvenţe juvenilă cuprinde două noţiuni distincte:
- conceptul de delincvenţe
- conceptul juvenil.
Termenul: delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriei criminologice şi
sociologice, în scopul de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile de vârste,
considerându-se în mod justificat că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de
nivelul de maturitate biologică şi cu precădere de cele de ordin mental ale subiectului activ al
infracţiunii.
Conceptul de delincvenţă juvenilă este sinonim cu eel de criminalitate juvenilă. R. H. Willis
a conceput un model triunghiular în care deosebeşte trei tipuri de răspuns la influenţa socialului,
asupra individului: conformitatea, independent, anticonformitatea. Sunt folosite două
dimensiuni pentru construirea unor reprezentări adecvate a conformităţii şi nonconformităţii. O
dimensiune este dependenţă-independenţă, iar cealaltă, conformitate-nonconformitate.
59
Uniatea de învăţare nr.14
TEORII DESPRE DEVIANŢĂ
Teoriile despre devianţă pot fi grupate astfel:

1.Teorii biologice: teoria biologică, teoria comportării subnormale, teoria comportării
psihotice, teoria nevrozelor, teoria evaluativă.
2.Teorii sociologice despre microniveluri: teoria populară, teoria controlului, teoria
etichetării, teoria anomiei, teoria transmisiei culturale, teoria asocierii diferenţiale.
3.Teorii sociologice despre macroniveluri: teoria tensiunii structurale, teoria conflictului,
teoria reacţiei sociale sau de marcaj.
Factorii de importanţe. în determinarea unui act de nonconformitate ca fiind deviant sunt
indicaţi următorii:
1. semnificaţia ataşată normei care este violate;
2. situaţia particulară în care actul de nonconformitate se petrece;
3. caracteristicile personale şi sociale ale celui ce comite actul de nonconformitate.
TEORII BIOLOGICE ŞI PSIHOLOGICE
Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forţe supranaturale.

Oamenii acţionau în moduri iraţionale, pentru că se credea că erau posedaţi de „diavol" sau de
„spiritele rele". în secolul al XlX-lea, aceasta explicaţie cedează treptat unei abordări considerate
mai „stiinţifică", bazată pe cunoaşterea biologiei din acea vreme.
Cea mai importantă explicaţie de acest tip, deşi nu prima, a fost susţinută de Cesare Lombroso
(1876-1877), un medic care a lucrat în inchisorile italiene. El a supus detinuţii la diferite masurători
fizice şi a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară,
pomeţii proeminenţi, urechi mari şi lăbarţate şi păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă
evolutţonistă, că, criminalii sunt „atavici", că sunt subdezvoltaţi din punct de vedere biologic,
concluzie trasă sub influenţa teoriilor evoluţioniste.
Din aceste date antropometrice Lombroso a ajuns la concluzia că unii oameni au fost născuţi
criminali, că poartă de la naştere stigma de criminal.
Adepţii acestei teorii susţin că, criminalii sunt o stare anterioară a omului (homo sapiens)
numită homo delinquens.
Interesul faţă de factorul biologic a reinviat în ultimele decenii când s-a susţinut ideea că o
parte dintre criminali au dereglare la nivelul genelor. Bărbatul normal primeşte un singur cromozom
X şi Y de la tatăl lui. Femeile normale primesc câte un singur cromozom X de la ambii părinţi. Din
când în când un copil primeşte doi cromozomi Y. Se ştie că bărbatul e mai agresiv decât femeia,
pentru că el posedâ un Y care-i lipseşte femeii. Bazându-se pe acest fapt, un grup de cercetâtori în
anul 1973 au susţinut că nu trebuie sa fim surprinşi că un cromozom Y în plus va da naştere unei
masculinităţi mai accentuate. Cei în situatia respectivă se caracterizează prin înălţime neobişnuită,
piele pătată, performanţe slabe la testele de IQ, fertilitate spori tă, tendinţe agresive puternice.
Studii ulterioare au pus sub semnul întrebării teza că tipul XYY este stigmatizat drept criminal.
Numărul de subiecţi studiaţi a fost prea mic pentru a stabili un grad de certitudine, o legatură între
prezenţa unui cromozom masculin suplimentar şi comportamentul criminal.
R. Pyeeritz (1977) a arătat că numai 1% dintre barbaţii americani de tipul XYY ajung în
închisori. Marea majoritate a bărbaţilor XYY nu au fost niciodată acuzaţi de crimă şi îşi duc viaţa
normal. În 1985 Wilson şi Herrnstein au ajuns la concluzia că factorii biologici au efect neglijabil
asupra comportamentului criminal şi că mediul social are un rol important în promovarea sau
inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea.
60
În anul 1896 la al IV-lea Congres Internaţioal de Antropologie Criminală, juristul antropolog
Jullien a prezentat forma frecventă a picioarelor prostituatelor. Continuând-o, Lombroso a spus că
această observaţie ilustrează că morfologia prostituatei e mai anormală decât a criminalului, în
special datorită anomaliilor de natură anatomică, deoarece piciorul capabil să prindă este similar ca
la maimuţe (degetul mare depărtat de celelalte).
Lombroso a interpretat tatuajul ca un semn al criminalităţii înnăscute. Pe mâna dreaptă
(tatuajul) se găseşte foarte frecvent în rândul homosexualilor. Spre şfârşitul vieîii lui, Lombroso a
considerat epilepsia ca un semn al criminalităţii. Aproape fiecare criminal înnăscut suferea de
epilepsie într-un grad sau altul.
Stigma a devenit un criteriu important în multe procese şi nici astăzi ea nu este abandonată
integral.
Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare începută cu multă
grija, Charles Goring (1920), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a
atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali. Goring a afirmat că nu există diferenţe fizice
esenţiale între criminali şi necriminali.
Cu toate acestea, ideea că criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. În
1949, Sheldon a afirmat că „tipul anatomic" are legatură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca
fiind, probabil, un mezomorf (musculos, dur şi atletic) mai degrabă decât un ectomorf (înalt, slab,
fragil, osos şi delicat) sau un endomorf (scund, gras, moale şi rotund). Principiile generale ale
poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetările soţilor Glueck (1950), deşi ei au afirmat că tipul
anatomic nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un alt tip de
personalitate (insensibil faţă de alţii şi ar putea să reacţioneze la frustrare cu comportament agresiv)
care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice
şi criminale este una indirectă.
Soţii Glueck pornind de la clasificările lui Sheldon au comparat 500 de delincvenţi juvenili cu
un esantion de 500 de indivizi oarecare. Ei au observat că tipul mezomorf predomină în grupul de
delincvenţi deşi toate tipurile de corpuri au fost reprezentate în ambele grupuri. Concluzia lor: tipul
de corp împreuna cu alte caracteristici personale şi experienţe pot dispune anumiţi oameni spre
crimă. Concluzia lor este discutabilă, nefiind acceptată de mulţi cercetători, ipotezele de la care se
porneşte fiind dubios întemeiate.
TEORIA COMPORTĂRII SUBNORMALE
Expresiile „redus mintal", „deficient mintal" vor să indice că unele persoane sunt subnormale.
Ele se clasifică în trei grupe ăn raport cu IQ şi în măsura în care ei fac faţă:
1. Idioţii: nu reuşesc să înveţe nici cele mai simple cerinţe ocupaţionale, nu se îngrijesc de
nevoile lor fizice comune, nu sunt capabili să folosească forme minime de limbaj.
2. Imbecilii: persoanele bolnave pot atinge un nivel de dezvoltare intelectual corespunzaător
vârstei de 5-7 ani.
3. Cretinii: manifestă tulburări de infăţişare (guşă), aspect de îmbătrânire precoce, dar dacă
sunt educaţi, pot duce o viaţă relativ normală.
Se apreciază că subnormalii nu încalcă propriu-zis normele, ei nu se ridică la cerinţele unora
dintre ele. Subnormalii nu trebuie priviţi ca devianţi ci incomplet socializaţi. Pentru aceasta se
recomandă instituţii familiare, instituţii specializate, asistenţă socială şi de ocrotire a sănătăţii.
Cum sublinia Goffman (1963), în interacţiunea dintre persoanele subnormale şi cei ce se
consideră subnormali intervine o gamă întreagă de stigmatizări. În actele subnormalilor părăsim
totuşi domeniul acţiunii voluntare. De aceea subnormalii, ca şi handicapaţii fizici nu trebuie
consideraţi devianţi.
61
TEORIA COMPORTĂRII PSIHOTICE
Psihoticii pot fi consideraţi ca desocializaţi, persoane care au fost cândva relativ normale dar
care acum nu mai au această calitate. Toţi psihoticii se angajează în comportări bizare, ciudate,
extravagante. Mulţi dintre ei manifestă trăsături de comportament ce sunt periculoase lor sau altora,
aceste comportări presupun dezorientare, confuzie, tendinţe de sinucidere, omucidere, alte
incapacităţi evidente de automenţinere.
Tulburările de gândire, afective şi de adaptare la relaţii sociale sunt obişnuite psihoticilor. Mai
sunt prezente la ei subnormalităţi de vorbire, memorie, defectele şi dezordinele motorii, confuzii
mintale, depresiile, dezorientările, halucinaţiile, apatia, tendinţele distructive, stupoarea, tendinţe de
înşelare.
În literatura de specialitate se menţionează două tipuri de psihoze: organice şi funcţionale.
Cele organice au o bază cunoscută: sunt produse de infecţii (invadarea sistemului nervos central de
către sifilis), produse de intoxicaţii (delirum tremens), produse de alcool, intoxicaţii permanente,
răniri prin accidente, tulburări de metabolism, tulburări ale funcţiei endocrine, tumori cerebrale.
Psihozele funcţionale nu au bază organică, iar tratamentul este psihologic şi nu medical. Tipuri
majore de psihoze funcţionale sunt:
a) psihoza maniac-depresivă: schimburi sau cicluri emoţionale. Violente în faza maniacă,
procesele psihologice ce succed cu mare repeziciune, pacientul este supraactiv, supraentuziasmat,
vorbăreţ, ţi aproape imun la oboseală. În faza depresivă situaţia se schimbă, pacientul e încet sau
intrat în depresiune în toate reacţile lui şi profund melancolic.
b) paranoia: iluzia grandorii sau a persecuţiei şi interpretare-greşită a evenimentelor reale, aşa
încât ele să sprijine iluziile afirmate.
c) schizofrenia: fuga de lume, pierderea contactului cu lumea de afară, subiectul e
,,împachetat" în propria sa lume internă.
TEORIA NEVROZELOR
Nevroza are un debut insidios şi se manifestă prin simptome de intensitate redusă care nu
afectează inserţia individului în real. Ele sunt resimţite şi apreciate ca neplăcute, perturbând
adaptarea la real. Nevrozele aparţin psihiatriei minore prin opoziţie cu psihozele. Boala provoacă
în special în cazul în care tulbrările se fixează în trasături de caracter, un grad de invaliditate psihica
prin instalarea şi persistenţa conduitelor maladaptive, conduitelor deviante. Existenţa nevrozei se
bazează pe dezacordul dintre dorinţa şi posibilitate de realizare.
Psihologul P. Janet consideră nevrozele ca maladii ale personalităţii cu origine în conflictele
intrapsihice şi având drept efect perturbarea adaptării, în special a conduitelor sociale. Janet distinge
două tipuri esenţiale de nevroză.
1. isteria: se caracterizează prin sugestibilitate, autosugestibilitate, demonstrativitate, imitarea
inconştientă a unei boli;
2. psihastenia: sentiment de incompletitudine, percepţie lipsită de precizie, tendinţa de
introspecţie, meticulozitate, autoritarism.
TEORIA EVALUATIVĂ
S-a ajuns la această teorie în legatură cu încercările de a defini comportarea normala şi

