Drept procesual civil

Curs 4

CAZURI DE INCOMPATIBILITATE ABSOLUTA (continuare)

Cazurile de la art. 41, alin. 1 au la baza aceeasi ratiune : fie de a nu te pronunta din nou prin verificarea propriei
hotarari, fie prin rejudecarea de catre judecator dupa ce a mai judecat o data (indiferent daca judecata a fost pe
fond, daca a fost vorba de solutionarea unei exceptii, daca a fost o incheiere executorie samd)

 Art. 41, alin. 2

Configureaza al treilea motiv de incompatibilitate absoluta: situatia in care judecatorul investit cu solutionarea
unei cauze a fost anterior martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau
mediator in aceeasi cauza (atentie!). Problema este faptul ca acest judecator care ar fi investit sa judece a
cunoscut pricina dintr-o alta perspectiva decat cea de judecator. Asta e baza motivului de incompatibilitate.
Teoretic ne-ar ajunge prevederea legala, dar trebuie sa o si intelegem ( de ce s-a ajuns ca legiuitorul sa spuna, spre
ex., ca o persoana care a fost avocat inainte in cauza respectiva, n-ar mai putea sa judece). Am putea spune la
prima vedere „pentru ca e interesat, a luat bani” (in mod legal in exercitiul profesiei de avocat nici nu putea sa nu
ia pentru ca e interzisa activitatea avocatiala pro bono, deci el era obligat sa ia; ar fi avut probleme in ce priveste
sanctiunile disciplinare si FISC-ul); dar nu asta e problema cea mai grava.

- Problema este ca el cunoaste speta din perspectiva uneia dintre parti: cu secretele partii respective, cu
confidentialitatile partii respective, iar judecata de catre el practic ar reprezenta o infrangere, pe de o parte, a
egalitatii (pentru ca n-a auzit si versiunea partii celeilalte, la fel, povestita la un birou, uitandu-se pe act,
consultandu-se si cu familia partii respective, de mai multe ori; in schimb partea cealalta este auzita doar in
sala de judecata; din start se produce un dezechilibru; in plus, un avocat de multe ori se angajeaza intr-o
pricina pt ca ii convine faptul ca persoana care ii solicita serviciul are si dreptate, adica el deja a statuat intr-un
fel asupra dreptatii partii respective). Pe de alta parte mai exista o problema, si mai grava. Sa zicem ca este un
avocat care a dat o consultanta in cauza respectiva sau pur si simplu s-a uitat pe dosar, dar ar fi o persoana
care nu ar avea nicio emotie fata de fosta lui calitate de avocat ( de ex. nici Bricu n-ar avea nicio problema sa
judece altfel decat cum a statuat ca avocat) – nu asta e problema. Problema este ca cealalta parte nu va accepta
niciodata varianta asta; nu te poti astepta, daca urmaresti o incompatibilitate profunda, in adevaratul ei sens,
nu numai sa realizezi o egalitate subiectiva din perspectiva judecatorului, ci si ca cei carora li se face
dreptate sa creada lucrul respec tiv (pt ca nu le poti cere unor oameni sa creada ca acel judecator este exact
acea persoana deosebita, una din 100, care nu mai are emotii in legatura cu fostele sale angajamente ca
avocat). Majoritatea vor privi intr-o ecuatie obisnuita in care vor zice: „e normal, a fost avocatul lui, o sa-i dea
dreptate lui”.

Cele doua ipoteze de la alin. 1 sunt si ele cazuri de incompatibilitate, dar mai degraba tind spre o incompatibilitate
relativa. Ipoteza de la alin. 2 este adevaratul caz de incompatibilitate absoluta.

- In cazul procurorului, acesta face ce face si un avocat (acuza), insa este un avocat al statului. Iar daca
vorbim de procurorul din procesul civil e chiar mai accentuata latura lui de subiectivsim pt ca textul spune
foarte clar la procuror: el formlueaza actiuni in apararea, in folosul drepturilor unei persoane ( astfel nu ar
putea ulterior sa fie nepartinitor)

- Mai interesanta este chestiunea arbitrului intrucat acesta s-a pronuntat prin ipoteza in cauza respectiva,
pt ca arbitrul e un judecator, numai ca e un judecator privat, ales de catre parti.
 - La martor, expert situatia este mai interesanta. Martorul este o persoana care a vazut lucrurile prin
propriile sale simturi, adica a analizat faptele suspuse judecatii percepandu-le direct. Or judecatorul nu trebuie
sa-si formeze convingerile pe aprecierile directe asupra faptei, el trebuie sa-si formeze convingerile pe
aprecierile probelor din dosar; daca el are informatii ce transced dosarului, in sensul ca stie cum au stat
lucrurile, nu mai poate fi judecator pt ca el are o serie de informatii care il fac oarecum subiectiv. Normal ar fi
ca judecatorul, primul contact cu cauza sa-l aiba din dosar (ce e in dosar exista, ce nu e in dosar nu exista
pentru el). Daca el stie cum s-au petrecut faptele pt ca asistat la savarsirea lor, deja nu mai intruneste
conditiile de obiectivitate (poate ca stie mai mult ca judecator, dar nu asta e menirea judecatorului, sa fie peste
tot unde se produc faptele; menirea lui este sa le evalueze prin prisma probelor administrate printr-o
modalitate procedurala, chiar si cu riscul de a nu mai rezulta adevarul).

(!) O mentiune: in cazul martorului se arata in jurispurdenta ca este necesar ca martorul sa fi fost audiat (pt ca
textul vorbeste de martor in cauza, adica nu e suficient sa fi fost citat ca martor; este necesar sa fi fost si audiat).
Nu inseamna insa ca o persoana care este martor (prin simplul fapt ca vede anumite lucruri) inseamna dobandirea
calitatii de martor intr-un dosar anume. Acesta se face la propunerea de catre una dintre parti si incuviintarea de
catre instanta (asta e faza a doua). Faza a treia (cea care intereseaza) este audirea. Nu inseamna ca primele doua
nu ar putea atarage o incompatibilitate (ar putea, dar nu absoluta, ci una relativa).

- Ca mediator e complicat pt ca in cazul medierii partile incearca rezolvarea conflictului lor prin concesii
reciproce. In fata mediatorului se pot face de multe ori marturisiri, dar ele sunt facute exclusiv din ratiunea
ajungerii la o forma de intelegere, de compromis. Partile n-ar dori ca acele marturisiri pe care le fac intr-un
context de negociere, de concesii, daca nu se realizeaza concesiile respective, sa fie folosite ca probe. In faza
unei medieri o parte ar putea sa spuna „bun, stii foarte bine ca ti-am dat banii aia daca nu mi-ai dat chitanta si
tu ai zis ca mi-o dai peste 3 zile si ai uitat sa mi-o mai dai”, iar cealalata „ei, asa o fi, dar nici produsele tale
nu erau de calitate”; „bun, nici ale mele nu erau de calitate dar nici calitatea lor nu era atat de proasta pe cat
sunt banii pe care trebuie tu sa mi-i mai dai”. Din astfel de conversatii afli deja cateva lucruri: 1. Ca desi nu
exista nicio chitanta, banii s-au dat ( ceea ce intr-un proces nu poti sa dovedesti decat depunand chitanta, dar
mediatorul stie deja in cazul asta), si 2. Ca una dintre parti stie ca produsele ei nu sunt de caliatate (intr-un
proces ar spune ca sunt impecabile si ar urma eventual sa se faca o proba prin care sa se dovedeasca faptul ca
nu sunt de calitate). Acest om care a luat parte la aceste discutii nu poate fi judecator caci el este tinut de
confidentialitatea discutiilor in calitate de mediator. Or ca sa pronunte hotararea el ar trebui pe de o parte sa
incalce aceasta confidentialitate, ceea ce este de neacceptat, iar pe de alta parte, acelea nu sunt niste
marturisiri pure si simple, ci sunt niste marturisiri contextuale (in contextul unei tranzactii); niciodata
marturisirile in contextul unei tranzactii nu pot fi folosite ca probe pt ca ele sunt folosite exclusiv in
incercarea de a media. Daca ai spune oamenilor ca atunci cand incearca sa tranzactioneze, tot ce spun ei va fi
folosit ca proba impotriva lor, n-ar mai fi posibila nicio tranzactie ( toti ar spune „ eu nu zic nimic, ne vedem
direct la tribunal pt ca orice as spune va fi folosit impotriva mea; de aceea trebuie sa creezi partilor frontul de
lucru astfel incat ceea ce spui in incercarea de a tranzactiona sa nu fie folosit in cazul in care tranzactia nu se
finalizeaza, chiar daca constituie veritabile marturisiri);

- In cazul asistentului judiciar vorbim de o persoana care a facut o activitate de judecata pana la urma ( pt
ca asistentul judiciar face parte din notiunea de compunere a completului).

- Magistratul-asistent a facut parte din instanta (in sens de constituire).

CAZURILE DE INCOMPATIBILITATE RELATIVA

Ele sunt grupate in art. 42 NCPC (pe care n-o sa-l stim niciodata pt ca sunt 13 cazuri incalcite – n-o sa ne ceara
nici la examen sa le enumeram INSA ar putea sa ne ceara sa le recunoastem).

