PARTEA GENERALĂ

Titlul I. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

Capitolul I. PRINCIPII DE BAZĂ.

Articolul 1. Noţiunea şi scopul procesului penal

Procesul penal reprezintă o activitate specifică reglementată de lege, desfăşurată de organele de
urmărire penală, de organele procuraturii şi de instanţele judecătoreşti în domeniul justiţiei penale cu
participarea părţilor în proces şi a altor subiecţi, în scopul constatării şi descoperirii infracţiunilor, tragerii
la răspundere şi pedepsirii persoanelor vinovate de săvîrşirea lor, asigurării condiţiilor pentru repararea
prejudiciului cauzat prin săvîrşirea infracţiunii.
Ordinea procesuală, limitele şi modalităţile activităţii organelor judiciare, precum şi a altor
subiecţi participanţi în proces sînt reglementate detaliat de legea procesual penală.
Activitatea procesual penală se desfăşoară pe etape ce derulează în următoarea succesiune:
pornirea urmăririi penale, desfăşurarea şi terminarea urmăririi penale, trimiterea cauzei în judecată,
judecarea şi rezolvarea cauzei penale, punerea în executare a sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti
definitive.
Scopul procesului penal este direcţionat spre:
- apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, a societăţii şi statului împotriva
fenomenului criminalităţii;
- constatarea şi descoperirea tuturor infracţiunilor săvîrşite;
- prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni;
- aplicarea legii procesual penale în aşa mod ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată
decît în baza unei sentinţe a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea;
- protejarea persoanei şi a societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere din
organele de urmărire penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti în activitatea lor legată de urmărirea
penală, judecarea cauzelor penale, cercetarea infracţiunilor săvîrşite sau aflate la etapa de tentativă;
- desfăşurarea procesului penal în aşa mod încît nici o persoană fizică sau juridică să nu fie
neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, temeiul juridic constituindu-l în exclusivitate fapta
prejudiciabilă săvîrşită;
- efectuarea urmării penale şi judecarea cauzelor penale astfel ca nici o persoană să nu fie supusă
nelegitim, neîntemeiat, în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere;
- asigurarea condiţiilor pentru repararea, deplină sau parţială, a prejudiciului cauzat părţii vătămate
prin săvîrşirea infracţiunii;
- reabilitarea-restabilirea în drepturile încălcate nelegitim a persoanei nevinovate trase la
răspundere penală, condamnate sau supuse neîntemeiat măsurilor procesuale de constrîngere.
Noţiunea de proces penal nu trebue confundată cu noţiunile „dreptul procesual penal” şi „ştiinţa
dreptului procesual penal”.
Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept din Republica Moldova a cărei
preocupare constantă este de a reglementa activitatea organelor de stat împuternicite să tragă la
răspundere penală persoanele care au săvîrşit infracţiuni.
Obiectul dreptului procesual penal îl formează relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul
unor valori sociale protejate de normele dreptului procesual penal.
Dreptul procesual penal este constituit dintr-un ansamblu de norme de drept, a căror destinaţie este
reglementarea activităţii organelor de stat competente de a porni şi a desfăşura urmărirea penală, de a
judeca şi a rezolva cauza penală, de a pune în executare sentinţa sau alte hotărîri judecătoreşti definitive,
de a garanta realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în proces şi a altor persoane implicate în
activitatea procesual penală.
Ştiinţa dreptului procesual penal reprezintă ansamblul de cunoştinţe, idei şi noţiuni de bază despre
sistemul de norme procesual penale, despre instituţiile procesului penal şi raporturile juridice procesual
penale, pe care ea le cercetează în întregul lor, specificînd, în baza metodologiei, interferenţele, dar şi
deosebirile cu alte ştiinţe juridice înrudite.
Ştiinţa dreptului procesual penal are următoarele sarcini:
1
 - studierea normelor procesual penale, a instituţiilor procesului penal şi a raporturilor juridice
procesuale penale;
- elaborarea recomandărilor în vederea perfecţionării legislaţiei procesual penale şi dezvoltării
reglementării juridice a acestui domeniu de raporturi sociale;
- descoperirea discordanţelor sau lacunelor care pot fi admise în legislaţie;
- aprecierea proiectelor de lege şi perfecţionarea lor;
- cercetarea eficacităţii normelor dreptului procesual penal în activitatea organelor de urmărire
penală, a procuraturii, a instanţelor judecătoreşti şi elaborarea măsurilor menite să amelioreze activitatea
acestor organe.

Articolul 2. Legea procesuală penală

Izvorul juridic al dreptului procesual penal este legea procesuală penală.
Legea procesuală penală are următoarele părţi componente:
- normele dreptului internaţional, tratatele şi covenţiile internaţionale ce conţin dispoziţii procesual
penale la care Republica Moldova este parte;
- normele procesuale penale fixate în Constituţia Republicii Moldova;
- Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
Lista izvoarelor juridice ale dreptului procesual penal stipulată în art. 2 din CPP RM este
exhaustivă, cea ce înseamnă că normele juridice cu caracter procesual penal care se conţin în alte legi,
decît în cele indicate în ea, nu pot fi aplicate dacă ele nu sînt incluse în Codul de procedură penală al
Republicii Moldova.
Constituţia, ca Lege Fundamentală a Republicii Moldova este izvor al dreptului procesual penal.
Normele constituţionale, avînd putere juridică supremă, poartă un caracter general, însă în cazurile
necesare ele pot fi aplicate nemijlocit în cadrul reglementării raporturilor juridice procesual penale.
Legea procesual penală naţională, care contravine dispoziţiilor Constituţiei Republicii Moldova,
nu are putere juridică. În aceste cazuri se aplică direct normele constituţionale.
În Constituţia Republicii Moldova au fost întărite majoritatea principiilor generale care stau la
baza procesului penal şi a organizării judecătoreşti.
Constituţia Republicii Moldova garantează, de asemenea, drepturile şi libertăţile omului inclusiv
ale persoanei implicate în procesul penal. Respectarea şi ocrotirea persoanei implicate în procesul penal
constitue o îndatorire primordială a organelor de urmărire penală, a procuraturii şi a instanţelor
judecătoreşti (art.16 alin.(1) din Constituţia RM), dreptul ei la apărare fiind garantat de Legea Supremă a
statului (art. 26 din Constituţia RM).
Principiile generale şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatele şi
convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte constitue elemente integrante ale
dreptului procesual penal, pot să reglementeze nemijlocit raporturile juridice procesual penale şi au
supremaţie asupra Constituţiei Republicii Moldova şi legislaţiei procesual penale naţionale.
Aceasta înseamnă că legile şi alte acte normative naţionale nu pot avea putere juridică, dacă ele
contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţonale la
care Republica Moldova este parte, dacă prin ele se încalcă independenţa judecătorească, fie nu
corespund principiului contradictorialităţii, anulează sau limitează drepturile omului.
Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale, au prioritate şi se aplică reglementările
internaţionale.

Articolul 3. Acţiunea legii procesuale penale în timp

Prin acţiunea legii procesuale penale în timp se înţelege ordinea aplicării ei în desfăşurarea
procesului penal în dependenţă de momentul adoptării şi intrării ei în vigoare, sau în dependenţă de
momentul modificării, completării, abrogării şi adoptării unei legi noi.
Legea procesual penală are putere juridică şi poate fi aplicată numai începînd cu intrarea ei în
vigoare (data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova) şi pînă la eşirea din vigoare (data
abrogării prin Legea Parlamentului Republicii Moldova).
Aceasta înceamnă că, indiferent de perioadă de timp în care a fost săvîrşită infracţiunea şi de legea
procesuală penală care era aplicată în perioada respectivă, urmărirea penală şi examinarea cauzei de către
instanţa de judecată se va desfăşura în conformitate cu legea procesuală penală care este în vigoare în
timpul efectuării acţiunilor procesual penale.
2
 În situaţiile tranzitorii, adică în perioada de trecere de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi,
noi, legea procesuală penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce înceamnă că dispoziţiile ei pot
rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă.
Dispoziţiile legii vechi vor avea efect ultraactiv numai în cazul în care această calitate va fi
prevăzută în legea procesuală penală nouă.

Articolul 4. Acţiunea legii procesuale penale în spaţiu

Prin acţiunea legii procesuale penale în spaţiu se înţelege obligativitatea respectării şi executării ei
de către toţi subiecţii procesului penal pe teritoriul cuprins între frontierele statului respectiv.
Teritoriul Republicii Moldova include întinderea de pămînt, subsolul, apele şi spaţiul aerian
cuprinse între frontierele de stat. Pe întreg teritoriul statului are putere juridică şi poate fi aplicată numai
legea procesuală penală a Republicii Moldova.
Toate organele de urmărire penală, organele care exercită activitate operativă de investigaţii,
instanţele judecătoreşti, indiferent de personalitatea infractorului, locul săvîrşirii infracţiunii şi alte
circumstanţe, sînt obligate să aplice în procesul de urmărire penală şi de judecare a cauzei penale legea
procesuală penală a Republicii Moldova.
Excepţiile de la ordinea aplicării legii procesuale penale în spaţiu sînt prevăzute în însăşi legea
procesuală penală naţională, însă pot fi stabilite şi prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, fiind condiţionate de instituţiile procesului penal privind asistenţa juridică internaţională în
materie penală şi de imunitatea reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine.

Articolul 5. Aplicarea legii procesuale penale faţă de cetăţenii străini şi apatrizi.

Aplicarea legii procesual penale faţă de cetăţenii străini şi apatrizi este raportată de acţiunea legii
procesuale penale în spaţiu.
Pe teritoriul Republicii Moldova, urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale privitoare la
infracţiunile săvîrşite de cetăţeni străini sau apatrizi se desfăşoară în conformitate cu legea procesuală
penală naţională.
În calitate de cetăţeni străini sînt recunoscute persoanele care posedă cetăţenia unui stat străin şi
care nu sînt cetăţeni ai Republicii Moldova.
Apatrizii sînt persoanele care nu au cetăţenia Republicii Moldova şi nici cetăţenia unui alt stat
(art. 1 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova).
În privinţa cetăţenilor străini care beneficiază de imunitate diplomatică, legea procesuală penală
este aplicată în conformitate cu unele reguli speciale, stabilite în Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, precum şi în alte tratate internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
Spre exemplu, legea procesuală penală a Republicii Moldova nu poate fi aplicată în privinţa
persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică, chiar dacă reprezentantul diplomatic a săvîrşit vreo
infracţiune pe teritoriul statului nostru.
Acţiunile procesuale penale la sediile reprezentanţelor diplomatice, precum şi în clădirile în care
locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi familiile lor, se pot efectua numai la cererea sau cu
consimţămîntul reprezentantului diplomatic al statului străin şi în prezenţa acestuia. Consimţămîntul
pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al
Republicii Moldova şi aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului
Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
În conformitate cu art. 37 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, beneficiază
de imunitate diplomatică şeful de misiune, membrii misiunii, membrii personalului diplomatic, membrii
familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa, afară de cazul când ei sunt cetăţeni ai
statului acreditar, membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor
lor care fac parte din gospodăriile lor respective, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi
au reşedinţa permanentă în acest stat. Membrii personalului de serviciu al misiunii, care nu sunt cetăţeni
ai statului acreditar sau care nu îşi au aici reşedinţa permanentă, beneficiază de imunitate diplomatică
pentru actele îndeplinite în exzerciţiul funcţiilor lor.

3
 Astfel, sub incidenţa legii procesuale penale naţionale nu cad reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sînt supuşi jurisdicţiei penale a Republicii
Moldova.
Totodată, legea naţională prevede unele excepţii în vederea aplicării legii procesuale penale faţă
de unele categorii de cetăţeni, care posedă dreptul de imunitate. În aceste cazuri legea procesuală penală
poate fi aplicată numai după efectuarea procedurii de ridicare a imunităţii.

Articolul 6. Termeni şi expresii utilizate în prezentul cod

Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles, dacă nu este o menţiune
deosebită:
1) act procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de
prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie, hotărîre etc.;
2) agent împuternicit cu înmînarea citaţiei – colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii
administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită
de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească să înmîneze citaţia, în condiţiile prezentului
cod;
3) apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte,
a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite
de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale;
4) arestare – măsură preventivă aplicată în baza unei hotărîri judecătoreşti în condiţiile legii;
5) cauză penală – proces penal desfăşurat de organul de urmărire penală şi de instanţa judecătoreasca
într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracţiuni săvîrşite sau presupus săvîrşite;
6) caz ce nu suferă amînare – pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau
învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni;
7) cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor judecătoreşti nedefinitive
(apelul) sau, după caz, care nu sînt irevocabile (recursul);
8) cale extraordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor judecătoreşti
irevocabile (revizuirea, recursul în anulare);
9) decizie – hotărîre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare,
precum şi hotărîrea instanţei de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei;
10) delict flagrant – infracţiune descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi
consumat;
11) domiciliu – locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau
a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),
precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă,
mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de domiciliu, în sensul prezentului cod, se
înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou;
12) expert – persoană care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi este
abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză;
13) hotărîre judecătorească – hotărîre a instanţei judecătoreşti adoptată într-o cauză penală:
sentinţă, decizie, încheiere şi hotărîre;
14) hotărîre a Plenului Curţii Supreme deJustiţie – act adoptat de Plenul Curţii Supreme de
Justiţie la soluţionarea chestiunilor ce ţin de competenţa sa;
15) infracţiune de audienţă – faptă penală săvîrşită în cursul şedinţei de judecată;
16) instanţă judecătorească – orice instanţă, parte componentă a sistemului judecătoresc al
Republicii Moldova, care judecă cauza penală în primă instanţă, în ordine de apel sau de recurs, ori pe
căile extraordinare de atac, precum şi care soluţionează plîngeri împotriva acţiunilor şi actelor organelor
de urmărire penală şi ale organelor de executare a hotărîrilor judecătoreşti şi sancţionează efectuarea unor
acţiuni procedurale;
17) instanţă de apel – instanţă care judecă apelul declarat împotriva sentinţelor nedefinitive (curţile
de apel);
18) instanţă de recurs – instanţă care judecă recursul declarat împotriva hotărîrilor judecătoreşti
adoptate în conformitate cu prezentul cod;

4
 19) interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce oral dintr-o
limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau
mai multe persoane;
20) investigator sub acoperire – persoană oficială care exercită confidenţial activitate operativă de
investigaţie, precum şi altă persoană care colaborează confidenţial cu organele de urmărire penală;
21) încheiere – hotărîre adoptată de către instanţa de judecată pînă la darea sentinţei sau deciziei;
22) judecată în primă instanţă – soluţionarea prin sentinţă a fondului cauzei penale ca rezultat al
examinării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată competentă cu participarea părţilor;
23) judecător – jurist licenţiat, numit în funcţie în modul stabilit de lege, autorizat să judece cauze
aduse în faţa instanţei de judecată;
24) judecător de instrucţie – judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de
control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale;
25) materiale – documente întocmite, obiecte anexate la dosarul penal, care au importanţă pentru
stabilirea circumstanţelor cauzei etc.;
26) măsuri de ocrotire – măsuri luate de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească
faţă de persoane sau faţă de bunuri în legătură cu aplicarea măsurilor preventive, măsurilor de siguranţă
sau pedepselor penale;
27) mijloace de probă – mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care se administrează probele
într-o cauză penală;
28) ordonanţă – hotărîre a organului de urmărire penală, adoptată în cursul procesului penal;
29) parte în proces – persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza
egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii;
30) partea apărării – persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul,
învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora);
31) partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale
(procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii
acestora);
32) prejudiciu – pagubă morală, fizică sau materială, care poate fi evaluată în expresie bănească;
33) probe – elemente de fapt, dobîndite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc la constatarea
împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;
34) probe pertinente – probe care au legătură cu cauza penală;
35) probe concludente – probe pertinente care influenţează asupra soluţionării cauzei penale;
36) probe utile – probe concludente care, prin informaţiile pe care le conţin, sînt necesare soluţionării
cauzei;
37) procuror – persoană oficială numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce sau a exercita
urmărirea penală şi a reprezenta în judecată învinuirea în numele statului (Procurorul General şi
procurorii ierarhic inferiori subordonaţi lui);
38) reprezentant – persoană împuternicită, conform legii, de a prezenta interesele părţii vătămate,
părţii civile, părţii civilmente responsabile;
39) reprezentanţi legali – părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii, soţul bănuitului, învinuitului,
inculpatului, condamnatului şi părţii vătămate, precum şi reprezentanţi ai instituţiilor sub supravegherea
cărora se află aceştia;
40) reţinere – măsură luată de organul competent de a priva de libertate o persoană pe un termen de
pînă la 72 de ore;
41) rude apropiate – copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi;
42) sentinţă – hotărîre prin care cauza penală se soluţionează în fond de instanţa de judecată;
43) specialist – persoană care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este
antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului;
44) viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea pronunţată –
încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte
legi naţionale;
45) unitate convenţională – unitate convenţională de amendă, stabilită de Codul penal;
46) persoană majoră – persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani;
47) persoană minoră – persoană care nu a împlinit vîrsta de 18 ani;
5
 48) traducător – persoană care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta;
49) timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00;
50) timpul zilei – interval de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00.

Pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei penale în instanţa de judecată o
importanţă deosebită capătă înţelegerea corectă, întrebuinţarea univocă şi exactă a terminologiei
procesuale penale de către toţi participanţii la procesul penal şi de alţi subiecţi implicaţi în activitatea
procesul penală.
În acest scop, legiuitorul a formulat un set de definiţii sau explicaţii ale unor termeni şi expresii
care se întîlnesc mai frecvent în textul legislaţiei procesual penale. Aceste definiţii şi explicaţii şi-au găsit
locul potrivit atît în conţinutul articolului 6, cît şi în alte articole din Codul de procedură penală al
Republicii Moldova.
Determinînd ordinea aplicării lor în procesul penal, legiuitorul a decis, că termenii şi expresiile
utilizate în legislaţia procesual penală trebue să fie înţelese şi aplicate la desfăşurarea procesului penal
corespunzător indicaţiilor stabilite în articolul 6 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova,
dacă în privinţa unora din ele nu este prevăzută special vreo menţiune deosebită.
Aceasta înseamnă că termenul special sau expresia respectivă va putea fi folosită în alt sens decît
cel prescris de art. 6 CPP RM numai în cazul în care în textul legii procesuale penale va fi introdusă o
astfel de modificare.

Capitolul II. PRINCIPIILE GENERALE ALE PROCESULUI PENAL.

Articolul 7. Legalitatea procesului penal

Legalitatea, fiind unul dintre principiile fundamentale ale dreptului din Republica Moldova, este
totodată şi unul dintre principiile generale ale dreptului procesual penal.
Conţinutul principiului legalităţii procesului penal include respectarea strictă şi îndeplenirea fără
abatere a dispoziţiilor stipulate în Codul de procedură penală al Republicii Moldova, în Constituţia
Republicii Moldova, în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, în normele şi
principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Obligaţia de a respecta legea procesuală penală se răspîndeşte asupra tuturor organelor,
organizaţiilor, întreprinderilor, instituţiilor de stat şi nestatale, asupra persoanelor cu funcţe de răspundere,
asupra tuturor cetăţenilor şi a altor persoane.
În procedura de desfăşurare a activităţii procesual penale legea este obligatorie pentru toţi subiecţii
procesului penal.
Principiul legalităţii procesului penal impune respectarea întocmai de către organele de urmărire
penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti a cerinţelor legii procesuale penale în activitatea de
desfăşurare a urmăririi penale, la judecarea cauzelor penale în primă instanţă, la judecarea apelului,
recursului, recursului în anulare, la rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii, la punerea în executare a
hotărîrilor judecătoreşti etc.
Realizarea în practică a principiului legalităţii procesului penal este asigurată, în mare măsură, de
însăşi structura procesului penal care permite de a verifica pe parcursul fiecărei etape procesuale
premărgătoare legalitatea, temeinicia, justeţea şi motivarea hotărîrilor pocesuale adoptate în fazele
precedente. Aceasta înseamnă că, dacă la o etapă oarecare de desfăşurare a procesului penal a avut loc şi
a fost descoperită o încălcare de lege sau o eroare judiciară, atunci, datorită modalităţii de organizare
structurală a procesului penal, există permanent posibilitatea de a abroga actul procesual respectiv şi de a
restabili legalitatea.
Pe lîngă aceasta, un rol important la realizarea principiului legalităţii procesului penal le revine şi
unor instituţii procesuale, precum sunt „controlul legalităţii acţiunilor organului de urmărire penală şi ale
organului care exercită activitate operativă de investigaţii”, „controlul judiciar al procedurii prejudiciare”,
„căile ordinare şi extraordinare de atac a hotărîrilor judecătoreşti” etc.
De asemenea, principiul legalităţii procesului penal dispune că, în cazurile în care legea a fost
încălcată de către persoanele care efectuează activitatea de desfăşurare a procesului penal sau de alţi
subiecţi ai procesului penal, împotriva lor pot fi aplicate sancţiuni disciplinare, administrative, civile sau
penale.
6
 1) În art. 7 alin. (1) din CPP RM legiuitorul a determinat că procesul penal trebue să se desfăşoare
în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi ale Codului de procedură penală.
Devenind parte a unui tratat sau convenţii internaţionale sau aderînd la o organizaţie
internaţională, Republica Moldova îşi asumă obligaţia de a respecta întocmai normele respective ale
dreptului internaţional. În aceste cazuri, principiile generale şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional, consemnate în documentele internaţionale şi legalizate oficial conform procedurii, obţin
calitatea de izvor al dreptului procesual penal al Republicii Moldova şi pot fi aplicate nemiglocit în
activitatea procesual penală.
Este necesar de a menţiona că în conţinutul art. 7 alin. (1) din CPP RM legiuitorul a repetat sensul
art. 2 alin. (1) şi a alin. (2) din CPP RM. Considerăm această repetare inutilă, deoarece prin întroducerea
ei în textul legii nu s-au stabilit nici reguli noi şi nici nu s-a modificat sau completat cu un nou conţinut
volumul informaţional al normelor respective deja existente în lege.
2) La art.7 alin. (2) din CPP RM se prevede prioritatea reglementărilor internaţionale în domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte în cazul dacă
există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale şi prevederile Codului de procedură penală
al Republicii Moldova.
Însă, în conformitate cu art. 8 din Constituţia RM, au prioritate faţă de prevederile legislaţiei
naţionale reglementările internaţionale care cuprind nu numai domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, dar şi alte domenii consemnate în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi în
tratatele la care Republica Moldova este parte.
Bazîndu-ne pe aceste considerente, ne convingem că formula „...în domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului...” care se conţine în alin. (2) cît şi în alte alineate ale art.7 din CPP
RM este de prisos şi trebuie exclusă. În ce priveşte desfăşurarea procesului penal, recomandăm ca
organele judiciare în activitatea lor să aplice în direct indicaţiile art. 8 din Constituţia RM.
Conform titlului art. 7 din CPP RM „Legalitatea procesului penal” şi denumirii capitolului 2:
„Principiile generale ale procesului penal” ar fi fost normal, dacă în textul lui era expusă noţiunea,
conţinutul şi esenţa principiului legalităţii procesului penal.
Însă, sîntem nevoiţi să constatăm că, alin. (1) parţial, iar alineatele (2),(3),(4),(5),(6) şi (7) al art. 7
în întregime, sînt cosacrate, nu principiului legalităţii, ci reglementării chestiunilor cu privire la legea
procesuală penală ca izvor juridic al dreptului procesual penal, cu privire la ordinea aplicării ei în
activitatea organelor judiciare în cazurile cînd se descoperă neconcordanţe între prevederile normelor
internaţionale şi prevederile legislaţiei naţionale, cu privire la regimul juridic al Hotărîrilor Curţii
Constituţionale a Republicii Moldova şi al Hotărîrilor explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie
a Republicii Moldova.
Credem că, aceste norme, după sensul lor, sînt mai aproape de conţinutul
art. 2 din CPP RM, în componenţa căruia ele şi-ar găsi locul cel mai potrivit. Iar în conţinutul art. 7 din
CPP RM, după părerea noastră, trebuie să fie întrodusă definiţia legalităţii procesului penal, să fie
desfăşurată esenţa şi conţinutul legalităţii în calitate de principiu al procesului penal, să fie prevăzute
garanţiile care asigură respectarea acestui principiu în activitatea procesual penală.
3) Art.7 alin.(3) din CPP RM prevede procedura de sesizare a Curţii Constituţionale în cazurile
dacă instanţa de judecată, în procesul judecării cauzei penale, constată că norma juridică ce urmează a fi
aplicată contravine prevederilor Constituţiei.
În acest caz, dacă norma juridică este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului
constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rîndul
său, sesizează Curtea Constituţională.
Judecarea cauzei va fi reluată după ce Curtea Constituţională se va expune privitor la chestiunea în cauză.
4) Dacă instanţa de judecată, în procesul judecării cauzei penale, stabileşte că norma juridică ce
urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act juridic care nu poate fi supus
controlului constituţionalităţii, instanţa va ignora această normă şi va aplica în direct acele prevederi ale
legii care corespund normelor constituţionale, legilor şi principiilor generale.
5) Dacă, în procesul judecării cauzei sau în alte faze ale procesului penal se va constata că norma
juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau în alte domenii, la care Republica Moldova este
7
parte, instanţa de judecată, procuratura sau organele de urmărire penală vor aplica reglementările
internaţionale în direct, motivînd hotărîrile sale.
6) Conform art. 140 al Constituţiei Republicii Moldova hotărîrile Curţii Constituţionale privind
interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor legi şi alte acte normative, sau a unor
părţi ale acestora, sînt obligatorii pentru instanţele de judecată, organele de urmărire penală şi pentru
persoanele participante la procesul penal. Hotărîrile Curţii Constituţionale sînt definitive şi nu pot fi
atacate.
7) Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu caracter explicativ în chestiunile privind
aplicarea prevederilor legale în practica judiciară, ne fiind obligatorii precum sînt prevederile legale, au
caracter de recomandare pentru instanţele judecătoreşti, procuratură şi organele de urmărire penală.

Articolul 8. Prezumţia nevinovăţiei.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în Declaraţia universală a drepturilor omului

din 10 decembrie1948 (art.11), în Constituţia Republicii Moldova (art.21) şi în prezentul Cod (art.8).
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul din
drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei de vinovăţie în numeroase
documente de drept internaţional în care se consacră drepturi fundamentale ale persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp ţi în o serie de instrumente de drept
Internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în Declaraţia
Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în partea europeană a lumii este o prevedere importantă a Revoluţiei
franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, cînd o persoană
atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi
demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice Internaţionale la care este parte şi Republica Moldova conţin prevederi a prezumţiei
nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 § 2 al Convenţiei
Europene de apărare a Drepturilor Omului (1950); Art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor
civile şi politice (1966). Aceste reglementări primesc o confirmare şi în legislaţia internă a Republicii
Moldova – Constituţia R.M. în art. 21 prevede că orice persoană acuzată de un delict este prezumată
nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cazul
căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură Penală în art. 8 –
“Prezumţia nevinovăţiei” – stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărîre
judecătorească de condamnare definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt pînă la proba contrarie)
este una legală şi relativă. Aceste se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege şi este posibilă
răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul
procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultînd toate garanţiile
puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată pentru a nu-i încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda şansa şi garanţiile
reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vre-unei persoane să-şi dovedească nevinovăţia
sa (art. 8 al (2) CPP R.M.). De asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a
persoanei ca vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vre-un
interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se
stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu
înseamnă şi stabilirea vinovăţiei1. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 CPP R.M.,
art. 64 al. P. 7, art. 66, al. 2 p. 7). Pînă la adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la rămînerea
definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrînge
şi în alte raporturi, decît cel Procesual-penal – pînă la rămînerea definitivă a sentinţei persoana dispune de
toate drepturile constituţionale, participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei, ş.a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile despre
vinovăţia persoanei despre săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în

1
“Tratat de Procedură penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck, 2001, p. 42.
8
probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că
pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor informaţii certe şi
veridice despre vinovăţia ei, neadmiţîndu-se presupunerile sau probele afectate de incertitudine.
Legiuitorul stabilind chiar interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în
cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în
sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei
sentinţe de vinovăţie.
În cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii cînd nu este clară aplicabilitatea dreptului
persoanei de a fi considerată nevinovată. În unele cazuri Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
explică şi extinde sensul acestei prezumţii. În cazul Minelli c/Elveţiei (1983) Curtea a recunoscut încălcată
prezumţia cînd unei persoane i s-a refuzat admiterea acţiunii pe motiv de scurgere a termenului de
prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa unei hotărîri judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă un
sentiment că persoana este vinovată.
În cauza Allenet de Ribemont a Franţei (1995) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia în cazul
cînd autorităţile judiciare s-au pronunţat în public despre vinovăţia unui individ pînă la anunţarea deciziei
definitive asupra vinovăţiei lui.
Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la acuzare, cum
ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi Curtea, totuşi urmăresc
protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale comise de aproapele său. În o serie de cauze
(A.P., M.P. şi T.P. a (Elveţiei (1997) şi E.L., R.L. şi Dna J.O. – L. c/Elveţiei (1997), Curtea a stabilit o
încălcare a art. 6 (2) atunci cînd Guvernul a impus amenzi asupra urmaşilor persoanelor, care au fost
declarate vinovate de fraude fiscale.
Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi
constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de operare.
Cu toate acestea nu este posibil şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut al acestei
prezumţii pentru a nu ajunge într-o extremă cînd să nu fie permise nici o acţiune procesual-penală, care
limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem o sentinţă definitivă, or sentinţa definitivă nu
poate fi emisă decît după o urmărire penală care implică şi măsurile proc4esuale de constrîngere cu
respectarea prevederilor legii.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat atunci tot ea presupune şi faptul că nici o
persoană recunoscută vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de dreptate şi justiţie, nu trebuie
să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea în raport se greutatea
infracţiunilor săvîrşite2.

Articolul 9.

Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în care

intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată din mai multe
considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al
societăţii cînd este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest drept moral, inerent
persoanei statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită angajamentelor internaţionale şi
actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu privire la drepturile
şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe
între aceste acta internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările
internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în art. 10 –
acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de
Procedură Penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană se
materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a
întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele

2
Nicolae Volonciu “Tratat de Procedură penală” partea generală, vol. I, Ed. juridică, p. 122.
9
participante la procesul penal sunt şi altele, decît acele persoane cu funcţii de răspundere şi/sau
reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul dat garantează,
în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele oficiale implicate
în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor, libertăţilor şi
demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual-penale sau
alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din momentul în care
a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în virtutea principiului
oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. În aceste cazuri, în interesul
societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă de timp, în cadrul procesului penal.
Al. 2 al art. 10 CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de
către organele competente a măsurilor de constrîngere, numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de
Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie
în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul “Măsurile Preventive”, capitolul “Controlul Judicial al Procedurii
prejudiciare. Aceste norme juridice şi altele din Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi
modul de limitare a drepturilor prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii
umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la tratamente
cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi impunerea participării la acţiuni
procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M. consacră acest principiu în al. 24:
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o vastă
reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest
principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din
01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din
1966 în art. 7 iarăşi consacră acest principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea
torturii şi a altor Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1 stabileşte:
Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau
dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite
informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este
bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate
pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale art. 3 al.
CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia
Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale
examinate de Curte. În cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă
1969) au determinat gradele comportamentului interzis după cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri, sau
aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat grave
suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
10
 Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau care îl
determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar în esenţă
păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr. 6 la
CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru a nu ofensa,
jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere
demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului
posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc
neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea RM privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.

Articolul 10.
Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în care
intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată din mai multe
considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al
societăţii cînd este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest drept moral, inerent
persoanei statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită angajamentelor internaţionale şi
actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu privire la drepturile
şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe
între aceste acta internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările
internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în art. 10 –
acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de
Procedură Penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană se
materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a
întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele
participante la procesul penal sunt şi altele, decît acele persoane cu funcţii de răspundere şi/sau
reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul dat garantează,
în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele oficiale implicate
în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor, libertăţilor şi
demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual-penale sau
alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din momentul în care
a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în virtutea principiului
oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. În aceste cazuri, în interesul
societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă de timp, în cadrul procesului penal.
Al. 2 al art. 10 CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de
către organele competente a măsurilor de constrîngere, numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de
Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie
în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul “Măsurile Preventive”, capitolul “Controlul Judicial al Procedurii
prejudiciare. Aceste norme juridice şi altele din Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi
modul de limitare a drepturilor prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii
umane.

11
 Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la tratamente
cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi impunerea participării la acţiuni
procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M. consacră acest principiu în al. 24:
(3) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(4) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o vastă
reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest
principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din
01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din
1966 în art. 7 iarăşi consacră acest principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea
torturii şi a altor Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1 stabileşte:
Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau
dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite
informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este
bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate
pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale art. 3 al.
CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia
Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale
examinate de Curte. În cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă
1969) au determinat gradele comportamentului interzis după cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri, sau
aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat grave suferinţe
mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau care îl
determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar în esenţă
păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr. 6 la
CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru a nu ofensa,
jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere
demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului
posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc
neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea RM privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.
Codul Penal al RM în art. 137 prevede răspundere penală pentru persoanele care aplică tratamente
inumane inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plîngere la procuratură, sau procesul penal se
poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată cînd au loc acţiuni ce încalcă
drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

12
 Articolul 11.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale R.M. şi
în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8 recunoaşte dreptul
persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea
dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii
sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate
ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului3 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil cuprinde în
sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire,
de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în
reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei
primejdii care ameninţă viaţa integritatea fizică sau bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii
au loc în cadrul sau înafara unui proces penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa locului pot fi
ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile în timpul nopţii( p.49
art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 2200 şi 600), cu
excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor cînd se admite constrîngerea
acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii
“domiciliul” în procedura penală – locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau
temporară a unei sau mai multor persoane (casă apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă
maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de
Procedură Penală este şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei persoanelor care
locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările
domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente, pot fi ordonate şi efectuate în
baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil, prin
demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în domiciliul unor
persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziţia se poate efectua în baza unei
ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat,
dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei
efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley
c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care
domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia statului şi la
acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violare de
domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în
reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi
percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile ilegale sunt
pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul de Procedură
Penală al R.M.).

Articolul 12.

3
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica Moldova în 1990.
13
 Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale R.M. şi
în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8 recunoaşte dreptul
persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea
dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii
sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate
ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului4 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil cuprinde în
sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire,
de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în
reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei
primejdii care ameninţă viaţa integritatea fizică sau bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii
au loc în cadrul sau înafara unui proces penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa locului pot fi
ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile în timpul nopţii( p.49
art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 2200 şi 600), cu
excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor cînd se admite constrîngerea
acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii
“domiciliul” în procedura penală – locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau
temporară a unei sau mai multor persoane (casă apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă
maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de
Procedură Penală este şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei persoanelor care
locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările
domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente, pot fi ordonate şi efectuate în
baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil, prin
demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în domiciliul unor
persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziţia se poate efectua în baza unei
ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat,
dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei
efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley
c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care
domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia statului şi la
acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violare de
domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în
reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi
percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile ilegale sunt
pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul de Procedură
Penală al R.M.).

Articolul 13.

4
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica Moldova în 1990.
14
 Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă proprie naturii
umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, cît şi de importante documente internaţionale cu privire la
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
DUADO în art. 17 şi CEDO prin art. 1 al Protocolului adiţional nr.1 din 1952 a prevăzut ocrotirea
dreptului de proprietate.
Ratificarea de către RM a actelor internaţionale menţionate mai sus a determinat şi conţinutul
Constituţia R.M. care la art. 46 stipulează că:
1) dreptul de proprietate privată, precum şi creaţele asupra statului sunt garantate; 2) cît şi la al. 3
averea dobîndită ilicit nu poate fi consfinţită. Caracterul licit al dobândirii se prezumă; 3) bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
Examinînd art. 1 a Protocolului nr. 1 CEDO Curtea a evidenţiat trei norme distincte.
Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.
Cea de-a doua normă, enunţată în a doua frază a aceluiaşi paragraf, prevede lipsirea de proprietate
şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît
din motive de:1.utilitate publică; 2. în condiţiile CPP; 3. conform principiilor generale ale dreptului
internaţional.
Cea de-a treia normă, enunţată în al doilea paragraf al art.1 din Protocol recunoaşte, printre
altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa uzul de
bunuri în conformitate cu uzul general.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a asumat dreptul de
ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate care ar trebui să servească unui scop legitim de utilitate
publică sau a unui interes general.(Cazul James c. Regatul Unit). Cu toate acestea, nu este suficient ca
ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un echilibru just
între interesele colectivităţii şi exigenţile protecţiei drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi
Lonnroth c. Suedia).
Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de utilitate
publică sau interes general (persoanele în cazurile prevăzute de art. 13, punctul 27 şi 28 al legii cu privire
la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, Veştile nr. 12, 1990 sub aspectul folosirii libere şi gratuite a
mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a
persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, trecerea la locul incidentului (care poate fi locul săvîrşirii
infracţiunii) în cazul în care acest lucru nu permite amînare, folosirea în scop de serviciu (n.a. –poate fi
cazurile de efectuarea acţiunilor procesuale) a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor,
instituţiilor, organizaţiilor, iar mijloacele ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.
Gratuitatea acestor ingerinţe este susceptibilă de a fi contestată deoarece în conformitate cu art. 1
al protocolului nr. 1 în cazul lipsirii (sau privării) de proprietate acordarea competenţei este în general
implicit impusă. Curtea, în speţa James v. Regatul Unit, a observat că deposedarea de proprietate pentru o
cauză de utilitate publică fără acordarea unei compensaţii este justificată numai în circumstanţe
excepţionale. Cu atît mai mult este justificată compensarea avînd în vedere că compensarea este prevăzută
în legile amintite anterior şi în care oferirea unei despăgubiri sau compensări este regulă.
Descoperirea unei infracţiuni, ţine de interes general şi este utilă societăţii, publicului.
Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în aceeaşi măsură atît persoanelor fizice şi juridice.
Pentru a stabili dacă a existat o privare de libertate este necesar să se examineze nu numai dacă a
existat un transfer formal al dreptului de proprietate, dar de asemenea de a examina dacă circumstanţele
faptelor cu condus la o expropriere de fapt.
Domeniul de aplicare a prevederilor art. 1 al Protocolului 1 este determinat de definiţia oferită de
Curte noţiunii de bun. Curtea, în cauza Gaus Dosierund Förder technik GmbH contra Germania a statuat
că noţiunea de bunuri are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea
unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate “drepturi
de proprietate”, deci “bunuri”, potrivit acestei dispoziţii. Noţiunea de bunuri cuprinde atît bunurile mobile
şi imobile, cît şi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (Cazul Wiggins contra Anglia),
cît şi alte drepturi reale. Cu toate acestea pentru a invoca protecţia conferită de art. 1 al Protocolului 1 o
persoană trebuie să se bucure de un drept prevăzut de legislaţia naţională care poate fi considerat ca drept
de proprietate din perspectiva Convenţiei (cazul S.V.Regatul Unit).
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care exercită activitate
operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu competenţa lor toate măsurile
15
necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de proprietate, ocrotite de
lege.
Cea de-a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate să nu
constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulată în termeni care se
regăsesc în legislaţiile naţionale5.
Condiţia stabilită de CPP ca privarea de proprietate poate avea loc în condiţiile stabilite de
prezentul Cod este răspunsul la prevederea stabilită de CEDO că “lipsirea de proprietate poate avea loc în
condiţiile prevăzute de lege. Deci ingerinţa în dreptul de proprietate care sub rezerva exigenţei securităţii
juridice sau legalităţii. În scopul satisfacerii principiului securităţii juridice statutul autoritatea publică
trebuie să respecte prevederile legislaţiei naţionale suficient de accesibile şi precise. Aceasta nu presupune
doar faptul că ingerinţa în cauză trebui să se bazeze pe unele prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi că
trebuie să existe o procedură echitabilă şi adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie luate şi executate
de către o autoritate competentă şi să nu fie arbitrare (Lithgow c. Regatul Unit).
Cuprins într-un tratat internaţional multilateral cum este CEDO această condiţie impusă de articolul
1 al primului adiţional nu ar trebui să surprindă. Se poate pune, totuşi, întrebarea: care este sensul ei, din
moment ce dispoziţiile Convenţiei sunt direct aplicabile în sistemele juridice ale statelor membre, pe de o
parte, iar, pe de alta, astfel cum dispune art. 1, înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane care
este supusă jurisdicţiei lor, drepturile şi libertăţile pe care ea le reglementează. În definitiv, rezultatul
aplicării unei dispoziţii din Convenţie ni se pare decisiv pentru aprecierea unei soluţii într-o cauză dată.
Atunci cînd un tratat, pentru a reglementa o problemă importantă face trimitere la principiile de drept
internaţional, se poate afirma cu siguranţă şi fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Că este aşa deoarece
s-a dorit a se ascunde, sub o formulă de consens aparent; persistenţa unui dezacord grav între negociatori;
altfel spus, s-a ieşit din impas de o manieră acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de
vedere cu privire la fondul problemei care nu a putut fi rezolvată6.
În cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita elementul conţinutului
dreptului de proprietate (C.C. art. 315, al. 1) prin aplicarea sechestrului. Punerea sub sechestru a bunurilor,
adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi depozitelor, este o măsură procesuală de constrîngere,
care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune
de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a
asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor
destinate săvîrşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.
Legea procesual penală prevede expres care bunuri pot fi supuse sechestrului al. 1 şi care nu pot
(art. 204 al.3), determina temeiurile punerii sub sechestru (art. 205). Avînd în vedere caracterul
fundamental a dreptului proprietăţii private de proprietate prin aplicarea sechestrului poate fi aplicate doar
în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau, după caz prin încheierea instanţei de judecată.
În vederea asigurării proporţionalităţii ingerinţei statului asupra privării persoanei de dreptul de
proprietate legea a instituit obligaţia ca valoarea bunurilor confiscate să nu depăşească valoarea acţiunii
civile sau maximul amenzii penale.
Pentru a exclude arbitrariul şi a preciza cu exactitate valoarea ingerinţei statului, cît şi pentru a oferi
garanţii procesuale persoanei a cărei bunuri sunt puse sub sechestru se întocmeşte un proces-verbal al
acţiunii respective. În procesul-verbal în particular trebuie să se indice toate bunurile materiale puse sub
sechestru, elementele de individualizare şi pe cît posibil e, costul lor.
Copia de pe procesul-verbal trebuie să fie înmînată, contra semnătură, proprietarului sau
posesorului bunurilor puse sub sechestru. Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate contesta punerea bunurilor

În Republica Moldova sunt adoptate două legi (dedicate exclusiv) are reglementează ingerinţa
5

statului în exercitarea dreptului de proprietate de către particulari, dar care nu au aplicabilitate în cadrul
procesului penal.
LR.M. cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, nr. 1384-XV din
11.10.2002 MO al Republica Moldova nr. 178-181 din 27.12.2002.
LRM exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488-XIV din 08.07.1999, MO al Republica
Moldova nr. 42-44 din 20.04.2000.
6
Corneliu Bîrsan, Limitările dreptului de proprietate reglementate de CEDO, Pandectele Române, 31/2003, p. 179-180.
16
sub sechestru în ordinea prevăzută de CPP, iar alte persoane au dreptul de a cere scoaterea bunurilor puse
sub sechestru şi-n ordinea procedurii civile.
Principalele reglementări pe care dreptul procesual le foloseşte în scopul arătat se polarizează în
jurul instituţiei acţiunii civile în procesul penal. În cazul săvîrşirii infracţiunii poate să se producă un
prejudiciu persoanelor fizice li juridice. De aici şi necesitatea persoanelor fizice şi juridice. De aici şi
necesitatea unei reglementări adecvate, care, deşi şi cu caracter civil, poate şi este folosită de legea
procesual penală în anumite condiţii pentru ocrotirea relaţiilor patrimoniale lezate printr-o faptă penală.
În vederea ocrotirii bunurilor persoanei reţinute, arestate sau supuse măsurii preventive arestării la
domiciliu, cît şi-n privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate organul de urmărire
penale au instanţe de judecată pot lua măsuri de ocrotire. Aceste măsuri sunt luate în vederea asigurării
integrităţii bunurilor, a căror protecţie este imposibilă de rezolvat de către persoanele menţionate mai sus
şi cînd există o justă temere că lipsa măsurilor de ocrotire ar duce la o inevitabilă privare de proprietate
asupra acestor drepturi din partea unor persoane. Măsurile de protecţie aplicată asupra bunurilor reprezintă
o modalitate de asigurare a inviolabilităţii proprietăţii realizată sub forma protecţiei proprietăţii.
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care exercită activitate
operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu competenţa lor toate măsurile
necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de proprietate, ocrotite de
lege(art. 12, lit. f LRM privind activitatea operativă de investigaţii.)7.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele a căror obiecte au fost
recunoscute corpurile delicte. În caz de achitare a persoanei, precum şi-n caz de scoatere de sub urmărire
penală pe temei de reabilitare, contravaloare obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării acţiunilor
legale se restituie de stat. Deposidarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta în
mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii ar constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională, care
nu ar putea fi justificată în conformitate cu prevederile art. 1. Celelalte bunuri se redau proprietarilor Legea
cu excepţia celor indicate la art. 162, al. 1, p. 1, 2, 4
Partea vătămată art. 60 al. 1, p. 18 partea civilă art. 62, al. 1, p. 20 are dreptul să i se restituie
bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa în calitate de mijloace de probă sau
prezentate de ea însăşi precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvîrşit
acţiunea interzise de legea penală.
Partea civilmente responsabilă, martorul, reprezentantul legal al victimei, parţii vătămate, parţii
civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de ofiţerul de
urmărire penală în calitate de mijloace de probă probă sau prezentate de ea însăşi (art. 74, al. 2, p. 3, art.
90, al. 12, p. 10, art. 78, al. 2, p. 2 CPP).

Articolul 14.
Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu terţe persoane fără
a fi întrerupt, fără cenzură.
Constituţia R.M. în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale,
al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.
Acest principiu este înscris şi în Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale în art. 8.
Constituţia Republicii Moldova în al. 2 art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a proteja
securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi prevenirea infracţiunilor, limitarea
acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale.
În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informaţii dintre
persoane apare în legătură cu administrarea probelor în cadrul urmăririi penale. Pentru a respecta acest
principiu organele de urmărire penală pot intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhautiv în Codul de Procedură
Penală în articolele 133-138.
Art. 133 Codul de Procedură Penală al. 2 prin corespondenţa care poate fi sechestrată numeşte
scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale,
comunicări prin fax şi prin poşta electronică.

7
Situaţie identică conform art. 1, al. 1 şi art. 8, al. 1, lit. a CPP. LRM privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a
altor persoane care acordă ajutor în procesul penal.
17
 Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul procesului penal pe
o cauză deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau arestate. Curtea
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului a declarat că dreptul unui prizonier la necenzurarea
corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este
principalul mod, prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale (Campbell c/Regatul Unit (1992)),
Cologero Diana c/Italiei (1996). În jurisprudenţa pe alte cazuri (Silver şi alţii c/Regatul Unit (1983))
Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără caracter juristic, în cazuri cînd există suspiciuni că
scrisorile prezintă corespondenţa unor deţinuţi periculoşi despre unele practici comerciale legale sau alte
aspecte asemănătoare.
Interceptarea comunicărilor persoanelor sunt limitate de Codul de Procedură Penală. Sechestararea
corespondentei se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie în urma unui demers motivat din
partea organelor de urmărire penală. În art. 135 al. 4,5 CPP se liitează durata totală de interceptare a
convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să informeze, cel tîrziu odată cu terminarea
urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate, despre acest fapt.
Administrarea acestor probe cu încălcarea formei prevăzute de Cod Procesual Penal atrage neadmiterea lor
ca informaţie probantă, iar persoanele care au săvîrşit fapte în mod intenţionat pot fi atrase la Răspunderea
Penală conform art. 178 CP al R.M.

Articolul 15.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt garantate, inclusiv
statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe
teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în cadrul
unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici
o discriminare pe temei de naţionalitate, origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în vigoare8,
procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunţată lae xaminarea cauzei
concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces judiciar.9
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi
dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale procesului penal vine să
marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi a tuturor persoanelor nevorbitori în
limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decît cea de stat, hotărîrile
procesuale (ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se
întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi
documentele hotărîrile susmenţionate sunt subiecţii oficiali în special procurorii şi judecătorii, care
conform legii10 sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical şi
gramatical, cît şi-n special cunoaşterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în
vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii
legale de a desfăşura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea procesului penal şi a
vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal
un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod
gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la audiere. Legislaţia procesual-
penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la
procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi
materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin
interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele competente (oficiale) sau

8
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
9
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr. 12 din
09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
10
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
18
numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude
participarea formală a interpretului în procesul penal este necesar de a verifica dexteritatea profesională
care ţine de documentare privind calitatea sa de interpret, informaţie despre experienţa profesională cît şi
aprecierea obiectivă de către însuşi interpret despre posibilitatea sa de a traduce complect şi corect.
Asigurarea formală a prezenţei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare
esenţială a dreptului la interpret11.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se desfăşoară
procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau traducător revine
subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior
fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii
interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor care
înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică în
exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare,
este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu12 .
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba procedurii
judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult sau mai puţin
limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu
înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat( cazul Luedicke, Belkacem şi Koc
contra Germaniei)că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile
unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire
temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii de la Strasbourgh au considerat ca
garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează la interpretarea din timpul audierii, ci se
extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatorului pe care
acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil.
Articolul 16.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt garantate, inclusiv
statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe
teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în cadrul
unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici
o discriminare pe temei de naţionalitate, origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în vigoare13,
procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunţată lae xaminarea cauzei
concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces judiciar.14
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi
dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale procesului penal vine să
marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi a tuturor persoanelor nevorbitori în
limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decît cea de stat, hotărîrile
procesuale (ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se
întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi
documentele hotărîrile susmenţionate sunt subiecţii oficiali în special procurorii şi judecătorii, care
conform legii15 sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical şi
gramatical, cît şi-n special cunoaşterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în

11
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
12
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
13
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
14
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr. 12 din
09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
15
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
19
vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii
legale de a desfăşura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea procesului penal şi a
vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal
un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod
gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la audiere. Legislaţia procesual-
penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la
procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi
materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin
interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele competente (oficiale) sau
numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude
participarea formală a interpretului în procesul penal este necesar de a verifica dexteritatea profesională
care ţine de documentare privind calitatea sa de interpret, informaţie despre experienţa profesională cît şi
aprecierea obiectivă de către însuşi interpret despre posibilitatea sa de a traduce complect şi corect.
Asigurarea formală a prezenţei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare
esenţială a dreptului la interpret16.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se desfăşoară
procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau traducător revine
subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior
fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii
interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor care
înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică în
exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare,
este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu17 .
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba procedurii
judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult sau mai puţin
limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu
înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat( cazul Luedicke, Belkacem şi Koc
contra Germaniei)că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile
unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire
temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii de la Strasbourgh au considerat ca
garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează la interpretarea din timpul audierii, ci se
extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatorului pe care
acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil. Din aceste considerente este
important de analizat perspectiva posibilităţii trecerii în sarcina condamnatului a cheltuielilor de
judecată(în care se includ şi plăţile ce urmează a fi plătite interpreţolor şi traducătorilor) în urma împăcării
cu partea vătămată(art.223, al. 5)18.
Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o cunoaşte cel
mai bine. S-a precizat încă că chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare coincide cu cea a
inculpatului, modul de exprimare a organelor judiciare trebuie să fie de aşa natură, încît inculpatul să
înţeleagă exact şi în detalii învinuirea19.

16
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
17
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
18
Considerăm că această prevedere este contrară spiritului art. 6, al. 3, p.e al Convenţiei şi concomitent poati constitui o piedică
majoră în implemintarea elementelor justiţiei restaurative în procesul penal autohton.
Dec. Nr. 836/1978 a Comisiei Europene a drepturilor omului, publicată în Iurisprudence de Liege,
19

Mons. et Bruxelles, 1987, p. 1439, citat N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, p. 116.
20
 Aceasta obligă organul judiciar, ori de cîte ori este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate
folosite.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bănuitului,
inculpatului, învinuitului actele procedurale. Lex: ordonanţă de punere sub învinuire rechizitoriul, sentinţa
şi decizia instanţei de judecată) fiind traduse în limbalui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.
Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege şi
instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii a procesului penal şi din acest considerent
încălcarea lui conduce la desfiinţarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti20.

Articolul 17.
Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport conflictual
de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrşirii unei infracţiuni. Aceste fapte constituie şi obiectul
raportului procesual-penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal
părţile şi alţi participanţi cu dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la
asistenţa unui apărător.
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare constă în
totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care potrivit legii le au justiţiabilii pentru apărarea
intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin:
darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri21.
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale ale multor
state, inclusiv R.M.
Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată valoarea de principiu obligaţiei statului de a
asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului,
părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de
un apărător ales sau în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat din bugetul de stat.
Formularea acestui principiu, în CPP al R.M. ca “asigurarea dreptului la apărare” diferă, după
conţinut de situaţia “asigurarea dreptului de apărare”. Această formulare însă nu reduce totalitatea
formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unui avocat. Art. 17, al. 2 al Codului de
procedură penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a asigura
participanţilor la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor procesuale în condiţiile prevăzute de
lege procesuală. Formularea menţionată este una legală şi include în sine toate prerogativele, facultăţile şi
posibilităţile exercitării apărării unei persoane. Avînd în adere importanţa fundamentală a dreptului de
apărare, constituţie R.M. în art. 26 consacră garanţia dreptului la apărare.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia Europeană pentru
apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune are
dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, şi dacă nu dispune de mijloace
necesare pentru al plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele
justiţiei o cer. În Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30. “Cu privire la
practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului p. 6. Curtea stabileşte criteriile cînd interesele justiţiei cer prezenţa avocatului:
a) în caz de complexitate sporită a cauzei;
b) în dependenţă de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur –
urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în
parte;
c) în dependenţă de importanţa şi pericolul faptei de Comiterea căreia este bănuită sau învinuită
persoana.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire penală şi instanţa
să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui
apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe (art. 57, al. (2) p. 14).

20
Ex: decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 12/a-211/99 din 14.09.99,
Sinteza practicii judiciare, Chişinău, 2000, p.299

Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală - Vol. V, Uintilă Dongoroz, Siegfried Kahane,
21

George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stăinoiu. Ed. Acad. Române – 2003; All Beck.
21
 Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal, trebuie să posede licenţa de avocat
eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în modul prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat
(de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă din reglementările internaţionale la care R.M. este
parte şi din normele ei interne. Constituţia în art. 26 p.(1) garantează dreptul la apărare. Această garantare
se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre
avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu
afecteze calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizată şi prin o
serie de norme din CPP al R.M. care cuprind ca şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în art. 6
p. 3:
- să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră detaliată
asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. (şi în articolele 64 CPP al R.M.);
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale.
Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a
audierii; prima audiere şi următoarele să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu; să
dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi pînă la audierea lui în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lîngă asistenţa unui avocat legea Procesual penală
prevede garantează şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de urmărire penală sunt
obligate în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sînt în
favoarea părţii (art. 19 CPP al R.M.)
În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor
implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului sunt axate pe realizarea eficientă a
apărării lor.
Principiul asigurării dreptului la apărare stabilesc, în art. 17 al CPP al R.M. şi în art. 26 al
Constituţiei R.M., că părţile, în tot cursul procesului au dreptul să fie asistate de avocat ales sau unit din
oficiu. Codul de Procedură penală specifică noţiunea de “părţi” care au acest drept: bănuitul, învinuitul,
inculpatul. Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să asigure participanţilor la
procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia organului de
urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales sau, după caz din oficiu (art. 57 al. 2 p. 14
CPP al R.M.).
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal procedura interzice
organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului la audierea martorului sau părţii vătămate.
Mai mult, acest drept pentru martor, împiedică folosirea informaţiei pe care o depune, împotriva sa în cazul
în care poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Art. 63 al. 6 interzice integrarea în calitate de martor a
persoanei faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune. Aceste două norme funcţionează
într-un mod de completare reciprocă pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.
Este interzis, de asemenea, orice amestec în actualitatea persoanelor care exercită apărarea în
limitele legale este sancţionată.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cauzele Can a/Austriei (1985)
si Campbell şi Fill a/Regatului Unit (1984), recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită
cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul consultaţiilor
nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Compbell şi Fell a evidenţiat că în
anumite împrejurări excepţionale, Statul poate limita aceste consultaţii particulare, atunci cînd există
acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionînd în secret în
înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionînd în mod serios mersul
justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini a/Italiei (1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori
de la un prizonier către avocatul lui constituie o încălcare a art. 6(3) (6) al CEDO.
Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. CPr.P al R.M. stabileşte acest
drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în mod forţat ar încălca însuşi principiul
dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat în acest sens art. 69 al CPP unde sunt enumerate cazurile de
participare obligatorie a apărătorului în cauza penală:
- cînd aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
- cînd persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau mintale;

22
 - cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în termen, este
minor, cînd i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi
alte cazuri prevăzute de art. 69 CPP al R.M.
Tot aici este menţionată şi situaţia prezenţei obligatorii a prezenţei avocatului, “cînd interesele
justiţiei o cer”. Hotărîrea Plenului CSI nr. 30 din 09.XI.1998 Cu privire la Practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, recomandă a
lua în consideraţie unele criterii de a stabili dacă “interesele justiţiei” cer sau nu prezenţa obligatorie a
avocatului:
a) Complexitatea cazului – cu cît este cazul mai complicat, cu atît este mai mare necesitatea
prezenţei obligatorii a avocatului.
b) Capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) Importanţa şi pericolul faptei se comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana şi scutinţa
probabilă. Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru prezenţa obligatorie a apărătorului.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu numai formală. Astfel
Curtea EDO în cauza Goddi a/Italia a constatat încălcarea art. 6 (3) © a Convenţiei atunci cînd avocatul
“desemnat” nu a întreprins atunci de fapt pentru apărarea persoanelor şi el au fost condamnate. Într-o altă
cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu
este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singur, ci un drept individual, la care se aplică
standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un
conflict cînd persoana, căreia i se acordă apărare obligatorie, nu colaborează cu apărătorul atunci acesta
trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de
vedere al apărării.
Convenţia deasemenea prevede, în spiritul dreptului de apărare şi dreptul de confruntare al
martorilor (Art. 6 (3) (d)). Curtea recunoaşte încălcarea principiului cînd nu se respectă egalitatea armelor
la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor cheme diferite, (Bonisch
a/Austriei (1985), sau atunci cînd condamnările se întemeiau pe declaraţiile unor martori anonimi pe care
nu i-a putut audia sau pune întrebări apărarea (Koplovski c/Olandei (1989), Windisele c/Austriei (1990)).
Codul de Pr.P al R.M. înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările art. 110 stabilind procedura
ascultării martorilor cu statut procesual special (de protecţie a lui).
Părţile dispun de Pr. Dreptului de Apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a Procesului penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de Pr. Legalităţii, se corelează cu procesul
oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi folosirea limbii de procedură şi se
întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie22.

Articolul 18.
Procesul de înfăptuire a justiţiei, dintotdeauna a atras şi a interesat membrii societăţii. Acest interes
fiind reciproc şi util. Legiuitorul respectă exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată pentru a
demonstra că în orice situaţie cînd are loc o infracţiune, făptuitorul este judecat, întotdeauna în condiţii
legale.
Constituţia R.M. în art. 107 prevede că în toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt
publice. Constituţia admite, însă nu specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile
închise, în care se respectă toate regulile de procedură.
Codul de Procedură Penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le conţine art. 6 al
Convenţiei Europene Drepturilor Omului: Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică.
Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala
de şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol şi cunoaşte cazurile cînd poate fi limitat accesul
persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele se pot petrece cu uşile închise în interesul moralităţii,
ordinii publice sau se securităţii naţionale, cînd interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o
cer. Justiţia poate decide şi în alte cazuri, cînd consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile
închise, atunci cînd datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea prejudicia interesele justiţiei. În
aceste cazuri decizia de a examina dosarul în şedinţă închisă trebuie argumentată şi să fie respectate toate
normele procedurii judiciare.

22
“Tratat de Procedură Penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Ed. ALL Beck 2001, p. 44.
23
 Jurisprudenţa CEDO, în cauza Le Compte, Vau Lenven si De Meyere c/Belgiei (1981), a decis că
dreptul la publicitate nu este în mod necesar interzis dacă cele două părţi ale procedurii consimt
desfăşurarea judecării în şedinţă secretă.
Caracterul public al şedinţei de judecată, atunci cînd şedinţa nu necesită a fi desfăşurată în mod
secret, este extins asupra tuturor etapelor judecăţii: în fond, în apel, în recurs şi dacă sunt, şi în cadrul căilor
extraordinare de atac.
Art. 316 al Codului de Procedură Penală mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şedinţei de
judecată în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vîrsta de 16 ani şi persoanele
neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate
care sunt obligate să poarte armă din oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştea sunt colaboratorii poliţiei
care asigură ordinea în şedinţa de judecată, şi în cazurile cînd persoanele judecate necesită pază sporită.
Întru realizarea acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii reprezentanţilor mass-media
sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foro, audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de
către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii.
Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al şedinţei de judecată pot
duce la casarea oricărei hotărîri prin folosirea căilor de atac a hotărîrii pronunţate. (Art. 427 şi 444 (PP).
După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărîrea adoptată se pronunţă, fără nici o excepţie, în mod public.
Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei justiţiei într-o societate
democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiţiei, cînd societatea ştie că orice
faptă ilegală este sancţionată; şi de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi
motivează hotărîrile atunci cînd şedinţa este deschisă au cînd se înregistrează pentru mass-media.

Articolul 19.
Accesul liber la justiţie este principiu ce reiese din interpretarea art. 6 par. al CEDO. Directivele
prevăzute de art. 6 sunt anunţate în art. 19 al CPP. Art. 20 al CRM determină că orice persoană are
dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care
violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la
justiţie.
Prevedere asemănătoare se remarcă şi-n Pactul Internaţional cu privire la drepturile politice şi civile
(art. 14) unde orice persoană are dreptul în litigiul în care se află să fie examinat de un tribunal
independent.
Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi evocată de
Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie23 şi Curţii Constituţionale.24
Art. 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca “cauza să fie judecată în mod echitabil”. Această
expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei, printre care se evidenţiază un
drept autonom respectiv dreptul de a avea acces la o instanţă judecătorească care se constituie a fi unul
din cele mai importante elemente ale art. 6 CEDO.
Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese, a fost reţinută de Curte pentru prima
dată în cauza Golder c. Regatul Unit (1975), conceptul fiind dezvoltat în jurisprudenţa ulterioară.
Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-o modalitate în care asupra acuzatului continuă să planeze o
bănuială de vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat, încălcîndu-se de această dată şi
prezumţia de nevinovăţie (Cauza Minelli c. Italia, 1983)
Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putînd renunţa la aceasta, cu
condiţia că renunţarea să fie făcută într-o manieră clară, evidentă (Neumeistor c. Austria, 1981), (Calozza
c Italiei, 1985).
La rîndul său, prin legislaţia internă25 statele părţi pot stabili anumite limitări ale dreptului de acces
la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul chiar în substanţa sa, să urmărească un scop
legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între măsurile restrictive şi scopul urmărit.

23
Hotărîrea Plenului CSS a RM cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CRM, nr. 2
din 30.01.1996//Culegere de hotărîri explicative.- Chişinău, 2002.- P. 9
24
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, al. 4 din Codul de Procedură Penală,
nr. 20 din 16.06.97
24
 Este cazul regulilor restrictive privind accesul la Justiţie a minorilor şi a persoanelor cu deficienţe
mintale, prevăzute în legislaţia multor state (Goldner c. Regatul Unit).
Dreptul de acces la instanţă în corespundere şi obligarea statelor – părţi de a-l facilita.
Pe planul dreptului intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din
Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca un principiu
fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor.
Rezultă prin urmare, că dreptul persoanei de a se adresa este un drept fundamental, căreia îi
corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte
deschizîndu-se calea Justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i
este îngăduit ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele.
Din analiza textului constituţional pot fi desprinse cîteva elemente definitorii ale dreptului de a te
adresa Justiţiei şi anume: 1. întrucît textul se referă la orice “persoană” înseamnă că el cuprinde sub
protecţia sa, atît persoane cetăţeni ai RM, cît şi persoane cetăţeni străini apatrizi, atît persoane fizice şi
juridice (în dependenţă de calitatea lor procesuală); 2. Accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia
sau valorificarea drepturilor subiectiv dar şi intereselor legitime.263. Dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din
Constituţie, prin lege, se poate proceda la restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi,
exercitarea dreptului de a te adresa în justiţie nu poate fi nici odată îngrădită.
Problema dirijării noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţa principiului constituţional al
liberului acces la justiţie.
Justiţia în acord cu CEDO şi reglementarea internă este puterea judecătorească. Ea cuprinde
instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care sunt independenţi li se
supun numai legii.
Legea determină cadrul procedural de realizare a accesului liber la justiţie. Astfel, posibilitatea
sesizării instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se va
realiza pe calea înaintării cererii directe.
În acord cu dispoziţiile art. 6, alin. 1 din CEDO, accesul liber la justiţie se poate realiza integral, în
finalitatea sa, numai printr-un tribunal independent şi imparţial organizat cu respectarea principiilor
puterii judecătoreşti.
De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va putea obţine deplin, decît printr-un proces echitabil,27
în cadrul căruia să se asigure şi să se garanteze toate drepturile inclusiv şi dreptul la apărare şi libertăţile
individuale, respectarea termenului rezonabil şi asigurarea unei instanţe independente, imparţiale şi legal
constituite care va activa în conformitate cu principiul legalităţii.
Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie de asemenea să se completeze cu art. 13
care prevede dreptul la un recurs efectiv (Kudla c. Polonia, 2000). Desigur, accesul liber la justiţie nu
înseamnă numai, posibilitatea înaintării acţiunii sau cererii în instanţa de judecată, ci şi posibilitatea de a
se folosi de căile de atac prevăzute de lege.28

25
CPP la art. 75 stabileşte persoanele incapabile în procesul penal şi la art. 76 stebileşte că persoanele incapabile nu-şi pot
exercita de sine stătător drepturile procesuale acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.
26
Vezi art. 401, al. 1, p. 6 CPP
27
Suplimentar accesului liber la justiţie conţinutul noţiunii de proces achitabil include: a) audierea în prezenţa acuzatului; b)
dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, c) egalitatea armelor; d) dreptul la o procedură contradictorie; e) dreptul la o
hotărîre motivată.
28
În problema contradictorie în cadrul procesului penal a RM ţine de: a) excluderea părţii vătămate din cercul persoanelor
capabile de a inainta cereri în cadrul căilor de atac; b) condiţionarea exercitării dreptului la recursul împotriva hotărîrilor
instanţelor de apel şi recursului în anulare prin semnătura unui avocat specializat, admis de CSJ. Aceeiaşi prevedere, în cadrul
procesului civil, a fost declarată neconstituţională (…….). Procedura în privinţa declarării reconstituţionalităţii art. 421 şi 452
CPP. (această prevedere a distrus dreptul părţii vătămate de a înainta cerere în cadrul căilor de atac care nu mai poate apela la
acest drept sub aspectul atăcării laturii penale).
25
 Accesul la justiţie, în cazul anumitor categorii de persoane poate fi permis numai dacă se obţine
autorizarea autorităţii competente în lipsa cărora procesul încetează. În această categorie intră
judecătorii,29 cît şi parlamentarii,30 numai după ridicarea imunităţii.
Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţie financiară a persoanei şi din acest
considerent statele în conformitate cu rezoluţiile Consiliului Europei ar trebui să asigure un acces real la
justiţie.31
Este necesar de subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un obstacol de fapt, fie de drept
şi excluderea lor, în cazuri necesare , ce determină faptul că dreptul analizat nu va fi teoretic şi iluzoriu, ci
efectiv.
Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal. Scopul instituţiei
menţionat este asigurarea imparţialităţii instanţei de judecată şi posibilitatea oferită părţilor, invocănd
cazurile de incompatibilitate, de a exclude. Prin intermediul recuzării de la înfăptuirea justiţiei judecătorul
care este direct sau indirect, interesat în soluţionarea cauzei.
O particularitate a art. 19 CPP în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie este obligaţia organului de
urmărire penală, procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele32
complet33 şi obiectiv34 a circumstanţelor cauzei.
Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării eficiente a regulilor
enunţate:
1. cazurile de incompatibilitate (art. 37 CPP, art. 54 CPP)
2. nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia (imposibilitatea impunerii bănuitului,
învinuitului de a-şi dovedi nevinovăţia), art. 8, alin. 2
3. neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor mijloace de
constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (art. 94, alin. 1. P. 1).
4. Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (art. 101, alin. 3).
Instanţa cercetează şi pune la baza hotărîrii este numai probele la cercetarea cărora au avut acces
toate părţile în egală măsură.
Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare fundamentală în cadrul
procesului de apreciere a probelor fiind mecanismul legal de formare a propriei convingeri a instanţei de
judecată şi reprezentantului organului de urmărire penală, procurorului.
Existenţa examinării sub toate aspectele complet şi obiectivă a circumstanţelor cauzei şi probele
prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare
cauză examinată.
Articolul 20.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului continuu
de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor procesual-penale cu prevederile
tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se prevede că orice
persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească
împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces achitabil (art. 6
al Convenţiei) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îi atribuie acestui
termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi

29
Legea
30
Legea
31
a) recomandarea nr. R (81)7 din 14.051981 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind uşurarea, înlesnirea căilor
de acces la justiţie; b) recomandarea nr. R (93)1 din 8.01.1993…., relativă la accesul efectiv la drept şi justiţie al persoanelor
aflate în sărăcie.
32
Asigură cercetarea circumstanţelor cu valoare juridică şi probelor pertinente cu toate calităţile şi semnele lor, examinarea
tuturor versiunilor obiectiv posibile care determină direcţia activităţii probatoare şi exclude unilateralismul şi subiectivismul în
cadrul procesual de probaţiune.
33
Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de stabilit în cauza penală.
34
Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului şi inculpatului, cît şi cele care îl
dezvinăvăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuiază sau agravează raspunderea.
26
dreptul că acestea sunt norme internaţionale generale recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces
echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire
împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de statutul
Curţii penale internaţionale care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se
autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală35.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine36.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu este obligat
să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodniciei. Această
posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum sunt constituţia, climenţa,
relaţiile de familie37.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a persoanelor în
special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit efectele negative ale
condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să fie dezorganizate, în special,
prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la art. 6, p.
41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica relaţiile de
rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de organele stării civile. De
această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de “nimeni”
conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de regulă, acest drept este utilizat de martori
şi bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare intereselor sale sau ale
rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturesesc împotriva sa sau a rudelor sale
apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă să facă
declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin audierea martorului
nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau altor hotărîri judecătoreşti. Este
important de determinat limitele realizării libertăţii de mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra
cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale
rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire
penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva sa, precum şi să
primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare împotriva
sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se provoacă unei
persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană informaţii sau mărturisiri
deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură”38. Acţiunile date cad sub incidenţa art. 308 Cod
Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a face declaraţii. Asupra dreptului de a nu
se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul,
învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat39.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului împotriva
aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu contribui la propria sa
incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge

35
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
36
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
37
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
38
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
39
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea
dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, “Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.