anormală prin două căi principale:
a) statistică
b) patologică.
62
Adepţii punctului de vedere al statisticii (E. Durkheim) pun semnul egalităţii între normal şi
medie. Definesc normalul ca fiind ceea ce este eel mai obişnuit, eel mai frecvent. Potrivit acestui
punct de vedere anormalul este orice devianţă semnificativă de la medie. Susţin deci, că există
grade de anormalitate. Deci cu cât mai rate şi mai puţin comună este trăsătra sau comportarea cu
atât mai anormală este ea. Nu există o linie de demarcaţie rigidă între normalitate şi anormalitate. O
persoană poate fi anormală într-o privinţă dar perfect normala în alte situaţii. Cei ce acceptă calea
patologică consideră normalitatea ca funcţie relativ normală a organismului, iar anormalitatea ca
fiind periculoasă sau ca o deviaţie nesănătoasă de la această normă. Anormalitatea ar fi la încălcarea
balanţei totale a organismului şi este calitativ altceva decât normalitatea.
TEORIA POPULARĂ
Are în vedere ipotezele în accepţia curentă cu privire la cauzele c rimei şi delincvenţei.

Examinând 21 de cercetări alese din întreaga literatură criminologică B. Wotton a semnalat 12
factori aflaţi în posibila asociere cu criminalitatea şi delincvenţa:
1. mărimea familiei delincventului
2. prezenţa unui criminal în familie
3. apartenenţa la un club
4. frecventarea bisericii
5. cartea de muncă
6. statusul social
7. sărăcia
8. mama angajată să lucreze în afară gospodăriei
9. absenteism şcolar
10. familie dezorganizată
11. sănătatea
12. rezultatele educaţionale.
Teoria populară accentuând noţiunile de responsabilitate şi liberă alegere transformă devianţa
într-un lucru în sine.
Ca o combinaţie a factorilor enunţaţi şi a unor alţi factori omişi, unii au susţinut că pot prezice
delincvenţa cu o precizie de 90% din 5 factori foarte decisivi ai vieţii de familie.
1. disciplina impusă de tată - aspru
-respingător
-excentric
2. supravegherea din partea mamei - indiferenţa