Cum s-au creat si cum se grupeaza ele

(Ele s-au creat practic din istorie prin faptul ca la un anumit moment s-a observat ca majoritatea obiectiunilor care vizeaza
incombatibilitatea unui judecator vizeaza cazuri sistemice, adica aici e ca o boala (iti dai seama daca e gripa, hepatita etc).
Legiuitorul de la 1865 a banuit cam care ar putea fi afinitatile care ar afectea nepartinirea judecatorului si le-a indicat.)

Ele au o problema: desi doctrina si jurisprudenta spun ca ele sunt de stricta interpretare (si vom vedea acest lucru),
in realitate exista un pct. final (pct. 13) care este atat de larg incat permite si cooptarea unor situatii similare celor
mentionate acolo ( priveste „alte elemente care nasc in mod intemeiat indoieli cu privire la impartialitatea sa”).
Acesta este un motiv de incompatibilitate care este fals caz de incompatibilitate; el nu e pct. 13 ( ci pct. 13 +
1000). Adica este orice altceva seamana cu cele dinainte sau care ar pute sa atraga „in mod intemeiat indoilei”.

De ce a fost nevoie de acest ptc. 13? Noi nu-l avem decat in NCPC, in VCPC el nu era ( in VCPC erau 9 cazuri de
incompatibilitate relativa, orice extindere era nepermisa). Totusi solutia nu era buna pt ca notiunea de
incompatibilitate este in stransa legatura cu notiunea in impartialitate, care este o notiune vehiculata in
jurisptudenta CEDO, ea fiind mentionata in art. 6, para. 1 din Conventie. In momentul in care Conventia trebuie
interpretata prin text dar si prin jurispurdenta Curtii (ceea ce inseamna ca e evolutiva), inseamna ca in
jurisprudenta Curtii au aparut cazuri de impartialitate care unele erau identice cu cazurile noastre de
incompatibiliatate, alte erau diferite ( adica s-au inmultit). Acest lucru inseamna ca legiuitorul nostru, daca ar fi
ramas cantonant intr-o zona de enumerare limitativa, ar fi fost tot timpul in pericol sa fie condamnat ca
nereglementand cazuri pe care Conventia, prin jurisprudenta evolutiva a Curtii, le considera ca fiind afectarea
impartialiatii. Si atunci a fost nevoie de acest pct. 13.

- Sub VCPC a fost creata o forma hibrida pe care Briciu a repudiat-o inca din 2008, in sensul ca zis ca nu e
solutia cea mai buna: Briciu a zis atunci ca pt ca noi avem niste cazuri de incompatibilitate de strictisima
interpretare si daca le suprapunem pe jurisprudenta CEDO vedem ca ele sunt mai putin decat ce spune Curtea
ca sunt cazuri de afectare a impartialitatii, inseamna ca tot ceea ce excede cazurilor prevazute de legea noastra
trebuie aplicat ( deoarece Conventia se aplica in mod direct) si atunci avem o exceptie de afectare a
impartialitatii, diferita de exceptia de incompatibilitate. Dar tot in acelasi context Briciu a zis ca lucrul asta nu
e bun pt ca era o exceptie care nu avea regim juridic procedural (la pct.13din NCPC avem un regim
procedural reglementat). Aceasta era o reactie acceptata de jurisprudenta dar care nu avea un mecanism
jurisprudential in spate.
- In NCPC legiuitorul a inteles acest lucru si a creat pct. 13 (dezagreabil, intr-adevar, dar altfel am fi fost
condamnati la CEDO pt faptul ca nu acoperim toate cazurile de impartialitate prevazute de Conventie). Asta
este geneza.

Pana la pct. 13 mai sunt pct. 1-12 care se subsumeaza unui numar de 4 tendinte omenesti sau realitati omenesti.

I. Prima tendinta este legata de mandrie (care este probabil pacatul primordial al nostru si probabil cel mai
drag noua; de altfel asta ne face sa ne miscam de multe ori). Ea este mentionata la pct. 1: cand judecatorul si-a
exprimat anterior parerea cu privire la solutia in cauza pe care este desemnat sa o judece ( adica
antepronuntare). La baza consacrarii antepronuntarii ca fiind caz de incompatibilitate sta conceptia ca o
persoana dupa ce a spus un lucru, indiferent ce va mai auzi, va ramane pe pozitiile ei tocmai pentru a-si dovedi
superioritatea conceptiilor pe care le are fata de cele vehiculate. Evident ca odata ce un judecator si-a spus opinia
cu privire la pricina, cei carora li se adreseaza actul de justitite raman oarecum deznadajduiti; chiar si cel care
castiga nu are satisfactia ideii ca in urma dezbaterii finale/ pledoariei pe care o face avocatul lui va fi castigata
cauza ( si el stie ca de fapt va fi o simpla formalitate). Mai grav e pt celalalt care stie de la inceputul procesului
(sau cand se antepronunta judecatorul) ca deja s-a cam terminat totul; nu mai are rost sa mai administreze probe,
sa mai faca pledoarii pt ca judecatorul i-a zis deja ca n-are sanse. Sigur ca, in cazuri putine, judecatorul ar putea sa
se razgandeasca, dar nu-i de crezut lucrul asta (mai curand crezi ca isi va mentine pozitia, indiferent de ce vei
spune).
- Observatii: nu e caz de incompatibilitate pronuntarea pe care judecatorul o face cu privire la probe sau cu
privire la exceptii, chiar daca prin aceasta s-ar putea intui in mod logic solutia finala (total sau partial). De
ex. daca ai o anumita cerere, iar acea cerere este evident pt toata lumea ca nu poate fi admisa decat in
contextul in care ti se incuviinteaza o anumita proba si proba se respinge, e destul de usor de intuit ca se va
respinge si cererea:
 A cheama in judecata pe B si solicita plata unei sume de bani (50 000) si vine si spune ca nu are
niciun inscris doveditor pt creanta sa si propune sa se audieze martori. Partea cealalta se opune si zice
ca nu e de acord cu proba cu martori pt ca la o astfel de suma trebuie o proba prin inscrisuri (ca
regula, peste 250 lei este necesara proba prin inscrisuri). Sigur, exista unele exceptii - daca intre parti
exista o relatie destul de apropaiata, a fost imposiblia constituirea unui inscris – exceptii pe care
instanta nu le gaseste si respinge proba. In cazul asta A spune ca vrea 50 000 dar nu are nicio proba
cum ca i-ar fi dat 50 000 lui B, decat niste martori, dar martorii au fost respinsi. Este evident ca se va
respinge cererea de chemare in judecata. Totusi, nu e caz de incompatibilitate pt ca in cazul acesta
judecatorul nu s-a antepronuntat ci a facut practic un act juridic absolut obligatoriu, pe care chiar
procedura il impunea, ca inainte de a solutiona pricina sa se pronunte asupra probelor. Orice gandire
diferita ar insemna ca judecatorul sa fie obligat sa accepte toate probele solicitate de parti, numai pt
ca prin respingerea unora s-ar ajunge la concluzia logica a solutiei spetei. Prin urmare, nu se
considera caz de incompatibilitate.

- La fel si la o exceptie. Daca spre exemplu paratul nu are nicio aparare pe fond. Singura lui aparare e
exceptia prescriptiei, iar judecatorul respinge, este evident ca se va ajunge la o solutie defavorabila pt parat.
Asta nu inseamana ca este incompatibil judecatorul.

- Nu este incompatibil judecatorul care invoca din oficiu o exceptie, cu toate ca el invocand o exceptie din
oficiu trebuie sa si explice de ce a invocat acea exceptie, adica sa si-o sustina. In cazul acesta majoritatea
profanilor spun ca din moment ce a invocat din oficiu exceptia, doar n-a invocat-o ca sa si-o respinga. Da, asa,
e, de cele mai multe ori, cand instanta invoca o exceptie din oficiu o va admite ( insa exista si cazuri in care s-
a respins, dar putine). Da, dar tot nu este caz de incompatibilitate pt ca legea da dreptul judecatorului sa
invoce exceptii din oficiu si tot legea il obliga ca atunci cand invoca exceptii sa dea explicatii partilor cu
privire la exceptie, ca ele sa se poata apara ( nu poate legea pe de o parte sa-l oblige la ceva iar pe de alta sa-l
declare incompatibil pt unul si acelasi act)