27
la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens,
acest drept este strîns legat de principiul prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).

Articolul 21.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului continuu
de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor procesual-penale cu prevederile
tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se prevede că orice
persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească
împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces achitabil (art. 6
al Convenţiei) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îi atribuie acestui
termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi
dreptul că acestea sunt norme internaţionale generale recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces
echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire
împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de statutul
Curţii penale internaţionale care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se
autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală40.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine41.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu este obligat
să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodniciei. Această
posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum sunt constituţia, climenţa,
relaţiile de familie42.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a persoanelor în
special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit efectele negative ale
condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să fie dezorganizate, în special,
prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la art. 6, p.
41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica relaţiile de
rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de organele stării civile. De
această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de “nimeni”
conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de regulă, acest drept este utilizat de martori
şi bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare intereselor sale sau ale
rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturesesc împotriva sa sau a rudelor sale
apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă să facă
declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin audierea martorului
nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau altor hotărîri judecătoreşti. Este
important de determinat limitele realizării libertăţii de mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra
cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale
rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire
penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva sa, precum şi să
primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare împotriva
sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se provoacă unei

40
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
41
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
42
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
28
persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană informaţii sau mărturisiri
deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură”43. Acţiunile date cad sub incidenţa art. 308 Cod
Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a face declaraţii. Asupra dreptului de a nu
se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul,
învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat44.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului împotriva
aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu contribui la propria sa
incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge
la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens,
acest drept este strîns legat de principiul prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea unor
raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau procesului. Ei considerase în
cazul Mirray v. Regatul Unit că dreptul de a păstra tăcerea nu era un drept absolut. Deşi el este
incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare în excluzivitate sau în mod esenţial pe tăcerea
acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un asemenea
privelegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în consideraţie tăcerea acuzatului, în situaţii, care î mod
vădit, cer o explicaţie din partea lui. În plus Curtea menţionează în plus că concluziile care rezultă din
tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului
său, reies dintr-un simplu bun-simţ45.
O justificare a dreptului de a nu auto-incrimina ar fi o aplicare a principiului că nimeni nu poate a
fi ţinut a lucra în propria sa pagubă- nemo tenetur se detegere, de aceea singura recunoaştere a
inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia46.
Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se condamnă cu nerecunoaşterea săvîrşirii infracţiunii,
dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice acuzarea, ar însemna că ar şi
recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi
dovedească că el vinovăţia, cu atît mai mult cînd învinuirea este necredibilă. Încălcarea dreptului de a nu
autoincrimina de către organul de urmărire penală va conduce la neadmiterea datelor care au fost
obţinute.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa sau
renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe
nefavorabile pentru el.
CPP art. 63, al. 6 prevede că interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există
anumite probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice.
Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine de imunitate de a renunţa la
declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea la privilegiu este
revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la art. 371, al. 3 că martorul care este eliberat prin lege de a
face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de
judecată, declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în sediul de judecată. Totodată
se cere de menţionat că privilegiul nu se poate extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre
cele comunicate în afara procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda
apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări informaţia fiind inclusă în obiectul
probaţii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda utilizînd privilegiul renunţă să
facă declaraţii.
Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilităţii probelor în procesul penal
ajută la determinarea vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale pe care ea poate în orice
moment să le modifice dar în baza probelor acumulate din mai multe surse care oferă o viziune mai

43
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
44
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea
dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, “Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
45
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.41-42.
46
T. Pop, Drept Procesual Penal, vol. II, Tipografia Naţională, S.A., Cluj, p. 330-331.
29
obiectivă asupra săvîrşirii infracţiunii. În principal libertatea de mărturisire împotriva sa este o garanţie
importantă a apărării persoanei care a nimeri în sfera jurisdicţiei penale.

Articolul 22.
Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un principiu al reglementării
raporturilor de Drept şi procedură Penală. Este logic ca o persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru
o faptă să nu mai fi pus în situaţia de a fi pedepsit încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în
sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni inseparabile de procedura
atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea neîntemeiată a urmăririi penale în privinţa unei
persoane pentru a fi încălcat acest principii. Acest principiu era cunoscut din antichitate la Romani cu
denumirea “non bis in idem” care înseamnă: “nu de două ori pentru acelaşi lucru”, referindu-se la
instituţia răspunderii penale.
Protocolul adiţional art. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 4
prevede că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţie aceluiaşi stat pentru
săvîrşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform
legii şi procedurilor penale ale acelui stat.
Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale
aparţinînd statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul
procedurilor precedente, sunt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată. De la această regulă nu se admit
derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO; cazuri de război sau alte pericole publice care
ameninţă viaţa naţiunii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărîrea Pl. Nr. 17 din 19.06.2000 “Privind aplicarea în practica
judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale “Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale” recomandă o anumită interpretare a unor termeni din convenţie. Noul
cod de procedură penală al R.M. intrat în vigoare din 12 iunie 2003 în art. 22 acordă valoare de principiu al
procedurii penale dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori. În legea penală a R.M.
acest principiu este cuprins în art. 7 al. 2 Cod Penal al R.M. din 13 septembrie 2002, care prevede că
nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
Regula generală constă în faptul că odată cu pronunţarea şi intrarea în vigoare a sentinţei
judecătoreşti sau emiterea unei hotărîri de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale
împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai
aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă. Întru realizarea acestui principiu art. 225 al CPP la al.
(1) p. 7 şi 8 prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi
a fi încetată în cazurile în care:
- în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi
acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
- în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii.
Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite
ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă. În cazul descoperirii
unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un an de la intrarea în vigoare a
ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul
de Procedură penală în art. 6 p. 44 defineşte “viciul fundamental în cadrul procedurii precedente, care a
afectat hotărîrea pronunţată, ca fiind o încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia
pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de
Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul
ierarhic superior prin ordonanţă dacă se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea
acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea
cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea reluarea urmăririi penale se poate
dispune şi de către judecătorul de instrucţie (art. 313, al. (2); art. 287 al (2) CPP) în cazul admiterii
plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau scoatere a persoanei de sub
urmărire penală.
Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia cînd persoana a fost trasă la răspundere
administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru aceeaşi

30
faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării repetate a unei persoane pentru
aceeaşi faptă.
Art. 458 al. (3) p. 4 prevede că poate fi cerută revizuirea hotărîrea definitivă şi irevocabilă a
instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea
cunoştinţă judecata atunci cînd a dat hotărîrea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite
anterior dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului
penal.
Principiul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori este cuprins şi se respectă şi în
cazul cînd o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune într-un stat străin. Problema recunoaşterii
hotărîrilor judecătoreşti străine implică deducerea termenilor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în
caz de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este supusă pedepsei
repetate pentru aceeaşi faptă.

Articolul 23.
Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală este şi principiul
asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare (art. 23
CPP).
Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din considerentul că pe
parcursul anilor, perioadei anterioare mecanismul justiţiei penale se perfecţiona doar sub aspectul
sistemului “stat-infractor”, lăsînd în acelaşi timp fără atenţia necesară problema victimelor infracţiunii.
Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată de faptul că persoanele care au suportat un
prejudiciu sau li s-au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuşi în situaţia anterioară,
indiferent că este victima infracţiunii, abuzului de serviciu sau a erorii judiciare. Victima în cazurile
enunţate mai sus poate fi atît persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu cît şi bănuitul,
învinuitul, condamnatul.
Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vi de activitatea
autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor internaţionale47, cît şi celor naţionale
a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul cînd are loc o vătămare a dreptului său de către o
autoritate publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii oficiali ai procesului penal 48.
În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de examinat conceptul de»
victimă». Asambleea Generală a ONU a adoptat “Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei
privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere unde la art. 1 sub noţiune de victimă sunt considerate
personale, cărora individual sau colectiv le-a fost cauzată un prejudiciu, incluzînd leziunile corporale sau
prejudiciul moral, sugerinţe emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială a drepturilor lor
fundamentale în rezultatul acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile penale naţionale, inclusiv şi legile
care interzic abuzul de putere49.
Conform acestei enumerări a cazurilor de atribuire a persoanelor la categorie de victimă
conchidem că orice persoană în cazul intervenţiei infecţionale se transformă în victimă.
La nivelul paneuropean în art. 1 a Recomandării Consiliului Europei “Cu privire la statutul
procesual al victimelor infracţiunii se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-a pricinuit un
prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe emoţionale sau prejudiciu material,
direct cauzîndu-se prin acţiunile sau infracţiunile care încalcă normele penale ale statului membru.
În art. 34 al CEDO este indicat că se poate pretinde ca victima a unei încălcări de către una dintre
înalte părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale: orice persoană
fizică; orice organizaţie neguvernamentală; orice grup de particulari.

47
CEDO, art. 5 şi art. 3 al Protocolului nr. 7; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente
cu cruzime, art. 14; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 9, al. 5.
48
Constituţia Republicii Moldova, art. 53, al. ; art. 23 CPP; Legea R.M. privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti, (nr. 1545-XIII din 25.02.95, MO al R.M. nr. 50-51 din 04.06.1998; art. 1405
Legea R.M. Codul Civil nr. 1107-XV din 06.06.2002, MO al Republica Moldova nr. 82-86/661 din
22.06.2002.
49
Rezoluţia 40/34 a Asambleei Generale ONU din 29.11.1985.
31
 Conceptul de victimă în cadrul CEDO a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei Europene a
Drepturilor Omului50, cît şi-n cea a curţii şi nu poate fi apreciat exclusiv în raport cu reglementarea
internă a înaltei părţi contractante.
În cadrul CPP la art. 58, al. 1 prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau juridică căreia,
prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia unui nou participant la
procesul penal, a victimei, este rezultatul unui şir de demersuri doctrinare51 cît şi în vederea garantării
unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor lezate prin fapta
infracţională.
Încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal între persoana ale
cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate(vătămate şi făptuitorul. Legea împuterniceşte victima
să intervină pe lîngă organele (competente) în vederea cererii de pornire a unei cauze penale, să participe
la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.
Rezolvarea soluţionării cauzei (conflictului de drept) stă în puterea exclusivă a instanţelor de judecată. În
vederea aducerii conflictului de drept în sala justiţiei instanţa este sesizată de procuror, prin
rechizitotriu52, şi prin înaintarea acţiunii civile de către procuror sau partea civilă.
Victima unei fapte care contribuie componenta de infracţiune dispune de drepturile prevăzute de
art. 58 CPP şi-n special de dreptul de a cere pornirea procesului penal53, dreptul să participe la procesul
penal în calitate de parte vătămată54 şi dreptul să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale55.
Procesul penal al RM permite examinarea concomitentă a acţiunii civile în cadrul soluţionării
cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente victimei56.
Acţiunea civilă înaintată în procesul penal trebuie să îndeplinească condiţia generală – să aibă
origine dintr-o faptă infracţională şi condiţii particulare care sunt condiţii legale pentru existenţa
răspunderii civile delictuale57.
Scopul înaintării acţiunii civile pentru victimă este de ai fi recuperat (compensat) prejudiciul acumulat
(suferit). Prejudiciul este o pagubă morală, fizică sau materială 58, care poate fi evaluată în expresie
bănească. Termenul de prejudiciu este sinonim cu dauna, paguba avînd toate acelaşi conţinut. CPP, la art.

50
Cazul Marckx C.Belgia, 13 iunie 1973; Vijaianathan şi Pushparajah c. Franţei, 27.08.1992; Klass c. RFG, 6.09.1978.
51
Evghenii Martîncic, Apărarea juridică a victimelor, crimelor: aspectele penale şi de procedură penală,
Legea şi Viaţa, nr. ., pag. 16-19.
52
În procesul penal al R.M. nu este prezentă normativ instituţia acţiunii penale comparativ cu procesul
penal al României în care există ca acţiune principală, acţiunea penală şi acţiunea civilă ca acţiune
facultativă.
53
Aceasta oferind posibilitatea constituirii unui cadru juridic necesar (procesul penal) în vederea tragerii
la răspundere penală a făptuitorului, ceea ce, de regulă, oferă satisfacţie interesului penal al victimei în
cadrul procesului penal.
54
Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară de drepturi în vederea
realizării intereselor sale în procesul penal ex: doar partea vătămată (şi nu victima) poate declara apel (art.
401, al. 1, p. 3) recurs ordinar (art. 421 şi art. 438), recursul în anulare (art.452, al. 1), revizuirea
procesului penal (art. 460, al. 2).
55
Pentru a beneficia de repararea prejudiciilor morale, fizice, materiale şi de alte feluri trebuie: 1) să
înainteze acţiune civilă; 2) să depună cerere pentru a fi recunoscută parte civilă în procesul penal.
56
1) Procedura este mai rapidă (de regulă termenul soluţionării cauzei penale este mai restrîns,
comparativ cu soluţionarea cauzelor de către instanţa civilă avînd în vedere impactul procesului penal
asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; 2) procedura este mai puţin
costisitoare pentru partea civilă deoarece cheltuielile de judecată de regulă, se trec în contul statului şi nu
sunt suportate de părţi (cum e cazul procesului ….).
57
Existenţa unui prejudiciu; fapta ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudicie, vinovăţia autorului faptei ilicte şi prejudiciabile.
58
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se
consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.

32
219, reglementează modalităţile de reparare a prejudiciului unele concretizate de jurisprudenţă 59 cauzat
victimei în urma infracţiunii, cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin
infracţiune sau se consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.
O problemă viu discutată în doctrină este posibilitatea reparării daunei morale cauzate prin
infracţiune60, care a primit soluţii doctrinare diferite şi contradictorii.
De perspectivă este introducerea prevederii conform căreia partea vătămată are dreptul să i se
repare din contul statului prejudiciul cauzat în urma infracţiunii. Aceasta necesită crearea unui fond
special care ar distribui resursele financiare în vederea reparării prejudiciului în conformitate cu hotărîrea
instanţei de judecată ( cazul Noii Zelandei, Canada).
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de ai compensat prejudiciul cauzat de o acţiune
sau inacţiune ilegală a organelor de stat este un drept constituţional al persoanei (art. 53 CRM). Potrivit
normei constituţionale susmenţionate statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile
cauzate prin erorile săvîrşite în procesele penale de către organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti.
Legea, la care face referire textul constituţional, privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti
concretizează textul constituţional: incluzîndu-i pe procurori ca pasibili de erori, şi fizează cazurile în
urma cărora victima (persoana) poate cere repararea prejudiciului, modul de executare a hotărîrii
(deciziei) cu privire la repararea prejudiciului.
Comportamentul persoanelor oficiale implicate în cadrul procesului penal este reglementat de
legea procesual penală şi legile ce reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor în care
activează61 cît şi prevederile internaţionale62.
Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se exercită nu de puţine ori, prin intervenţia
în sfera intereselor private a unor persoane cărora li se cauzează un prejudiciu.
De menţionat, că în cazurile prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal). Din această
perspectivă problema apărării de abuzurile organelor de ocrotire a normelor de drept implicate în procesul
penal capătă o conotaţie actuală.
Abuzul de serviciu, conform Declaraţiei la lit. B p. 18 … fiind acţiuni sau infracţiuni, care încă,
nu prezintă o încălcare a legii penale naţionale, dar este o încălcare a normelor internaţionale referitoare
la drepturile omului.
În Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat la art. 327. Sintagma
“lezate în drepturi în alt mod” cuprinde cazuri de comitere de infracţiuni din domeniul justiţiei (vezi art.
306, tragerea cu bună ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate, art. 307 Pronunţarea unei
sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii, art. 308 Reţinerea sau arestarea ilegală, art. 309
Constrîngerea de a face declaraţii, art. 310 falsificarea probelor).

59
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea
daunei materiale cauzate prin infracţiuni, nr. 5 din 17.04.1995, «Culegere de hotărîri explicative»,
Chişinău, 2002, pag. 141.
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se consideră
legat de săvîrşirea infracţiunii.
60
Pentru detalii vezi Воробьев С.М., Современное развитие института компенсации морального
вреда в российском праве, Российский судья, 3/2004, стр.27-32; Н.Трунов, Проблемы
гражданского иска о компенсации морального вреда в современном уголовном судопроизводстве,
«Российский судья», 10/2001Б стр. 24; А.Эрделевски, Моральный вред в уголовном праве и
процессе, Законность 3/1997, стр. 24
61
Pentru judecătorii –Legea cu privire la statutul judecătorului, LRM cu privire la organizarea
judecătorească, pentru procurori legea R.M. cu privire la procuratură, pentru ofiţeri de urmărire penală 1)
Legea cu privire la poliţie; Legea cu privire la serviciul şi informaţie şi securitate; Legea cu privire la
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Regulamentul Departamentului Vamal.
62
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin Rezoluţia
Asambleei Generale a ONU la 17.12.1979.

33
 Avînd în vedere importanţa respectării principiului constituţional dreptului la libertatea
individuală şi siguranţa persoanei prevederile internaţionale63 ţi naţionale64 stabilesc expres dreptul
persoanei la reparaţii, despăgubiri în cazul în care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale.
Hotărîrile şi acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură cauzală cu
obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărîri şi acţiuni, formal legale,
însă obiectiv ilegale, deoarece constrîngerea a fost aplicată unui nevinovat; 2) abaterile de serviciu,
printre care putem evidenţia cele comise intenţionat sau din neglijenţă; 3) infracţiuni de serviciu 65.
Conform Pactului, art. 9, p. 3 detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în judecată
trebuie să constituie regulă şi de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală trebuie privit ca un
incident extraordinar, ducînd la nesocotirea legalităţţii şi inviolabilităţii persoanei.
Ilegalitatea arestării poate fi constatată în următoarele cazuri: 1) arestul ilegalitatea căruia se
prezumă adică normele formale privind la aplicarea arestării nu au fost încălcate, dar ulterior persoana a
fost recunoscută nevinovată şi prin aceasta aplicarea măsurii date a fost o greşeală; 2) arestarea,
ilegalitatea căruia a fost determinată în cadrul procedurii judiciare. În cazul dat arestul este rezultatul
necalificării insuficiente sau lipsei de bună-credinţă a persoanei cu funcţii de răspundere din cadrul
organului de urmărire penală; 3) săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 308 CP.
Considerăm că prin legalitatea arestării preventive se are în vedere respectarea tuturor normelor
procesuale-penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri preventive şi procedurii prelungirii
arestării persoanei. Este necesar de evaluat conţinutul termenului de temeinicii care prezintă în
materialele prezentate spre a se soluţiona aplicarea sau prelungirea arestării a informaţiei, inclusiv despre
persoana supusă arestării, care confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea
sa.
Eroarea juridică constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, avînd urmare
condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de
săvîrşirea unei infracţiuni.
Conform art. 1, al. 3 organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să
activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată.
Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea
urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute precum şi
să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
Sentinţa de achitare şi ordonanţa motivată a procurorului privind scoaterea persoanei de sub
urmărire duce la reabilitatea completă a inculpatului şi bănuitului, învinuitului.
Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-a constatat existenţa
faptei infracţiunii; 2) fapta nu a fost săvîrşită de învinuit, bănuit; 3) fapta bănuitului, învinuitului nu
întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de legea penală; 5) există una din cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei.
Dreptul la repararea prejudiciului, pe lîngă situaţiile (cazurile) analizate mai sus apar în cazul:
1) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării
acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova
în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova.
2) efectuarea măsurilor operative de investigaţie cu încălcarea prevederilor legislaţiei pînă la
intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de la efectuarea unor astfel de
măsuri, hotărîrea de a intenta un dosar penal n-a fost luată sau a fost anulată.

63
. Pactul şi CEDO.
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin Rezoluţia
Asambleei Generale a ONU la 17.12.1979.
64
CPP art. 23, al. 1
65
Безлупкин Б.Т. Возмещение ущерба, причиненного гражданину незаконными действиями
органов дознания, предварительного следствия, прокуратуры и суда, Москва, 1985, стр. 27-28.

34
 Persoana are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute prin restabilirea drepturilor de
serviciu, la pensie, la locuinţă restituirea ordinilor şi medaliilor de care a fost lipsită. Este importanta
realizării măsurii de înştiinţare a opiniei publice despre adoptarea hotărîrii de reabilitare a persoanei fizice
în cauză dacă anterior au informaţiile privind condamnarea sau tragerea la răspundere penală a persoanei
fizice a fost făcute publice cu mass media.
Existenţa responsabilităţii pecuniare a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a agenţilor săi
vine să disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să asigure recuperarea
echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în măsura posibilă a situaţii preexistente
urmării penale66.

Articolul 24.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia apare
dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile acestuia de a suporta consecinţele
faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrar ea este întotdeauna chibzuită şi
reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar. Din acest considerent pentru a soluţiona o cauză
penală este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin hotărîrea
instanţei de judecată avem de a face cu un act jurisdicţional67.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea instanţei de
judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi soluţionării cauzelor
penale în corespundere cu legea procesual-penală pentru adoptarea unei hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni68. Termenul de
jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius (drept) şi dicere (a spune, a
pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia, puterea de a decide asupra conflictelor ivite
între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii sau totalitate puterilor date unui magistrat pentru
administrarea justiţiei69. Jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către instanţele
judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de
Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de CPP, dar pentru anumite categorii
de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate
concluziona că din prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a raţiunii de instanţe. În prim accepţiune
se înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, iar în al doilea sens prin
instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este un organ judiciar competent să judece
cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată70 sunt create în baza legii.
Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în Hotărîrea Zand c. Austria a
menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită pin lege are drept
obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului
şi că această materie să fie reglementată de către legea parlamentului (CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca consecinţă sentinţele
şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi executate.. Prin apelarea la art. 115 al. 2 al
CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime se are în vedere în primul rînd instanţe extraordinare71. Este
necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este prohibită expres, atunci chestiunea

66
Constantin Păun, Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, soluţii (rezumate Cazul
C.Velicova contra Bulgaria, R.D.P. 4/01,pag. 161.
67
N.Volonciu, op. cit., p. 8
68
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea de justiţie
este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul justiţiei este
dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie.
69
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
70
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr. 45/24 din
10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt organe cu jurisdicţii
obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
71
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile extraordinare (
Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
35
existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de existenţa anumitor condiţii speciale cu totul
excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului
penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane precum şi pentru
o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate
mai sus cu condiţia că ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total
extraordinare, ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat
că modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu art. 54 al
Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cît şi art. 16 al
Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni precum
şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată adoptată în
corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a condiţiei existenţei prezumţiei de
nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în dependenţă de
posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat relativ sau
absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărîrei judecătoreşti definitive de afi
executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt72.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd puterea
judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri susceptibile de executare
prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra cazurilor (conflictelor) concrete prin
aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca73.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei pedepse penale
decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate a statului nu este competent de
a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al pedepsi. Această activitate poate fi realizată
exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii
vinovăţiei persoanei este existenţa unei hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar
pedeapsa penală, care nu în toate cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel judecător în
competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa persoanei faţă de care nu
s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul căilor ordinare şi extraordinare
(recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării competenţei ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă74. Din acest considerent legea a
prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin intermediul exercitării
căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti
este efectuată de către judecător, de la instanţe de judecată superioare, celor care a adoptat anterior
hotărîrea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea acelor căilor de atac are misiunea
sa specifică, adică să preîntîmpine repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul de judecată şi
soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti potrivit cu normele de proceduri ce
reglementează judecătorul în căile de atac75.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v. Regatul Unit
că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie obligatorie, care să nu fie
susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.

Articolul 25.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia apare
dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile acestuia de a suporta consecinţele
faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrar ea este întotdeauna chibzuită şi
reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar. Din acest considerent pentru a soluţiona o cauză

72
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
73
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.

Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.

74

Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu Ţuruianu,
75

Apelul penal, 1994, p. 17-32.

36
penală este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin hotărîrea
instanţei de judecată avem de a face cu un act jurisdicţional76.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea instanţei de
judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi soluţionării cauzelor
penale în corespundere cu legea procesual-penală pentru adoptarea unei hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni77. Termenul de
jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius (drept) şi dicere (a spune, a
pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia, puterea de a decide asupra conflictelor ivite
între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii sau totalitate puterilor date unui magistrat pentru
administrarea justiţiei78. Jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către instanţele
judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de
Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de CPP, dar pentru anumite categorii
de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate
concluziona că din prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a raţiunii de instanţe. În prim accepţiune
se înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, iar în al doilea sens prin
instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este un organ judiciar competent să judece
cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată79 sunt create în baza legii.
Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în Hotărîrea Zand c. Austria a
menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită pin lege are drept
obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului
şi că această materie să fie reglementată de către legea parlamentului (CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca consecinţă sentinţele
şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi executate.. Prin apelarea la art. 115 al. 2 al
CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime se are în vedere în primul rînd instanţe extraordinare80. Este
necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este prohibită expres, atunci chestiunea
existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de existenţa anumitor condiţii speciale cu totul
excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului
penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane precum şi pentru
o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate
mai sus cu condiţia că ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total
extraordinare, ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat
că modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu art. 54 al
Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cît şi art. 16 al
Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni precum
şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată adoptată în
corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a condiţiei existenţei prezumţiei de
nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în dependenţă de
posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat relativ sau
absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărîrei judecătoreşti definitive de afi
executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt81.

76
N.Volonciu, op. cit., p. 8
77
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea de justiţie
este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul justiţiei este
dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie.
78
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
79
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr. 45/24 din
10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt organe cu jurisdicţii
obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
80
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile extraordinare (
Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
81
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
37
 În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd puterea
judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri susceptibile de executare
prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra cazurilor (conflictelor) concrete prin
aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca82.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei pedepse penale
decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate a statului nu este competent de
a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al pedepsi. Această activitate poate fi realizată
exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii
vinovăţiei persoanei este existenţa unei hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar
pedeapsa penală, care nu în toate cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel judecător în
competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa persoanei faţă de care nu
s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul căilor ordinare şi extraordinare
(recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării competenţei ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă83. Din acest considerent legea a
prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin intermediul exercitării
căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti
este efectuată de către judecător, de la instanţe de judecată superioare, celor care a adoptat anterior
hotărîrea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea acelor căilor de atac are misiunea
sa specifică, adică să preîntîmpine repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul de judecată şi
soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti potrivit cu normele de proceduri ce
reglementează judecătorul în căile de atac84.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v. Regatul Unit
că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie obligatorie, care să nu fie
susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.
Adoptarea CPP la 14 martie 2003 a marcat intrarea în cadrul procesului penal a unui nou actor
procesual – judecătorul de instrucţie. Faptul că la art. 29 “instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele
penale” este inclus şi judecătorul de instrucţie nu înseamnă că şi el înfăptuieşte justiţia. Argument ar fi
faptul că substanţa oricărei activităţi judiciare se materializează în hotărîrea judecătorească, act prin care
se pune capăt unui conflict ivit în sfera relaţiilor sociale, în cazul de faţă a celor penale.
Judecătorul de instrucţie activează în cadrul exclusiv a instanţelor judecătoreşti – judecătorilor- ca
organ judecătoresc cu atribuţii proprii (vezi art. 41 CPP) în desfăşurarea procesului penal ia faza de
urmărire penală.
Competenţa a instanţei judiciare de a înfăptui justiţia este dictată de faptul că activitatea instanţei
de judecată este realizată într-un cadru legal de aşa natură să garanteze condiţii optime în vederea
examinării şi adoptării unei soluţii legale şi întemeiate.

Articolul 26.
Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie ce tinde să
satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la calităţile unui judecător care înfăptuieşte
Justiţia.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 în art. 10, prevede dreptul fiecărui om la o
judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6 de asemenea prevede dreptul
oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial, instituit
prin lege.
Codul de procedură Penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii
sunt independenţi şi se supun numai legii, judecînd în baza legii în condiţii care exclud orice presiune
asupra lor. Art. 13 al (2) şi (3) al legii privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul
de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea

82
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.

Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.

83

Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu Ţuruianu,
84

Apelul penal, 1994, p. 17-32.

38
completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspundere
administrativă sau penală conform legii. Întru realizarea acestui principiu, de asemenea sunt declarate
imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai
mică de 25 m. de locul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune
asupra judecătorilor. Pe lîngă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea, creează o serie
de condiţii pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:
- Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care reglementează
ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti s.a.;
- Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl protejează
de evenimentele abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor de stat;
- Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor,
mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi documentelor.
Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii este şi
procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau penale: doar cu acordul Consiliului
Superior al Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul penal la iniţiativa Procurorului
General al R.M. cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui R.M., sau după caz, al
Parlamentului.
Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul deliberării
şi interzicerea, de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei convingeri a
judecătorilor la hotărîrea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt puse în
seama altor organe în stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor
judecătoreşti, puse, în general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi socială a
judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat respective.
La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţie adoptată. În toate
cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat
sau poate să se abţină, conform codului de Procedură penală, de la examinarea dosarului penal.
Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţă la judecarea cauzei Codul de Procedură
Penală prescrie în art. 26 al. (2), norma în baza căreia judecătorul este liber să examineze materialele şi
cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă.
Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă este obligat în acelaşi timp să se opună
oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.
Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în
defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune.
În acest sens, dacă analizăm hotărîrea Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cazul
Findley c/Regatului Unit (1997), Curtea se pronunţă în sensul unei încălcări al art. 6 al Convenţiei
deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale subordonat uneia din părţile
în proces, instanţa declarînd că în aşa circumstanţe “părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de
independenţa acestei persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să
o inspire societăţii democratice”. Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. În Republica
Moldova este discutabilă independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci cînd procurorul care
prezintă acuzarea în instanţă este superior lui conform gradelor militare. O modificare care ar înlătura acest
dubiu ar fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi specializarea lor să vizeze doar competenţa
după subiectul special al inculpatului.
Judecătorii de instrucţie beneficiază de acelaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu,
legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de independenţă a judecătorilor
de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi
şi nu se supun în vre-un fel judecătorilor din instanţele superioare. Imparţialitatea, independenţa şi
supunerea judecătorilor numai legii, este confirmată şi de interdicţia de a sancţiona un judecător dacă
hotărîrea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs.
Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici
unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărîrii lor sunt executorii şi obligatorii pentru
toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive a organelor de stat.

Articolul 27.

39
 Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strîns legată de regula cercetării
sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a probelor.
Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală procurorului şi
instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei veridicităţii şi utilităţii probelor
existente într-o cauză penală.
Desigur părţile din proces fac la rîndul personal sau cu concursul apărătorului o apreciere a
probelor dar hotărîrile lor nu au caracter de act oficial.
Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină tipul procesului penal şi calea spre
atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine formei procesului
penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care domina principiul liberei
aprecieri a probelor în baza intimei convingeri85.
Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie doar un
drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărîrilor adoptate de ei depinde vectorul evoluţiei
procesului penal şi formarea concluziilor definitive în cadrul probaţiunii.
În rezultatul aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărîri cu caracter oficial (ordonanţa de
punere sub învinuire, hotărîrile privind aplicarea măsurilor preventive, sentinţele instanţei de judecată), de
către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal în urma aprecierii libere
probelor au dreptul de a înainta cereri, plîngeri, care produc efecte doar în urma adoptării unei hotărîri de
către organul competent.
Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu înseamnă că
aprecierea probelor este realizată arbitrar.
Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care pot fi
obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă 86 se reţine de la indicarea
prin intermediul căror mijloace de probă necesită să fie probate circumstanţele care urmează să fie
dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte
stabilite unei anumite probe. Această regulă fiind în contrast cu sistemul probelor legale în care
mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege adică au o valoare dinainte stabilită 87. În acest caz
judecătorul doar trebuia să constate dacă, există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă
tarifată de lege, fiind obligat să tragă din această concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea
faptelor, pe baza convingerii sale, ce după aritmetica stabilită de lege”88.
Judecătorul şi organul de urmărire penală, procurorul apreciază probele în conformitate cu propria
lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea intimă fiind un
rezultat al desfăşurării unui proces psihic în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau
naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau
inexistenţa vinovăţiei făptuitorului89. Libera convingere şi libera apreciere a probelor nu înseamnă
arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial onest90, iar instanţa de judecată şi
organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze convingerea care pentru a fi controlabilă,
trebuie să fie conştientă şi naţională, să se sprijine pe certitudinea care nu se poate realiza decît printr-o
serioasă cercetare şi o desăvîrşită valorificare a probelor atunci cînd acestea sunt necomplete, echivoce,
indirecte şi mai ales contrazicătoare91. În doctrină92 este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei
subiecţilor oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor. Prin aceasta avîndu-se în vedere
coraportul dintre drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O condiţie
indespensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se analiza şi aprecia
toate probele existente coroborîndu-le unele cu altele. Totalitatea necesară de probe este determinată prin
intermediul obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, regulilor de colectare a probelor şi
admisibilităţii probelor. Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă o garanţie importantă a

85
Pentru detalii suplimentare vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Lumina Iaşi, 2002.
86
Art. 97 CPP stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă.
87
Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu. Despre convingerea organelor judiciare, Revista de Drept Penal 1/02, pag. 28
88
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Cluj, 1946, p. 323.
89
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, 1997, p. 267.
90
Traian Pop, op.cit., p. 324.
91
I.Tonoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, p. 68-69.
92
Alexandru Sava, op.cit., pag. 62-64; A.Naschiz, Conştiinţa juridică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 56-57.
40
legalităţii şi temeinicii hotărîrelor procesuale adoptate în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor penale,
fiind temelia formării intimei convingeri a subiecţilor oficiali a procesului penal.
Iplimentarea principiului liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu mijloace procesuale
independenţa judecătorilor şi supunerii lor numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei, cît şi formarea
condiţiilor de garantare a independenţei, ofiţerului de urmărire penală şi procurorul (în condiţiile legii).
Aprecierea liberă a probelor se constituie, în final, într-o garanţie a realizării drepturilor şi libertăţilor
persoanei şi în final determină atitudinea instanţei de judecată vizînd vinovăţia sau nevinovăţia
inculpatului, în aplicarea pedepsei penale şi eliberarea de acestă pedeapsă.

Articolul 28.
În conformitate cu al. 3, art. 1 C.R.M. este un stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă
existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Principiul
legalităţii este un principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice,
ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţă cu art. 15 al
Constituţiei Republicii Moldova care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile
Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor
sociale. În art. 1 al. 1 al CPP se prevede că procesul penal reprezintă o activitate desfăşurată în
conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea procesului penal include obligaţia că întreaga
desfăşurare a procesului penal, cît şi toată activitatea participanţilor la procesul penal să se realizeze în
conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului general de drept
al supremaţiei şi respectării necondiţionate a dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de
ordine publică a normelor de drept procesual penal.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în realizarea justiţiei
penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa principiului fundamental de drept
penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal.
Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i se substitui
acestuia din urmă. Principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul penal îi
corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justitia sine lege.
Procesul Penal se desfăşoară în strictă conformitate cu: principiile şi normele unanim recunoscute
ale dreptului internaţional;tratatele internaţionale la care R.M. este parte;prevederile Constituţiei
R.M.;Codul de procedură penală.
În efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti conform art. 3 Constituţiei, urmează să ţină cont de
obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privirea la drepturile şi libertăţile omului în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care R.M.
este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din “Convenţia cu privire la dreptul tratatelor” încheiată la
23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească
obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legalităţii naţionale93.
Dacă în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată
contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care
R.M. este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivarea hotărîrii Republica
Moldova se obligă să respecte tratatele la care este parte.
Legea internă concretizează această prevedere internaţională, stipulînd că dispoziţiile tratatelor
internaţionale, care după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în raporturile de drept fără
adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi
sistemul judiciar al R.M.
Recunoscînd statutul pe care îl are Convenţia în calitate de tratat internaţional în ordinea juridică
internă a R.M. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a oferit următoarele explicaţii:1. Convenţia constituie o

93
Legea Republicii Moldova privind tratatele internaţionale ale R.M., nr.595-XIV, din 24.09.1999, MO al
R.M. nr. 24-26/137 din 02.03.2000 prevede dispoziţii asemănătoare în art. 20 “dispoziţiile tratatelor
internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica în raporturile de drept fără
adoptarea de acte normative speciale, au caracter executiv şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi
sistemul judiciar al Republicii Moldova.
41
parte integrală a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicativă direct ca oricare altă lege a RM,
cu deosebire că Convenţia are prioritate faţă de vestul legilor interne care îi contravin; 2.Sarcina
primordială cu privire la aplicarea convenţiei îi revine instanţei naţionale şi nu Curţii Europene pentru
apărarea Drepturilor Omului de al Strasbourgh.Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de judecată
urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturile şi
libertăţile garantate de CEDO sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate
instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în hotărîrea sa.3.Se atenţionează
instanţe judecătoreşti asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea
prealabilă a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourgh, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale
să dea interpelări oficiale aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de
aceste interpelări94. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este dictată suplimentar de prevederile
art. 427 punctul 15, art. 444 al. 1 p. 15 şi art. 453 al. 1, p. 1 litera d care stabileşte că hotărîrea instanţei de
judecată poate fi casată dacă instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o
încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi repetată, şi-n această cauză.
În conformitate cu art. 7 al Constituţiei R.M. Constituţia R.M. este legea ei supremă şi nici
un alt act juridic care contravine prevederilor CRM nu are putere juridică. În plan procesual penal art. 2 al.
3 CPP, această prevedere constituţională se manifestă prin recunoaşterea supremaţiei Constituţiei asupra
legislaţiei procesual penale: “nici o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere
juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova“.
Reieşind din aceste prevederi instanţa de judecată în procesul de înfăptuire a justiţiei urmează să
aprecieze conţinutul legii, şi în cazul dacă stabileşte că norma juridică este expusă într-un act juridic, care
nu poate să fi expus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea. Instanţa
judecătorească printr-o închiere interlocuitorie informează despre această Parlamentul şi Curte Supremă de
Justiţie95.
Dacă în procesul judecării cauzei instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată
contravine prevederilor CRM şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului
constituţionalităţii96, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie, care la rîndul
său, sesizează Curtea Constituţională spre a rezolva cazurile excepţionale de neconstituţionalitate97.
Instanţa de judecată, din oficiu sau la propunerea uneia dintre părţi, în orice fază a judecăţii poate
înainta în plen propunerea de a ridica cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, care
urmează să fie aplicate la judecarea cauzei. Propunerea cu privire la ridicarea cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice se formulează printr-un demers şi totodată se adoptă hotărîrea de
suspendare a procedurii judiciare. Excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică şi odată invocată
ea nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, neputîndu-se renunţa la soluţionarea deoarece soluţia
asupra excepţie este de interes general98. Curtea Constituţională s-a pronunţat99, apărînd drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei, asupra următorului caz dee neconstituţionalitate a legii procesual
penale – dispoziţiile art. 97 alin. 4 CPP din 1964 prin care se îngrădea dreptul de a contesta ordonanţa de
pornire a procesului penal.

94
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele de
judecată a prevederilor Convenţiei Eoropene cu privire la Drepturile Omului, nr. din .., “Culegere de hotărîri explicative,
Chişinău, 2002, pag. 14.
95
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecatoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr.2 din 30.01.1996, “Culegere de hotărîri explicative,
Chişinău, 2002, pag. 9.
96
Conform al. 2 art. 31 al Legii privind Curtea Constituţională sunt supuse controlului constituţional numai actele normative
adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei R.M.
97
Ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate a actelor juridice, constituie una din garanţiile constituţionale de apărare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale a cetăţenilor şi totodată mijlocul procedural pentru realizarea accesului lor, în calitate de
titulari ai drepturilor şi libertăţilor fundamentale la Curtea ConstituţionalăMircea Iuga,Constituţia- izvor de soluţionare a
cazurilor excepţionale de neconstituţionale a actelor normative, Justiţia Constituţională în R.M., nr. 2-2004, pag. 16.
98
Viorel Paşca. Excepţia de neconstituţionalitate. Chestiune prejudicială în procesul penal, Revista de
Drept penal, nr. 3/1999, pag. 50.
99
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu priire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, alin. 4 din Codul de procedură penală,
nr. 20 din 16.06.1997, MO al R.M. nr. 43-44 din 03.07.1997.

42
 Având în vedere caracterul obligatoriu şi irevocabil al hotărîrelor Curţii Constituţionale, ultimele
sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi pentru persoanele participante la
procesul penal. Este lovită de nulitate absolută şi urmează a fi casată hotărîrea instanţei de judecată, dacă a
fost adoptată în baza prevederii legii recunoscute neconstituţionale (art. 427, p. 14, art. 444 al. 1 p. 14, art.
453 al. 1, p. 1 lit. c CPP). În cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul la faza de urmărire
penală constată că prevederea legală este în contradicţie cu prevederea constituţională, este informat
Procurorul General, care este în drept de a sesiza Curtea Constituţională.
Hotărîrile explicative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în
practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti. De iure hotărîrile explicative ale Plenului CSJ nu sunt izvoare de drept a dreptului procesual
penal. Funcţiunea lor este de a da explicaţii judecătorilor, procurorilor şi ofiţerilor de urmărire penală în
privinţa legislaţiei în vigoare. De facto, în opinia unor cercetători, hotărîrile explicative ale Plenului CSJ
reprezintă izvoare ale dreptului procesual penal.
Obligativitatea lor este determinată de autoritatea înaltă a CSJ, profesionalismului şi calificării
superioare a judecătorilor CSJ, temeinicii şi corectitudinii explicaţiilor oferite de instanţa supremă100. Din
aceste considerente a fost justificată introducerea în cadrul Proiectului Codului de Procedură Penală a
regulii, stipulată în art. 2, prin care hotărîrile explicative ale Plenului CSJ sunt obligatorii pentru instanţele
judecătoreşti, prin acestea încercîndu-se a da un statut oficial unei stări de fapt existente. În perspectivă
considerăm că precedentul judiciar1018 (hotărîrele explicative şi hotărîrele pe cauze concrete adoptate de
Curtea Supremă de Justiţie), într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată va deveni izvor de drept9,
desigur cu condiţia necesară ca precedentul judiciar să nu contravină prevederilor legale manifestînd ca
scop interpretarea detaliată a normelor materiale şi procesuale., avînd în vedere influenţa exercitată de
jurisprudenţa CSJ bazată, de regulă, pe precedentul judiciar şi acele calităţi care le manifestă10.
În această ordine de idei este necesar de prezentat de facto a precedentului judiciar prevăzut de art.
427, al. 16, care indică că temei din punct de vedere a recursului împotriva hotărîrilor instanţei de apel
faptul că o normă de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi
norme date anterior de către CSJ.
Cea mai mare importanţă îl poate avea în probaţiunea penală, mai ales cînd este vorba despre
asigurarea drepturilor subiecţilor implicaţi în administrarea probelor.
Principiul lgalităţii în procesul penal are următoarele caracteristici: 1. înfiinţarea prin lege a
instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a organelor de urmărire penală precum şi desfăşurarea activităţii
acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege; 2. respectarea de către subiecţii oficiali ai
procesului penal, pe tot parcursul procesului penal a legilor, a legii procesual penale şi a altor dispoziţii

100
În doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-a-vi de conţinutul noţiunii de precedent judiciar. Prin
precedent judiciar avîndu-se în vedere doar hotărîrile instanţei supreme pe cauze concrete, în altă opinie,
se includ în noţiune atît hotărîrile pe cauze concrete cît şi hotărîrile explicative ale instanţei supreme.
Pentru detalii vezi Волков К.А., Судебный прецедент в уголовном праве: за и против», «Российский
судья», nr. 7/2003, c. 28-33; Анжелика Ножкина, «Судебная практика как источник уголовно-
процессуального права», Уголовное право, nr. 3/2002, стр. 80-81, Железнова Н.Д., Судебно-
юридическая практика: понятие функции и структура, «Российский судья», nr. 5/2003, стр.7-11;
I.Dolea, Considerente privind perspectiva utilizării hotărîrilor judecătoreşti ca izvor de drept în procesul
penal, pag. 269-272.
101
Avînd în vedere statutul hotărîrii Curţii care interpretează prevederile Convenţiei, cît şi recunoaşterea precedentului de drept
ca izvor de drept la Curtea Penală Internaţională, vezi Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi
provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.69).

10
Eficacitatea precedentului judiciar se manifestă prin pronunţarea unei soluţii în baza cauzelor
similare examinate anterior.
Prevezibilitatea se caracterizează prin faptul că este posibil a elabora o bază, un fundament în
vederea examinării unui tip de cauze, pornind de la cauza examinată anterior.
Unitatea constă într-o atitudine comună faţă de cauzele penale analogice. (Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din moldova, seria “Ştiinţe socioumanistice”, vol. I, Chişinău, 2003, CE USM, pag.
270.

43
legale; 3.respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi utilizarea numai a
mijloacelor şi metodelor admise de lege; 4.efectuarea fiecărui act procesual sau procedural în conţinutul şi
formele stabilite de lege.
Pentru asigurare respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal legiuitorul a instituit o
serie de garanţii procesuale: 1. nulitatea actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal (ex. art. 251 CPP); 2. decăderea din exerciţiul unor drepturi
procesuale ca sancţiune procesuală; 3.aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligaţiunilor
procesuale; 4. calificarea ca infracţiune a încălcărilor foarte grave a legii procesual penale.
Principiul legalităţii procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor activităţilor instanţei de
judecată, părţilor cît şi altor participanţi la procesul penal, toţi fiind obligaţi să respecte legea în activitatea
lor procesuală.
Respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor principiilor procesului
penal situaţia fiind determinată de statutul principiului legalităţii ca principiu cadru şi ca primă condiţie a
existenţei celorlalte principii.

TITLUL II. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR

CAPITOLUL I. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

Articolul 29. Instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale

Justiţia este una din formele fundamentale ale activităţii statului. Această funcţie implică existenţa
unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Potrivit alin. 1 art. 115 din Constituţie
„Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii”. Textul
constituţional se regăseşte şi în Legea privind organizarea judecătorească, ce stipulează şi principiile
generale de organizare şi activitate a acestor organe ale statului. Alin. 1 art. 29 CPP specifică sistemul
instanţelor judecătoreşti, reieşind din competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale.
Potrivit alin. 2 art. 115 din Constituţie, pe lîngă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală sau ordinară,
pot funcţiona, potrivit Legii, pentru anumite categorii de cauze, judecătorii specializate.
Detaliind dispoziţia constituţională, alin. 2 art. 29 CPP precizează posibilitatea înfiinţării atît a
judecătoriilor specializate, cît şi a unor colegii sau complete specializate (în incinta instanţelor
judecătoreşti de drept comun). Specializarea se va realiza pe anumite categorii de cauze. Categoriile de
cauze penale pot fi selectate după indici diferiţi: sfera relaţiilor sociale afectate prin infracţiunile comise
sau gradul de pericol social al unor infracţiuni (specializare după materie, ce denotă acea competenţă
specială pe care o pot avea anumite organe judiciare – fie complete, colegii, de a examina infracţiunile
dintr-un anumit domeniu ) spre exemplu, ar putea fi înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce
priveşte infracţiunile din domeniul afacerilor, infracţiuni de natură fiscală. Un alt criteriu ar putea fi
persoana făptuitorului (specializarea după persoană sau acea competenţă personală a instanţelor, detalii în
cele ce urmează) spre exemplu, în acest sens se preconizează constituirea de complete specializate pentru
judecarea infractorilor minori sau un exemplu tipic – judecătoriile militare, deja existente.
Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în principal în faza judecăţii, dar au atribuţii în
privinţa realizării unor sarcini legate de urmărirea penală.
Reieşind din avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului contradictorialităţii la faza de
urmărire penală (ce asigură respectarea mai efectivă a drepturilor legitime ale participanţilor la proces)
sfera de operare a controlului judiciar al urmăririi penale s-a extins odată cu intrarea în vigoare a
actualului Cod de procedură penală. Diversitatea atribuţiilor încredinţate instanţelor judecătoreşti la
diferite faze procesuale a condiţionat realizarea unor schimbări în organizarea activităţii acestor organe, în
vederea asigurării imparţialităţii şi justei soluţionări a cauzei. Astfel, în cadrul judecătoriilor ca organ
judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal în faza de urmărire penală au început să
funcţioneze judecătorii de instrucţie (practică atestată şi în legislaţia multor ţări europene ca Belgia,
Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania).

Articolul 30. Compunerea instanţei de judecată

Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în Republica
Moldova şi organismele judiciare, care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret şi
într-o anumită compunere legală la soluţionarea cauzelor penale. Deosebirea de terminologie din
reglementare nu este întîmplătoare, dispoziţiile legale care se referă la „instanţele judecătoreşti” sau
44
„instanţele de judecată” semnificînd sensuri distincte. Prin instanţe judecătoreşti (în conformitate cu
dispoziţiile constituţionale) se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti,
aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă de la vîrf şi pînă la unităţile de bază, sens preluat în art. 29 CPP.
Noţiunea de instanţă de judecată, utilizat în acest articol, are în vedere organul judiciar concret, constituit
într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diferite ipoteze precis delimitate şi care este
chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc. Din
punct de vedere organizatoric, la o instanţă judecătorească pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai
multe instanţe de judecată.
La compunerea instanţelor de judecată din ţară se folosesc ca modalităţi de organizare atît sistemul
unipersonal (judecătorul unic), cît şi colegial, pentru a echilibra avantajele şi dezavantajele prezentate de
ambele modalităţi.
Numărul judecătorilor care vor participa la judecarea cauzelor penale se poate determina din mai multe
considerente, precum: caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii, categoria şi mărimea eventualei
pedepse penale, specificul diferitor faze procesuale etc.
Regula generală este că în toate instanţele de gradul întîi (care vor examina cauza în fond) cauzele penale
se judecă de un singur judecător.
De la această regulă se poate face excepţie – constituirea unui complet format din 3 judecători, prin
valorificarea cazurilor expres prevăzute în prezentul articol. Astfel, la decizia motivată a preşedintelui
instanţei judecătoreşti, cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave (pentru săvîrşirea cărora
legea penală prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, de ex.: (art. 135 CP) Genocidul, (art. 139 CP)
Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului, (art. 337 CP) Trădarea de patrie, (art. 343
CP) Diversiunea etc. ), se vor judeca în prima instanţă de un complet din 3 judecători.
Dispoziţia în cauză poartă un caracter dispozitiv. Formarea completului de judecată, dintr-un singur
judecător sau mai mulţi, fiind alternativă, se stabileşte, după caz, de preşedintele instanţei judecătoreşti.
Constatînd necesitatea examinării cauzelor penale deosebit de complicate (prin numărul persoanelor
implicate sau particularităţile cazului) sau a celor ce prezintă o mare importanţă socială (prin rezonanţa ce
a preluat-o cazul în societate) într-un complet de 3 judecători, preşedintele instanţei judecătoreşti va emite
o decizie motivată în acest sens.
Din analiza prezentului articol rezultă teza generală de colegialitate a instanţei la judecarea căilor de atac.
Colegialitatea este determinată de sarcinile valorificate prin exercitarea căilor de atac: repararea greşelilor
structurate în hotărîrea judecătorească, realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legii. Reieşind
din diversitatea situaţiilor existente şi structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a
recurs la detalierea strictă a componenţei numerice a completelor de judecată ce vor examina cauzele în
urma căilor de atac. Astfel, apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale
pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (recursul fiind al doilea grad de jurisdicţie), precum şi
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel (în acest caz fiind al treilea grad de jurisdicţie, a doua cale
ordinară de atac valorificată) pentru a decide admisibilitatea (procedură prealabilă de verificare ce
anticipă judecarea propriu-zisă a recursului) se judecă de către instanţele respective într-un complet
format din 3 judecători.
Colegiul lărgit al CSJ judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului penal al CSJ (cazurile cînd CSJ
figurează ca instanţă de fond), împotriva hotărîrilor instanţei de apel (situaţie atestată, cînd recursul este
cel de al treilea grad de jurisdicţie, avînd la judecarea propriu-zisă a recursului), recursurile în anulare în
complet format din 5 judecători.
Plenul CSJ judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al
judecătorilor CSJ (dispoziţia normativă indicînd minimul necesar pentru o şedinţă deliberativă).
La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece cauza în compunerea pe care o prevede legea
pentru judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, reieşind din specificul ce îl comportă această cale
extraordinară de atac.
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar nerespactarea
lor atrage după sine casarea hotărîrii pronunţate.
45
Articolul 31. Schimbarea completului de judecată
Dispoziţia în cauză înscrie regula unicităţii completului de judecată. Măsura este necesară pentru ca
judecătorii să perceapă nemijlocit tot ce s-a dezbătut şi prezentat în şedinţă, pentru a clarifica unele aspecte
care, altfel, nu ar putea fi apreciate şi a trage concluzii juste asupra modului de soluţionare a cauzei.
Derogarea de la regula generală (adică schimbarea completului) se admite cu respectarea a două condiţii :
a) menţinerea aceluiaşi complet să nu fie posibilă, b) desfăşurarea şedinţei de judecată să nu fi depăşit
momentul începerii cercetării judecătoreşti.
Alin. 2 art. 31 CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare intervenită în
completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti; cercetarea judecătorească
fiind acea parte a judecăţii în care: se administrează şi se verifică probele din cauza penală, şi instanţa,
venind în contact nemijlocit cu întreg materialul probator, îşi formează convingerea cu privire la întreaga
situaţie de fapt.
În acest aliniat legiuitorul a prevăzut, pe cale de excepţie, totuşi, posibilitatea schimbării membrilor
completului de judecată şi continuarea examinării cauzei, la întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) cauza se judecă în fond; b) completul e format din 3 judecători; c) unul din membrii completului nu
poate participa în continuare la judecarea cauzei din motivele precizate expres: boală îndelungată, deces
sau din motivul eliberării din funcţie (art. 25 al Legii cu privire la statutul judecătorului).
Judecătorului, care intervine în proces, i se oferă timp pentru: a lua cunoştinţă cu materialele cauzei,
inclusiv de cele cercetate în instanţă, pentru a se pregăti pentru participarea de mai departe în proces, şi
dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă, în lipsa lui, dacă are de
concretizat chestiuni suplimentare; pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de
egalitate cu ceilalţi membri stabili ai instanţei de judecată, a atribuţiilor sale.
În vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil şi asigurării economiei de mijloace procesuale, s-a
prevăzut posibilitatea menţinerii împuternicirilor judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi
sau eliberaţi din funcţie (conform art. art. 24-25 Legii cu privire la statutul judecătorului), pînă la
încheierea judecării cauzei, aflate la faza de terminare, în baza hotărîrii Consiliului Superior al
Magistraturii.
Articolul 33. Incompatibilitatea judecătorului
Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină pe care
justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile
de către subiecţi oficiali zdruncină autoritatea hotărîrilor penale şi subminează prestigiul organelor
judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate
ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate precum: incompatibilitatea,
abţinerea şi recuzarea.
Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află unul din subiecţii procesuali-
oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în cea ce priveşte participarea acestuia la
rezolvarea acelei cauze penale.
Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca o situaţie specială în care se află
un participant oficial faţă de cauză penală. Astfel, ar fi posibil ca unul din cei mai buni judecători ai unei
instanţe să nu poată participa la rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile de
incompatibilitate.
Prezentul articol prevede diferite cazuri de incompatibilitate posibile în ce ţine de persoana judecătorului.
(1). Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără careva limitări) între ei, nu pot face
parte din acelaşi complet de judecată. Împrejurarea este justificată înlăturînd posibilitatea ca în
cadrul completului să se formeze o grupare, care datorită legăturii de rudenie, să poată influenţa votul
exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale.
(2). 1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lîngă legăturile de
afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii, interesul direct sau indirect manifestat în cauza

46
penală. Atribuirea de către legiuitor a unui conţinut extins expresiei „interes direct sau indirect”,
rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot ivi în practică.
Autorii Neagu I., Dongoroz V. oferă următoarea descifrare acestei expresii: există un interes direct în
cauză atunci cînd judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în acea cauză (interpretarea
oferită ar avea tangenţă cu punctul 2 alin. 2 art. 33 CPP RM). Interesul este indirect cînd soţul sau o
rudă a lor este reprezentant legal, apărător al vreunuia din părţile în proces. De asemenea, indirect va
fi interesat judecătorul, dacă între judecător, soţul sau vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din
părţi, pe de altă parte, există relaţie de prietenie ori de duşmănie.
Alţi autori consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi procurorul care a
sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe temeiul interesului în cauză.
Justificarea acestui caz de incompatibilitate derivă din necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra
imparţialităţii judecătorului care ar putea fi afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu
procurorul – titular al funcţiei de acuzare, esenţialmente separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este
soţ sau rudă, judecătorul fiind înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri.
2) Cazul dat de incompatibilitate este determinat de imposibilitatea cumulării a două funcţii
procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al părţii), reieşind din esenţa
principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl constituie legătura de rudenie sau
relaţiile de familie.
3) Sub egida acestui punct sunt acumulate mai multe cazuri de incompatibilitate.
a) Judecători care au participat în acest proces în calitate de experţi, specialişti, martori, interpreţi,
traducători nu pot examina cauza, deoarece, sesizînd personal anumite aspecte, ar putea avea o
părere asupra pricinii, faţă de care judecătorul trebuie să fie independent. Este evident subiectul
care este chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o persoană care a procurat vreo
probă sau a servit ca mijloc de probă.
b) Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreunuia din părţi este incompatibil să judece
în acea cauză, asupra unui aşa judecător planează dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a
cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o. Nu interesează felul reprezentării (legală sau
convenţională) sau calitatea apărătorului (ales sau desemnat din oficiu) şi nici durata interevenţiei
lor în acele calităţi în cauza respectivă.
c) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest peoces în calitate de
persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, reieşind din suspiciunea existenţei unei
înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea cauzei, datorită funcţiei îndeplinite anterior.
d) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest proces în calitate de
judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă, procedura de efectuare a controlului judiciar
al urmăririi penale nu este în sine o activitate de judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi
prin atamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strîns legate de fondul
cauzei, creiază o stare de incompatibilitate pentru judecătorul chemat să rezolve ambele chestiuni:
de control judiciar al urmăririi şi de judecare în fond a cauzei. Realizarea controlului judiciar
presupune o analiză şi o evaluare a materialului probator administrat şi creiază o prezumţie de
responsabilitate în ce priveşte soluţia optată.
4) Împrejurările menţionate la acest punct, deşi exterioare procesului penal în cauză, denotă existenţa
unei păreri determinate asupra unor fapte sau probe ce vor fi examinate în cursul judecăţii. Iar un
judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie maximă a obiectivităţii.
1) Deşi, între cazurile de incompatibilitate precizate la punctul anterior şi cel de faţă, există
asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării procesului penal în care persoana în
cauză figurează ca judecător, totuşi, distincţiile sunt vădite, în primul caz opinia este expusă în
împrejurări exterioare activităţii instanţelor judecătoreşti, în cel de-al doilea caz, părerea cu privire
la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (în particular, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului)
a fost expusă sub formă de hotărîri anterioare, deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a prezumat
în acest caz că judecătorul care şi-a formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau
47
 nevinovăţiei inculpatului, ar fi un judecător cu prejudecăţi. Drept exemplu de aşa situaţii pot servi:
judecătorul la soluţionarea unei cauze penale a înlăturat unele declaraţii de martori ca fiind
minciunoase, iar ulterior, i-a judecat pe acei martori pentru comiterea infracţiunii de mărturie
minciunoasă, ori atunci cînd l-a condamnat pe inculpat, reţinînd că declanşarea conflictului s-a
datorat atitudinii violente a părţii vătămate şi apoi a fost desemnat să-l judece pe acesta din urmă
în calitate de inculpat pentru săvîrşirea împotriva primului a infracţiunii de vătămare corporală sau
pot fi cazuri de legătură (conexitate) între o pricină civilă anterior examinată şi o cauză penală.
2) Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite invocarea şi
altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra imparţialităţii judecătorului, ce
presupune că suspiciunea invocată să se fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective.
(3). Există acest caz de incompatibilitate în situaţia cînd judecătorul a luat parte la soluţionarea
aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal). Poziţiile inconciliabile constau în
poziţia de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze şi poziţia de judecător care ar urma să
judece din nou aceiaşi cauză, fie la instanţa superioară, fie la aceiaşi instanţă după casarea cu trimitere
(rejudecare), fiindcă este greu de presupus ca un judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine
obiectivitatea necesară pentru a exercita controlul asupra hotărîrii în darea căreia a luat parte sau de a
rejudeca altfel aceiaşi cauză după casare.
Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului CSJ, reieşind din principiile de organizare
a acestei structuri a CSJ.
(4). Interdicţiile stabilite de alin. 2 pct. 5 şi alin. 3 nu se aplică judecătorului de instrucţie, reieşind din
specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a respins o propunere de liberare
condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea ulterioară, din motivul că a examinat
împrejurări noi, care nu existau cu ocazia primei pronunţări; cardinal fiind faptul, că în asemenea
situaţii, judecătorul nu se pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu examinează fondul), ci precaută unele
aspecte procesuale (aplicarea măsurilor preventive, asiguratorii etc.).

Articolul 34. Abţinerea sau recuzarea judecătorului

În sistemul preconizat de prezentul cod, cazurile de incompatibilitate determină conţinutul situaţiei

procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt mijloace (formele) de rezolvare a situaţiei.
(1). Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unul din cazurile de incompatibilitate poate cere să
fie înlocuit cu o altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o autorecuzare a organului
judiciar, prin ea se previne recuzarea, constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de
incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate a cărei
neîndeplinire poate atrage sancţionarea sa disciplinară. Declaraţia de abţinere făcută preşedintelui
instanţei trebuie motivată.
(2). Recuzarea este modalitatea legală subsidiarp prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere, oricare
din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să solicite ca persoana
incompatibilă să fie împiedicată să participe la procesul penal. Cererea de recuzare trebuie motivată şi
înaintată, ca regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti, reieşind din eventualitatea schimbării
completului şi asigurarea nemijlocirii examinării cauzei. Doar sub condiţia aflării întîrziate a
motivului recuzării se va admite propunerea de recuzare.
(3). Instanţa care soluţionează cauza poate aplica, faţă de persoana vinovată, amenda judiciară, în
următoarele condiţii, întrunite cumulativ:
a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat;
b) cu rea-credinţă şi în mod abuziv;
c) cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare.

48
Articolul 35. Procedura soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere
(1). Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face într-o procedură specială,
simplificată, menită să evite tergiversarea în rezolvarea cauzei, de către instanţa de judecată în faţa căreia
se află cauza, în şedinţă închisă, în alt complet ordinar, fără participarea celui care declară că se abţine sau
este recuzat. Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care este investit să rezolve
cauza penală; din complet pot face parte judecătorii nerecuzaţi din completul iniţial.
(2). Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, deoarece, pe parcursul
soluţionării declaraţiei sau cererii, şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile de
incompatibilitate se suspendă. Se oferă posibilitatea de a prezenta argumente atît părţilor, cît şi persoanei
a cărei recuzare se cere. Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate admite sau respinge
declaraţia sau cererea.
În situaţia, cînd abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii instanţei (fiind cazul unei
suspiciuni individuale îndreptate personal contra mai multor subiecţi procesuali oficiali, deci în mod
plural), iar cei care nu s-au abţinut ori nu au fost recuzaţi nu sunt suficienţi de a alcătui completul de
judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, care, dacă admite recuzarea sau
abţinerea,desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs
recuzarea.

CAPITOLUL II. COMPETENŢA INSTANŢEI JUDECĂTOREŞTI

Articolul 36. Competenţa judecătoriei

Competenţa penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte procesuale care să fie
valabile şi să producă toate efectele prevăzute de lege.
Categoria juridică de competenţă determină dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia organelor judiciare de a
desfăşura anumite activităţi. Această capacitate poate fi concepută, în sens pozitiv, ca o împuternicire dată
organelor judiciare într-o anumită direcţie sau, în sens negativ, ca o limitare prin care se departajează
sferele de atribuţiuni ale fiecărui organ.
Cauzele penale sunt extrem de variate prin natura sau gravitatea faptelor săvîrşite, locul unde ele au fost
comise ori persoana făptuitorului, iar atribuţiile funcţionale, specializarea şi gradul mai mult sau mai
puţin ridicat de profesionalitate a fiecărui organ constituie factori de care trebuie să se ţină seama în
distribuirea cauzelor penale între diverse instanţe judecătoreşti. Repartizarea cauzelor penale şi a
activităţilor procesuale între organele judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a
competenţei.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea
instanţelor judecătoreşti de a judeca diversele cauze penale. Competenţa funcţională, competenţa
materială şi competenţa teritorială reprezintă forme fundamentale ale competenţei; acestea nelipsind din
sfera de competenţe a nici unui organ judiciar. Competenţele fundamentale sunt întotdeauna şi
concurente, întrucît organul judiciar trebuie să fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după materie
şi după teritoriu pentru fiecare cauză.
Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege instanţelor
judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se realizează activitatea
procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport de caractrul deosebit al unor instituţii. Astfel, anumite
organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs, există organe care nu realizează decît
unele forme procesuale (de ex.: judecătoriile nu judecă decît în primă instanţă), după cum sunt cazuri cînd
o anumită activitate este dată în competenţa funcţională exclusivă numai unui singur organ (de ex.:
judecarea recursului în anulare, în orice cauză, este de competenţa exclusivă a CSJ).
Competenţa materială este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs
conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară. Ea determină organul
competent să soluţioneze o cauză penală, dintre instanţele judecătoreşti de grade deosebite.

49
Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi multiple. Din acestea cele mai
însemnate sînt natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei. Determinările care au loc în acest
sens ţin seama de valoarea socială ocrotită de lege prin incriminarea faptei, dar şi de limita pedepselor
prevăzute sau de dificultatea stabilirii corecte şi legale a faptelor petrecute.
Competenţa teritorială şi alte forme de competenţă vor fi elucidate în cele ce urmează în dependenţă de
dispoziţia normativă precăutată.
Legiuitorul dezvăluie atribuţiile sau capacitatea obiectivă a instanţelor judecătoreşti, plecînd de la
competenţa lor materială, funcţională şi, după caz, personală.

Cele mai multe cauze sunt date în competenţa acestui organ, asigurîndu-i-se, astfel, verigii de bază a
organelor de judecată competenţa materială cea mai cuprinzătoare şi, deci, o largă accesibilitate.
Judecătoria are o competenţă materială generală, în acest sens se arată că judecătoria examinează în prima
instanţă toate cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea Specială a Codului penal, cu
excepţia celor date în competenţa altor instanţe.
Sub aspectul competenţei funcţionale, judecătoria judecă doar în primă instanţă. Fiind veriga de bază în
organizarea instanţelor judecătoreşti, acest organ nu funcţionează ca instanţă de apel sau de recurs.
O altă atribuţie funcţională a judecătoriei ce vizează înfăptuirea echitabilă, legală a urmăririi penale,
constă în soluţionarea demersurilor procurorului (uneori a ofiţerului de urmărire penală) privind
autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţie, de aplicare a
măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei,
precum şi plîngerilor persoanelor împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală (şi a
procurorului, uneori).
Dispoziţia art. 36 CPP nu conţine o elucidare exhaustivă a atribuţiilor exercitate de judecătorie, instituind
rezerva existenţei şi a altor chestiuni date prin lege în competenţa judecătoriilor (în acest sens, se poate
menţiona drept exemplu: competenţa judecătoriei la examinarea chestiunilor legate de punerea în
executare şi parvenite în cursul executării sentinţei) (art. art. 468 – 473 CPP).