3. afecţiunea tatălui - lipseşte
4. afecţiunea mamei - rece
-indiferentă
-ostilă
5. coeziunea familiei - neintegrată
-lipsă de căldură
Unde toţi aceşti factori sunt favorabili d elincvenţa serioasă este practic necunoscută.
63
TEORIA CONTROLULUI
Walter Reckless şi colegii săi (1956) s-au concentrat asupra problemei de ce, chiar în zonele cu
criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delincvenţi. Ei susţin că dezvoltarea unei imagini „bune"
despre sine a unei persoane serveşte ca să-1 „izoleze" de subcultură delincvenţa înconjurătoare
(122).
Cel mai general punct de vedere al teoriei controlului se referă la comportamentul criminal ce
rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi în lipsa unui control extern, efectiv, şi
adecvat, efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu este deviaţia, ci
„conformismul". Conformismul rezultă din mecanismele de control intern şi extern. Dar ce sunt
aceste mecanisme de control social?
Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă ca integrarea comunităţii şi
legăturile sociale puteraice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se
conformeze acestora. Hirschi (1969) a avansat ideea că legăturile puternice au câteva caracteristici
definitorii.
Ataşamentul implică legături puternice cu anumiţi indivizi din comunitate. Relaţiile cu alţi
oameni importanţi îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora,
făcându-i, după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri „responsabile".
Angajamentul, său investiţia oamenilor în societate, le temperează comportamentul. În anii 60,
o chemare incitantă a celor care susţineau schimbarea socială era „nu aveţi încredere în nimeni
peste treizeci de ani". Ideea fundamentală a acestui slogan era ca oamenii peste vârsta de treizeci de
ani puteau avea familii, slujbe cu norma întreagă, ceea ce ii făcea să aiba un interes faţă de sistemul
existent şi, astfel, era mai puţin probabil ca ei să dorească să-1 schimbe. Era mai probabil ca ei să se
conformeze valorilor şi normelor sociale existente decât tinerii sub 30 de ani.
Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi afirmă Hirschi, lasă mai puţin timp
pentru comportament delincvent. Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii
comunităţii şi le intăreşte rezistenţa la acţiuni deviante.
Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenţiale, prin
faptul că pune accentul pe importanţa controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii, el este,
de asemenea, incomplet. Teoria controlului, de pildă, pare incapabilă să explice crima gurelelor
albe, activităţile criminale (delapidare) comise de oameni cu status superior şi, aparent,
„respectabil", care sunt bine integraţi în comunităţile lor. De asemenea, această teorie nu ajută la
explicarea comportamentului celor integraţi în subculturi deviante, în care legăturile sociale
puternice şi normele sociale nu sunt privite favorabil de societatea mai mare.
Astfel, problema nu este numai integrarea în comunitate, ci şi natura sistemului de credinţe al
acestei comunităţi. Legăturile puternice ale comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot
contribui la comportamentul deviant. Teoria controlului nu rezolvă problema de ce oamenii se
angajează într-o formă de devianţă şi nu în alta, nici lipsa comportamentului lor deviant. Pe scurt,
teoria controlului joaca un rol în explicarea devianţei, dar nu poate să se menţină singură (123).
TEORIA ETICHETĂRII
În esenţă, această abordare prezintă relativitatea devianţei. O persoană sau un act devin
anormal numai dacă eticheta de devianţă a fost aplicată cu succes de către alţi oameni.
Adepţii teoriei etichetării consideră ca procesul prin care oamenii sunt etichetaţi că
devianţi şi nu actele lor trebuie să preocupe sociologia. Recunoaştem aici sugestiile perspective
interacţioniste.
Becker şi Lemert au remarcat faptul că în mod virtual fiecare se comportă într-o manieră
deviantă într-un moment dat sau în altul, cea mai mare parte din această comportare este temporară,
exploratorie, minoră şi se înscrie în categoria de devianţă primară.
64
Un deviant primar poate fi un om de afaceri ce prezintă greşit venitul lui instanţei ce percepe
impozitul: o mamă suprasolicitată ce poate ajunge într-o stare de isterie; un tânăr care încearcă să
folosească un drog ilicit să vadă cum este, un tânăr care copiază la examene. Acest gen de
comportare poate sa treacă nesemnalată şi indivizii implicaţi nu se privesc pe sine ca fiind devianţi
şi nu sunt priviţi ca atare de către alţii. Dar dacă aceste acte sunt descoperite şi făcute publice de
către oameni semnificativi: prieteni, părinţi, angajaţi, poliţie, situaţia se schimbă în mod radical.
Teoria etichetării încurajează o simpatie nejustificată faţă de anumiţi devianţi, faţă de care trebuie să
se aplice sancţiuni severe dacă se doreşte ca ordinea societăţi să fie menţinută.
Persoana care încalcă norma e confruntată cu proba, deseori într-o situaţie pe care un cercetător
a numit-o „ceremonie de degradare" (Garfinkel). În această ceremonie persoana e acuzată de
actul deviant, mustrată şi poate fi pedepsită şi forţată să recunoască superioritatea morală a
acuzatorilor.
De acum, persoana respectivă este etichetată de către alţii ca fiind deviantă.
Alţi oameni încep să răspundă celui ce a încălcat norma în termenii acestei etichetări. Ca un
rezultat al acestui fapt cel care a încălcat norma acceptă etichetarea, îşi construieşte un nou concept
despre sine şi începe să se comperte în mod corespunzător acestei situaţii.
Etichetarea s-a dovedit profetică şi deviantă devine obisnuinţă. Din moment ce oamenii au fost
etichetaţi ca devianţi, biografia lor se degradează semnificativ. Oamenii normali aplică stigma
devianţilor, deseori foirţându-i chiar să stea în compania altor devianţi.
Rezultat: sancţiunile au drept efect întărirea tocmai a comportării pe care ele au intenţionat s-
o elimine. Devianţii trăiesc sub spectrul etichetei, pentru că ei nu au avut altă posibilitate de alegere
şi sunt angrenaţi într-o carieră de deviant. Nu este exclus ca amuniţi devianţi să ajungă la stadiul
de deviantă secundară prin autoetichetare.
TEORIA ANOMIEI ŞI TENSIUNII STRUCTURALE
Termenul de „anomie" a fost introdus în sociologie de E. Durkheim în 1893. Anomia