- Nu e caz de incompatibilitate atunci cand judecatorul, potrivit rolului activ, pune in discutia partilor alte
cereri, imprejurari de fapt sau de drept (cele de drept sunt chiar mai grave decat cele de fapt deoarece
inseamna chiar calificarea cererilor; el spune partii „dumneata ai cerut anularea. In contract vad ca nu s-a
platit pretul. Dumneata vrei o anulare sau o rezolutiune?”; partea nu stie, de aceea judecatorul trebuie sa-i
spuna ca motivele invocate de respectivul sunt tipice rezolutiunii, nu nulitatii. Mai departe mai e o propozitie
pe care el nu o spune, dar partile isi dau seama: „daca lasi cererea asa o sa se respinga” – daca o spune
incompatibilitate, daca ramane acolo reprezinta doar o exercitare a rolului activ, insa diferenta dintre ele este
faptul ca partile mai adauga ceva in mintea lor daca inteleg ceva). Nu e incompatibilitate pt ca judecatorul
este obligat de lege sa puna in discutia partilor gresita calificare. Daca am merge pe o incompatibilitate
stricta atunci ar trebui sa nu-i dam rol activ judecatorului, ci sa taca ( ramane impartial, dar va respinge
cererea).
Concluzie: nu e caz de incompatibilitate relativa decurgand din antepronuntare atunci cand judecatorul nu face
altceva decat sa exercite atributii jurisdictionale impuse prin textele de procedura civila, atat timp cat ramane in
limitele acelor texte. De aceea nu este incompatibil judecatorul care a pronuntat o ordonanta presedentiala iar
ulterior este investit cu solutionarea fondului. Ordonanata presedentiala vizeaza luarea unor masuri urgente,
absolut necesare pentru a nu se prejudicia dreptul pana la judecata pe fond ( prin urmare el nu a facut o analiza a
fondului, ceea ce inseamna ca de cele mai multe ori el nu devine incompatibil pentru solutionarea fondului). La
fel nu e incompatibil cel care a luat o masura de sechestru judiciar sau sechestru asigurator (adica a
indisponibilizat bunurile in legatura cu care exista un proces sau bunurile pentru satisfacerea unei creante care se
afla in proces) si cel care are calitatea de judecator pe fond (care atunci cand a luat masura sechestrului a analizat
de fapt urgenta faptului ca exista un pericol semnificativ de instrainare, a faptului ca exista un proces, nu a evaluat
daca are si drepate reclamantul). Prin urmare nu s-a pronuntat pe fond si deci nici aici nu ar exista un caz de
incompatibiliate intre judecatorul care suspenda o executare si cel care judeca contestatia la executare. Cel care
suspenda executarea spune „ pana la solutionarea contestatiei suspend executarea, luand in considerare elemente
precum:

- Ca exista o urgenta – in sensul in care daca nu se spuspenda executarea va fi foarte greu de intors executarea
in cazul in care ea va fi considerata nelegala; judecatorul nu o considera nelegala dar observa ca daca o va
considera nelegala, va fi foarte greu de intors, cum e cazul daramarii unei constructii ( masura nu se ia pt ca
are dreptate contestatorul, ci pt faptul ca daca cumva mai tarziu o sa ajunga la concluzia ca are dreptate, nu
mai are cum sa intoarca executarea, sa reconstruiasca casa demolata si in felul asta nu se antepronunta, dar e
adevarat ca el face totusi o apreciere si spune ca cel putin contestia facuta nu e dintre cele nerezonabile, adica
are un iz de seriozitate, nu e si dintre cele fondate, deci asta nu-l face incompatibil de plano); aici e o discutie
mai larga. Proful ne-a dat aici un exemplu standard. Nici el nu are de unde sa stie daca de ex. intr-o ordonanta
presedentiala sau intr-un sechestru, judecatorul, in ideea de a justifica masura vremelnica nu intra si face
aprecieri si pe fond; nu-l obliga, dar jurisprudenta europeana in general cere unui judecator sa ia o masura
provizorie, fie ca este suspendarea unui act administrativ pana la judecarea pe fond, fie o ordonanta pana la
judecata pe fond, fie un sechestru pana la judecata pe fond, samd si il obliga pe acesta la doua lucruri: sa
verifice daca masura este necesara prin prisma prejudiciului ce s-ar putea produce prin neadoptarea ei
(periculum in mora) celui care o solicita (ex. vezi daramarea unei case- prejudiciul ar fi imens pt ca n-ai putea
sa o reconstruiesti; executarea unei sume de la o persoana solvabila de catre o persoana insolvabila –
insolvabilul ia banii si, evident, avand multi creditori, va fi executat de catre creditori; pe urma solvabilul
executat castiga contestatia la executare si vrea sa intoarca executarea: nu mai are de unde; deci e vb de un
prejudiciu iminent care se produce) si sa verifice daca sustinerile pe fond ale celui care solicita o masura
provizorie nu sunt inadmisibile, nu sunt abuzive, nu sunt de simpla complezenta, ca sa justifice masura
provizorie ( adica cu alte cuvinte daca ele au in iz de seriozitate suficient de rezonabil incat sa justifice
adoptarea unei masuri provizorii) – asta se numeste bonus fumus iuris (o adiere de dreptate). In practica
noastra mai veche, bonus fumus iuris se mai numea si „pipaie fondul” ( dar am adoptat varianta latina hihi).
Acest judecator care „pipaie fondul” se antepronunta sau nu? Doctrina clasica spune „nu, el nu se
antepronunta pt ca el pipaie fondul”; altii spun „bine, dar dupa ce l-a pipait, cum mai putem crede noi ca s-a
oprit doar la pipait?”; trebuie vazut ce scrie in hotarare, e o chestiune de redactare a hotararii. In realitate
subterfugiul este ca teoretic acest lucru nu intra la pct. 1, insa de la caz la caz ar putea sa intre la pct. 13.
Oficial nu intra la cazuri de incompatibilitate, dar daca a sarit calul si din bonus fumus iuris s-a transformat
chiar in iurisdictio iuris atunci gata, intra pe pct. 13.

Proful a insistat pe acest punct 1 pt ca e cel mai important ( dintre 100 de cazuri de incompatibilitate relativa, 90
sunt pe pct. 1, restul sunt extrem de specioase) si are la baza ideea de mandrie a propriei opinii.
Nu intra la pct.1:

- exprimarea de catre judecator a opiniei cu privire la probema de drept supusa judecatii in cursuri
universitare, articole de specialitate, conferinte, dezbateri sau alte intruniri profesionale. Pt ca acolo se
pronunta in abstracto asupra problemei de drept, nu asupra cauzei in sine ( chiar daca cauza in sine are acea
problema de drept, ea mai are si o problema de fapt, asupra careia el nu s-a pronuntat)
- Solutionarea de catre judecator a unor spete similare, pana la identiate (mai putin identitatea partilor si a
obiectului); spre ex. in materia taxei pe poluare spetele sunt la fel; e unul care a platit-o, statul care a luat-o si
marea problema de drept e daca statul a luat-o legal sau nu (nu poate spune nimeni ca cine a solutionat speta
asta intr-un fel, o sa o solutioneze la fel in toate cazurile); nu e caz de incompatibilitate desi e ultraprevizibil
ce se va intampla aici, dar nu e aceeasi cauza. Alte ex. in materia contractelor incheiate cu bancile e aceeasi
problema, toate contractele sunt la fel, problematica e aproape identica (o clauza abuziva intr-un contract e
greu sa nu o consideri abuziva si in alt contract incheiat cu aceeasi banca sau chiar cu o banca diferita). Si
revendicarile cu statul au o anumita ciclicitate de problematica dar nu e caz de incomptibilitate.

II. Urmatoarele cazuri de incompatibilitate se grupeaza in jurul ideii de rudenie dintre judecator pe de o
parte si multe alte persoane (parti sau apartinatori) pe de alta parte. Intra aici:

Pct. 3: cand judecatorul e sot, ruda sau afin pana la gradul al IV-lea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul
unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori cu sora sotului uneia dintre aceste persoane (deci nici macar
cu partile).

Pct. 4: cand sotul sau fostul sau sot este ruda sau afin pana la gradul al IV-lea inclusiv cu vreuna dintre
parti (adica sotul judecatorului).

Pct. 11: daca este sot sau ruda pana la gradul al IV-lea inclusiv sau afin, dupa caz, cu un alt membru al
completului de judecata ( adica sa nu judece in complet in apel sau in recurs sot-sotie sau frate cu sora sau alte
rude pana la gradul patru).

Pct. 10: daca atunci cand este investit cu solutionarea unei cai de atac, sotul sau o ruda a sa pana la gradul
IV inclusiv a participat, ca judecator sau procuror, la judecarea aceleiasi pricini inaintea altei instante
(adica ai controla solutia sotiei. Trebuie sa-i dai dreptate hihi).

III. A treia tendinta ar fi legata de interes (adica judecatorul e interesat in solutionarea intr-un anumit mod a
cauzei). Acest interes ar putea sa decurga de ex.:

Pct. 2: cand exista imprejurari care fac justificata temerea ca el (judecatorul), sotul sau, ascendentii ori
descendentii lor sau afinii lor, dupa caz, au un interes in legatura cu pricina care se judeca. Ce ar putea fi
interesul? A fost considerat interes de ex. judecarea unui debitor al judecatorului sau al unei rude a
judecatorului, judecatorul fiind interesat ca acel debitor fie sa dobandeasca o suma de bani de la un tert, fie sa nu
fie obligat la plata unei sume de bani fata de un tert pt ca tertul respectiv ori l-ar fi imbogatit pe debitorul sau sau
al rudei sale (ceea ce ar fi insemnat ca devenea executabil), fie l-ar fi saracit pe debitorul respectiv ( ceea ca l-ar fi
facut insolvabil, deci judecatorul sau ruda lui nu mai reuseau sa-si recupereze banii de la respectivul debitor – caz
clasic: creditorul e nepotul judecatorului; normal ca nepotul o sa se duca la unchi sa-i spuna „fa ceva ca asta sa-
mi plateasca” hihi sau, din contra, „daca are bani fa-l sa nu mai aiba alti creditori, ca daca are alti creditori ma
concureaza pe mine” – iata interesul patrimonial).