Articolul 37. Competenţa judecătoriei militare

Judecătoria militară, fiind egală în grad cu judecătoriile de drept comun, sub aspect funcţional, judecă
cauzele penale numai în primă instanţă.
Ca şi judecătoria are conceptual o competenţă generală în materie (fiind aptă de a examina cauzele
privind infracţiunile prevăzute de Partea Specială a Codului penal, cu excepţia celor ce revin Curţilor de
Apel (art. 17 Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare)), însă această determinare
abstractă a competenţei materiale este limitată de factorul calităţii făptuitorului. Competenţa funcţională şi
materială este completată de o competenţă personală.
Instanţele judecătoreşti militare, fiind prevăzute de lege ca instanţe specializate, judecă în realitate orice
cauză penală privnd infracţiunile săvîrşite de militari, aceasta poate fi atît o infracăţiune militară, cît şi
orice altă faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune. Astfel, competenţa specială a instanţelor
judecătoreşti militare, stabilită de art. 1 al Legii cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, se
înlocuieşte cu o competenţă personală determinată de calitatea făptuitorului. Deci nu obiectul cauzei
penale, fapta prevăzută de legea penală, este criteriul determinant la stabilirea competenţei judecătoriei
militare, dar faptul că infracţiunea este comisă de un militar. Într-o bună parte din statele lumii instanţele
judecătoreşti militare au competenţa de a examina cauzele penale ce au ca obiect încălcarea statutelor
militare. Doctrinarii din ţara noastră propun de a limita competenţa instanţelor judecătoreşti militare la
examinarea cauzelor penale privind infracţiunile militare reieşind din specializarea în acest domeniu a
judecătorilor acestor instanţe.
Dispoziţia art. 37 CPP dezvăluie detaliat competenţa personală a judecătoriei militare, încadrînd:

50
 1) persoanele din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri a
instituţiilor exprs prevăzute de pct. 1 art. 37 CPP;
2) persoanele atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;
3) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor (persoane care temporar sunt atrase de
executiv pentru a exercita obligaţia de militar);
4) alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie; instituind rezerva
completării cercului de persoane evidenţiate mai sus, prin noi prevederi legale.
La determinarea competenţei personale a judecătoriei militare are relevanţă, statutul de militar al
persoanei, organizarea după principii militare a activităţii acestor persoane, în cadrul instituţiilor
menţionate. Un alt factor hotărîtor la determinarea competenţei personale îl constituie momentul
comiterii faptei infracţionale. Urmează a se observa calitatea pe care o are făptuitorul la momentul
comiterii infracţiunii. Dacă infractorul în momentul săvîrşirii infracţiunii are o calitate care atrage
competenţa personală, aceasta nu se păstrează prin pierderea calităţii pînă la momentul procesului
penal, cu excepţia cazului cînd fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu.
Articolul 38. Competenţa Curţii de Apel
Constituind a doua verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, Curţile de Apel au pe planul
competenţei funcţionale o paletă de atribuţii, judecînd:
1) în primă instanţă. Competenţa materială a Curţilor de Apel este determinată individual,
printr-o circumscriere precisă a cauzelor. Astfel, Curtea de Apel va putea examina în primă
instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 135-144
(Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război), art. 278 (Terorismul),
art. 279 (Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste), art. 283
(Banditism), art. 284 ( Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale), art. 337-343
(Trădarea de Patrie; Spionajul; Uzurparea puterii de stat; Rebeliunea armată; Chemările la
răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale a RM; Atentarea la
viaţa Preşedintelui RM, Preşedintele Parlamentului sau a Prim-ministrului; Diversiunea).
2) în apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii,
inclusiv de judecătoria militară;
3) în recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor (inclusiv judecătoria
militară) care potrivit legii (art. 437 alin. 1 pct. 1; 4; alin. 2) nu pot fi atacate cu apel.
4) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa (conform art. 461 CPP).
5) Pe lîngă competenaţ principală de a realiza „judecata” în ciclul ordinar sau extraordinar al
procesului penal, Curţile de Apel au şi o competenţă complementară – „de a soluţiona”
anumite probleme (adiacente judecării propriu-zise a cauzelor penale) ce nu vizează fondul
cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă la soluţionarea
conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile din raza sa teritorială de activitate.
Articolul 39. Competenţa CSJ
Dispoziţia normativă în cauză evidenţiază o competenţă funcţională deosebit de colorată a CSJ. Cercul
diversificat de atribuţii priveşte atît activitatea de judecată şi de soluţionare a unor probleme adiacente
rezolvării propriu-zise a cauzelor penale, precum şi poziţia CSJ ca verigă supremă a sistemului
judecătoresc.
În lumina celor arătate mai sus, sub aspectul competenţei funcţionale (completată cu alte forme de
competenţă), CSJ judecă:
1) în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele RM. O privire generală
asupra competenţei în primă instanţă a CSJ atestă faptul că aceasta nu are o competenţă materială
determinată, cauzele penale ce îi sunt repartizate fiind eterogene, competenţa personală
constituind criteriul avut în vedere de legiuitor. Competenţa persoanlă este determinată de
calitatea de Preşedinte al RM a făptuitorului.
51
 2) Ca instanţă de recurs judecă:
a) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel;
b) recursurile împotriva deciziilor penale pronunţate ca instanţă de apel, de Curţile de Apel;
c) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă şi alte cazuri prevăzute
de lege.
3) CSJ are prerogativa de a examina, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare
de atac:
a) atribuţia exclusivă de a judeca recursul în anulare, ca instanţă supremă de control asupra
hotărîrilor penale definitive şi irevocabile;
b) de a judeca cazurile de revizuire (art. 461 CPP);
4) În vederea asigurării desfăşurării normale a procesului penal, CSJ exercită o competenţă
complementară, avînd drept sarcină de „a soluţiona” probleme adiacente judecării propriu-zise a
cauzelor, precum:
a) conflictele de competenţă, în cazurile în care CSJ este instanţa superioară şi comună faţă
de instanţele aflate în conflict;
b) cazurile în care cursul justiţiei este întreript. Cursul justiţiei este întrerupt în cazurile cînd
se face o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la competenţă. De ex.: instanţa care îşi
declină competenţa nu indică cărui organ judecătoresc îi revine dreptul de a judeca cauza.
c) Cererile de strămutare a judecării unei cauze de la instanţa competentă la altă instanţă
egală în grad.
CSJ, fiind instanţa judecătorească supremă, are, în mod explicabil, o competenţă fncţională
corespunzătoare gradului său şi anume de a:
a) sesiza din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se
pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice. (Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură
organică între problema de neconstituţionalitate şi fondul litigiului principal şi poate fi invocată
atît din iniţiativa părţilor, cît şi din oficiu de către instanţa judecătorească).
b) Adoptă hotărîri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării uniforme a
legislaţiei penale şi procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.
Articolul 40.Competenţa teritorială în materie penală
Competenţa teritorială a unei instanţe judecătoreşti este capacitatea obiectivă a instanţei respective de a
soluţiona cauzele penale care au o legătură, cu relevanţă social-juridică, în raport cu raza teritorială în
care instanţa îşi exercită atribuţiile funcţionale. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se
determină care dintr organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză . Ea
diferenţiază, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă în materie.
În vederea stabilirii competenţei teritoriale au fost alese repere diferite, după cum infracţiunea a fost
săvîrşită în ţară sau în străinătate.
(1). Pentru infracţiunile săvîrşite în ţară (conform art. 120 CP), competenţa teritorială este determinată de
locul unde a fost săvîrşită infracţiunea (conform art. 12 CP). Locul săvîrşirii infracţiunii este îndeosebi
relevant social-juridic, fiindcă în acest loc fapta a avut maximum de rezonanţă socială, aici se găsesc
unele fapte şi pot fi găsite mijloacele de probă necesare, în acest loc hotărîrea instanţei penale va contribui
la întărirea spiritului de respect faţă de lege şi de încredere faţă de organle judiciare.
Luînd în consideraţie specificul unor tipuri de infracţiuni, legiuitorul a prevăzut cazul: dacă infracţiunea
este continuă sau prelungită (art. 29; 30 CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a
consumat ori a fost curmată infracţiunea.

52
(2). Soluţia oferită situaţiei, prevăzute la alin. 2 art. 40 CPP, la faza de urmărire penală este elucidată în
alin. 3 art. 257 CPP (luîndu-se drept reper locul descoperirii infracţiunii, fie domiciliul bănuitului,
învinuitului ş.a.).
Un exemplu de aşa situaţie poate fi: conducătorul unui camion care pe parcurs a sustras din mărfurile
transportate ori persoana la locuinţa căreia au fost găsite obiecte ce nu au putut ajunge în posesia sa decît
prin săvîrşirea unei infracţiuni, dar locul săvîrşirii nu este cunoscut.
(3). Cauza penală asupra infracţiunii săvîrşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană, maritimă) se
judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al inculpatului. Dacă
acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea, în raza teritorială a căreia va fi
terminată urmărirea penală.
Articolul 41. Competenţa judecătorului de instrucţie
Competenţa instanţelor judecătoreşti nu se rezumă doar la examinarea fondului cauzei; legiuitorul atribuie
judecătoriilor şi soluţionarea unor chestiuni ce ţin de urmărirea penală. Competenţa funcţională
evidenţiată este exercitată de organul judecătoresc specializat, din incinta judecătoriei – judecătorul de
instrucţie. (Structură similară este atestată în legislaţia multor state. În mod tradiţional ancheta sau
urmărirea se desfăşoară sub conducerea unui judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest
magistrat poate fi un judecător de instrucţie („juge d’instruction”) însărcinat să adune toate informaţiile
utile (probe) ca în Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania sau un judecător cu atribuţii de
supraveghere a instrucţiei („juge de l’instruction”) care nu intervine decît pentru a dispune acte
determinate ca în Germania, Italia, Maraea Britanie, SUA (cercul de extindere a supravegherii
diferenţiindu-se de la stat la stat)).
Prerogativa de bază a judecătorului de instrucţie în ţara noastră este realizarea controlului judiciar a
urmăririi penale, valorificată prin următoarea competenţă materială:
a) autorizarea aplicării măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile
constituţionale ale persoanei:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la
domiciliu;
2) dispunerea liberării provizorii a persoanelor reţinute sau arestate, revocarea ei; ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijlocului de transport şi alte măsuri (art. 302
CPP);
3) suspendarea provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bunurilor;
b) autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi a unor măsuri operative de investigaţie, ca:
- efectuarea percheziţiei, examinarea corporală, ridicarea de obiecte care conţin un
secret de stat, comercial, bancar, exhumarea cadavrului, internarea persoanei într-
o instituţie medicală;
- interpretarea comunicărilor, înregistrarea de imagini şi alte acţiuni (art. 301 CPP)
şi măsuri (art. 303 CPP).
c) audierea martorilor în condiţiile art. 109 alin. 3; art. 110 CPP;
d) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute în prezentul Cod.
Trebuie de menţionat că judecătorul d instrucţie mai exercită şi o altă formă de control judiciar al
urmăririi penale care constă în examinarea plîngerilor persoanelor împotriva actelor şi acţiunilor ilegale
ale organelor de urmărire penală şi a celor ce exercită activitatea operativă de investigaţie, precum şi a
procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală. De asemenea, judecătorului de instrucţie
îi revine atribuţia funcţională de a soluţiona chestiunile privind punerea în executare a hotărîrilor
judecătoreşti (art. 471 CPP) şi a plîngerilor împotriva actelor organului sau instanţei care pune în
executare hotărîrea judecătorească de condamnare (art. 473 CPP).
Articolul 42. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor penale
53
În anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă unele devieri de la
regulile obişnuite privind competenţa penală, devieri care se obţin prin amplificare, prorogare sau
deplasarea competenţei obişnuite.
Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după materie sau după
calitatea persoanei, aşa fel încît organul respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile sale şi cu privire la fapte
sau persoane care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei sale.
Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale, sunt acele
privitoare la cauzele penale între care există o legătură substanţială (indivizibilitate sau conexitate).
(1). Din dispoziţia alin. 1 art. 42 CPP rezultă că joncţiunea procesuală nu poate avea loc decît pentru fapte
şi făptuitori care se găsesc în acelaşi timp în faza de judecată, înaintea primei instanţe, iar cazurile pentru
care se poate dispune joncţiunea sunt cele de indivizibilitate şi cele de conexitate.
(2). La indivizibilitate, faptele în mod obiectiv sunt cimentate într-o unitate indiviză determinată de
unitatea de infracţiune sau de acţiune şi, pentru buna soluţionare a cauzelor, se impune reunirea lor.
Cazuri de indivizibilitate sunt: a) participaţiunea, adică atunci cînd la săvîrşirea infracţiunii au participat
mai multe persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori; b) concursul ideal sau
formal de infracţiune, cînd două sau mai multe infracţiuni sunt săvîrşite prin aceeaşi faptă; c) fapte
colective, adică infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice, este cazul infracţiunilor
continue sau prelungite (art. 29; 30 CPP) (în aceste cazuri, deşi pot fi comise mai multe acte, există o
unitate juridică, o singură infracţiune prin voinţa legii şi deci indivizibilitate).
(3). Conexitatea implică şi ea o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă penală, acte care
îşi păstrează autonomia, spre deosebire de indivizibilitate la care pluralitatea de acte constituie o unitate
juridică.
Există conexitate ori de cîte ori între două sau mai multe fapte prevăzute de legea penală, apare o legătură
cu relevanţă substanţială, care, pentru realizarea în bune condiţii a justiţiei penale, face necesară reunirea
acelor fapte în cadrul aceluiaşi proces penal.
Conexitatea survine în următoarele situaţii:
1) infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi infracţionale
(fapte) diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi loc. Pentru
existenţa conexităţii, în acest caz, se cer două condiţii : de identitate privind termenii
infracţiunilor: acelaşi loc şi acelaşi timp şi o condiţie de diversitate: mai multe fapte distincte.
Cînd faptele sunt comise de mai multe persoane, se cere ca acestea să fi lucrat împreună
(premeditat sau sppontan).
2) Cînd două sau mai multe infracţiuni sunt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori loc
diferit. Pentru existenţa acestui caz de conexitate se cer două condiţii: de identitate: privind
persoana făptuitorului şi o condiţie de diversitate: privind (alternativ) termenii infracţiunii: în
timp diferit ori în loc diferit.
3) Infracţiunea mijloc, adică infracţiuni care au fost săvîrşite fie pentru a pregăti sau înlesni
comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a
asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Infracţiunea mijloc trebuie
să constea într-o faptă care este incriminată ca infracţiune de sine stătător, iar nu în acte de
participaţiune (de ex.: comiterea unui fals pentru a săvîrşi o înşelăciune, favorizarea infractorilor,
declaraţia minciunoasă). Ceea ce caracterizează acest caz este legătura cauzală dintre infracţiunea
mijloc şi infracţiunea a cărei săvîrşire a fost sprijinită, făcută posibilă sau ascunsă ori al cărei
infractor a fost ajutat să se sustragă de la consecinţele penale ale faptei sale.
4) Între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune pentru buna
înfăptuire a justiţiei.
În cazul acestor infracţiuni nu există o legătură dintre cele proprii cazurilor de conexitate caracterizate
(tipice) examinate la pct. 1-3, ci numai o apropiere întîmplătoare care constituie faptic o legătură cu
relevanţă procesuală (de ex.: infracţiuni distincte avînd drept obiect punerea în circulaţie de monede
54
 sau valori falsificate sau de produse contrafăcute avînd aceeaşi provenienţă). Joncţiunea procesuală în
astfel de situaţii poate organul judiciar în măsură de a cunoaşte dacă simpla coincidenţă aparentă nu
ascunde în realitate o activitate infracţională asociată deosebit de periculoasă, şi în orice caz ajută la
cunoaşterea cauzelor care au generat infracţiunile coincidente.
În cazurile de conexitate redate mai sus se dispune reunirea cauzelor penale. Cauzele penale ce trebuie
reunite pot fi, însă, de competenţa unor instanţe diferite şi, în consecinţă, va trebui ca după reunirea
lor, să fie judecate de aceeaşi instanţă, care, astfel, îşi prelungeşte competenţa normală. Determinarea
instanţei de joncţiune se face în funcţie de gradul instanţei şi de natura instanţelor în faţa cărora se
găsesc cauzele penale.
(4). În cazul specificat în alin. 4 art. 42 CPP instanţa competentă este specificată, ţinînd cont de legătura
existentă între fazele procesuale: de urmărire şi de judecată, şi interacţiune organelor împuternicite de a
activa pe parcursul accestora. În acest caz se produce o amplificare a cadrului procesual de la instanţa de
joncţiune, unită cu o eventuală deplasare de competenţă teritorială.
(5). Dacă instanţele la care se află cauzele penale sunt de grade diferite, instanţa de joncţiune, căreia îi va
reveni competenţa de a judeca toate cauzele reunite este instanţa superioară în grad (prioritate ierarhică).
(6). În vederea asigurării dreptului persoanei la un proces echitabil, legiuitorul a prevăzut, în cazul în care
există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către
judecătorie.
(7). Reieşind din principiul separării funcţiilor procesuale şi cel al garantării imparţialităţii judecătorului,
legiuitorul a investit instanţa cu dreptul de a conexa din oficiu cauzele, numai în cazul cînd acţiunile
incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, ori instanţa nu poate prelua iniţiativa acuzatorială
şi a agrava, din oficiu, situaţia inculpatului, ci doar la la cererea procurorului pentru modificarea acuzării
în sensul agravării.
Articolul 43. Instanţa competentă de a conexa cauzele penale
(1). Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată conform
prevederilor art. 42 alin. 4; 5; 6 CPP.
(2). Potrivit regulii generale reunirea cauzelor penale nu poate avea loc, în faza de judecată, decît la prima
instanţă de judecată, adică la instanţa iniţial sesizată (alin. 1 art. 42 CPP). Legea prevede însă unele
derogări: reunirea cauzelor este special admisă în cazurile de indivizibilitate şi cele de conexitate, şi după
casarea hotărîrilor asupra lor şi remiterea cauzelor de către instanţa de recurs pentru rejudecare (pct. c,
alin. 2 art. 435 CPP), dacă cauzele susceptibile se află la prima instanţă (fie toate după casare, fie unele
după casare, iar altele la sesizare iniţială).
(3). Cauzele se conexează şi de către instanţa de apel sau de recurs de acelaşi grad, dacă se află la acelaşi
stadiu de judecată.
De acelaşi grad ca instanţe de recurs pot fi, spre exemplu: Curţile de Apel din diferite circumscripţii
teritoriale. Acelaşi stadiu de judecată există atunci cînd (recursurile) apelurile nu au fost încă soluţionate
sau, fiind soluţionate, se găsesc în stadiul rejudecării la instanţele de (recurs) apel, respectiv, cu privire la
aceeaşi latură (penală sau civilă) a procesului penal.
Articolul 44. Declinarea de completenţă a instanţei de judecată
(1) În vederea respectării întocmai a normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca
organul care constată că este necompetent de a rezolva o cauză penală să o trminită organului
judiciar copmetent. Instituţia pein care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare
de competenţă. Declinarea de competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează
autocontrolul asupra competenţei instanţei de judecată, autocontrol care se efectuiază din oficiu
sau la cerere. Instanţa de judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în
acelaşi timp cui îi revine aceasta.
(2) Dacă declinarea de compenteţă a fost determinată de competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, precum şi de competenţă teritorială, instanţa căreia i s-a transmis cauza poate menţine
(poate aprecia asupra validităţii) măsurilor (de exemplu de prevenire sau de asigurare) dispuse de
instanţa care s-a desesizat. Legiuitorul a oferit posibilitatea menţinerii doar a măsurilor dispuse de

55
 instanţă care s-a desesizat, reieşind din natura adiacentă (auxiliară) a raporturilor procesuale, de
dispunere a acestor măsuri, faţă de examinarea fondului cauzei; în vederea respectării principiului
nemijlocirii şi a regulilor de constituire şi schimbare a completelor de judecată.
(3) De la regula generală specificată în alin. 1 al acestui articol există o derogare. Astfel nu se acceptă
declinarea de competenţă la întrunirea condiţiilor:
a) cauza este de competenţa unei instanţe ierarhic inferioare
b) instanţa ierarhic superioară a început examinarea cauzei reieşind din principiul priorităţii
ierarhice
(4) Pentru a nu împieta asupra operativitaţii în procesul penal, legea prevede că încheierea de
declinare a competenţei este definitivă.
Articolul 45. Conflictul de competenţă
(1) Între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de competenţă. Conflictul de
competenţă este de două feluri: pozitiv şi negativ. Conflictul pozitiv de competenţă apare cînd două sau
mai multe instanţe se recunosc concomitent competenţe să soluţioneze o cauză penală. Conflictul negativ
intervine cînd două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor aflate în
conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de gradul şi de raza
teritorială a instanţelor aflate în conflict.
Procedura soluţionării conflictelor de competenţă:
a) Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se efectuează potrivit art. 45 alin. 2;3 CPP.
b) Efectele sesizării. În caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată instanţa
competentă să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict
pînă la soluţionarea acesteia (alin. 4 art. 45 CPP).
Cum în timpul suspendării în caz de conflict pozitiv şi în timpul cît cursul justiţiei este întrerupt, în caz de
conflict negativ este adeseori nevoie să fie îndeplinite acte sau luate măsuri care reclamă urgenţă, sarcina
îndeplinirii sau luării acestora revine instanţei care s-a declarat competentă sau şi-a declinat competenţa
cea din urmă. De exemplu: ascultarea unui martor care urmează să părăsească ţara, arestarea preventivă a
inculpatului, instituirea unui sechestru penal (alin. 4).
Conform alin. 5 instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform
regulilor pentru prima instanţă, cu citarea părţilor, prezenţa cărora este facultativă.
(2). Pentru a nu împieta asupra operativităţii în procesul penal, legea (alin. 6 art. 45 CPP) prevede că
încheierea de stabilire a competenţei este definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate
în apel sau, după caz, (în dependenţă ce instanţă judecătorească va examina fondul) în recurs împotriva
hotărîrii în fond.
c) Instanţa de trimitere. Sesizarea instanţei de trimitere, prin încheierea de soluţionare a
conflictului este atributivă de competenţă, aşa încît, instanţa astfel sesizată nu poate să-şi decline
competenţa cîtă vreme situaţia de fapt în cauza respectivă rămîne neschimbată. Cînd, însă, din
cercetarea judecătorească, în faţa instanţei de trimitere, rezultă date şi împrejurări care modifică
situaţia de fapt cunoscută de instanţă care a soluţionat conflictul de competenţă, aşa încît fapta
care face obiectul cauzei penale constituie o infracţiune de competenţa altei instanţe, superioare în
grad sau de altă categorie, instanţa de trimitere îşi va declina competenţa (alin. 7 art. 45 CPP).
Dacă potrivit noii încadrări fapta este de competenţa instanţei inferioare, instanţa de trimitere
rămîne competentă să judece cauza, potrivit dispoziţiei din alin. 3 art. 44 CPP.

Articolul 46. Strămutarea judecării cauzei penale de la instanţa competentă la o altă instanţă egală
în grad
Capacitatea subiectivă a organului judiciar de a îndeplini temeinic şi legal atribuţiile sale funcţionale
poate fi pusă la îndoială odată cu apariţia unor suspiciuni privind obiectivitatea sau imparţialitatea
persoanelor care lucrează în numele şi pentru acel organ. Pe lîngă suspiciunea individuală (îndreptată în
mod singular, fie plural faţă de unul sau mai mulţi subiecţi procesuali oficiali ) atestată în situaţiile de
incompatibilitate deja examinate, pot fi întîlnite cazuri de suspiciune colectivă care este îndreptată în mod
indivizibil asupra tuturor subiecţilor procesuali oficiali ce îndeplinesc atribuţiile ce-i intră în competenţa
funcţională a unui organ judiciar, aşa încît suspiciunea se răsfrînge asupra capacităţii subiective a însuşi
organului judiciar respectiv. Motivele unei astfel de suspiciuni colective nu privesc, deci, personal
(invidual) subiecţii procesuali oficiali, ci condiţiile în care ei trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile
56
funcţionale, condiţii din cauza cărora desfăşurarea normală a procesului penal nu poate fi asigurată, care
au făcut să se nască suspiciuni cu privire la obiectivitatea şi imparţialitatea organului judiciar respectiv.
În cazul suspiciunii colective întemeiate, remediul procesual nu poate fi decît strămutarea cauzei penale la
un alt organ judiciar penale de acelaşi grad.
Strămutarea este, prin urmare, remediul procesual reglementat de cod în vederea înlăturării situaţiilor
care pun în pericol normala desfăşurare a procesului penal datorită unor stări de fapt neconvenabile
existente la locul unde urmează să fie judecată cauza penală care face obiectul acelui proces. Procesual,
strămutarea are caracterul unei deplasări de competenţă teritorială între instanţele judecătoreşti de acelaşi
grad. Formularea cuprinsă în alin. 1 art. 46 CPP în ceea ce priveşte temeiul strămutării este destul de
largă, în ea putîndu-se incadra ca temei al strămutării, situaţiile în care este necesar să se asigure
desfăşurarea normală a procesului, inclusiv necesitatea asigurării liniştii publice, a unui climat prielnic
sau a unei ambianţe favorabile, şi să se obţină soluţionarea obiectivă completă rapidă a cauzei (de
exemplu: mediatizarea exagerată a unei cauze, puternica indignare a membrilor comunităţii în sînul
cărora a fost comisă fapta şi unde are loc judecata cu pericol de tulburări, revolte).
Alin. 2 art. 46 CPP specifică subiecţii îndrituiţi de a sesiza.

Articolul 47. Cererea de strămutare şi efectele ei

(1). Cererea trebuie motivată, documentele pe care se bazează, deţinute de partea care cere strămutarea se
anexează.
(2). Precizarea (din alin. 2 art. 47 CPP) în cerere este necesară pentru ca, instanţa supremă să se orienteze
la fixarea termenului de judecată a cererii de strămutare, datorită urgenţei cu care trebuie să judece
cauzele cu inculpaţi arestaţi.
(3). Simpa depunere a cererii de către părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu paraliza
cursul justiţiei prin cereri şi canatoare introduse cu rea credinţă. Suspendarea judecării cauzei este lăsată
la latitudinea Curţii Supreme de Justiţie. Despre suspendarea ce s-a optat se înştiinţează instanţa
respectivă.

Articolul 49. Soluţionarea cererii de strămutare

Soluţionarea cererii de strămutare este precedată de anumite acte preliminare de informare şi înştiinţare
(art. 48 CPP).
(1). Examinarea cererii de strămutare, avînd loc în şedinţă publică, Curtea Supremă de Justiţie va dispune
cu indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare, asigurînd, în acest mod, o mai
bună conştientizare a soluţiei optate.
(2). Încheierea de admitere a strămutării cauzei trebuie să arate, în primul rînd, care instanţă egală în grad
cu instanţa desesizată i se trimite spre judecare cauza strămutată; în al doilea rînd, care acte îndeplinite de
instanţa de la care s-a strămutat cauza se menţin. Regula o constituie desfiinţarea tuturor actelor
îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, dar în mod excepţional, ţinîndu-se cont de
principiul nemijlocirii şi de regulile de constituire şi modificare a completului de judecată, instanţa
supremă poate hotărî ca unele din actele anterior îndeplinite să rămînă valabile, ele trebuie enumerate
expres. Despre admiterea cererii de strămutare va fi de îndată înştiinţată instanţa la care se află cauza, care
va trimite dosarul instanţei la care a fost strămutată cauza.
(3). În cazul în care judecarea cauzei nu a fost suspendată şi instanţa a procedat între timp la judecarea ei,
hotărîrea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Acea hotărîre îşi va
păstra, însă, eficienţa procesuală în caz de respingere a cererii de strămutare.
Articolul 50. Repetarea cererii de strămutare
Pentru a preîntîmpina tergiversarea examinării în fond a cauzei, legea a prevăzut că strămutarea nu poate
fi cerută din nou, afară de cazul cînd noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute CSJ la
soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta.
Articolul 51. Procurorul
Procuror – persoană cu funcţii de răspundere care, în limitele competenţei prevăzute de prezentul Cod
exercită în numele statului:
a) urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului, art. 252 );
b) reprezintă învinuirea în instanţa de judecată având calitatea procesuală de acuzator de stat;
57
 c) alte atribuţii prevăzute de lege.

2. Alături de latura penală a procesului penal procurorul este învestit cu atribuţii şi sub aspectul
laturii civile. Astfel, potrivit al. 2 art. 51 procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă (despre
acţiunea civilă a se vedea comentariul la art. 219) împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei
care poartă răspundere delictuala pentru fapta acestora în două situaţii:
a) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate (din cauză de sănătate, vîrstă
înaintată, incapabilitate) sau de dependenţă faţă de învinuit, inculpat (materială, de serviciu) ori din alte
motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiunea civilă. Acţiunea în apărarea intereselor
persoanei incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a
reprezentantului ei legal. Cât priveşte acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale celorlalte categorii poate fi iniţiată numai la cererea scrisă a persoanei interesate.
b) în interesul statului ce ţine de:
- formarea şi executarea bugetului;
- protecţia proprietăţii aflate în posesia exclusivă a statului;
-
- protecţia mediului înconjurător, şi alte cazuri prevăzute în alin. 3 art. 71 Cod de Procedură
Civilă.

3.În cursul procesului penal procurorul este independent şi se supune numai legii.
Independenţa procurorului de autorităţile publice reprezintă garanţia exercitării întocmai a
atribuţiilor ce-i revin, excluzîndu-se orice influenţă şi amestec din afară (alin.2 art. 2Legea RM cu privire
la Procuratură)( Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-75/328 din 18.04.2003).
Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea Republicii Moldova cu privire la
Procuratura şi ţin de procedura de numire şi eliberare din funcţie; declararea inviolabilităţii, stabilirea
incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii
didactice şi ştiinţifice; ş.a. (art. art. 22, 23, 25, 30 ale Legii cu privire la Procuratură).

Principiul controlului ierarhic consfinţit în alin. 3 art.2 din Legea cu privire la Procuratură
deosebeşte statutul procurorilor de cel al judecătorilor. Procurorul execută indicaţiile scrise ale
procurorului ierarhic superior. În acest sens alin. 3 art. 51 , spre deosebire de reglementările Codului din
1961, impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior.
Din conţinutul art.1 al Legii cu privire la Procuratură deducem că prin termenul „procuror ierarhic
superior” se are în vedere Procurorul General.

4.În cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului.

Participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. La judecarea cauzei în mod
obligatoriu participă procurorul care a condus urmărirea penală sau personal a efectuat-o. Judecarea
cauzei în prima instanţă are loc numai în privinţa persoanelor puse sub învinuire şi numai în limitele
învinuirii formulate în rechizitoriu.
Procurorul prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate de organul de urmărire penală.

5. Alineatul 5 art. 51 din prezentul Cod stabileşte dreptul procurorului de a exercita căile ordinare de
atac (apelul şi recursul) împotriva hotărîrilor judecătoreşti pe care le consideră ilegale sau neîntemeiate în
ce priveşte latura penală şi latura civilă. (a se vedea comentariul la articolelor 401, 421, 438).
6. Procurorul General poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre
judecătorească revocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac.
Accentuăm că dacă calea recursului în anulare se exercită în favoarea condamnatului nu este
necesar-obligatorie utilizarea căilor ordinare de atac.
7. Conform prevederilor art. 460 CPP procurorul de nivelul instanţei care a judecat cauza în fond
poate iniţia procedura de revizuire a procesului penal.
8. La etapa punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti (alin. 7 din prezentul articol) procurorul
participă în mod obligatoriu la şedinţa de judecată privind soluţionarea chestiunilor privind punerea în
executare a hotărîrilor judecătoreşti potrivit art. 471, este în drept potrivit art. 472 să atace cu recurs

58
încheierea instanţei şi să participe în şedinţa de judecată privind examinarea plîngerilor împotriva actelor
organului sau instituţiei care pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare (art. 473).
Articolul 52. Atribuţiile procurorului la efectuarea urmăririi penale
1. Reglementările din art. 52 stabilesc competenţa procurorului în cadrul primei faze a procesului
penal – urmărirea penală, atribuindu-i capacitatea de a exercita personal şi de a conduce urmărirea
penală.
În contextul de activităţi înscrise în sfera competenţei procurorului acestea se înfăţişează ca sarcină
principală, de calitatea realizării căreia depinde prezentarea învinuirii în instanţa de judecată.
2. Exercitarea nemijlocită a urmăririi penale are loc în mod obligatoriu în cauzele referitoare la:
a) infracţiunile săvîrşite de:
- preşedintele ţării;
- deputaţi;
- membri ai Guvernului;
- judecători;
- procurori;
- generali;
- ofiţeri de urmărire penală;
b) atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor,
judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este determinat de activitatea
acestora;
c) infracţiunile săvîrşite de Procurorul General.
3. Competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate şi să exercite conducerea cu
activităţile de urmărire penală, este procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa care,
potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (mai detaliat în acest sens comentariul la art. 270 ).
Când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu
trebuie înţeles că urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de către procuror, existând posibilitatea
ca în asemenea cauze organele de urmărire penală să efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea
majoritate a actelor ce intră în conţinutul urmăririi se cer efectuate de către procuror (alin. 5 art. 271 ).
În cazurile ce nu suferă amînare ( a se vedea comentariul la p.6 art.6 ) este nu numai posibilă, dar şi
necesară colaborarea procurorului cu organele de urmărire penală, iar actele întocmite de organul de
urmărire necompetent fiind pe deplin valabile în cauză (art. 272 ).
4.În principal, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea descoperirii infracţiunilor
încît orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să
existe indici temeinici că a săvîrşit o faptă penală. În scopul realizării acestei atribuţii se bucură de mai
multe prerogative. Astfel, potrivit p.1 al.1 art. 52 procurorul porneşte urmărirea penală şi ordonă
efectuarea ei, fie refuză pornirea urmăririi penale sau o încetează. Suntem în prezenţa unor noi atribuţii,
întrucît Codul din 1961 prevedea dreptul organului de urmărire penală de a porni procesul penal ori de
cîte ori constata prezenţa indicilor infracţiunii. Nu putem aprecia noile prevederi drept limitare a
independenţei procesuale a organului de urmărire penală, dimpotrivă dispoziţia legală amplifică
responsabilitatea procurorului pentru declanşarea în condiţii de maximă legalitate a procesului penal, or
aceasta ulterior va determina legalitatea aplicării măsurilor procesuale de constrângere şi a altor limitări a
drepturilor constituţionale ale persoanei.
5. Procurorul conduce personal urmărirea penală (pct. 3), adică are discreţia de a dispune şi de a
efectua orice acţiune procesuală în condiţiile legii cu scopul de a constata adevărul, adică a cerceta sub
toate aspectele, complet şi obiectiv toate circumstanţele cauzei.
Cele mai importante soluţii la urmărirea penală le va lua procurorul, de exemplu,punerea sub
învinuire (art. 281), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 284), încetarea urmăririi penale (art.
285), întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată (art. 296 - 297) etc.
Verificînd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, procurorul îi
anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la desfăşurarea urmăririi.
Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plîngerilor declarate împotriva actelor
procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală.
6. Procedura de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile este reglementată prin
Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor
informaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun nr. 124/319/46/172 – 0/101 al Procurorului
59
General, Ministrului Afacerilor Interne, Directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate, Directorului
General al Departamentului Vamal şi Directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a
Corupţiei din 26 august 2003.
Potrivit Instrucţiunii (pct. 35) conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic în scris
procurorul despre infracţiunile înregistrate, iar lunar, pînă la data de 3 a lunii următoare, prezintă
procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a
termenelor de examinare stabilite.
7. Procurorul verifică legalitatea întocmirii dosarelor penale, actelor procedurale, materialelor ş.a. în
cauzele în care exercită conducerea cu urmărirea penală.
8. Prin “verificarea calităţii probelor” (pct. 6) se are în vedere analiza probelor administrate,
coroborarea lor cu alte probe, verificarea sursei din care provin, respectarea cerinţelor de pertinenţă,
concludenţă, utilitate şi veridicitate. Procurorul verifică calitatea probelor sub toate aspectele, complet şi
obiectiv.
9. Despre termenul rezonabil (pct. 7) a se vedea comentariul la articolele 20, 259 şi 274, alin. 3.
10. Ordonanţe ilegale şi neîntemeiate sunt actele procedurale date cu încălcarea prevederilor legii,
fără argumentarea şi justificarea legală.
Potrivit pct. 8 procurorul prin ordonanţa sa poate anula ordonanţa organului de urmărire penală, iar
Procurorul General orice ordonanţă dată în cursul urmăririi penale.
11. Retragerea motivată a dosarului penal (pct. 9) presupune darea unei ordonanţe motivate prin
care se justifică necesitatea transmiterii după competenţă sau efectuării urmăririi penale de un anumit
ofiţer de urmărire penală.
Aceste măsuri sunt determinate de necesitatea asigurării efectuării urmăririi penale obiectiv şi
complet.
Procurorul poate dispune transmiterea dosarului penal de la un organ de urmărire penală la un alt
organ similar în condiţiile art. 271 alin.4.
12. Privitor la atribuţiile arătate în pct. 10 a se vedea comentariul la art. 256.
13. Reieşind din prevederile pct. 11, în cazurile arătate în art. 54 prin ordonanţă motivată se
soluţionează abţinerea, adică raportul ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în
incompatibilitate prin care se solicită să nu participe la urmărirea penală într-o anumită cauză de care se
leagă situaţia de incompatibilitate; recuzarea, cerinţa unei alte persoane participante la proces cu calitatea
de parte privitor la înlăturarea de la urmărirea penală a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului
aflat în incompatibilitate. (a se vedea comentariul la art. 54)
14. Prin ordonanţă motivată procurorul care conduce cu urmărirea penală (pct. 12) poate dispune
asupra aplicării modificării şi revocării unui şir de măsuri preventive: obligării de a nu părăsi localitatea
sau obligării de a nu părăsi ţara (art. 178); garanţiei personale (art. 179); garanţiei unei organizaţii (art.
180); transmiterii sub supraveghere a militarului (art. 183); transmiterii sub supraveghere a minorului (art.
184).
Celelalte măsuri preventive arătate în art. 175 alin. 3 se aplică de către judecătorul de instrucţie.
15. Procurorul controlează legalitatea reţinerii persoanei (pct.13). Despre reţinerea persoanei a se
vedea comentariul la art. 167.
Procurorului I se prezintă în mod obligatoriu de către organul de urmărire penală o comunicare în
scris privitoare la reţinerea persoanei. Această măsură se îndeplineşte în decurs de pînă la 6 ore de la
întocmirea procesului-verbal de reţinere. În cazul constatării temeiurilor arătate în art. 174 alin. 1
procurorul dispune eliberarea imediată a persoanei.
16. În scopul exercitării atribuţiilor de conducere, dirijare cu urmărirea penală, procurorul conform
pct. 14 alin. 1 art. 52 dă indicaţii. Numai indicaţia scrisă generează efectele legale scontate.
17. Procurorul poate întocmi ordonanţe (pct. 15 alin. 1) în vederea efectuării acţiunilor procesuale,
cu excepţia celor arătate în pct. 16 alin.1. A se vedea comentariul la articolele 170, 199, 126, 154 ş.a.
18. Datorită instituirii controlului judiciar la etapa urmăririi penale acţiunile procesuale, măsurile
operative de investigaţie şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi
libertăţile constituţionale ale persoanei se pot efectua numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie la
demersul procurorului.
Demersurile procurorului trebuie să corespundă cerinţelor arătate în art. 304. A se vedea
comentariul la articolele 300 – 304.

60
 19. În cauzele în care exercită conducerea urmăririi penale este în drept să efectueze personal acţiuni
procesuale ori poate să asiste la desfăşurarea lor. (pct. 17 alin. 1)
În procesul-verbal al acţiunii procesuale se va consemna faptul participării procurorului.
20. Potrivit prevederilor art. 109-110 poate solicita concursul judecătorului de instrucţie la
efectuarea audierii (pct. 18 alin. 1).
21. Restituie, conform pct. 19 alin. 1, dosarele penale în prezenţa temeiurilor arătate în art. 292 în
scopul completării urmăririi penale ori eliminarea încălcărilor de lege. Dosarele penale, în acest caz, vor
fi însoţite de ordonanţe cu indicaţiile scrise ale procurorului.
22. Prin ordonanţă motivată înlătură ofiţerul de urmărire penală care a admis încălcarea dispoziţiilor
legale (pct. 20). În funcţie de natura şi gradul de pericol al faptei se pot aplica diferite măsuri de influenţă.
Aceasta poate fi o sancţiune disciplinară sau pornirea urmăririi penale pentru atragerea la răspundere
penală.
23. În pct. 21 alin. 1 din prezentul articol se are în vedere sesizarea de către Procurorul General a
Consiliului Superior al Magistraturii privitor la necesitatea ridicării imunităţii în legătură cu tragerea la
răspundere penală a judecătorului, ş.a.
Privitor la categoriile de persoane care beneficiază de imunitate a se vedea comentariul la art. 9 alin.
2.
24. Despre încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală şi clasarea cauzei penale a
se vedea comentariul la art. 284-286 (pct. 22 alin. 1).
25. Despre punerea sub învinuire şi audierea învinuitului a se vedea comentariul la art. 281-282 şi
104 (pct. 23 alin. 1).
26. La terminarea urmăririi penal potrivit art. 293 procurorul aduce la cunoştinţa învinuitului,
reprezentantului lui legal, apărătorulu, părţii vătămate, părţii civilr, părţii civilmente responsabile şi
reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale şi despre locul şi timpul cînd ei pot lua cunoştinţă
de materialele urmăririi penale (pct. 24 alin. 1).
27. Despre rechizitoriu a se vedea comentariul la art. 296.
Procurorul care a întocmit rechizitoriul trimite cauza în instanţa de judecată (pct. 25 alin. 1).
28. Prin alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul Cod se au în vedere: obligaţia de a lua
măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces (art. 215); obligaţia de a stabili cauzele şi
condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi de a sesiza persoanele şi organele competente în
scopul de a lua măsuri de înlăturare a acestor cauze şi condiţii (art. 216-217); dreptul şi obligaţia de a
participa la şedinţele de judecată desfăşurate potrivit art. 305, 308 ş.a.
Articolul 53. Atribuţiile procurorului în instanţa de judecată
1. Articolul comentat reglementează statutul procurorului la judecarea cauzei. Spre deosebire
de Codul de procedură penală din 1961, prevederile procesual-penale în vigoare pun capăt
discuţiilor privitor la calitatea procurorului în judecată atribuindu-I poziţia de parte în
proces şi subiect principal al acuzării.
2. Alineatul 1 pct. 1 indică asupra funcţiei principale a procurorului în instanţa de judecată –
reprezentarea acuzării în numele statului.
3. Din punct de vedere etimologic, a acuza înseamnă a întreprinde anumite acţiuni privind o
persoană, a-I dovedi vinovăţia în încălcarea normelor de comportament, a o demasca într-o
faptă ilegală, reprobatoare. Dat fiind că în procedura penală este vorba doar despre
infracţiuni, prin acuzare se desemnează activitatea procesuală strict reglementată de lege în
scopul demascării făptuitorului.
4. Doctrina şi jurisprudenţa include în termenul acuzare patru componente semantice. Primul
reflectă activitatea organului sau a subiectului acuzator, care demască o anumită persoană
în săvîrşirea infracţiunii; al doilea redă activitatea acuzatorului în calitatea sa de parte; al
treilea indică obiectul acuzării şi cel de-al patrulea sens este legat de denumirea
procurorului ca parte a acuzării în judecată.
5. Primele două sensuri se referă la exercitarea funcţiei de acuzare.
Făcînd abstracţie de unele divergenţe neprincipiale, putem afirma că acuzarea cuprinde:
a) descrierea în actele procedurale a acţiunii (inacţiunii) ilicite, incriminate unei persoane
concrete;
b) activitatea procesuală a organelor şi a persoanelor autorizate cu acest drept în scopul
demascării vinovatului de săvîrşirea infracţiunii şi condamnarea lui.
61
 6. Acuzarea trebuie distinsă în sens material (substanţial) şi în sens procesual.
Sensul material (substanţial) al acuzării cuprinde totalitatea faptelor social-periculoase şi ilicite,
stabilite în cauză şi incriminate potrivit legii penale, pentru care persoana este condamnată, iar sensul
procesual – activitatea legală a organelor şi persoanelor competente în vederea demascării făptuitorului în
săvîrşirea faptei incriminate şi a argumentării răspunderii penale în scopul condamnării lui.
7. Acuzarea în sens material conţine trei elemente structurale: fabula, formularea juridică şi
încadrarea juridică.
Fabula acuzării cuprinde faptele stabilite în cauză, reprezentînd latura de fapt, întotdeauna strict
individuală şi irepetabilă.
Stabilirea faptelor ce constituie fabula acuzării, relevarea indicilor lor juridici creează condiţiile
necesare, premisele pentru următoarea parte componentă a acuzării – încadrarea juridică. Aici se are în
vedere rezultatul activităţii de acuzare, adică recunoaşterea oficială şi fixarea corespunzătoare a
concluziei că fapta incriminată cu formularea juridică respectivă cade sub incidenţa unei anumite norme
de drept penal.
8. Activitatea desfăşurată de către procuror şi statutul procesual în instanţa de judecată sunt
determinate de principiul contradictorialităţii, ceea ce înseamnă că:
- acuzatorul susţine acuzarea în instanţa de judecată, dar nu el soluţionează
cauza. Soluţionarea chestiunii despre vinovăţia inculpatului, este prerogativa
judecăţii, care acţionează în exclusivitate ca organ al justiţiei;
- acuzatorul şi inculpatul pledează în proces în calitate de părţi, adică în calitate
de astfel de participanţi, care au un anumit interes procesual şi cărora legea le-a
oferit drepturi egale pentru dovedirea propriilor afirmaţii şi contestării
argumentelor celuilalt (ale părţii adverse);
- instanţa de judecată nu este dependentă de poziţiile părţilor, ea analizează sub
toate aspectele probele prezentate de ele, în baza cărora pronunţă hotărîrea.
Egalitatea procurorului cu celelalte părţi poate fi apreciată în sensul că procurorul, ca parte a
acuzării, inculpatul şi apărătorul, ca parte a apărării, dispun de drepturi procesuale egale, care le permit a-
şi susţine şi a-şi argumenta declaraţiile şi afirmaţiile, a-şi dovedi justeţea şi legalitatea revendicărilor sale.
În acelaşi timp, drepturile procesuale oferă posibilitatea de a contesta, a demonstra netemeinicia şi
inconsistenţa afirmaţiilor părţii adverse. Egalitatea drepturilor procurorului cu a celorlalte părţi poate fi
interpretată şi în sensul datoriei lui de a se supune, de rînd cu alte părţi, unui regulament de procedură
unic privitor la comportamentul părţilor şi forma activităţii lor în instanţă.
În acest scop, prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate la urmărirea penală. Ţinînd cont de
prevederile alin. 3 art. 19 apreciem că acuzatorului de stat i se impune rol activ în vederea cercetării sub
toate aspectele, complet şi obiectiv a tuturor circumstanţelor cauzei.
9. În condiţiile contradictorialităţii procesului judiciar penal procurorul participă la examinarea
probelor prezentate de partea apărării.
Un rol aparte în şedinţa de judecată îl are dreptul procurorului de a face demersuri şi de a-şi expune
părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul judecăţii. Demersul se cere motivat.
Dacă se înaintează cîteva demersuri sau un demers conţine mai multe solicitări, motivarea trebuie
adusă în raport cu fiecare. În scopul obţinerii unei concludenţe maxime, acuzatorii trebuie să-şi expună
gîndurile clar, precis, cu argumentare prin lege.
Deseori unii procurori, nedorind să-şi motiveze atitudinea faţă de cererea făcută, propun instanţei să
lase chestiunea deschisă, cu soluţionare pe parcursul cercetării judecătoreşti. Neobiectînd împotriva
faptului că la etapa pregătitoare ar putea fi înaintate cereri, care pot fi soluţionate numai în cadrul
cerecetării judecătoreşti, considerăm absolut neîntemeiat cînd astfel de excepţii devin regulă.
În literatura juridică a fost expusă opinia că lăsarea demersului fără rezolvare limitează drepturile
participantului la proces care a înaintat-o. În asemenea situaţie el e lipsit de posibilitatea de a folosi ceea
ce cere pentru susţinerea poziţiei sale la cercetarea judecătorească. În afară de aceasta, dacă instanţa va
reveni la examinarea cererii făcute la sfîrşitul anchetei judecătoreşti, atunci, în cazul satisfacerii ei,
inevitabil e tergiversează procesul judiciar.
Notă: În p.2 alin. 1 art. 53 CPP greşit se foloseşte termenul „dezbateri judiciare”. Dezbaterile
judiciare, potrivit art. art. 377-378 CPP, reprezintă cea de-a treia etapă a judecăţii în prima instanţă
şi constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, etc.

62
 10. Avînd în vedere că în cursul judecării sunt prezentate probele acumulate la urmărirea penală, în
plus putîndu-se administra şi probe noi este posibil ca să apară date care conduc la concluzia că
încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată.

Prin urmare, dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a
săvîrşit o faptă mai gravă sau a săvîrşit şi alte infracţiuni decît cea încriminată prin rechizitoriu,
procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă, conform p.3 alin. 1 art. 53 , solicită
de la instanţă cauza pentru a formula o acuzare mai gravă.
11. În cazul, cînd probele în acuzare sunt insuficiente, procurorul în condiţiile alin. 2 art. 326
solicită instanţei amînarea examinării cauzei pe un termen de pînă la o lună, la necesitate fiind posibilă
prelungirea pînă la 2 luni în scopul administrării probelor noi (pentru detalii a se vedea art. 326 ).
Dacă noua încadrare juridică atrage competenţa de judecată a instanţei ierarhic superioare se va
proceda conform dispoziţiilor art. 44 .
12. În p.4 alin. 1 art. 53 se prevede capacitatea procurorului de a modifica încadrarea juridică a
infracţiunii săvîrşite de inculpat dacă în cursul cercetărilor judecătoreşti se va constata faptul săvîrşirii
unei infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus prin:
a. excluderea circumstanţelor agravante;
b. reîncadrarea după o nouă normă a Codului penal care prevede o pedeapsă mai blîndă.
13. În cazul efectuării incomplete a urmăririi penale, procurorul înaintează demers instanţei cu
scopul amînării şedinţei de judecată pe o perioadă de pînă la o lună pentru a înainta noi probe care
confirmă acuzarea. Dacă prezentarea probelor noi în termenul indicat nu s-a efectuat, instanţa va scoate
soluţia în baza probelor existente.
Prin efectuare incompletă a urmăririi penale se are în vedere încălcarea cerinţelor cercetării sub
toate aspectele, complet şi obiectiv a tuturor circumstanţelor cauzei.
14. Sub aspectul administrării probelor noi se arată (p. 6 alin. 1 art. 53) că procurorul dă indicaţii
în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea acţiunilor procesuale în acest scop.
15. În dezbaterile judiciare procurorul ţine discursul în acuzare prin care face totalurile întregii sale
activităţi desfăşurate (a se vedea comentariul la art. 278).

16. Procurorul care a participat la judecarea cauzei exercită căile ordinare de atac în condiţiile
articolelor 401, 421, 438.
17. Procurorul – acuzator de stat dispune şi de alte drepturi şi obligaţii, în special cele reglementate
în articolele 320,326, 328, 333, 336 etc.
Articolul 54. Abţinerea sau recuzarea procurorului
Abţinerea şi recuzarea sunt remediile procesuale prin intermediul cărora procurorul este înlăturat sau se
abţine de la desfăşurarea procesului penal în situaţiile în care ar exista neîncredere privitor la
imparţialitatea şi obiectivitatea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu într-o cauză penală concretă.
1. În p.1 alin. 1 art. 54 se arată că dispoziţiile art. 33 CPP se aplică procurorului în mod
corespunzător.
Prin urmare procurorul nu poate participa într-o cauză penală:
a) dacă prin infracţiune lui personal sau persoanelor indicate în p. 1 al. 2 art. 33 li s-au cauzat
daune morale, fizice sau materiale; b) dacă potrivit prevederilor Codului Civil RM ei poartă răspundere
materială pentru dauna cauzată prin infracţiune; c) dacă este martor sau deţine alte informaţii importante
pentru rezolvarea cauzei penale (de exemplu, a participat în calitate de specialist, expert, apărător ş.a. în
cauză).
3. Situaţia de incompatibilitate este prezentă independent de recunoaşterea sau nu într-o anumită
calitate procesuală în cauză (parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă) sau citarea ca
martor.
4. S-a arătat că nu poate participa în cauză procurorul dacă urmărirea penală a fost pornită în baza
datelor căpătate în cadrul măsurilor operative de investigaţie efectuate de persoana cu funcţii de
răspundere cu care se găseşte în relaţii de rudenie.
Este situaţie de incompatibilitate şi cazul prezentării învinuirii în judecată într-o cauză penală în care
ofiţerul de urmărire penală se află în legătură de rudenie, deşi conducerea cu urmărirea penală a fost
exercitată de un alt procuror.

63
 5.În p.2 alin. 1 se indică asupra incompatibilităţii procurorului pe motiv că nu poate deţine această
funcţie în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.
Prin inadmisibilitate a deţinerii funcţiei de procuror în baza legii se are în vedere lipsa măcar uneia
din condiţiile prevăzute în art. art. 19-20 din Legea cu privire la Procuratură pentru candidaţii la funcţia
de procuror.

6. Nu va putea îndeplini obligaţiile procurorului în procesul penal persoana faţă de care în condiţiile
art. 29 din Legea cu privire la Procuratură de către Procurorul General a fost emis ordin despre
suspendarea din funcţie.
Dacă în privinţa persoanei instanţa de judecată a aplicat în temeiul art. 65 Cod Penal privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii pe un termen de la 1 la 5 ani,

7. În ceea ce îl priveşte pe procuror, acesta nu poate fi incompatibil în cazul cînd a participat la

exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat acţiuni de procedură penală sau a reprezentat
învinuirea în instanţa de judecată (alin. 2 art. 54). Dimpotrivă, se impune necesitatea participării la
judecarea cauzei anume a procurorului care a condus sau a efectuat de sinestătător urmărirea penală.
Participarea altui procuror se dispune de procurorul ierarhic superior în caz de imposibilitate a participării
acestuia.
Hotărîrea se cere motivată (art. 320 ).
8. Procurorul aflat în incompatibilitate are obligaţia să facă declaraţie de abţinere de la participare în
cauza respectivă (alin. 3 art. 54).
Deşi în lege nu se prevede în mod expres, apreciem că declaraţia de abţinere se face de îndată ce
procurorul a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
Declaraţia se face în formă scrisă şi conţine expunerea succintă a motivului.
Obligaţia de abţinere are un caracter moral şi în cazul neîndeplinirii ei, procurorul aflat în
incompatibilitate poate fi sancţionat desciplinar (lit „e” art. 27 din Legea cu privire la Procuratură).
Condiţia impusă în acest caz este că procurorul să fi ştiut că nu poate participa la desfăşurarea procesului
penal.
9. Potrivit alin. 4 din prezentul articol pentru motivele arătate în alin. 1 procurorul poate fi recuzat
de către bănuit, învinuit, inculpat, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă
şi reprezentanţii lor.
10. În funcţie de faza procesului penal la care se declară abţinerea sau recuzarea, competenţa de
soluţionare, potrivit alin. 5, aparţine Procurorului General ori judecătorului de la Curtea Supremă de
Justiţie (prin ordonanţă sau încheiere motivată) la urmărirea penală, iar în cursul judecării în prima
instanţă, în apel, în recurs şi la judecarea căilor extraordinare de atac – de către instanţa respectivă prin
încheiere motivată.
11. Ordonanţa şi încheierea prin care s-a soluţionat abţinerea şi recuzarea nu este supusă căilor de
atac (alin. 6).
Articolul 55. Organul de urmărire penală şi atribuţiile lui
Noul cod de procedură penală a prevăzut un sistem unitar al organelor de urmărire penală. În codul
anterior urmărirea penală era efectuată sub forma anchetei preliminare, fie sub forma cercetării şi
corespunzător exercitate de către organele de anchetă şi de cercetare penală.
Pentru unificarea acestor forme paralele este prevăzută o formă unică de realizare a urmăririi penale.
În scopul materializării acestei concepţii au fost reorganizate şi organele de urmărire într-un sistem unitar.
1.Potrivit alin. 1 art. 55 urmărirea penală se efectuează de ofiţerii de urmărire penală din Ministerul
Afacerilor Interne, Serviciului Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova,
Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.
2. Din punctul de vedere al organizării şi funcţionării, organele de urmărire penală prezintă unele
aspecte specifice în raport cu instanţele judecătoreşti şi Procuratura. În cazul Procuraturii, de exemplu,
există o singură subordonare a tuturor pocurorilor pe linie ierarhică, în timp ce în cazul organelor de
urmărire penală există o subordonare dublă. Mai întîi, organele de urmărire penală sunt subordonate pe
linie administrativă organelor ierarhic superioare din cadrul instituţiilor în care sunt organizate şi, în al
doilea rînd, sub aspectul efectuării urmăririi penale aceste organe se subordonează procurorului.

64
 În cadrul subordonării administrative organele de urmărire penală sunt obligate să se conformeze cel
mai frecvent în ceea ce priveşte organizarea activităţii de urmărire penală şi a unor aspecte tehnico-tactice
în acest sens.
4. Subordonarea organelor de urmărire penală faţă de procuror este considerată ca fiind funcţională
(profesională) şi implică obligaţia executării indicaţiilor procurorului care conduce urmărirea penală. Din
această perspectivă organul ierarhic superior din cadrul instituţiilor enumerate în alin. 1 art. 56 nu are
posibilitatea legală de a anula indicaţiile procurorului.
6. În atribuţiile organelor de urmărire penală legiuitorul a prevăzut efectuarea tuturor actelor
procesuale, inclusiv măsuri operative de investigaţie, cu excepţia celor date prin lege (art. 52 ) în
competenţa exclusivă a procurorului.
7. Din prevederile art. 55 CPP deducem atribuţiile:
a) în vederea efectuării măsurilor operative de investigaţie (alin. 2);
b) în scopul prevenirii şi curmării infracţiunilor (alin. 3);
c) în vederea pornirii şi efectuării urmăririi penale (potrivit art. 274, 279) (alin. 4);
d) în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit,
potrivit art. 202 (alin. 4).

8. Întreaga activitate a organelor de urmărire penală se exercită sub controlul procurorului căruia
legiuitorul i-a acordat prerogativa ultimului cuvînt în privinţa măsurilor de care depinde
desfăşurarea urmăririi penale (bunăoară: punerea sub învinuire şi ascultarea învinuitului, adresarea
demersurilor în cazurile prevăzute de lege în instanţa de judecată pentru a obţine autorizarea de
efectuare a acţiunilor procesuale, încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire
panală, ş.a.).
9. Prin “anunţarea imediată a procurorului” (alin. 5) se are în vedere respectarea dispoziţiilor art. 274
alin. 3 prin care organul de urmărire penală, în termen de cel mult 24 ore de la data începerii
urmăririi penale este obligat să-I prezinte rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi
penale pentru confirmare şi fixarea termenului rezonabil al urmăririi penale.

Articolul 56. Conducătorul organului de urmărire penală şi atribuţiile lui

Potrivit Instrucţiei privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor
informaţii despre infracţiuni, pct. 31, conducătorul organului de urmărire penală efectuează zilnic în
subdiviziunile subordonate controlul respectării procedurii de primire, înregistrare şi evidenţă a
sesizărilor, iar în cazurile necesare aplică măsuri de influenţă asupra subalternilor care au admis abateri de
la prevederile Instrucţiunii.
De asemenea, conducătorul organului de urmărire penală organizează verificarea plenitudinii
evidenţei sesizărilor înregistrate în Registrele nr. 1 şi nr. 2 cu datele altor surse de informaţie, inclusiv şi a
certificatelor utilizate. Asupra rezultatelor verificării, trimestrial, în 3 exemplare se întocmeşte actul de
verificare a stării disciplinei de înregistrare şi evidenţă care urmează a fi prezentat procurorului respectiv
şi organului ierarhic superior pînă la data de 10 a lunii următoare, după expirarea perioadei de raport. Al
treilea exemplar se anexează la dosarul de nomenclator respectiv.
1. Conducătorul organului de urmărire penală este persoana cu funcţie de răspundere care exercită
conducerea subdiviziunii respective din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate
a Republicii Moldova, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei.
2. Conducătorul organului de urmărire penală în calitatea sa de participant din partea acuzării, în
limitele competenţelor legale, exercită sub aspect procesual controlul asupra activităţii ofiţerilor de
urmărire penală din subordine.
3. În scopul asigurării unui regim optimal de funcţionare a organului de urmărire penală
conducătorul are competenţa de a desemna ofiţerul de urmărire penală sau mai mulţi ofiţeri de urmărire
penală pentru exercitarea urmăririi penale într-o cauză concretă.
4. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se dispune prin
ordonanţă în cauze complicate sau de mari proporţii numai cu încuviinţarea procurorului (alin.1 art. 256
CPP).
5. Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor
de descoperire şi prevenire a infracţiunilor. În acest sens, sistematic cere ofiţerilor de urmărire penală
65
pentru examinare materialele cauzelor penale cu scopul de a verifica: respectarea termenilor rezonabili de
urmărire penală fixate de către procuror,asigurarea drepturilor şi libertăţilor părţilor şi a altor persoane
participante la procesul penal, corespunderea statutului procesual al participantului la proces
împrejurărilor de fapt ale cauzei, efectuarea acţiunilor de urmărire penală în strictă conformitate cu
prevederile legii procesual-penale.
6. În alin. 2 art. 56 CPP se indică asupra atribuţiilor conducătorului organului de urmărire penală în
vederea asigurării efectuării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale (a se vedea
comentariul la art. 19 alin. 3).
7. În sfera competenţelor conducătorului organului de urmărire penală se include şi controlul asupra
respectării procedurii de înregistrare a sesizărilor despre săvîrşirea infracţiunilor.
Articolul 57. Ofiţerul de urmărire penală şi atribuţiile lui
1. Ofiţerul de urmărire penală este persoană cu funcţie de răspundere din Ministerul Afacerilor Interne,
Serviciul Informatii Securitate, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice si
Coruptiei, împuternicită în numele statului să efectueze urmărirea penală în cauze penale.
Competenţa ofiţerului de urmărire penală este reglementată prin prevederile art. 266-269.
2. În calitatea sa de subiect al procesului penal ofiţerul de urmărire penală este unul dintre
participanţii părţii acuzării. Cu toate acestea în mod întemeiat se poate afirma că în arealul competenţelor
legale se cuprinde obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă a tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului,
cît şi cele care îl dezvinovăţesc, atât circumstanţele care îi atenuează, cît şi cele care îi agravează
răspunderea (alin. 3 art. 19, alin. 1 art. 96).
3. Prin prevederile Codului de procedură penală în vigoare a fost limitată considerabil
independenţa procesuală a ofiţerului de urmărire penală în raport cu statutul procesual al anchetatorului
penal (Codul Penal din 1961).
4. Alineatul 2 din prezentul articol reglementează atribuţiile ofiţerului de urmărire penală în
vederea desfăşurării urmăririi penale şi administrării probelor necesare rezolvării tuturor aspectelor
cauzei.
Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire nu este în drept:
a) să aplice măsuri preventive;
b) să se adreseze în instanţa de judecată cu demers în condiţiile art. 300-303;
c) să emită ordonanţă de punere sub învinuire şi să audieze învinuitul ş.a.
5. Modul de înregistrare a infracţiunilor (alin. 2 pct.1) se prevede în Instrucţiunea cu privire la
modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni
aprobată prin Ordinul nr. 124 / 319/ 41/ 172 – 0/101 la 26 august 2003.

6. Odată cu înregistrarea sesizării despre infracţiune prin rezoluţie sau process-verbal se dispune
începerea urmăririi penale. Rezoluţia sau, după caz, procesul verbal de începere a urmăririi penale de rind
cu alte materiale acumulate neîntîrziat (în termen de 24 ore) se transmit procurorului. Procurorul care
efectuează conducerea cu urmărirea penală confirmă pornirea urmăririi penale, iar în prezenţa condiţiilor
legale (art. 275) confirmă prin rezoluţie motivată propunerea de a nu porni urmărirea penală.
Actul procedural generează efectele juridice scontate din momentul confirmării de către procuror.
7. Propunerea de transmitere a cauzei după competenţă (alin. 2 pct. 2) se face procurorului care
exercită conducerea cu urmărirea penală în condiţiile art. 271 alin. 1,2, dar nu înainte de a efectua
acţiunile procesuale ce nu suferă amînare conform art. 272.
Cu această ocazie ofiţerul de urmărire penală va depune procurorului un demrs motivat.
8. Alineatul 2 pct. 3 îi impune responsabilitatea pentru respectarea dispoziţiilor prezentului Cod la
efectuarea urmăririi penale, inclusiv şi respectarea termenului rezonabil arătat în art. 259.
9. Conform pct. 4 ofiţerul de urmărire penală, dacă consideră necesară efectuarea acţiunilor
prevăzute de art. 301, prin demers motivat, propune procurorului care exercită conducerea cu urmărirea
penală înaintarea în instanţa de judecată a demersurilor în vederea obţinerii autorizaţiilor corespunzătoare.
10. În modul prevăzut de art. 236 poate cita bănuitul, partea vătămată, martorul pentru a-i audia
conform prevederilor art. 104 – 109, 111 (alin. 2 pct. 5).
11. Despre cercetarea locului infracţiunii a se vedea comentariul la art. 118.
Privitor la percheziţii în cazul infracţiunilor flagrante şi alte măsuri arătate în pct.6 a se vedea
comentariul la art. 125 alin. 4 şi art. 301 alin. 2.
66
 12. Prin ordonanţă ofiţerul de urmărire penală poate dispune măsurile arătate în pct. 7 – 8 alin. 2.
Acestea au valoare obligatorie pentru toţi subiecţii de drept şi urmează a fi executate întocmai în
termenele solicitate.
13. Ofiţerul de urmărire penală conduce măsurile opartive de investigaţie (pct. 9 alin. 2).
Art. 12 lit. B din Lege obligă organele care exercită activitatea operativă de investigaţie să
îndeplinească însărcinările în scris ale ofiţerului de urmărire penală referitoare la măsurile operative de
investigaţii pentru cauzele penale primite de ei în procedură.
13. Comisia rogatorie prevăzută în alin. 2 pct. 10 reprezintă instituţia folosită de ofiţerul de urmărire
penală pentru realizarea unei acţiuni procesuale de către un alt organ de urmărire penală, de acelaşi grad,
din altă localitate, atunci cînd nu are posibilitatea de a efectua nemijlocit acţiunea.
Comisia rogatorie se dispune prin rezoluţie care trebuie să cuprindă lămuririle necesare penatru ca
organul căreia i se adrsează să cunoască exact conţinutul solicitării.
Despre comisia rogatorie în străinătate a se vedea comentariul la art. 536-537.
14. Potrivit alin. 2 pct. 11 în vederea asigurării în bune condiţii a efectuării urmăririi penale organul
de poliţie execută dispoziţiile ofiţerului de urmărire penală.
Potrivit art. 12 pct. 7 din Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990
(Veştile nr. 12/312, 1990), organele de poliţie sunt obligate să îndeplinească însărcinările date de ofiţerul
de urmărire penală privind înfăptuirea acţiunilor procesuale.
15. În modul prevăzut de art. 59 alin. 2 ofiţerul de urmărire penală recunoaşte partea vătămată,
conform art. 61 alin. 2 – partea civilă şi potrivit art. 73 alin. 2 – partea civilmente responsabilă.
Cu această ocazie se întocmesc ordonanţe.
16. În scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune (alin. 2 pct. 13) dispune
măsurile prevăzute în art. 202.
17. Despre numirea din oficiu a apărătorului a se vedea comentariul la art. 70 (alin. 2 pct. 14).
18. Ofiţerul de urmărire penală prin ordonanţă motivată soluţionează recuzările interpretului,
traducătorului în circumstanţele arătate în art. 86, a specialistului conform prevederilor art. 87 alin. 9 şi a
expertului pentru motivele arătate în art. 89.
Ordonanţa prin care s-a soluţionat recuzarea nu este susceptibilă de a fi atacată.
19. Alineatul 2 pct. 16 impune o obligaţie detailizată prin art. 278.
Despre cererile persoanelor participante la procesul penal a se vedea comentariul la art. 244-247.
20. Atribuţiile arătate în alin. 2 pct. 17 se referă la propunerile de eliberare a bănuitului reţinut pînă
la autorizarea arestării de către instanţă şi de alegere, prelungire, modificare, revocare a măsurilor
preventive adresate procurorului care exercită conducerea cu urmărirea penală.
21. Indicaţiile scrise ale procurorului (alin. 2 pct. 18) au caracter obligatoriu pentru ofiţerul de
urmărire penală, urmează a fi executate întocmai şi la termenul cerut.
22. Deşi alin. 2 pct. 19 prevede dreptul ofiţerului de urmărire penală de a contesta indicaţiile
procurorului, această prerogativă nu poate fi realizată pe motivul că Codul nu reglementează modul în
care s-ar putea ataca şi organul împuternicit să soluţioneze. Prin urmare lipseşte mecanismul legal de
realizare.
23. Privitor la efectuarea urmăririi penale şi respectarea cerinţelor legale, ofiţerul de urmărire penală
ori de cîte ori va fi necesar va prezenta, la cererea procurorului, explicaţii în scris (alin. 2 pct. 20).
24. Ofiţerul de urmărire penală prezintă în condiţiile art. 280 şi 289 probele acumulate în vederea
punerii sub învinuire a făptuitorului (alin. 2 pct. 21).
25. Normele procesuale prevăd posibilitatea ofiţerului de urmărire penală să administreze probele
necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale, să citeze şi să audieze personae în calitate de
bănuit, parte vătămată, martori.
26. Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire este limitat:
a) în luarea măsurilor preventive: arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, eliberarea provizorie
a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizoriu sub control judiciar s.a.
Articolul 58. Victima
Pentru prima dată prin normele procesual-penale se instituie statutul persoanei fizice, juridice, căreia i s-
au adus daune prin infracţiune pînă la recunoaşterea printr-o hotărîre (ordonanţă sau încheiere) calitatea
de parte vătămată sau parte civilă.
Alineatul 1 al articolului comentat atribuie calitatea de victimă “persoanei fizice” şi “persoanei juridice”.
Calitatea de victimă apare din raportul de drept penal substanţial.
67
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii (art. 17 Cod Civil).
Persoana juridică este organizaţia care are un patromoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile
sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată (art. 55
Cod Civil).
3. Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei persoane ca urmare a săvîrşirii unei
infracţiuni.
Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse drepturilor
sale personale nepatrimoniale (exemplu: reputaţie, onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferinţe
morale (exemplu: moartea unei persoane apropiate).
Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii aduse vieţii,
sănătăţii ori integrităţii sale corporale (exemplu: răpirea de viaţă, cauzarea de leziuni corporale etc.).
Dauna materială este paguba adusă unui drept patrimonial (exemplu: de proprietate).
4. Alineatul 2 din prezentul articol înscrie unul din drepturile centrale ale statutului victimei – ca
cererea să fie înregistrată şi soluţionată în modul prevăzut de art. 263, 265.
Despre rezultatele soluţionării, victima va fi informată, în mod special despre neînceperea
urmăririi penale (art. 274 alin. 5).
5.Persoanei fizice sau juridice victimă a infracţiunii îi sunt garantate drepturile arătate în alin. 3.
6.Potrivit pct. 1 şi 8 alin. 3, organul de urmărire penală care a primit sesizarea, inclusiv şi cea
declarată oral, eliberează imediat victimei un certificat, în care, potrivit anexei 3 la Instrucţiunea
privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii
despre infracţiuni, se vor conţine date privitor la numărul de înregistrare, numele, prenumele
petiţionarului (denumirea persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a primit sesizarea,
denumirea şi adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi timpul cînd acestea au
fost înregistrate.
Certificatul include două părţi dintre care, una se eliberează victimei, alta obligatoriu rămîne şi se
păstrează la persoana oficială a organului care a recepţionat sesizarea.
Certificatul nu se eliberează în cazul parvenirii sesizării prin oficiul poştal.
Refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea poate fi atacat la judecătorul de instrucţie
în termen de 5 zile (art. 265 alin. 2).
Pentru detalii în acest sens a se vedea comentariul la art. 263, 265.
7.Victima este în drept să prezinte documente şi obiecte prin conţinutul şi proprietăţile cărora
mărturisesc sau adeveresc despre săvîrşirea faptei penale (pct. 2).
8.În conţinutul său, pct. 3 indică asupra dreptului de a adresa cerere suplimentară !!!!!
9.Alineatul 3 pct. 4 vine să dezvolte şi să completeze prevederile din alin. 2 privitor la dreptul
victimei de a fi informată despre soluţionarea cererii sale.
Garanţiile legale în acest sens sunt înscrise în art. 274 alin. 5 şi art. 313.
10. Victima persoană fizică care a suportat daune morale, fizice ori materiale de pe urma
infracţiunii, este în drept să ceară recunoaşterea calităţii ei de parte vătămată potrivit art. 59.
Victima persoană fizică sau juridică care a suportat prin infracţiune daune morale şi materiale,
potrivit art. 61 poate cere recunoaşterea calităţii procesuale de parte civilă (alin. 3 pct. 5) – 6)).
11. Victima infracţiunilor arătate în art. 276 asupra cărora urmărirea penală se porneşte în baza
plîngerii prealabile se poate împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul (alin. 3 pct. 7).
12. Despre dreptul de a ataca ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale (alin. 3 pct. 9) a se vedea
comentariul la art. 274 alin. 6 şi art. 313.
13. Victima este în drept să solicite şi să beneficieze în modul stabilit de art. 215 de măsuri pentru
asigurarea securităţii personale, a membrilor familiei ori a rudelor apropiate, în cazul cînd pot fi
sau sunt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor,
ori cu alte acte ilegale (alin. 3 pct. 10).
14. La acţiunile procesuale la care participă, victima este în drept să primească asistenţa juridică
calificată de la un avocat ales.
Notă: În alin. 3 pct. 11 greşit se utilizează termenul de apărător, s-a avut în vedere avocatul –
reprezentant al victimei.
Aceeaşi eroare întîlnim şi în alin. 4 pct. 1 din prezentul articol.