desemnează condiţia de confuzie existentă la nivelul individului şi al soci-etăţii atunci când normele
sunt slabe, conflictuale, absente.
Un înalt grad de anomie riscă să dezintegreze societatea deoarece membrii ei nu mai
împărtăsesc valori şi ţeluri comune.
Indivizii aflaţi în stare de anomie sunt lipsiţi de linii directoare de conduită. Sentimentul
existenţei unei discipline sociale ce acţionează asupra dorinţelor şi actelor lor este fo arte slab.
Sociologul R. Merton a modificat conceptul de anomie şi l-a aplicat la teoria comportării
deviante. Din perspectiva funcţionalistă el a privit devianţa ca un produs al imbalanţei intervenită în
sistemul social. Merton consideră că o asemenea situaţie se naşte atunci când apare o discrepanţă
între scopurile aprobate social şi disponibilitatea de mijloace aprobate social pentru realizarea lor.
R. Merton precizează că oamenii pot răspunde acestei situaţi într-una din următoarele 5 căi
diferite în funcţie de acceptarea sau respingerea de către ei a sco -purilor si mijloacelor .
1. Conformitatea: oamenii acceptă atât scopurile aprobate social, cât şi mijloacele aprobate
social. Conformiştii vor să realizeze asemenea scopuri: succesul, o stare materială mai bună etc. Ei
muncesc, strâng bani şi în general folosesc mijlocele acceptate în satisfacerea sau în apropierea de
scopuri chiar dacă ceea ce fac nu va fi încununat cu succes.
2. Inovaţia: oamenii acceptă scopuri aprobate, dar folosesc mijloace dezaprobate social. Este
cea mai comună formă de devianţă (un candidat la un examen care vrea să ia examenul prin fraudă;
când un candidat politic vrea să câstige alegerile sar recurge la trucuri pentru a discredita oponenţii,
sau persoana care foloseşte „informaţi de la o persoană care are acces la informaţii confidenţiale"
pentru a face afaceri cu acţiuni si obligaţiuni).
3. Ritualism: oamenii abordează scopurile ca fiind irelevante vieţii lor, dar încă acceptă
mijloacele şi le utilizează ca pe o obligaţie.
65
Exemplu: birocratul stereotipic care devine obsedat de micile reguli şi proceduri pierzând din
vedere obiectivele ce trebuie realizate prin reguli şi procedurile respective. El este mai atent la a se
asigura ca toate formularele sunt completate decât la atingerea scopurilor acestor formulare.
Ritualismul este cea mai usoara forma de devianta si cu exceptia unor cazuri extreme, el nici nu este
privit ca devianta.
4. Retractorism sau marginalizare: este situaţia persoanei care abandonează atât scopurile
aprobate cât şi mijloacele acceptate pentru atingerea lor.
Retractorul este o dublă greşeală în „ochii societăţii". Ex.: vagabondul, consumatorul de
droguri, eel care pacăleşte societatea sau oricine care nu respectă nici scopurile, nici mijloacele.
5. Rebeliune: este un mod de adaptare prin care persoana nu reuşeşte să accepte scopurile şi
mijloacele aprobate social şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Oamenii în această situaţie
resping atât scopurile cât şi mijloacele, dar pun în locul lor unele no i dezaprobate de către societate.
Sociologul şi juristul Frank Harey comentând această schemă a considerat-o prea limitativă
propunând să fie completată cu încă două situaţii:
1. Indiferenţa: este situaţia când oamenii se încred în alte scopuri şi în alte mijloace pe care
pot să le folosească pentru a le obţine. Ex.: un creator artistic şi un mistic religios pot manifesta o
astfel de indiferenţă. Sau chiar un om bogat pentru care scopurile şi mijloacele pot fi irelevante
ţinând seama de faptul că el deja a obţinut succes. Indiferenţa se manifestă şi în cazul acelor oameni
pentru care scopurile şi mijloacele aprobate social au o prioritate scăzută.
2. Ambivalenţa: înfăţişează un conflict care ar putea avea la bază o stare emoţională sau un
calcul raţional. Ar putea fi cazul unui călugăr care respinge ideea curentă de succes, dar care în
afara manăstirii îi judecă pe alţii şi chiar pe sine după atitudinea faţă de scopurile şi mijloacele
acceptate social.
Teoria anomică a fost aplicată cu succes diferitelor forme de devianţă în mod deosebit celei
proprii gangurilor de delincvenţă juvenilă.
Alţi autori sunt de părere că este mai dificil să se explice cu teoria lui Merton unele forme de
devianţă, cm sunt: homosexualitatea, exhibiţionismul, sau con-sumarea marijuanei.
TEORIA TRANSMISIEI SI ASOCIERII DIFERENŢIALE
Mc. Kay şi Shaw (sec. XX) au descoperit ca ratele înalte de criminalitate s-au menţinut în
aceleaşi vecinatăţi ale oraşului Chicago pe o perioadă de 20 de ani cu toate ca acestea s-au schimbat
în anumite privinţe cum ar fi schimbarea etniei grupurilor ce le -au populat.
Cei doi autori s-au întrebat: Cum ar fi explicat acest fapt?
Răspunsul pe care ei 1-au dat a fost următorul: dacă o comportare deviantă deja există ca un
model cultural într-un anumit grup sau într-o comunitate anumită ea va tinde să fie transmisă noilor
veniţi şi tineretului. Noii veniţi în vecinatăţile cu înalţi indici de criminalitate vor învăţa
comportarea deviantă în interacţiunea cu rezidenţii.
Sutherland (jurist şi sociolog) susţine că este nevoie de o teorie care să explice: Cum anume
are loc transmisia culturală a devianţei? Comportarea deviantă se învaţă printr-un proces de
asociere diferenţială. Acest concept este o versiune sofisticată a vechilor formule: «prietenii răi».
După cum oamenii vor să tindă să se conformeze tot aşa ei vor tinde să fie devianţi dacă
socializarea lor nu favorizeaza respectul faţă de aceste norme.
Shutherland a plecat de la presupunerea după care conduita deviantă la fel ca oricare altă
comportare socială este învăţată de la alţi oameni.
Nimeni nu este expus exclusiv conformiştilor sau devianţilor, ci mai mulţi factori determină
care influenţă anume va fi mai puternică.
1. Intensitatea contactelor cu alţii. Este mai probabil ca o persoană să fie influenţată de către
prieteni devianţi sau de către membrii familiei, decât cunostinţele mai îndepărtate ce sunt deviante.
2. Vârsta - influenţele din copilărie şi adolescenţă sunt mai puternice decât cele ce se petrec
mai târziu în cursul vieţii.
66
3. Raportul dintre contactul cu devianţii şi contactul cu conformiştii. Nimeni nu se naşte
cu cunoştinţe tehnice şi justificări proprii deviantului. Ca şi alte elemente ale culturii aceste lucruri
trebuie să fie transmise de la o persoană (grup) la altul.
Soţii Clark efectuând studii pe loturi de delincvenţi au ajuns la concluzia că viaţa de familie
a copilului este aproape singurul factor important în producerea delincvenţei.
Ideea cheie în spatele teoriei asocierii difereţiale (Sutherland, 1940) este ca, criminalitatea
este învăţată în cursul socializării. Prin interacţiune cu „cei importanţi", indivizii îşi dezvoltă
tipuri de idei, atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze
normelor sociale.
Această teorie a fost folosită şi pentru a explica persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale
sau în mahalale (Shaw şi McKay, 1942). O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile lor,
atitudinile, normele, tehnicile şi comportamentele devin accesibile altora din comunitate, prin faptul
că sunt modelaţi criminali. Mai mult, aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor
viitoare prin socializare.
TEORIA REACŢIEI SOCIALE SAU DE MARCAJ
Una dintre cele mai populare explicaţii ale devianţei este, în zilele noastre, teoria reacţiei
sociale sau de marcaj, care consideră deviantă ca fiind incapacitatea de a clasifica anumite acţiuni
potrivite sau nepotrivite. Desi asemănătoare cu teoria conflictului în privinţa devianţei, aceasta se
bazează mai puţin pe sfera economică decât pe puterea indivizilor sau a grupurilor pentru a eticheta
comportamentul.
Deopotrivă important pentru această teorie este că deşi din când în când toţi oamenii se
angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte
deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate ele sunt considerate comportamente
greşite temporare. Aceasta este numită devianţă primară. Ceea ce este important pentru teoria
etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare,
acceptarea identităţii deviant şi, ca urmare, acceptare identităţii deviante de către persoana care a
comis actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat, un mod negativ de a vedea
lucrurile, care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce la o „carieră
deviantă“(Goffman, 1963).
Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile
devianţei rezidă în definiţiile culturale (macro). Dar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin
interacţiunea personată cu alţii şi joacă un rol semnificativ în identitatea individului (micro).
Această teorie este utilă în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un proces
moral (unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului
cuvenit). De asemenea, ea constituie o modalitate utilă de a privi comportamentele definite ca
violări atât a normelor legale, cât şi a celor soc iale.
Teoria reacţiei are câteva limite. Cercetarea arată că unii criminali se angajează în practici
criminale (furturi din magazine) chiar dacă nu sunt prinşi niciodată, expuşi unei identităţi bazate pe
devianţe secundară (Gove, 1980). Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent
puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-1 continua. În final, există oameni
în închisori (violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii de boli psihice, deoarece
comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au
fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca fiind greşite.
67
DELICVENŢA INFANTILĂ JUVENILĂ
15.1. Definiţie şi concept
Într-o formulare tehnică, crima este orice violare a legii penale (sensul sociologic al crimei).
O comportare, pentru a putea fi definită ca criminală trebuie să îndeplinească trei condiţii:
1. eticheta de crimă să fie stabilită în mod oficial ;
2. de către persoane autorizate şi de factori ce îşi desfăşoară activitatea ca agenţi ;
3. ai societăţii organizată politic
Sesizăm trei termeni de bază: - oficial;
- autorizate ;
- organizate politic
O lungă perioadă în istorie copiii din cele mai multe societăţi au fost privite ca adulţi în
miniatură. Treptat ideea că în viaţa individuală, copilăria e un timp special, un timp când copilul
trebuie protejat, s-a extins şi s-a dezvoltat, devenind un lucru comun. Conceptul de delincvenţă
juvenila este o reflectare a concluziei la care au ajuns oamenii ca o crimă comisă de un copil,
nu este şi nu trebuie privită în acelaşi fel ca o crimă comisă de un adult .
Delincvenţa juvenilă este o categorie legală. Codul Penal din România referindu-se la
delincvenţa juvenilă stabileşte criterii de determinare a răspunderii penale:
- vârsta
- existenţa/inexistenţa discernământului.
In funcţie de aceste elemente sunt precizate trei categorii de minori:
1) minori care nu au împlinit 14 ani şi nu răspund penal pentru faptele antisociale comise
întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută a lipsei de discernământ. Această prezumţie
fiind bazată pe ştiiţa medicală, psihologia copilului, psihologia genetică.
2) minori care au împlinit 14 ani, dar nu au depăşit 16 ani; ei au o răspundere penală numai
dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu discernamânt.
Această prezumţie este însă relativă, putându-se dovedi caracterul şi consecinţele socialmente
periculoase ale faptei.
3) minori care au împlinit vârsta de 16 ani şi au răspundere penală.
Pot fi formulate anumite observaţi şi purtate discuţii pro şi contra: cu privire la limitele de
vârstă ale discernământului minorilor de a privi consecinţele acţunilor lor sociale: femeia se poate
căsători chiar la 15 ani, bărbatul la 18 ani sau 25 respectiv 28 ca în China.
Nu întotdeauna determinarea discernământului e făcută prin expertiza medico-psihiatrică,
recurgându-se la factori extrinseci persoanei înfăptuitoare în care a fost săvârşit actul; modalităţi de
acţionare, timp, loc etc.
15.2. Starea de minoritate sub raport juridic
Starea de minoritate sub raport biopsihofizic a copiilor şi adolescenţilor nu putea să nu aibă o