Pct. 5: daca el (judecatorul), sotul sau rudele lor pana la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor sunt parti
intr-un proces care se judeca la instanta la care una dintre parti este judecator. Aici care ar fi problema:
interesul sau rudenia? Ar fi interesul pt ca, cu alte cuvinte, reclamantul sau paratul din dosarul meu este si
judecator la o alta instanta, dar nu asta e problema. Trebuie ca la aceasta instanta sa am proces eu sau una din
rudele mele. Deci aici interesul ar fi ca eu sa-i fac dreptate lui, iar el sa-mi faca dreptate mie, adica o reciprocitate,
cu alte cuvinte.

Sigur, judecatorii sunt nemultumiti de acest caz pt ca oarecum se pleaca de la o prezumtie de vinovatie a lor, cum
ca ei ar gandi de o maniera ticaloasa. Briciu zice ca ar putea sa aiba o astfel de conotatie, dar acest caz nu pleaca
de la o prezumtie de vinovatie, ci pur si simplu pleaca de la rationamentul partii. Evident ca nu inseamna ca l-ai si
acuzat pe judecator ca avand o cauza la un alt tribunal la care este judecator una dintre parti el se va si comporta
ca atare insa, daca se pronunta o solutie corecta, iar una dintre parti evident va trebui sa piarda, cu siguranta ca ea
va ridica aceasta problema ( ca asa-s oamenii; ea nu va crede niciodata ca n-are dreptate; primul lucru la care se
va gandi va fi ca a pierdut pt ca judecarul avea si el un proces la instanta unde adversaul lui e judecator si
urmaresc o reciprocitate; majoritatea membrilor societatii nu sunt atat de cerebrali incat sa nu invoce acest
argument, majoritatea cand au o problema primul lucru la care se gandesc este cine le-a facut ceva, de ce soarta
le-a facut ceva, in orice caz ei niciodata nu pot fi de vina);

Pct. 7: daca judecatorul e tutore sau curator pt una dintre parti. Fiind tutore sau curator el trebuie sa se
ingrijeasca ca partea respectiva sa castige procesele, sa aiba o situatie patrimoniala cat mai buna; el va da
socoteala in final de mandat si atunci evident ca e interesat ca cel aflat sub tutela/ curatela sa prospere.

Pct. 8: daca el (judecatorul), sotul sau, ascendentii ori descendentii lor au primit daruri sau promisiuni de
daruri ori alte avantaje de la una dintre parti. Aici ar putea fi caz penal insa noi suntem in procedura civila si
deci e caz de incompatibilitate, nu de penal ( poate fi vorba de ex. de avanataje nepatrimoniale).

Pct. 12: daca sotul, o ruda ori un afin al sau pana la gradul al IV-lea inclusiv a reprezentat sau a asistat
partea in aceeasi pricina inaintea altei instante. Ipoteza: sotul judecatorului e avocat (are voie); unul din clientii
sotului inaintea altei instante (in sensul de complet) este acum parte; evident ca e o problema pt ca sigur ca sotul
avocat nu-si permite sa vina ca avocat sa reprezinte persoane in fata judecatorului care ii este sot ( de ce?: in
primul rand din deontologie, pt ca ii interzice legea avocaturii, dar si din cauza texetlor de lege care l-ar incadra la
alt caz de incompatibilitate, adica pct. 3). Clienul zice „bun, ma reprezinta alt avocat”, dar el ramane totusi
clientul sotului judecatorului in alta cauza. Se considera ca exista un interes pt ca pana la urma fiind soti, banii
incasati sunt tot in comun (cu tot cu sepratie de patrimonii si cu argumentele contra care sunt intelese numai daca
stii foarte bine teoria patrimoniului; in cazul de fata cel mai probabil adversarul va fi unul care nu stie nimic decat
ca cealalta parte este clientul sotului judecatorului in alta cauza si ii este suficient sa considere ca judecatorul ii va
da castig de cauza).

IV. Ultima tendinta este cea mai interesanta din punct de vedere al vietii: dusmania.

Pct. 6: daca intre el (judecatorul), sotul ori rudele pana la gradul al IV-lea inclusiv sau afinii lor si una dintre
parti a existat un proces penal cu cel mult 5 ani inainte de a fi desemnat sa judece pricina (adica sa fie o
dusmanie cat de cat recenta, nu una chiar veche; Briciu nu stie ce le-ar face pe parti sa creada ca dupa 5 ani partile
or sa uite, 20 de ani i-ar parea prea putin hihi). O mentiune foarte importanta (de asta exista si teza aIIa): in
practica se intampla ca atunci cand voiai sa scapi de judecator ii faceai plangere penala ca automat aveai un
proces penal proaspat si el devenea incompatibil; asa s-au umplut judecatorii de plangeri penale pt ca vrand sa
scape unii de ei, nu neaparat ca erau incorecti, ci poate ca erau prea corecti, partile pur si simplu vrand sa amane
cauza si sa-l schimbe, faceau plangere penala judecatorului, judecatorul devenea incompatibil, invocau recuzarea
si se schimba judecatorul (se pe urma tot asa si nu se judeca cauza caci nu avea cine s-o judece). Astfel s-a
mentionat ca in cazul plangerilor penale formulate de parti in cursul procesului, judecatorul devine incompatibil
numai in situatia punerii in miscare a actiunii penale impotriva sa. Prin urmare sunt doua categorii de situatii: unii
care au plangeri penale incepute inainte de inceperea procesului, in legatura cu care notiunea de „proces penal”
este cea clasica (inceputul procesului fara sa se fi inceput urmarirea, fara sa se fi pus in miscare actiunea penala)
si cererile penale facute in cursul procesului in cadrul caruia se face recuzarea, invocandu-se cazul de
incompatibilitate, unde trebuie sa se fi pus in miscare actiunea penala (adica nu e suficient sa te plangi, trebuie
sa fi gasit si procurorul suficiente argumente ca sa inceapa urmarirea si, mai mult decat atat, sa si puna in miscare
actiunea penala; deci trebuie sa fie cel putin niste sustineri acoperite de probe).

Pct. 9: daca el, sotul sau ori una dintre rudele pana la gradul al IV-lea inclusiv sau afinii lor se afla in relatii
de dusmanie cu una dintre parti, sotul ori rudele aesteia pana la gradul IV inclusiv;

N.B.: ori de cate ori legea se refera la sot, are in vedere si pe concubin (deci situatia e chiar mai complicata decat
pare la prima vedere). Acest lucru rezulta in alin.2 al art. 42.

De retinut: cazurile de incompatibilitate absoluta sunt de strictisima interpretatre. Ori de cate ori vom gasi cazuri
care seamana foarte mult cu acele 3 cazuri de la art. 41, dar nu sunt aceleasi, nu se admite incompatibilitatea
absoluta. Ca atare nu avem incompatibilitati absolute in cazul in care de ex.:

- un complet a judecat recursul, a admis recursul, a casat cu trimitere si acum este investit sa judece un nou
recurs impotriva hotararii pronuntate dupa casarea cu trimitere. Nu se incadreaza acest caz pt ca ei nu judeca
propria lor judecata; ei au judecat, au casat, s-a pronuntat o alta hotarare si acum noul recurs vizeaza noua
hotarare pronuntata (deci un alt obiect).
- situatia in care un judecator a judecat o pricina, s-a pronuntat pe fond si acum este investit cu o noua cerere
identica sub aspectul partilor, obiectului si cauzei cu prima, el urmand sa invoce cel mai probabil autoritatea
de lucru judecat ( pt ca el nu judeca propria cauza, ci pur si simplu judeca o alta cauza pe care nu o va mai
judeca pe fond tocmai pt ca exista autoritatea de lucru judecat a propriei cauze judecate anterior); cel mult s-ar
putea incadra la pct. 1 de la art. 42, la cazuri de incomptibilitate relativa, dar nici acolo nu se incadreaza pt ca
el nu s-a pronuntat in cauza respectiva, s-a pronuntat intr-o alta care este identica cu cea pt care este investit
din nou (si nu se mai pronunta in a doua pt ca va invoca autoritatea de lucru judecat).

In schimb, cazurile de incompatibilitate relativa (art.42) , desi teoretic sunt de strictisima interpretare, pct. 13
permite in realitate identificarea si altor cazuri care seamana foarte multe cu primele 12. Pot fi prietenii extrem de
stabile (care evident nu intra la concubinaj). Aici instantele sunt reticente in a admite (adica au fost situatii in care
s-a invocat ca suntem colegi de facultate si s-a respins). Mai este inca o problema: admiterea in realitate a unui
caz de incompatibilitate presupune inlocuirea judecatorului ( el va trebui inlocuit de cineva; nimeni nu e prea
fericit sa-l inlocuiasca, adica sa ia o cauza suplimentara). De aceea judecatorii sunt destul de rezervati in a admite
recuzari sau abtineri chiar ale judecatorului pe interpretari extrem de elastice si in general vor merge pe
interpretare cat mai stricta a textului (chiar daca pct. 13 permite).