68
 Apărătorul participă în procesul penal în condiţiile art. 67 pentru reprezentarea intereselor
bănuitului, învinuitului, inculpatului.
15. Alineatul 4 art. 58 amplifică drepturile victimei care a suferit de pe urma infracţiunilor deosebit
de grave (fapte săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoarea pe un termen ce depăşeşte 15 ani) sau excepţional de grave (fapte săvîrşite cu
intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă) contra persoanei.
Pentru exercitarea drepturilor arătate în alin. 4 pct. 1) – 4) nu are nici o valoare juridică faptul i-a
fost sau nu recunoscută victimei-persoană fizică calitatea de parte vătămată şi/sau parte civilă.
Astfel, se prevede dreptul de a fi consultat, adică a primi explicaţii, sfaturi, sugestii, a i se întocmi
cereri etc.; de a beneficia în modul stabilit de art. 70 de asistenţa juridică a avocatului din oficiu, cu
condiţia că victima nu dispune de mijloace băneşti pentru a plăti avocatul ales; de a fi însoţită de o
persoană de încredere la toate acţiunile procesuale, inclusiv şi la şedinţele închise petrecute conform
art. 18 alin. 2 (persoana de încredere poate fi soţul/soţia, o rudă apropiată, prieten sau orice altă
persoană la alegerea victimei).
16. Alineatul 5 din prezentul articol limitează drepturile victimei-persoană juridică cu patrimoniu de
stat, lipsind-o de posibilitatea retragerii cererii referitoare la infracţiunea săvîrşită, pregătită sau
în curs de pregătire.
17. În cazul denunţării calomnioase, victima poate fi atrasă la răspundere conform art. 311 Cod
Penal. Despre aceasta va fi prevenită în modul prevăzut de art. 263 alin. 7.
18. Alineatul 7 conţine obligaţiile victimei (a se vedea comentariul la art. 60 alin. 2).
19. Victima în procesul penal are şi alte obligaţii.
20. Victima acţionează în procesul penal nemijlocit sau prin reprezentanţi (a se vedea comentariul la
art. 77 - 80).
21. Despre audierea victimei a se vedea comentariul la art. 105-110.
Articolul 59. Partea vătămată
1. Persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral, fizic sau material poate
avea calitatea de parte vătămată.
2. Condiţia cerută de alineatul 1 al prezentului articol este acordul victimei prin care trebuie avută
în vedere exprimarea voinţei sau îndeplinirea unor acte specifice susţinerii laturii penale.
3. Recunoaşterea părţii vătămate are loc la cererea victimei sau din oficiu.
Inculpatul nu poate cere ca partea vătămată să intervină în proces.
3. Organul de urmărire penală (după caz procurorul) are obligaţia să cheme victima si să-i explice
dreptul de a se constitui în calitate de parte vătămată. Neîndeplinirea acestei îndatoriri se apreciază ca
încălcare a dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie.
4. Despre recunoaşterea în calitate de parte vătămată ofiţerul de urmărire penală (procurorul)
emite o ordonanţă care cuprinde în partea introductivă: locul şi timpul întocmirii, de către cine (funcţia,
gradul, numele de familie şi prenumele subiectului) şi în care cauză a fost dată. În cazul în care
recunoaşterea părţii vătămate are loc pînă la punerea sub învinuire se va indica în partea descriptivă
despre pornirea urmăririi penale după semnele infracţiunii prevăzute în articolul concret din Partea
Specială a Codului penal; în partea descriptivă se cuprinde descriera succintă a fondului cauzei, prin ce
anume se exprimă încălcarea drepturilor persoanei, ce a servit temei pentru recunoaşterea părţii vătămate;
partea rezolutivă conţine hotărîrea ofiţerului de urmărire penală privitor la recunoaşterea persoanei
fizice (nume de familie, prenume, nume după tată) în calitate de parte vătămată şi comunicarea despre
aceasta.
5. Aliniatul 2 impune necesitatea recunoaşterii părţii vătămate “imediat”, adică, de îndată ce s-a
constatat faptul cauzării daunei morale, fizice sau materiale.
6. Prin “temeiuri de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale” trebuie avute în vedere
constatarea cauzării unuia din modalităţile prejudiciului printr-o acţiune (inacţiune) penală.
7. În faza judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută. Partea vătămată poate fi recunoscută
numai după începerea urmăririi penale.

Despre recunoaşterea în calitatate de parte vătămată trebuie neintirziat înştiinţată persoana,

explicate drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 60, fapt care se cere menţionat în ordonanţă.
8. Dacă în cursul urmăririi penale se constată lipsa cauzării prejudiciului părţii vătămate, printr-o
ordonanţă motivată organul de urmărire penală încetează participarea ei în cauza respectivă.
69
 9. Ordonanţa poate fi atacată la judecătorul de instrucţie în condiţiile art. 313.

Articolul 60. Drepturile şi obligaţiile părţii vătămate

În calitatea sa de parte a acuzării, partea vătămată deţine anumite drepturi şi obligaţii pe care le
realizează în exclusivitate sub aspectul laturii penale, nevalorificînd pretenţii materiale. Din conţinutul
reglementărilor actuale rezultă dreptul persoanei fizice, vătămate prin infracţiune de a participa ca parte
în orice proces penal fără nici o limitare.
1.Alineatul 1 din art.60 conţine drepturile părţii vămate. Apreciate în raport cu sistemul drepturilor
prevăzute de vechiul cod, se observă o lărgire esenţială şi o detalizare a statului procesual al
părţii vătămate prin care sunt create garanţii efective pentru asigurarea accesului liber la justiţie
şi dreptului la apărare a intereselor prejudiciate prin infracţiune.
2. Punctul 1 alineatul 1 din articolul comentat înscrie dreptul de a cunoaşte esenţa învinuirii. Prin
urmare, ordonanţa de recunoaştere în caliate de parte vătămată, trebuie să conţină informaţia
privitor la data, locul, mijloacele şi modul de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei cu arătarea
încadrării juridice conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care
prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.
3.Unul din mijloacele cele mai efective de realizare a drepturilor constă în posibilitatea de a face
declaraţii, adică a furniza informaţii privitor la fapta penală şi circumstanţele care au importanţă
pentru cauză/despre aceasta în detaliu a se vedea comentariul la art.111/ . Partea vătămată poate
da explicaţii. Observăm o dublă funcţionalitate a declaraţiilor şi explicaţiilor – ca mijloc de
probă şi posibilitate de apărare a drepturilor şi intereselor prejudiciate prin infracţiune.
4.Partea vătămată este în drept, potrivit punctului 3 alineatul 1, să prezinte documente/în acest sens
art.157/, prin sintagma alte mijloace de probă se are în vedere de exemplu dreptul de a
propune martori, a prezenta corpuri delicte ş.a.
5.Punctul 4 al alineatului 1 stabileşte dreptul părţii vătămate de a declara recuz ofiţerului de
urmărire penală şi procurorului în condiţiile temeiurilor prevăzute în art. 54, judecătorului, după
caz judecătorului de instrucţie, în prezenţa circumstanşelor din art.33, expertului în cazurile
stabilite în art.89, interpretului şi traducătorului pentru motivele din art.86 şi grefierului în
condiţiile art.84.
6.Parte vătămată poate formula obiecţii /p.5 alin 1/, adică poate invoca argumente, face observaţii
prin care să-şi manifeste dezacordul faţă de acţiunile organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată. La cererea ei obiecţiile în mod obligatoriu se introduc în procesul-verbal al acţiunii
procesuale.
7.Este instituit dreptul de a lua cunoştinţă, după încheierea acţiunii procesuale la care a participat,
de procesul-verbal, fapt atestat prin semnătura părţii vătămate. La încheierea urmăririi penale, în
ordinea procedurii prevăzute de art. 293, procurorul este obligat să-i explice dreptul de a lua
cunoştinţă de materialele urmăririi penale şi să i le prezinte integral. Despre prezentarea
materialelor de urmărire penală conform prevederilor art. 294 se întocmeşte proces-verbal.
8.În punctele 8-9 se conţin drepturile pe care partea vătămată le realizează în şedinţa de judecată.
Astfel, ea poate participa la şedinţă situîndu-se pe poziţia acuzării, alături de procuror.
Judecarea cauzei în instanţa de fond şi în instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii
vătămate sau a reprezentantului ei. Se admite posibilitatea judecării în absenţa ei, cu condiţia că
nu i se vor leza astfel drepturile şi interesele. Rămîne însă certă obligaţia de a se prezenta pentru
depunerea declaraţiilor. Pentru neprezentare nemotivată alin.5 art.323 admite posibilitatea
aducerii silite şi dreptul instanţei de a aplica amenda judiciară.
Sintagma să pledeze în dezbaterile judiciare privitor la prejudiciul cauzat presupune dreptul de a
susţine învinuirea adusă inculpatului în cauzarea daunelor morale, fizice sau materiale prin
argumentarea cu probele cercetate în şedinţa de judecată.
10.Prin dreptul de a fi informată despre toate hotărîrile care se referă la statutul său se are în vedere
obligaţia organului de urmărire penală de a pune la curent partea vătămată cu ordonanţele de
încetare a participării sale în această calitate procesuală, de examinare a cererilor formulate
personal sau prin reprezentantul său,ş,a.
11. Orice acţiune sau act ilegal al organului de urmărire penală, organului care exercită activitatea
operativă de investigaţie, procurorului prin care au fost încălcate drepturile şi interesele

70
 legitime ale părţii vătămate /art.313/, prin plîngere, pot fi atacate judecătorului de instrucţie
în raza competenţei căruia îşi desfăşoară activitatea organele enunţate.
Cît priveşte dreptul de a ataca hotărîrea instanţei, poate fi valorificat sub aspectul laturii penale,
numai în cazul infracţiunilor prevăzute în art.276 privitor la care se stabileşte pornirea
urmăririi penale în baza plîngerii victimei /aşa numitele cauze de acuzare privată/. În
jurisprudenţa CEDO (cazul REPIREZ versus FRANŢA din 12.02.2004) s-a arătat că
victima nu are dreptul de a obţine condamnarea, motiv pentru care nu I se garantează dreptul
de a ataca latura penală a sentinţei. Obţinerea condamnării ţine de prerogativa exclusivă a
procurorului. S-ar putea admite solicitarea de către partea vătămată a unei încadrări juridice
mai grave doar cu condiţia că acuzarea formulată poate aduce prejudicii intereselor civile.
CEDO a stabilit că statul este obligat să prevadă doar posibilitatea de a solicita repararea
tuturor prejudiciilor, inclusiv şi celor morale.În cazul cînd se dă o sentinţă de achitare /p.1
alin.2 art 387/ prin care instanţa respinge acţiunea civilă pe motiv că nu s-a stabilit
făptuitorul se admite posibilitatea obligării statului de a suporta repararea daunelor cu
condiţia că victima va dovedi cauzarea prejudiciului şi că neidentificarea făptuitorului
rezultă dintr-o eroare gravă a organului de urmărire penală şi a procurorului.

Prin urmare, partea vătămată recunoscută şi parte civilă poate exercita căile de atac doar privitor la
latura civilă a sentinţei.
12. Prin punctul 12 alineatul 1 se stabileşte dreptul discreţionar al părţii vătămate de a renunţa la
plîngerile depuse personal sau prin reprezentant privitor la actele şi acţiunile prin care i s-au
îngrădit dreptuile şi interesele legitime.
13. Un alt drept, prevăzut în p.13 din alineatul comentat, stabileşte posibilitatea de a se împăca cu
bănuitul, învinuitul şi inculpatul. Prin împăcare, art.109 Cod penal, are în vedere actul de
înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Împăcarea
este posibilă în tot cursul procesului penal, din momentul începerii urmăririi penale şi pînă la
rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti. Se face personal sau prin reprezentantul legal,
în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu a drepturilor. Cei cu capacitatea
restrînsă a drepturilor se pot împăca cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
14. Dreptul de a face obiecţii asupra plîngerilor altor participanţi la proces se poate realiza în două
situaţii – atunci cînd plîngerea i-a fost adusă la cunoştinţă de către organul de urmărire
penală şi în cazul în care a aflat în alte împrejurări, de exemplu, cînd a luat cunoştinţă de
materialele cauzei penale la încheierea urmăririi penale sau în cursul judecării etc.
15. Partea vătămată, potrivit p.15 este în drept să participe la judecarea apelului şi a recursului.
16. Pentru prima oară este înscris dreptul celui vătămat prin infracţiune să solicite repararea din
contul statului a prejudiciului cauzat în urma faptei penale.
17. Prin cheltueli suportate în cauza penală se au în vedere cheltuelile făcute în legătură cu:
prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi judecată, cazarea, menţinerea salariului
mediu pentru toată perioada de participarte la proces,de reparare şi restabilire a obiectelor
deteriorate drept urmare a utilizării lor la acţiunile procesuale la cererea organului de
urmărire penală sau a instanţei. Cu scopul de a căpăta compensarea cheltuelilor partea
vătămată va depune o cerere organului de urmărire penală sau instanţei de judecată /în
detaliu a se vedea comentariul la art.art.227-229/.
18. Prin prejudiciu cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală se are în
vedere paguba materială sau morală care îi acordă dreptul la despăgubiri conform art. 524 –
525.
19. Punctul 18 alineatul 1 prevede posibilitatea de a-i fi restituite bunurile şi documentele în
original în condiţiile art.art. 157 ,161-162.
20. Partea vătămată poate fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu.
Avocatul este admis în cauză din momentul începerii urmăririi penale şi la orice etapă ulterioară a
procesului penal. Temeiul juridic este mandatul de asistenţă juridică sau hotărîrea organului
de urmărire penală sau a instanţei despre desemnarea avocatului din oficiu. Drepturile şi
obligaţiile avocatului sunt determinate de statutul părţii reprezentate.

În alineatul 2 articolul 60 sunt prevăzute obligaţiile părţii vătămate.

71
 21. Printre cele înscrise se prevede necesitatea de a se prezenta la citarea organului de urmărire
penală şi a instanţei. Despre procedura citării a se vedea comentariile la articolele 235-242.
22. O obligaţie esenţială ţine de darea declaraţiilor privitor la fapta penală şi alte circumstanţe
importante pentru cauză. Neexecutarea ei implică multiple consecinţe juridice,în special:
supunerea aducerii silite (art.199),aplicarea amenzii judiciare (art.201) şi atragerea la
răspundere penală (art.313 Cod penal).
23. La cererea organului de urmărire penală partea vătămată are obligaţia să prezinte obiectele şi
documentele pe care le deţine ca fiind relevante pentru stabilirea adevărului în cauză. Printr-
o ordonanţă motivată, dată potrivit alin.5 art.154, organul de urmărire penală poate colecta
de la părtea vătămată mostre pentru cercetare comparativă.
24. În cazul cînd partea vătămată a pătimit în urma unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave, cu consimţămîntul ei, poate fi supusă examinării corporale. Dacă
partea vătămată nu doreşte,potrivit art.119 actul poate fi efectuat numai cu autorizarea
judecătorului de instrucţie.
25. Obligaţia înscrisă în punctul 5 alin. 2 se referă la unul din cazurile cînd expertiza este
obligatorie. Prin temeiuri verosimile se au în vedere împrejurări plauzibile, reale, care au
aparenţă de adevăr şi atestă îndoieli privitor la capacitatea de a înţelege just circumstanţele
importante pentru cauză şi abilitatea de a face declaraţii juste în privinţa lor.
26. Prin obligaţia de a se supune dispoziţiilor legitime ale organului de urmărire penală şi ale
preşedintelui şedinţei de judecată înţelegem respectarea cerinţelor acestora date în
conformitate cu legea.
27. Despre ordinea stabilită în şedinţa de judecată a se vedea comentariul la art.333.

Prin alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul Cod se au în vedere:

Articolul 61. Partea civilă
Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate deţine persoana fizică sau persoana juridică care a
suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvîrşirii infracţiunii.
1.Pentru existenţa acestei calităţi procesuale se cer a fi îndeplinite cumulativ o serie de
condiţii care rezultă din alin. 1 art. 61 şi anume:
1) existenţa temeiurilor suficiente de a considera că în urma infracţiunii a fost cauzat
prejudiciu moral sau material;
2) manifestarea de voinţă a persoanei prejudiciate prin depunerea unei cererri, denumite
acţiune civilă în scopul revendicării prejudiciului de la bănuit, învinuit, inculpat sau de la
persoanele care poartă răspundere patrimonială (civilă) pentru faptele acestuia (privitor
la persoanele care poartă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de către făptuitor a se
vedea art. 73).
Constituirea de parte civilă în procesul penal este posibilă în ordinea prevăzută de art. 221,
prin cerere scrisă în mod personal sau prin reprezentanţi;
Acţiunea civilă poate fi înaintată de către:
- proprietarul bunului;
- persoana care, potrivit legii, administrează bunul;
- cărăuşul bunurilor care în timpul transportării au fost sustrase, distruse ori degradate;
- persoanele care în urma infracţiunii şi-au pierdut capacitatea de muncă şi au suportat cheltuieli de
tratament, protezare etc.
- persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu înmormîntarea ei; ş.a.
- procurorul în cazurile arătate în art. 51 CPP (a se vedea comentariul la art. 219).
3) momentul constituirii de parte civilă este precis delimitat de art. 219 alin. 5 putîndu-se
face în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii pînă la terminarea cercetării
judecătoreşti.

2.Despre judecarea acţiunii civile şi soluţiile adoptate a se vedea comentariul la art. 225,
387.
3.Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a explica persoanei
fizice sau juridice, căreia prin infracţiune i-a fost cauzat prejudiciu moral sau

72
 material dreptul de a înainta acţiune civilă în procesul penal şi de a se constitui parte
civilă (art. 277, 317).
4.Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este recunoscută parte civilă în
procesul penal prin ordonanţa ofiţerului de urmărire penală, după caz a procurorului
sau prin încheierea instanţei de judecată.
În momentul aducerii la cunoştinţă faptul recunoaşterii în calitate de parte civilă persoanei i
se va înmîna în scris lista drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art. 62.
6. Alineatul 5 din prezentul articol reglementează temeiurile şi ordinea procesuală prin care
încetează participarea persoanei necorespunzătoare recunoscută parte civilă (a se vedea
comentariul la art. 222).
Articolul 62. Drepturile şi obligaţiile părţii civile
Prezentul articol reglementează statutul procesual al părţii civile în procesul penal.
Partea civilă intră în posesia drepturilor şi obligaţiilor arătate în art. 62 din momentul întocmirii hotărîrii
despre recunoaşterea în această calitate.
Alineatul 1 din prezentul articol reglementează drepturile părţii civile, privitor la care de la bun început se
face precizarea valorificării lor „în scopul susţinerii cererii sale”, adică a acţiunii civile. Prin urmare,
implicarea în procesul penal a părţii civile (reprezentantului ei) este limitată la latura civilă a cauzei
penale.
În pct. 1 alin. 1 se prevede dreptul de a face explicaţii potrivit procedurii stabilite în art. 112. Legiuitorul
reglementează obiectul declaraţiilor, stabilind că cele din urmă se pot referi la acţiunea civilă înaintată.
Prin prezentarea de materiale în susţinerea cererii sale (pct. 2 alin. 1) se au în vedere documente şi alte
mijloace de probă arătate în art. 93.
Cererea de recuzare (pct. 3 alin. 1) trebuie motivată şi întemeiată măcar pe unul din cazurile de
incompatibilitate arătate în art. 33, 53, 84, 86, 89.
Despre cereri a se vedea comentariul la art. 244-245. pentru asigurarea acţiunii civile pornite (pct. 4 alin.
1) partea civilă poate solicita punerea sub sechestru a bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului,
părţii civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei (art. 203, 205).
Partea civilă potrivit pct. 5) – 6), participînd la acţiuni procesuale este în drept să facă cunoştinţă cu
procesele-verbale respective, să formuleze obiecţii, să ceară includerea lor în procesele-verbale etc.
La terminarea urmăririi penale va proceda (pct. 7 alin. 1) potrivit art. 293-295.
Notăm faptul că părţii civile i se vor prezenta doar materialele referitoare la acţiunea civilă la care este
parte.
În legătură cu aceasta partea civilă poate ridica copii, nota date din materialele cauzei, poate cere
prezentarea corpurilor delicte, reproducerea înregistrărilor audio, video, cu excepţia cazurilor arătate în
art. 110; poate formula cereri.
În judecată se bucură de drepturile prevăzute în pct. 8) –9), -14) alin. 1 art. 62 dezvoltate prin dispoziţiile
art. 315, 319, 324, 327, 336, 369, 377-379, 412, 413 ş.a.
La categoria „hotărîri adoptate care se referă la drepturile şi interesele părţii civile” (pct. 10 alin. 1) se
atribuie: ordonanţa (încheierea) de recunoaştere în calitate de parte civilă, de încetare a calităţii de parte
civilă (art. 61 alin. 2, 3; art. 222 alin. 1); ordonanţa (încheierea) privind refuzul de a recunoaşte persoana
parte civilă (art. 222 alin. 2); hotărîrile privind punerea sau scoaterea bunurilor de sub sechestru aplicate
la cererea părţii civile (art. 202, 205, 210) ş.a.; sentinţa, decizia în partea ce se referă la acţiunea civilă.
Poate exercita căile de atac (pct. 11 alin. 1) împotriva acţiunilor şi hotărîrilor date în cursul procesului
penal în ceea ce priveşte drepturile şi interesele sale (art. 313, 401, 421, 438, 452, 460).
Să retragă cererea (pct. 12 alin. 1) depusă personal sau de reprezentantul său în temeiul art. 407, 423, 439.
Dreptul de a face obiecţii şi de a-şi expune părerea referitor la cererile înaintate de alţi participanţi,
consfinţit în pct. 13 din prezentul articol, este asigurat prin art. 293, 295, 315, 346, 364.
Participînd la acţiunile procesuale la urmărirea penală şi în judecată poate reacţiona la acţiunile
nelegitime ale părţii civilmente responsabile sau bănuitului, învinuitului, inculpatului prin obiecţii.
Este în drept să ceară includerea lor în procesul-verbal.
Despre reprezentantul părţii civile (pct. 16 alin. 1) a se vedea comentariul la art. 79.
Făcînd obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată va cere consemnarea lor în
procesul-verbal.Despre renunţarea la acţiunea civilă (pct. 18 alin. 1) a se vedea comentariul la art. 224.
Compensarea cheltuielilor suportate în cauză se va face conform art. 228, iar prejudiciile cauzate prin
acţiunile ilicite ale organului oficial, conform art. 524-525 (pct. 19 alin. 1).
73
Potrivit art. 385, 162 la adoptarea sentinţei, instanţa va soluţiona chestiunea privitoare la corpurile delicte.
Pînă la soluţionarea cauzei penale partea civilă în cazurile arătate în art. 161 alin. 1 poate solicita
procurorului sau instanţei de judecată restituirea corpurilor delicte.
Despre obligaţiile părţii civile a se vedea comentariul la art. 60 alin. 2 şi art. 74 alin. 3 care se aplică în
mod corespunzător.
Despre alte drepturi şi obligaţii (alin. 3) a se vedea comentariul la art. 74 alin. 5, care se aplică în mod
corespunzător.
Chemarea şi audierea părţii civile în calitate de martor (alin. 4) se va face conform art. 236 şi 105-110.
Dispoziţia alin. 5 din prezentul articol indică asupra posibilităţii exercitării drepturilor şi obligaţiilor
personal sau prin reprezentant conform art. 79-80.
Minorul – parte civilă incapabil sau cu capacitate de exerciţiu limitată va avea reprezentant legal conform
art. 77-78.

Articolul 63. Bănuitul

Calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale.
1. Alineatul 1, art. 63 din prezentul cod prevede expres că bănuit poate fi doar persoana fizică faţă
de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune.
Prin sintagma „anumite probe” se vor avea în vedere elemente de fapt dobîndite pe cale procesuală
care confirmă existenţa infracţiunii şi servesc la identificarea făptuitorului.
Legiuitorul a prevăzut exhaustiv actele procedurale prin care persoana capătă calitatea procesuală de
bănuit şi anume:
1) proces-verbal de reţinere (a se vedea comentariul la art. 165 CPP);
2) ordonanţă sau încheiere de aplicare a unei măsuri preventive (a se vedea comentariul la art. 177
CPP).
Notă: În art. 63 alin. 1, p.2, se conţine o eroare, greşit fiind prevăzută posibilitatea aplicării faţă de bănuit
doar a măsurilor preventive neprivative de libertate. Din reglementările art. 175 – 177, 185 ş.a. rezultă că
arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării pot fi luate şi faţă de persoana bănuită în săvîrşirea
infracţiunii.
3) ordonanţă de recunoaştere în calitate de bănuit.
În cazurile în care a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanei concrete, din acest moment se
va considera că aceasta deţine calitatea de bănuit, indiferent de faptul a fost sau nu dată ordonanţa
de recunoaştere în calitate de bănuit.
Pentru a deţine calitatea procesuală de bănuit este suficientă emiterea unuia din actele procedurale arătate
mai sus.
3. În spiritul legii procesual-penale nu constituie bănuit persoana, faţă de care există declaraţii că ar
fi săvîrşit infracţiune sau persoana care nu doreşte să facă declaraţii împotriva sa.
4. Alineatul 2 art. 63 reglementează termenul înăuntrul căruia persoana poate deţine calitatea de
bănuit. Astfel,
1) persoana reţinută – nu mai mult de 72 ore. La calcularea termenului procedural se porneşte
de la ora privării efective de libertate. Ora de la care începe şi la care se sfîrşeşte termenul intră
în durata de 72 ore.
Despre cazul reţinerii persoanei bănuite se întocmeşte, în termen de până la 3 ore de la momentul
privării ei de libertate, un proces verbal de reţinere. (Despre conţinutul lui a se vedea art. 167 şi
comentariul la acesta).
2) persoana faţă de care s-a aplicat o măsură preventivă (a se vedea categoriile măsurilor
preventive în alin. 3 art. 175 CPP) – nu mai mult de 10 zile. Termenul procedural va curge din
momentul aducerii la cunoştinţă a hotărîrii (încheierea instanţei de judecată sau ordonanţa
procurorului) despre aplicarea măsurii preventive.
Dacă persoana anterior a fost reţinută, termenul de 72 ore se include în termenul de 10 zile.
3) persoana faţă de care s-a dat o ordonanţă de recunoaştere în această calitate – nu mai mult de
3 luni. În acest caz termenul procedural se va calcula de la ziua indicată în actul care a provocat
curgerea termenului şi expiră la sfîrşitul zilei respective a ultimei luni. Dacă această zi cade
într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni.

74
 5. În alin. 3 art.63 legiuitorul obligă organul de urmărire penală să elibereze necondiţionat la
expirarea termenului de 72 ore persoana reţinută. În cazul aplicării unei măsuri preventive faţă de
bănuit, la expirarea termenului de 10 zile, aceasta va fi revocată de organul care a dispus-o. În cazul
revocării arestării preventive judecătorul de instrucţie trimite, în aceeaşi zi, administraţiei locului de
detenţie copia de pe hotărîre, care este obligată să elibereze imediat persoana arestată.
6. La momentul expirării unui termen arătat, în dependenţă de probele administrate în cauză şi
circumstanţele stabilite, procurorul dispune una din următoarele soluţii:
a) scoaterea bănuitului de sub urmărire penală (pentru detalii a se vedea comentariul la art. 284 CPP);
b) punerea sub învinuire (a se vedea comentariul la art. 281 CPP).
7. Dacă înăuntrul termenului de reţinere sau aplicare a măsurii preventive se va constata: inexistenţa
infracţiunii; fapta de săvîrşirea căreia este bănuită persoana nu este prevăzută de legea penală ca
infracţiune; fapta nu întruneşte elementele infracţiunii sau cel puţin una din cauzele prevăzute în art.
35 Cod penal procurorul sau instanţa de judecată au obligaţia să elibereze persoana reţinută sau să-i
revoce măsura preventivă până la expirarea termenelor de 72 ore sau, după caz, 10 zile.
Procurorul va dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
8. Legiuitorul a prevăzut exhaustiv modalităţile prin care persoana pierde calitatea de bănuit, şi
anume:
1) eliberarea bănuitului reţinut;
2) revocarea măsurii preventive aplicate faţă de bănuit;
3) anularea de către procuror a ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea lui
de sub urmărire penală;
4) emiterii de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire.

Încetarea calităţii de bănuit nu exclude posibilitatea citării şi audierii persoanei în calitate de martor în
condiţiile art. 105-110 CPP.
Articolul 64.
1. Alineatul 1 art. 64 prezentul Cod consfinţeşte unul din drepturile fundamentale ale omului –
dreptul la apărare.
Dreptul la apărare privit ca o cerinţă şi garanţie, chemate să asigure echilibrul între interesele
persoanei şi ale societăţii izvorăşte din prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. ),
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 4, pct. 3, lit.d); CEDO (art. 6),
Constituţia Republicii Moldova (art. 26); Codul de procedură penală (art. 17).
Fără a intra în detalii (pentru amănunte a se vedea comentariul la art. 17) apreciem că dreptul la
apărare include trei aspecte de bază:
1) posibilitatea bănuitului de a se apăra singur;
2) obligaţia organului de urmărire penală, procurorului şi a instanţei de judecată de a avea în
vedere din oficiu şi aspectele favorabile bănuitului;
3) posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice de către un apărător.

2. Dreptul la apărare este garantat prin obligaţia organului de urmărire penală de a-i asigura
bănuitului posibilitatea să-şi exercite apărarea prin toate metodele şi mijloacele care nu sunt
interzise de lege.
3. Posibilitatea bănuitului de a se apăra este marcată prin prezenţa în alin. 2 art. 64 unor largi
drepturi procesuale. Astfel, potrivit pct.1, redactat în strictă concordanţă cu art. 6 paragraful 3,
lit.a din CEDO, bănuitul fiind informat imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la
cunoştinţă hotărîrea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaştere în calitate de bănuit
în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în limba lui maternă, sau într-o altă limbă pe
care o înţelege, asupra naturii şi cauzei bănuielii, îşi poate organiza apărarea în perfectă
cunoştinţă de cauză. Aceste măsuri se consemnează în procesul-verbal.
4. În pct. 2 alin. 2 se înscrie dreptul de a primi îndată după reţinere sau după recunoaşterea în
calitate de bănuit informaţie în scris despre drepturile sale. Persoana care l-a reţinut sau l-a
recunoscut în calitate de bănuit (ofiţerul de urmărire penală sau procurorul) are obligaţia de a-i
explica toate drepturile în termeni pe înţelesul persoanei bănuite, în special dreptul de a nu
mărturisi împotriva sa.
75
 Despre aceasta în mod obligatoriu se va consemna în procesul-verbal de reţinere sau ordonanţa de
recunoaştere în calitate de bănuit.

5. O altă garanţie de asigurare a apărării bănuitului este dreptul de a primi fără întîrziere de la
organul de urmărire penală copia de pe hotărîrea de aplicare a măsurii preventive,
recunoaştere în calitate de bănuit sau procesul-verbal de reţinere.

6. În vederea exercitării în bune condiţii a dreptului la apărare în legislaţia procesual-penală a

Republicii Moldova pentru prima dată se înscrie că persoana reţinută are dreptul (pct. 4, alin.2)
să primească consultaţie juridică în condiţii confidenţiale pînă la începutul primei audieri. Prin
consultaţie juridică confidenţială se are în vedere explicarea sensului legii de către apărător, în
mod secret, fără prezenţa unor terţe persoane.

7. Bănuitul are dreptul să fie asistat de un apărător (a se vedea comentariul la art. 67, 69 - 71).
Fără limită de număr şi durată în pct. 6, alin.2 se înscrie dreptul la întrevederi cu apărătorul în
condiţii confidenţiale.
Nu constituie încălcarea confidenţialităţii situaţia în care bănuitul reţinut sau arestat preventiv şi
apărătorul lui sunt urmăriţi cu condiţia că este exclusă categoric posibilitatea de a-i auzi.

8. Bănuitul este în drept să recunoască fapta, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
şi să accepte procedura stabilită în cadrul Părţii Speciale, titlul III, capitolul III şi IV (a se
vedea comentariul la art. 504 – 505, 510-511).

9. Un alt drept al bănuitului prevăzut în pct. 10, alin. 2 se referă la capacitatea de a face declaraţii
sau a refuza de a le face.
Se cere amintită în acest context prezumţia de nevinovăţie potrivit căreia persoana bănuită este
prezumată nevinovată. Sarcina probaţiunii se pune pe seama organului de urmărire penală şi procuror.
Prin urmare, bănuitul nu poate fi silit să facă declaraţii, nu poate fi tras la răspundere penală pentru
refuzul sau eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru declaraţii mincinoase.
Inevitabil se pune întrebarea: poate bănuitul depune declaraţii false, folosind aceasta drept metodă
de apărare? Dispoziţiile art. 64 nu împiedică şi aplicarea unei asemenea metode.
Este, însă, posibil ca bănuitul să poarte răspundere în temeiul art. 311 Cod penal „Denunţare
calomnioasă pentru afirmarea cu bună ştiinţă a săvîrşirii infracţiunii de către o persoană care, de fapt, nu a
avut atribuţie la săvîrşirea ei”.

10. Bănuitul are discreţea de a participa la acţiunile procesuale, cu excepţia celor prevăzute de alin.
4, art. 64. La cerere, acţiunea procesuală se va efectua şi cu participarea apărătorului lui. Dacă
bănuitului i se îngrădeşte dreptul la apărare prin limitarea accesului apărătorului la efectuarea
acţiunii procesuale, datele care au fost obţinute nu pot fi admise ca probe (în acest sens a se
vedea comentariul la art. 94 CPP). Acţiunile organului de urmărire penală sau procurorului pot
fi contestate potrivit art. 313 CPP.

11. În cazul reţinerii bănuitului, organul de urmărire penală are obligaţia de a înştiinţa prin telefon,
telefonogramă sau telegramă o rudă sau o altă persoană la propunerea sa despre locul unde
este reţinut. Măsura se impune de unde de urgenţă, dar nu mai tîrziu de 6 ore din momentul
privării de libertate. Despre reţinerea unui minor în mod obligatoriu se va comunica părinţilor
lui sau persoanelor care-i înlocuiesc (în acest sens a se vedea pentru detalii comentariul la art.
173).
Bănuitul reţinut beneficiază de altfel şi de drepturile prevăzute în Legea cu privire la arestarea preventivă
(Nr. 1226-XIII din 27.06.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.69-70/579 din 23.10.1997), şi anume:
a) să primească informaţii privind drepturile şi obligaţiile lor, regimul de deţinere sub
arest, cerinţele disciplinare;

76
 b) să se adreseze cu rugămintea de a fi primiţi în audienţă de către şeful locului de arest
preventiv şi de către persoanele care exercită controlul asupra activităţii locului de
arest preventiv, în timpul aflării acestora pe teritoriu;
c) la securitate personală;
d) la întrevederi cu apărătorul, precum şi cu rudele şi alte persoane;
e) să ţină asupra lor documente şi note referitoare la cauza penală, precum şi la
exercitarea altor drepturi şi interese legitime, cu excepţia acelor documente şi note
care pot fi utilizate în scopuri ilegale;
f) să poarte corespondenţă cu rudele şi cu alte persoane, să expedieze plîngeri, cereri
şi scrisori autorităţilor publice şi persoanelor cu funcţii de răspundere, în modul
prevăzut la art.18;
g) să participe la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, la
alegerea Parlamentului;
h) la alimentaţie gratuită, la asigurarea materială şi a condiţiilor de trai, precum şi la
asistenţă medico-sanitară;
i) la o plimbare zilnică cu durata de o oră;
j) să poarte îmbrăcămintea şi încălţămintea proprie de sezon, să folosească aşternutul,
precum şi alte lucruri şi obiecte de uz personal, lista şi numărul cărora sînt stabilite de
Regulamentul de ordine interioară, iar în lipsa îmbrăcămintei şi încălţămintei proprii
de sezon, permise spre a fi purtate în locurile de arest preventiv, să le primească de la
administraţie;
k) să folosească jocurile de masă, literatura, precum şi presa periodică, luată din
biblioteca locului de arest preventiv sau procurată prin intermediul administraţiei din
reţeaua comercială;
l) să îndeplinească, în mod individual, rituri religioase, să folosească literatură
religioasă şi obiecte de cult religios specifice credinţei lor, dacă, în legătură cu aceasta,
nu se încalcă ordinea stabilită în locurile de arest preventiv şi nu sînt lezate drepturile
altor persoane;
m) la autoinstruire;
n) să primească colete şi pachete cu provizii;
o) să participe la tranzacţii de drept civil cu autorizaţia persoanei sau a organului în a
cărui procedură se află cauza.

12. Bănuitul poate administra probe (pct. 13, alin. 2) prin prezentarea înscrisurilor şi a probelor
materiale.
Aceste măsuri le poate efectua personal sau prin intermediul apărătorului lui.

13. Potrivit pct. 14, alin. 2, bănuitul poate cere recuzarea persoanei ce efectuează urmărirea penală
(a se vedea comentariul la art. 54), judecătorului de instrucţie ( a se vedea comentariul la art.
33), interpretului şi traducătorului (a se vedea comentariul la art. 86).

14. Bănuitul poate înainta cereri în formă scrisă sau orală organului de urmărire penală sau
judecătorului de instrucţie cu scopul de a-i fi asigurate drepturile şi interesele legitime sau
pentru a fi constatate circumstanţele ce au importanţă pentru cauză (pct. 15, alin. 2).

15. În pct. 16, alin. 2 din prezentul articol este legiferată posibilitatea bănuitului de a lua cunoştinţă
de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea sa (de exemplu,
77
 audierea, confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, ş.a.) şi de a face obiecţii asupra
corectitudinii proceselor-verbale.
Dacă bănuitul nu posedă limba de procedură sau o posedă în măsură insuficientă, îşi va valorifica
acest drept cu participarea obligatorie a apărătorului (ales sau numit din oficiu) şi a interpretului,
traducătorului (art. 69, 85 CPP).
Bănuitul poate cere completarea procesului-verbal. După aducerea la cunoştinţă a procesului-
verbal el personal (apărătorul) sau persoana ce efectuează urmărirea penală la cererea lui, va completa cu
circumstanţe care, în opinia sa, se cer menţionate (de exemplu, aplicarea unor metode ilegale, adăugiri sau
omisiuni în cele scrise, etc.).
Prin semnătura sa bănuitul certifică corectitudinea celor înscrise. Bănuitul nu este obligat să
semneze procesul – verbal.

16. Organul de urmărire penală potrivit pct. 17, alin. 2 are obligaţia să-l informeze pe bănuit despre
toate hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, la dorinţă să primească cu
titlu gratuit copiile lor. Este vorba despre procesul-verbal de reţinere (art. 167), actul prin care
se aplică măsura preventivă (art. 177), actele prin care se dispune efectuarea acţiunilor
procesuale (art. 301), ordonanţa de scoatere de sub urmărirea penală (art. 284 ), de încetare a
urmăririi penale (art. 285), ş.a.

17. Bănuitul este în drept să formuleze, scris sau oral, obiecţii împotriva acţiunilor organului de
urmărire penală şi să ceară consemnarea lor în procesul-verbal al acţiunii respective.
18. Acţiunile organului de urmărire penală sau organului care exercită activitatea operativă de
investigaţie în condiţiile art. 300 şi 313 CPP pot fi atacate de către bănuit.
În acelaşi context putem menţiona posibilitatea de a ataca şi acţiunile procurorului şi ale
judecătorului de instrucţie potrivit art. 300 şi 312 CPP.
19. Plîngerea poate fi depusă personal sau prin apărător. Bănuitul poate retrage plîngerea, chiar şi în
cazul cînd a fost depusă de către apărător, conform pct. 20 alin. 2 din prezentul articol.
20. Împăcarea (pct. 21 alin. 2) cu partea vătămată reprezintă actul, care potrivit art. 109 alin. 1 Cod
Penal, înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (infracţiuni
uşoare conform art. 16 alin. 2 sunt faptele pentru care se prevede pedeapsa maximă cu
închisoarea pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv, iar cele mai puţin grave – de pînă la 5 ani
inclusiv).
21. Repararea prejudiciului moral sau material cauzat prin acţiuni ilicite ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată este solicitată conform dispoziţiilor art. 524-525.
22. Reabilitatea presupune repunerea în drepturile personale pierdute ca urmare a bănuielii din
partea organului de urmărire penală.
Bănuitul capătă dreptul de a fi reabilitate în cazul scoaterii de sub urmărire penală (art. 284),
încetării urmăririi penale (art. 285) în cazul în care lipseşte plîngerea victimei şi procesul penal
începe conform art. 276 ori în privinţa bănuitului există o hotărîre definitivă a organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat
imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri.
23. Exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 2 şi a altor drepturi reglementate de Codul de
procedură penală ori nedorinţa din diferite motive de a le valorifica nu generează nici o
consecinţă pentru bănuit, nu poate fi interpretată drept circumstanţă agravantă ori împrejurare
prin care se dovedeşte vinovăţia.
Din conţinutul art. 64 alin. 3 deducem posibilitatea atragerii bănuitului la răspundere penală doar
pentru fapta interzisă de art. 311 Cod Penal.
24. În alin. 4 din prezentul articol sunt prevăzute obligaţiile bănuitului.
Bănuitul citat în modul stabilit de art. 236 este obligat să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de
imposibilitate de a se prezenta este obligat să informeze organul respectiv, anunţînd motivul
imposibilităţii de a se prezenta.
Consecinţele nerespectării sunt arătate în art. 235 alin. 3. De altfel, organul de urmărire penală poate
ridica problema aplicării măsurii preventive sau înlocuirii măsurii preventive aplicate în condiţiile
art. 176 şi art. 195 alin. 1.

78
 25. Despre examinarea corporală şi percheziţia corporală a se vedea comentariul la art.119 şi art.
130.
26. Despre acţiunile impuse cu titlu de obligaţii în pct. 3 alin. 4 a se vedea comentariul la art. 154-
156.
27. Bănuitul poate fi impus expertizei judiciare în ordinea prevăzută de art. 142-144.
Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei supravegheri
îndelungate, bănuitul conform art. 152 poate fi internat într-o instituţie medicală.
28. Prin alte drepturi şi obligaţii (alin. 5) se vor avea în vedere:
- respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane (art. 10);
- dreptul de a utiliza limba maternă în procesul penal (art. 16);
- libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 21);
- dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie (art. 215) ş.a.
29. În numele şi în interesul bănuitului minor în procesul penal intervine reprezentantul legal
înzestrat cu drepturile arătate în art. 78.
Articolul 65.
1. Calitatea procesuală de învinuit apare numai după pornirea urmăririi penale.
2. Învinuit poate fi numai o persoană fizică. Momentul în care persoana fizică capătă calitatea de
învinuit este ales de către procuror din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală şi coincide
cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actul
procesual prin care se conferă calitatea de învinuit este ordonanţa de punere sub învinuire (în acest sens a
se vedea comentariul la art. 281 CPP). De altfel, nu are nici o valoare juridică faptul are cunoştinţă sau nu
învinuitul despre acuzarea înaintată, el devenind învinuit din momentul semnării de către procuror a
ordonanţei de punere sub învinuire. Cît priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de către procuror în
prezenţa avocatului în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu
mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit (alin. 1 art. 282 CPP).

3. Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte inculpat. Trimiterea în
judecată (art. 297) a cauzei se efectuează de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, dar
nu înainte de a-i prezenta învinuitului şi apărătorului lui materialele de urmărire penală (art.
293) şi de a soluţiona cererile în legătură cu terminarea urmăririi penale ( art. 295).

4. Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă, adică împotriva căreia nu mai există
nici o cale ordinară de atac (apel sau recurs) (despre rămînerea definitivă a hotărîrilor instanţei
de judecată a se vedea comentariul la art. 466 CPP) se numeşte:
1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;
Sentinţa reprezintă hotărîrea instanţei de judecată prin care se hotărăşte asupra învinuirii înaintate
inculpatului.
Sentinţa de condamnare (art. 389 CPP) se adoptă numai în condiţia în care în urma cercetării
judecătoreşti vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe
cercetate de instanţa de judecată.
Sentinţa poate fi de condamnare pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru altele.

Sentinţa integral de condamnare se adoptă în cazul în care fapta (faptele) imputată inculpatului
prin rechizitoriu a fost pe deplin dovedită.
2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

5. Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. 4 art. 65, din momentul dispunerii încetării
procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire penală ( a se vedea comentariul la art. 285,
286 CPP).

Articolul 66. Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului

1. Învinuitul şi inculpatul ca părţi în proces au anumite drepturi şi obligaţii.

79
 2. Între drepturile învinuitului, inculpatului se înscrie, potrivit alin. 1 art. 66 dreptul la apărare (în
acest sens a se vedea comentariul la art. 17, 64 CPP).
2. În alin. 2 pct.1 este garantat dreptul de a şti pentru ce faptă este învinuit. Procurorul este obligat
în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu
de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit, să-i aducă la cunoştinţă
învinuirea şi să-i explice conţinutul ei.
Acest drept rezultă în mod expres din conţinutul art. 6, paragraful 3 CEDO lit. a, unde se prevede: „Orice
acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege
şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;”
3. Despre drepturile prevăzute în alin. 2 pct. 2) – 16), 18) – 21), 26) –34) a se vedea comentariul
la art. 64 care se aplică în mod corespunzător.
4. Dreptul consfinţit în pct. 17 din prezentul alineat rezultă din art. 6, paragraful 3 CEDO, lit. d,
care prevede dreptul, în special a acuzatului de a cere ascultarea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării.
În cazul BÖNISCH contra Austriei CEDO a constatat încălcarea principiului egalităţii armelor
care cere un echilibru între audierea martorilor acuzării şi cea a persoanelor audiate la cererea
apărării. CEDO a făcut constatări similare în cauzele UNTER PER TINGER contra Austriei şi
DELTA contra Franţei.
5. Despre drepturile învinuitului la încheierea urmăririi penale a se vedea art. 293-295.
6. Judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea inculpatului,
excepţie făcînd cazurile prevăzute în art. 321 alin. 2.
În lipsa inculpatului cauza va fi judecată cu participarea obligatory a apărătorului, iar în cazul
inculpaţilor minori sau iresponsabili şi cu participarea reprezentantului legal.
7. Inculpatul (pct. 24 alin. 2) rosteşte pledoarie în dezbaterile judiciare în cazurile cînd apărătorul
nu participă în cauză sau dacă va cere instanţei acordarea cuvîntului în cazul cînd apărătorul
participă în process (a se vedea comentariul la art. 377-378).
8. După terminarea dezbaterilor, inculpatului i se acordă ultimul cuvînt care se cere exercitat
personal, şi nu prin apărător (a se vedea comentariul la art. 380).
9. Potrivit alin. 3, învinuitul, inculpatul au dreptul la reabilitare în cazurile arătate în art. 284,
încetarea urmăririi penale pe motive de reabilitare (a se vedea art. 285 şi la darea unei sentinţe
de achitare conform art. 390).
10. Pentru declaraţii false sub jurămînt (alin. 4) învinuitul, inculpatul
11. Privitor la obligaţiile învinuitului, inculpatului (alin. 5 pct. 1) – 5)) a se vedea comentariul la
art. 64 alin. 4 care pot fi aplicate corespunzător.
12. Obligaţia prevăzută în alin. 5 pct. 6 implică respectarea dispoziţiilor art. 333. În caz de
încălcare a ordinii şedinţei de judecată poate fi supus măsurilor de influenţă arătate în art. 334.
13. Drepturile învinuitului şi inculpatului minor se exercită conform art. 77-78 de către
reprezentantul legal.
Articolul 67. Apărătorul

1. În alin. 1 art. 67 se conţine definiţia legală a apărătorului în procesul penal.

Prin „asistenţă juridică” se are în vedere sprijinul pe care apărătorul îl dă bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile lui ca specialist în
domeniul dreptului.
2. Asistenţa juridică în sensul alin. 1 art. 67 poate fi acordată numai de către persoanele enumerate
în alin. 2 al aceluiaşi articol.

80
 3. Alin. 2 art. 67 reglementează cercul de persoane care poate avea calitatea procesuală de
apărător.
4. În pct. 1 alin. 2 se indică asupra avocatului. Potrivit art. 8 alin.1 al Legii Republicii Moldova cu
privire la avocatură nr. 1260 – XV din 19.07.2002, M.O. al republicii Moldova nr. 126-127/1001 din
12.09.2002, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii ( Despre licenţierea profesiei de
avocat a se vedea capitolul III al Legii RM cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de a participa la
urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de
a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Profesia de avocat se exercită în cadrul biroului individual de avocaţi sau a biroului asociat de
avocaţi.
Pentru ca o persoană să dobîndească calitatea de avocat, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă capacitate de exerciţiu a drepturilor; să fie
licenţiată în drept; să se bucure de o reputaţie ireproşabilă; să efectueze stagiul profesional şi să susţină
examenul de calificare (alin. 2 art. 8 din Legea cu privire la avocatură).

5. În pct. 2 alin. 2 în calitate de apărători în procese penale sunt admise şi alte persoane abilitate
prin lege cu atribuţii de apărător.
6. Potrivit dispoziţiilor alin. 2 pct. 3 avocaţii din străinătate pot participa în calitate de apărători în
cazul în care sunt asistaţi de un avocat din Republica Moldova.
Prin sintagma „asistat de un avocat din Republica Moldova” se are în vedere participarea în cauză
alături de avocatul din străinătate, a unui avocat din Republica Moldova.

7. Alin. 3 din articolul comentat stabileşte momentul în care avocatul sau o altă persoană indicată
în alin. 2 art. 67 capătă calitatea de apărător. În funcţie de modul în care apărătorul este admis, legiuitorul
a prevăzut: pentru apărătorul ales – momentul în care acesta şi-a asumat angajamentul de a apăra
interesele justiţiabilului (prin încheierea contractului de asistenţă juridică); pentru avocaţii desemnaţi din
oficiu – din momentul numirii din oficiu printr-o ordonanţă sau încheierea de către organul de urmărire
penală, procuror ori instanţa de judecată, fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către şeful
biroului de avocaţi (pentru detalii despre admiterea şi numirea din oficiu a apărătorului a se vedea
comentariul la art. 70 CPP).
8. Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea angajamentului de a apăra,
comunicîndu-i datele sale (nume de familie, prenume, număr de telefon, biroul la care activează).
9. Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului sau învinuitului la reţinere ori arestare
persoanele prevăzute în alin. 2 din prezentul articol se consideră apărătorul lor. Participarea de mai
departe în cauză depinde de voinţa bănuitului, învinuitului şi poate avea loc pînă la terminarea procesului
penal (alin. 4 art. 67 CPP).
Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt apărător activitatea
avocatului iniţial încetează.
10. În alin. 5 din prezentul articol se conţin cazurile speciale de incompatibilitate. Astfel,
apărătorul nu este în drept să-şi asume angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi numit în această calitate
de organul care desfăşoară procesul penal dacă:
1) nu întruneşte condiţiile indicate în alin. 2 art. 67;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de art. 8 alin. 3 din Legea Republicii
Moldova cu privire la avocatură; activitatea de avocat a fost suspendată (art. 12 din Legea RM
cu privire la avocatură) sau exercitarea profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori prin
retragerea licenţei (art. 13 din Legea RM cu privire la avocatură), nu poate fi apărător conform
sentinţei judecătoreşti prin care s-a dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de
avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 Cod penal).
3) pct.3 alin. 5 interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi
cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva părţii pe care a consultat-o anterior în
legătură cu circumstanţele cauzei concrete.
4) pct. 4 alin. nu permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă dînsul se află în relaţii
de rudenie (art. 134 Cod penal), adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră, bunic,
nepot sau se găseşte în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie
cu interesele persoanei pe care o apără;
81
 5) este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză concretă apărătorul care
anterior a participat în calitate de judecător (a exercitat controlul judecătoresc în cursul
urmăririi penale, a judecat cauza în primă instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac),
procuror ( a exercitat urmărirea penală şi a reprezentat învinuirea în instanţă), persoană care a
efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător. De asemenea, este
incompatibil apărătorul care a fost ascultat anterior în calitate de martor în aceeaşi cauză.
Calităţile de martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea de martor are întîietate faţă de
acea de apărător.

11. Alin. 6 art. 67 stabileşte exhaustiv condiţiile în care încetează participarea apărătorului în
cauză, şi anume:
1) justiţiabilul a renunţat, a reziliat contractul sau a suspendat împuternicirile (pentru detalii
a se vedea comentariul la art. 71);
2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză. Se are în vedere cazul
cînd au expirat condiţiile contractului de asistenţă juridică. De exemplu, avocatul a fost
angajat pentru acordarea asistenţei juridice la etapa urmăririi penale, lucru reflectat în
mandat. Odată cu transmiterea cauzei în judecată se consideră expirate şi împuternicirile
apărătorului. Pentru activitatea de mai departe se cere prezentat un nou mandat.
3) prin „înlăturare de la participare” se are în vedere emiterea unei ordonanţe motivate de
către organul de urmărire penală şi procuror, ori încheierea motivată a instanţei de
judecată în cazul constatării măcar a uneia din circumstanţele care exclud participarea
apărătorului în cauză (alin. 4 art. 67). Aceeaşi măsură se poate dispune la cererea
apărătorului.
Articolul 68. Drepturile şi obligaţiile apărătorului
1. Drepturile şi obligaţiile apărătorului au căpătat dimensiuni sporite în actualul Cod de procedură
penală, privite sub aspect comparativ cu prevederile similare din Codul din 1961.
2. Articolul 68 alin.1 indică asupra drepturilor apărătorului, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanei interesele căreia le apără, adică în funcţie de faptul este acesta bănuitul, învinuitul,
inculpatul ori condamnatul.
3. Alineatul 1 pct.1 din articolul comentat prevede dreptul de a cunoaşte esenţa bănuielii sau
învinuirii, garantat prin obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a comunica
apărătorului procesul-verbal de reţinere (art. 167 CPP), hotărîrea de aplicare a măsurii
preventive, ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit, ordonanţa de punere sub învinuire,
de schimbare şi completare a învinuirii, ordonanţele privind scoaterea persoanei de sub
urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, rechizitoriul.
4. Apărătorul participă potrivit pct. 2 alin.1 la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa,
iar la celelalte – la propunerea organului de urmărire penală.
Organul oficial este obligat să-i comunice, în formă scrisă, apărătorului despre locul şi timpul
efectuării acţiunii procesuale.
5. Participînd la acţiunea procesuală (alin. 1 pct. 3) poate explica justiţiabilului drepturile; poate
pune întrebări persoanelor audiate; poate atenţiona ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi
judecătorul asupra particularităţilor, însuşirilor şi semnalmentelor obiectelor cercetate; poate
obiecta împotriva oricărei abateri de la lege, cere completarea proceselor verbale respective
(pct. 8).
6. Prin „pregătirea materialelor în cauza respectivă” în alin. 1 pct. 4 se are în vedere
7. În alin. 1 pct. 5 se permite apărătorului posibilitatea administrării probelor prin prezentarea
documentelor, datelor, obiectelor penatru anexarea la dosarul penal de către organul care
efectuează urmărirea penală sau instanţa de judecată. Acestea se pot căpăta prin intervievarea
persoanelor cu acordul lor. Nu se admite intervievarea în scopul schimbării declaraţiilor date
anterior. La cererea apărătorului persoana intervievată poate expune faptele în formă scrisă.
Apărătorul poate atrage pentru îndeplinirea acţiunilor arătate avocaţii stagiari şi specialişti (art. 14
– 15 din Legea cu privire la avocatură).
Apărătorul nu poate efectua acţiuni procesuale.

8. În condiţiile art. 54, 33, 86 poate cere recuzări. Cererea de recuzare trebuie motivată (pct. 6).
82
 9. Înaintînd cereri, apărătorul le va motiva (pct. 7).
10. Participînd la acţiunea organului de urmărire penală ori a procurorului, poate face obiecţii şi
poate insista asupra includerii lor în procesul – verbal. De regulă, obiecţiile sunt înscrise
personal de către apărător şi semnate (pct. 8).

11. La terminarea urmăririi penale, luînd cunoştinţă de materialele cauzei (pct. 10), apărătorul poate
ridica copii. Dacă materialele cauzei conţin secret de stat (în acest sens a se vedea comentariul
la art. 213 CPP) înainte de a lua cunoştinţă de conţinutul lor, apărătorul va da, în scris, o
declaraţie de nedivulgare. Dacă apărătorul refuză acest angajament potrivit art. 213 alin. 5 este
lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză.
Nu este exclusă posibilitatea de a face copii de pe toate materialele cauzei.

12. Apărătorul poate participa la judecarea cauzei în toate instanţele de judecată, precum şi la
judecarea recursului în anulare şi a revizuirii procesului penal (pct. 11). Despre locul, ziua şi
ora examinării apărătorul trebuie înştiinţat în condiţiile art. 236 CPP.

13. Apărătorul, potrivit pct. 12, poate pleda în dezbaterile judiciare, pronunţîndu-se prin pledoarie şi
replică (pentru detalii a se vedea comentariul la art. 378-379 CPP).

14. Potrivit pct. 13, apărătorul poate solicita primirea cu titlu gratuit a copiilor de pe hotărîrile care
se referă la statutul bănuitului, învinuitului, inculpatului, se au în vedere actele procedurale
prin care persoana a fost recunoscută în

Articolul 69. Participarea obligatorie a apărătorului

1. Asistenţa juridică obligatorie a bănuitului, învinuitului, inculpatului este consecinţa directă a
concepţiei potrivit căreia apărarea este instituţie de interes social, ce se realizează nu numai
în interesul celui bănuit sau acuzat, ci şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului penal.
2. În prezentul articol se conţin cazurile de participare obligatorie a apărătorului în procesul
penal.
Legea face deosebire între apărătorul care participă conform contractului (ales) şi cel din oficiu.
Apărătorul conform contractului se invită de către bănuit, învinuit, inculpat sau de rudele acestuia.
Apărătorul din oficiu se desemnează pentru a participa la cauză de către organul de cercetare penală,
anchetator, instanţa judecătorească.
Anchetatorul şi instanţa nu au dreptul să refuze admiterea apărătorului ales sub pretext că în proces
participă apărătorul din oficiu. În asemenea cazuri apărătorul din oficiu se substituie cu un apărător
angajat prin contract.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul să ceară un apărător concret numai în cazul în care are
sau intenţionează să încheie contract cu acesta.
4. Călăuzindu-se de prevederile actelor internaţionale, art.26 pct.3 al Constituţiei şi art.13 C.P.P.,
instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de faptul că apărătorul poate fi admis să participe la proces nu
numai de la diferite etape prevăzute de art.43 C.P.P., dar, la cererea bănuitului, învinuitului sau a
inculpatului, la orice etapă a procesului.
Reieşind din aceasta, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa
judecătorească au obligaţia să-l informeze pe bănuit, învinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de
un apărător, consemnîndu-se aceasta într-un proces-verbal, şi la cererea acestuia să-i asigure asistenţa
juridică, dacă el nu are apărător ales.
Prin persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul la
apărare, vom înţelege, în special, persoanele care suferă de un defect esenţial al vederii, auzului sau
vorbirii, în urma căruia persoana a pierdut complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi a reproduce cele
înţelese, sau suferă de asemenea defecte anatomice ori boli cronice care, deşi nu limitează capacităţile
bănuitului, învinuitului, inculpatului, dar îl lipsesc de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele şi metodele
prevăzute de lege pentru a se apăra de învinuirea înaintată. Prin persoane care nu-şi pot exercita singure
dreptul la apărare se subînţeleg, de asemenea, şi acele persoane care sînt recunoscute responsabile, însă
suferă permanent sau temporar de anumite crize şi stări depresive, precum şi persoanele care au
capacitatea de exerciţiu şi sînt recunoscute responsabile, însă, în virtutea faptului că sînt analfabete
83
(agramate), nu-şi pot exercita dreptul de sine stătător la apărare, cît şi alte persoane care din diferite
motive nu-şi pot exercita dreptul la apărare.
Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de
următoarele criterii:
a) complexitatea cazului - cu cît este mai complicat cazul cu atît mai mare este necesitatea acordării
asistenţei obligatorii a avocatului;
b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur - la acest criteriu urmează să
fie luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana şi sentinţa
probabilă. Acest criteriu de unul singur poate justifica recunoaşterea obligatorie a asistenţei apărătorului.
Interesele justiţiei pot cere asistenţa obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o
chestiune de mare importanţă pentru societate, neluînd în consideraţie dacă aceasta poate sau nu ajuta
apărării.
5. Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul, că neîndeplinirea prevederilor art.44 C.P.P. privind
participarea obligatorie a apărătorului la dezbaterile judiciare, precum şi în alte cazuri în care interesele
justiţiei o cer, conform prevederilor art.321, 3355 C.P.P. se consideră încălcare esenţială a legii de
procedură penală şi are drept urmare casarea hotărîrii respective.
6. Conform prevederilor art..-..-.----C.P.P. renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a
procesului numai din propria iniţiativă a bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în care i-
au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces.
Concomitent, este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este forţată, de exemplu, din
lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru că acesta nu s-a prezentat la organele de cercetare
penală, de anchetă preliminară sau în şedinţa judiciară. Dacă se constată că renunţarea a avut loc în urma
constrîngerii, se vor lua măsuri pentru a asigura participarea apărătorului.
Declaraţia de a renunţa la apărător, făcută de către minor, cît şi de persoana care din cauza defectelor
fizice sau mintale nu-şi poate exercita singură dreptul la apărare, de către persoanele învinuite de
săvîrşirea crimelor, pentru care poate fi stabilită pedeapsa în formă de detenţiune pe viaţă, de către
persoanele care nu posedă limba în care se efectuează procedura penală, precum şi în alte cazuri în care o
cer interesele justiţiei, se respinge de către organele de cercetare penală, anchetator, procuror, instanţa
judecătorească. Renunţarea la apărător urmează să fie discutată cu părţile la proces.
Eliberarea apărătorului de participarea la examinarea cauzei se face prin ordonanţa persoanei care
efectuează cercetarea penală, a anchetatorului, procurorului, sau prin încheierea instanţei judecătoreşti cu
expunerea motivelor hotărîrii adoptate.
7. Substituirea unui apărător cu altul se admite în orice moment în cazul procesului numai la cererea
sau cu consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. Persoanele sus-numite au dreptul să invite
pentru a participa la proces un apărător la discreţia lor, dacă au sau intenţionează să încheie contract cu
acesta.
În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă, precum şi în
cazul în care prezenţa apărătorului admis la proces în timpul punerii sub învinuire este imposibilă în
decurs de cinci zile din momentul anunţării lui, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau
învinuitului să invite un alt apărător sau îi asigură un apărător prin intermediul de asistenţă juridică.
Asemenea prevederi pot fi aplicate şi în instanţa judecătorească în privinţa inculpatului.
8. Renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit sau inculpat de dreptul să ceară în viitor
admiterea participării apărătorului. În toate cazurile asemenea cereri urmează să fie satisfăcute.
Intervenirea apărătorului în procedura judecătorească deja începută nu poate fi temei pentru reluarea
anchetei judiciare. În asemenea cazuri, însă, acestuia îi vor fi puse la dispoziţie actele dosarului pentru a
lua cunoştinţă de ele şi a se pregăti de apărare.
Din momentul încheierii contractului despre participare în proces, cît şi din momentul numirii din
oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiunilor sale, decît în condiţiile
prevăzute de lege --------
9. În conformitate cu prevederile art. ----------C.P.P. avocatul nu poate participa în calitate de
apărător în următoarele cazuri:
- dacă în această cauză sau anterior el a oferit asistenţa juridică persoanei, interesele căreia sînt în
contradicţie cu interesele persoanei care s-a adresat cu rugămintea de a-i oferi asistenţa juridică;

84
 - dacă anterior el a participat la acest proces în calitate de judecător, procuror, anchetator, persoana
care a efectuat anchetarea penală, de expert, specialist, interpret, martor sau martor asistent;
- dacă în cercetarea prealabilă sau la judecarea cauzei participă o persoană cu funcţie de răspundere
care este în relaţii de rudenie cu apărătorul.
10. În cazurile în care avocatul este apărător al două sau mai multe persoane, între interesele cărora
s-au depistat contraziceri (recunoaşterea învinuirii de către unul şi negarea ei de către celălalt, demascarea
unui inculpat de către celălalt, contraziceri cauzate de caracterul învinuirii înaintate fiecăruia dintre ei,
inculpatului minor şi adult, în cazurile în care adultul l-a atras pe minor la activitatea criminală etc.),
avocatul admis la proces, convingîndu-se în cursul studierii materialelor că interesele inculpaţilor sînt
contradictorii, este obligat să intervină cu un demers pentru a fi eliberat de apărarea unuia dinte ei.
Concomitent este necesar ca persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi
instanţa judecătorească să ia măsurile respective pentru a asigura real dreptul la apărare a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului.
11. Orice limitare a drepturilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, apărătorului, condiţionată de
necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procedura penală şi neasigurarea pentru aceste persoane a
posibilităţii de a se folosi la toate etapele procedurii penale de limba care o posedă, sînt încălcări esenţiale
ale legii de procedură penală.
Necunoaşterea de către apărător a limbii în care se efectuează procedura penală nu pot servi drept
motiv pentru înlăturarea acestuia din proces. În asemenea cazuri, conform prevederilor art------------., se
vor lua măsuri pentru participarea interpretului la proces.
12. Conform prevederilor art.--------- C.P.P. apărătorul, din momentul în care a fost admis să
participe la proces, are dreptul să asiste la acţiunile de procedură executate cu participarea bănuitului şi
învinuitului, cît şi întreprinse în legătură cu demersul bănuitului, învinuitului sau al apărătorului.
În scopul asigurării reale a realizării acestui drept apărătorul este informat de către organele de
anchetă în modul stabilit despre acţiunile de procedură ce vor avea loc cu participarea bănuitului,
învinuitului sau efectuate în legătură cu demersul acestora.
Absenţa apărătorului legal citat, dacă a avut posibilitatea de a se prezenta, nu constituie un obstacol
pentru efectuarea acţiunilor de procedură. În asemenea cazuri executarea actelor de procedură în lipsa
apărătorului nu poate fi considerată drept încălcare a legislaţiei de procedură penală.
13. Conform prevederilor art.--------- C.P.P. dacă apărătorul nu a participat la şedinţă, la susţinerile
verbale participă inculpatul.