reflectare corespunzătoare şi pe planul reglementărilor juridice impunând stabilirea unui statut
juridic aparte al acestora faţă de cel rezervat persoanelor adulte şi, acesta din mai multe puncte de
vedere.
Aşa cum se arată în literatura juridică, noţiunea de «interes al minorului» la care Codul
familiei doar se referea, fără a defini, are un conţinut complex. În primul rând ar urma să
corespundă interesului minorului toate măsurile pe care le iau părinţii la îndeplinirea oblgaţiei de
creştere, de îngrijire a sănătăţii şi dezvoltării fizice, morale şi intelectuale a minorului, potrivit cu
însuşirile sale.
68
Interesul minorului se apreciază în stricta conformitate cu prevederile legale, ceea ce înseamnă
că nu poate fi nesocotită o dispoziţie legată expresă, pe considerentul că aşa ar cere-o interesul
minorului. Interesul minorului însuşi cere să fie respectate prevederile legale.
Pentru asigurarea ocrotirii intereselor minorilor, legea a prevăzut anumite organe competente
care exercite atribuţi de control în acest domeniu şi anume: instanţa de judecată şi autoritatea
tutelară.
Problema de esenţă se referă la stabilirea limitei inferioare a vârstei de la care un minor ar putea
fi socotit ca având, biopsihofizic, capacitatea de a înţelege, de a discerne între ceea ce este bine şi
ceea ce este rău în relaţiile social-umane şi, în consecinţe, de a-şi putea dirija în mod conştient
voinţa şi acţiunile. Vârsta de la care se admite, că există o atare capacitate, devine astfel şi
limita de la care minorii vor avea şi raspunderea juridică pentru faptele lor. Această chestiune
este legată totodata de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice adică de aptitudinea acesteia de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice (art. 5, alin. 3 Decretul nr.
31/1994).
În conformitate cu art. 8 din Decretul 31/1954, capacitatea deplină de exerciţiu începe de la
data când persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.
Una din premisele capacităţii de exerciţiu (alături de capacitatea de folosinţă) este
„discernământul", care se înfăţişează diferit, în funcţie de înaintarea în vârstă.
Termenul de „discernământ" nu exprimă integritatea proceselor psihice de care trebuie să
depindă capacitatea unei persoane. Noţiunea de „discernământ" exprimă numai o latură a acestor
procese, şi anume, procesele INTELECTIVE (de conştiinţe); nu şi capacitatea VOLITIVĂ a
persoanei.
Teoria modernă asupra capacităţii include şi aceste din urmă procese în evaluarea capacităţii
unei persoane.
Pe măsură ce omul participă la viaţa juridică, el îşi formează şi dezvoltă discernământul juridic,
dar, acest discernământ mai depinde, în afară de vârstă şi de sănătatea minţii.
În funcţie de calitatea discernământului, legiuitorul reglementează felurite capacităţi de
exerciţiu ale persoanei fizice, şi anume:
a) lipsa capacităţii de exerciţiu (care caracterizează discernământul minorului sub 14 ani şi al
alienatului ori debilului mintal pus sub interdicţie judecătorescă) ;
b)capacitatea de exerciţiu restrânsă (pentru minorul între 14-18 ani)
c) capacitatea de exerciţiu deplină (persoana care a împlinit 18 ani, şi femeie care s-a căsătorit
înainte de această vârstă)
În legislaţia penală s-a adoptat o diviziune terminologică în legătură cu determinarea
răspunderii penale, fiind împrumutaţi din dreptul privat termenii de «MINORITATE» şi
«MAJORAT». În felul acesta prin folosirea termenilor de «MINORI» şi «MINORITATE» (pentru
adolescenţi) şi «MAJORI» (pentru adulţi). Se realizează o uniformitate terminologică cu privire la
vârstă, în primul rând, în raport cu persoanele care vor săvârşi fapte prevăzute de legea penală
(subiecţi activi), răspunderii penale (art. 50, 90 Cod Penal), cât şi în acela al normelor privitoate la
tratamentul sancţionar şi la individualizarea sancţiunilor de drept penal (art. 99, 100 Cod Penal).
Un aspect deosebit de important al determinării răspunderii penale a infractorilor minori îl
constituie relativa contradicţie între două tendinţe ale lumii moderne: pe de o parte, tendinţa de
urcare, în toate legislaţiile, a limitei minime de la care începe raspunderea penală (aceasta în
scopul evident de ocrotire a minorilor, a căror stare biopsihofizică impune, în principal, măsuri de
educare, şi nu sancţionatorii). Pe de altă parte, tendiţa minorilor înşişi de a deveni tot mai precoci
datorită mijloacelor tehnice de informare şi culturalizare. Ori, precocitatea copiilor se manifestă şi
pe plan infracţional, delincvenţa juvenilă prezentând în statisticile judiciare nu numai o creştere
numerică ci şi o evidenţă diferentţiere a formelor calitative sub care se manifestă şi care îi conferă o
periculozitate sporită. Contradicţia este doar aparentă. Evoluţia favorabilă din punct de vedere
biopsihofizic a minorilor care sub impulsul multiplelor cunostinţe pe care le dobândesc pe
69
nenumărate căi, devin mai precoci şi sensibili la mai numeroase tentaţii, inclusiv de genul acelora
care i-ar putea conduce la comiterea de fapte prevăzute de legea penală, nu influenţează şi nivelul
de maturizare a proceselor psihice. Constiinţa lor rămâne la fel de fragilă, de imatură, aşa încât,
chiar şi minorii din această categorie au dreptul la acelaşi regim juridic de ocrotire şi educare ca toţi
minorii de aceiaşi vârstă. Starea lor de precocitate nu trebuie să influenţeze nivelul răspunderii
penale.
Este adevărat că sunt şi alţi factori care contribuie la determinarea deferenţiată de la ţară la
ţară, a limitei inferioare de la care minorii au răspundere penală. Aceasta depinde de realităţile
sociale şi umane dinăun-tul fiecărui stat. În plus, trebuie să se ţină seama şi de starea de dependenţă
a minorilor, a căror educaţie morală şi intelectuală este subordonată condiţiilor generate de viaţă şi
convieţuire socială. De aceea, cercetările criminologice au pus în evidenţă necesitatea ca lupta
împotriva fenomenului infracţional în rândul minorilor să fie dusă nu pe terenul sporirii răspunderii
juridice a acestora, ci mai ales, în domeniiul prevenţiei şi educării. Aceasta presupune organizarea
unor structuri corespunzătoare precum şi determinarea organelor capabile să realizeze în condiţii
optime aceste obiective.
15.3. Limitarea răspunderii penale a minorilor
Sunt reglementate de Codul Penal (1969) modificat prin Legea 104/1992.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 Cod Penal, minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al
faptei dacă se constată că, la data săvârşirii acesteia, minorul nu în-deplinea condiţiile legale pentru
a răspunde penal.
Aceste condiţii nu sunt arătate în art. 50 Cod Penal (situat în Titlul II, «Infracţiunea»), ci în art.
90 Cod Penal (situar în Titlul V, «Minoritatea»).
Textul arată ca nu răspund penal:
1. minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
2. minorii care au vârsta între 14 şi 16 ani, afară de cazul că se dovedeşte că au săvârşit fapta
cu dicernământ.
Cele două criterii care delimitează categoria minorilor care nu răspund penal sunt, aşadar - cum
am arătat VÂRSTA, în cazul ambelor subcategorii şi ABSENŢA DISCERNĂMÂNTULUI, în
cazul celei de a doua.
MINORII LIPSIŢI ÎN MOD ABSOLUT DE CAPACITATEA PENALĂ nu au împlinit 14 ani - nu
răspund niciodată de faptele prevăzute de legea penală săvârşită de ei.
Textul art. 9 alin. I Cod Penal, consacră o prezumţie absolută de incapacitate penală a acestei
categorii de minori. Fiind vorba de o prezumţie, aceasta nu poate fi niciodată combatută prin
dovada contrară nici chiar daca minorul autor al faptelor ar prezenta o precocitate evidentă, în raport
cu vârsta sa şi ar fi înzestrat cu însuşiri intelectuale ieşite din comun.
Atâta vreme cât nu a împlinit vârsta de 14 ani, minorul - NICI UN MINOR - NU POATE FI
SUBIECT ACTIV DE DREPT PENAL IAR FAPTA SĂVÂRŞITĂ DE EL NU CONSTITUIE
INFRACŢI-UNE.
Faţă de minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal,
nu se poate lua nici o sancţiune juridică, aceşti minori sunt supuşi unor măsuri de ocrotire care se
iau de către Comisiile de ocrotirea minorilor instituite prin Legea nr. 3/1970: supravegherea
deosebită din partea părinţilor sau a tutorelui (art. 8, alin. 1, lit. a si alin. 2) sau internarea într-
o scoala specială de reeducare (art. 8, alin. 1, lit b si art. 3).
MINORII LIPSIŢI ÎN MOD RELATIV DE CAPACITATEA PENALĂ -14 ani -16 ani - sunt,
şi ei, în principiu prezumaţi a nu avea capacitatea penală, însă această prezumţie este numai
RELATIVĂ, în sensul că operează doar atâtă vreme cât nu s-a făcut dovada că au săvârşit cu
discernământ faptele prevăzute de legea penală.
Aceşti minori sunt socotiţi, ca şi cei din categoria precedentă, că sunt lipsiţi, de o suficientă
dezvoltare a însuşirilor psihice, fiind doar JURIS TATUM, poate fi răsturnate prin proba contrară
70
adică prin dovedirea discernământului. În cazul acestor minori lipsa capacităţii penale este, aşadar,
condiţionată de împlinirea a doua cerinţe: una pozitivă, referitoare la vârstă şi alta negativă,
privitoare la discernământ.
Între minorii care nu au împlinit 14 ani şi cei are au împlinit această vârstă însă nu au ajuns la
vârsta de 16 ani - fără a se fi făcut dovada că au acţionat cu discernământ - nu există sub raportul
răspunderii penale, nici o deosebire.
Existenţa unui DISCERNĂMÂNT DIMINUAT, pe fondul unui psihic imatur afectiv şi
voliţional nu echivalează cu lipsa totală de discernământ nu exclude răspunderea penală a
inculpatului minor între 14 şi 16 ani - pentru infracţiunea comisă.
În categoria MINORILOR CU CAPACITATE ABSOLUTĂ sunt cuprinşi toţi minorii care au
împlinit 16 ani. În privinţa acestei categorii de minori legea instituie o prezumţie ABSOLUTĂ, de
capacitate, care nu poate fi inlăturată prin probele contrare. Pentru ca aceţti minori să răspundă din
punct de vedere penal este suficient, aşadar, să se constate că au vârsta de 16 ani împliniţi, fără a fi
necesar să se verifice existenţa discernământului, căci aceasta este prezumată în mod absolut.
Între acesta şi infractorul major nu există nici o deosebire cu privire la raportul capacităţii
penale; el poate fi subiect de drept penal, faptele săvârşite de el au caracter penal şi, în absenţa unei
cauze care să înlăture acest caracter atrag răspnderea penală.
Deşi situat, sub raportul capacităţii penale pe acelaşi plac cu infractorul major, minorul care a
depăşit vârsta de 16 ani se bucură totuşi din raţiuni de politică penală de un tratament juridic penal
calitativ diferit.
Pentru cunoaşterea profundă a cauzelor şi a modului specific de producere a delincvenţei
juvenile s-au folosit în sondarea şi aplicarea manifestărilor pre-delincvente şi delincvente ale
minorilor următoarele metode şi tehnici de investigare:
1. analiza datelor anamnezice referitoare la statutul socio-economic al familiei minorului,
forma de organizare familială, inserţia şcolară a minorului;
2. convorbiri nondirijate cu minorii în vederea evidenţierii contextului în care acestia au fost
socializaţi şi a identificării circumstanţelor care au declanşat actul delincvent.
Analiza datelor şi informaţiilor rezultate în urma cercetării atestă faptul că în proporţie
majoritara minorii investigaţi prezentau serioase deficiente de şcolarizare familială şi instituţională,
concretizate prin fugă de acasă, abandon şcolar, consum de alcool, anturaje nefaste. Delincvenţa
juvenilă, arată cercetările sociologice, este de cele mai multe ori rezultatul unui deficit de
socializare în rândul adolescenţilor.
În ceea ce priveşte modalităţile şi împrejurările specifice în care s-au produs diferitele
infracţiuni de către tineri, a rezultat din cercetări următoarea situate:
- din punctul de vedere al locului de săvârşire, majoritatea infracţiunilor s-au comis în locuri
deschise, în instituţii publice şi domenii particulare;
- din punct de vedere al timpului săvârşirii, majoritatea infractorilor au acţionat seara şi
noaptea;
- din punctul de vedere al calităţii participării, rezultă un grad sporit de periculozitate socială a
infracţiunilor săvârşite, întrucât majoritatea delincvenţilor au acţionat în grup (de regulă împreună
cu persoane majore cu antecedente penale), mai ales în infracţiunile de tâlhărie, viol, vătămare
corporală.
Prelucrarea şi interpretarea datelor rezultate din respectiva anchetă sociologică priv ind
delincvenţa juvenilă a dus la distingerea mai multor factori sociali cu influenţă în declanşarea
actului infracţional:
1. Socializare imperfectă, discordanţă sau negativă-realizată în cadrul familiei de origine ;
2. Eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară - determină o slabă integrare şi socializare a
infractorului;
3. Inadaptarea şi neintegrarea socio-profesională - în ceea ce priveşte tinerii în cazul cărora se
constatase un deficit de socializare în familie şi şcoală;
71
Participarea la acţiunile negative ale grupului stradal - este determinată în mare măsură de
socializarea negativă a minorilor în familie, de lipsa de supraveghere şi control şi de eşecul şcolar;
15.4. Fenomenul „copiii străzi“
Copiii străzii sunt un aspect actual al societăţii contemporane, indiferent dacă ea îl