Procedura

Cand vorbim de un caz de incomptibilitate exista doua mijloace procedurale pentru a le aduce in discutie:

1. Abtinerea.
Acest mijloc procedural este la dipozitia judecatorului care se afla intr-un caz de incompatibilitate.
Este un act individual al judecatorului. Nu e o cerere, ci o declaratie de abtinere. Pt asta judecatorul trebuie sa
cunoasca ca se afla intr-un caz de incompatibilitate. Cum ar putea sa afle?
- Din referatul grefierului de sedinta pt ca potrivit lui art. 43 NCPC, grefierul de sedinta verifica la primul
termen daca judecatorul se afla intr-unul din cazurile de incompatibilitate absoluta ( el numai pe astea poate sa
le verifice) si intocmeste un referat. De ex. daca e un dosar care a mai parcurs un ciclu anterior verifica sa
vada cine a fost la prima instanta (daca a fost acelasi judecator care judeca acum apelul/ recursul sau nu) sau
daca dosarul a venit spe rejudecare dupa casarea cu trimitere verifica cine a judecat initial (nu cumva acelasi
judecator care acum a fost investit?). Doar in cazurile de incompatibilitate absoluta face grefierul astfel de
investigatii. Pt toate celelalte exista prevederea potrivit careia judecatorul care stie ca se afla intr-o stare de
incompatibilitate este obligat sa se abtina. Majoritatea dintre motivele de incompatibilitate relativa ii sunt
 cunoscute numai lui. De ce e obligat chiar daca e vorba de o incompatibilitate relativa (este relativa pt parti)?
E adevarat insa ca daca el se afla intr-un caz de incompatibilitate relativa si nu se abtine si nici nu e recuzat,
hotararea va ramane valabila, iar aceasta mentiune ca el este obligat sa se abtina se va materializa intr-o
sanctiune disciplinara, iar hotararea va ramane valabila pt ca partea ar fi putut sa-l recuze dar n-a facut-o.

Declaratia de abtinere din punct de vedere formal se face in scris, de indata ce judecatorul a cunoscut existenta
cazului, dar poate fi facuta si verbal, in sedinta, caz in care se consemneaza in incheierea de sedinta.

Efectele declaratiei de abtinere sunt urmatoarele:

- Odata ce se face declaratia nu se mai judeca nimic in cauza respectiva pana la solutionarea acesteia (deci
pricina se suspenda de drept). Asta inseamna aparitia unui caz de suspendare legala de drept.
- In ceea ce priveste procedura de judecata propriu-zisa a declaratiei, ea este aceeasi cu cea de la cererea de
recuzare (vezi acolo).
- Daca se face si cerere de recuzare, si cerere de abtinere (ceea ce e foarte posibil pt ca cazul e acelasi;
problema e in ce masura si judecatorul considera ca se afla intr-un caz de partinire si daca partea considera
acelasi lucru; de multe ori chiar asa se intampla), abtinerea se judeca cu prioritate fata de recuzare pt ca
daca abtinerea se admite, cererea de recuzare ramane fara obiect; daca abtinerea se respinge, cererea de
recuzare trebuie judecata si eventual respinsa si ea (are importanta in ceea ce priveste caile de atac).
Incheierea prin care se solutioneaza abtinerea nu este supusa niciunei cai de atac, indiferent ca s-a admis
sau s-a respins (si e logic, pt ca partile nu au invocat nimic; a fost un act al judecatorului, iar un alt coleg i-a
spus daca e cazul sa se abtina sau nu; indiferent ca i-a spus ca trebuie sa se abtina sau nu, partea nu a invocat
nimic, deci nu are de ce sa aiba o cale de atac; in schimb cand se face recuzarea, exista cale de atac la
dispozitia partii care face recuzarea; de aceea chiar daca e evident ca respingandu-se cererea de abtinere se va
respinge si cererea de recuzare fondata pe aceleasi motive, aceasta din urma trebuie solutionata doar ca sa
existe cale de atac).

Efectele solutionarii cererii de abtinere:

- Primul este ca judecatorul nu va mai lua parte la judecarea pricinii. Ce se intampla cu actele pe care le-a facut
pana atunci? Incheierea prin care se va admite abtinerea va mentiona si in ce masura actele indeplinite de
judecator pana atunci urmeaza sa fie pastrate (ceea ce intr-o interpretare logica conduce la ideea ca daca
incheierea nu mentioneaza nimic, inseamna ca toate actele facute pana atunci vor fi nule, se desfiinteaza;
deci ori se mentioneaza „se pastreaza toate actele de procedura facute de judecator pana la momentul
admiterii declaratiei de abtinere” sau „se pastreaza o parte dintre actele respective” sau nu spune nimic, ceea
ceea ce inseamna ca se desfiinteaza toate si se ia practic procesul de la zero).
- Cand cererea (recte declaratia) se judeca de o instanta superioara si este admisa, aceasta va trimite cauza
spre judecare unei instante de acelasi grad (celei in fata careia s-a facut declaratia de abtinere) dar din
circumscriptia sa. Daca se respinge cererea de abtinere (recte declaratia): judecatorul va continua sa faca
parte din complet, iar daca se judeca cererea de abtinere de catre instanta superioara, se va inapoia cauza
instantei de la care s-a primit dosarul si mai mult decat atat, se va inapoia aceluiasi complet in fata caruia s-a
facut cererea de abtinere.

2. Recuzarea. Acest mijloc este la dispozitia partilor care sunt interesate.

Termenul in care se poate face recuzarea: depinde.

- Daca e caz de incompatibilitate absoluta, recuzarea se poate face oricand in cursul procesului (chiar daca se
sesizeaza la prima instanta; in apel nu se mai face cerere de recuzare, ci se va invoca un motiv de apel
constand in faptul ca solutia de la prima instanta a fost pronuntata de un complet gresit compus in sensul ca
era numarul care trebuie, dar nu era intr-un caz de compatibilitate).
- Daca e caz de incompatibilitate relativa, recuzarea se invoca de principiu inaintea inceperii oricarei
dezbateri. Cand motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute dupa inceperea dezbaterilor,
recuzarea trebuie formulata de indata ce partea le-a cunoscut ( „de indata” inseamna inainte de a face orice act
de procedura; adica daca partea a apucat sa administreze o proba sau partea sa puna concluzii pe fond, a
pierdut sansa de a cere recuzarea)

Cine poate face obiectul recuzarii?

Pot face obiectul recuzarii numai judecatorii care fac parte din completul de judecata caruia i-a fost repartizata
pricina. Textul n-ar fi trebuit sa existe pt ca solutia este logica, dar el exista pt ca oamenii sunt ilogici. In VCPC se
facea cerere de recuzare a intregii instante (cei care au judecat erau 3 sau, dupa caz, 2, sau 1); partile ii recuzau pe
toti ca sa nu aiba cine sa judece cererea de recuzare a celui care judeca pricina si in felul asta se bloca procesul. In
felul asta s-a spus ca se recuza numai judecatorul care judeca, nu si pe colegul sau.

In ceea ce priveste forma cererii de recuzare, la fel ca si abtinerea ea poate fi facuta verbal in sedinta sau in scris.
E normal sa fie verbal in sedinta pt ca motivele de recuzare ar putea sa fie aflate chiar in cursul sedintei de
judecata. Insa mai e o conditie aici, spre deosebire de abtinere: ea trebuie facuta pt fiecare judecator in parte. Prin
urmare daca vrei sa recuzi membrii intregului complet format din 2 sau 3 sau 9 etc. atunci trebuie sa recuzi pe
fiecare, indicand motivele de recuzare pt fiecare in parte, pt ca motivele de recuzare sunt personale (nu toti sunt
rude, nu toti sunt afini, nu toti au sotii/aceeasi sotie hihi; s-or fi antepronuntat toti dar fiecare trebuie sa fi facut
acest lucru intr-un fel, nu in aceeasi imprejurare). De aceea doua conditii sunt importante: sa indici pe fiecare in
parte si sa indici motivul pt fiecare in parte, nu un motiv global (chiar daca e acelasi motiv).

Legea reglementeaza si o serie de cazuri in care cererile de recuzare sunt inadmisibile:

1. E inadmisibila cererea de recuzare prin care se invoca alte motive decat cele prevazute de lege (adica art. 41
si 42). Prevederea e importanta, ea a venit pe fondul inlaturarii abuzului de drept procesual prin care fiecare
invoca un motiv care i se parea lui ca e de recuzare si neprevazut de lege, dar ea reprezinta intr-o anumita
masura o frectie la un picior de lemn. De ce? Pt ca daca la art. 41 merge rationamentul, la art. 42 ai pct. 13
care spune ca orice caz similar cu celelalte poate fi caz de recuzare, ceea ce inseamna ca oricum orice s-ar
invoca, judecatorul ar trebui sa faca o evaluare daca e similar cu celelalte (ideea de inadmisibilitate cade pt
ca inadmisibil ar insemna sa respingi ceva de pe scaun, fara sa-l mai analizezi, or judecatorul la pct.13 trebuie
sa vada similaritatea cu celelalte 12 cazuri, capacitatea unui motiv de a ridica indoieli intemeiate, ceea ce deja
trece de zona inadmisibilitatii). De asta prevederea e mai buna pt cazurile de la 41 decat pt cazurile de la 42.
2. E inadmisibila cererea de recuzare prin care se recuza alti judecatori decat cei care fac parte din complet. Ea
este corespunzatoare cu regula potrivit careia nu poti sa-i recuzi decat pe judecatorii din completul respectiv.
3. E inadmisibila cererea de recuzare indreptata impotriva aceluiasi judecator, pt acelasi motiv de
incompatibilitate dupa ce o incompatibilitate anterior cererii de recuzare a fost respinsa. Ce alte cuvinte
acest motiv se refera la o succesiva reluare a aceluasi motiv de incompatibilitate.