Neacordarea posibilităţii inculpatului de a participa la susţinerile verbale, în cazul în care el nu are

apărător, şi a lua ultimul cuvînt se consideră încălcare a legii de procedură penală.
14. Conform prevederilor art.-------- C.P.P. în cazurile în care bănuitul, învinuitul nu cunoaşte limba
în care se desfăşoară ancheta preliminară, actele de urmărire penală, care conform legii se înmînează, în
special, rechizitoriul, i se vor înmîna traduse în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă.
Dacă aceste persoane sînt analfabete sau suferă de defecte fizice ori mintale, care le împiedică
perceperea conţinutului documentelor, urmează a li se oferi o posibilitate reală pentru a lua cunoştinţă de
aceste documente.
15. După pronunţarea sentinţei integral sau a dispozitivului ei preşedintele explică inculpatului şi
altor participanţi conţinutul sentinţei, modul şi termenele de atacare. Dacă inculpatul nu cunoaşte limba în
care este întocmită sentinţa sau dispozitivul ei, imediat după pronunţare sentinţa sau dispozitivul ei va fi
adus la cunoştinţă inculpatului de către interpret în limba pe care o cunoaşte.
16. Conform prevederilor art---------C.P.P. în cel mult trei zile de la pronunţarea sentinţei sau a
dispozitivului ei inculpatului arestat i se înmînează copia sentinţei sau a dispozitivului ei. Dacă sentinţa
sau dispozitivul ei este întocmit într-o limbă pe care el nu o cunoaşte, i se înmînează traducerea în scris a
sentinţei sau a dispozitivului ei în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care o cunoaşte.
Dacă inculpatului i-a fost înmînată copia sentinţei fără traducere în limba lui maternă sau în altă
limbă pe care o posedă şi în legătură cu aceasta el a fost lipsit de posibilitatea de a ataca sentinţa pe căile
de apel sau recurs, aceste circumstanţe trebuie să se considere drept motiv pentru restabilirea termenului
expirat de atacare pe căile de apel sau recurs sau pentru casarea deciziei instanţei de apel, dacă au fost
examinate apelurile altor participanţi.
17. Potrivit prevederilor art.----------- C.P.P. apărătorul participant la proces are dreptul să declare
apel în numele inculpatului cît şi în numele său, coordonînd poziţia cu inculpatul.
85
 Avocatul care nu a participant în instanţa de fond nu poate declara apel în numele său.
3. Punctul 1 alin. 1 art. 69 impune cazul în care aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul.
Articolul 70. Admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea
apărătorului, confirmarea calităţii şi
împuternicirilor lui
. Prezentul articol reglementează ordinea procesuală de admitere, numire din oficiu, înlocuirea
apărătorului şi documentele ce-i confirmă calitatea şi împuternicirile.
În alin. 1 al articolului comentat sunt prevăzute cele două modalităţi de încadrare a apărătorului în proces:
1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantul legal, adică
alegerea apărătorului poate fi făcută atît în cazul asistenţei facultative, cît şi în
cazul asistenţei juridice obligatorii (art. 69 CPP).
Apărătorul poate fi invitat şi de alte persoane (rude, prieteni) cu respectarea unei
condiţii – consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă,
după semnarea contractului de asistenţă juridică bănuitul, învinuitul,
inculpatul îşi dă acordul, în formă scrisă, ori printr-o cerere solicită admiterea
apărătorului.
2) la numirea din oficiu; astfel, potrivit art. 69 din prezentul Cod, cînd participarea
apărătorului este obligatorie, dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul ori
reprezentantul legal al acestuia nu şi-a ales un apărător, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru desemnarea unui apărător
din oficiu. La solicitarea organelor ce desfăşoară procesul penal asigurarea
asistenţei juridice din oficiu se pune în sarcina Consiliului Baroului.
3. Alineatul 2 art. 70 interzice organului de urmărire penală sau instanţei de judecată recomandarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului, invitarea unui anumit apărător. Prevederi similare nu se
conţineau în Codul din 1961.
4. În alin. 3 art. 70 se prevăd cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa solicită
desemnarea din oficiu a apărătorului de către biroul de avocaţi.
1) la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 1 alin. 3), în asemenea situaţii
admiterea apărătorului în exclusivitate va depinde de voinţa bănuitului,
învinuitului, inculpatului, iar organul ce desfăşoară procesul penal are
obligaţia asigurării apărării din oficiu, indiferent de starea materială a
persoanei bănuite, învinuite, inculpate.
Se cer, însă, remarca privitor la faptul că aceste prevederi sunt incidente cazurilor
cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă numirea din oficiu a apărătorului,
nedorind să-şi realizeze dreptul prevăzut în alin. 1 pct. 1 din prezentul articol.
2) potrivit pct. 2 alin. 3 atunci cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător
ales şi este prezentă măcar una din cazurile prevăzute în pct. 2) – 12) alin. 1
art. 69.
5. (1) În cazul în care legea prevede acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, asigurarea executării acesteia se
pune în sarcina Consiliului Baroului.
(2) Birourile de avocaţi prezintă Consiliului Baroului cererile în care se indică numele şi
prenumele avocaţilor care vor acorda asistenţă juridică din oficiu, telefoanele de contact ale
acestora şi adresa biroului de avocaţi.
(3) Consiliul Baroului întocmeşte listele avocaţilor din numărul persoanelor indicate în
cererile birourilor de avocaţi. Listele se întocmesc conform unităţilor administrativ-teritoriale
şi se expediază anual Ministerului Justiţiei, organelor de urmărire penală şi instanţelor
judecătoreşti din teritoriile respective nu mai tîrziu de 15 decembrie.
(4) Pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală
şi a instanţelor judecătoreşti, Consiliul Baroului numeşte unul sau cîţiva avocaţi
coordonatori din rîndul avocaţilor, care au înregistrat birourile de avocaţi în unităţile
administrativ-teritoriale respective, aceştia fiind obligaţi să asigure executarea cererilor din
oficiu.
(5) Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să prezinte lista
avocaţilor, întocmită conform alin.(3), persoanei care se află în proces de urmărire penală
86
 sau în proces judiciar şi care nu a încheiat un contract cu avocatul. Persoana în cauză alege
din lista prezentată avocatul care va exercita apărarea sa.
(6) În cazul cînd persoana care se află în proces de urmărire penală sau în proces judiciar
refuză să aleagă un avocat, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei
judecătoreşti, avocatul coordonator antrenează în exercitarea din oficiu a delegaţiei un avocat
disponibil inclus în listă.
(7) În cazul în care avocaţii incluşi în listă sînt în imposibilitatea de a acorda
asistenţă juridică din oficiu, avocatul coordonator este obligat să întreprindă toate acţiunile
necesare pentru a asigura acordarea asistenţei juridice din oficiu de către alţi avocaţi,
înregistraţi în unitatea administrativ-teritorială respectivă, sau, cu acordul Consiliului Baroului -
de către avocaţii înregistraţi în alte unităţi administrativ-teritoriale.

6. Alineatul 4 art. 70 prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
vor cere înlocuirea apărătorului ales sau numit din oficiu. Primele două situaţii se referă la
apărătorul ales şi cel de-al treilea apărătorul numit din oficiu.
Cerinţa de înlocuire se va executa de către biroul de avocaţi atunci cînd:
1) apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii – timp de trei ore din
momentul reţinerii; în cazul punerii sub învinuire – timp de patru sau mai multe
zile; în cazul audierii bănuitului, învinuitului – corespunzător mai mult de trei
ore sau patru şi mai multe zile.
2) apărătorul ales nu poate participa la desfăşurarea procesului în decurs de cinci zile
din momentul anunţării lui termenul de cinci zile se scurge începînd cu
următoarea zi după înştiinţarea în modul cerut de lege. Acest termen poate fi
prelungit în cazurile cînd apărătorul este în imposibilitate de a se prezenta pe
motive de boală, deplasare, participare într-o altă cauză penală etc.
Despre înlocuirea apărătorului la judecarea cauzei a se vedea comentariul la art. 322
CPP:
3) organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor constata, că apărătorul nu
poate asigura asistenţa juridică eficientă bănuitului, învinuitului, inculpatului.
7. Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului de urmărire penală
sau instanţei de judecată prin următoarele documente:
1) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova în care
se confirmă apartenenţa la avocatură şi denumirea biroului în care acesta
activează.
2) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător este licenţa
pentru exercitarea profesiei de avocat. Licenţa se eliberează pe termen nelimitat
şi este valabilă pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
3) mandatul biroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru exercitarea
profesiei de avocat şi data eliberării acesteia; prin alt document ce îi confirmă
împuternicirile.

Articolul 71. Renunţarea la apărător

1. În alin. 1 art. 71 se conţine definiţiile legale a renunţării la apărător.
2. Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului penal numai din iniţiativa
bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în care i-au fost create posibilităţi
reale pentru participarea avocatului la proces (pct. 8 Hotărîrea Plenului CSJ nr. 30 din 9
noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare
în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului”).
3. Renunţarea la apărător se face prin cerere scrisă, anexată la materialele cauzei. În cerere se vor
descrie, în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora bănuitul, învinuitul, inculpatul a renunţat
la apărător.
4. Dispoziţiile din alin. 2 art. 71 stabilesc două categorii de condiţii, una pentru admiterea renunţării
la apărător şi cea de-a doua – pentru neadmiterea renunţării.
87
 Astfel, dacă renunţarea la apărător este înaintată personal de către bănuit, învinuit, inculpat;
benevol, adică făcută de bunăvoie, nesilit; din proprie iniţiativă, adică fără a fi îndemnat sau silit de altul;
în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu.
Prezenţa cumulativă a tuturor condiţiilor este obligatorie. Despre aceasta se va menţiona în actul
procedural.
Dacă renunţarea la apărător este determinată de imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică
acordată de apărătorul ales, fie din lipsa surselor pentru a angaja un apărător; ori este dictată de alte
circumstanţe, de exemplu, neprezentarea apărătorului ales sau numit din oficiu la acţiunile procesuale,
constrîngerea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a renunţa la apărător cererea de renunţare se va
respinge.
5. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător este lăsată la discreţia organului de urmărire
penală, procurorului ori instanţei de judecată în cazurile de participare obligatorie a
apărătorului stabilite în art. 69 alin. 1 pct. 2) – 12) (pentru detalii vezi comentariul la art. 69
CPP).
6. Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot respinge cererea de renunţare
la apărător în cazurile în care interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului.
7. Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de
următoarele criterii:
1) complexitatea cazului – cu cît este mai complicat cazul, cu atît mai mare este
necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului, de exemplu,
cînd în cauză este o pluralitate de infracţiuni şi de infractori.
2) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur – se
apreciază pur individual, avîndu-se în vedere capacităţile, cunoştinţele
şi priceperea fiecărei persoane în parte, de exemplu, bănuitul, învinuitul,
inculpatul se află într-o stare psihică sau fizică anormală, fără însă ca
aceasta să-i determine iresponsabilitatea.
3) gravitatea faptei, de săvîrşirea căreia persoana este bănuită sau învinuită, şi de
sancţiunea prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei – se va ţine cont de
importanţa şi pericolul faptei şi de eventuala sentinţă.
Potrivit pct. 6 din Hotărîrea Plenului nr. 30 din 9 noiembrie 1998 interesele justiţiei pot cere
participarea obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o chestiune de mare importanţă
pentru socieate, neluînd în consideraţie dacă aceasta poate sau nu ajuta apărării.
8. Renunţarea la apărător conform pct. 8 din Hotărîrea Plenului nr. 30 urmează să fie discutată cu
părţile în proces.
9. Potrivit alin. 3, admiterea sau neadmiterea renunţării la apărare se decide prin ordonanţa motivată
a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea motivată a instanţei de
judecată. În hotărîre se vor arăta cine a solicitat renunţarea la apărător, motivele, numele şi
prenumele apărătorului care ar putea fi numit din oficiu şi soluţia argumentată.
10. Din momentul semnării hotărîrii privind admiterea renunţării la apărător se consideră, conform
alin. 4, că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător, adică intrat în
posesia prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor acordate de lege apărătorilor pentru
apărarea intereselor justiţiabililor (art. 68 CPP).
11. Potrivit alin. 5 renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit, inculpat de dreptul să
ceară în viitor admiterea participării apărătorului. Organul de urmărire penală, procurorul şi
instanţa de judecată au obligaţia să admită în proces apărătorul ales sau să numească un
apărător din oficiu. Apărătorul admis sau numit din oficiu se bucură de drepturile şi
obligaţiile prevăzute de art. 68 CPP.
12. Din momentul încheierii contractului de participare în proces ori din momentul numirii din
oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiunilor sale, decît în
condiţiile art. 67 alin. 5.

Articolul 72. Înlăturarea apărătorului din procesul penal

1. În art. 72 Cod procedură penală sunt reglementate exhaustiv temeiurile şi procedura înlăturării
apărătorului din procesul penal.
88
 2. Prin înlăturare a apărătorului se are în vedere îndepărtarea, excluderea lui din procesul penal.
3. Conform prevederilor alin. 1 din prezentul articol din momentul cînd s-au constatat măcar una din
circumstanţele prevăzute în pct. 1) – 3) apărătorul nu are dreptul să participe la procesul
penal, şi anume:
1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana
care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;
2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:
a) persoană care a efectuat urmărirea penală, adică a efectuat măcar una din
acţiunile prevăzute de art. 55, 57 CPP;
b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal, adică a dispus de
atribuţiile prevăzute de art. 52 – 53 CPP;
c) judecătoru care a judecat cauza, în acest caz se are în vedere nu numai
judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă, în apel, în recurs, ori
supuse căilor extraordinare de atac, dar şi judecătorul de instrucţie care a
asigurat conform art. 41 CPP controlul judecătoresc în cursul urmăririi
penale;
d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor ( a se vedea
comentariul la art. 67 alin. 5 pct. 5).
3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei de judecată ( a se vedea comentariul
la art. 67 alin. 5 pct. 2).

4. În alin. 2 în calitate de motiv pentru înlăturarea apărătorului din procesul penal este prevăzută
situaţia în care justiţiabilul are temeiuri reale de a-i pune la îndoială competenţa, adică nu i s-au
dat lămuriri, sfaturi; apărătorul nu a avut intervenţii în cursul procesului; fie i se pune la îndoială
bună-credinţa, adică onestitatea, probitatea, corectitudinea, fidelitatea şi castitatea.
5. Privitor la temeiurile prevăzute în alin. 3 a se vedea comentariul la art. 67 alin. 5 pct. 3) – 4).
6. Înlăturarea apărătorului din procesul penal poate avea loc la cererea bănuitului, învinuitului,
inculpatului ori din oficiu la iniţiativa organului ce desfăşoară procesul penal. În acest sens
organul de urmărire penală şi procurorul emite ordonanţă motivată, iar instanţa – încheiere
motivată. Hotărîrea este definitivă, nefiind susceptibilă de a fi atacată.
Articolul 73. Partea civilmente responsabilă
1. Partea civilmente responsabilă potrivit art. 73 alin. 1 este persoana fizică sau juridică chemată în
procesul penal să răspundă, potrivit prevederilor legislaţiei civile, pentru prejudiciul material
prin fapta învinuitului, inculpatului.
Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu
material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului.
Prin urmare, art. 73, alin.1, prin această calitate procesuală reglementează o răspundere
complementară indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decît autorul faptei penale
pentru prejudiciul material cauzat prin infracţiune. Astfel, suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul
căreia se răspunde pentru fapta altuia, nefiind prezentă situaţia de participare directă la producerea
prejudiciului. Răspunderea părţii civilmente responsabile se leagă de prejudiciu în mod indirect, prin
intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului.
2. Partea civilmente responsabilă este recunoscută prin ordonanţa organului de urmărire penală ori a
procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată numai după înaintarea acţiunii civile şi
punerea sub învinuire.
3. Pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiunile săvîrşite de învinuit, inculpat nu orice
persoană poate fi chemată în procesul penal să răspundă civil, ci numai anumite categorii
prevăzute în art.

Articolul 74. Drepturile şi obligaţiile părţii civilmente

responsabile
1. Statutul părţii civilmente responsabile este determinat de calitatea sa de subiect în latura civilă a
procesului penal şi exponent al părţii apărării.

89
 2. În art. 74 alin. 2 sunt prevăzute drepturile părţii civilmente responsabile care în principiu coincid
cu limitele drepturilor prevăzute de art. 62 CPP pentru partea civilă. Despre aceasta vezi
comentariul la art. 62.
3. Obligaţiile (alin. 3) părţii civilmente responsabile se reduc la:
1) necesitatea prezentării la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată. Obligaţia apare doar în cazul citării în modul prevăzut de art. 236 CPP.
2) necesitatea supunerii dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată. Prin „dispoziţii legitime” se au în vedere toate
prevederile obligatorii şi măsurile pasibile cuprinse în prezentul act normativ luate faţă
de persoana civilmente responsabilă sau bunurile ei în vederea asigurării bunei
desfăşurări a procesului penal.
În acest sens pot fi enumerate dispoziţiile art. 112, 125, 126, 198, 199, 201, 202 ş.a.
3) necesitatea respectării ordinii stabilite în art. 333 CPP pentru judecarea cauzei în
condiţiile care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea
participanţilor la proces.
Dacă partea civilmente responsabilă tulbură ordinea şedinţei de judecată, nu se supune
dispoziţiilor preşedintelui şedinţei sau săvîrşeşte fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată
prin încheierea instanţei poate fi supusă îndepărtării din sala de şedinţă sau unei amenzi judiciare în
mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.
4. În conformitate cu prevederile alin. 4 partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în
calitate de martor.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată înainte de a începe audierea au obligaţia să
întrebe dacă este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul, învinuitul, inculpatul şi să-i explice dreptul de a tăcea
(art. 21, 105 alin. 7). În asemenea condiţii partea civilmente responsabilă va fi audiată în calitate de
martor doar la dorinţă. De asemenea, i se vor explica prevederile art. 21 alin. 1 privitor la libertatea de
mărturisire împotriva sa.
5. La „alte drepturi şi obligaţii” pot fi enumerate:
1) dreptul de a primi de la organul de urmărire penală, contra semnătură,
informaţia despre drepturile de care dispune şi obligaţiile pe care le are şi
explicaţiile asupra lor (art. 277);
11) dreptul de a face declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă pe care o
cunoaşte, de a lua cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului prin
interpret (art. 16 alin. 2);

Se va ţine cont de faptul că legea obligă să fie înştiinţată nu numai asupra drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute în art. 74, dar şi asupra altor dispoziţii referitoare la statutul
procesual stabilite în prezentul Cod;
2 ) dreptul de a-i fi examinate cererile şi demersurile (art. 278, 346);
1

31) dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales sau numit din oficiu (art. 17 alin. 1);
41) dreptul de a renunţa la probe (art. 328);
51) dreptul la inviolabilitatea proprietăţii (art. 13);
4) dreptul de a fi înştiinţată în scris despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al
şedinţei de judecată şi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul lui, cît şi despre
posibilitatea formulării obiecţiilor la acesta (art. 336 alin. 5-6), ş.a.
5) obligaţia de a repara prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului;
6) obligaţia de a nu divulga informaţia privind urmărirea penală şi depunerea unei declaraţii în
scris despre prevenirea de eventuala răspundere conform art. 315 din Codul Penal (art.
212 alin. 2), ş.a.

6. Lipsa hotărîrii (ordonanţei sau încheierii) de recunoaştere ca parte civilmente responsabilă şi

neexplicarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege constituie temei de casare a
sentinţei.
7. Între partea civilmente responsabilă şi învinuit sau inculpat există solidaritate procesuală. Cu
toate acestea partea civilmente responsabilă poate susţine sau dovedi că fapta încriminată
învinuitului, inculpatului a fost săvîrşită în condiţii care exclud răspunderea sa civilă (de
90
 exemplu: învinuitul sau inculpatul minor nu se afla sub supravegherea acesteia la data
săvîrşirii faptei, fiind internat într-o instituţie specială de reeducare; ori învinuitul, inculpatul
salariat al unei întreprinderi a săvîrşit fapta în afara atribuţiilor sale de serviciu).
Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu constituie temei de satisfacere a pretenţiilor
părţii civile.
8. Drepturile şi obligaţiile sale partea civilmente responsabilă potrivit alin. 6 din prezentul articol le
poate exercita personal sau prin reprezentanţi, adică persoane împuternicite de către aceasta
să-i reprezinte interesele în tot cursul desfăşurării procesului în cauza penală (mai detaliat
despre reprezentantul părţii civilmente responsabile a se vedea comentariul la art. 79-80).

Articolul 75. Capacitatea de exerciţiu în procesul penal

1. Prezentul articol reglementează capacitatea de exerciţiu în procesul penal prin care înţelegem
aptitudinea unei persoanei ce are folosinţa drepturilor sale de a valorifica de sine stătător,
personal drepturile procesuale.
Capacitatea de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu.
2. Potrivit prevederilor art. 20 alin. 1 Cod Civil persoanele fizice dobîndesc capacitatea deplină de
exerciţiu la vîrsta de 18 ani, fiind considerate în contextul art. 75 alin. 1 persoane majore
participante la proces.
3. În alin. 2 sunt prevăzute două categorii de persoane considerate incapabile:
1) persoanele recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale
2) partea vătămată, partea civilă care nu au împlinit vîrsta de 14 ani.
Persoanele sub vîrsta de 14 ani (art. 22 Cod civil)
Articolul 76. Consecinţele incapacităţii şi capacităţii
de exerciţiu limitate
1. Alineatul 1 din prezentul articol stabileşte inadmisibilitatea exercitării de sine stătător a
drepturilor de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat şi partea
civilmente responsabilă recunoscute incapabile potrivit procedurii civile sau penale.
2. Realizarea oricărui drept prevăzut de legea procesual-penală de către persoana incapabilă atrage
nulitatea actului procedural (art. 251).
3. În numele şi interesul persoanei incapabile la activităţile procesuale va participa reprezentantul ei
legal (despre reprezentanţii legali vezi comentariul la art. 77).
4. Alineatul 2 oferă soluţii privitoare la latura civilă a procesului penal în cazul iresponsabilităţii
părţii civile, respectiv a părţii civilmente responsabile şi lipsei reprezentantului legal.
Astfel, la constatarea iresponsabilităţii părţii civile participarea ei în proces se suspendă, iar
acţiunea civilă se lasă fără examinare până la admiterea în proces în conformitate cu prevederile art. 77 a
reprezentantului legal.
În interesele părţii civile iresponsabile procurorul este în drept să înainteze acţiunea civilă (art. 51
alin. 2).
Dacă acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, se păstrează dreptul de a înainta o asemenea acţiune în
ordinea procedurii civile de către reprezentantul legal ori partea civilă care şi-a redobîndit capacitatea de
a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător.
Dacă în cursul procesului penal se va constata iresponsabilitatea părţii civilmente responsabile
participarea ei la proces se suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără examinare. Această soluţie este
determinată de necesitatea asigurării dreptului la apărare a părţii civilmente responsabile.
Nu se poate confunda cu cazul neprezentării părţii civilmente responsabile la judecarea cauzei
care nu împiedică soluţionării acţiunii civile (art. 324 alin. 4).
5. Alineatul3 art. 76 în calitate de consecinţe ale capacităţii de exerciţiu limitate, ca inadmisibile fără
consimţămîntul reprezentantului legal prevede:
1) posibilitatea retragerii cererii privitor la acţiunea prejudiciabilă comisă împotriva sa în
cazurile prevăzute în art. 276 CPP;
2) posibilitatea împăcării cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile
prevăzute în art. 109 Cod Penal;
3) posibilitatea recunoaşterii acţiunii civile înaintată lui, adică a declarării cu privire la
temeinicia pretenţiei şi existenţa faptelor pe care se sprijină partea civilă;
91
 4) posibilitatea renunţării la acţiunea civilă înaintată de el, adică refuzul de bunăvoie la dreptul
subiectiv dedus organului de urmărire penală sau judecăţii;
5) posibilitatea retragerii plîngerii depuse în interesele sale în temeiul art. 313.

Articolul 77. Reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate,

părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului
1. Alineatul 1 din prezentul articol stabileşte categoriile de persoane pasibile de a fi recunoscute în
calitate de reprezentanţi legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului,
inculpatului, care nu a împlinit vîrsta de 18 ani sau a fost recunoscut prin hotărîre judecătorească
incapabil, limitat în capacitate de exerciţiu.
2. Documentele ce atestă împuternicirile părinţilor şi înfietorilor sunt paşaportul (buletinul de
identitate), certificatul de naştere, certificatul de înfiere. Tutorii şi curatorii urmează să
prezinte organului de urmărire penală, procurorului ori instanţei de judecată, după caz,
adeverinţa de tutore sau curator.
3. Tutela se poate institui nu numai asupra persoanei, dar, în mod separat, asupra bunurilor ei, dacă
acestea sunt situate în afara domiciliului celui aflat sub tutelă.
Tutorele în acest caz, similar tutorelui persoanei iresponsabile, are statut de reprezentant legal,
însă numai privitor la interesele materiale, legate de bunurile pentru apărarea cărora a fost desemnat (de
exemplu: tutorele asupra bunurilor persoanei absente).
4. Alieneatul 2 art. 77 obligă organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa de judecată să
numească din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară dacă în cauză nu poate fi atras
reprezentant legal din rîndul persoanelor prevăzute în alineatul 1.
5. Alineatul 3 art. 77 limitează numărul reprezentanţilor legali la unul singur, admis prin hotărîrea
motivată a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Preferenţială va fi
candidatura susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi legali. Aceştia îşi pot manifesta acordul în
formă scrisă sau verbală.
În cazul apariţiei unor controverse privitor la admiterea reprezentantului legal decizia aparţine
organului ce desfăşoară procesul penal.
6. Reprezentantul legal este admis prin ordonanţă motivată a ofiţerului de urmărire penală,
procurorului sau încheierea motivată a instanţei de judecată.
7. Hotărîrea privind admiterea în calitate de reprezentant legal al apărţii vătămate, părţii civile,
bănuitului, învinuitului, inculpatului poate fi atacată de persoanele interesate în condiţii
generale.
8. În alineatul 4 se conţin categoriile persoanelor neadmise în calitate de reprezentant legal:
1) pentru victimă, parte vătămată şi parte civilă – persoana care are calitatea procesuală de
bănuit, învinuit, inculpat sau parte civilmente responsabilă;
2) pentru bănuit, învinuit, inculpat – persoana cu calitatea procesuală de victimă, parte
vătămată, parte civilă.
9. Încetarea calităţii de reprezentant legal (alin. 5) are loc prin hotărîrea motivată a organului ce
desfăşoară procesul penal în prezenţa măcar uneia din următoarele circumstanţe:
1) împlinirea vîrstei de 18 ani de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat;
2) redobîndirea de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat a capacităţii
de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător;
3) constatarea incompatibilităţii prevăzute în alin. 4 din prezentul articol.

Articolul 78. Drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile,
bănuitului, învinuitului, inculpatului
Prezentul articol reglementează statutul reprezentantului legal admis în procesul penal în ordinea
prevăzută de art. 77.
1. În alin. 1 art. 78 se conţin drepturile reprezentantului legal.
În funcţie de calitatea procesuală a părţii pe care o reprezintă, reprezentantul legal se va bucura
de anumite drepturi. Astfel, reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului va
beneficia de drepturile arătate în art. 64, 66; reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate se

92
 va bucura de drepturile înscrise în art. 58 alin. 3, 60, şi reprezentantul legal al părţii civile
dispune de drepturile conform art. 62 (a se vedea comentariul la aceste norme).
2. Cu toate acestea vom ţine cont că anumite drepturi prevăzute în normele enumerate sunt
exercitate în exclusivitate de bănuit, învinuit (inculpat). Astfel, dreptul de a da declaraţii,
de a participa la acţiunea de confruntare ş.a.
Aceste drepturi sunt atribuite la categoria „drepturilor indisolubile” despre care se pomeneşte în
prezentul articol, alin. 3.
3. În alin. 4 sunt prevăzute exhaustiv drepturi suplimentare pentru reprezentantul legal al
victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitatea
de exerciţiu limitată, fiind stabilite situaţiile în care exercitarea anumitor prerogative se va
ţine cont de consimţămîntul şi intenţiile persoanei pe care o reprezintă.
4. Avîndu-se în vedere caracterul consecinţelor pe care le generează, valorificarea drepturilor
prevăzute în art. 78, alin. 4, pct. 2, se prevede indiferent de atitudinea persoanei
reprezentate.
5. Alineatul 5 interzice reprezentantului legal întreprinderea acţiunilor împotriva intereselor
persoanei reprezentate (ex.: renunţarea la apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului;
recunoaşterea faptei de săvîrşirea căreia persoana este bănuită sau învinuită; ş.a.).
6. În alin. 6 se conţin obligaţiile reprezentantului legal; printre care prezentarea dovadei –
împuternicirilor (pct. 1) – sunt confirmate prin adeverinţa de naştere, adeverinţa de tutore.
Despre celelalte obligaţii a se vedea comentariul la art. art. 58 alin. 7 pct. 2), 4), 5); art. 60 alin. 2
pct. 1), 3), 6), 7); art. 64 alin. 4 pct. 1), 5); art. 66 alin. 5 pct. 1), 5), 6), care se aplică în mod
corespunzător.
7. Citarea şi audierea reprezentantului legal în calitate de martor se efectuează cu
respectarea dispoziţiilor art. 21, 90, 105-110 din prezentul Cod.
8. Reprezentantul legal nu poate fi reprezentat, alin. 9 art. 78 împunînd exercitarea
drepturilor şi a obligaţiilor personal.
Articolul 79. Reprezentanţii victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile
1. Articolul 79 reglementează una din varietăţile reprezentării – reprezentarea convenţională
(contractuală).
2. Prin reprezentanţi în sensul prevederilor art. 79 înţelegem persoanele împuternicite să participe
la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în interesul victimei, părţii vătămate,
părţii civile şi părţii civilmente responsabile.
Apreciem faptul că reprezentanţii nu sunt părţi în proces, deoarece ei nu urmăresc în cauză un
interes propriu, îndeplinind acte procesuale în numele şi în contul altei persoane.
3. Prezentul articol reglementează reprezentarea convenţională care îşi are temeiul în
înţelegerea între o persoană parte în procesul penal arătată în alin. 1 şi o altă persoană pe
care o împuterniceşte de a o reprezenta în acel proces.
4. Reprezentarea poate fi exercitată la urmărirea penală şi în judecată.
5. Alineatul 2 din prezentul articol enumeră categoriile de persoane care pot deţine statutul d
reprezentant:
1) avocaţii (a se vedea comentariul la art. 67 alin. 2 pct. 1);
2) persoana împuternicită prin procură :
(1) Procură este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat
unui sau mai multor reprezentanţi.
(2) Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie

93
 autentificată notarial.
(3) Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sînt
echivalate cu procurile autentificate notarial.
(4) Sînt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de:
a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii
medicale militare, în cazul în care sînt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în
probleme medicale sau de medicul-şef, sau de medicul de gardă;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau instituţiilor de
învăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte
notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de
comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsă în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful
instituţiei respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de
administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
(1) Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în
procură, ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
(2) Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
3) conducătorul unităţii în cazul în care reprezintă persoana juridică recunoscută
parte civilă sau parte civilmente responsabilă, la prezentarea legitimaţiei.
6. În alineatul 3 art. 79 se indică asupra consecinţelor pe care le generează:
1) constatarea lipsei de temeiuri pentru exercitarea atribuţiilor de reprezentant,
prin care se va avea în vedere absenţa împuternicirilor oformate în modul cerut
de lege, sau expirarea termenului procurii, dizolvării persoanei juridice care a
eliberat procura; declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de
exerciţiu ori dispărută fără de veste; decesul persoanei fizice căreia îi este
eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori
dispărută fără de veste; care sunt determinate de exercitarea funcţiilor de
conducător al unităţii respective (adică conform alin. 2 art. 79).
2) Suspendarea atribuţiilor reprezentantului (potrivit art. 255 Cod civil ar fi mai
corectă încetarea atribuţiilor) în cazurile în care procura a fost anulată de către
persoana care a eliberat-o ori persoana căreia îi este eliberată procura a renunţat
la ea.
Notăm faptul că, potrivit alineatului în cauză, categoria reprezentanţilor care pot renunţa la
împuternicirile respective nu pot fi atribuiţi avocaţii.
Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii
procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să
contracteze. Aceeaşi obligaţie o au succesorii celui care a eliberat procura în cazurile stipulate la
art.255 alin.(1) lit.d) şi f) , şi anume, dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;şi respectiv,
decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de
exerciţiu ori dispărută fără de veste.
Actele juridice încheiate de reprezentant pînă la momentul cînd acesta a aflat sau trebuia să afle
despre încetarea valabilităţii procurii rămîn valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu
excepţia cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a
încetat.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sînt
obligaţi să restituie imediat procura.
7. Numărul de reprezentanţi este nelimitat.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată pot limita numărul celor antrenaţi nemijlocit în
acţiuni procesuale ori în şedinţa de judecată pînă la unul singur (alin. 4).
94
Articolul 81. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile
Succesor este persoana care urmează în locul alteia; persoana care dobîndeşte drepturi şi obligaţii de la
o alta.
1. Prin dispoziţiile prezentului articol se prevede o nouă instituţie a procedurii penale –
succesiunea în drepturi exercitată de către succesori.
2. Calitatea de succesor (alin. 1) o poate avea ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii
civile în cazul în care:
1) şi-a manifestat voinţa de a deţine această calitate printr-o cerere;
2) partea vătămată sau partea civilă să fi decedat sau care, în urma infracţiunii, a pierdut
capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa;
3) nu i se incriminează săvîrşirea faptei penale în dauna intereselor părţii vătămate sau
părţii civile.
Pentru a fi recunoscut succesorul părţii vătămate sau al părţii civile se cere întrunirea simultană a
tuturor condiţiilor arătate.
4. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi reprezentat.
Articolul 83. Grefierul
1. Alineatul 1 din prezentul articol conţine definiţia legală a grefierului. Funcţia de grefier se conţine
în statele instanţei de judecată. Grefierul este angajat de preşedintele instanţei de judecată.
Potrivit art. 48 alin. 3 din Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr. 514-
XIII din 06.07.1995 (M.O. nr. 58/641 din 19.10.1995) grefierul are statut de funcţionar public.
29. În calitate de condiţii obligatorii pentru grefier se impune:
1) lipsa interesului personal în cauză. În caz de prezenţă a interesului personal potrivit
art. 84 alin. 1 pct. 1) şi 3) acesta va constitui temei de recuzare (a se vedea
comentariul la art. 84);
2) deţinerea (stăpînirea) abilităţilor necesare pentru întocmirea procesului-verbal al
şedinţei de judecată şi înregistrarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor.
Prin urmare grefierul trebuie:
a) să dispună de pregătirea necesară, adică să aibă studii medii generale ori studii medii speciale,
să posede abilităţi de lucru cu tehnica de calcul;
b) să întocmească procesul-verbal al şedinţei de judecată. Procesul-verbal se întocmeşte în scris.
Pentru a-i asigura plenitudinea poate fi utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau
video. (Despre procesul-verbal a se vedea comentariul la art. 336)
Declaraţiile părţilor şi ale martorilor se consemnează în scris de grefier ca documente separate şi se
anexează la procesul-verbal ()pentru detalii privitor la consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor
a se vedea comentariul la art. 337.
3. În alineatul 2 din prezentul articol se conţin obligaţiile grefierului.
4. Cu scopul de a asigura plenitudinea şi caracterul obiectiv al celor consemnate în procesul-verbal,
pct. 1 alin. 2 impune grefierului obligaţia de a se afla în sala de şedinţe pe tot parcursul
procesului. De rînd cu ceilalţi participanţi la proces şi grefierul nu poate părăsi şedinţa fără
permisiunea preşedintelui şedinţei.
5. Prin expunere completă, pct. 2, are în vedere reflectarea în procesul-verbal în întregime, cu totul a
celor acţiuni, cereri, demersuri, obiecţii, declaraţii, hotărîri ae instanţei, etc., care vor fi incluse
ori anexate la procesul-verbal. Expunerea exactă presupune consemnarea celor petrecute în
şedinţă în deplină concordanţă cu realitatea, întocmai, fără nici o abatere.
Termenul de întocmire a procesului-verbal despre care se arată în pct. 3 este stabilit în art. 336 alin.
4 şi constituie 48 ore de la terminarea şedinţei (pentru detalii a se vedea comentariul la art. 336 alin. 4).
Obligaţia prevăzută în pct. 4 are importanţă pentru îndeplinirea de către grefier în bune condiţii a
obligaţiilor de serviciu şi, nu în ultimul rînd, pentru asigurarea obiectivităţii şi imparţialităţii. Or, prin

95
clarificarea relaţiilor dintre grefier şi persoanele care participă la proces în cauza respectivă se pot curma
situaţiile de neîncredere şi suspiciune.
Grefierul este obligat să comunice despre relaţiile cu persoanel arătate la cererea instanţei de
judecată sau a unei părţi în procesul penal.
Stabilindu-se circumstanţe arătate în art. 84 alin. 1 pct. 1) şi 3) grefierul nu va putea participa în
procedura în cauza penală concretă.
8. O altă obligaţie ţine de executarea întocmai a indicaţiilor preşedintelui şedinţei de judecată (pct.
5) care, în principiu, se reduc la luarea măsurilor pregătitoare necesare pentru ca la termenul
de judecată fixat judecarea cauzei să nu fie amînată (pentru detalii privitor la corelaţia
preşedintele şedinţei de judecată şi grefier vezi comentariul la art. 318 alin. 1).
9. În pct. 6 alin. 2 se impune obligaţia de nedivulgare a datelor şedinţei de judecată închise (despre
cazurile de limitare a publicităţii şedinţelor de judecată a se vedea comentariul la art. 18).
10. Pentru plenitudinea şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul poartă
răspundere personală (alin. 3). În caz de falsificare a procesului-verbal al şedinţei de judecată
grefierul poate fi atras la răspundere penală conform art. 310 Cod penal.
11. La întocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul este absolut independent de
solicitările şi indicaţiile oricărei persoane în ceea ce priveşte conţinutul înscrierilor. Dacă în
şedinţă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-
verbal, grefierul are dreptul să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale, soluţionarea cărora
are loc în modul prevăzut de art. 336.
Articolul 84. Recuzarea grefierului
1. În alin. 1 din prezentul articol sunt prevăzute exhaustiv circumstanţele care exclud
participarea grefierului în procedura într-o cauză penală concretă.
2. Despre circumstanţele prevăzute în art. 33 a se vedea comentariul. Aplicarea în mod
corespunzător presupune înţelegerea prin subiectul arătat în art. 33 despre incompatibilitatea
căruia vorbeşte legiuitorul, a grefierului de şedinţă (pct. 1 alin. 1).
3. O altă situaţie de incompatibilitate se conţine în pct. 2 şi se referă la imposibilitatea exercitării
funcţiei în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti.
4. Prin relaţii de rudenie (pct. 3) se vor avea în vedere cazurile arătate în art. 134 Cod penal, prin
relaţii de dependenţă personală ori de serviciu –
5. Prin incompetenţă (pct. 4) se are în vedere lipsa capacităţii de a întocmi procesul-verbal al
şedinţei de judecată şi de a înregistra declaraţiile părţilor şi ale martorilor.
6. Alineatul 2 din prezentul articol admite posibilitatea participării persoanei în calitate de grefier
în şedinţa de judecată în primă instanţă şi în apel.
În cazul cînd instanţa superioară constată careva încălcări a legii procesul-penale prin fixarea
incompletă în procesul-verbal a mersului şedinţei ori întocmirea neglijentă prin corectări de text,
adăugiri, fără menţiunea legală, care au dus la casarea sentinţei grefierul respectiv nu mai poate
participa în procedura în cauza penală concretă. Eventual această împrejurare ar putea fi
apreciată drept circumstanţă ce atestă incompetenţa grefierului de şedinţă.

7. în alin. 3 este prevăzută procedura de soluţionare a recuzării grefierului atribuită competenţei

instanţei care judecă cauza. Deşi este prevăzut că hotărîrea asupra recuzării grefierului nu
poate fi atacată, totuşi la exercitarea căii de atac, a apelului, poate fi invocat acest motiv.

Articolul 85. Interpretul, traducătorul

Din conţinutul alin. 1 art. 85 deducem cerinţele înaintate faţă de interpret, traducător, interpretul, potrivit
pct. 19 art. 6, este persoana invitată în procesul penal de organele competente, care traduce oral dintr-o
limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau
mai multe persoane.
Traducătorul, potrivit pct. 48 art. 6, este persoana care traduce în scris un text dintr-o limbă în
alta.
Prin urmare interpretul, traducătorul este persoana fizică:
a. care liber (adică fără dicţionar sau ajutorul altor persoane) cunoaşte limbile necesare
pentru traducere (despre limba de procedură a se vedea comentariul la art. 16) ori pentru
interpretarea semnelor celor muţi ori surzi;
96
 b. care cunoaşte terminologia juridică, adică totalitatea termenilor de specialitate folosiţi în
jurisprudenţă;
c. care nu este interesată în cauză ( despre incompatibilităţile interpretului, traducătorului a
se vedea comentariul la art. 86);
d. care acceptă să participe în această calitate.
9. Traducătorul, interpretul este desemnat de organul de urmărire penală, procuror prin
ordonanţă şi de instanţa de judecată prin încheiere din oficiu ori din rîndul persoanelor
propuse de bănuit, învinuit, inculpat, victimă, parte vătămată şi alţi participanţi.
10. În alin. 2 este prevăzută inadmisibilitatea cumulării calităţii de interpret, traducător cu cea de
judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală, apărător, reprezentant legal, grefier, expert şi
martor. În cazul neglijării acestor interdicţii, potrivit alin. 2 art. 251, actul procedural este
sancţionat prin nulitate.
11. Pentru asigurarea bunului mers al acţiunii procesuale şi al admisibilităţii probelor administrate
( a se vedea despre datele neadmise ca probe şi admisibilitatea probelor comentariul la art.
94-95) alin. 3 reglementează modul în care organul de urmărire, procurorul şi instanţa de
judecată organizează implicarea interpretului, traducătorului în cauză.
Despre faptul stabilirii identităţii, domiciliului, relaţiile în care acesta se află cu persoanele
participante la acţiune, explicării drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute în alin. 4 şi 6 din
prezentul articol, se consemnează în procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului,
traducătorului.
Legiuitorul nu a prevăzut necesitatea prezentării obligatorii a unui document care ar confirma
competenţa interpretului, traducătorului. Este suficientă convingerea organului oficial că acesta
dispune de cunoştinţele necesare şi prevenirea de răspunderea penală potrivit art. 312 Cod penal
pentru traducerea incorectă cu bună ştiinţă.

12. Pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor de interpret, traducător nu este prevăzută

răspunderea penală.
13. Aplicînd prevederile alin. 4 şi 6 din prezentul articol se va ţine cont de faptul că drepturile şi
obligaţiile interpretului, traducătorului nu sunt prevăzute exhaustiv.
Prin urmare ei beneficiază şi de alte drepturi, de exemplu, dreptul de a efectua traduceri numai
în limitele capacităţii sale sau obligaţia de a se abţine de la participarea în procedură în cauza
penală dacă există temeiuri prevăzute în alin. 1 art. 86.
14. Pentru neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor prevăzute în alin. 4 art. 85
survin consecinţe sub formă de amendă judiciară (art. 201), obligarea de a se prezenta la
organul de urmărire penală sau la instanţă (art. 198), aducerea silită (art. 199), iar în cazul
traducerii intenţionat greşite, răspunderea penală în conformitate cu art. 312 Cod penal.

Articolul 86. Recuzarea interpretului, traducătorului

1. Potrivit alin. 1 art. 86 cazurile de incompatibilitate a interpretului, traducătorului se consideră:
a) măcar una din circumstanţele prevăzute în art. 33 (a se vedea comentariul la art. 33).
Aplicarea corespunzătoare presupune a se avea în vedere prin termenul “judecător”
interpretul, traducătorul.
b) îngădirea dreptului de a traduce sau a interpreta semnele celor muţi sau surzi în baza
legii sau a sentinţei judecătoreşti (de exemplu, prin aplicarea pedepsei penale prevăzute
în art. 65 Cod penal – privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate).
c) Prin relaţii de rudenie se vor avea în vedere cazurile arătate în art. 134 Cod penal
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Alte relaţii de dependenţă personală cu ofiţerul de urmărire penală (procurorul) sau cu
judecătorul – legături de prietenie ori ostilitate.
d) Prin dependenţă de serviciu de vreuna din părţi ori de specialist sau expert vom avea în
vedere starea de subordonare, de supunere, aflare sub conducerea lor atestată printr-un
ordin de angajare în serviciu.

97
 e) Prin constatarea incompetenţei se va avea în vedere lipsa aptitudinilor şi posibilităţilor
fizice şi intelectuale ale persoanei de a efectua traducerea sau a interpreta semnele celor
muţi ori surzi.
2. Participarea interpretului, traducătorului la etapele anterioare ale procesului nu este temei de
icompatibilitate.
3. Interpretul, traducătorul se pot abţine de la participarea în procedura în cauză penală dacă se
constată prezenţa măcar unuia din temeiurile arătate în alin. 1 art. 86.
4. În virtutea aceloraşi temeiuri el poate fi recuzat de către:
1) părţi (adică de partea apărării şi acuzării);
2) ofiţerul de urmărire penală, procuror, instanţă, specialist sau expert dacă se
constată incompetenţa lui;

5. Procedura de soluţionare a recuzării este reglementată în alin. 3 art. 86.

Articolul 87. Specialistul

1. Prin specialist în procesul penal se are în vedere persoana fizică:
a) care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate umană (tehnică,
ştiinţă, meserie, artă etc.);
b) care a fost chemată la efectuarea acţiunii procesuale în modul prevăzut de art. 236;
c) care nu există în situaţiile de incompatibilitate arătate în art. 86.
2. Întreprinderea, instituţia sau organizaţia, indiferent de statut, formă organizatorică şi tipul de
proprietate au obligaţia de a satisface cererea organului de urmărire penală sau a instanţei
(subînţelegem ordonanţa şi încheierea) cu privire la chemarea şi participarea specialistului la
acţiunea procesuală. Perioada de timp în care specialistul a fost antrenat în procedura în cauza
penală nu poate fi considerată absenţă nemotivată de la serviciu.
3. Din prevederile alin. 2 putem deduce scopul pentru care specialistul se atrage în procedura în
cauza penală şi anume pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau
instanţei. Prin ajutor se are în vedere:
- contribuirea prin sfaturi, sugestii la descoperirea, fixarea, ridicarea sau excluderea
obiectelor şi a documentelor;
- contribuirea la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate în cursul
acţiunii procesuale;
- punerea concluziilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
- ajutorul la formularea întrebărilor pentru expert;
- explicarea părţilor şi instanţei a chestiunilor ce ţin de sfera cunoştinţelor lui
profesionale.
În acest scop se pot utiliza certificate, demonstrarea slaidurilor, materialelor video, capacităţilor
unui sau altui obiect, etc.

4. Opiniile şi constatările specialistului nu pot înlocui concluzia expertului (despre efectuarea

expertizei şi întocmirea raportului de către expert a se vedea comentariul la art. 142 - 151).
5. Din conţinutul alin. 3 rezultă fără echivoc posibilitatea apelării la concursul unor persoane cu
pregătire profesională, alta decît cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparţin diverselor
domenii de activitate umană.
6. Măsurile premergătoare începerii acţiunii procesuale desfăşurate cu participarea specialistului
sunt prevăzute de alin. 4 şi ţin de: stabilirea identităţii, competenţei, domiciliului, relaţiile
specialistului cu persoanele participante la acţiunea procesuală, explicarea statutului procesual.
Despre îndeplinirea lor se fac menţiunile respective în procesul-verbal al acţiunii şi se certifică prin
semnătura specialistului.
7. În special specialistul va fi prevenit de eventuala răspundere penală conform art. 312 Cod penal
pentru prezentarea, cu bună ştiinţă, a concluziei false.
Pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile, cît şi pentru tergiversarea executării
însărcinărilor primite specialistul se sancţionează cu amendă (art. 201).
8. Alineatele 5 şi 7 conţin obligaţiile şi drepturile specialistului.
9. Din conţinutul alin. 8 conchidem că legiuitorul nu le-a prevăzut exhaustiv.
98
 Astfel, specialistul, în afară de drepturile enumerate în alin. 7, la orice etapă a procesului penal
poate:
- să renunţe la participarea în procesul penal dacă nu posedă cunoştinţele necesare;
- să se abţină de la participarea în procesul penal la constatarea incompatibilităţii;
- să facă obiecţii şi declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă, pe care o cunoaşte;
- să beneficieze de serviciile interpretului, traducătorului, etc.

Despre recuzarea specialistului a se vedea comentariul la art. 33 şi 86.

Articolul 88. Expertul

1. Expertul, potrivit pct. 12 art. 6, este persoana care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit
domeniu şi este abilitată, în modul stability de lege, să facă o expertiză (pentru detalii a se
vedea comentariul la art. 6).
2. Din prevederile alin. 1 art. 88 deducem condiţiile procesuale necesare pentru deţinerea calităţii
de expert:
a) existenţa unei ordonanţe ori încheieri privind dispunerea expertizei conform procedurii
prevăzute în art. 144.
b) posedarea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau
meşteşugului pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie
pentru cauza penală (art. 142).
c) lipsa interesului în rezultatele cauzei penale.

3. Cerinţele înaintate unui expert judiciar sunt formulate în articolul 8 din Legea Republicii
Moldova cu privire la expertiza judiciară nr. 1086- XIV din 23.06.2000 (M.O. al Republicii
Moldova nr. 144-145/1056 din 16.11.2000).
Potrivit normei arătate poate fi expert judiciar persoana care:
a) are capacitatea de a acţiona cu discernămînt;
b) are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit domeniu al
expertizei judiciare, şi a obţinut calificarea de expert judiciar;
c) posedă cunoştinţe speciale în cele mai diverse domenii ale şriinţei, tehnicii, medicinei,
artei, în alte domenii ale activităţii umane necesare pentru întocmirea raportului de
expertiză;
d) este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;
e) nu are antecedente penale;
f) se bucură de o bună reputaţie profesională.

4. După efectuarea cercetărilor necesare expertul prezintă în scris un raport, confirmat prin
semnătura şi pe care se aplică sigiliul instituţiei respective (despre întocmirea şi prezentarea
raportului de către expert a se vedea comentariul la art. 151).
Raportul expertului este mijloc de probă.
5. Calitatea de expert este incompatibilă cu orice alt statut în cauza penală concretă.
6. Din conţinutul alin. 2 este evidentă inadmisibilitatea dispunerii expertizei pentru stabilirea
aspectului cauzei penale ce pot fi constatate printr-o analiză directă a mijloacelor de probă
în baza cunoştinţelor profesionale ale ofiţerului de urmărire penală, procurorului ori
judecătorului.
Bunăoară nu se poate cere expertului să determine dacă baioneta ridicată prin percheziţie constituie armă
albă ori stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei bănuitului, învinuitului, inculpatului ş.a. , asupra cărora
trebuie să se pronunţe organul de urmărire penală şi judecătorul în baza cunoştinţelor juridice.

7. În alineatele 3 şi 5 sunt prevăzute obligaţiile şi drepturile expertului.

8. Prin “alte drepturi şi obligaţii” avem în vedere:

Expertul judiciar are dreptul:

99
 a) să ia cunoştinţă, în condiţiile legii, de materialele din dosar, să solicite materiale
suplimentare necesare pentru întocmirea raportului de expertiză;
b) să indice în raportul de expertiză existenţa unor circumstanţe importante pentru cauză, în
privinţa cărora nu au fost înaintate
Articolul 90. Martorul
1. Pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor potrivit reglementării din art. 90 alin. 1 trebuie
întrunite următoarele condiţii:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor de urmărire penală sau în
instanţa de judecată;
- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări cu privire la vreo
circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză;
- citarea în modul prevăzut de art. 236 în calitate de martor de organul de urmărire penală sau
de instanţa de judecată ori audierea de către organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată cu privire la faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte.
Prin urmare, calitatea de martor se dobîndeşte formal prin chemarea unei persoane ca martor în
procesul penal.

2. În spiritul art. 21 Libertatea de mărturisire împotriva sa, alin. 2 din prezentul articol stabileşte că
nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor proprii sau ale rudelor
sale apropiate. Prin rude apropiate se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii sau surorile,
copiii acestora, precum şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere.
Sunt consideraţi fraţi şi surori cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi şi surori sunt
nu numai cele primare, ci şi cele consanguine (tată comun) şi uterine (mamă comună).
Suntem în prezenţa unei excepţii relative. Persoanele arătate nu pot fi obligate să depună mărturii,
ele, însă, au dreptul de a face declaraţii sau de a se abţine.
Dispoziţiile în cauză au la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi realisă a naturii
umane.
În lipsa acestei dispoziţii, martorul ar avea de ales între alternativa: de a spune adevărul, de a-şi face
datoria faţă de justiţie sacrificînd sentimentele de afecţiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o
salveze, făcînd declaraţie mincinoasă.
Deci, legiuitorul nu-l obligă şi nici nu-l înlătură pe martorul rudă apropiată cu învinuitul, inculpatul
de la darea declaraţiilor.
Caliatatea de soţ trebuie să fie valabilă la momentul ascultării.
Subiectul oficial prin întrebări prealabile va aduce la cunoştinţă soţului sau rudelor apropiate că nu
sunt obligate să facă declaraţii. Dar dacă doresc acest lucru o pot face, trebuind să spună însă adevărul, în
caz contrar pot fi atrase la răspundere penală pentru declaraţii mincinoase (art. 312 Cod penal).
Aceste dispoziţii se referă numai la soţul şi rudele apropiate bănuitului, învinuitului sau inculpatului
şi nu la celelalte părţi în proces.

3. În alineatul 3 art. 90 se conţine şirul persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor. Se cere
precizarea că nu este vorba de persoane care nu pot avea calitatea de martor în nici o cauză
penală, ci de persoane care, în anumite cauze concrete, şi în legătură cu anumite fapte sau
împrejurări, nu pot fi chemate ca martor.

4. În pct. 1 alin. 3 prin „persoane care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sunt în stare să
înţeleagă just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii
exacte şi juste” se au în vedee persoanele care suferă de defecte a vederii, auzului, în urma
căruia a pierdut complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi de a reproduce cele înţelese,
sau suferă de

Cu toate acestea un orb poate fi ascultat pentru o împrejurare pe care a auzit-o şi un surd asupra unei
împrejurări văzute.
Un bolnav psihic poate fi ascultat, iar declaraţia sa poate fi apreciată în funcţie de boala de care
suferă. Până la urmă organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa au prerogativa să aprecieze care
dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii necesare stabilirii adevărului în cauză.
100
 5. În pct. 2), 3), 4), 5), 6), 7) se face o nominalizare a persoanelor obligate a păstra secretul
profesional. Legiuitorul a reieşit din considerentul că divulgarea unor secrete pe care o
persoană le deţine în virtutea profesiei ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale
unor persoane, cît şi a provoca neîncredere în exercitarea acestor profesii.
În cazul nerespectării acestor dispoziţii, persoanele sunt pasibile de răspundere. Astfel, art. 47 din
Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură impune obligaţia de a păstra secretul profesional, în
cazul divulgării, art. 48 din aceeaşi Lege prevede atragerea la răspundere disciplinară.
6. Potrivit alin. 4 din prezentul articol, jurnaliştii, medicii de familie şi persoanele care au acordat
îngrijire medicală pot fi audiaţi doar în scopul prevenirii sau desoperirii infracţiunilor
pedepsite cu privaţiune de libertate pe un termen ce depăşeşte 15 ani ori detenţiune pe viaţă.
Persoanele arătate se vor audia cu condiţia că informaţia pe care o deţin este absolut necesară.
7. Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu se mai impune dacă persoana faţă de care exista
această obligaţie a dat încuviinţarea de depunere a declaraţiilor.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile de persoane şi condiţiile în prezenţa cărora se
admite această derogare. Astfel, se indică asupra apărătorului şi reprezentantului părţii vătămate, părţii
civile şi părţii civilmente responsabile. În calitate de condiţii sunt arătate:
1) consimţămîntul persoanelor interesele cărora sunt reprezentate;
2) apărătorul (reprezentantul) să facă declaraţii exclusiv în favoarea celui apărat (reprezentat);
3) prezenţa unui caz excepţional.
8. Calitate de apărător (reprezentant) devine incompatibilă cu noua calitate – cea de martor, ultima
avînd prioritate.
9. Ori de cîte ori apar îndoieli privitor la capacitatea martorului de a percepe just împrejurările ce au
importanţă pentru cauză şi de face declaraţii despre ele se dispune efectuarea expertizei pentru
constatarea stării lui psihice sau fizice.
Organul de urmărire penală şi procurorul, potrivit alin. 6 art. 90, pot dispune această măsură din
oficiu, iar instanţa – numai la cererea părţilor.

10. În alin. 7 din prezentul articol sunt prevăzute obligaţiile martorului.

Neexecutarea fără motiv întemeiat de către martor atrage răspunderea prevăzută de Codul de
procedură penală şi Codul penal.
11. Prevederile alin. 9 şi 10 conţin două modalităţi ale consecinţelor survenite în caz de neexecutare
neîntemeiată.
Despre aducerea silită a se vedea comentariul la art. 199 CPP.
Declaraţia mincinoasă, potrivit art. 312 Cod penal, reprezintă prezentarea cu bună-ştiinţă a
mărturiilor false în cadrul urmăririi penale sau al judecării cauzei.
Martorul se liberează de răspundere penală dacă benevol, în cadrul judecării, mărturiseşte despre
prezentarea mărturiilor false.
12. Privitor la alin. 11 a se vedea comentariul la art. 21 CPP.
13. În alin. 12 se conţin drepturile martorului.
14. La audierea martorului minor participă reprezentantul lui legal (art. 481 alin. 3 CPP ).
15. Prin „alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod” se au în vedere: dreptul de a fi audiat
fără a fi prezent fizic (art. 110 CPP), dreptul de a fi audiat neîntrerupt pe un termen de până la
4 ore, cu o durată generală, în aceeaşi, de până la 8 ore (alin. 2 art. 107 CPP), să solicite la
audiere aplicarea înregistrărilor audio sau video (art. 115), să-i fie aplicate măsuri pentru
asigurarea securităţii (art. 215), ş.a.
Obligaţia de a păstra confidenţialitatea urmăririi penale (art. 212).

Articolul 91. Reprezentantul legal al martorului minor

1. Articolul 91 alin. 1 stabileşte dreptul unuia dintre părinţi, înfietori sau tutori de a cunoaşte despre
citarea în calitate de martor a minorului.
Martorul minor este chemat la organul de urmărire penală sau în instanţa de judecată prin părinţi sau
persoanele care-i înlocuiesc. Dacă martorul minor se află într-o instituţie specială pentru minori, atunci va
fi chemat prin administraţia acestei instituţii.

101
 2. Reprezentantul legal al martorului minor va fi identificat prin buletin de identitate (paşaport),
certificat de naştere ori certificat de tutore, fapt consemnat în procesul-verbal al acţiunii
procesuale.
3. Reprezentantul legal al martorului minor îl va însoţi şi îl va asista în mod obligatoriu la acţiunea
procesuală cu participarea minorului, beneficiind de drepturile prevăzute în alin. 2.
Astfel, reprezentantul legal al martorului minor îi poate adresa minorului reprezentat întrebări, adică
îi poate cere răspunsuri şi lămuriri; îi poate face observaţii, adică a-i atrage atenţia; a-i reproşa; îi poate da
îndrumări, adică a-i arăta calea; a-l călăuzi.
Întrebările, observaţiile, îndrumările se pot face numai cu permisiunea organului de urmărire penală
sau a instanţei de judecată.
În cazul în care acestea au fost respinse, reprezentantul legal este în drept să înscrie obiecţiile sale în
procesul-verbal al acţiunii procesuale.
Articolul 92. Avocatul martorului
1. Prezentul articol instituie participarea în procesul penal, la etapa urmăririi penale, alături de
martor a unui avocat cu calitatea procesuală de reprezentant.
2. Din prevederile alin. 1 deducem că avocatul va însoţi martorul la toate acţiunile procesuale cu
participarea sa.
Antrenarea la urmărirea penală a avocatului – reprezentant este lăsată la discreţia persoanei chemate
în calitate de martor.
Excepţie face cazul martorului minor, în interesul căruia reprezentantul legal este în drept să invite
un avocat.
3. Calitatea de avocat-reprezentant al martorului este confirmată, în ordine generală, adică prin
mandatul de asistenţă juridică, licenţă şi legitimaţie.
Din momentul admiterii, avocatul intră în posesia drepturilor prevăzute în alin. 2 din prezentul articol.

de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate confirma
veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.
(1) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor, violarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederii legii procesuale penale prin
privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt
care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a
obiectului.
(2) Datele administrate cu încălcările menţionate în alin. (1) pot fi utilizate ca probe care confirmă
faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
(3) Plângerile depuse în cursul procesului şi hotărârile procesuale adoptate nu constituie probe ale
vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a faptului că
a fost depusă o plângere şi a fost adoptată o hotărâre.