conştientizeazăla adevărata dimensiune sau nu.
Liniile de bază ale noţiunii ne arată că aceste fiinţe au contacte puţine sau chiar de loc cu
adulţi, parinţi, şcoala sau instituţii de ocrotire care au obligaţii faţă de copii.
Folosirea unui singur criteriu care să permită o definiţie operaţională a conceptului, conduce la
diverse tipuri de „copii ai străzii". Prin utilizarea criteriilor -relaţia cu strada - „Studiul Naţional
privind situaţia copiilor străzii" (pp. 45-46) realizat de Organizaţia Salvaţi Copiii distinge 4
categorii:
1. Copii care au legătură permanent cu familia: „copii pe stradă"
Acesti copii nu frecventează şcoala şi „aparţin" încă familiilor din care provin. După ce
aproape toată ziua şi-o petrec în stradă încercând să câstige bani prin toate mijloacele (cerşit, mici
furturi sau diverse munci), seara se întorc în familie pentru a dormi. Copiii acestei categorii prezintă
un rise ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor ajunge să considere, la
un moment dat şi sub influenza altor copii întâlniţi pe stradă, că banii li se cuvin, fie datorită
presiunilor exercitate de părinţi asupra lor de a contribui cu mai mulţi bani la cheltuielile zilnice ale
familiei.
2. Copii care au legături sporadice cu familia:
„copii în stradă"
Aceştia sunt copii cărora li se formează motivaţii puternice „autoimpuse sau inoculate" de
rămânere în stradă, care îi vor împinge, într-un final, la alegerea definitivă a străzii ca mediu de
viaţe. În cadrul acestei categorii se detaşează un grup de copii a căror prezenţa în stradă este efectul
unui act disperat de evadare din disperat de evadare din familie, cauzat de cele mai multe ori de un
conflict acut cu părinţii (în special cu tatăl).
3. Copii care şi-au pierdut orice legătură cu familia sau cu instituţia de ocrotire: „copii ai
străzii"
Trâind permanent în stradă, supravieţuirea acestor copii reprezintă singurul scop în jurul căruia
se concentrează întrega lor energie.
4. Familii cu copii pe stradă
Şomajul, taxele de întreţine ridicate şi uneori naivitatea reprezintă cauze ale rămânerii fără
locuinţe. Odata ajunşi în stradă cu copiii, părinţii sunt nevoiţi să recurgă la diferite activităţi ce nu se
înscriu în perimetrul legii.
Sintetizând, copiii străzii sunt, conform unei echipe de cercetători danezi „copii sau adolescenţi
sub 18 ani, care într-o perioadă de referinţă dată se află pe stradă, se deplasează dintr-un loc în altul
şi au propriul grup de prieteni şi propriile relaţii sau contacte în stradă. „Domiciliul" lor poate fi
acela al părinţilor sau al unei instituţii de protecţie socială".
Dacă ar fi clasificaţi după criteriul domiciliului, aceştia ar forma trei categorii:
a) minorii fară domicilii) - au abandonat orice legătură cu familia sau cu instituţia sub a cărei
ingrijire se află;
b) vagabonzii de ocazie, care rămân pe străzi câteva zile sau luni pentru ca apoi să revină
acasă sau în cadrul instituţiei de undc au pilecat;
c) copiii care muncesc pe stradă, care provin de obicei din familii numeroase cu venituri
foarte mici, care seara se întorc acasă.
Această clasificare e în strânsa legătură şi cu elementul cauzal care a determinat ajungerea lor
în această situaţie.
72
Acest fenomen poate fi abordat din mai multe unghiuri. O abordare vizează protecţia copilului,
ce are în vedere necesitatea de protejare a copilului, fiinţă fragilă care are nevoie de apărare oferită
de familie sau de instituţiile specializate.
Această abordare sesizează numeroasele pericole la care sunt expuşi aceşti copii: violent, abuz
sexual, imposibilitatea de a-şi satisface trebuinţele primare de hrană, somn sau igienă.
O alta abordare se axează pe ideea reprimării pericolului pe care ei îl prezintă pentru societate.
O abordare modernă, obiectivă are în vedere calitatea lor de fiinţe umane ce reclamă protejarea
drepturilor omului în general.
15.5. Mijloace de raportare şi înregistrare a crimei