De ce sunt atat de importante aceste cazuri de inadmisibilitate a cererilor de recuzare? Pt ca inadmisibilitatea,

spre deosebire de netemeinicia cazurilor de recuzare, se judeca de catre acelasi complet din care face parte si
judecatorul recuzat si chiar cu participarea judecatorului recuzat. Deci, cu alte cuvinte, daca ne aflam intr-unul
din cele 3 cazuri de mai sus, chiar judecatorul recuzat va putea spune ca cererea de recuzare este inadmisibila.

Aceasta nu e creatie a NCPC, existau aceste 3 cazuri si in VCPC, dar au venit pe ultima perioada de aplicare a
VCPC si astfel chiar si pt cazurile astea 3 trebuia trimisa cererea la un alt complet. Efectul era ca niciodata nu se
mai judeca pricina pt ca intotdeauna se invoca acelasi motiv de recuzare de ex. de 10 ori si de 10 ori trebuia trimis
la alt complet sa-l judece sa spuna ca s-a mai pronuntat o data. Astfel incat s-a introdus un caz, ce-i drept
discutabil, in care chiar judecatorul recuzat sau un complet din care el face parte, va putea veni si va spune ca
cererea de recuzare facuta impotriva lui e inadmisibila, daca regasim una dintre cele 3 ipoteze.
In ceea ce priveste efectele cererii de recuzare insa, spre deosebire de abtinere, formularea unei cereri de recuzare
NU SUSPENDA judecata, adica nu-l obliga pe judecator sa sisteze dezbaterile, ii permite sa le continue. Intr-
adevar insa, un alt efect este acela ca judecatorul nu poate pronunta solutia in cauza decat dupa solutionarea
cererii de recuzare ( daca aceasta se solutioneaza prin respingere, judeca tot el, daca se soltioneaza prin admitere
atunci se va aduce un alt judecator care va relua dezbaterile si va pronunta o hotarare).

 De ce e importanta aceasta prevedere? Ea este introdusa prin NCPC pt ca sub VCPC s-a constat ca se faceau
cereri de recuzare abuzive care aveau un singur scop: sa nu se judece procesul (bine, exista si amenda pt astfel
de situatii insa si daca il amenda, ce? Respectivul platea amenda, insa acest lucru nu-l oprea din a formula
cereri de recuzare la fiecare sedinta, luna de luna). Si atunci s-a spus ca daca se face abtinere (adica chiar
judecatorul considera ca e un lucru pe care el insusi il evalueaza ca fiind grav, evident ca se sisteaza procesul,
nu poate fi obligat sa judece cand el singur spune ca este partinitor), dar daca insa partile spun acest lucru
despre el – ca e partinitor- el poate continua judecata (nu e obligatoriu), dar nu poate pronunta hotararea; o
va pronunta dupa ce se clarifica problema. Sigur, exista si un risc aici: daca judecatorul continua judecata
audiaza partile (deci au loc dezbaterile) si ramane in pronuntare si amana pronuntarea pana la solutionarea
cererii de recuzare. Daca cererea se admite, cel care il va inlocui nu poate sa pronunte direct hotararea,
trebuie sa repuna cauza pe rol si sa reia dezbaterile pt ca altfel nu s-ar respecta principiul continuitatii. Aici e
dezavantajul, dar legiuitorul a apreciat ca dezavanatajul e mai mic decat avanatajele masurii sau decat
pericolul de a nu avea o astfel de masura.

Procedura de solutionare a cererii de recuzare (e foarte importanta pt ca este identica atat pt declaratiile de
abtinere cat si pt cele de recuzare efectele formularii unei cereri/ declaratii sunt si ele identice)

Prima data trebuie sa vedem cine judeca cererea?

Legea ne spune doar atat: ca se solutioneaza de un alt complet al aceleiasi instante, dar din compunerea acelui
complet nu face parte judecatorul care a declara ca se abtine sau care a fost recuzat. [Briciu zice ca legea
prevede doar atat si e suficient daca si noi stim doar atat, dar trebuie sa stim, fara sa ne ceara la examen, ca
exista anumite norme instituite prin regulamentul de ordine interioara al instantelor care detaliaza, spunand cum
anume se creeaza acel complet care judeca cererea de recuzare sau declaratia de abtinere si detaliaza dupa cum
daca se recuza doar un membru al completului de judecata sau toti mebrii: de ex. daca e un singur membru al
completului de judecata recuzat, cererea de recuzare se va judeca de catre judecatorii nerecuzati impreuna cu un
judecator care asigura permanenta ( trebuie sa stim ca orice complet are in spate un complet de permanenta, adica
un complet care ii ia locul daca se intampla ceva cu cei care fac parte din completul normal); daca se recuza toti
membrii completului atunci se va judeca de catre completul imediat urmator; sunt diferente dar ele tin mai
degraba de structura interna a unei instante de judecata decat de lege si se pot modifica oricand, de la un an la
altul;]

Cand din cauza abtinerii sau a recuzarii nu se poate alcatui complet de judecata pt solutionarea declaratiei de
abtinere sau a cererii de recuzare, cererea/declaratia se va judeca la instanta ierarhic superioara. E posibil,
situatia nu e des intalnita (Briciu n-a intalnit-o niciodata mai recent, ci mai demult pt ca atunci nu exista
prevederea conform careia se recuza fiecare judecator in parte si nu pot fi recuzati decat membrii completului care
judeca cauza si atunci se faceau recuzari pt intreaga instanta; de ex. erau recuzati toti judecatorii Curtii de Apel si
atunci cauzele se duceau la Inalta Curte caci nu avea cine sa judece, asta a fost ipoteza; tocmai pt ca se intalnea
aceasta ipoteza, legiuitorul a introdus cele doua prevederi e mai sus: a. nu pot fi recuzati decat membrii
completului si b. recuzarea trebuie facuta nominal si indicand motivele pt fiecare in parte; astfel ca cereri de genul
„recuz toti judecatorii unei instante ca sa nu aiba cine sa ma judece acolo” se resping ca inadmisibile, ceea ce
inseamna ca se vor judeca chiar de catre judecatorul recuzat).
 Acest text a supravietuit totusi pt ca sunt situatii in care textul sa fie necesar. Este cazul instantelor mici
(instantele care au 10 judecatori, 5 judeca in civil, 5 in penal deci din start mai raman 5: unul e in concediu,
altul e la o specializare, doi sunt rude hihi, deci n-ar putea o ruda sa judece cererea de recuzare a unei rude pt
ca el insusi ar fi in caz de incompatibilitate si a mai ramas unul care si el e recuzat). In cazuri de genul asta ar
trebui sa se judece de instanta ierarhic superioara, pt ca n-are cine, deci practic e rar intalnita situatia dar nu
imposibila (in general nu e posibil cazul asta in Bucuresti).

Procedura propriu-zisa de solutionare:

Cererea de recuzare sau declaratia de abtinere se judeca in camera de consiliu - deci nu in sedinta publica - fara
citarea partilor. Instanta care judeca aceste cereri poate apela la ascultarea celui recuzat sau a celui care face
declaratia de abtinere (nu-i obligatoriu, numai daca instanta apreciaza ca e cazul sa-i puna niste intrebari prin care
sa vada daca ce scrie acolo e adevarat, daca chiar sunt afini spre ex, adica sa ceara niste lamuriri). Pot fi ascultate
si partile daca insa instanta apreciza ca este necesar acest lucru. Nu-i obligatoriu pentru instanta ca daca
asculta pe judecator sa asculte si partile ( Briciu zice ca ar fi obligatoriu ca daca o asculta pe o parte, instanta sa
o asculte si pe cealalta, dar faptul ca-l asculta pe judecator e una, iar daca decide sa nu le asculte si pe parti nu se
infrange principiul contradictorialitatii pt ca nu exista o contradictorialitate intre instanta si parti, exista o
contradictorialitate intre parti, iar ratiunile pt care asculta judecatorul sunt altele decat cele pt care asculta partile;
in unele cursuri o sa gasim ca cele doua aspecte se atrag, adica se asculta si judecatorul si partile sau niciunii, ceea
ce nu-i adevarat).

In ceea ce priveste probele, legea permite orice mijloc de proba, mai putin interogatoriul, ceea ce inseamna ca
acea ascultare despre care vorbeste Codul nu e un interogatoriu (care inseamna ca partea pune niste intrebari pe
care instanta le citeste celui caruia ii ia interogatoriul, iar el trebuie sa raspunda; deci intrebarile nu sunt puse de
instanta, sunt puse de partea care a forumlat cererea); lamuririle pe care le cere instanta sunt niste chestiuni pe
care nu le solicita instanta, ci singura vrea instanta sa le asculte si sa le lamureasca.