1. Art. 94 stabileşte totalitatea de împrejurări, prezenţa cărora exclude utilizarea probelor în cadrul
procesului penal, inclusiv indicarea acestor probe în sentinţa judecătorească sau în alte hotărâri
judecătoreşti, cum ar fi deciziile instanţelor de apel sau recurs.
2. În acelaşi sens, violenţa se consideră ca un fapt de a întrebuinţa forţa brutală, constrângere, siluire,
încălcarea ordinii legale. Ameninţarea constă în intenţia de a face rău cuiva cu scopul de a-l
intimida sau pentru a obţine ceva. Ameninţarea nu este numai acţiunea de a ameninţa, dar şi
rezultatul acestei acţiuni. Constituie mijloace de constrângere mijloace prin care cineva este silit
de a face un lucru pe care nu l-ar face de bunăvoie, activitatea de a forţa. Activitatea de a obliga
prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, se consideră acţiunile de pângărire, de profanare
a unei prerogative legal recunoscute unei persoane de a avea anumită conduită de a asigura de
anumite privilegii, etc., cît şi îndreptate împotriva posibilităţii de a acţiona după propria voinţă sau
dorinţă, împotriva stării unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice
sau civile în stat. În cazurile dacă probele au fost obţinute prin încălcarea acestor valori, probele
sunt inadmisibile.
3. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute prin încălcarea dreptului la apărare al
bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi martorului, (a se vedea comentariul la
articolul 17), privitor la dreptul la apărare al învinuitului a se vedea comentariul la articolul 64,
102
 referitor la dreptul la apărare al învinuitului a se vedea comentariul la articolul 66, privitor la
drepturile părţii vătămate a se vedea comentariul la articolul 60, referitor la dreptul martorului la
asistenţă a se vedea comentariul la articolul 90, referitor la participarea obligatorie a apărătorului,
admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului, renunţarea la apărător, înlăturarea
apărătorului din procesul penal, a se vedea articolele 69, 72. Prevederile alineatului 1, punctul 2 al
articolului 94, au importanţă practică atît în cazurile cînd participarea apărătorului este obligatorie,
cît şi în cazurile cînd acest fapt rămîne la discreţia persoanei. Neîndeplinirea prevederilor legale
privind participarea obligatorie a apărătorului se consideră încălcare esenţială a legii de procedură
penală (Hotărîrea Plenului nr.30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor
pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului”. Încălcarea prevederilor privind participarea apărătorului, duc la încălcarea altui
principiu al procedurii penale cum ar fi prezumţia nevinovăţiei, care stabileşte că „obligativitatea
de a dovedi vinovăţia revine procurorului”. Reieşind din aceasta nu se permite de a pune în seama
bănuitului, învinuitului, inculpatului dovedirea nevinovăţiei sale şi nu poate fi silit inculpatul să
mărturisească împotriva sa însuşi sau să se recunoască vinovat (Hotărîrea Plenului nr.30).
4. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile şi probele care au fost obţinute prin încălcarea
dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a
stabilit că încălcarea dreptului constituţional ce garantează apărarea dreptului persoanelor care nu
posedă limba în care se desfăşoară procesul constituie un temei incontestabil de anulare a hotărîrii
(a se vedea, Hotărîrea Plenului nr.2 din 30 ianuarie 1996, cu modificările introduse prin hotărîrea
plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova”. Participarea interpretului este
obligatorie nu numai în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă limba în care se
de desfăşoară şedinţa sau în care se desfăşoară procesul, dar şi atunci cînd unul din ei solicită să
dea explicaţii prin interpret (a se vedea Hotărîrea Plenului nr. 12 din 9 aprilie 1999 „Cu privire la
respectarea legislaţiei cu privire la utilizarea limbii în procedura judiciară”

5. Probele se consideră inadmisibile dacă au fost obţinute de o persoană care nu are dreptul
să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală. Acţiunile procesuale sunt efectuate de către
procuror şi organul de urmărire penală din oficiu şi au ca scop constatarea faptei penale şi a
persoanei vinovate. Instanţa efectuează acţiunile în limitele competenţei sale în afară de cazul
cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor (vezi comentariul la articolul 28).
În cazul cînd acţiunile procesuale au fost efectuate de către o altă persoană decît de cele indicate,
rezultatele acestor acţiuni vor fi inadmisibile.
6. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute de o persoană care se află în stare de
incompatibilitate, cunoscând acest fapt. Starea de incompatibilitate a judecătorului, procurorului,
ofiţerului de urmărire penală este stabilită de lege. (vezi comentariul la articolele 33, 54, 57). Nu
în toate cazurile probele obţinute de o persoană în stare de incompatibilitate vor fi inadmisibile
dar doar în cazurile cînd această persoană efectuând acţiunile procesuale va cunoaşte că se află în
asemenea stare. Dacă starea de incompatibilitate va fi stabilită după efectuarea acţiunilor
procesuale, iar persoana efectuând acţiunile procesuale nu va cunoaşte că se află în asemenea
stare, probele vor fi admisibile.
7. Articolul 94 interzice utilizarea metodelor care contravin prevederilor ştiinţifice, adică
ansamblului sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire sau un ansamblu de
cunoştinţe dintr-un anumit domeniu de cunoaştere. Astfel nu se poate admite să se facă dovadă că
moartea spre exemplu a unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau farmece, deoarece
asemenea fapt nu poate fi conceput ca real.
8. Nu pot fi admisibile probele obţinute de organul de urmărire penală cu încălcări esenţiale ale
dispoziţiilor Codului de Procedură Penală, reieşind din faptul că aceste probe nu pot fi puse în
baza învinuirii. Dacă probele în apărare sunt administrate de către organul de urmărire, cu
încălcarea prevederilor prezentului Cod, acestea pot fi admise după verificarea probelor în
instanţa de judecată. Probele pot fi recunoscute că au fost obţinute cu încălcarea legii, dacă la
administrarea lor au fost încălcate garanţiile constituţionale a persoanei şi a ordinii stabilite de
către legea procesual-penală. Dacă aceste probe au fost obţinute de către o persoană care nu este

103
 competentă de a administra probe, sau dacă au fost obţinute prin anumite acţiuni care nu sunt
prevăzute de normele procesual-penale.
9. Toate probele trebuie să fie cercetate în modul stabilit în şedinţa judecătorească. Prevederea dată
constituie nu numai o regulă dar şi un drept al persoanei acuzate. Articolul 6 al convenţiei
Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul unui acuzat să participe efectiv la soluţionarea
cauzei penale. Aceasta include, inter-alia, nu numai dreptul lui de a asista la proces (cauza
COLOZZA, cauza BROZICEK, cauza F.S.D. c. Italiei), dar şi dreptul de a asculta dar de-
asemenea şi dreptul de a asculta şi urmări procedura (cauza Stanford). Trăsătura principală a
noţiunii de proces echitabil este principiul egalităţii armelor, care stabileşte că fiecare parte
trebuie investită cu posibilităţi rezonabile pentru a-şi prezenta cauza conform condiţiilor care să
nu-i creeze dezavantaje vis-a-vis de opoziţie. În acest context, se impune importanţa aparenţelor
şi sensibilităţii mari atribuite administrării echitabile a justiţiei (cauza BULUT, cauza
FOUCHER). Principiul egalităţii armelor presupune accesul egal al participanţilor la înscrisuri şi
alte documente procedurale, deoarece ele joacă un rol la formarea opiniei instanţei. Totuşi,
accesul la dosar poate fi limitat pentru avocatul acuzatului. (Cauza Kamasinki). Modalitatea de
furnizare a informaţiei din dosar nu rezultă din acest principiu. Trebuie să se respecte condiţia de
a nu crea obstacole de neînvins, ceea ce de fapt echivalează cu tăinuirea informaţiei. O altă
implicaţie conform principiului egalităţii armelor constă în acordarea posibilităţii unei părţi să
conteste argumentele aduse de cealaltă parte. Principiul presupune acordarea posibilităţii legale
de citare a martorilor. Adiţional, părţile trebuie să dispună de aceleaşi posibilităţi de a solicita
concluziile experţilor, iar ultimii trebuie să fie trataţi în acelaşi fel.(cauza BONISCH). În
conformitate cu articolul 6, alineatul3, litera c, al CEDO acuzatul are dreptul să se apere el însuşi
sau prin intermediul unui apărător ales de el, şi dacă nu dispune de mijloace de a plăti un apărător
să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, dacă astfel necesită interesele
justiţiei. În unele cazuri, cum ar fi John Murray, Curtea Europeană a concluzionat că dacă
legislaţia naţională atrage consecinţe datorită atitudinii acuzatului la faza iniţială de interogare de
către poliţie, articolul 6 în principiu cere asistenţa unui avocat în faza de urmărire. Cauzele
LADA si FELLADOAH c. Olandei vizează dreptul acuzatului de a fi apărat în instanţă chiar dacă
el însuşi lipseşte. În ambele cauze, curtea Europeană accentuează faptul că în interesul procesului
penal echitabil şi just, prezenţa avocatului la judecată este vitală. Însă dacă el nu participă,
instanţele de judecată trebuie să se asigure că apărătorul are posibilitatea să-şi exercite funcţiile.
Datorită faptului că el participă la proces cu scopul evident să apere acuzatul în absenţa acestuia.
De obicei, Statul nu poate fi considerat drept fiind responsabil de acţiunile şi deciziile avocatului
acuzatului. Deci, statului, nu-i pot fi imputate neajunsurile apărării în cazul numirii unui avocat
din oficiu (cauza ARTICO). Totuşi, statul trebuie să intervină numai în cazul când eşecul
apărătorului este evident sau în mod suficient adus la cunoştinţa lor(Cauza Kamasinki)
10. Sunt inadmisibile ca probe şi datele obţinute de la o persoană care nu poate recunoaşte un mijloc
material de probă şi nu poate confirma veridicitatea provenienţa, sau circumstanţele primirii
acesteia. Această normă este determinată de o regulă a admisibilităţii probelor, privind
căreia........................La aceeaşi normă se poate de atribuit şi declaraţiile unor subiecţi, cum ar fi
martorul sau partea vătămată, care sunt bazate pe presupuneri, declaraţiile din auzite, dacă
persoana nu poate declara sursa de informare. Articolul 94, alineatul 3 stabileşte că probele
obţinute cu încălcarea prevederilor legale pot fi utilizate într-o altă cauză penală. Admiterea
acestora în altă cauză penală are ca scop confirmarea abuzurilor comise de către persoanele
abilitate cu funcţia de a administra probele. Instanţa de judecată care va examina cauza de abuz a
unei persoane cu funcţii de răspundere, va putea utiliza probele administrate de această persoană
cu încălcarea prevederilor, dacă aceste încălcări au constituit o infracţiune.
11. Datele invocate în anumite demersuri, plîngeri sau acte procedurale nu sunt admise ca probe. Pot
fi admise ca probe numai în situaţia cînd în urma datelor invocate în aceste plîngeri s-au efectuat
acţiuni procesuale şi au fost obţinute anumite date.
Articolul 95. Admisibilitatea probelor
1. Pentru ca anumite date de fapt să fie recunoscute în calitate de probă, este necesar de a respecta
anumite reguli în probaţiunea penală. În primul rînd o probă poate fi administrată de un subiect
competent. Potrivit articolului 100 administrarea probelor se efectuează de către organul de
urmărire penală din oficiu, sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi din instanţă la
104
 cererea părţilor prin procedee probatorii prevăzute de prezentul cod. În acest context nu pot fi
admise ca probe datele obţinute de ofiţerul de urmărire penală care şi-a încălcat competenţa, sau
cînd nu este cetăţean al Republicii Moldova, sau în perioada cînd este în concediu, cînd este în
calitate de stagiar, ş.a. În al doilea rînd este necesar de respectat regula privind mijlocul cuvenit.
2. Mijloacele de probă sunt prevăzute de alineatul 2 articolul 93. Nu se admite de a utiliza alte
mijloace de probă, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza, ş.a. Este de asemenea interzis de a
înlocui raportul de expertiză cu unele date, acte departamentale, sau cu unele opinii ale
specialiştilor, rezultatul reviziilor şi controalelor, ş.a. Pentru ca numite obiecte să fie recunoscute
în calitate de corpuri delicte este necesar de a fixa faptul descoperirii acestor obiecte, sau obţinerii
de la părţi a acestor obiecte, este necesară o hotărâre a organului de urmărire sau a instanţei
privind anexarea acestor obiecte la dosar. Documentele pot fi recunoscute în calitate de mijloc de
probă dacă există date care indică sursa de provenienţă a documentului, există o hotărîre privind
anexarea la dosar a documentului. Nu pot fi recunoscute în calitate de mijloc de probă lămuririle
depuse de către persoane.
3. Este necesar de a respecta şi prevederile articolului 97 privind obţinerea probelor dintr-o sursă
concretă.
4. O altă regulă a admisibilităţii este regula privind procedura cuvenită. Proba trebuie obţinută cu
respectarea procedurii. Nu poate fi audiată în calitate de învinuit persoana căreia nu i-a fost
înaintată acuzarea. Se interzice de a audia în calitate de bănuit persoana faţă de care nu s-a emis
procesul verbal de reţinere, sau ordonanţa de aplicare a unei măsuri preventive, ori ordonanţa de
recunoaştere în calitate de bănuit. Se interzice de a audia în calitate de martor persoana faţă de
care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune (vezi comentariul la articolul 63). Se interzice
de a audia bănuitul sau învinuitul fără a-i lămuri drepturile procesuale, inclusiv la lămurirea
drepturilor este necesar ca persoana să recunoască consecinţele acordului său de a depune
declaraţii, prin faptul că aceste declaraţii pot fi utilizate împotriva sa. Pînă a depune declaraţii,
persoana trebuie să cunoască faptul că are dreptul la apărător din oficiu şi nu simplul fapt că are
dreptul la apărare, dacă va angaja un apărător. Va fi inadmisibilă şi ascultarea bănuitului şi
învinuitului în lipsa apărătorului. Va fi inadmisibil şi procesul verbal de audiere a învinuitului,
bănuitului şi altor persoane în lipsa interpretului, pedagogului sau psihologului. Se interzice ca o
persoană să cumuleze funcţia de apărător şi interpret (cazul X versus AUSTRIA, jurisprudenţa
Curţii Europene). Va fi inadmisibilă ascultarea martorului în prezenţa unei rude apropiate dacă nu
s-a obţinut acordul acestuia de a depune declaraţii.
5. O altă regulă prevede că sunt inadmisibile probele care conţin date de provenienţă necunoscută
(vezi comentariul la articolul 94).
6. Din regulile cu privire la admisibilitatea probelor reiese că este interzis de a utiliza unele date care
nu sunt în cauza penală înregistrate ca probă. De exemplu, în sentinţă se recunoaşte că persoanei i
s-a cauzat o comoţie cerebrală, însă în dosar lipseşte raportul de expertiză, dar este un certificat al
medicului. Nu pot fi utilizate în calitate de probă date care nu sunt incluse în mijloacele prevăzute.
Spre exemplu, instanţa s-a bazat numai pe informaţie operativă fără ca această informaţie să fie
înregistrată procesual. De asemenea nu pot fi utilizate în calitate de probe date, chiar dacă forma
lor corespunde cu legea, dar în esenţă este lipsită de anumite calităţi, cum ar fi datele prevăzute în
scrisorile anonime, sau în sesizări anonime.
7. Articolul 95 stabileşte că sunt admisibile probele pertinente. Prin noţiunea de pertinenţă se
înţelege legătura între conţinutul probei cu circumstanţele care necesită a fi probate. Aceste date
trebuie direct sau indirect să se refere la obiectul probaţiunii. Datele care nu se referă la obiectul
probaţiunii nu pot fi considerate ca probe. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa
probelor este necesar de a reieşi din două circumstanţe, în primul rînd, se include faptul care va fi
dovedit de proba dată în obiectul probaţiunii? Şi în al doilea rînd dacă este în stare proba
examinată de a constata acest fapt? Nu toate probele pertinente contribuie la stabilirea
împrejurărilor cauzei. Pentru a contribui la soluţionarea cauzei proba pertinentă trebuie să fie
concludentă. Proba concludentă este proba pertinentă care influenţează asupra soluţionării cauzei
penale. Orice probă concludentă este şi pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este şi
concludentă. De exemplu, comportamentul general al persoanei în societate este o probă
pertinentă într-o cauză de huliganism. Însă această probă nu poate fi concludentă deoarece nu
aduce o informaţie esenţială referitor la soluţionarea cauzei concrete. Nu orice probă concludentă
105
 este şi utilă. Probele utile sunt probele concludente care prin informaţiile pe care le conţin sunt
necesare soluţionării cauzei. Proba utilă este şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă
inutilă. Nu toate probele concludente sunt necesare într-o cauză penală. Într-o cauză penală unde
sunt numeroşi martori oculari, nu este necesar de a asculta toţi martorii, dacă din ascultarea unui
număr de martori instanţa, sau organul de urmărire penală şi-a făcut concluziile respective.
8. În faza de urmărire penală, obligaţia de a verifica admisibilitatea probelor este pusă în seama
organului de urmărire penală din oficiu. Organul de urmărire este obligat din oficiu să verifice
admisibilitatea probelor. Părţile au dreptul în toate cazurile de a invoca prin cererile sale
necesitatea verificării anumitor probe. Faptul că partea nu a invocat verificarea admisibilităţii unei
probe în cadrul urmăririi penale nu o limitează de dreptul de a o invoca. Instanţa nu este în drept
de a respinge cererea persoanei, de a verifica admisibilitatea probei din motivul că această cerere
nu a fost înaintată în timpul urmăririi penale. Atît organul de urmărire, cît ţi instanţa sunt obligate
de a emite o hotărîre motivată în cazul cînd resping cererea de verificare a admisibilităţii probelor.
În timpul verificării admisibilităţii probelor, la cererea părţilor se emite o hotărîre motivată prin
care se recunoaşte proba inadmisibilă, fie se respinge cererea părţii de a recunoaşte această probă
ca inadmisibilă.
În cadrul verificării probelor, organul de urmărire sau instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii acestor
probe. În cazul cînd după verificarea probei instanţa, sau organul de urmărire au constatat că această
probă este admisibilă, partea are dreptul să-şi înainteze argumentele sale. Proba poate fi respinsă în
asemenea situaţii, numai că partea care a invocat inadmisibilitatea probei aduce argumente convingătoare.
În cazul cînd au fost aduse asemenea argumente, organul care a administrat proba sau în favoarea cărei
părţi a fost administrată, poate aduce argumente privind admiterea acestei probe.
Articolul 94
(4) În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, nu pot fi puse la baza sentinţei sau a
altor hotărâri judecătoreşti datele care au fost obţinute:
1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrângere, prin violarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,
martorului;
3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;
4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;
5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor prezentului cod;
9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate
confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.
(5) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor, violarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederii legii procesuale penale prin
privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt
care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a
obiectului.
(6) Datele administrate cu încălcările menţionate în alin. (1) pot fi utilizate ca probe care confirmă
faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
(7) Plângerile depuse în cursul procesului şi hotărârile procesuale adoptate nu constituie probe ale
vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a faptului că
a fost depusă o plângere şi a fost adoptată o hotărâre.

4. Art. 94 stabileşte totalitatea de împrejurări, prezenţa cărora exclude utilizarea probelor în cadrul
procesului penal, inclusiv indicarea acestor probe în sentinţa judecătorească sau în alte hotărâri
judecătoreşti, cum ar fi deciziile instanţelor de apel sau recurs.
5. În acelaşi sens, violenţa se consideră ca un fapt de a întrebuinţa forţa brutală, constrângere, siluire,
încălcarea ordinii legale. Ameninţarea constă în intenţia de a face rău cuiva cu scopul de a-l
intimida sau pentru a obţine ceva. Ameninţarea nu este numai acţiunea de a ameninţa, dar şi
106
 rezultatul acestei acţiuni. Constituie mijloace de constrângere mijloace prin care cineva este silit
de a face un lucru pe care nu l-ar face de bunăvoie, activitatea de a forţa. Activitatea de a obliga
prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, se consideră acţiunile de pângărire, de profanare
a unei prerogative legal recunoscute unei persoane de a avea anumită conduită de a asigura de
anumite privilegii, etc., cît şi îndreptate împotriva posibilităţii de a acţiona după propria voinţă sau
dorinţă, împotriva stării unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice
sau civile în stat. În cazurile dacă probele au fost obţinute prin încălcarea acestor valori, probele
sunt inadmisibile.
6. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute prin încălcarea dreptului la apărare al
bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi martorului, (a se vedea comentariul la
articolul 17), privitor la dreptul la apărare al învinuitului a se vedea comentariul la articolul 64,
referitor la dreptul la apărare al învinuitului a se vedea comentariul la articolul 66, privitor la
drepturile părţii vătămate a se vedea comentariul la articolul 60, referitor la dreptul martorului la
asistenţă a se vedea comentariul la articolul 90, referitor la participarea obligatorie a apărătorului,
admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului, renunţarea la apărător, înlăturarea
apărătorului din procesul penal, a se vedea articolele 69, 72. Prevederile alineatului 1, punctul 2 al
articolului 94, au importanţă practică atît în cazurile cînd participarea apărătorului este obligatorie,
cît şi în cazurile cînd acest fapt rămîne la discreţia persoanei. Neîndeplinirea prevederilor legale
privind participarea obligatorie a apărătorului se consideră încălcare esenţială a legii de procedură
penală (Hotărîrea Plenului nr.30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor
pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului”. Încălcarea prevederilor privind participarea apărătorului, duc la încălcarea altui
principiu al procedurii penale cum ar fi prezumţia nevinovăţiei, care stabileşte că „obligativitatea
de a dovedi vinovăţia revine procurorului”. Reieşind din aceasta nu se permite de a pune în seama
bănuitului, învinuitului, inculpatului dovedirea nevinovăţiei sale şi nu poate fi silit inculpatul să
mărturisească împotriva sa însuşi sau să se recunoască vinovat (Hotărîrea Plenului nr.30).
4. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile şi probele care au fost obţinute prin încălcarea
dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a
stabilit că încălcarea dreptului constituţional ce garantează apărarea dreptului persoanelor care nu
posedă limba în care se desfăşoară procesul constituie un temei incontestabil de anulare a hotărîrii
(a se vedea, Hotărîrea Plenului nr.2 din 30 ianuarie 1996, cu modificările introduse prin hotărîrea
plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova”. Participarea interpretului este
obligatorie nu numai în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă limba în care se
de desfăşoară şedinţa sau în care se desfăşoară procesul, dar şi atunci cînd unul din ei solicită să
dea explicaţii prin interpret (a se vedea Hotărîrea Plenului nr. 12 din 9 aprilie 1999 „Cu privire la
respectarea legislaţiei cu privire la utilizarea limbii în procedura judiciară”

5. Probele se consideră inadmisibile dacă au fost obţinute de o persoană care nu are dreptul
să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală. Acţiunile procesuale sunt efectuate de către
procuror şi organul de urmărire penală din oficiu şi au ca scop constatarea faptei penale şi a
persoanei vinovate. Instanţa efectuează acţiunile în limitele competenţei sale în afară de cazul
cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor (vezi comentariul la articolul 28).
În cazul cînd acţiunile procesuale au fost efectuate de către o altă persoană decît de cele indicate,
rezultatele acestor acţiuni vor fi inadmisibile.
12. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute de o persoană care se află în stare de
incompatibilitate, cunoscând acest fapt. Starea de incompatibilitate a judecătorului, procurorului,
ofiţerului de urmărire penală este stabilită de lege. (vezi comentariul la articolele 33, 54, 57). Nu
în toate cazurile probele obţinute de o persoană în stare de incompatibilitate vor fi inadmisibile
dar doar în cazurile cînd această persoană efectuând acţiunile procesuale va cunoaşte că se află în
asemenea stare. Dacă starea de incompatibilitate va fi stabilită după efectuarea acţiunilor
procesuale, iar persoana efectuând acţiunile procesuale nu va cunoaşte că se află în asemenea
stare, probele vor fi admisibile.
13. Articolul 94 interzice utilizarea metodelor care contravin prevederilor ştiinţifice, adică
ansamblului sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire sau un ansamblu de
107
 cunoştinţe dintr-un anumit domeniu de cunoaştere. Astfel nu se poate admite să se facă dovadă că
moartea spre exemplu a unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau farmece, deoarece
asemenea fapt nu poate fi conceput ca real.
14. Nu pot fi admisibile probele obţinute de organul de urmărire penală cu încălcări esenţiale ale
dispoziţiilor Codului de Procedură Penală, reieşind din faptul că aceste probe nu pot fi puse în
baza învinuirii. Dacă probele în apărare sunt administrate de către organul de urmărire, cu
încălcarea prevederilor prezentului Cod, acestea pot fi admise după verificarea probelor în
instanţa de judecată. Probele pot fi recunoscute că au fost obţinute cu încălcarea legii, dacă la
administrarea lor au fost încălcate garanţiile constituţionale a persoanei şi a ordinii stabilite de
către legea procesual-penală. Dacă aceste probe au fost obţinute de către o persoană care nu este
competentă de a administra probe, sau dacă au fost obţinute prin anumite acţiuni care nu sunt
prevăzute de normele procesual-penale.
15. Toate probele trebuie să fie cercetate în modul stabilit în şedinţa judecătorească. Prevederea dată
constituie nu numai o regulă dar şi un drept al persoanei acuzate. Articolul 6 al convenţiei
Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul unui acuzat să participe efectiv la soluţionarea
cauzei penale. Aceasta include, inter-alia, nu numai dreptul lui de a asista la proces (cauza
COLOZZA, cauza BROZICEK, cauza F.S.D. c. Italiei), dar şi dreptul de a asculta dar de-
asemenea şi dreptul de a asculta şi urmări procedura (cauza Stanford). Trăsătura principală a
noţiunii de proces echitabil este principiul egalităţii armelor, care stabileşte că fiecare parte
trebuie investită cu posibilităţi rezonabile pentru a-şi prezenta cauza conform condiţiilor care să
nu-i creeze dezavantaje vis-a-vis de opoziţie. În acest context, se impune importanţa aparenţelor
şi sensibilităţii mari atribuite administrării echitabile a justiţiei (cauza BULUT, cauza
FOUCHER). Principiul egalităţii armelor presupune accesul egal al participanţilor la înscrisuri şi
alte documente procedurale, deoarece ele joacă un rol la formarea opiniei instanţei. Totuşi,
accesul la dosar poate fi limitat pentru avocatul acuzatului. (Cauza Kamasinki). Modalitatea de
furnizare a informaţiei din dosar nu rezultă din acest principiu. Trebuie să se respecte condiţia de
a nu crea obstacole de neînvins, ceea ce de fapt echivalează cu tăinuirea informaţiei. O altă
implicaţie conform principiului egalităţii armelor constă în acordarea posibilităţii unei părţi să
conteste argumentele aduse de cealaltă parte. Principiul presupune acordarea posibilităţii legale
de citare a martorilor. Adiţional, părţile trebuie să dispună de aceleaşi posibilităţi de a solicita
concluziile experţilor, iar ultimii trebuie să fie trataţi în acelaşi fel.(cauza BONISCH). În
conformitate cu articolul 6, alineatul3, litera c, al CEDO acuzatul are dreptul să se apere el însuşi
sau prin intermediul unui apărător ales de el, şi dacă nu dispune de mijloace de a plăti un apărător
să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, dacă astfel necesită interesele
justiţiei. În unele cazuri, cum ar fi John Murray, Curtea Europeană a concluzionat că dacă
legislaţia naţională atrage consecinţe datorită atitudinii acuzatului la faza iniţială de interogare de
către poliţie, articolul 6 în principiu cere asistenţa unui avocat în faza de urmărire. Cauzele
LADA si FELLADOAH c. Olandei vizează dreptul acuzatului de a fi apărat în instanţă chiar dacă
el însuşi lipseşte. În ambele cauze, curtea Europeană accentuează faptul că în interesul procesului
penal echitabil şi just, prezenţa avocatului la judecată este vitală. Însă dacă el nu participă,
instanţele de judecată trebuie să se asigure că apărătorul are posibilitatea să-şi exercite funcţiile.
Datorită faptului că el participă la proces cu scopul evident să apere acuzatul în absenţa acestuia.
De obicei, Statul nu poate fi considerat drept fiind responsabil de acţiunile şi deciziile avocatului
acuzatului. Deci, statului, nu-i pot fi imputate neajunsurile apărării în cazul numirii unui avocat
din oficiu (cauza ARTICO). Totuşi, statul trebuie să intervină numai în cazul când eşecul
apărătorului este evident sau în mod suficient adus la cunoştinţa lor(Cauza Kamasinki)
16. Sunt inadmisibile ca probe şi datele obţinute de la o persoană care nu poate recunoaşte un mijloc
material de probă şi nu poate confirma veridicitatea provenienţa, sau circumstanţele primirii
acesteia. Această normă este determinată de o regulă a admisibilităţii probelor, privind
căreia........................La aceeaşi normă se poate de atribuit şi declaraţiile unor subiecţi, cum ar fi
martorul sau partea vătămată, care sunt bazate pe presupuneri, declaraţiile din auzite, dacă
persoana nu poate declara sursa de informare. Articolul 94, alineatul 3 stabileşte că probele
obţinute cu încălcarea prevederilor legale pot fi utilizate într-o altă cauză penală. Admiterea
acestora în altă cauză penală are ca scop confirmarea abuzurilor comise de către persoanele
abilitate cu funcţia de a administra probele. Instanţa de judecată care va examina cauza de abuz a
108
 unei persoane cu funcţii de răspundere, va putea utiliza probele administrate de această persoană
cu încălcarea prevederilor, dacă aceste încălcări au constituit o infracţiune.
17. Datele invocate în anumite demersuri, plîngeri sau acte procedurale nu sunt admise ca probe. Pot
fi admise ca probe numai în situaţia cînd în urma datelor invocate în aceste plîngeri s-au efectuat
acţiuni procesuale şi au fost obţinute anumite date.
Articolul 95. Admisibilitatea probelor
9. Pentru ca anumite date de fapt să fie recunoscute în calitate de probă, este necesar de a respecta
anumite reguli în probaţiunea penală. În primul rînd o probă poate fi administrată de un subiect
competent. Potrivit articolului 100 administrarea probelor se efectuează de către organul de
urmărire penală din oficiu, sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi din instanţă la
cererea părţilor prin procedee probatorii prevăzute de prezentul cod. În acest context nu pot fi
admise ca probe datele obţinute de ofiţerul de urmărire penală care şi-a încălcat competenţa, sau
cînd nu este cetăţean al Republicii Moldova, sau în perioada cînd este în concediu, cînd este în
calitate de stagiar, ş.a. În al doilea rînd este necesar de respectat regula privind mijlocul cuvenit.
10. Mijloacele de probă sunt prevăzute de alineatul 2 articolul 93. Nu se admite de a utiliza alte
mijloace de probă, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza, ş.a. Este de asemenea interzis de a
înlocui raportul de expertiză cu unele date, acte departamentale, sau cu unele opinii ale
specialiştilor, rezultatul reviziilor şi controalelor, ş.a. Pentru ca numite obiecte să fie recunoscute
în calitate de corpuri delicte este necesar de a fixa faptul descoperirii acestor obiecte, sau obţinerii
de la părţi a acestor obiecte, este necesară o hotărâre a organului de urmărire sau a instanţei
privind anexarea acestor obiecte la dosar. Documentele pot fi recunoscute în calitate de mijloc de
probă dacă există date care indică sursa de provenienţă a documentului, există o hotărîre privind
anexarea la dosar a documentului. Nu pot fi recunoscute în calitate de mijloc de probă lămuririle
depuse de către persoane.
11. Este necesar de a respecta şi prevederile articolului 97 privind obţinerea probelor dintr-o sursă
concretă.
12. O altă regulă a admisibilităţii este regula privind procedura cuvenită. Proba trebuie obţinută cu
respectarea procedurii. Nu poate fi audiată în calitate de învinuit persoana căreia nu i-a fost
înaintată acuzarea. Se interzice de a audia în calitate de bănuit persoana faţă de care nu s-a emis
procesul verbal de reţinere, sau ordonanţa de aplicare a unei măsuri preventive, ori ordonanţa de
recunoaştere în calitate de bănuit. Se interzice de a audia în calitate de martor persoana faţă de
care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune (vezi comentariul la articolul 63). Se interzice
de a audia bănuitul sau învinuitul fără a-i lămuri drepturile procesuale, inclusiv la lămurirea
drepturilor este necesar ca persoana să recunoască consecinţele acordului său de a depune
declaraţii, prin faptul că aceste declaraţii pot fi utilizate împotriva sa. Pînă a depune declaraţii,
persoana trebuie să cunoască faptul că are dreptul la apărător din oficiu şi nu simplul fapt că are
dreptul la apărare, dacă va angaja un apărător. Va fi inadmisibilă şi ascultarea bănuitului şi
învinuitului în lipsa apărătorului. Va fi inadmisibil şi procesul verbal de audiere a învinuitului,
bănuitului şi altor persoane în lipsa interpretului, pedagogului sau psihologului. Se interzice ca o
persoană să cumuleze funcţia de apărător şi interpret (cazul X versus AUSTRIA, jurisprudenţa
Curţii Europene). Va fi inadmisibilă ascultarea martorului în prezenţa unei rude apropiate dacă nu
s-a obţinut acordul acestuia de a depune declaraţii.
13. O altă regulă prevede că sunt inadmisibile probele care conţin date de provenienţă necunoscută
(vezi comentariul la articolul 94).
14. Din regulile cu privire la admisibilitatea probelor reiese că este interzis de a utiliza unele date care
nu sunt în cauza penală înregistrate ca probă. De exemplu, în sentinţă se recunoaşte că persoanei i
s-a cauzat o comoţie cerebrală, însă în dosar lipseşte raportul de expertiză, dar este un certificat al
medicului. Nu pot fi utilizate în calitate de probă date care nu sunt incluse în mijloacele prevăzute.
Spre exemplu, instanţa s-a bazat numai pe informaţie operativă fără ca această informaţie să fie
înregistrată procesual. De asemenea nu pot fi utilizate în calitate de probe date, chiar dacă forma
lor corespunde cu legea, dar în esenţă este lipsită de anumite calităţi, cum ar fi datele prevăzute în
scrisorile anonime, sau în sesizări anonime.
15. Articolul 95 stabileşte că sunt admisibile probele pertinente. Prin noţiunea de pertinenţă se
înţelege legătura între conţinutul probei cu circumstanţele care necesită a fi probate. Aceste date
trebuie direct sau indirect să se refere la obiectul probaţiunii. Datele care nu se referă la obiectul
109
 probaţiunii nu pot fi considerate ca probe. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa
probelor este necesar de a reieşi din două circumstanţe, în primul rînd, se include faptul care va fi
dovedit de proba dată în obiectul probaţiunii? Şi în al doilea rînd dacă este în stare proba
examinată de a constata acest fapt? Nu toate probele pertinente contribuie la stabilirea
împrejurărilor cauzei. Pentru a contribui la soluţionarea cauzei proba pertinentă trebuie să fie
concludentă. Proba concludentă este proba pertinentă care influenţează asupra soluţionării cauzei
penale. Orice probă concludentă este şi pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este şi
concludentă. De exemplu, comportamentul general al persoanei în societate este o probă
pertinentă într-o cauză de huliganism. Însă această probă nu poate fi concludentă deoarece nu
aduce o informaţie esenţială referitor la soluţionarea cauzei concrete. Nu orice probă concludentă
este şi utilă. Probele utile sunt probele concludente care prin informaţiile pe care le conţin sunt
necesare soluţionării cauzei. Proba utilă este şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă
inutilă. Nu toate probele concludente sunt necesare într-o cauză penală. Într-o cauză penală unde
sunt numeroşi martori oculari, nu este necesar de a asculta toţi martorii, dacă din ascultarea unui
număr de martori instanţa, sau organul de urmărire penală şi-a făcut concluziile respective.
16. În faza de urmărire penală, obligaţia de a verifica admisibilitatea probelor este pusă în seama
organului de urmărire penală din oficiu. Organul de urmărire este obligat din oficiu să verifice
admisibilitatea probelor. Părţile au dreptul în toate cazurile de a invoca prin cererile sale
necesitatea verificării anumitor probe. Faptul că partea nu a invocat verificarea admisibilităţii unei
probe în cadrul urmăririi penale nu o limitează de dreptul de a o invoca. Instanţa nu este în drept
de a respinge cererea persoanei, de a verifica admisibilitatea probei din motivul că această cerere
nu a fost înaintată în timpul urmăririi penale. Atît organul de urmărire, cît ţi instanţa sunt obligate
de a emite o hotărîre motivată în cazul cînd resping cererea de verificare a admisibilităţii probelor.
În timpul verificării admisibilităţii probelor, la cererea părţilor se emite o hotărîre motivată prin
care se recunoaşte proba inadmisibilă, fie se respinge cererea părţii de a recunoaşte această probă
ca inadmisibilă.
17. În cadrul verificării probelor, organul de urmărire sau instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii
acestor probe. În cazul cînd după verificarea probei instanţa, sau organul de urmărire au constatat
că această probă este admisibilă, partea are dreptul să-şi înainteze argumentele sale. Proba poate fi
respinsă în asemenea situaţii, numai că partea care a invocat inadmisibilitatea probei aduce
argumente convingătoare. În cazul cînd au fost aduse asemenea argumente, organul care a
administrat proba sau în favoarea cărei părţi a fost administrată, poate aduce argumente privind
admiterea acestei probe. Prevederea dată este mai dificil de realizat în cadrul urmăririi, cînd se
pune în discuţie chestiunea privind admiterea probelor administrate de către organul de urmărire
penală. În cadrul judecăţii nu pot apărea dificultăţi privind admiterea sau respingerea unei anumite
probe administrate de organul de urmărire penală reieşind din faptul că instanţa este limitată de
către principiul contradictorialităţii la administrarea probelor.
18. Regula stabilită de articolul 95, alineatul 3 se referă la unul din principiile de procedură
determinate de articolul 6 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi anume, egalitatea
armelor. Conform principiului egalităţii armelor – trăsătură principală a unui proces echitabil,
fiecare parte trebuie investită cu posibilităţi rezonabile pentru a-şi prezenta cauza conform
condiţiilor care să nu creeze dezavantaje, vis-a-vis de opoziţie. În acest context, se impune
importanţa aparenţelor şi sensibilităţii mari atribuite intereselor echitabile ale justiţiei (cauza
BULUT, cauza FOUCHER). Principiul poate juca un rol în orice fază a procesului. Principiul
egalităţii armelor presupune accesul legal al părţilor la înscrisuri şi alte documente procedurale,
cel puţin datorită faptului că ele joacă un oarecare rol la formarea opiniei instanţei. Totuşi, accesul
la dosar poate fi limitat pentru avocatul acuzatului (cauza KAMASINSKI). Modalitatea de
furnizare a informaţiei din dosar nu rezultă din acest principiu. Trebuie să respecte condiţia de a
nu crea obstacole de neînvins, ceea de fapt se echivalează cu tăinuirea informaţiei. O altă
implicaţie conform principiului egalităţii armelor constă în acordarea posibilităţii unei părţi să
conteste argumentele propuse de cealaltă parte. În continuare, principiul presupune acordarea
posibilităţilor egale de citare a martorilor. Adiţional, părţile trebuie să dispună de aceleaşi
posibilităţi de a solicita concluzia experţilor, iar ultimii trebuie să fie trataţi în acelaşi fel (cauza
BONISCH). Învinuitul trebuie pe cît este posibil în timp ce păstrează modalităţile de descoperire a
adevărului, să dispună de un proces echitabil. Astfel, el trebuie să posede unele drepturi de
110
 contrabalansare a puterii în ordinea statului. Totuşi el nu trebuie să ştirbească procentul de căutare
a adevărului.

Articolul 96. Circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal

Totalitatea de împrejurări care trebuie dovedite într-o cauză penală constituie obiectul
probaţiunii. Enumerarea acestor împrejurări detalizează cerinţele prevăzute de articolul
19 alineatul 3 (vezi comentariul). Fiecare circumstanţă trebuie examinată în cadrul urmăririi
penale, cît şi
trebuie examinată de către instanţă la emiterea hotărîrii.
1. Totalitatea de împrejurări, circumstanţe, prevăzute de articolul 96, determină conţinutul
rechizitoriului, a sentinţei, cît şi se iau în consideraţie în căile de atac cînd este pusă în
discuţie chestiunea privind examinarea fondului cauzei. În acelaşi moment, toate împrejurările, în
dependenţă de cauza penală concretă, dispun de anumite particularităţi individuale, de aceea şi
obiectul probaţiunii este individual în fiecare cauză penală.
2. Articolul 96 stabileşte că totalitatea de circumstanţe care trebuie dovedite într-o cauză penală
poate fi stabilită doar prin probe. Enumerarea acestor împrejurări determină şi limitele
probaţiunii. Fiecare punct stabilit de articolul 96 cuprinde un grup de împrejurări care pot avea
importanţă pentru soluţionarea mai multor chestiuni.
3. Punctul 1 al alineatului 1 stabileşte că este necesar la dovedirea circumstanţelor de a stabili faptul
infracţiunii şi anume dacă a avut loc în realitate un asemenea fenomen (moartea, leziunile
corporale, traficul de fiinţe umane, ş.a.), apariţia acestui fenomen; corespunderea circumstanţelor
acestei fapte cu elementele componenţei de infracţiune, realizarea intenţiei şi altele.
4. Obiectul probaţiunii determină şi obligativitatea de a constata în fiecare cauză penală a unui cumul
de circumstanţe care confirmă faptul că un asemenea fenomen a avut loc în realitate-timpul, locul,
caracterul acţiunilor, ş.a. Enumerarea din articolul 96 nu este exhaustivă, spre exemplu, la
soluţionarea chestiunii despre vinovăţia de omor a persoanei, instanţa va reieşi din cumulul tuturor
circumstanţelor infracţiunii săvârşite, va ţine cont, în special, de anturajul, modul de săvârşire a
infracţiunii, arma utilizată, numărul, caracterul şi localizarea rănilor şi a altor leziuni corporale,
comportarea anterioară a vinovatului şi a victimei, relaţiile dintre ei. (Hotărîrea Plenului nr.9 din
15.11.1993, cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.20 din 10 iunie 1998, nr.38 din
20 decembrie 1999 şi nr.25 din 29 noiembrie 2001 „Cu privire la practica judiciară în cauzele de
omor premeditat”.
5. Probarea faptului infracţiunii presupune stabilirea împrejurărilor concrete de comitere a
infracţiunii. Articolul 96 nu enumeră aceste împrejurări, însă într-o cauză penală obligatoriu
acestea trebuie să se stabilească. În toate cauzele penale trebuie să fie cu certitudine stabilit locul,
timpul, mijlocul. Este necesar deci de a proba unele circumstanţe care caracterizează latura
obiectivă a infracţiunii. Cu toate că aceasta depinde de particularităţile fiecărei componenţe de
infracţiuni. Timpul comiterii infracţiunii: Timpul săvârşirii faptei, conform art. 9 Cod Penal, se
consideră „Timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul
survenirii urmărilor”. În unele cazuri este obligatoriu de a se stabili pe cît de posibil timpul exact,
de exemplu în infracţiunea de omor, în cazul cînd este imposibil de evaluat exact timpul comiterii
infracţiunii, se apreciază: (de exemplu, în jurul orelor). Pentru unele infracţiuni (spre exemplu
evaziunea fiscală) nu este important de a stabili ora, dar perioada respectivă, (spre exemplu
trimestrul întâi al anului). Locul săvârşirii infracţiunii: (Potrivit articolului 12 Cod Penal „locul
săvârşirii faptei se consideră locul unde persoana a acţionat, ori, în cazul infracţiunii, trebuia sau
putea să acţioneze, fie locul unde a survenit, ori, în viziunea persoanei trebuia să survină urmările
infracţiunii date”. În unele cazuri locul săvârşirii infracţiunii este determinant la calificarea
infracţiunii. Totuşi, în toate cazurile trebuie să se stabilească hotarele teritoriale ale locului
comiterii infracţiunii prin anumite acţiuni procesuale (spre exemplu cercetarea la faţa locului).
Împrejurările săvârşirii infracţiunii: Cu toate că în legislaţie nu se întîlneşte un asemenea
termen, stabilirea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii are o importanţă la stabilirea caracterului şi
gradului prejudiciabil al faptei. Împrejurările săvârşirii infracţiunii în unele cazuri constituie una
din condiţii pe care le foloseşte infractorul pentru realizarea scopului său. Există împrejurări care
pot fi indicate drept circumstanţe ce atenuează sau agravează răspunderea penală. În unele cazuri
împrejurările constituie un semn obligatoriu al componenţei infracţiunii. Metode şi mijloacele
111
 săvârşirii infracţiunii: Acestea reprezintă o parte a acţiunii sau a inacţiunii. Metoda săvârşirii
infracţiunii reprezintă o totalitate de procedee şi acţiuni prin care persoana îţi realizează intenţia sa
criminală. Metoda exercită o influenţă asupra gradului şi caracterului pericolului social al faptei.
Mijloacele de săvârşire a infracţiunii reprezintă diferite unelte, obiecte, instrumente sau procese pe
care infractorul le utilizează în scopul de a influenţa asupra obiectului atentatului criminal.
6. Există şi împrejurări care caracterizează pericolul social al infracţiunii şi consecinţele şi acestea
trebuie de stabilit. De exemplu, în cazul unei neglijenţe prevăzut de articolul 329 al Codului Penal
este necesar de stabilit care obligaţiuni de serviciu nu au fost îndeplinite de persoane cu funcţie de
răspundere. În cazul cînd sunt examinate cauze penale cu mai multe fapte, este necesar de a proba
fiecare faptă reieşind din enumerarea circumstanţelor prevăzute în articolul 96. Dacă infracţiunea
a fost comisă de un grup de persoane, este necesar de stabilit concret care faptă infractorică a
comis fiecare din co-participanţi.
7. Potrivit articolului 14 Cod Penal fapta prejudiciabilă trebuie să fie săvîrşită cu vinovăţie.
Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă, interzisă de lege,
săvîrşită de persoană (intenţionat sau din imprudenţă), sau faţă de urmările prejudiciabile ale
faptei. Conţinutul vinovăţiei este determinat de momentul volitiv şi intelectual şi în legătură cu
aceasta în fiecare cauză penală este necesar de stabilit gradul de conştientizare a persoanei, a
particularităţilor obiectului atentării, caracterul faptelor sale, consecinţelor şi altor elemente ale
componenţei de infracţiune. La probarea împrejurărilor stabilite de către articolul 96 punctul 1
este necesar de luat în consideraţie articolul 20 al Codului Penal care vorbeşte despre fapta
săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit). În legătură cu aceasta este necesar de a verifica toate
împrejurările care mărturisesc despre prezenţa la persoană a unei posibilităţi reale de a
conştientiza caracterul periculos al faptelor sale, cît şi obligaţia şi posibilitatea de a preîntâmpina
survenirea consecinţelor. În afară de acesta ca obiect al probaţiunii sunt şi calităţile psiho-
fiziologice ale persoanei care din anumite împrejurări nu au putut să prevadă survenirea
consecinţelor.
8. În orice cauză penală este necesar de stabilit motivul şi scopul infracţiunii. Motivul este acea forţă
activă (imbold, stimul) care călăuzeşte persoana spre atingerea scopului preconizat. Scopul
infracţiunii este crearea în imaginaţie a consecinţelor dorite spre a căror realizare tinde persoana.
Orice comportament al persoanei este motivat. Dar în unele cazuri motivul real nu este
conştientizat nici de persoană. În fiecare caz este necesar de stabilit prin ce concret se manifesta
motivul unei sau altei infracţiuni. În unele cazuri motivul este un element obligatoriu al
componenţei de infracţiune, fapt ce permite de a delimita componenţele de infracţiuni (de
exemplu huliganismul şi cauzarea leziunilor corporale). În unele cazuri motivul mărturiseşte
despre absenţa faptei social periculoase, în altele motivul este ca o circumstanţă atenuantă, sau
agravantă. Scopul în unele cazuri poate să fie un element constitutiv al componenţei de
infracţiune. Pentru a constata scopul este necesar de a stabilit toate împrejurările care
caracterizează fapta, inclusiv etapa pregătitoare, folosirea anumitor mijloace, intensitatea
atentatelor, şi altele (de exemplu: în cazurile cînd sunt infracţiuni împotriva vieţii şi sănătăţii,
pentru a stabili scopul pe care l-a avut persoana este necesar de a constata numărul loviturilor
cauzate, localizarea lor, ş.a.m.d.).
9. Articolul 96 alineatul 1 punct 1 stabileşte că este necesar ca într-o cauză penală să fie dovedite şi
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt prevăzute de capitolul III al
Codului penal, şi anume: legitima apărare (articolul 36), reţinerea infractorului (articolul 37),
starea de extremă necesitate (articolul 38), constrângerea psihică sau fizică (articolul 39), riscul
întemeiat (articolul 40). Din aceste considerente procesul de probaţiune a acestor împrejurări
include în sine stabilirea: realităţilor împrejurărilor care formau un pericol a aprecierii subiective
de către persoană a caracterului, pericolului şi legalitatea acţiunilor sale. Circumstanţele atenuante
şi agravante sunt stabilite de către articolele 76 şi 77 ale Codului penal. Circumstanţele atenuante
nu sunt exhaustive, de aceea în toate cazurile cînd se stabileşte o împrejurare care ar putea să
influenţeze asupra pedepsei trebuie indicată. Aceasta obligaţie stă atît în faţa instanţei cît şi a
organului de urmărire penală. Unele împrejurări prevăzute de articolul 76 poartă un caracter
apreciativ. În legătură cu aceasta este necesar de a proba fapte concrete care permit de a face
concluziile despre o asemenea împrejurare. Spre exemplu, pentru a recunoaşte circumstanţa
atenuantă, cum ar fi săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin
112
 emoţional sau familial, ori din motive de compătimire, ca probe poate servi lipsa anumitor
mijloace pentru trai, îmbolnăvirea persoanei vinovate, sau a apropiaţilor. Enumerarea din articolul
77 al Codului Penal a circumstanţelor agravante este exhaustivă şi nu poate fi interpretată
extensiv, de aceea instanţele judecătoreşti nu sunt în drept să invoce ca circumstanţe agravante
circumstanţele neprevăzute de articolul 77 (hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din
24.04.2000 „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei”).
10. Codul penal stabileşte circumstanţele atenuante şi agravante dând posibilitatea instanţei de a
aprecia o asemenea circumstanţă. Din aceste considerente în obiectul probaţiunii este necesar de
inclus şi asemenea împrejurări, cum ar fi „concurs de împrejurări grele, căinţa sinceră,
contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei,
provocare a unor urmări grave, batjocorirea victimei, mijloace care prezintă un pericol, alte
interese josnice, cu folosirea încrederii acordate” ş. a. În toate aceste cazuri nu este suficient de a
se exprima doar la forma generală privind prezenţa sau absenţa unei asemenea circumstanţe, dar
este necesar de a o motiva în rechizitoriu şi în sentinţă prin descrierea împrejurărilor concrete şi
temeiurilor de a constata o asemenea circumstanţă. De exemplu căinţa sinceră cere nu numai
declaraţii verbale ale învinuitului sau a inculpatului, dar şi confirmarea unui comportament post-
infracţional. „Interes josnic” cere de a constata prezenţa unui motiv concret a faptei. Spre exemplu
delapidarea nu în toate cazurile are ca motiv acaparator. La probarea deosebitei cruzimi este
necesar de a constata numărul, caracterul, modul de cauzare a leziunilor corporale, cît şi unele
acţiuni care fac victima să sufere.
11. La constatarea circumstanţelor atenuante şi agravante este necesar de probat şi faptul
conştientizării a acestor împrejurări de către învinuit. De exemplu, la probarea stării de neputinţă
este necesar de a dovedi nu numai faptul că victima din cauza unor circumstanţe de ordin fizic,
psihic, sau din cauza vârstei nu putea opune rezistenţă, dar şi faptul că învinuitul, sau inculpatul
conştientiza că victima se află în asemenea situaţie. La comiterea infracţiunii asupra unei persoane
care nu a împlinit vîrsta de 14 ani se poate lua în consideraţie ca circumstanţă agravantă numai în
cazul cînd făptuitorul cunoştea şi accepta că persoana este sub această vârstă. La recunoaşterea ca
circumstanţă agravantă a oricărei forme de participaţie trebuie de luat în consideraţie că
legislatorul are în vedere toate modalităţile de participaţie prevăzute de articolul 43 al Codului
Penal. În legătură cu faptul că articolul 77 litera g recunoaşte ca circumstanţă agravantă şi starea
de ebrietate şi în acelaşi moment acordă instanţei dreptul de a nu considera această circumstanţă
agravantă în funcţie de caracterul infracţiunii, este necesar de luat în consideraţie practica care s-a
stabilit la argumentarea unei asemenea hotărîrii. În asemenea împrejurări, instanţa ia în
consideraţie inter alia şi situaţia cînd starea de ebrietate nu are legătură cu fapta, sau cînd persoana
a ajuns în stare de ebrietate în afara voinţei sale. Starea dată se referă atît la ebrietatea alcoolică,
cît şi starea provocată de substanţe narcotice, sau de alte substanţe.
12. Punctul 3 al articolului 96 stabileşte că în obiectul probaţiunii sunt incluse date personale care
caracterizează inculpatul şi victima. Faptul că în partea pregătitoare a şedinţei de judecată, potrivit
articolului 358 Cod de Procedură Penală se stabileşte identitatea inculpatului nu eliberează
instanţa de a analiza personalitatea acestuia. Constatarea acestor împrejurări are importanţă atît la
stabilirea pedepsei, cît şi la executarea acesteia. Orice împrejurare poate fi luată în consideraţie,
dacă această împrejurare caracterizând persoana poate contribui la stabilirea unei pedepse
echitabile. În cele mai dese cazuri la caracterizarea persoanei se ia în consideraţie faptul dacă a
participat la unele operaţiuni militare, starea sănătăţii, vîrsta, prezenţa unor minori la întreţinere şi
alte împrejurări. Potrivit articolului 385 punctul 7, alineatul 1 Cod de Procedură Penală, la
adoptarea sentinţei, instanţa de judecată poate lua în consideraţie şi recomandările serviciului de
resocializare la stabilirea pedepsei, dacă o asemenea anchetă a fost efectuată. Raportul prezentat
de serviciul de resocializare (probaţiune) poate fi deosebit de util nu numai dacă aceasta anchetă a
fost efectuată în timpul judecăţii, dar şi în timpul urmăririi penale.
13. Un aspect esenţial la caracterizarea personalităţii învinuitului sunt şi datele despre
comportamentul acestuia după comiterea infracţiunii şi atitudinea faţă de fapta comisă. Este
necesar de a proba şi faptul că persoana în virtutea unor defecte fizice sau psihice nu poate
desinestătător să-şi realizeze dreptul la apărare. În cadrul analizei persoanei învinuitului este
necesar de a constata şi faptul dacă această persoană nu este alcoolic sau narcoman. Constatând că
învinuitul dispune de putere mare fizică, sau cunoaşterea unor procedee de luptă este necesar de a
113
 indica în sentinţă sau în rechizitoriu că atacând persoana învinuitul conştientiza că dispune de
asemenea capacităţi şi acesta intenţionat sau din neglijenţă avea o atitudine faţă de consecinţe.
14. Punctul 3 al art. 96 stabileşte că în obiectul probaţiunii se includ şi date care caracterizează
victima. Cu toate că noţiunea de victimă presupune şi persoana juridică, considerăm că în cazurile
de faţă sunt stabilite doar date ce caracterizează persoana fizică care în viitor va rămîne ca victimă,
sau va accepta să fie recunoscută ca parte vătămată. Instanţa şi organul de urmărire penală trebuie
să dovedească doar acele împrejurări ce caracterizează victima, care au o importanţă determinantă
la calificarea infracţiunii, la stabilirea circumstanţelor atenuante şi agravante, la stabilirea
pedepsei, cît şi alte împrejurări. Date care nu au legătură cu cauza penală, nu trebuie să figureze
nici în rechizitoriu, nici în sentinţă. În toate dosarele nu trebuie să figureze date care înjosesc
onoarea şi demnitatea victimei. De exemplu, Plenul Curţii Supreme în Hotărîrea „Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale” nr. 5 din 6 iulie 1992 stabileşte că luând
în consideraţie specificul cauzelor din această categorie, preşedintele şedinţei este obligat să ia
măsuri pentru ca clarificarea tuturor circumstanţelor cauzei să se efectueze tacticos, excluzând
înjosirea onoarei şi demnităţii victimei, să omită chestiunile, care nu se referă la dosar şi care
cauzează traumă morală victimei, să curme la timp comportamentul netacticos al unor persoane
participante la proces.
15. Articolul 94 punctul 4 stabileşte ca o circumstanţă care urmează să fie dovedită în procesul penal
caracterul şi mărimea daunei cauzată prin infracţiune. În noţiunea de daună se include prejudiciul
moral, fizic sau material. Este necesar în primul rînd de constatat legătura cauzală între faptă şi
prejudiciul cauzat, mărimea acestui prejudiciu, existenţa unor bunuri care ar putea repara acest
prejudiciu.
16. Este necesar ca versiunea părţii vătămate, sau părţii civile referitor la împrejurările cauzării unui
prejudiciu să fie verificată după regulile de probaţiune stabilită de Codul de Procedură Penală,
chiar dacă este înaintată o acţiune civilă. Instanţa nu poate să refuze de a examina acţiunea civilă
argumentând prin faptul că nu au fost prezentate în prealabil anumite documente care susţin
acţiunea civilă. În cazul unor infracţiuni de vătămare, este necesar de a constata gradul acestor
leziuni corporale, consecinţele, mijloacele care au fost necesare pentru tratament, îngrijire, ş. a. m.
d.
17. Dacă victima consideră că i s-a cauzat un prejudiciu moral, această împrejurare trebuie inclusă în
obiectul probaţiunii, de exemplu, împrejurările care mărturisesc despre faptul înjosirii cinstei şi
demnităţii, încălcării onoarei, unele suferinţe psihice a persoanei. În asemenea cazuri, instanţele de
judecată trebuie să ia în consideraţie Recomandările Consiliului Europei cu privire la repararea
daunelor morale, făcute în anul 1969 la Londra (vezi comentariul la articolul 219). În cazul unor
infracţiuni contra patrimoniului obiectul probaţiunii este inclus nu numai preţul real al bunurilor
sustrase, dar şi împrejurările care caracterizează preţul subiectiv a celor sustrase pentru victimă, cît
şi consecinţele care au survenit sau ar fi putut surveni în activitatea victimei, tratamentul său,
asigurarea familiei, îndeosebi a minorilor şi a persoanelor incapabile de muncă. În asemenea
cazuri se ia în consideraţie starea materială a victimei şi veniturile acesteia.
18. Este necesar de inclus în obiectul probaţiunii şi existenţa anumitor bunuri destinate sau utilizate
pentru săvârşirea infracţiunii care se află la învinuit sau alte persoane, sau bunurile care au fost
obţinute în rezultatul activităţii criminale. În categoria bunurilor nu se includ numai obiectele, dar
şi alte venituri sau avantaje, care au fost primite de învinuit, sau alte persoane.
19. Articolul 96 stabileşte că într-o cauză penală trebuie să fie stabilite, sau dovedite şi toate
circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei. Potrivit Hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie „Cu
privire la respectarea normelor de procedură la adoptarea sentinţei”, instanţele judecătoreşti sunt
în drept să se refere în sentinţă alegând motivul unei măsuri de pedeapsă numai la circumstanţele
care au fost cercetate şi confirmate în sentinţa judiciară. Totalitatea de circumstanţe prin care au
relevanţă la stabilirea pedepsei, trebuie să reiasă din scopul pedepsei care este de restabilirea
echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atît
din partea condamnatului, cît şi din partea altor persoane.
20. Alineatul 2, articolul 96 stabileşte necesitatea de a descoperi în cauza penală a cauzelor şi
condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Includerea acestor împrejurări într-un alt
alineat este determinat de faptul că această sarcină este suplimentară faţă de sarcina de bază a
justiţiei şi are ca scop pregătirea unei baze probante pentru realizarea scopurilor justiţiei. Sarcina
114
 pusă de a descoperi cauzele şi condiţiile are o importanţă mai mult pentru prevenirea comiterii
altor infracţiuni şi nu pentru infracţiunea examinată. Cu toate acestea stabilirea acestor
circumstanţe are importanţă şi în cauza examinată. De exemplu, constatarea la persoană a unor
deprinderi care s-au exprimat în infracţiune (de exemplu, influenţa educaţiei) sau formarea
intenţiei (de exemplu instigarea), sau condiţiile care au stimulat comiterea infracţiunii, (cum ar fi
lipsa securităţii, neglijenţa persoanelor cu funcţie de răspundere, ş. a.). Poate să aibă importanţă şi
comportamentul victimei. Are importanţă formarea grupării criminale, prezenţa intenţiei, sau
înţelegerii prealabile, modul de comitere a infracţiunii, de ascundere a urmelor, surselor de
obţinere a armelor, de realizare a bunurilor sustrase, ş. a. La examinarea cauzei penale la urmărire
trebuie de examinat şi chestiunea privind formarea grupării criminale, motivele care au contribuit
la activitatea îndelungată, modurile de recrutare a participanţilor, de corupere a persoanelor
oficiale, modul de obţinere a informaţiei pentru activitatea criminală şi asigurarea securităţii
participanţilor.
21. În caz de recidivă este necesar de a examina cauzele şi condiţiile, inclusiv faptul că este dificil de
angajat în cîmpul muncii, asigurarea cu spaţiu locativ, restabilirea relaţiilor cu familia, ş.a. Este
necesar de a stabili din vina cărei persoane au fost comise asemenea erori.
Articolul 97
1. Articolul 97 stabileşte că unele elemente ale obiectului probaţiunii pot fi constatate doar prin
anumite mijloace de probă. În punctul 1 şi 2 cauza decesului şi caracterul şi gradul leziunilor
corporale sunt stabilite prin raportul de expertiză medico-legală. Referitor la punctul 3 este
posibilă nu numai expertiza psihiatrică, dar şi expertiza complexă psihologico-psihiatrică. Aceeaşi
chestiune se referă şi la punctul 4 unde poate fi efectuată o expertiză complexă psihologico-
psihiatrică. Referitor la punctul 5, poate fi efectuată expertiză complexă medico-legală psihiatrică
şi psihologică. Autopsia poate fi efectuată şi în baza ordonanţei organului de urmărire penală. În
acest caz, ca mijloc de probă poate să vină şi expertiza medico-legală şi nu doar constatarea
medico-legală.
2. În competenţa expertului nu se include şi soluţionarea chestiunii privind faptul că a fost comis un
omor sau o sinucidere. Expertul poate doar stabili cauza decesului sau caracterul leziunilor
corporale şi nu genul morţii violente.
3. În cazul de sinucidere în practică se ordonă o expertiză psihologică, punându-se chestiunea dacă
starea psihică a persoanei în momentul comiterii era predispusă la sinucidere. Reieşind din faptul
că această chestiune nu cerea de la expert răspunsul la chestiunea dacă aceasta a fost sinucidere
sau nu, raportul se consideră admisibil. Nu se pot include în atribuţiile expertului constatarea
deosebitei cruzimi, cît şi a altor chestiuni care nu sunt medicale, deoarece aceste chestiuni sunt
soluţionate de către organul de urmărire şi instanţă.
4. Este posibilă şi examinarea cauzei penale în lipsa raportului de expertiză privind cauza decesului
doar în cazul cînd cadavrul nu a fost descoperit şi au fost epuizate toate posibilităţile de a
descoperi locul cadavrului. În această situaţie instanţa se poate baza doar pe probe concludente
care dovedesc faptul morţii. Spre exemplu, cînd mai mulţi martori declară că au văzut momentul
căderii persoanei în mare. La ordonarea expertizei privind starea psihică a învinuitului, sau
bănuitului este necesar de a reieşi din aprecierea tuturor circumstanţelor cauzei, comportamentul şi
acţiunilor persoanei pînă la comiterea infracţiunii, în timpul comiterii şi după comiterea
infracţiunii. Este necesar de luat în consideraţie şi datele privind maladiile de care a suferit această
persoană. La dosar în asemenea cauză pot fi anexate şi diferite certificate privind starea sănătăţii
persoanei.
5. Referitor la punctul 4, articolul 97, la stabilirea expertizei privind incapacitatea martorului de a
percepe şi a reproduce circumstanţele, este necesar de a lua în consideraţie şi particularităţile
comportamentului, diferite date privind capacitatea de a percepe evenimentele, diferite date despre
maladiile de care a suferit, diferite particularităţi de dezvoltare, date privind capacitatea memoriei
şi altele.
6. În cazuri cînd expertiza se efectuează referitor la capacitatea organelor de percepere, se ia în
consideraţie în primul rînd obiectul declaraţiilor, condiţiile în care a fost efectuată recepţionarea
împrejurărilor, date privind maladiile şi diferite dereglări a organelor. În asemenea situaţie, se ia în
consideraţie şi rezultatul diferitor acţiuni procesuale, cum ar fi reconstituirea faptei, verificarea
declaraţiei la faţa locului, experimentul şi altele.
115
 7. Atingerea vârstei de către partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat autentifică nu numai cînd nu
există certificatul, dar şi cînd este imposibil de a-l obţine (spre exemplu persoana s-a născut în alt
stat). Expertiza poate fi ordonată şi în cazurile cînd certificatele care stabilesc vîrsta provoacă
unele dubii privind autenticitatea lor.
8. Practica constată că în anumite circumstanţe este necesară expertiza chiar dacă nu este expres
prevăzută în Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova. De exemplu: dacă obiectul dat se
poate de atribuit la armă de foc, dacă din arma respectivă se poate de deschis focul; dacă obiectele,
sau materialele prezentate sunt muniţii, substanţele explozive, radioactive, otrăvitoare. Poate fi
necesar de a constata şi atribuirea unor plante la culturi care conţin substanţe narcotice; dacă
substanţa respectivă este substanţă narcotică ş.a.
9. În unele cazuri pentru a constata gradul de dereglare psihică a victimei se efectuează expertiza
psihiatrică. În aceeaşi situaţie, pentru a constata gradul de maturitate sexuală a persoanei se
efectuează o expertiză complexă medico-psihologica, sau expertiză medico-legală.
10. Enumerarea circumstanţelor prevăzute de articolul 97 nu poate fi exhaustivă, deoarece practica
poate permanent să invoce noi circumstanţe care pot fi constatate doar prin utilizarea anumitor
cunoştinţe speciale în domeniu.
Articolul 98. Fapte şi circumstanţe care nu trebuie dovedite
1. Faptele şi circumstanţele prevăzute de articolul 98 se consideră ca o excepţie de la regulile prevăzute
de articolul 96. Aceste excepţii sunt determinate de faptul că cunoştinţele oamenilor despre lume,
societate, au determinat existenţa sau inexistenţa unei fapte, împrejurări, fenomene. În urma acestei
constatări este inutilă dovedirea acestora. La fapte unanim recunoscute putem atribui faptele evidente şi
cele notorii. Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare care sunt dovedite prin
experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite. Spre exemplu, nu trebuie de dovedit că există legea gravitaţiei,
sau la un timp anumit este zi sau noapte. Faptele notorii sunt cele cunoscute de un cerc larg de persoane.
Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală. Nu trebuie de dovedit într-o cauză penală că un oraş
este capitala unei ţări aceasta fiind o notorietate generală, însă un cerc mai îngust de persoane cunoaşte că
pe o anumită stradă se află o instituţie oarecare, aceasta fiind de o notorietate locală. Veridicitatea
metodelor moderne se caracterizează ca o însuşire sau caracter a unor metode moderne.
Articolul 99. Probatoriul
1. Noţiunea de probatoriu care provine de la latinul „probatorium” are două sensuri: fie procedura
de culegere a probelor, fie totalitatea probelor adunate şi prezentate într-un litigiu. În sensul art.99,
probatoriul constă în activitatea de:
- invocare, ce provine de la latinescul „invocare” sau din francezul „invoquer” şi care înseamnă : „a
cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi cuiva ca argument în susţinerea unei
afirmaţii”.
- Propunere, care vine din latinescul „proponere” şi înseamnă „a da o sugestie, a recomanda, a-şi
manifesta intenţia, ş.a.”.
- Admiterea, din latinescul „admittere” se defineşte că eşti de-acord cu ceva, a îngădui, a permite, a
da curs favorabil unei cereri, ş.a.
- Administra, din latinescul „administrare” se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un
proces.
După cum se vede , în sensul articolului 99, probatoriul este o totalitate de acţiuni, care are ca scop
constatarea circumstanţelor importante. Aceste acţiuni sunt îndreptate spre stabilirea obiectului
probaţiunii.
2. Instanţa este limitată în activitatea de strângere a probelor. În toate cazurile strângerea probelor
de către instanţă poate fi doar la cererea părţilor. Verificarea probelor se include atît în obligaţiile
organului de urmărire cît şi a instanţei. În acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de
probe propuse de către părţi în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii.
Aprecierea probelor se face în baza intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire şi
judecătorului (vezi comentariul la articolul 101). Administrarea probelor trebuie să se bazeze pe anumite
principii determinate de Convenţia Europeană pentru drepturile omului şi definitivate în jurisprudenţa
Curţii Europene pentru drepturile Omului. Aceste principii poartă denumirea de principii de procedură.
3. În primul rînd principiu de procedură este dreptul de a asista la proces (cauza Colozza, cauza
Prozicek,ş.a.), dreptul de a fi ascultat, dreptul de a asculta şi urmări procedura (cauza Stanford). Aceste
drepturi sunt implicite chiar noţiunii de proceduri contradictorii şi derivă din garanţiile art.6, deşi nu se
116
menţionează expres în alineatul 1. Scopul întregului articol 6 stabileşte că o persoană acuzată de
comiterea unei infracţiuni are dreptul să participe la proces. Pot să existe excepţii de la acest principiu, de
exemplu în cazurile procedurii din instanţa a doua şi a treia. În asemenea cazuri, circumstanţele cauzei
stabileşte participarea sau absenţa persoanei de la proces. Un alt principiu este egalitatea armelor (vezi
comentariul la articolul 95).
4. Dreptul la tăcere este determinat de exigenţele procesului echitabil şi constată că persoana acuzată
are dreptul „de a păstra tăcerea şi să nu contribuie la autoincriminare” (cauza FUNKE). Acest drept însă
nu este absolut. Curtea Europeană a stabilit „este evident incompatibil cu dreptul la tăcere în timpul
interogării de către poliţie, şi a privilegiului contra autoincriminării de întemeiat condamnarea doar pe
tăcerea acuzatului, refuzul lui de a răspunde la întrebări sau de a depune declaraţii. Pe de altă parte,
Curtea consideră evident faptul că aceste imunităţi nu pot şi nu ar trebui să împiedice luarea în
consideraţie a tăcerii acuzatului la aprecierea puterii de convingere a probelor aduse de procuror, în
situaţii care necesită explicaţiile lui. Oriunde ar trebui trasată limita dintre aceste extremităţi, răspunsul
negativ la această întrebare rezultă din interpretarea „dreptului la tăcere”. Astfel nu putem spune că
hotărîrea unui acuzat de a păstra tăcerea pe parcursul procesului penal în mod necesar va avea consecinţe
negative la aprecierea probelor contra lui, ceea ce înseamnă că pot fi trase concluzii negative din tăcerea
acuzatului dacă aceasta este reglementat de lege, aceasta neintrînd în contradicţie cu articolul 6. Totuşi,
acuzatul trebuie preîntîmpinat de posibilitatea tragerii concluziilor negative din tăcerea acestuia.
5. Un alt principiu este asistenţa apărătorului. Există mai multă jurisprudenţă în ceea ce priveşte
asistenţa apărătorului. În probaţiunea penală în cauza MURRAY, Curtea Europeană a concluzionat că
dacă legislaţia naţională atrage consecinţe datorită atitudinii acuzatului la faza iniţială de interogare de
către poliţie, articolul 6, în principiu cere asistenţa unui avocat la faza de urmărire. Cauzele LALA şi
PLLATOAH vizează dreptul acuzatului de a fi apărat în instanţă chiar dacă el lipseşte. În ambele cauze,
Curtea Europeană accentuează faptul că în interesul procesului penal echitabil şi just, prezenţa acuzatului
la judecarea sa este vitală. Însă dacă el nu participă, instanţele de judecată trebuie să se asigure că
apărătorul are posibilitatea să-şi exercite funcţiile, datorită faptului că el participă la proces în scopul
evident de apărare a acuzatului în absenţa acestuia. Statul nu poate fi considerat drept fiind responsabil de
acţiunile şi deciziile avocatului acuzatului. Statului nu-i pot fi imputate neajunsurile apărării în cazul
numiri unui avocat din oficiu (cauza AFTICO). Conduita apărării este în esenţă o chestiune care ţine de
acuzat şi reprezentanţii săi. Statul însă trebuie să intervină numai în cazul cînd eşecul apărătorului este
evident (cauza Kamasinski, IBRIOSCIA).
6. Un alt principiu este principiul mărturiilor directe. Reieşind din faptul că persoana învinuită are
dreptul să participe la proces şi să fie ascultată, Curtea Europeană a dedus că toate probele trebuie
prezentate într-o şedinţă publică, în prezenţa acuzatului în scopul argumentelor contradictorii. În unele
cazuri, cînd procesul public poate pune în pericol securitatea învinuitului, a martorilor, a părţii vătămate,
care poate să-i traumeze psihic, pot exista excepţii de la principiul depunerii mărturiilor directe, cu
condiţia că aceasta nu încalcă drepturile apărării.
7. Articolul 6 stabileşte necesitatea acordării persoanei acuzate posibilităţii adecvate şi corespunzătoare
pentru a contesta şi interoga un martor al opoziţiei în timpul judecării sau atunci cînd face declaraţii
(cauza LUDE) Deci, concluzia este că o hotărîre judiciară care se bazează în exclusivitate pe probele unor
martori care nu participă la judecată nu este în conformitate cu exigenţele procesului echitabil cu excepţia
cazului cînd se acordă posibilitatea de contestare şi invocare a probelor individuale.
8. Un alt principiu este principiul divulgării. În cauza EDWARTS, Curtea a stabilit că autorităţile de
urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia apărării toate probele în favoare sau defavoarea acuzatului.
Principiul prezumţiei nevinovăţiei este de-asemenea aplicabil în administrarea probelor. Cel mai
important aspect al acestui principiu priveşte fundamentarea condamnării. Instanţa trebuie să prezume
inocenţa persoanei învinuite fără prejudecăţi, să-l poată condamna numai în baza probelor administrate în
timpul judecăţii. În cauza PARPERPA, MESSEQUE şi GIABARTO, Curtea a stabilit: prezumţia
nevinovăţiei necesită inter alia ca asupra membrilor completului de judecată la îndeplinirea
angajamentelor sale să nu acţioneze ideea preconcepută că bănuitul, învinuitul a comis fapta imputată;
sarcina probaţiei aparţine procurorului iar orice dubiu este în favoarea bănuitului. De asemenea, rezultă că
procurorul are funcţia de informare a bănuitului asupra acţiunii înaintate contra lui, astfel încît să
pregătească şi să prezinte apărarea, şi să aducă probe suficiente pentru a-l condamna.
9. Probele prezentate în timpul procesului se pot referi la declaraţiile anterioare ale bănuitului şi/sau
martorilor care vor fi admise sau respinse în timpul procesului. Dacă un martor doreşte să rămînă anonim
117
sau din alte motive nu doreşte să spună că este martor în proces şi poate prezenta un temei adecvat pentru
aceasta, se poate da citire unei mărturii anterioare, cu condiţia respectării dreptului apărării de a-l
contesta. Orice dubiu este în favoarea învinuitului (cauza BARBERA, MESSEQJABRDO). Aceasta nu
înseamnă în mod obligatoriu că probele prezentate trebuie să fie absolut concludente, dar înseamnă că
judecata trebuie să-şi întemeieze hotărîrea în exclusivitate pe probele administrate în proces. O hotărîre se
poate baza pe recunoaşterea vinovăţiei din partea bănuitului. Totuşi , în acest caz, instanţa se va asigura
că această recunoaştere a avut loc în deplină libertate.

Articolul 100. Administrarea probelor

1. În vederea asigurării egalităţii armelor, articolul 100 determină o totalitate de drepturi ale apărării.
Articolul 100 conţine în sine o enumerare a mijloacelor procesuale de colectare a datelor de fapt care au
importanţă în cauza penală. În articolele care reglementează efectuarea anumitor acţiuni procesuale sunt
detalizate regulile procesuale de administrare a probelor. Încălcarea acestor reguli poate duce la dubitatea
corespunderii datelor prezentate cu realitatea obiectivă. Prevederile articolului 100, constată în:
a) instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strângerea probelor din iniţiativa sa.
b) Administrarea probelor poate avea loc doar prin procedeele probatorii prevăzute de procedura
penală.
c) Instanţa din iniţiativa sa, poate efectua anumite acţiuni procesuale în vederea verificării probelor,
spre exemplu o reconstituire a faptei, un experiment, o confruntare, ş.a.
d) La cererea apărării, atît organul de urmărire penală, cît şi instanţa, sunt obligate să verifice
temeinicia cererii în cazul cînd organul de urmărire sau instanţa consideră că cererea apărării de a
efectua acţiuni procesuale suplimentare este neîntemeiată, ordonanţa sau încheierea instanţei de a
respinge cererea trebuie să fie motivată. Apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a contesta
hotărîrea organului de urmărire penală privind refuzul de a efectua acţiuni procesuale la cererea
apărării.
2. La strângerea probelor este necesar de a respecta drepturile constituţionale ale persoanei, respectînd
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a proprietăţii, a vieţii intime, private, a libertăţii de a mărturisi
împotriva sa şi împotriva apropiaţilor. Este obligatoriu de a păstra în secret anumite date ce ţin de viaţa
intimă a persoanei, dacă aceste date au fost descoperite în timpul efectuării acţiunilor procesuale.
3. Sarcina apărării în sensul articolului 100 constă în descoperirea unor împrejurări care fie îl
îndreptăţesc pe învinuit, fie contribuie la atenuarea responsabilităţii. Sarcina apărătorului nu poate fi
asimilată cu sarcina organului de urmărire, care în baza articolului 19, alineatul 3 are obligaţia de a lua
toate măsurile prevăzute de lege, pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv a
circumstanţelor cauzei, reieşind din faptul că articolul 19 determină accesul la justiţie, şi pune această
sarcină în seama organelor statului. Trebuie de luat în consideraţie şi faptul că dacă apărarea nu şi-a
realizat atribuţiile sale potrivit articolul 100, aceasta nu poate fi interpretat ca o dovedire a vinovăţiei
persoanei. Apărătorul, însă nu poate administra probe, aplicînd aceleaşi mijloace probatorii aplicate de
către organul de urmărire penală.
4. Reieşind din faptul că persoana se prezumă nevinovată, toate acţiunile în constatarea vinovăţiei este
pusă în seama subiectului care intentează acţiunea penală. Partea apărării au dreptul de a participa la
probaţiune, la administrarea probelor, utilizînd metoda de solicitare. În acest sens avocatul are dreptul de
a descoperi şi a transmite anumite obiecte, documente, poate efectua fotografierea, înregistrarea audio sau
video, poate întocmi anumite scheme sau planuri, în caz cînd sunt necesare anumite cunoştinţe speciale
avocatul poate apela la un specialist. În cazul cînd avocatul a purtat convorbiri cu unele persoane fizice,
aceste date sunt transmise organului de urmărire, care trebuie să audieze aceste persoane în calitate de
martori. În cazul cînd a dus convorbiri cu persoana fizică, avocatul poate înregistra aceste convorbiri
video sau audio cu acordul persoanei, fie poate propune persoanei de a întocmi o lămurire care apoi poate
fi autentificată în notariat şi servi în continuare temei pentru audierea persoanei de către organul de
urmărire sau de către instanţa de judecată.
5. O altă metodă de administrare a probelor de către apărare este solicitarea diferitor documente din
organizaţii şi instituţii. Aceste documente pot să fie certificate de sănătate, materiale de arhivă, diferite
acte normative departamentale, ş.a. Cu toate că în fiecare caz concret organul de urmărire ia decizia
privind efectuarea actelor suplimentare la cererea avocatului, refuzul de a efectua aceste acte trebuie să fie
întemeiat şi argumentat.