O sarcină de natură empirică a sociologiei criminalităţii este descrierea tendinţei şi
modelelor activităţi criminale. Ea furnizează date esenţiale pentru a putea explica relaţia dintre
criminalitate, structura socială şi cultura societăţii. Aceste date oferă o bază necesară pentru
politicile de întărire a legii. Ele sunt capabile să asigure calcularea probabilităţii ca persoanele să fie
victime ale crimei în situaţii variate cum ar fi în diverse cartiere ale oraşului.
Aceste date pot fi un ghid pentru organizarea unei acţiuni preventive. Una dintre cele mai
discutate probleme în legatură cu statisticile criminalităţii este cea a cifrei negre a crimei, sau a
crimei ascunse. Toţi criminologii cunosc că statisticile oferite de de poliţie nu reprezintă o imagine
adevărată a stării de criminalitate. Ei s-au bazat până rccent numai pe aproximări speculative pentru
a stabili cifra neagră.
Investigaţiilc empirice au inaugurat criminologia. Leo Radzinowicz a susţinut că numai 15%
din toate crimele comise în Anglia sunt înrcgistrate oficial. Howard Jones a obţinut cifra de 25%.
În Anglia înainte ca legea avorturilor să fie abrogată în anul 1968 numai 250 dintr-un total
estimat la 100.000 avorturi ilegale an lost cunoscute de către poliţie. O oficialitate a poliţiei danezc
a estimat dimensiunea înregistrărilor unor forme de crimă astfel:
- avorturi 4%
- furturi din magazine 20%.
Se pune firesc întrebarca de ce nu sunt raportate toate crimele? Se pare că există mai multe
raţiuni:
1. multe crime nu sunt cunoscute decât de criminali;
2. criminalul poate fi prieten, rudă, căruia victima nu vrea să-i provoace rău (furturile făcute
de o rudă, doică);
3. crima poate fi potenţial incomodă pentru victima, în cazul în care este cunoscută (şantajul).
4. deseori oamenii se tem de represalii din partea agresorilor lor (situaţia vârstnicilor atacaţi
de vecinii lor mai tineri).
Chiar dacă criminalul nu este cunoscut exită teama că a declara cazul înseamnă a riposta.
5.crima pare mult prea neînsemnată pentru a justifica consumul de timp şi efort necesar
declarării ei (spartul unui geam, furtul unor flori, zgârierea autoturismelor etc.)
6. existenţa unei atitudini: „La ce foloseşte declararea crimei ?“. Victima crede că dacă
criminalul este prins nu se ia nici o măsură împotriva lui. Chiar dacă se ia anumite măsuri acestea
sunt neînsemnate.
7. deseori nu există o dorinţă din partea unor segmente ale publicului de a intări anumite legi
(consumul de alcool în perioada prohibiţiei, consumul de droguri).
8. victima nu vrea să aibă de a face cu poliţia în nici un fel; în acest caz este posibil ca victima
să se teamă ca vor fi cunoscute propriile ei acte ilegale. De asemenea poate interveni o experienţă
neplacută cu poliţia în timpul trecut.
Există mai multe abordări a problemei înregistrării crimei. Cea mai cunoscută este perspectiva
oferită de FBI: „Uniforme Crime Raport". În SUA în fiecare lună şefii, poliţia statelor, întocmesc
rapoarte asupra crimelor cunoscute de aceştia (criminalitate aparentă).
73
Crimele formează un index al crimelor structurate din şapte categorii:
1. asasinat şi omor fară premeditare şi nu din neglijenţă.
- crimele de homicid
- se exclud încercările de ucidere, sinucidere, moarte acciden tală, omuciderile legitime.
2. viol prin forţă
- viol prin forţă şi încercări de viol.
3.spargerile
- orice pătrundere ilegală cu scopul de a comite o crimă sau un furt şi încercările de o comite o
crimă sau furt.
4.jafurile
- furturile sau orice altă însuşire de valori prin mijlocirea forţei sau amenţării cu forţa, ameninţările
de a face aşa ceva.
5.atac grav
- atac cu intcnţia de a ucide
6. furtul
- furtul proprietăţii sau articole de valoare fără folosirea violenţei, forţei sau fraudei.
7. furtul de autovehicule
- toate cazurile în care autovehiculele sunt luate şi abandonate dar aceasta exclude vehiculele
luate pentru folosirea temporară şi readuse de cel ce le -a luat.
În mijloac se înscriu şi „ceasul crimei“ ; indică frecvenţa în timp a fiecărei crime include în
indexul crimei
Ex. O crimă din idex la fiecare 4 secunde; o crimă violentă la fiecara 25 de secunde ; o crimă
contra proprietăţii la fiecare 4 secunde; un furt la fiecare 5 secunde; un asasinat la fiecare 23 de
minute; un viol prin forţă la fiecare 7 minute; un jaf la fiecare 59 de secunde; un atac grav la fiecare
49 de secunde; un furt de automobil la fiecare 30 de secunde ; o sparghere la fiecare 9 secunde.
Un alt mijloc de înregistrare a crimei folosit şi în SUA este „raportul victimizării" obţinut pe baza
unui sondaj de opinie efectuat pe un eşantion reprezentativ. El oferă informaţii cu privire la
caracterislicile victimelor, informaţii despre relaţia dintre victimă şi cel ce a încălcat legea; despre
măsura în care incidentele au fost declarate sau nu poliţiei.
În urma unui raport de acest gen s-a aflat că în anul 1980 din 80.622 de gospodarii din SUA, un
număr de 24.222 de gospodarii au fost victime (mai mult de 30%).
Alţii sunt de părere că criminalitatea reală suferă un proces de îngustare înscris în câteva etape:
1. poliţia a fost anunţată;
2. a venit poliţia;
3. poliţia a numit incidentul o crimă;
4. arestul;
5. procesul;
6. rezultatele procesului;
6.1. condamnarea adecvată;
6.2. eliberarea respectivă sau pedeapsa prea îngăduitoare.
Crima înregistrată în indexul crimei nu acoperă toate tipurile de crimă, ci doar pe cele făcute de
indivizi din clasele de jos.
În literatura sociologică, există şi crima clasei mijlocii: „crima gulerelor albe".
Exista câteva categorii:
1.crima comisă de corporaţii sau de alte organizaţii mari :
-reclama falsă; neluarea în considerare în construcţie a măsurilor de siguranţă; eliminarea
necinstită a concurentului.
2.acte incluse în codul informal al unor profesii.
- mita, favoritism, însuţirea gratuită a unor valori, etc., profesiuni expuse în contact cu publicul
(poliţişiti, medici, funcţionari publici).
74
3.încălcări ale legii de către salariaţi, în dauna patronilor.
-furtul din magazine făcute de vânzători, de producător i (când se livrează marfa).
4.crima de computere (criminalitate informatică).
-introducerea de date false, „calul troian“ (programele secrete), „tehnica salamului“
(sustragerea unei felii dintr-un cont mare).
O problemă deosebit de interesantă semnalată de sociologia dreptului este cea veriticităţii,
respectiv datele cu privire la mărimea şi dinamica diferitelor forme ale criminalităţii.
R. Bauer „datele asupra criminalităţii reprezintă un indicator social important luat în
considerare de către preşedintele SUA în raportul cu privire la starea naţiunii.” Sunt folosite în
mass-media, în contexte cu semnificaţii variate.
Nu întotdeauna datele statistice crescute indică şi creşterea reală a criminalităţii. Pot fi şi alte
cauze ale creşterii datelor respective:
1.Perfecţiunca procesului de înregistrare a crimei prin îmbunătăţirea cooperării populaţiei,
creşterea prosionalismului corpului poliţienesc.
2.Nevoia de a influenţa organele parlamentare pentru a spori buget ul poliţiei, pentru a grăbi
trecerea anumitor legi care vizează combaterea criminalităţii şi crimei organizate.
3.Interesul unor grupuri sau mijloace mass-media de denigrare a naţiunii, a realităţii dint-o
ţară.
75