La final se pronunta o incheiere. Regimul incheierii e interesant:

 In cea ce priveste abtinerea, incheirea de abtinere nu poate fi atacata in niciun mod (nici ca s-a admis,
nici ca s-a respins).
 In ceea ce priveste recuzarea insa, lucrurile stau diferit. Incheierea prin care s-a respins recuzarea poate
fi atacata de parti odata cu hotararea prin care s-a solutionat cauza (deci nu de indata, ci la sfarsitul procesului).
Daca insa hotararea prin care se finalizeaza procesul este o hotarare definitiva, adica impotriva ei nu mai exista
drept de recurs, incheirerea de respingere a cererii de recuzare va putea fi totusi atacata cu recurs la instanta
ierarhic superioara, termenul fiind de 5 zile de la comunicarea hotararii. Nu reprezinta un recurs la recurs aici
(hotararea finala e fara drept de recurs), dar daca in interiorul procesului pt care, intr-adevar, legea nu mai
prevede posibilitate de recurs, a aparut un incident pt intaia data in recurs, e normal ca impotriva modului de
solutionare a acelui incident sa existe cale de atac, pt ca legiuitorul a spus ca nu mai e cale de atac impotriva
hotararii finale pt ca ea venea in urma unei judecati de prima instanta + a unei judecati de apel + a unei judecati de
recurs (e normal sa nu mai fie si un alt recurs); dar daca ai incheiere de recuzare direct in instanta de recurs, ea nu
a parcurs o verificare in toate caile astea si atunci e normal ca impotriva ei sa existe o cale de recurs la instanta
ierarhic superioara.
- Aici apar o serie de discutii. De ex. sunt autori care spun ca din formularea textului de lege s-ar deduce ca la
ICCJ nu exista drept de recurs daca e vorba de o incheiere data de un complet al ICCJ, pt ca se vorbeste de
instanta ierarhic superioara, iar peste ICCJ nu mai e nicio instanta ierarhic superioara. Biricu nu e de acord cu
o astfel de interpretare pt ca intr-adevar, la ICCJ nu mai exista o instanta ierarhic superioara, dar exista un
complet de 5 judecatori care joaca rolul de instanta de control, chiar in interiorul ICCJ. Principiul pe care l-a
avut in vedere legiuitorul aici a fost urmatorul: sa elimine vechea conceptie existenta in VCPC cum ca daca
un incident procedural apare direct in recurs si impotriva hotararii date pe fond nu exista recurs, inseamna ca
nici impotriva incidentului nu mai exista. Or, NCPC chiar in tezele prealabile spune ca aceasta conceptie
 trebuie indepartata, ca daca o problema incidentala ca asta care apare pt intaia data in recurs ea nu se
supune principiului care interzice recurs la recurs, pt ca acest principiu e pt problema de fond, care a
parcurs toate caile; daca problema a aparut direct in fata instantei de recurs este normal sa existe cale de atac.
Asta a vrut sa spuna legiuitorul, dar poate nu atat de clar; ar fi trebuit sa spuna „incheierea se judeca la
instanta ierarhic superioara sau la completul de 5 de la ICCJ”.
- La fel, textul e valabil nu numai in cazul in care hotararea de data de o instanta de recurs, ci si atunci cand
hotararea e data de o instanta de apel, dar impotriva ei nu se poate face recurs ( sunt si astfel de siatuatii).

 Incheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusa niciunei cai de atac. Adica s-a considerat
oarecum ca nu exista un interes de a dori sa fii judecat neaparat de un anumit judecator; exista un anumit
interes de a fi judecat un alt judecator, daca unul se dovedeste a fi partinitor. Dar interesul a fi judecat de un
anumit judecator nu exista si atunci legiuitorul a eliminat calea de atac.

Ce se intampla in situatia in care cazul de incompatibilitate este adeverit, e considerat a fi corect de catre instanta
ierarhic superioara in urma exercitiului unei cai de atac?

Daca e vorba de o instanta de apel atunci aceasta, apreciind ca in mod gresit a fost respinsa cererea de recuzare la
prima instanta, va reface toate actele de procedura si, daca apreciaza necesar, va reface si dovezile administrate
la prima instanta si va pronunta ea insasi o solutie de fond.

Daca insa instanta care constata ca in mod gresit la instanta inferioara s-a respins cererea de recuzare este o
instanta de recurs, atunci va admite recursul, va casa hotararea cu trimitere la instanta de apel care ar fi prima
instanta care judeca fondul sau, daca nu este prevazut apelul, la prima instanta ( deci va trimite la prima instanta
de fond). De ce aceasta distinctie? Instanta de apel, care este instanta de fond, admitand ca la prima instanta a fost
gresit apreciata cererea de respingere, desi era cazul sa o admita, si observand acest lucru, isi poate permite sa
administreze ea insasi probele care la prima instanta au fost administrate de un judecator incompatibil, isi poate
permite ea insasi sa refaca actele de procedura facute la prima instanta de un judecator incompatibil (pt ca ea
judeca fondul). La instanta de recurs, insa, nu isi mai poate permite instanta de recurs sa le faca ea pt ca ea
nu-i instanta de fond (si atunci trebuie sa caseze cu trimitere, ca instanta de fond sa refaca actele de procedura si
sa refaca probatoriul daca considera ca este necesar). Aceasta instanta (de fond) nu e neaparat prima instanta,
necesar ar fi sa fie instanta de apel, adica prima instanta care ar putea, dupa lege, sa faca acest lucru. Dar daca
legea prevede ca nu exista apel in cazul respectiv, se trimite la prima instanta. Nu exista apel doar intr-un singur
caz la ora actuala, in contenciosul administrativ, dar nu este exclus sa apara si in alte ipoteze.

Toate prevederile pe care pana acum le-am discutat ca fiind aplicabile judecatorilor in materie de
incompatibilitate, abtinere si recuzare sunt aplicabile si urmatoarelor categorii: procurorilor, magistratilor-asistenti
si asistentilor judiciari si grefierilor (art. 54 NCPC). Adica cu alte cuvinte trebuie sa tragem concluzia ca
problemele de incidenta in legatura cu recuzarea si abtinerea sunt de principiu probleme ce tin de constituirea
instantei si nu de compunerea instantei. Insa trebuie observat ca aceasta e regula de principiu, adica nu in toate
cazurile. Legea spune „in mod corespunzator” ceea ce inseamna ca sunt si anumite situatii in care anumite cazuri
de incompatibilitate nu se aplica si grefierilor, procurorilor samd. De ex.:

- Art. 41, alin.1 clar nu se aplica pt ca prin ipoteza trebuie sa fie vorba de persoane care au judecat in cauza, or
ca sa fi judecat, trebuie sa fi fost judecator;
- Art. 42, pct. 1 nu se aplica pt ca pt a te fi antepronuntat, trebuie sa te fi antepronuntat in calitate de judecator,
prin urmare nu s-ar putea aplica se celorlalte categorii;
- Restul s-ar putea aplica ;
PARTILE

Ele poarta denumiri diverse. Notiunea de „parti” este una generala, dar ea se particularizeaza prin denumiri
precum: reclamant, parat, intervenient, chemat in garantie samd (in prima instanta). Puteam avea si particularizari
precum situatia in care paratul formuleaza cerere reconventionala, denumirea partilor se va schimba: reclamantul
va dobandi denumirea de „reclamant-parat” (el e reclamant in cererea lui, dar e parat in cererea celuilalt), iar
paratul va dobandi denumirea de parat-reclamant.

- In apel denumirea partilor se schimba pt ca va fi apelant (cel care face apelul) si intimat (cel care se apara in
apel), dupa cum daca fac ambele apel, pot fi ambele apelant-intimat sau intimat-apelant (depinde de pozitia
lor). In recurs: recurent si intimat.
- In revizuire: revizuent si intimat.
- In contestatia in anulare: contestator si intimat.
- In materia societatilor, daca exista opozitie: oponent si intimat
- In materie de executare partile poarta denumirea de creditor si debitor, chiar daca avem de-a face cu o
contestatie la executare. De multe ori debitorul este partea activa ( el face contestatia) si atunci vom avea
intimat-creditor si contestator-debitor.

Pana acum am avut reprezentarea cazului clasic cu un reclamant si un parat. Dar intr-un proces putem avea mai
multi reclamanti sau mai multi parati sau si mai multi reclamanti si mai multi parati. Nu e obligatoriu sa avem A
si B. Cazurile acestea in care avem mai multi reclamanti si mai multi parati se numesc cazuri de coparticipare ( in
unele cazuri aceasta institutie mai este numita in unele cursuri si litisconsortiu: litisconsortiu procesual activ si
litisconsortiu procesual pasiv). Coparticiparea poate fi obiectiva ( atunci cand ea decurge din reunirea mai multor
cereri care se conexeaza pt ca au intre ele o stransa legatura) sau subiectiva ( atunci cand ea decurge din vointa
unei parti de a se judeca fie impreuna cu altii, fie impotriva mai multor persoane).
De asemenea este foarte important sa facem deosebirea intre mi multe categorii de coparticipanti: coparticiparea
facultativa si coparticiparea obligatorie.