118
 6. Este necesar de menţionat şi faptul că administrarea probelor de către apărător este un drept şi nu o
obligaţie a acestuia şi faptul că apărarea nu a administrat probe nu poate fi interpretat ca un eşec al
apărării. Apărarea determină oportunitatea administrării anumitor probe. Verificarea probelor în sensul
alineatului 4, articolul 100, se efectuează prin anumite metode: analiza conţinutului probelor administrate,
coroborarea cu alte probe. Corobora (din latinescul „corroborare”) înseamnă a întări, a sprijini, a da
putere, a consolida, a confirma. Probele trebuie coroborate cu alte probe care au fost administrate mai
înainte, pot fi administrate noi probe sau poate fi verificată sursa (de exemplu, prezentarea spre
recunoaştere, verificarea declaraţiilor la faţa locului, experimentul, ş.a.). Administrarea probelor poate
avea loc doar prin procedee probatorii prevăzute de Codul de Procedură Penală.
Articolul 101. Aprecierea probelor
1. Aprecierea probelor este locul central al probatoriului. Aprecierea probelor se face pe baza
convingerii intime a reprezentantului organului de urmărire penală şi a judecătorului.
Convingerea intimă se întemeiază pe examinarea tuturor probelor în ansamblu, sub toate
aspectele, complet şi obiectiv.
2. Aprecierea probelor, după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după
impresie. Impresia este produsul unor perceperi emoţionale, neverificată de un proces raţional,
după urma care a lăsat-o acest fenomen în conştiinţa noastră.
3. Aprecierea după intima convingere trebuie să se bazeze pe prevederile legii. Legea stabileşte că
probele admisibile sunt apreciate după pertinenţa, concludenţa, utilitatea (vezi comentariul la
art.95) cît şi veridicitatea ei. Veridicitate, (din francezul véridicité), este însuşirea, caracterul a
ceea ce este veridic, adică care este conform cu adevărul, adevărat, real. Veridicitatea probelor
se poate de caracterizat ca fiind corespunderea datei examinate de către organul de urmărire
penală sau instanţa cu realitatea pe care o probează aceste date.
4. Toate probele în ansamblu sunt apreciate din punct de vedere al coroborării lor. (vezi
comentariul la alineatul 4, art.100).
5. Aprecierea după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea arbitrară a
judecătorului. Convingerea intimă trebuie formată din circumstanţele prezentate instanţei şi
verificate în cadrul şedinţei de judecată. Date luate din surse care nu au fost examinate în cadrul
şedinţei nu pot fi acceptate ca probe. (De exemplu, judecătorul cunoaşte unele date despre
inculpat şi infracţiunea săvîrşită, însă în materialele cauzei nu sunt asemenea date).
Convingerea intimă trebuie să se bazeze pe examinarea şi soluţionarea tuturor circumstanţelor
existente în cauză. Instanţa trebuie să soluţioneze cauza, examinînd toate probele în ansamblu.
Unele probe pot fi respinse doar prin alte probe. În scopul asigurării egalităţii armelor, instanţa
pune în baza hotărârii numai probele la care au avut acces părţile.
6. Aprecierea probelor e un proces continuu. Regulile de apreciere a probelor privind
admisibilitatea, concludenţa, utilitatea şi veridicitatea sunt aceleaşi la toate fazele procesului.
Termenul convingere intimă exprimă atitudinea imparţială, independentă, fără prejudecăţi faţă
de o probă sau alta. Reprezentantul organului de urmărire penală şi judecătorul sunt
independenţi la aprecierea probelor şi nu sunt legaţi de anumite opinii a altor instanţe. Nu pot fi
date anumite indicaţii care probă trebuie de recunoscut ca veridică, care concluzii în cauză
trebuie de făcut, ş.a.m.d. Aceasta determină una din esenţialele reguli ale aprecierii probelor că
nici o probă nu are valoare dinainte stabilită:
7. Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit sau inculpat în cazul cînd lipsesc alte probe care
confirmă vinovăţia nu poate determina pronunţarea unei sentinţe de condamnare.
8. Raportul de expertiză, declaraţiile învinuitului ca şi alte probe, nu pot determina anumite
concluzii dacă aceste probe intră în contradicţie cu restul materialului probatoriu. Faptul că în
unele cazuri expertiza este obligatorie nu poate fi considerat că rezultatele vor prevala asupra
celorlalte probe.
9. În cazul cînd inculpatul şi-a schimbat declaraţiile, instanţa poate lua în consideraţie declaraţiile
depuse la urmărire, doar în cazul cînd acestea sunt confirmate de restul probelor din dosar. În
cazul cînd au fost modificate declaraţiile motivat, instanţa trebuie să verifice şi să aprecieze
motivele modificării declaraţiilor.
10. Declaraţiile nu pot fi apreciate ca puţin convingătoare bazîndu-ne numai pe faptul că o parte
cere de a cita un martor în instanţă fără a fi cerut citarea acestuia la urmărire, sau dacă martorul
este în relaţii apropiate cu una din părţile din proces, etc.
119
 11. Nu se poate prealabil de apreciat probele directe şi indirecte ca probe mai importante sau mai
puţin importante. Sentinţa nu poate să fie pronunţată dacă nu au fost înlăturate toate dubiile
privind vinovăţia persoanei. Potrivit articolului 8, toate dubiile în probarea învinuirii, care nu
pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului.
12. Rezultatele aprecierii probelor trebuie să fie exprimate în rechizitorii, în sentinţă sau în
ordonanţă privind clasarea cauzei penale sau încetarea urmăririi penale, sau scoaterea persoanei
de sub urmărire penală.
13. Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia cînd toate probele în apărare au fost
combătute de către probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia
persoanei.
14. În situaţia cînd instanţa respinge anumite probe, cum ar fi declaraţiile martorului sau părţii
vătămate prin faptul că aceste persoane sunt cointersate în rezultatele cauzei, instanţa este
obligată să indice în ce se exprimă cointeresarea acestei persoane şi care date confirmă că
probele date nu sunt veridice.
15. Rezultatele aprecierii probelor sunt expuse în actele procedurale care în toate cazurile trebuie să
fie motivate. Motivarea se exprimă şi prin faptul că la admiterea unor probe şi respingerea
altora trebuie să se indice motivele unei asemenea atitudini ale organului de urmărire sau ale
instanţei.
Articolul 102. Declaraţiile
1 Declaraţia se defineşte ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau
sentimente, ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declaraţiile sunt depuse în cadrul
urmăririi penale şi judecării cauzei. Sunt recunoscute doar ca mijloc de probă separat doar
declaraţiile depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective cum ar fi audierea, confruntarea
şi verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii. Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni
procesuale, cum ar fi spre exemplu percheziţia, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă. De
asemenea nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul verbal de
reţinere, în ordonanţe de punere sub învinuire. Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar
datele care sunt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată. Sunt admisibile doar
declaraţiile obţinute cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală.
2 Articolul 102 stabileşte o condiţie de admisibilitate a declaraţiilor şi anume asigurarea
veridicităţii declaraţiilor. În toate cazurile persoana care depune declaraţii trebuie să indice
sursa informaţiei. Prevederile alineatului 2, art.102, trebuie de interpretat extensiv. Astfel, nu
pot servi ca declaraţii mărturiile unei persoane care se bazează pe presupuneri, bănuieli,
zvonuri, ceea ce înseamnă că în procesul penal este interzis de a admite în mod prealabil că
ceva este posibil, real sau adevărat, atîta timp cît nu este confirmat prin date care confirmă cu
certitudine existenţa fenomenului dat. Este inadmisibil, de asemenea, de a utiliza o informaţie
neîntemeiată care nu a fost verificată.

Articolul 103. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului

1 Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt utilizate pentru apărarea
intereselor legitime. Din aceste considerente în declaraţii se conţin nu numai date de fapt dar şi
unele opinii, presupuneri. Opiniile şi presupunerile nu au valoare probantă dar pot sta la baza
unor versiuni privind existenţa unor împrejurări care înlătură învinuirea sau atenuează
responsabilitatea.
2 Referitor la drepturile învinuitului, bănuitului şi inculpatului a se vedea comentariul la
articolele 64 şi 66
3 După natura lor, declaraţiile învinuitului, bănuitului şi inculpatului sunt asemănătoare. Există
însă anumite particularităţi la aprecierea declaraţiilor acestor. Declaraţiile bănuitului au
importanţă probantă independentă. Din aceste considerente, declaraţiile ulterioare ale
persoanei sunt apreciate în cumul cu aceste declaraţii. În obiectul declaraţiilor bănuitului sunt
incluse împrejurările care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive, sau
de recunoaştere prin ordonanţă în asemenea calitate. În unele cazuri rezultatul audierii poate
determina aplicarea unei măsuri procesuale.
120
4 Bănuitul nu poate prealabil fi ascultat ca martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă
dreptul la apărare. Depunerea declaraţiei este un drept şi nu o obligaţie a bănuitului, el nu
poartă răspundere penală pentru depunerea declaraţiilor false, excepţia o face cazul cînd
bănuitul denunţă calomnios o altă persoană (articolul 311 al Codului Penal). Refuzul de a
depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă a vinovăţiei însă nu eliberează de obligaţia de a se
prezenta la citare. Dreptul bănuitului de a depune declaraţie presupune şi informarea referitor
la esenţa bănuirii. În obiectul declaraţiilor bănuitului pot fi orice împrejurări importante pentru
cauză, inclusiv relaţiile cu alte persoane care se bănuiesc, se învinuiesc, relaţiile cu partea
vătămată, cu martori, etc. În situaţia cînd persoana bănuită a fost pusă sub învinuire sau
exclusă din proces, persoana este ascultată fie ca învinuit, fie poate fi ascultată ca martor. În
asemenea situaţii nu este admis de a pune întrebarea dacă recunoaşte sau nu declaraţiile
depuse de bănuit sau de a le reaminti.
5 În cazul cînd au apărut contradicţii între declaraţiile persoanei depuse în calitate de bănuit şi
cele depuse în calitate de învinuit sau de martor, este necesar de a constata motivul acestor
contradicţii. Dacă persoana a fost în continuare ascultată ca martor se interzice de a da citire
în instanţă declaraţiile depuse ca bănuit.
6 Declaraţiile învinuitului, la fel ca şi declaraţiile bănuitului, sunt utilizate atât pentru apărarea
drepturilor şi intereselor, cât şi pentru a obţine informaţii utile în cauză.În obiectul declaraţiei
se includ nu numai datele formulate în ordonanţa de punere sub învinuire. Învinuitul este în
drept de a declara despre orice împrejurare dacă consideră că această împrejurare are
importanţă pentru cauză. Poate declara despre anumite circumstanţe atenuante, despre cauzele
care au contribuit la comiterea infracţiunii, despre alte infracţiunii despre care are numită
informaţie. În declaraţiile lui poate fi inclusă şi caracteristica altui învinuit, a părţii vătămate, a
martorilor, relaţiile dintre aceştia, etc. Învinuitul, inculpatul poate comunica anumite date care
au importanţă în cauză şi în dezbateri, în ultimul cuvînt, în anumite plîngeri. Nu este permis de
a se face referinţă la aceste date fără audierea învinuitului.
7 Declaraţiile învinuitului şi inculpatului au aceeaşi valoare ca şi celelalte probe din dosar. Din
aceste considerente, recunoaşterea vinovăţiei, ca atare, nu are valoare probantă, având valoare
probantă informaţiile pe care le depun învinuitul şi inculpatul despre fapta dată. Recunoaşterea
vinovăţiei poate fi luată în consideraţie doar în ansamblu cu celelalte probe din cauză. Este
necesar de nu confundat recunoaşterea vinovăţiei în cadrul declaraţiilor cu acordul de
recunoaştere a vinovăţiei (vezi comentariul la articolul 504).
8 În cazul cînd învinuitul, inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia în cadrul mai multor acţiuni
procesuale, e necesar de a constata dacă nu sunt contradicţii esenţiale în declaraţiile depuse la
diferite faze ale procesului. În cazul cînd există contradicţii esenţiale, acesta este un criteriu de
a aprecia că probele care constată vinovăţia sunt insuficiente.
9 Regulile enunţate mai sus sunt aplicabile şi în cazul cînd învinuitul sau inculpatul neagă
vinovăţia. În asemenea cazuri în obiectul declaraţiilor sunt incluse împrejurările care neagă
învinuirea cu indicarea surselor de informare. Învinuirea nu poate să se bazeze pe declaraţiile
altui învinuit cointeresat în cauza dată dacă lipsesc alte probe. Sunt admisibile doar declaraţiile
depuse de învinuit la care a participat şi apărătorul, cu excepţia cazului cînd învinuitul a
renunţat la apărător. Nu se admite de a ignora datele obţinute din declaraţiile învinuitului,
privind motivele, scopul acţiunilor, împrejurările care califică fapta, privind fapta
coparticipanţilor, din motivul că aceasta este o tendinţă a învinuitului în apărarea sa. În
asemenea situaţii este necesar de a verifica aceste probe.
10 În cazul cînd învinuitul şi-a schimbat esenţial declaraţiile este necesar de stabilit care sunt
motivele. La formarea concluziilor în cauza penală pot fi utilizate declaraţiile precedente dacă
aceste declaraţii se coroborează cu restul probelor din dosar şi dacă a fost constatată
netemeinicia schimbării declaraţiilor de către învinuit.
11 În cazul cînd învinuitul declară că s-a autocalomniat este necesar de stabilit motivele care au
condiţionat autocalomnia şi împrejurările care confirmă autocalomnia. În actele procedurale
cum ar fi rechizitoriul, ordonanţa de scoatere a persoanei de sub urmărire, ordonanţa de clasare
a cauzei penale, ordonanţa de încetare a urmăririi penale în sentinţă, este necesar de a indica
probele care confirmă sau neagă această poziţie.

121
 12 Conform legii privind repararea prejudiciul cauzat de către acţiunile ilegale ale organelor,
persoana care s-a autocalomniat............................................
13 Refuzul învinuitului de a depune declaraţie sau refuzul de a coopera cu organul de urmărire
penală sau cu instanţa cît şi faptul că învinuitul nu a prezentat probe convingătoare care ar
mărturisi despre nevinovăţia sa, nu poate servi ca probă a vinovăţiei. Ca şi în cazul
declaraţiilor martorilor şi a părţii vătămate, declaraţiile învinuitului bazate pe spusele altor
persoane pot fi admise numai după audierea persoanelor date.
Articolul 104. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului

1 Audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului trebuie să fie efectuată imediat după reţinere
sau aplicarea unei măsuri preventive ca bănuit sau după emiterea unei ordonanţe de
recunoaştere ca bănuit sau după înaintarea acuzării.
2 Reieşind din articolele 64 şi 66 CPP RM, bănuitul şi învinuitul şi inculpatul au dreptul la
asistenţă juridică pînă la audierea lor. Este necesar de a asigura posibilitatea întrevederii cu
apărătorul în condiţii de confidenţialitate. Aceasta întrevedere nu poate fi limitată în timp. În
situaţia cînd apărătorul ales nu poate să se prezinte se procedează conform prevederilor
articolului 70.
3 Audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului poate avea loc doar cu acordul acestor
persoane. Din aceste considerente, persoana care efectuează audierea trebuie să constate dacă
bănuitul, învinuitul, inculpatul este de-acord să depună declaraţii despre acest fapt făcându-se
menţiune în procesul verbal.
4 Timpul nopţii este intervalul de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00 (vezi comentariul la
articolul 6). Importanţa practică a acestei prevederi constă în faptul că în timpul nopţii se
interzice efectuarea oricărei acţiuni procesuale, cu excepţia cazurilor care nu suferă amînare.
La cazuri care nu suferă amînare se pot atribui situaţiile în care necesitatea audierii a apărut
subit în cadrul executării altor acţiuni procesuale, în cazul unui delict flagrant, cînd există
informaţii că sunt tentative de a distruge probele, sau a le ascunde sau în situaţia când este
necesar de a împiedica comiterea altor infracţiuni, de a reţine coparticipanţii etc. În cazul lipsei
unei asemenea împrejurări, probele obţinute în urma audierii în timpul nopţii a bănuitului,
învinuitului sau inculpatului vor fi inadmisibile. Se vor considera de asemenea ca inadmisibile
probele obţinute în urma declaraţiilor în timpul nopţii dacă nu va fi indicat expres în procesul
verbal motivul efectuării unei asemenea acţiuni procesuale în timpul nopţii.
5 Audierea poate fi efectuată şi în alte locuri cum ar fi locul de trai, locul de serviciu sau în alt
loc unde se află bănuitul, învinuitul sau inculpatul, spre exemplu în cazurile cînd necesitatea
de a audia persoana a apărut subit în cadrul efectuării unei acţiuni procesuale, cum ar fi
percheziţia sau altele.
6 Audierea poate fi efectuată în alt loc în cazul când sunt necesare de a fi efectuate anumite
acţiuni procesuale imediat după audierea bănuitului, învinuitului şi inculpatului sau persoanei
îi este dificil de a depune declaraţii neaflîndu-se la locul unde a fost comisă fapta, când starea
sănătăţii a bănuitului, învinuitului împiedică să se prezinte la citare, acesta poate fi audiat în
locul tratamentului. În asemenea cazuri nu este necesar de indicat în procesul verbal locul. În
timpul audierii persoanei bolnave este necesar de a confirma prin certificat capacitatea lui de a
depune declaraţii. În unele situaţii la audiere trebuie să participe medicul.
7 Persoana care efectuează urmărirea este obligată să se asigure ca bănuiţii, învinuiţii, să nu
comunice între ei, în situaţia cînd în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi. În cazul cînd
persoana acceptă să fie audiat se soluţionează problema privind limba în care persoana va
depune declaraţii. În caz de necesitate este invitat un interpret.
8 Depunerea declaraţiilor este un drept al bănuitului, învinuitului, inculpatului, care nu poate fi
limitat. Aceste fapt determină şi modalitatea de depunere a declaraţiilor. Persoana poate să
depună declaraţii în forma verbală iar după aceea în formă scrisă, poate să facă în scris
explicaţiile sau poate să le facă doar verbal. Aceste prevederi se referă la faza de urmărire
penală. În timpul judecăţii, inculpatul depune verbal declaraţii care se consemnează în
procesul verbal al şedinţei de judecată.
9 Ofiţerul de urmărire penală este obligat de a constata voinţa bănuitului sau a învinuitului de a
accepta o modalitate de depunere a declaraţiilor.
122
 10 Dreptul învinuitului, bănuitului de a depune declaraţii la faza de urmărire nu este în
dependenţă de recunoaşterea bănuielii sau învinuirii. Indiferent de faptul dacă bănuitul sau
învinuitul recunoaşte sau nu fapta, lui trebuie să i se dea posibilitatea de a depune declaraţii.
11 Dacă bănuitul sau învinuitul a acceptat să facă în scris declaraţiile trebuie să i se acordă
această posibilitate şi numai după aceea să i se pună întrebări de concretizare sau alte întrebări.
Tactica audierii este stabilită de către ofiţerul de urmărire penală dar cea mai utilă ar fi
acordarea posibilităţii de a expune liber împrejurările, iar după aceea de a i se pune întrebări.
12 Referitor la obiectul declaraţiilor, a se vedea comentariul la articolul 103. Declaraţiile
bănuitului şi învinuitului trebuie să se detalizeze pentru a asigura posibilitatea verificării lor.
13 Este necesar de a stabili cine mai poate fi audiat referitor la aceste împrejurări. Se
concretizează împrejurările privind locul, timpul şi alte împrejurări ale faptei. Este necesar de
a stabili din ce considerente bănuitul sau învinuitul a memorizat anumite detalii. În cazul cînd
se constată împrejurările care au favorizat comiterea infracţiunii trebuie de constatat faptele pe
care le-a comis el personal cît şi faptele complicilor. În toate cazurile este necesar de verificat
şi declaraţia cu privire la alibi. Este necesar de constatat în legătură cu care fapt bănuitul sau
învinuitul se afla în locul indicat de acesta, cât şi datele care confirmă acest fapt sunt
(declaraţiile unor martori sau alte date).
14 Audierea învinuitului, bănuitului care îşi recunoaşte vinovăţia trebuie să fie tot aşa de detaliate
ca şi în cazul în care persoana neagă vinovăţia. În cazul cînd persoana recunoaşte parţial
vinovăţia este necesar de a constata care fapte din învinuirea formulată le neagă şi din ce
motive. În cazul cînd în procesul audierii bănuitul sau învinuitul care nu-şi recunoştea
vinovăţia şi-a schimbat poziţia, la sfîrşitul audierii se poate de pus suplimentar chestiunea
privind faptul dacă-şi recunoaşte sau nu vinovăţia. Refuzul de a depune declaraţii nu poate fi
interpretat ca o probă în învinuire şi nu lipseşte persoana de alte drepturi procesuale, cît şi pe
ofiţerul de urmărire penală de a asigura realizarea acestor drepturi.
15 În cazul cînd persoana refuză de a depune declaraţii, acesteia i se dă posibilitatea de a arăta
motivele de refuz de a depune declaraţii, fapt care se menţionează în procesul verbal. Este
raţional ca la audierea unei persoane care refuză să depună declaraţii să participe procurorul.
16 Pe parcursul audierii ofiţerul de urmărire penală poate să pună la dispoziţia persoanei unele
probe, indică privind contradicţiile în declaraţiile persoanei. În cazul cînd se efectuează
înregistrări audio sau video a persoanei, trebuie să i se comunice (vezi comentariul la articolul
115).
17 Pe parcursul audierii nu pot fi utilizate metode de influenţă fizică sau psihică, sau care înjosesc
onoarea şi demnitatea persoanei , promisiuni false, ameninţări, ş.a. Sunt interzise întrebările
sugestive, punerea asemenea întrebări va încălca principiul accesului liber la justiţie (vezi
comentariul la articolul 19, alineatul 3). Nu încalcă legea situaţia în care pe parcursul audierii
se utilizează sistema conform căreia după fiecare întrebare pusă se înregistrează răspunsul şi se
pune la dispoziţie procesul verbal pentru semnare iar după aceea se trece la următoarea
întrebare.
18 Învinuitul, bănuitul sau inculpatul poate să utilizeze anumite notiţe, scheme şi altele. De
asemenea pe parcursul audierii pot fi întocmite scheme (spre exemplu locul aflării fiecărui
participant la faptă, ş.a.). Despre acest fapt este necesar de indicat în procesul verbal. Se
interzice însă de a prezenta o declaraţie scrisă mai înainte sau de a începe şedinţa cu citirea
unei declaraţii depusă anterior.
19 Confruntarea, prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi a obiectelor, verificarea
declaraţiilor la locul infracţiunii pot fi efectuate doar după audierea bănuitului şi învinuitului.
20 Referitor la procesul verbal vezi comentariul la articolele 260 şi 261.

Articolul 105. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui

1. Art. 6, alineatul 3, litera d) al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului acordă

acuzatului dreptul să interogheze martorii învinuirii şi să solicite interogarea unor martori în
apărarea sa, conform aceloraşi condiţii. Această prevedere are legătură directă cu principiul
egalităţii armelor, în calitate de element principal al unui proces echitabil, în sensul alineatului

123
 1, articolul 6 a CEDO. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a
prevederii punctului d) în lumina celor două prevederi în ansamblu.
2. Noţiunea de martor este interpretată în mod autonom. Declaraţiile făcute de persoană, în afara
şedinţei judiciare, de exemplu autorităţilor poliţiei, trebuie fi considerate drept declaraţii ale
martorilor atîta timp cît instanţele judiciare naţionale le vor lua în consideraţie (cauza TELLA,
cauza ISDO, cauza ASCHI, cauza ARTNER). În principiu, Curtea Europeană nu evaluează
dacă declaraţiile martorilor au fost administrate în mod corespunzător (cauza Costovschi).
Astfel, evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor naţionale. Mărturiile
depuse într-un proces public şi sub jurămînt ar trebui să aibă prioritate faţă de alte declaraţii
ale aceluiaşi martor chiar dacă sunt contradictorii (cauza DOORSON).
3. Obiectul declaraţiilor martorilor sunt atît circumstanţele prevăzute de articolul 96, cît şi oricare
alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză. La audierea martorilor sunt constatate şi
date necesare pentru aprecierea declaraţiilor, cum ar fi date privind persoana martorului,
relaţiile cu bănuitul, învinuitul, inculpatului, partea vătămată, relaţiile cu alţi martori şi altele.
4. Declaraţiile în care nu sunt fixate timpul, locul, împrejurările faptei care constituie obiectul
acestor declaraţii, nu pot avea valoare probantă. Nu pot avea valoare probantă de asemenea
declaraţiile martorului care conţin anumite aprecieri vizuale despre unele calităţi ale obiectelor
(spre exemplu: obiectul era din aur), sau anumite stări ale omului (spre exemplu: o comoţie
cerebrală), deoarece aceste date trebuie să fie constatate prin cercetări speciale stabilite de
legea procesual penală.
5. În cazul cînd persoana face trimitere la spusele altor persoane, el trebuie să indice toate datele
despre aceste persoane ca ultimele să fie audiate. Dacă martorul indică o persoană care nu este
cunoscută, el trebuie să indice de asemenea în ce împrejurări şi unde a cunoscut această
persoană, unde poate să fie găsită, cine poate să confirme conţinutul discuţiei.
6. Datele enunţate de către martor cu referinţă la o sursă de informaţie care nu poate fi stabilită,
nu pot servi în calitate de probă. Aceasta însă nu se referă la situaţia cînd este imposibil de a
verifica o sursă , deoarece aceasta este pierdută (spre exemplu s-a pierdut documentul, a
decedat persoana de la care martorul a obţinut informaţia, ş.a.m.d). În aceste sens, declaraţiile
martorului obţin statut de probe derivate şi se apreciază după regula generală. În cazul cînd
sunt mai multe declaraţii ale acestui martor ele se apreciază în cumul.
7. Sunt inadmisibile declaraţiile martorilor bazate pe presupuneri, zvonuri, cît şi declaraţiile
martorilor care nu pot indica sursa informaţiilor sale.
8. În situaţia cînd martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de a constata motivele unei
asemenea atitudini. În continuare, aceste declaraţii trebuie de verificat prin diferite mijloace
probatorii. Declaraţiile contradictorii ale martorilor, în cazul cînd nu pot fi verificate nu pot
servi ca probe.
9. În calitate de martori pot fi ascultaţi şi reprezentanţii poliţiei. Aceste declaraţii trebuie să fie
apreciate în raport cu celelalte probe în cauză. Totuşi, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
ale Drepturilor Omului, mărturiile colaboratorilor de poliţie ar trebui aplicate dor în
circumstanţe excepţionale. Adiţional, este evident că angajamentele lor, în special în cazul
arestării colaboratorilor poliţiei, pot implica depunerea mărturiilor în public (cauza VAN
MECHELLEN). Reprezentanţii poliţiei pot fi audiaţi în calitate de martor doar în cazul cînd
ulterior aceştia nu au participat la efectuarea acţiunilor procesuale (audierea, percheziţia,
cercetarea la faţa locului, ş.a)
10. O mare importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului are analiza aspectului psihologic de
formare a declaraţiilor, care trece prin trei etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea.
Momentul iniţial în procesul de formare a mărturiei este evenimentul judiciar care are loc
indiferent de voinţa viitorului martor. În urma recepţiei senzoriale sunt identificate obiectele
din lumea care ne înconjoară. Există mai multe modalităţi de recepţie.
11. Cea mai des întîlnită este recepţia vizuală. În cele mai dese cazuri mărturia se bazează pe
senzaţiile vizuale. Percepţia unor însuşiri ale obiectelor este condiţionată atît de proprietăţile
obiective ale obiectelor cît şi de totalitatea de factori psiho- fiziologici şi personali
caracteristici martorului concret. Un factor obiectiv îl constituie intensitatea luminii. În acest
caz trebuie diferenţiat dacă faptele s-au desfăşurat în condiţii cu o iluminare naturală sau
artificială. Fapta a fost comisă ziua , în amurg sau în timp de noapte. Faptele recepţionate în
124
 timpul zilei se percep colorat. La o lumină crepusculară (amurg) – se percep într-o imagine
bitonală (gri închis sau gri deschis sau negru), faptele recepţionate în timpul nopţii sunt
percepute unitonal, într-o culoare închisă. În acest sens, susţinerile martorilor privind culoarea
feţii, părului, hainelor observate în timpul nopţii poate fi apreciat fie ca produsul fanteziei
provocat fie de o stare de spaimă, frică ş.a. fie prin faptul că martorul declară corect că a
perceput acest caracteristice în condiţiile unei vederi diurne, fie că martorul declară fals. Este
important de a lua în consideraţie şi fenomenul adaptării. Adaptarea la întuneric se petrece în
primele minute, cotele maxime sunt atinse peste o oră. La trecerea dintr-un mediu mai
întunecos la lumină ochiul se acomodează în două-trei minute. Este necesar de luat în
consideraţie şi calităţile psiho-fiziologice ale persoanei, starea vederii, fie unele vicii cum ar fi
spre exemplu daltonismul. La aprecierea mărturiilor este necesar de luat în consideraţie şi
raportul de distanţă. Vederea acţionează în următoarele limite – inferioară – 10 centimetri,
superioară – 450 de metri. O importanţă capătă şi condiţiile în care a fost efectuată observaţia,
cum ar fi condiţiile atmosferice – senin, ceaţă, etc.
12. La recepţia auditivă este necesar de corelat natura sunetului sau zgomotului cu vîrsta
martorului, distanţa de la obiectul cercetării şi eventualele obstacole.
13. La recepţia vorbirii, trebuie de luat în consideraţie că martorului nu i se cere de a reproduce
fidel termenii ce alcătuiesc o frază, ci numai sensul convorbirii. În aceste sens la aprecierea
unor asemenea probe, este necesar de a ţine seama de influenţele exercitate asupra senzaţiilor
auditive de către alte persoane.
14. Reproducerea sensului este influenţată şi de capacitatea de a înţelege vorbirea. De asemenea,
este necesar de a ţine seama şi de posibilităţile reale ale celui ce percepe de a înţelege
semnificaţia şi conţinutul unei convorbiri.
15. Mai rar în practica judiciară se întîlneşte recepţia cutanată, care se evidenţiază prin patru
categorii: senzaţii tactile(de atingere), senzaţii de cald, de rece, de durere (alică).
16. În ceea ce priveşte percepţia timpului este necesar de luat în consideraţie că în plan juridic nu
se operează cu noţiunea de percepere a duratei timpului dar a aprecierii acestei durate,
deoarece omul percepe direct durate foarte scurte de timp. În practică se pune problema
evaluării timpului în următoarele situaţii tipice: martorul trebuie să facă localizarea în timp a
unei infracţiuni. Localizarea exactă sau aproximativă depinde de calităţile martorului. În acest
sens este necesară căutarea unor puncte de referinţă (de exemplu fenomenul a fost efectuat
cînd la televizor se transmitea un meci). În unele cazuri timpul obiectiv nu este în concordanţă
cu timpul subiectiv. Un mediu monoton duce la dilatarea timpului subiectiv, un mediu cu un
interes treaz duce la comprimarea timpului subiectiv.
17. O importanţă considerabilă asupra mărturiei o are atenţia. Ea nu dispune de un conţinut
reflectoriu propriu, ci însoţeşte celelalte procese psihice. Mărturiei în mod predominant îi este
proprie atenţia involuntară, deoarece evenimentul care se produce se impune de la sine şi
martorul nu este pregătit în prealabil pentru a-l recepţiona. În unele cazuri, însă, atenţia poate
constitui obiectul probaţiunii, de exemplu în situaţia cînd a fost comisă o infracţiune prin
imprudenţă (şoferul nu era atent). În asemenea cazuri atenţia poate fi probată cu declaraţiile
unui martor care era în automobil.
18. Memorizarea este un proces psihic cu un grad mai mare de complexitate. La aprecierea
declaraţiilor este necesar de luat în consideraţie următoarele: memoria nu se reduce la o
întipărire, păstrare sau actualizare simplă, adică nu este o fotografiere a informaţiei, dar o
reflectare activă care presupune prelucrarea celor memorate. În al doilea rînd memoria este o
reflectare selectivă, ceea ce înseamnă că nu este posibilă o întipărire şi reflectare a tuturor
informaţiilor. Memoria este situativă, adică depinde de situaţie şi de factorii subiectivi ai
persoanei, memoria are un caracter inteligibil, adică este o operaţie a gîndirii. Memoria este
relativ fidelă, adică nu se poate de memorizat absolut faptul şi memoria are un caracter logic
şi raţional. Cu timpul memoria scade deci este necesar ca audierea să fie efectuată pe cît se
poate de urgent. În unele situaţii, ceea ce s-a pierdut în memorie poate apărea, de aceea
ascultarea repetată a martorilor poate avea efect.
La aprecierea declaraţiilor martorului trebuie de luat în consideraţie că în momentul expunerii
pot fi anumite denaturări: denaturări prin adiţie, adică prin adăugare a unor date care de fapt nu
au fost în realitate, prin omisiune, care pot fi provocate de uitare, cînd martorul este de bună-
125
 credinţă sau intenţionate cînd martorul este de rea –credinţă, denaturări prin substituie, cînd
martorul poate substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment
perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament , capacitatea de a se
expune, ş.a.
19. Privind citarea martorilor a se vedea comentariul la articolele 235-242
20. Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate sau este deţinută în stare de arest în
altă cauză penală se citează în calitate de martor prin intermediul administraţiei instituţiei date,
care asigură prezenţa persoanei în locul audierii.
21. Martorul nu trebuie să fie citat în zile de odihnă sau în timp de noapte, în afară de cazul care
nu suferă amînare. Nu se permite de a cita mai mulţi martori în acelaşi timp (în afară de
cazurile cînd va fi efectuată o confruntare). În cazul cînd persoana nu se prezintă, ea poate fi
adusă silit (vezi comentariul la art. 199). În cazul în care persoana nu poate să se prezinte în
timpul indicat, ea trebuie să informeze despre acest fapt ofiţerul de urmărire penală sau
instanţa. Motive întemeiate de neprezentare sunt boala, primirea tardivă a citaţiei sau alte
împrejurări care de fapt au lipsit persoana de posibilitatea de a se prezenta la timpul indicat.
22. Martorul minor este citat prin intermediul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, iar în alte
cazuri-prin intermediul administraţiei instituţiei speciale pentru minori. (vezi comentariul la
articolul 481).
23. În cazul cînd martorul este deţinut în stare de arest în cazul unei alte infracţiuni, este necesar
ca organul de urmărire să ia măsuri ca în locurile de detenţie martorul respectiv şi învinuitul să
nu poată comunica.
24. Ofiţerul de urmărire penală este obligat să stabilească identitatea martorului. Identitatea
martorului se stabileşte prin verificarea actelor personale (buletin, paşaport şi altele). În caz
cînd pot fi dubii în privinţa identităţii se constată prin alte documente veridice.
25. Dacă înainte de efectuarea audierii, ofiţerul de urmărire penală are dubii în privinţa faptului că
persoana cunoaşte sau nu limba în care se efectuează procedura, el este obligat de a constata în
care limbă persoana doreşte să depună declaraţii. Această prevedere se referă şi la martorul cu
anumite deficienţe (surdo-mut). În toate cazurile organul de urmărire şi instanţa sunt obligate
să pună la dispoziţie un interpret, fapt despre care se face menţiune în procesul verbal. În
situaţia cînd martorul este ascultat într-un spital, suferind de o boală psihică sau de o altă boală
gravă este obligatorie prezenţa medicului. Ofiţerul de urmărire penală este obligat de a
constata capacitatea martorului la moment de a depune declaraţii, în cazuri de necesitate,
audierea poate fi întreruptă reieşind din starea persoanei.
26. Explicarea drepturilor persoanei este obligaţia organului de urmărire penală reieşind din
drepturile constituţionale ale persoanei. Este necesar de a constata dacă prevederile articolului
90 al Codului de Procedură Penală sunt clare pentru martor. În caz de necesitate este necesar
de a lămuri o prevedere sau alta. Martorul este prevenit asupra răspunderii pe care o poartă în
caz de refuz de depunere a declaraţiei sau în caz de depunere a declaraţiei mincinoasă, făcută
cu bună ştiinţă. Persoanei minore i se explică clar despre necesitatea de a depune declaraţii
veridice, însă persoana nu se preîntîmpină pentru răspundere penală.
27. Referitor la imunităţile martorului a se vedea comentariul la articolul 90.
28. Se interzice ca la audierea martorului de a se pune anumite întrebări care urmăresc insultarea
sau umilirea persoanei.
29. Nu trebuie să fie apreciate ca o insultă sau umilire lămurirea legislaţiei (darea citirii a
articolelor Codului penal privitor la răspunderea pentru denunţare calomnioasă sau pentru
mărturie falsă, cît şi survenirea unor consecinţe negative pentru martor în caz de neîndeplinire
a acestor obligaţii.) Audierea nu poate avea loc în condiţii care sunt periculoase pentru viaţa şi
sănătatea persoanei. Martorul nu poate fi impus să declare despre anumite împrejurări, dacă
această declaraţie poate trauma psihic, insulta sau umili persoana.
Articolul 106
Locul audierii martorului
1. Potrivit articolului 106, audierea se desfăşoară la locul urmăririi penale sau cercetării
judecătoreşti. Referitor la locul efectuării urmăririi penale a se vedea comentariul la art. 257.
Referitor la competenţa teritorială a instanţei de judecată a se vedea comentariul la articolul 40.

126
 2. În unele cazuri legea admite efectuarea audierii în locul aflării martorului, dacă aceasta o
consideră necesar ofiţerul de urmărire penală sau instanţa. Audierea poate fi efectuată la locul de
trai, locul de serviciu sau un alt loc de aflare a martorului. Aceasta este posibil atunci cînd: este
necesar de a audia martorul imediat după terminarea percheziţiei sau a altei acţiuni procesuale sau
cînd este necesar imediat de audiat persoana la declaraţiile căreia este posibil să facă trimitere
învinuitul, sau persoanei audiate îi este dificil de a expune împrejurările date în alt loc decît în
locul unde fost evenimentul. De asemenea martorul poate fi audiat şi în cazul cînd starea sănătăţii
nu-i permite să se prezinte la ofiţerul de urmărire penală sau în instanţă.
3. Martorii pot fi ascultaţi la locul de trai şi în cazul cînd câţiva martori locuiesc, învaţă sau lucrează
în acelaşi loc sau nu este dorită publicitatea faptului că persoana a fost citată pentru a fi audiată.
Prezenţa poate fi dificilă reieşind şi din circumstanţe familiale, etc. Este necesară o motivaţie
specială în procesul verbal de audiere a martorului, dar în caz de necesitate pot fi anexate şi
anumite documente, spre exemplu cum ar fi certificatul de boală.
4. Poate fi audiată şi o persoană care se află în stare de arest, fiind bănuită sau învinuită într-o altă
cauză penală.
5. Despre faptul audierii persoanei la locul aflării acesteia, trebuie indicat în procesul verbal. În cazul
cînd apare necesitatea audierii unor martori care se află în afara hotarelor ţării, organul de
urmărire sau instanţa se adresează prin comisia rogatorie organului statului respectiv (vezi
comentariul la articolul 536)
Articolul 107
Timpul şi durata audierii martorului
1. Timpul zilei este intervalul de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00 (vezi comentariul la articolul
6).
2. Cazurile excepţionale sunt cazurile ieşite din comun, cazurile deosebite. Această abatere de la
regula generală poate avea loc doar în cazuri cînd amânarea audierii poate prejudicia considerabil
calitatea urmăririi penale sau pune în pericol securitatea publică. Potrivit articolului 6, punctul 6 al
Codului de procedură penală, caz care nu suferă amînare este pericolul real că se pot pierde sau
distruge probe, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori se vor
comite alte infracţiuni. Codul de Procedură penală interzice de a audia martorul pe o durată mai
mare de patru ore.
3. În cazul cînd starea sănătăţii persoanei nu permite de a audia persoana în timp de patru ore, durata
audierii trebuie să fie stabilită de către medic, care dă o concluzie.
4. Audierea minorului nu poate dura mai mult de două ore fără întrerupere (vezi comentariul la
articolul 479). Dacă este necesar de a efectua o audiere mai mult de patru ore, organul de urmărire
penală şi instanţa sunt obligate de a stabili o întrerupere nu mai mică de o oră pentru ca martorul
să poată să se odihnească sau să se alimenteze, dar durata generală pe zi nu poate depăşi opt ore
pentru adulţi şi patru ore pentru minori.
Articolul 108
Jurământul martorului
1. Potrivit articolului 108, martorul depune jurămînt în instanţa de judecată în cadrul examinării
cauzei în judecată. Dacă martorul este citat de către instanţa de apel şi audiat în cauză pentru
prima dată el de asemenea va depune jurământ. Dacă instanţa de apel va cita martorul pentru a
concretiza unele aspecte ale declaraţiilor anterioare jurământul nu este obligatoriu.
2. În cadrul urmăririi penale asigurarea fidelităţii martorului se efectuează prin semnătura acestuia în
procesul verbal de audiere. În cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată, jurământul nu este
suficient, martorul fiind obligat să semneze în procesul-verbal menţiunea referitor la prevenirea
despre răspunderea penală pentru declaraţii false sau refuzul de a depune declaraţii.
Articolul 109
Modul de audiere a martorului
Pînă la audierea martorului lui trebuie să i se aducă la cunoştinţă obiectul cauzei. Propunerea de a declara
despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte poate fi făcută fie prin informarea martorului despre
cauza care se urmăreşte şi în legătură cu care el a fost citat, fie prin amintirea fenomenului a cărui martor
el a fost. În cazul cînd se efectuează o audiere suplimentară, aceste chestiuni sunt în plus. În asemenea
cazuri se poate de pus direct întrebarea.

127
1. Audierea este o expunere liberă a martorului asupra împrejurărilor pe care le cunoaşte. Pe parcursul
audierii pot fi puse întrebări de concretizare. Acestea pot fi puse şi după ce martorul a expus tot ce
cunoaşte. Pot fi propuse, înaintate anumite probe (spre exemplu corpurile delicte), pentru a constata
atribuţia martorilor la acestea sau existenţa unor informaţii privind provenienţa sau importanţa acestor
probe.
2. Declaraţiile martorilor se detalizează pentru ca mai eficient să poată fi verificate. În legătură cu
aceasta sunt constatate sursele de informare, în legătură cu care martorul a memorizat anumite detalii
ale fenomenului şi cum acestea pot fi verificate, care din alte persoane poate fi audiată, în care
documente pot fi anumite date. Nu se poate de pus întrebări care cer nu informare factologică, dar
opinii, presupuneri , etc.
3. În cazul cînd martorul declară despre încălcarea unor atribuţii de serviciu de către unele persoane, este
necesar de a pune întrebarea care anume acte normative care reglementează această activitate au fost
încălcate. Aceasta se verifică prin analiza actelor normative respective.
4. În cazul cînd se constată contradicţii între declaraţiile anterioare şi cele prezente sau între declaraţiile
martorului şi altor martori sau altor persoane, se pun întrebări pentru descoperirea motivelor acestor
contradicţii, cât şi pentru înlăturarea lor.
5. Sugestibile sunt întrebările care prin formularea sa sugerează răspunsul dorit. Aşa spre exemplu,
întrebarea corectă va fi: „avea învinuitul ceva în mână?”. Întrebarea sugestivă va fi: ”avea învinuitul
în mână o geantă?”. Întrebările care nu se referă la premisa probelor sunt întrebările din care nu se
poate deduce concluzia.
6. În timpul audierii martorilor pot fi întocmite scheme pe care el le semnează.
Dacă în timpul audierii, martorul a utilizat anumite scheme, înscrieri sau documente, se recomandă ca
acestea să fie anexate la dosar.
7. La audierea martorului la faza de urmărire poate participa şi avocatul martorului (vezi comentariul la
articolul 92). Trebuie de luat în consideraţie că în cazul dat avocatul acordă doar asistenţă juridică
martorului şi se bucură de drepturile prevăzute de articolul 68. După finisarea audierii, în cazul cînd
au fost încălcate drepturile martorului, avocatul poate înainta un demers care se include în procesul
verbal.
8. Până la judecarea cauzei, martorul poate depune declaraţii în cadrul urmăririi, acestea pot fi date citire
în instanţă. Darea citirii declaraţiilor martorului poate avea loc în cazul când acesta are intenţia de a
pleca pe o durată îndelungată de timp peste hotarele ţării. Alte motive întemeiate pot fi boala gravă.
Judecătorul de instrucţie determină dacă este sau nu motiv întemeiat În asemenea cazuri procurorul
înaintează un demers judecătorului de instrucţie în care poate solicita audierea acestui martor. Această
regulă este o derogare de la regula generală potrivit căreia probele trebuie examinate într-un proces
judiciar public. În vederea asigurării principiului „egalităţii armelor” consfinţit de art. 6 al CEDO la
audiere participă activ şi celelalte părţi. Părţile au accesul liber la martor, având dreptul de a-i pune
întrebări. Procesul verbal este întocmit de către judecătorul de instrucţie. În cadrul judecării cauzei se
dă citire procesului verbal, fără ca martorul să fie citat în instanţă şi această probă are aceeaşi valoare
probantă ca şi probele examinate nemijlocit de către instanţa de judecată. Declaraţiile martorilor sunt
consemnate în procesul verbal.
Articolul 110
Modalităţi speciale de audiere a martorului şi protecţia lui
Prevederile articolului 110 sunt determinate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Reieşind din dreptul la proces echitabil, Curtea a dedus că toate probele în mod normal trebuie să fie
examinate într-un proces public, în prezenţa celui acuzat, ţinând cont de principiul contradictorialităţii.
Totuşi, Curtea nu a stabilit că declaraţiile indirecte sunt inadmisibile. Se accentuează că înainte de
începerea procesului sau pe parcurs, acuzatul trebuie să dispună în mod adecvat şi corespunzător de
posibilitatea să interogheze un martor.
1. În unele circumstanţe mărturia unui martor poate fi utilizată fără ca apărarea să fi interogat.
Aceste circumstanţe depind de volumul probelor acumulate şi dacă organele de urmărire penală
au luat măsurile necesare în vederea acordării posibilităţilor necesare pentru apărare. Curtea nu
permite utilizarea în calitate de probe a declaraţiilor făcute în faza urmăririi penale de către o
persoană care, conform legislaţiei naţionale, ulterior să refuze să depună mărturii în judecată.
Totuşi, persoana poate fi condamnată numai în cazul cînd există probe care confirmă declaraţia
(cauza ASCH, cauza UNTERPERTINCEF). Acelaşi lucru este valabil şi pentru declaraţiile
128
 unui martor care a dispărut ulterior şi astfel nu a putut fi citat în judecată (cauza ARTNER). În
general, atunci cînd Curtea examinează dacă declarantul a dispus de un proces echitabil,
caracterul delictului nu are nici o importanţă. Dificultatea combaterii unor anumite delicte,
problemele cauzate societăţii sunt luate în considerare dar nu sunt decise.
2. Intimidarea martorului în procesul penal poate îmbrăca mai multe forme – priviri
ameninţătoare, confruntări directe verbale sau fizice etc. Ameninţarea martorilor deseori apare
în domeniul crimei organizate. Acest fapt determină în multe cazuri ca martorul să ezite
depunerea mărturiei în instanţă. Curtea şi-a expus opinia în privinţa admisibilităţii declaraţiilor
martorilor anonimi (cauza Kostovski, cauza WIENTISCH, cauza DOORSOON, cauza Van
Mechellen), recunoscînd că toate probele trebuie examinate în prezenţa persoanei acuzate, într-
un proces public cu respectarea principiului contradictorialităţii. Curtea admite utilizarea
declaraţiilor martorilor în calitate de probe, chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o şedinţă
judiciară. Utilizarea declaraţiilor obţinute în faza urmăririi penale, în calitate de probe, nu
constituie o încălcare a alineatului 3, litera d) şi 1 din articolul 6, cu condiţia că drepturile
apărării se respectă. Aceste drepturi includ acordarea unei posibilităţi adecvate de contestare şi
audiere a martorului opoziţiei, în timpul depunerii mărturiei sau într-o fază ulterioară a
procesului. Conform Curţii Europene, o sentinţă de condamnare nu ar trebui să se întemeieze
doar pe declaraţiile martorilor anonimi. Prin martori anonimi se înţelege martori care au depus
declaraţii dar nu participă într-un proces public. Utilizarea declaraţiilor anonime poate fi
posibilă doar în cazul cînd sunt respectate condiţii stricte. Curtea Europeană a considerat că
interesele apărării trebuie să fie echilibrate în raport cu „interesele martorilor sau victimei
chemate să depună mărturii”.
3. În alte cauze (Kostovski şi WISCH) Curtea a stabilit că absenţa confruntării directe a martorilor
nu poate fi înlocuită cu posibilitatea punerii de întrebări scrise. Cunoaşterea identităţii
martorilor avea o importanţă crucială pentru posibilitatea apărării de a contesta declaraţiile lor.
Necunoaşterea identităţii persoanei audiate, poate duce la faptul ca apărarea să fie privată de
particularităţile care-i permit să demonstreze că această persoană poate să prejudicieze, este
ostilă sau nedemnă de încredere. Mărturiile sau alte declaraţii de incriminare pot fi nedemne de
încredere sau pur şi simplu eronate, iar apărarea este lipsită de posibilitatea contestării acestora
dacă nu dispune de informaţia care-i permite să testeze veridicitatea declaraţiilor, sau să-i pună
la îndoială credibilitatea.
4. Echilibrarea intereselor apărării în raport cu argumentele în favoarea menţinerii anonimatului
martorului creează anumite probleme, dacă martorii în cauză fac parte din forţele poliţiei.
Conform Curţii Europene, interesele lor şi cele ale familiilor lor, de asemenea necesită
protecţie conform Convenţiei Europene. Curtea recunoaşte că situaţia lor se deosebeşte într-o
oarecare măsură de situaţia martorilor dezinteresaţi sau a victimei. Ei datorează obligaţiunea
generală de supunere puterii executive a statului şi de obicei au relaţii cu organele de urmărire
penală. Din această cauză, mărturiile lor ar trebui aplicate doar în circumstanţe excepţionale.
Curtea totuşi recunoaşte că, cu condiţia respectării drepturilor apărării, poate fi legitim pentru
autorităţile poliţiei să dorească păstrarea anonimatului unui agent implicat în activităţi de
acoperire, pentru protecţia personală şi cea a familiei sale şi astfel încît să nu prejudicieze
viitoarelor operaţiuni secrete (cauza LUDI). Ţinând cont de dreptul la o justiţie echitabilă,
Curtea a constatat că orice măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie strict necesară.
Dacă o măsură mai puţin strictă poate fi suficientă, atunci anume această măsură trebuie
aplicată. În cauza van MECHLLEN curtea a constata că apărarea nu cunoştea identitatea
poliţiştilor martori şi nu avea posibilitatea să observe conduita lor în timpul interogatoriului, în
acest mod fiind lipsiţi de posibilitatea testării credibilităţii lor.
5. Prevederile alineatului 3, litera d) ale CEDO nu conţin restricţii cu privire la întrebarea pe care
acuzatul doreşte s-o pună martorului opoziţiei. Raţionamentul alineatului 3, litera d) este
satisfăcut numai în cazul în care instanţa judecătorească acordă inculpatului sau avocatului
posibilitatea deplină de interogare şi poate impune restricţii numai în caz de abuz evident sau
aplicare greşită a dreptului de interogare. În cauza IDAL şi cauza DOORSON, Curtea a
constatat că articolul 6, alineatul 3 , litera d), nu impune cerinţa de prezenţă şi interogare a
fiecărui martor indicat expres de inculpat. Referitor la citarea martorilor apărării şi interogarea
lor, legea naţională şi instanţele naţionale pot stabili condiţii şi impune restricţii, dar ţinând cont
129
 de faptul că acelaşi lucru este valabil şi pentru martorii opoziţiei. În acelaşi moment se constată
că sunt necesare unele iniţiative din partea acuzatului în vederea chemării martorului.
6. Potrivit articolului 110, modalităţi speciale de audiere a martorilor pot fi aplicate doar în
cauzele privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă. Potrivit
alineatului 5 a articolului 110, mijloacele tehnice respective sunt teleconferinţa cu imaginea şi
vocea distorsionate, adică cu anumite abateri ale imaginii sau vocii de la forma iniţială. Scopul
distorsiunii este de a împiedica recunoaşterea martorului.
7. În cazul cînd constată că există temeiuri de a considera că viaţa martorului, integritatea
corporală a sa sau a unei rude apropiate sunt în pericol, instanţa în cadrul judecării cauzei este
obligată din oficiu să dispună modalitatea specială de audiere a martorului.
8. Reieşind din faptul că judecătorul de instrucţie nu este implicat în efectuarea investigaţiilor, el
trebuie sesizat de către procuror pentru audierea specială a martorului. Cu aceeaşi cerere
judecătorului de instrucţie i se poate adresa partea vătămată. Atît martorul cît şi avocatul
acestuia pot de-asemenea înainta o cerere de aplicare a modalităţilor speciale la audiere.
9. Atît legea naţională cît şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, stabilesc că nu în toate
cazurile aceşti martori pot fi doar martori ai acuzării. Din aceste considerente este admis ca
aplicarea modalităţilor speciale să fie efectuată şi de un martor al apărării.
10. Este necesar de menţionat că în cadrul audierii speciale sunt întocmite două procese verbale –
un proces verbal în care sunt date despre identitatea reală a persoanei, care se consemnează de
către judecătorul de instrucţie şi se păstrează la sediul instanţei, sigilat, în condiţii de maximă
siguranţă a confidenţialităţii. Alt proces verbal în care sunt înregistrate declaraţiile martorului,
este întocmit în conformitate cu prevederile articolului 260 şi 261. În cazul cînd au fost utilizate
mijloacele tehnice video, casetele se anexează la procesul verbal şi se păstrează în instanţă.
Reieşind din prevederile articolului 389, alineatul 2 al Codului de procedură penală care
prevede că sentinţa de condamnare nu se poate baza în mod exclusiv ori principal pe
declaraţiile martorului depuse în procesul de urmărire şi citite în instanţa de judecată în absenţa
lor, aceste declaraţii pot fi utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care sunt confirmate
de alte probe.

Articolul 111
Declaraţiile şi audierea părţii vătămate
1. Declaraţiile părţii vătămate au aceeaşi natură juridică ca şi declaraţiile martorului (vezi
comentariul la articolele 105-110). Necesitatea evidenţierii într-un articol separat este
determinată de faptul că însăşi partea vătămată are un statut special în procesul penal, cît
şi faptul că declaraţiile ei poartă un caracter specific. Partea vătămată este o persoană
căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi deci se poate de constatat că ea are un interes în cauza
penală.
2. La audierea în instanţă partea vătămată de obicei cunoaşte toate materialele cauzei,
deoarece are dreptul să facă cunoştinţă cu acestea spre deosebire de martor.
În acelaşi moment partea vătămată poate percepe eronat unele împrejurări
reieşind din starea sa la momentul fenomenului infracţional cît şi după acesta.
Obligaţia părţii vătămate de a depune declaraţii veridice se combină cu dreptul de a depune
declaraţii. Spre deosebire de martor, persoana care este victimă a infracţiunii poate renunţa de
a alege calitatea de parte vătămată şi în acest caz ea nu va fi obligată să depună declaraţii.
3. Reieşind din faptul că partea vătămată este nu un simplu martor ocular al fenomenului dar un
participant la evenimente şi o persoană care-şi apără interesele legitime, în obiectul
declaraţiilor pot fi incluse şi anumite împrejurări, circumstanţe, care nu se includ în obiectul
declaraţiilor martorului. Spre exemplu, în caz cînd este înaintată o versiune privind starea de
neputinţă a victimei, în obiectul declaraţiilor poate fi inclusă şi chestiunea privind
conştientizarea de către această persoană a caracterului şi importanţei acţiunilor comise de
către făptuitor, cît şi motivul neopunerii rezistenţei.
4. În infracţiuni ce ţin de ameninţarea cu violenţă, în afară de circumstanţele prevăzute de
articolul 96, alineatul 1, punct 1 se constată şi perceperea subiectivă de către victimă a
caracterului ameninţării. În obiectul declaraţiilor se poate include şi versiunea privind
comportamentul provocator sau neglijent al victimei, cât şi anumite circumstanţe care
130
 caracterizează personalitatea şi acţiunile acesteia. În acelaşi moment, informaţiile care trebuie
să fie obţinute, au anumite limite, violarea cărora poate duce la violarea drepturilor
constituţionale ale persoanei.
5. Într-o cauză penală, trebuie de constata doar faptele care au referinţă la cauza penală, adică
care au tangenţă cu obiectul probaţiunii cît şi datele care caracterizează relaţiile între partea
vătămată, învinuit şi alţi subiecţi, care sunt cointeresaţi în rezultatul examinării cauzei.
6. La stabilirea obiectului audierii părţii vătămate şi la utilizarea anumitor date în proces este
necesar de a lua în consideraţie dreptul la ocrotirea inviolabilităţii persoanei, vieţii private cît şi
la alte principii. Din aceste considerente articolul 111 stabileşte că în cazul unor infracţiuni
sexuale se interzice inculpatului sau apărătorului de a prezenta anumite probe despre
pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în urma
unui demers înaintat instanţei care este examinat în şedinţă închisă, la care participă inculpatul
şi procurorul. Instanţa, printr-o încheiere admite sau respinge demersul. Admiterea demersului
poate avea loc doar în cazul cînd omiterea acestor date prezentate de inculpat ar putea să
prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi, nu toate probele vor fi prezentate, dar numai acelea
pe care le va considera instanţa ca pasibile de administrare. Aceeaşi regulă se referă şi la
eventualele întrebări care îi pot fi puse de părţi unei victime a infracţiunii sexuale.
7. Dacă drepturile victimei, în unele infracţiuni care au cauzat moartea persoanei, au trecut la
rudele apropiate, această persoană nu se audiază, dacă nu deţine informaţie despre
împrejurările cauzei. În cazul cînd dispun de asemenea informaţii, aceste persoane se audiază
în calitate de martori. Prevederile articolului 21, potrivit cărora nimeni nu poate fi silit să
mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate , asupra soţiei , logodnicului şi
logodnicei, se răsfrânge şi asupra părţii vătămate.
8. La aprecierea declaraţiilor părţii vătămate se ţine cont de faptul că acestea au aceeaşi valoare
probantă ca şi alte probe în proces. În cazul cînd au fost mai multe audieri, se constată dacă nu
au fost contradicţii între aceste declaraţii, cît şi dacă nu sunt contradicţii cu alte probe. În cazul
cînd sunt probe contradictorii, în lipsa probelor care confirmă veridicitatea declaraţiilor părţi
vătămate, aceste probe nu pot fi puse în baza sentinţei.
9. Nu poate fi dată o apreciere separată „prevalatorie” a declaraţiilor victimelor din rândul
poliţiei, militarilor şi altor reprezentanţi ai organelor de forţă, care au devenit victime ale
infracţiunilor în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Declaraţiile acestor persoane
trebuie să se aprecieze în cumul cu toate probele constatate în cauza penală.