Sociologie Juridica FR PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologie Juridica FR PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Transilvania Braşov

Facultatea de Drept şi Sociologie

Prof.univ.dr. NICOLAE BUJDOIU

2.Unitatea de învăţare nr.2

3.Unitatea de învăţare nr.3

4.Unitatea de învăţare nr.4

5.Unitatea de învăţare nr.5

6.Unitatea de învăţare nr.6

7.Unitatea de învăţare nr.7

8.Unitatea de învăţare nr.8

11.Unitatea de învăţare nr.11

12.Unitatea de învăţare nr.12

13.Unitatea de învăţare nr.13

14.Unitatea de învăţare nr.14

15.Unitatea de învăţare nr.15

Problematica cursului de „sociologie juridică“ cuprinde teme de sociologie

Prezentul compendiu îşi propune formarea şi dezvoltarea cunoştinţelor de sociologie în

Scopul unităţiilor de învăţare

În această privinţă am urmărit prin selectarea temelor ordinea şi logica argumentării şi

Unitatea de învăţare nr.1

 Petrescu Nicolae, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1994

 Szczepanski Jan Noţiuni elementare de sociologie, Editura Stiinţifică, Bucureşti 1972

 Voinea Maria, Sociologia dreptului, Editura Atctami, Bucureşti 1994

 Carbonner Jean, Sociologie juridique, Editura PUF, Paris 1978

 Sandu Dumitru, Statistică în ştiinţele sociale, Editura TUB, 1992

 Mihu Achim, Sociologia dreptului, Cluj-Napoca 1992

 Sorin M.Rădulescu, Banciu Dan, Introducere în sociologia delicvenţei juvenile, Editura

 S. Rădulescu, Dan Banciu ; Sociologia crimei şi criminalitatea, Bucureşti 1996

 Bujdoiu Nicolae, Sociologie Juridică, Editura Romprint, Braşov 2002

 S. Rădulescu, Dan Banciu ; Sociologia crimei şi criminalitatea, Bucureşti 1996

 Raymoond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti 1997

 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti 1992

 Ghid de parctici instituţionale şi instrumentarea cauzelor cu minori, Asociaţia Alternative

 Bujdoiu Nicolae, Dimensiuni interdisciplinare în teoriile devianţei, Editura Romprint,

 Bujdoiu Nicolae, Reinserţie şi justiţie juvenilă, Editura Romprint, Braşov 2006

2.1 Specificul cunoşterii

2.2 . Rolul ipotezei în cercetarea sociologică

2.3 Nivelurile şi etape ale cercetării sociologice de teren

Analiza are ca obiective:

2.4. Metode şi tehnici de cercetare

Chestionarul poate cuprinde:

3.1. Precursori ai sociologiei juridice

Juriştii şi sociologii au ezitat un timp să colaboreze în investigarea domeniului realităţii juridice,

4.1. Fondatori ai sociologiei juridice

4.2. Contribuţii ale sociologiei juridice româneşti

4.4. Funcţiile sociologiei juridice

5.1. Comunităţi şi colectivităţi umane

5.2. Grupurile sociale

Este aproape unanim acceptată ideea că studiul societăţii nu începe cu individul, ci cu

5.4. Status şi rol

În afara structurii morfologice, sociologia distinge în grup şi microgrup şi o structură

Societatea omenească este o vastă reţea de fenomene sociale aflate în interdependenţe şi

8.1. Socialitate şi sociabilitate

8.2. Sistemul social

8.3. Relaţii sociologice şi nonsociologice, formale şi informale

9.1. Dreptul-instrument al controlului social

9.2. Norme şi sancţiuni sociale şi juridice

Orice societate este interesată să menţină ordinea, echilibrul, st ructurile şi formele de

10.1. Instanţe şi tipuri de socializare

Moduri de excutare folosite în prezent

13.1. Tipologia devianţei

Potrivit acestui autor sociologii clasifica actele deviante in sapte categorii:

13.2. Relativitatea devianţei