- Distinctia e importanta pt ca daca ne vom afla intr-un caz de coparticipare obligatorie, activa sau pasiva,
si cererea nu reuneste toate persoanele in legatura cu care se prevede coparticiparea obligatorie, ea va fi
respinsa fara a fi analizata pe fond. Este un caz de inadmisibilitate a cererii. Noroc este insa ca de principiu
coparticiparea este facultativa si nu obligatorie (de cele mai multe ori decurge dintr-o dorinta a reclamantului fie
de a face actiunea impreuna cu altii, fie o dorinta de a cumula mai multe cereri, impotriva mai multor persoane
care au o legatiura unele cu celelelalte, dar pe care le-ar putea face si distinct)
 De ex. chem in judecata pe unul dintre codebitorii solidari; nimeni nu ma obliga sa-i chem si pe ceilalti.
Daca obtin creanta impotriva unuia, pot sa-l execut si urmeaza ca intre ei sa se desocoteasca. Daca insa
consider ca sunt mai multi solvabili, pot sa chem mai multi ca sa am varianta sa ma indrept impotriva
tuturor. Dar asta e o cerere care depinde de vointa mea ca si creditor - eu imi fac o analiza si vad: am 3
debitori; dintre astia 3 pe care as putea sa-l execut? Doi sunt parliti, niciodata in viata lor n-au avut nimic,
prezinta garantii maxime de saracie pe toata viata; n-are rost sa-i chem in judecata sa obtin un titlu contra
lor pt ca n-am ce executa de la ei vreodata. In plus daca ii chem in proces, ei vor cere termene sa se apere,
vor angaja avocati si in cazul acesta decizia e una de oportunitate procesuala pt ca cu cat ai un cerc
procesual mai larg, teoretic procesul ar putea sa dureze mai mult pt ca fiecare o sa aiba cate un aparator,
fiecare o varianta de aparare, fiecare o sa ceara proba cu martori, fiecare o sa aiba cate un motiv de
imbolnavire, rezonabil la un moment dat, ca sa se amane procesul. In acest caz, daca oricum nu obtii
nimic de la ei ( de la cei doi), de ce sa-i mai chemi?

- Insa in cazul coparticiparii obligatorii, lucrurile nu stau asta. Art. 684 NCC in materia partajului,
prevede ca cererea de partaj care nu reuneste toti coproprietarii este nula, prin urmare nu poti face un proces prin
care sa obtii o hotarare nula. Ceea ce inseamna ca de la inceput cererea trebuie facuta fata de toti cei care sunt
coproprietari. Aici nu mai vorbim de o coparticipare facultativa, ea este impusa de lege. La fel in materia
rudeniei, in NCC, art. 436 prevede ca in cererile privind filiatia este obligatorie citarea parintilor si a copilului
chiar daca ei nu sunt parti in dosar (norma imperativa- fiind vorba de drepturi nepatrimoniale in materie de
rudenie e logic sa fie de ordine publica).
- Daca reclamantul nu formuleaza cererea astfel incat sa reuneasca toti coparticipantii, exista un mecanism
flexibil, la art. 78 alin. 2 NCPC, care permite salvgardarea cererii de chemare in judecata: judecatorul din oficiu
va pune in discutia partilor necesitatea introducerii in cauza a altor persoane ( adica a acelor persoane care ar fi
trebuit sa figureze de la inceputul procesului si care nu figureaza in cererea de chemare in judecata pt a face o
coparticipare activa sau pasiva necesara). De principiu judecatorul nu poate sa introduca din oficiu, ci pune in
discutia partilor. In urma punerii in discutia partilor, oricare dintre parti ( deci inclusiv paratul) ar putea sa solicite
introducerea in cauza a acelora care ar fi trebuit sa figureze in proces si nu figureaza, adica a acelor persoane care
complinesc calitatea procesuala obligatorie. Dar daca niciuna dintre parti nu face o astfel de cerere, judecatorul va
respinge cererea principala, fara o analiza pe fond. Aceasta complinire a cercului procesual poate fi facuta la
interventia judecatorului numai pana la inchiderea cercetarii procesului in fata primei instante (nu poate fi
facuta in apel sau in recurs, nici macar in faza dezbaterilor). De ce? Pt ca din start cererea a fost facuta prost,
reclamantul nu a indeplinit o cerinta a legii. Vine legiuitorul (care pe vechiul cod il sanctiona prin respingerea fara
nicio discutie, fara vreo posibilitate de remediere) care, pe NCPC spune sa remediem cererea. Cum? Judecatorul
spune ca nu e bine facut cercul procesual si oricare dintre parti (deci chiar si paratul) il poate complini, chemand
partile lipsa; dar pana unde sa mearga aceasta tendinta? Daca ar merge pana in apel, deja am introduce o
modificare si a apelului, pt ca in apel nu poti sa vii cu parti noi, nu poti sa schimbi cadrul procesual de la prima
instanta, exista alte principii. Astfel s-a facut remedierea pana la sfarsitul cercetarii procesului ( deci inainte de
dezbateri).
- Daca exista un text expres al legii (cum e cazul art. 436 NCC in materia rudeniei), judecatorul poate
dispune citarea chiar si din oficiu. Mai sunt insa si exemple care nu sunt expres prevazute intr-un text si unde
avem tot litisconsortiu obligatoriu: anularea unui contract tripartit sau anularea unui contract incheiat intre doua
parti dar cererea de anulare se face de catre un tert (el va trebui sa cheme in judecata pe toti participantii la
contract, pt ca altfel ar insemna ca, prin efectul relativitatii efectelor hotararii, contractul ar ramane valabil pt cei
care nu au fost in proces si invalid pt cei care au fost; or in circuitul juridic civil ar trebui sa subziste un act juridic
care e si valabil, si invalid, dupa cum partile au participat la proces sau nu; or lucrul asta introduce o insecuritate
juridica inacceptabila si atunci se considera ca la proces ar trebui sa participe toti semnatarii contractului
repectiv).

Cand sunt mai multe parti (coparticipare procesuala) care este regula pe baza careia stabilim raporturile dintre ele?
Simplu. Principiul independentei procesuale. Acest principiu inseamna ca termenele si actele respectate sau
intocmite de catre unii sau unele dintre parti nici nu profita, nici nu dezavantajeaza pe celelalte parti.
- De ex. daca avem 5 parati si numai unul dintre ei a facut apel, apelul se va admite in ceea ce-l priveste, dar pt
ceilalti 4 hotararea va ramane definitiva si executorie. Sau invers – daca erau reclamanti si au pierdut
procesul, doar unul dintre reclamanti a castigat procesul (in apel) si restul il vor pierde.
- Daca unul dintre parati cere o proba in termen, iar ceilalti nu cer in termen, ei vor fi decazuti, iar proba se va
admite numai pt cel care a cerut in termen.
- Nu inseamna ca daca un parat a cerut martori, iar ceilalti 4 nu au cerut, se va exinde dreptul de a audia martori
si pt ceilalti (ceilalti vor fi decazuti daca nu au cerut in termen).

Prin exceptie insa, principiul independentei procesuale nu se aplica in cazul in care fie prin natura raportului
juridic, fie in temeiul unei prevederi exprese a legii efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor ori
paratilor. In aces caz, actele intocmite numai de catre unii sau termenele respectate numai de catre unii profita si
celorlalti. Cand actele de procedura insa sunt potrivnice (celorlalti), se va tine seama numai de cele favorabile.

- De ex. in cazul solidaritatii pasive, sunt chemati toti paratii sa raspunda solidar. Unul dintre ei face apel. Prin
natura raportului, daca unul dintre ei va dovedi ca datoria nu exista, evident ca hotararea se va extinde
 asupra tuturor si atunci intr-adevar apelul facut de unul profita si celorlalti. Dar aici e natura raportului de asa
maniera, aici nu se poate aplica principiul independentei procesuale.
- In materia coproprietatii (art. 643 NCC), actiunile facute de un coproprietar profita si celorlalti coproprietari,
chiar daca ei nu participa la proces. Deci cu atat mai mult, daca participa toti la proces, dar numai unul dintre
ei face apel, evident ca efectele benefice se vor extinde si asupra celorlalti ( aici avem prevedere expresa).
- In general se aplica cazul asta si in materie de revendicari foarte mult, precum si in materie de raspundere
delictuala, unde exista solidaritati ( si evident daca apararile sunt comune); daca sunt aparari individuale-
de ex. ai un comitent si un prepus- nu intotdeauna apararile comitentului sunt identice cu ale prepusului; daca
sunt aparari ca vizeaza doar latura de comitent in sensul ca el nu are raport de comitent, evident ca efectele
hotararii nu se vor extinde asupra faptei prepusului care ramane oricum obligat in nume propriu; dar daca sunt
aparari care vizeaza culpa victimei evident ca se extind efectele hotararii si asupra prepusului).

DIN CARTE DE CITIT: indatoririle si drepturile partilor si abuzul de drept procesual (nu o sa le reia la cursul
urmator)