Articolul 112
Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile
1. Referitor la statutul procesual al părţii civile şi părţii civilmente responsabile a se vedea
comentariul articolelor 61,62,73,74.
2. Dacă prejudiciul a fost cauzat persoanei fizice, ea poate fi recunoscută nu doar în calitate de parte
civilă dar şi de parte vătămată, cînd acceptă. În asemenea cazuri, persoana poate fi audiată în
calitate de parte vătămată. În situaţia cînd victima nu acceptă să fie parte vătămată, ea poate
înainta o acţiune civilă fiind recunoscută ca parte civilă. În ceea ce priveşte persoana juridică, ea
participă în proces prin reprezentant, care poate depune anumite declaraţii referitor la acţiunea
civilă înaintată.
3. Declaraţiile părţii civile şi civilmente responsabile spre deosebire de declaraţiile părţii vătămate
se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. Aceasta înseamnă că partea civilă
şi civilmente responsabilă nu sunt obligate să depună declaraţii, iar în cazul acceptării să depună
declaraţii nu sunt obligate să depună jurământ.
4. În cazul când declaraţiile pe care le depune partea civilă depăşesc obiectul acţiunii civile atunci ea
poate fi ascultată în calitate de martor cu respectarea tuturor prevederilor ce ţin de audierea
martorului.
Articolul 113
Confruntarea

1. Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putând fi folosit de către organul de

urmărire penală în cazul cînd se constată că există divergenţe între declaraţiile persoanelor
131
 ascultate în aceeaşi cauză. Prin confruntare, pe lîngă lămurirea divergenţelor existente în
declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru
rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de verificare a
declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută. Confruntarea
nu se efectuează numai în cadrul urmăririi, dar şi în cadrul judecării. Reieşind din prevederile
articolului 375, care stabileşte că în cadrul judecăţii pot fi efectuate alte acţiuni procesuale.
2. Confruntarea este ascultarea concomitentă a două persoane cu scopul înlăturării divergenţelor
între declaraţiile anterioare. În legătură cu aceasta este inadmisibil ca la confruntare să
participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în declaraţiile anterioare referitor la
unele şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt absente divergenţele, confruntarea nu se efectuează.
3. La confruntare pot să participe oricare dintre părţi care au fost anterior ascultaţi (martorii,
partea vătămată, învinuitul, inculpatul). Confruntarea poate avea loc în orice formă – fie între
doi învinuiţi, fie între învinuit şi partea vătămată, martor – partea vătămată, etc. Divergenţe pot
fi considerate în cazul cînd acestea se referă la calificarea faptei, prejudiciul cauzat,
participarea unei persoane la fapta criminală şi alte împrejurări care au importanţă pentru
cauză. Organul de urmărire sau instanţa determină în ce cazuri este necesară confruntarea.
Dreptul de a cere efectuarea unei confruntări o au şi părţile la proces. În cazul cînd organul de
urmărire respinge cererea de a efectua confruntarea este necesar de motivat faptul inexistenţei
divergenţelor în declaraţiile anterioare.
4. Se cere de menţionat în acelaşi moment că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat
în unele hotărâri evitarea confruntărilor între bănuit, învinuit, martor în timpul procesului
(cauzele Kostovsky şi Van MCHELLEN). Astfel Curtea a accentuat importanţa confruntării
dintre partea apărării şi partea acuzării cît şi martor.
5. Ca şi la audiere, la confruntare participă şi avocatul, fie în calitate de apărător al învinuitului,
bănuitului, inculpatului, fie în calitate de avocat al părţii vătămate sau al martorului, în situaţia
cînd aceste părţi sunt asistate. Înainte de începerea confruntării, martorii şi partea vătămată
sunt preîntâmpinaţi de răspunderea penală pentru refuzul de a depune declaraţii şi pentru
depunerea mărturiilor false. În cazul cînd unul dintre participanţii la confruntare nu cunoaşte
limba în care se desfăşoară procesul, este invitat interpretul (sau interpreţii, în cazul cînd ambii
cunosc alte limbi decît cea în care se desfăşoară procesul).
Dacă la confruntare participă minorul, organul de urmărire invită în afară de apărător şi
pedagogul sau psihologul cît şi reprezentanţii legali.
6. O mare importanţă pentru efectuarea corectă şi deplină a confruntării o capătă înregistrările
audio sau video. Aceasta va da posibilitate în continuare ca instanţa cît şi ceilalţi subiecţi să
analizeze comportamentul participanţilor la confruntarea şi efectuarea legală a confruntării.
Înregistrarea video sau audio se efectuează după regulile efectuării audierii.
7. Ordinea de efectuare a confruntării este stabilită de către persoana care efectuează
confruntarea. Persoanelor participante la confruntare li se anunţă drepturile şi obligaţiile.
8. Persoana care efectuează confruntarea determină care va fi consecutivitatea chestiunilor puse
în faţa participanţilor, inclusiv şi cine dintre participanţii la confruntare va răspunde primul.
Este important de a asigura ca între participanţi să nu existe o comunicare necontrolată în
timpul confruntării, o influenţă unul asupra altuia, o înţelegere prealabilă, şi altele.
9. Dacă este necesar de a înlătura divergenţele referitor la mai multe circumstanţe, este cel mai
raţional de a chestiona ambele persoane referitor la o împrejurare, după aceea asupra altei
împrejurări, ş.a.m.d. În primul rînd se stabileşte dacă persoanele se cunosc şi care sunt relaţiile
dintre ele. Persoanele îşi pot pune întrebări una alteia, după ce ambele au fost audiate asupra
unei circumstanţe, fie după terminarea întregii confruntări. În cazul cînd participanţii la
confruntare îşi pun întrebări unul altuia, persoana care efectuează confruntarea poate să
înlăture o întrebare sau alta dacă aceasta nu se referă la circumstanţa examinată. În cazul cînd
o parte a confruntării încearcă să ameninţe sau să întreprindă alte acţiuni ilegale, este raţional
ca confruntarea să fie întreruptă iar despre acest fapt să fie consemnat în procesul verbal.
10. În timpul confruntării este interzis de a da citire declaraţilor anterioare ale participanţilor, cît
şi reproducerea înregistrărilor sonore sau video. Aceasta se admite doar după ce au fost depuse
declaraţii şi aceste declaraţii au fost consemnate în procesul verbal. Se interzice de asemenea

132
 de a da citire declaraţiilor anterioare în cazul cînd una din părţi a refuzat de a participa la
confruntare.
11. Apărătorul bănuitului, învinuitului şi inculpatului, avocatul părţii vătămate şi al martorului,
pedagogul, psihologul sau reprezentantul legal pot pune de asemenea întrebări participanţilor
la confruntare cu permisiunea persoanei care efectuează confruntarea.
12. Reieşind din faptul că confruntarea se efectuează cu respectarea dispoziţiilor referitoare la
audiere, pe parcursul confruntării pot fi prezentate de către persoana care efectuează
confruntarea anumite corpuri delicte , documente cît şi alte probe.
13. Decurgerea confruntării este înregistrată în procesul verbal. În procesul verbal se indică unde,
cînd, pe parcursul a cărui timp, de către cine a fost efectuată confruntarea, cine a participat la
confruntare, dacă unul dintre participanţi este martor sau parte vătămată se indică faptul
preîntâmpinării pentru răspunderea penală în caz de depunere a mărturiilor false sau pentru
refuz de a depune mărturii. În continuare se fixează declaraţiile participanţilor, întrebările puse
de către persoana care efectuează confruntarea, de către participanţi la confruntare cît şi de
către alte persoane care au participat la confruntare.
Dacă persoanelor care au participat la confruntare li s-au prezentat anumite corpuri delicte sau
documente, despre acest fapt de asemenea se înscrie în procesul verbal. În procesul verbal se
indică şi faptul că a fost utilizată înregistrarea video sau sonoră.
14. În practică se cunosc două modalităţi de întocmire a proceselor verbale: prima, cînd pagina se
divizează în două părţi pe o parte se înregistrează întrebările şi răspunsurile unei părţi la
confruntare, iar pe alta întrebările şi răspunsurile altei părţi la confruntări, fie cînd întrebările şi
răspunsurile, cu respectarea consecutivităţii se înscriu la rînd.
Articolul 114
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii
esenţa acestei acţiuni procesuale constă în verificarea unor declaraţii anterioare a martorilor, părţii
vătămate, bănuitului, învinuitului, în scopul stabilirii veridicităţii acestor informaţii. Reprezentantul
organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută anterior, decide de a efectua această acţiune
procesuală, cu scopul de a concretiza, de a verifica , dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea
declaraţiilor include în sine şi cercetarea la faţa locului, dar această cercetare nu este identică cu
cercetarea propriu – zisă şi se efectuează numai cu scopul de a compara declaraţiile cu împrejurările reale.
Acţiunea procesuală presupune şi depunerea declaraţiilor la locul comiterii infracţiunii, reieşind din
împrejurările concrete fixate în locul respectiv. Dacă în urma rezultatului verificării declaraţiilor apare
necesitatea de reconstituire a faptei aceasta va fi o acţiune procesuală independentă.
1. Ca participanţi obligatorii ai acestei acţiuni procesuale sunt persoanele a căror declaraţii necesită a fi
verificate – martorul, partea vătămată, bănuitul, învinuitul. În caz de necesitate poate să participe şi
specialistul. Specialistul participă atît la iniţiativa reprezentantului organului de urmărire penală cît
şi la cererea uneia din părţi. Reprezentantul organului de urmărire penală poate să respingă motivat
cererea uneia din părţi cu privire la participarea specialistului. În caz cînd persoanele nu cunosc
limba în care se desfăşoară procesul, participă interpretul. În toate cazurile cînd participă bănuitul
sau învinuitul, participă şi apărătorul. Martorul şi partea vătămată pot cere ca la efectuarea acestei
acţiuni procesuale să participe şi avocatul lor.
2. Înainte de a începe verificarea declaraţiilor tuturor participanţilor li se anunţă drepturile şi obligaţiile
sale. Obiectul declaraţiilor este acelaşi ca şi în cadrul audierii. După expunerea liberă reprezentantul
organului de urmărire poate pune întrebări. Întrebări de asemenea pot pune apărătorul, specialistul şi
reprezentantul legal.
3. Pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii pot fi descoperite şi unele corpuri delicte
sau documente care, fie că n-au fost descoperite în timpul efectuării cercetării la faţa locului, fie că
cercetarea la faţa locului nu a fost efectuată. În asemenea cazuri, aceste mijloace de probă se ridică
şi se înscriu în procesul verbal al verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, ceea ce înseamnă că nu
este necesar de efectuat cercetarea la faţa locului propriu-zisă.
4. Cerinţa de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la verificarea declaraţiilor la
faţa locului şi de a nu le pune în pericol sănătatea lor este caracteristică şi altor acţiuni procesuale.
Persoana este în drept să refuze de a participa la această acţiune procesuală, dacă consideră că există
un asemenea pericol şi în asemenea cazuri procurorul trebuie să intervină pentru a soluţiona
situaţia conflictuală. Este inadmisibil ca la verificarea declaraţiilor la faţa locului să se pune
133
 întrebări sugestive, sau printr-o altă formă să se influenţeze asupra rezultatelor verificării
declaraţiilor la locul infracţiunii. De asemenea nu se admite atragerea concomitentă a mai multor
persoane ale căror declaraţii necesită a fi verificate.
5. Reieşind din importanţa acestei acţiuni procesuale, este deosebit de important de a efectua
înregistrările video sau în caz de imposibilitate de a fotografia decurgerea acestei acţiuni procesuale.
Imprimările vor fi anexate la procesul verbal.
6. În timpul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii se întocmeşte un proces verbal unde se înscriu
toate declaraţiile persoanei, inclusiv răspunsurile la chestiunile puse de către reprezentantul
organului de urmărire penală, apărătorul, specialistul, reprezentantul legal. Procesul verbal trebuie
să fie semnat de către persoana care l-a întocmit cît şi de persoana care a participat la această acţiune
procesuală, cît şi celelalte persoane care au asistat. La procesul verbal pot fi anexate, pe lîngă
imprimările care au fost efectuate şi diferite schiţe, documentele şi obiectele ridicate.
Articolul 115
Aplicarea înregistrărilor audio sau video la audierea persoanelor
1. Înregistrările audio sau video se aplică nu numai la audierea învinuitului, bănuitului,
inculpatului şi a părţii vătămate, dar şi la efectuarea celorlalte acţiuni procesuale fiind
aplicabile regulile stabilite de articolul 115.
2. Aplicarea înregistrărilor audio sau video are importanţă la asemenea acţiuni procesuale cum ar
fi percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, cercetarea la faţa locului, inclusiv în domiciliu,
examinarea corporală, reconstituirea faptei şi experimentul, deoarece la asemenea acţiuni
procesuale nu participă martori asistenţi.
3. Lipsa martorilor asistenţi la asemenea acţiuni procesuale poate duce la abuzuri din partea
organelor de urmărire şi la aprecierea rezultatelor acestor acţiuni procesuale, instanţa poate să
se ciocnească de dificultăţi, examinînd numai procesul verbal. Prezenţa imprimărilor poate crea
un tablou mai clar privind efectuarea acţiunii procesuale. Astfel, aceste imprimări vor contribui
la pronunţarea unei hotărâri legale şi întemeiate.
4. Aplicarea la efectuarea acţiunilor procesuale a înregistrărilor audio sau video nu înlocuiesc
procesele verbale fiind utilizate concomitent. Înregistrarea audio sau video nu poate înlocui
procesul verbal.
5. Estre necesar ca în procesul verbal, înscrierea să fie de la prima persoană şi, pe cât se poate,
cuvînt în cuvînt.
6. Înregistrarea audio sau video trebuie să se efectueze de la începutul acţiunii procesuale şi pînă
la sfârşit. Nu se admite înregistrarea unei părţi a acţiunii procesuale, ca şi repetarea specială
pentru înregistrare. Înregistrarea trebuie să fie fără întreruperi, cu indicarea orei şi datei pe
peliculă. În cazul când apare necesitatea unor întreruperi, despre aceasta se indică în procesul
verbal, inclusiv indicându-se motivele întreruperii înregistrării, ora întreruperii, cât şi
momentul reluării înregistrării.
Articolul 116
Prezentarea persoanei spre recunoaştere
1. După natura sa, prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală pe parcursul căreia, unei
persoane i se prezintă alte persoane sau obiecte cu scopul constatării asemănărilor sau deosebirilor cu
persoanele sau obiectele examinate anterior, în împrejurări care au legătură cu fapta examinată. Codul
de procedură Penală face divizare în două articole între prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi
prezentarea spre recunoaştere a obiectelor.
2. Practica mai cunoaşte şi asemenea prezentări spre recunoaştere cum ar fi a textelor, a construcţiilor, a
terenurilor , cadavrelor, animalelor, etc.
3. În calitate de persoană chemată spre a face recunoaşterea pot participa persoane care au urmărit
infracţiunea sau circumstanţele ce au atribuţie la infracţiune, au memorizat anumite calităţi
individuale a persoanelor sau obiectelor care au o relevanţă la infracţiune (martorul, partea vătămată,
învinuitul, bănuitul).
4. În timpul prezentării spre recunoaştere, persoana chemată să recunoască, luând în consideraţie
calităţile memorizate şi cele prezentate depune declaraţii privind asemănările sau deosebirile dintre
acestea.
5. Pot fi prezentate spre recunoaştere bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul. Persoana trebuie
prezentată spre recunoaştere dacă o altă persoană la audiere declară că a văzut pentru prima dată
134
 această persoană în circumstanţe ce ţin de fapta urmărită, această persoană nu a cunoscut-o mai
înainte, sau o cunoaşte, însă cel prezentat spre recunoaştere neagă acest fapt, sau în cazul cînd
persoana chemată spre recunoaştere nu cunoaşte datele personale a celui prezentat (numele,
prenumele). Nu poate fi prezentată spre recunoaştere o persoană altei persoane, dacă ambii nu neagă
faptul că se cunosc.
6. Cel mai des utilizat în practică este prezentarea spre recunoaştere frontală, dar poate fi şi prezentarea
din profil, din spate, prezentarea mersului persoanei , a vocii, etc.
7. Prezentarea spre recunoaştere este precedată de audierea persoanei care este chemată spre a face
recunoaşterea. Pe parcursul audierii se constată circumstanţe care au precedat momentul perceperii
persoanei. Este necesar de a obţine răspuns la anumite chestiuni, şi anume: în ce împrejurări a fost
observată persoana prezentată spre recunoaştere, cît timp a fost efectuată observarea, în ce condiţii a
fost efectuată observarea, cine a mai urmărit sau putea să observe. În procesul audierii celui chemat
spre a recunoaşte este necesar de a constata anumiţi factori obiectivi de urmărire: în ce împrejurări a
fost observată sau auzită persoana, în legătură cu ce împrejurări cel care recunoaşte se afla în locul
respectiv, în ce timp al zilei sau nopţii a fost efectuată observarea; care au fost condiţiile de iluminare,
cît timp a durat observarea, cît şi factorii subiectivi, care influenţează asupra obiectivităţii perceperii:
starea văzului şi a auzului; calităţile memoriei, dacă destul de bine a memorizat persoana, dacă a atras
atenţia la anumite calităţi individuale, dacă le poate descrie, dacă dispune de anumite particularităţi
individuale care-i deosebeşte de alţi indivizi, dacă e în stare să identifice persoana în rândul altor
persoane asemănătoare.
8. Nu în toate cazurile, la audierea care anticipează prezentarea spre recunoaştere, cel care face
recunoaşterea poate să-şi amintească toate calităţile individuale ale persoanei observate. În cazul cînd
i se prezintă spre recunoaştere, el poate să-şi amintească despre asemenea calităţi despre care nu a
indicat în timpul audierii prealabile. Acesta este un proces psihologic care poate fi lămurit şi nu
mărturiseşte despre contradicţii în declaraţiile anterioare. În acelaşi timp, la analiza unor astfel de
situaţii este necesar de stabilit dacă celelalte calităţi individuale, invocate de către cel chemat spre a
face recunoaştere, corespund cu calităţile persoanei prezentate spre recunoaştere, iar calitatea scăpată
din vedere este mai greu de memorizat.
9. Nu este admis de a prezenta o persoană spre recunoaştere mai multor persoane consecutiv, deoarece
obiectivitatea recunoaşterii va fi pusă la îndoială, reieşind din faptul că declaraţiile lor vor depinde
una de alta. Legea interzice efectuarea prezentării spre recunoaştere repetat la care participă aceleaşi
persoane (atât cel prezentat cât şi cel chemat).
10. Este deosebit de important respectarea prevederilor legale privind procedura de prezentare spre
recunoaştere. Ignorarea cerinţelor legii privind prezentarea spre recunoaştere a persoanei cu cel puţin
patru asistenţi procesuali de acelaşi sex, asemănători la exterior, este o încălcare gravă care duce la
pierderea valorii probante a datelor obţinute.
11. Se consideră că persoanele sunt asemănătoare dacă acestea nu se deosebesc după: vârstă, forma
corpului, înălţime, forma şi culoarea feţii, părului, ochilor, coafurii, culoarea şi modelul
îmbrăcămintei, dacă nu au anumite semne particulare.
12. La efectuarea acţiunii procesuale, persoana care efectuează prezentarea spre recunoaştere este obligată
să constate dacă persoana chemată spre a recunoaşte este convinsă în concluziile sale, deoarece
învinuirea nu poate să se bazeze pe recunoaşterea exprimată fără o convingere suficientă. Aceeaşi
situaţie este şi cînd apar dubii în privinţa corectitudinii concluziilor persoanei care recunoaşte.
13. Organul de urmărire este obligat să-i propună persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul
pe care-l doreşte printre asistenţii procedurali. Despre aceasta în mod obligatoriu se face menţiune în
procesul verbal. Propunând persoanei să ocupe oricare loc printre asistenţii procedurali este necesar
de luat în consideraţie că chiar respectînd această prevedere recunoaşterea va fi considerată
neveridică, dacă persoana care urmează a fi recunoscută a fost pusă în asemenea condiţii care îl
evidenţiau din cercul persoanelor prezentate spre recunoaştere.
14. Datele obţinute în timpul recunoaşterii nu pot fi recunoscute ca probe care prevalează asupra altor
probe, dar trebuie apreciate în cumul cu celelalte probe.
15. Doar în situaţia cînd prezentarea spre recunoaştere este imposibilă se poate efectua recunoaşterea
după fotografia acestuia.
În situaţia cînd persoana se află în căutare sau fiind grav bolnavă se află la tratament într-o instituţie
medicală, poate fi făcută prezentarea spre recunoaştere după fotografii.
135
16. La prezentarea fotografiilor trebuie de respectat cerinţele alineatului 3 al articolului 116 privind
asemănarea persoanei. Fotografiile trebuie să fie de aceeaşi mărime (alb-negru sau color), cît şi
aceeaşi distanţă de fotografiere . În cazul cînd a fost efectuată prezentarea spre recunoaştere în baza
fotografiei, este necesar de menţionat în procesul verbal motivele neprezentării spre recunoaştere a
persoanei.
17. Reieşind din importanţa acestei acţiuni procesuale şi din necesitatea asigurării drepturilor şi garantării
drepturilor persoanei prezentate spre recunoaştere, este necesar ca la această acţiune procesuală să
participe apărătorul.
18. În procesul verbal al prezentării spre recunoaştere, pe lîngă datele prevăzute de articolul 260 trebuie
să includă: date privind persoana chemată spre a recunoaşte, statutul său procesual, date privind
persoanele prezentate spre recunoaştere, condiţii de efectuare a acţiunii procesuale, date privind
apărătorul.
19. În procesul verbal se includ date privind asistenţii procedurali. Este necesar ca în procesul verbal să se
indice date despre anunţarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor, cît şi responsabilitatea
prevăzută pentru nerespectarea acestor obligaţii, decurgerea acestei acţiuni procesuale.
20. Declaraţiile persoanei chemate spre a recunoaşte se înscriu pe cît de posibil de detaliat. În acest sens
este deosebit de important de a indica în baza căror criterii persoana a indicat anume la persona dată.
Procesul verbal se semnează de către toţi participanţii. De asemenea, în procesul verbal sunt indicate
şi obiecţiile participanţilor la aceste acţiuni procesuale.
21. Spre deosebire de alte acţiuni procesuale, la prezentarea spre recunoaştere a persoanelor, unul dintre
participanţi care este persoana prezentată spre recunoaştere, indiferent de faptul dacă a fost recunoscut
sau nu ia cunoştinţă cu procesul verbal, inclusiv, evident nu-l semnează. Această prevedere legală este
îndreptată spre asigurarea secretului urmăririi penale. Persoana recunoscută poate face cunoştinţă cu
procesul verbal fie la o etapă a urmăririi cînd consideră necesar ofiţerul de urmărire penală sau
procurorul, fie la terminarea urmăririi cînd face cunoştinţă cu toate materialele cauzei.
22. Prezentarea în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut se efectuează în două
forme: 1. persoana chemată spre recunoaştere şi cei prezentaţi spre recunoaştere se află în diferite
birouri cu un perete comun, în care se află un geam cu sticlă specială. În al doilea caz cel prezentat
spre recunoaştere şi cel chemat spre recunoaştere se află în diferite birouri, în biroul unde se află cei
prezentaţi spre recunoaştere se stabileşte o cameră care-i fixează toţi cei prezentaţi.
Articolul 117
Prezentarea obiectelor spre recunoaştere
1. Prezentarea obiectelor spre recunoaştere se efectuează după aceleaşi reguli procesuale ca şi
prezentarea persoanelor. (vezi comentariul la articolul 116).
2. Persoanele sunt audiate în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut obiectul, asupra
semnelor şi particularităţile distinctive pe care le-au memorizat în legătură cu aceasta
întocmindu-se un proces verbal. Dacă persoana chemată spre recunoaştere nu a memorizat un
obiect oarecare acţiunea procesuală nu se efectuează.
3. La prezentarea spre recunoaştere a obiectelor trebuie de ţinut cont de faptul că omogene sunt
nu numai obiectele care au aceeaşi denumire şi destinaţie, dar şi aceleaşi dimensiuni, formă,
model, culoare, tip.
4. Obiectele se prezintă cu cel puţin alte două obiecte. Obiectele printre care se află şi obiectul
prezentat spre recunoaştere trebuie să fie necunoscute persoanei care este chemată spre
recunoaştere, pentru ca acesta să nu cunoască anumite particularităţi sau caracteristici
individuale.
5. Nu este raţional de a efectua prezentarea spre recunoaştere dacă lipsesc anumite calităţi
distinctive ale obiectului. (de exemplu prezentarea cerealelor sustrase fără un anumit ambalaj).
6. La prezentarea cadavrului spre recunoaştere nu se aplică regula privind un număr oarecare de
exemplare. De regulă, recunoaşterea cadavrului se efectuează în situaţiile cînd este imposibil de
a obţine anumite date privind decedatul după acte, sau în cazul cînd exteriorul este considerabil
schimbat. Se admite prezentarea spre recunoaştere ale unor părţi ale cadavrului, dacă pe acestea
se pot observa anumite semne particulare care ar permite de a stabili personalitatea decedatului
(spre exemplu, tatuajul). Cadavrul se prezintă în hainele în care a fost descoperit. Dacă
exteriorul cadavrului a fost supus unor modificări esenţiale, ofiţerul de urmărire sau procurorul
poate pune în sarcina medicului legist de a efectua toaleta cosmetică.
136
 7. Excepţie de la regula generală privind numărul de exemplare o face şi situaţia cînd se prezintă
spre recunoaştere un obiect de anticariat, alte obiecte pentru care este imposibil de a alege şi
prezenta un analog.
8. Ofiţerul de urmărire penală sau procurorul poate pune în sarcina specialistului curăţirea
obiectului prezentat spre recunoaştere de murdărie, rugină şi alte stratificări. Condiţia în acest
caz este că aceasta nu trebuie să-l distrugă ca mijloc de probă.
9. Prezentarea spre recunoaştere a obiectelor are o particularitate care se exprimă prin faptul că
aceste obiecte de regulă sunt corpuri delicte. Din aceste considerente, pînă la prezentarea spre
recunoaştere aceste obiecte se cercetează.
Articolul 118
Cercetarea la faţa locului
1. Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală care poate fi efectuată pînă la pornirea
urmăririi penale. (vezi comentariul la articolul 279). Această acţiune procesuală constă în
cercetarea vizuală a locului faptelor, a terenurilor, a încăperilor, obiectelor, documentelor,
animalelor, cadavrelor umane sau ale animalelor. Scopul cercetării la faţa locului constă în
descoperirea urmelor infracţiunii şi mijloacele materiale de probă, pentru a stabili circumstanţele
care au importanţă pentru cauză, inclusiv circumstanţele infracţiunii, iar sarcinile - în cercetarea şi
fixarea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea cu scopul de a descoperi caracterul şi
mecanismul fenomenului; descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii care în continuare poate să
servească ca corpuri delicte; descoperirea unor semne caracteristice persoanelor care au participat
la comiterea infracţiunii (numărul lor, vârsta aproximativă, datele fizice, prezenţa anumitor
deprinderi, capacităţi, diferite devieri psihice, cît şi cunoaşterea de către făptuitor a unor date
privind activitatea victimei); stabilirea unor circumstanţe care caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, timpul, modul, acţiunile făptuitorului, consecinţele infracţiunii, legătura cauzală dintre
faptă şi consecinţe, descoperirea unor elemente care ar caracteriza motivul şi scopul infracţiunii;
descoperirea circumstanţelor care ar contribui la comiterea infracţiunii. Realizarea sarcinilor
cercetării permite de a obţine anumite date iniţiale care sunt deosebit de importante şi contribuie la
descoperirea infracţiunii.
2. Cercetarea poate fi efectuată atît în cadrul urmăririi penale cît şi în cadrul examinării cauzei în
instanţa de judecată.
3. Cercetarea vizuală a obiectelor poate avea loc şi în cadrul reţinerii, percheziţiei, ridicării,
sechestrării corespondenţei, experimentului, verificării la faţa locului, reconstituirii faptelor ş.a. În
acest caz, însă, cercetarea vizuală nu constituie o acţiune procesuală independentă.
4. Pentru efectuarea cercetării la faţa locului nu este necesară emiterea, întocmirea unei ordonanţei,
însă în cazul cercetării la faţa locului în domiciliu este obligatorie emiterea ordonanţei şi
înaintarea unui demers judecătorului de instrucţie (vezi comentariul la articolul 304). Judecătorul
de instrucţie autorizează efectuarea cercetării la faţa locului în domiciliu printr-o încheiere (vezi
comentariul la articolul 305). Doar în cazuri excepţionale cercetarea la faţa locului în domiciliu
poate avea loc fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a
procurorului (vezi comentariul la articolul 301).
5. Cercetarea se efectuează de către ofiţerul de urmărire penală, procuror sau după caz de către
instanţă. Cercetarea efectuată de către specialist sau expert nu este o cercetare separată dar se
include fie în cercetarea la faţa locului propriu zisă fie la cercetarea obiectului în cadrul
expertizei.
6. Efectuarea cercetării la faţa locului permite de a obţine anumite date iniţiale pentru efectuarea
altor acţiuni procesuale (expertiza, experimentul, audierea, prezentarea spre recunoaştere).
7. Rezultatele cercetării la faţa locului permit de a întreprinde anumite acţiuni pentru reprimarea
activităţii criminale sau preîntâmpinarea comiterii altor infracţiuni, permite efectuarea unor
activităţi operative de investigaţie.
8. Efectuarea tardivă a cercetării la faţa locului poate prejudicia considerabil calitatea urmăririi
penale. Cercetarea la faţa locului se poate efectua de câte ori este necesar însă cea mai utilă este
cercetarea în urma infracţiunii proaspăt săvârşite. În cazul de necesitate, poate fi efectuată
cercetarea suplimentară sau cercetarea repetată. Cercetarea suplimentară se efectuează în situaţia
cînd unele obiecte care erau la locul infracţiunii şi despre care s-a cunoscut mai târziu (de exemplu
din audierea martorului ocular) nu au fost examinate sau au fost examinate insuficient. După
137
 examinarea acestor obiecte se întocmeşte un proces verbal unde se indică faptul efectuării
cercetării suplimentare, scopul descriindu-se în obiectele respective. Cercetarea repetată este
necesară în cazurile cînd a fost efectuată cercetarea la faţa locului în condiţii climaterice
nefavorabile şi în legătură cu care a fost imposibil de a stabili unele circumstanţe sau dacă sunt
temeiuri de a constata că cercetarea a fost efectuată necalitativ (de exemplu nu a participat un
specialist ). La pregătirea pentru efectuarea suplimentară sau repetată este necesar de a face
cunoştinţă cu procesul verbal de cercetare iniţială, iar dacă este posibilitate de a invita specialistul
care a participat la cercetarea iniţială.
9. După regula generală cercetarea la faţa locului se efectuează imediat după sesizarea organului de
urmărire penală. Legea nu stabileşte în competenţa cărui organ se include efectuarea cercetării la
faţa locului, după regula generală, acesta este organul de urmărire penală sesizat, sau care
efectuează urmărirea penală. Cercetarea la faţa locului se efectuează de ofiţerul de urmărire penală
care atrage forţele poliţiei pentru a asigura efectuarea normală a cercetării. Procurorul poate
efectua cercetarea la faţa locului în orice cauză penală.
10. La efectuarea cercetării la faţa locului pot participa specialişti din diferite domenii, cum ar fi
criminalişti, chimişti, medici, ingineri, biologi, etc. În cazul atragerii specialiştilor, ofiţerul de
urmărire penală este obligat de a constata datele personale, competenţa, de a stabili cazuri de
incompatibilitate, inclusiv drepturile şi obligaţiile potrivit articolului 87.
11. La cercetarea la faţa locului poate participa bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul.
12. Toate chestiunile de participare se soluţionează în dependenţă de etapa urmăririi, cât şi de faptul
dacă participarea acestor persoane va facilita efectuarea eficientă a acţiunii procesuale. În toate
cazurile persoana care efectuează cercetarea la faţa locului decide participarea unui sau altui
subiect. Apărătorul participă în toate cazurile când participă bănuitul sau învinuitul, cât şi în
cazurile când această acţiune procesuală se efectuează la cererea lor.
13. În situaţia când participă specialiştii, partea vătămată, martorii aceştia sunt avertizaţi despre
obligaţia de nedenunţare a datelor obţinute în urma cercetării. Efectuarea cercetării la faţa locului
pot fi aplicate şi înregistrarea video sau sonoră. Este raţional de a plica înregistrarea video în
cazurile când:
a) dacă cercetarea la faţa locului se începe până la terminarea evenimentului când starea de
lucruri este în permanentă modificare;
b) este raţională efectuarea înregistrării video în cazul când este necesitate de a înlătura urgent
consecinţele fenomenului, fapt ce duce la modificarea stării iniţiale (de exemplu: în cazurile de
accidente rutiere);
c) în situaţia când este necesară modificare împrejurării pentru descoperirea urmelor infracţiunii
sau a corpurilor delicte;
d) pentru redarea dinamicii împrejurării care este deosebit de dificil de a o reda în procesul
verbal;
e) când din cauza anumitor condiţii climaterice (ploaie, zăpadă), sau din alte cauze este pericolul
de dispariţie a urmelor infracţiunii, dar există necesitatea fixării urgente a întregului complex
de omoruri;
f) când locul infracţiunii reprezintă un teritoriu imens şi complicat;
14. Persoana care efectuează cercetarea examinează atât tabloul integru, cât şi fiecare obiect în
detaliu. La examinarea tabloului integru o persoană care efectuează cercetarea poate întocmi
diferite scheme, schiţe, fotografieri, filmări, măsurări. La examinarea în detaliu a oricărui obiect se
poate de făcut mulaje şi tipare. Obligatoriu trebuie de împachetat şi de sigilat obiectele ridicate
care se transmit expertului. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când este necesar un timp mai
îndelungat pentru examinarea detaliată a tuturor obiectelor ridicate şi în asemenea situaţii toate
aceste obiecte se împachetează, se semnează de către persoana care efectuează urmărirea, de către
specialist, de către bănuit, învinuit, apărător, martor, partea vătămată, dacă aceştia au participat la
această acţiune procesuală.
15. În dependenţă de infracţiunea comisă, cercetarea la faţa locului are sarcini specifice. Procesul-
verbal de cercetare la faţa locului constituie un mijloc de probă. (vezi comentariul la art. 124).
Articolul 119. Examinarea corporală
1. Examinarea corporală este o modalitate a cercetării specificul căreia constă în obiectul de
cercetare care este corpul omenesc, cu scopul descoperirii urmelor infracţiunii (spre exemplu urme
138
 de arsuri, de leziuni etc.), însă poate fi examinată concomitent îmbrăcămintea, încălţămintea, toate
datele obţinute fiind incluse într-un singur proces-verbal.
2. Obiectul de cercetare poate fi corpul bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului şi al părţii
vătămate.
3. persoanele sus-numite, inclusiv şi apărătorul pot înainta un demers privind efectuarea examinării
corporale.
4. Organul de urmărire penală decide efectuarea sau nu a examinării corporale.
5. Organul de urmărire penală poate lua decizia examinării corporale şi fără acordul bănuitului,
învinuitului, inculpatului, martorului sau al părţii vătămate. În asemenea cazuri este necesară
emiterea ordonanţei în care se indică motivele efectuării acestei acţiuni procesuale. În cazurile
când examinarea corporală este efectuată de către organul de urmărire penală fără consimţământul
persoanei examinate este obligatorie autorizaţia judecătorului de instrucţie, care examinând
demersul înaintat emite o încheiere privind admiterea sau respingerea demersului ce are ca una din
consecinţe efectuarea examinării corporale.
6. În cazul când persoana refuză de a participa la examinarea corporală ea poate fi adusă forţat şi
efectuată examinarea corporală forţată. În urma examinării corporale pot fi descoperite urme,
componente chimice, zgârieturi, cicatrice, tatuaje, unele leziuni corporale, unele defecte ale
constituţiei corpului, semne din născare, diferite (cum se numesc ele) şi alte semne prin care se
poate de constatat atribuţia persoanei la infracţiunea urmărită. În unele cazuri semnele descoperite
facilitează identificarea făptuitorului sau constată faptul cauzării unor leziuni corporale.
7. Specificul examinării corporale constă în faptul că la această acţiune procesuală pot fi afectate
drepturile la viaţă intimă a persoanei. Acest fapt a determinat prevederea acestei acţiuni
procesuale într-un articol separat, inclusiv obligativitatea autorizării de către judecătorul de
instrucţie. Doar în caz de delict flagrant (vezi articolul 6, punct 10) examinarea poate fi efectuată
fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. Organul de urmărire penală este obligat să informeze
judecătorul de instrucţie în termen de 24 ore despre această acţiune, inclusiv să-i prezinte
materialele, ordonanţa şi procesul verbal de examinare corporală. Judecătorul de instrucţie din
oficiu examinează legalitatea efectuării examinării corporale. În caz de constatare a unor erori la
efectuarea acestei acţiuni procesuale rezultatul este nul, ceea ce înseamnă că probele obţinute sunt
inadmisibile.
8. Înainte de începerea acestei acţiuni procesuale este necesar ca ofiţerul de urmărire penală să
informeze persoana despre efectuarea unei asemenea acţiuni procesuale, inclusiv informând
persoana că această ordonanţă este obligatorie pentru persoană.
9. Atât în legislaţie, cât şi în practică nu este stabilit mecanismul de efectuare a examinării corporale
în caz când persoana renunţă de a participa la această acţiune. Aplicarea forţei în asemenea cazuri
trebuie să fie ca o măsură excepţională. Iniţial persoana trebuie convinsă că o asemenea examinare
îi poate crea facilităţi în proces indiferent de statutul său procesual. Este raţional în asemenea
cazuri ca la această acţiune procesuală să participe procurorul.
10. Examinarea corporală nu se efectuează în cazurile când pentru constatarea anumitor semne ale
infracţiunii pe corpul omului este obligatorie expertiza medico-legală. Inclusiv nu se efectuează
examinarea corporală când unele chestiuni nu pot fi soluţionate decât prin efectuarea expertizei
(de exemplu: constatarea mecanismului de vătămare, gradul leziunilor corporale, sau vechimea
leziunilor corporale.)
11. Participând la examinarea corporală medicul nu este în drept de a întocmi un raport în urma
constatării. La examinarea corporală ofiţerul de urmărire penală nu este în drept de a cere de la
medic ca acesta să întocmească raportul privind unele chestiuni ce ţin de medicina legală.
12. Dacă examinarea corporală necesită dezbrăcarea persoanei de sex opus, ofiţerul de urmărire
penală nu este în drept să participe chiar dacă această persoană acceptă participarea ofiţerului de
urmărire penală. În asemenea cazuri examinarea se efectuează de către medic. La efectuarea
examinării corporale reprezentantul organului de urmărire penală poate aplica fotografierea,
înregistrarea video. Această înregistrare poate fi efectuată însă cu acordul persoanei care a fost
examinată. În cazul când examinarea corporală a fost efectuată în privinţa bănuitului sau
învinuitului poate participa şi apărătorul. În cazul în care examinarea determină dezbrăcarea
persoanei, apărătorul de sex opus nu poate participa.

139
 13. Ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua examinarea corporală dacă acţiunea dată poate înjosi
demnitatea persoanei, sau pune în pericol sănătatea. În asemenea cazuri este raţional de a pune în
discuţie chestiunea dată cu persoana care va fi supusă examinării.
Articolul 120. Examinarea cadavrului
Examinarea cadavrului ca o acţiune procesuală independentă care se efectuează în cazurile când
nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului în infracţiunile ce au ca consecinţe decesul persoanei. În cazul
acesta examinarea cadavrului se efectuează în cadrul cercetării la faţa locului.
1. Examinarea cadavrului în sensul articolului 120 se efectuează în cazul când cadavrul a fost
descoperit la alt loc decât locul presupus de comitere a infracţiunii, (de exemplu: a fost aruncat într-
un lac, a fost îngropat şi altele). În toate cazurile la examinarea exterioară a cadavrului obligatoriu
trebuie să participe un specialist din domeniul medicinii legale, sau un medic, când prezenţa
medicului legist este imposibilă. În aceste cazuri specialistul poate să participe în proces şi în
calitate de expert (vezi comentariul la articolul 89).
2. Examinarea exterioară a cadavrului nu exclude efectuarea expertizei, mai mult, această acţiune
procesuală este ca o etapă de pregătire a expertizei, deoarece medicul legist asistând ofiţerul de
urmărire penală indică care date trebuie incluse în procesul verbal, indicând anumiţi termeni din
domeniul medicinii care nu îi sunt cunoscuţi ofiţerului de urmărire penală. Medicul legist va asista
ofiţerul de urmărire la formularea chestiunilor puse în faţa expertului.
3. Sarcinile examinării cadavrului la locul aflării lui constau în stabilirea şi fixarea: locului descoperirii
cadavrului şi plasarea lui în raport cu împrejurările sau poziţia cadavrului în raport cu obiectele şi
urmele descoperite, poziţia cadavrului, starea îmbrăcămintei, urmele pe cadavru şi pe îmbrăcăminte.
Date care caracterizează starea cadavrului: faptul şi timpul survenirii morţii, sexul, vârsta
aproximativă, prezenţa leziunilor, corespunderea lor cu deteriorările pe îmbrăcăminte, starea
diferitor părţi a corpului (membrele, burta, organele genitale, ş. a.) unele indicii care vor indica
asupra corespunderii locului descoperirii cadavrului cu locul unde s-au comis leziunile descoperite
la examinarea cadavrului. Constatarea prealabilă a posibilei cauze a morţii. Descoperirea anumitor
obiecte care se află în apropierea cadavrului, inclusiv şi în haine, în buzunare. Dacă la examinare
cadavrului a fost descoperită şi arma cu care a fost comisă infracţiunea, aceasta se descrie şi se
examinează.
4. În cazul când cadavrul nu este identificat, el obligatoriu trebuie să fie fotografiat după regulile
fotografiei judiciare, cât şi luate anumite probe (de piele, sânge şi altele). Asemenea cadavre nu se
poate de cremat. Ofiţerul de urmărire penală trebuie să ia măsuri pentru expedierea cadavrului la
instituţia de expertiză medico-legală. În legătură cu examinarea cadavrului se întocmeşte un proces-
verbal.
Articolul 121. Exhumarea cadavrului
1. Exhumarea (deshumarea) este o acţiune de dezgropare a osemintelor unui cadavru, cât şi
rezultatul ei.
2. Deshumarea se efectuează cu scopul de a examina cadavrul, de a-l prezenta spre recunoaştere, sau de
a efectua expertiza medico-legală (inclusiv expertiza suplimentară sau contraexpertiza).
3. Pentru a efectua exhumarea cadavrului, organul de urmărire penală trebuie să emită o ordonanţă în
care să indice care cadavru trebuie exhumat, locul înmormântării, care este scopul efectuării unei
asemenea acţiuni procesuale.
4. Articolul 121 nu prevede ca obligatoriu acordul rudelor, ci doar înştiinţarea acestora. Este raţional ca
până la efectuarea exhumării rudele să fie înştiinţate şi să se obţină un acord din partea acestora.
Acordul însă nu este obligator pentru organul de urmărire penală. Chiar dacă rudele sunt împotrivă
organul de urmărire penală obţinând autorizaţia judecătorului de instrucţie este în drept de a efectua
exhumarea. Obligator, la exhumarea cadavrului este prezenţa procurorului şi a specialistului în
domeniul medicinii legale.
5. Anunţarea serviciului sanitar epidemiologic este obligatorie pentru evitarea unor epidemii în
localitatea dată. Serviciul sanitar epidemiologic poate să delege o persoană care va asista la exhumare.
Articolul 122. Reconstituirea faptei

1. Reconstituirea faptei este asociată în multe cazuri cu experimentul în procedura penală. Din
aceste considerente este necesar de a face unele precizări:

140
  Reconstituirea, fie parţială, fie totală şi indiferent dacă se face la faţa locului ori nu,
presupune în toate cazurile refacerea unor momente ale faptei respective. Ea se face numai
în strânsă legătură cu împrejurările în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea faptei se face
cu participarea făptuitorului prin reproducerea acţiunilor, situaţiilor sau altor circumstanţe în
care s-a produs fapta. Experimentul se face fără reconstituirea momentelor faptei.
 La efectuarea reconstituirii prezenţa unui specialist nu este obligatorie. Experimentul în
multe cazuri implică concursul specialistului.
 La reconstituirea faptei obligatoriu participă făptuitorul. La experiment nu este necesară sau
obligatorie prezenţa făptuitorului.
 O cerinţă pentru reconstituirea faptei este efectuarea acesteia în condiţii maximale ajustate la
condiţiile în care s-a comis fapta care se reconstituie. Nerespectarea cerinţelor privind
efectuarea reconstituirii faptei în condiţii maximale ajustate poate fi apreciată ca încălcarea
cerinţelor legii procesual-penale, fapt ce poate duce la pierderea valorii probante a datelor
obţinute.
 Reconstituirea faptei dă posibilitatea de a verifica datele de fapt obţinute în urma audierii
făptuitorului, cît şi a altor subiecţi, cercetării la faţa locului, sau a altor acţiuni procesuale. În
acelaşi moment în urma reconstituirii faptei pot fi obţinute şi alte date care pot confirma sau
nega informaţia deţinută prealabil.
 Această acţiune procesuală poate fi efectuată repetat de câte ori este necesar. În toate
cazurile trebuie să fie întocmit un proces verbal în care să se redea condiţiile efectuării
reconstituirii faptei.
 Valoare probantă au atît rezultatele pozitive, cît şi negative ale reconstituirii faptei.
 Reconstituirea faptei se face fie din oficiu de către organul de urmărire penală, fie la cererea
părţilor, fie de către instanţă la cererea părţilor. Decizia în toate cazurile o ia organul de
urmărire, fie instanţa. Pentru efectuarea reconstituirii faptei nu este necesară emiterea unei
ordonanţe. La reconstituirea faptei în faza de urmărire pot asista în afară de făptuitor şi alţi
subiecţi la discreţia organului de urmărire penală. Aceasta o decide organul de urmărire. În
cadrul judecării cauzei asistă toţi participanţii. În cazul cînd au fost comise infracţiuni care
au avut ca consecinţă moartea victimei, nu este raţional ca la reconstituirea faptei să
participe rudele apropiate ale victimei (mama, tatăl, ş.a.). Acest fapt le poate produce
suferinţe suplimentare. Apărătorul participă în toate cazurile la reconstituirea faptei. Aceasta
este determinat de faptul că reconstituirea faptei se face cu participarea făptuitorului care
poate fi bănuit, învinuit sau inculpat.
 Eficacitatea reconstituirii faptei este condiţionată în multe cazuri de pregătirea prealabilă a
acestei acţiuni procesuale. Este necesar în prealabil de a stabili locul şi timpul fix cînd va fi
efectuată reconstituirea faptei, participanţii la această acţiune procesuală, care acţiuni vor fi
efectuate, de câte ori vor fi efectuate aceste acţiuni, ş. a. Reconstituirea faptei nu poate să fie
efectuată în cazurile cînd apare pericolul pentru sănătatea persoanei, sau care înjosesc unora
şi demnitatea persoanei. În afară de aceasta trebuie de luat în consideraţie faptul că
reconstituirea faptei nu poate să aibă ca consecinţă cauzarea unui prejudiciu bunurilor,
încălcării securităţii publice, sau a unor norme a moralităţii.
Articolul 123. Experimentul în procedura de urmărire penală
Privitor la deosebirea între experiment şi reconstituirea faptei a se vedea comentariul la articolul
122. Experimentul constă în efectuarea anumitor acţiuni în scopul verificării şi precizării unor date ce au
importanţă pentru cauză. Pentru efectuarea experimentului nu este necesară o ordonanţă specială.
1. Experimentul poate fi efectuat doar în cadrul urmăririi penale. Specificul experimentului se
evidenţiază prin aceea că la efectuarea acestor acţiuni nu sunt necesare anumite cunoştinţe
speciale. În cazul când sunt necesare cunoştinţe speciale va fi numită o expertiză.
2. Experimentul poate avea diferite obiective: fie constatarea posibilităţii perceperii anumitor
împrejurări, survenirii anumitor consecinţe, stabilirea mecanismului de producere a unui fenomen
(spre exemplu mecanismul de formare a urmelor), efectuării anumitor acţiuni (se poate de
verificat posibilitatea confecţionării unui obiect dintr-un anumit material, într-un timp respectiv),
cu utilizarea anumitor instrumente. Experimentul poate fi efectuat pentru verificarea posibilităţii
reale de a traversa un anumit teritoriu, într-o anumită unitate de timp, cu sau fără utilizarea
anumitor mijloace tehnice (spre exemplu: bicicleta, motocicleta, automobilul etc.). Experimentul
141
 poate fi efectuat pentru stabilirea mecanismului evenimentului (de exemplu, posibilitatea
deschiderii unui lacăt cu anumite chei care au fost găsite în timpul cercetării la faţa locului, sau a
percheziţiei. Prin anumite acţiuni experimentale se poate de confirmat, sau de infirmat
posibilitatea existenţei unui anumit fenomen.
3. Au importanţă oricare date obţinute în urma experimentului, care confirmă, sau infirmă
posibilitatea existenţei unui anumit fenomen.
4. În dependenţă de caracterul acţiunilor efectuate, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul în toate
cazurile constată necesitatea participării învinuitului, bănuitului, martorului. Aceasta este raţional
deoarece în unele cazuri experimentul are ca scop verificarea datelor declarate de către aceste
persoane. În alte cazuri experimentul va avea o importanţă tactică pentru a dovedi imposibilitatea
existenţei anumitor împrejurări declarate de bănuit sau învinuit. În dependenţă de natura
experimentului ofiţerul de urmărire penală sau procurorul poate atrage un specialist.
5. Experimentul poate fi efectuat din oficiu de către ofiţerul de urmărire penală sau la cererea
părţilor.
6. În toate cazurile responsabil pentru efectuarea experimentului este organul de urmărire penală.
Articolul 124. Procesul-verbal de cercetare la fata locului, de examinare corporala, de exhumare a
cadavrului, de reconstituire a faptei si de efectuare a experimentului
Procesele verbale ale acţiunilor procesuale enumerate în art. 124 sunt întocmite după regula
generală (vezi comentariul la art. 260, 261).
1. Procesele verbale întocmite în urma efectuării acţiunilor procesuale se consideră ca mijloace de
probă (vezi comentariul la art. 163).
2. Faţă de procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt înaintate anumite cerinţe: În primul rând
este necesar de a include toate datele privind persoana care a efectuat acţiunea procesuală,
persoanele care au participat la acţiunea procesuală, data, locul, timpul şi altele, inclusiv în
partea introductivă este necesar de inclus datele privind anunţarea drepturilor şi obligaţiilor
subiecţilor, inclusiv a specialiştilor, condiţiile în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului (a
fost o iluminare diurnă sau întuneric, condiţiile meteorologice care ar putea influenţa la
cercetare, ş. a.). Este necesar de indicat faptul dacă au fost utilizate anumite mijloace tehnice la
efectuarea cercetării. În partea descriptivă se descriu toate acţiunile persoanelor care efectuează
cercetarea, se descriu împrejurările care au apărut în timpul efectuării cercetării (spre exemplu
schimbarea stării climaterice), de asemenea se descrie care tehnici au fost utilizate. În partea
deductivă se indică timpul terminării cercetării, obiectele care au fost descoperite şi fixate, sau
ridicate la efectuarea cercetării se descrie dacă au fost împachetate şi cui au fost transmise,
diferite declaraţii a specialistului legate de descoperirea obiectelor (vezi comentariul la articolul
87), unele obiecţii ale participanţilor, faptul că la procesul verbal sunt anexate diferite schiţe,
fotografii, mulaje, tipare, casete audio sau video.
3. În caz când persoana este împotriva examinării corporale este necesar de constatat motivele pe
care le invocă această persoană. Aceste motive trebuie incluse în procesul verbal. Examinarea
corporală forţată poate fi efectuată doar în cazul când aceste motive înaintate de persoană nu
sunt întemeiate.
4. La examinarea cadavrului procesul-verbal include atât acţiunile procesuale efectuate, cât şi
rezultatele obţinute, inclusiv sunt înscrise opiniile specialistului. Fotografiile se anexează la
procesul-verbal.
5. La efectuarea reconstituirii faptei este raţional de a aplica înregistrarea video. Ofiţerul de
urmărire penală de sinestătător, sau prin atragerea unui specialist efectuează măsurări,
întocmeşte schiţe. Poate aplica fotografierea, înregistrarea sonoră. Înregistrările devin parte
componentă a procesului-verbal.
Experimentul poate fi efectuat de câte ori este necesar. (În toate cazurile trebuie de întocmit un
proces-verbal separat.) Consultaţiile specialistului nu vor avea o importanţă probantă separată şi vor fi
incluse în procesul verbal a acţiunii procesuale respective. Decurgerea experimentului poate fi
înregistrată video, sau audio, sonor, sau fotografiată.
Articolul 125. Temeiurile pentru efectuarea percheziţiei
6. Cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a cadavrului poate fi efectuată atât la locul exhumării, cât
şi în alt loc. În cazul când cercetarea cadavrului şi recunoaşterea au fost efectuate la locul exhumării,
datele obţinute în urma acestor acţiuni se includ în procesul verbal general, procesul verbal al
142
exhumării. Dacă cadavrul a fost deplasat pentru recunoaşterea sau examinarea în alt loc, atunci se
întocmeşte un proces verbal separat. Toate cheltuielile legate de exhumare şi ulterioara înmormântare
sunt suportate de către stat.

1. Percheziţia aduce la atingere inviolabilităţii domiciliului, inviolabilitatea fiind garantată de lege.

Articolul 8, § 1 a CEDO stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private
şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Prevederi analogice se întâlnesc în
Constituţia Republicii Moldova, articolul (_________), cât şi articolul 12 al Codului de procedură
penală. Cu toate acestea legea admite o asemenea intervenţie în scopul asigurării interesului social
– lupta cu criminalitatea.
2. Conţinutul percheziţiei constă în faptul că această acţiune procesuală se efectuează prin
constrângere, fără a avea voinţa sau acordul proprietarului sau posesorului. În cazul când persoana
(proprietarul sau posesorul) predă benevol lucrurile căutate, percheziţia nu se efectuează). Scopul
percheziţiei este căutarea, descoperirea şi ridicarea anumitor instrumente care au servit la
săvârşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobândite în urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau
documente care ar putea avea importanţă pentru cauză şi descoperirea unor persoane căutate, a
unor cadavre. În timpul percheziţiei pot fi descoperite şi alte obiecte care nu sunt căutate,
circularea liberă a cărora este interzisă: (arme, muniţii, substanţe narcotice, substanţe explozibile,
toxice, ş. a.). Aceste obiecte şi substanţe de asemenea sunt ridicate.
3. Percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale. Efectuarea percheziţiei până şa
pornirea urmăririi se consideră ca o încălcare flagrantă a legii procesual penale şi rezultatele
obţinute nu pot avea valoare probantă.
4. Percheziţia se poate efectua în orice loc, fie încăpere, fie teritoriu, etc., în care după presupunerea
întemeiată a organului de urmărire penală pot fi obiecte, documente sau persoane ce au implicaţie
în cauza penală urmărită. Cercul de persoane la care se poate de efectuat percheziţia nu este
stabilit, ceea ce înseamnă că percheziţia poate fi efectuată la orice persoană, indiferent de faptul
este parte sau nu în cauza penală urmărită sau în general nu este subiect în cauza penală.
5. Condiţii pentru efectuarea percheziţiei este presupunerea întemeiată a organului de urmărire
penală bazată pe probele sau materialele de investigaţie operativă. Probele care dau temei de
efectuare a percheziţiei trebuie să fie administrate cu respectarea legii procesual-penale inclusiv cu
indicarea sursei de provenienţă. Materialele de investigaţie operativă trebuie să fie transmise
oficial organului de urmărire penală de către serviciile respective. (Articolul ______ al Legii cu
privire la activitatea operativă de investigaţie). Percheziţia poate fi efectuată în orice etapă a
urmăririi, imediat după ce au apărut temeiurile de efectuare. Efectuarea tardivă a percheziţiei
poate prejudicia considerabil urmărirea penală (dispariţia lucrurilor căutate, dispariţia persoanelor,
etc.).
6. Constatând necesitatea efectuării percheziţiei organul de urmărire penală întocmeşte o ordonanţă
în care obligatoriu trebuie să fie indicat motivul efectuării percheziţiei, date care confirmă
existenţa temeiului de efectuare a percheziţiei, ş. a. (vezi comentariul la articolul 304).
7. Procurorul ca responsabil de urmărirea penală înaintează demersul judecătorului de instrucţie.
Examinarea demersului se efectuează în conformitate cu articolul 305 a Codului de procedură
penală.
8. În cazul când efectuarea percheziţiei este determinată de infracţiunea proaspăt săvârşită (delict
flagrant) percheziţia se poate de efectuat fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. În asemenea
situaţii este necesară ordonanţa procurorului privind efectuarea percheziţiei. Pe lângă faptul că
ordonanţa trebuie să corespundă criteriilor prevăzute de articolul 304, adică să fie motivată, să fie
indicate timpul şi locul efectuării percheziţiei, motivele efectuării percheziţiei, ordonanţa dată
trebuie să mai conţină şi argumentarea necesităţii efectuării percheziţiei fără autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Absenţa argumentării în ordonanţa procurorului poate determina
recunoaşterea percheziţiei ca ilegală.
9. Procurorul este obligat ca imediat să anunţe judecătorul de instrucţie despre efectuarea
percheziţiei fără autorizaţia acestuia, inclusiv să prezinte ordonanţa sa şi toate materialele obţinute
în urma percheziţiei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea efectuării percheziţiei şi se
pronunţă prin rezoluţie în cazul când nu depistează încălcări ale legii.

143
 10. În cazul când au fost depistate încălcări la efectuarea percheziţiei judecătorul de instrucţie emite o
încheiere prin care declară percheziţia ilegală. Încălcările pot fi de orice gen: fie nu a fost motivul
efectuării percheziţiei, ilegal percheziţia a fost efectuată fără autorizaţia judecătorului de
instrucţie, sau au fost comise încălcări în timpul efectuării percheziţiei. Verificarea se efectuează
în baza articolului 301.
11. Persoanele ale căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate, fie că aceste persoane sunt
subiecţi ai procesului penal, fie că sunt în afara procesului, însă prin acţiunile organului de
urmărire au fost încălcate drepturile lor, pot să înainteze o plângere judecătorului de instrucţie prin
care să ceară declararea nulităţii percheziţiei. Plângerea se înaintează în condiţiile prevăzute de
articolul 313 al Codului de procedură penală.

Articolul 126. Temeiurile pentru ridicarea de obiecte sau documente

1. Actul procedural al ridicării de obiecte sau documente este o activitate care se deosebeşte de
percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atât a însuţi documentelor sau obiectelor care au
legătură cu cauza penală, cât şi a locului unde acestea se găsesc. Această acţiune procesuală se
efectuează doar în cazul când este cunoscut cu certitudine locul aflării obiectelor sau
documentelor. Ridicarea poate fi efectuată numai în cazul când urmărirea penală a fost pornită.
Ridicarea poate avea loc când sunt anumite probe sau materiale de investigaţie operativă care
indică exact locul aflării acestor obiecte sau documente, inclusiv când sunt temeiuri formale şi
faptice privind efectuarea acestei acţiuni procesuale.
2. Temeiuri faptice sunt anumite date care permit a constata anumite calităţi individuale ale
obiectului care necesită a fi ridicat şi locul aflării lui. Aceste date pot fi obţinute din diferite surse
procesuale, cum ar fi declaraţiile martorilor, a părţii vătămate, a învinuitului din diferite
documente, inclusiv datele obţinute pe cale operativă.
3. Temeiuri formale pentru efectuarea ridicării sunt ordonanţa motivată a organului de urmărire
penală în care obligatoriu trebuie să fie indicat care obiect sau document necesită a fi ridicat
(denumirea, unele semne individuale, locul aflării lor, ş.a.). Ridicarea poate fi benevolă sau
forţată.
4. În cele mai dese cazuri, ridicarea este aplicată pentru documente şi obiecte în diferite instituţii şi
organizaţii. În cazul când este necesară ridicarea unui document, reprezentantul organului de
urmărire penală poate lua cunoştinţă cu alte documente, pentru identificarea documentului
respectiv.
5. Ridicarea este o limitare a inviolabilităţii vieţii private a persoanei, secretului, ş.a. Din aceste
considerente, alin. 2 a, articolului 126 stabileşte anumite situaţii când ridicarea poate avea loc doar
cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. În toate cazurile este vorba de anumite documente care
conţin anumită informaţie accesul la care este limitat. Potrivit Legii cu privire la secretul de stat
_________________ (vezi dacă este legea cu privire la secretul comercial, bancar, vezi ce
înseamnă informaţia privind convorbirile telefonice, Legea cu privire la serviciu de stat, Legea cu
privire la telecomunicaţii, Legea cu privire la garanţiile şi drepturile electorale, Legea cu privire la
presă, Legea cu privire la sursele de informare în masă, Legea cu privire la sănătate, vezi în Codul
civil dacă este taina comercială, taina bancară, Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară,
taina notarială, taina impozitelor, ş.a.m.d., vezi tot aici dacă este în activitatea bancară ceva ce ţine
de conturile bancare ale persoanei şi când este vorba de asigurarea socială).
Informaţia privind convorbirile telefonice.
Articolul 127. Persoanele prezente la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte si documente

1. Percheziţia şi ridicarea este efectuată de către reprezentantul organului de urmărire penală. La

ridicare, sau la percheziţie în toate cazurile când consideră necesar poate participa şi procurorul.
2. Pentru asigurarea bunei desfăşurări a acestei acţiuni procesuale pot fi atraşi şi reprezentanţii
organelor de forţă (poliţia, Serviciul de Informare şi Securitate, reprezentanţi ai Departamentului
Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei, ş.a.). aceste persoane
trebuie să asigure activitatea normală a reprezentanţilor organelor de urmărire penală, urmărind de
asemenea ca persoanele prezente la locul efectuării percheziţiei sau ridicării să nu întreprindă
tentative pentru a împiedica desfăşurarea normală (încercarea de a distruge unele documente sau
obiecte, de a le ascunde, etc.).
144
 3. Reprezentantul organului de urmărire poate atrage un specialist la efectuarea percheziţiei când
consideră necesar acest fapt (spre exemplu, când este necesitatea de a identifica anumite
documente, de a forţa uşi, ş.a.).
4. În cazurile când persoanele la care se efectuează percheziţia nu cunosc limba în care se desfăşoară
procesul, organul de urmărire penală atrage un interpret.
5. La efectuarea percheziţiei sau ridicării, este obligatorie prezenţa persoanei la care se face această
acţiune procesuală. Acesta poate fi atât proprietarul, cât şi posesorul obiectelor sau documentelor
căutate sau ridicate. În cazul când din motive întemeiate (aflarea după hotarele localităţii,
tratament într-o instituţie medicală, ş.a.) se permite de a efectua percheziţia în lipsa acestei
persoane, dar cu prezenţa unor membri adulţi ai familiei sau a reprezentanţilor lui. În procesul
verbal al percheziţiei sau ridicării este necesar de menţionat atât faptul că persoana la care se
efectuează percheziţia nu asistă, cât şi motivele absenţei acesteia.
6. În cazuri excepţionale când prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, sau a rudelor
apropiate sau a altor persoane care reprezintă interesele este imposibilă din motive întemeiate, iar
interesele urmăririi nu permit amânarea efectuării percheziţiei la efectuarea acestei acţiuni
procesuale se invită reprezentanţii autorităţii executive a administraţiei publice locale. Organul de
urmărire este obligat să informeze reprezentantul autorităţii publice locale privind acţiunea
procesuală care va fi efectuată, cât şi privind drepturile acestei persoane de a asista la toate
acţiunile întreprinse de către organul de urmărire penală. În continuare, reprezentantul
administraţiei publice locale va putea fi citat ca martor în instanţa de judecată.
7. La efectuarea percheziţiei sau ridicării în organizaţii instituţii, întreprinderi şi a unităţilor militare
este necesară asistenţa persoanelor responsabile pentru păstrarea sau utilizarea obiectelor sau
documentelor căutate sau ridicate. În cazul când vor fi ridicate anumite bunuri materiale este
necesară prezenţa persoanei responsabile pentru aceste bunuri materiale.
8. Apărătorul este în drept de a participa la toate acţiunile legate de percheziţie sau de ridicarea
obiectelor sau documentelor. Aceleaşi drepturi le au şi reprezentanţii acestor persoane. Prezenţa
apărătorului este facultativă. Neprezentarea acesteia nu poate fi ca obstacol la efectuarea acţiunilor
procesuale.
Participarea apărătorului şi reprezentantului nu este pasivă, ei au dreptul în orice situaţie de a face
obiecţii sau de a face anumite declaraţii care obligatoriu trebuie consemnate în procesul verbal al
percheziţiei sau ridicării.
Încălcarea acestor prevederi duce la recunoaşterea ca ilegală a percheziţiei sau ridicării, fapt ce
determină inadmisibilitatea probelor obţinute în urma acestor acţiuni procesuale.
Articolul 128. Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte si documente

1. Percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale, în baza unei ordonanţe motivate
a organului de urmărire penală, în orice încăpere, loc, ş.a.m.d. Fără ordonanţă motivată poate fi
efectuată doar percheziţia corporală în cazuri strict determinate de lege (vezi comentariul la art.
130).
2. La efectuarea percheziţiei sau ridicării este necesar de respectat principiul inviolabilităţii
domiciliului, vieţii private etc.
3. După regula generală, percheziţia sau ridicarea trebuie efectuată în timp de zi (ora 600 – 2200).
Efectuarea percheziţiei în timpul nopţii este o excepţie de la regula generală, care se admite doar
în cazuri de delict flagrant (vezi comentariul la articolul 6, punctul 10). În unele cazuri practica
admite continuarea percheziţiei după ora 2200 dacă a început în timp de zi, iar amânarea pentru a
doua zi poate prejudicia considerabil urmărirea penală.
4. În scopul eficientizării percheziţiei sau ridicării este necesar ca în prealabil persoana care va
efectua aceste acţiuni procesuale să se informeze privind datele persoanelor la care se va efectua
această acţiune (activitatea lor, vârsta, starea familială, relaţiile cu învinuitul sau bănuitul, date
privind persoanele care locuiesc împreună cu ea, posesia transportului, armelor, ş.a.m.d.).
5. La pregătirea către efectuarea percheziţiei este necesar de analizat şi structura încăperii în care se
va efectua dacă este posibil percheziţia. Este raţional de a analiza planul încăperii, caracterul
iluminării, încălzirii, intrările şi altele. Analiza acestor date facilitează efectuarea eficientă a
percheziţiei sau ridicării.

145
6. Până la începerea percheziţiei, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat de a pune
la dispoziţia persoanelor aflate în încăpere copia ordonanţei privind efectuarea percheziţiei,
autorizată de judecătorul de instrucţie. Aceste documente trebuie să fie puse la dispoziţie în
asemenea mod ca cei prezenţi să aibă posibilitatea reală de a lua cunoştinţă cu ele, inclusiv să
dispună de timpul necesar pentru a lua cunoştinţă. În caz când unii termeni indicaţi în aceste
documente nu sunt clari, reprezentantul organului de urmărire este obligat să dea lămurire asupra
lor.
7. Dacă obiectele care sunt căutate sunt predate benevol, reprezentantul organului de urmărire se
limitează doar la ridicarea acestora. Nu se permite de a efectua alte măsuri de investigaţie în caz
când la cererea organului de urmărire penală au fost predate benevol toate obiectele. Doar în cazul
când nu au fost predate toate obiectele, sau au fost predate doar o parte din obiectele indicate în
ordonanţă organul de urmărire are dreptul să efectueze percheziţia.
8. Organul de urmărire este în drept de a efectua oricare căutare. La efectuarea căutărilor
reprezentantul organului de urmărire este obligat să evite oricare deteriorări a încăperilor sau a
altor bunuri. Doar în cazuri excepţionale când proprietarul sau posesorul refuză de a deschide
anumite încăperi se admite deschiderea forţată a acestora. Deteriorările în acest caz trebuie
minimalizate. Până la deschiderea forţată, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat
de a aduce la cunoştinţa persoanei obligaţia de a deschide încăperea şi consecinţele care pot
surveni în cazul deschiderii forţate (eventualele deteriorări), inclusiv de a aduce la cunoştinţă că
repararea acestor deteriorări nu poate fi pusă în seama organului de urmărire penală reieşind din
comportamentul necuviincios al proprietarului sau posesorului. În asemenea caz organul de
urmărire penală poate atrage un specialist pentru efectuarea acestor acţiuni.
9. Se admite efectuarea percheziţiei sau ridicării şi în încăperile locuite de mai multe familii dacă
acestea au intrări comune, chiar dacă există o singură ordonanţă autorizată de judecătorul de
instrucţie pentru. La efectuarea percheziţiei persoana care o efectuează este în drept de a interzice
celor care se află în încăpere de a comunica între ei sau de a părăsi încăperea.
10. Nu se admite darea publicităţii circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei constatate în
legătură cu efectuarea percheziţiei sau ridicării. În legătură cu aceasta reprezentantul organului de
urmărire penală trebuie să ia toate măsurile necesare spre exemplu de a preîntâmpina persoanele
care asistă la efectuarea acestei acţiuni procesuale despre necesitatea păstrării în secret a datelor
aflate în legătură cu efectuarea percheziţiei. Se interzice a da publicităţii atât datele care au
atitudine sau referinţă la cauza urmărită, cât şi oricare altă dată ce ţine de viaţă intimă.
Organul de urmărire este în drept nu numai de a indica despre necesitatea păstrării în secret a
datelor privind viaţa intimă, dar şi de a preîntâmpina despre răspunderea în cazul încălcării unor
asemenea obligaţii.
11. Percheziţia se efectuează în aşa mod ca să fie verificate toate eventualele locuri de ascundere a
bunurilor, a obiectelor, sau a documentelor importante pentru cauză. În procesul percheziţiei
obligatoriu sunt ridicate şi obiectele sau documentele circulaţia liberă a cărora este interzisă, chiar
dacă acestea nu au importanţă în cauza penală. Se ridică acele obiecte sau documente care nu pot
fi obiectul unor tranzacţii civile în baza unor raporturi de drept civil (vezi Codul Civil,
comentează-l).
12. Obligatoriu sunt ridicate obiectele pentru confecţionarea, comercializarea, sau păstrarea cărora
este prevăzută răspunderea penală. La acestea se atribuie substanţele narcotice, psihotrope,
otrăvitoare, radioactive, explozibile. Nu în toate cazurile obiectele care nu sunt în libera circulaţie
sunt ridicate. De exemplu, în Legea cu privire la arme (citeşte legea şi caută în ce cazuri sunt
ridicate armele). Privind secretul de stat care documente se ridică, şi altele.
13. Este necesar de a utiliza mijloacele tehnice, cum ar fi înregistrarea video, la efectuarea acestor
acţiuni procesuale. Este necesar de asemenea de indicat în procesul verbal că se aplică o asemenea
măsură, inclusiv trebuie să fie înregistrată ora când s-a efectuat filmarea, începutul filmării, în caz
de întrerupere, trebuie în procesul verbal de indicat motivul întreruperii filmării, atât momentul
depistării anumitor obiecte sau documente, cât şi momentul terminării percheziţiei sau ridicării.
14. Toate obiectele descoperite sau ridicate sunt prezentate atât proprietarului, cât şi celorlalte
persoane.
15. În urma efectuării percheziţiei sau ridicării se întocmeşte un proces verbal (vezi comentariul la
articolul 131).
146
 Articolul 129. Procedura percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile misiunilor
diplomatice
1. Percheziţia sau ridicarea efectuată în localurile misiunilor diplomatice poartă un caracter
deosebit de celelalte modalităţi ale percheziţiei sau ridicării. Aceasta se datorează faptului că
această acţiune procesuală poate avea loc doar cu acordul sau la cererea misiunii diplomatice
respective, ceea ce exclude elementul „de forţă” la efectuarea acestei acţiuni procesuale.
2. Spre deosebire de alte modalităţi ale percheziţiei organul de urmărire penală nu poate impune
persoana să predea anumite bunuri sau documente, iar în caz de necesitate să efectueze căutarea şi
ridicarea lor forţată.
3. Particularităţile percheziţiei şi ridicării în localurile misiunilor diplomatice deosebită de alte
modalităţi se datorează statutului acestor instituţii într-un stat.
4. În cazul când sunt date că în misiunea diplomatică respectivă există anumite documente sau
obiecte importante pentru cauză, fie că aceste obiecte sunt ale misiunii, fie că ale unor membri ale
misiunilor, sau a membrilor familiei lor, fie la domiciliul acestora, organul de urmărire penală
înaintează un demers Procurorului General care la rândul său prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe a Republicii Moldova solicită consimţământul Şefului Misiunii Diplomatice.
5. Percheziţia sau ridicarea poate fi efectuată şi la cererea Misiunii Diplomatice în dependenţă de
cauza penală examinată (spre exemplu, în cauzele penale privind infracţiunile comise împotriva
membrilor misiunii diplomatice, sau de către membrii misiunilor diplomatice).
6. La efectuarea percheziţiei în localurile misiunilor diplomatice, sau în locuinţele membrilor
misiunilor diplomatice, sau în automobilele lor, sau a altor teritorii este obligatorie prezenţa
procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe. Se recomandă ca
percheziţia în asemenea locuri să fie efectuată de către procuror.
7. La un asemenea gen de percheziţie sau ridicare nu este acceptabil cazul de delict flagrant, adică
efectuarea percheziţiei fără autorizarea şefului misiunii diplomatice respective cu respectarea
procedurii de obţinere a unei asemenea autorizaţii.

Articolul 130. Percheziţia corporală şi ridicarea

1. Percheziţia corporală sau ridicarea constă în cercetarea îmbrăcămintei, corpului omenesc şi

a lucrurilor care se află la persoană cu scopul de a descoperi şi a ridica anumite obiecte,
documente sau lucruri de preţ care pot avea importanţă în cauza penală.
2. În unele cazuri scopul percheziţiei corporale poate fi şi descoperirea anumitor obiecte cu care
se poate de cauzat anumite leziuni, sie însuşi sau altor persoane. La efectuarea percheziţiei
corporale pot fi supuse verificării hainele, corpul, încălţămintea persoanei. În unele cazuri
pentru efectuarea percheziţiei corporale poate fi atras un specialist care poate fi inclusiv şi un
medic.
3. În cazul reţinerii sau arestării persoanei se ridică lucrurile care potrivit Legii cu privire la
arestarea preventivă nu se admit de a avea în locurile de detenţie preventivă.
4. Obiectele şi documentele ridicate la percheziţia corporală trebuie examinate în cadrul aceleiaşi
acţiuni procesuale, dar pot fi examinate sau cercetate şi suplimentar în cadrul unei acţiuni
procesuale independente. Aceste lucruri pot fi anexate la dosar în calitate de mijloace
materiale de probă. De asemenea pot fi şi obiectul unei cercetări în cadrul unei expertize.
5. Pot fi supuse şi obiectele sau documentele ridicate de la persoană în timpul percheziţiei
corporale (cum ar fi genţi, valize, ş.a.m.d.). Percheziţia corporală şi ridicarea se efectuează
după regulile generale de efectuare a acestor acţiuni procesuale.
6. La efectuarea percheziţiei corporale şi ridicării este necesară ordonanţa organului de urmărire
penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. În cazul de delict flagrant, autorizaţia
judecătorului de instrucţie nu este obligatorie, dar el trebuie anunţat în termen de până la 24
ore. În asemenea situaţii judecătorului de instrucţie i se transmit copia ordonanţei de efectuare
a percheziţiei şi ridicării corporale, cât şi procesul verbal al acestei acţiuni procesuale.
Judecătorul de instrucţie se pronunţă asupra legalităţii sau ilegalităţii acestei acţiuni.
7. Alineatul 2 al articolului 130 stabileşte anumite situaţii când percheziţia corporală trebuie
efectuată de urgenţă şi în asemenea situaţii legea admite ca organul de urmărire penală să nu
147
 întocmească atât ordonanţa de efectuare a percheziţiei cât şi să solicite autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Percheziţia corporală în asemenea situaţii este ca o parte a acţiunii
procesuale de bază, dar care face obligatorie şi efectuarea percheziţiei corporale.
8. Alineatul 2 al articolului 130 stabileşte trei cazuri când se poate de efectuat percheziţia fără
anumite autorizări:
a) la reţinerea bănuitului / învinuitului / inculpatului;
b) la aplicarea faţă de bănuit / învinuit / inculpat a măsurii preventive de arestare;
c) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoane prezentată în
încăpere unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau
alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.
9. Există reguli speciale privind percheziţia deputaţilor Parlamentului, judecătorilor şi alţii
(descriere mai detaliată reieşind din legile lor).
10. În toate cazurile la efectuarea percheziţiei corporale organul de urmărire este obligat de a
asigura respectarea demnităţii umane, cât şi de a asigura excluderea oricărui pericol pentru
sănătatea celui percheziţionat. Procesul verbal al percheziţiei sau ridicării se întocmeşte de
regulă în procesul efectuării percheziţiei sau ridicării şi se semnează la sfârşit. De regulă,
procesul verbal se înscrie de mână.

Articolul 131.Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării

1. În timpul arestării (punctul 2) procesul verbal privind percheziţia se întocmeşte separat. La reţinerea
persoanei faptul percheziţiei este indicat în procesul verbal de reţinere.
2. Se interzice percheziţionarea persoanei fără întocmirea procesului verbal de reţinere.
3. La percheziţionarea persoanei în asemenea cazuri participă şi apărătorul ales sau numit din oficiu.
4. În procesul verbal de reţinere sunt enumerate lucrurile ridicate de la persoane în timpul percheziţiei.
5. Obligator este necesar de indicat în procesul verbal dacă au avut loc înregistrări video, sau
fotografieri.
6. În procesul verbal este obligatoriu de indicat timpul fix de începere a percheziţiei şi de terminare, cât
şi datele personale ale participanţilor, inclusiv date despre persoana la care s-a efectuat percheziţia. De
asemenea se indică dacă percheziţia se efectuează în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau
fără autorizaţie în caz de delict flagrant.
7. În procesul verbal sunt indicate acţiunile procesuale concrete, inclusiv consecutivitatea efectuării
percheziţiei, dacă a fost efectuată în mai multe încăperi. În afară de datele personale ale participanţilor
este necesar ca în procesul verbal să fie menţiunea privind faptul că acestora li s-au explicat drepturile
şi obligaţiile.
8. Procesul verbal al percheziţiei sau ridicării trebuie să conţină şi date privind locul şi împrejurările în
care au fost descoperite obiectele şi documentele ridicate, de asemenea trebuie reflectat şi faptul dacă
au fost redate benevol sau au fost ridicate forţat.
9. Obiectele descoperite trebuie enumerate şi descrise amănunţit cu indicarea numărului, mărimii,
greutăţii, unor calităţi individuale şi în măsura posibilităţii altor caracteristici ale acestor obiecte.
10. În procesul verbal se indică şi cazul când au fost întreprinse încercări de a distruge obiectele, a le
ascunde, de care persoană anume, care măsuri au fost întreprinse de către organul de urmărire penală
pentru a persecuta asemenea tentative.
11. În cele mai dese cazuri în procesul percheziţiei, dacă aceasta a urmat cu ridicarea, se întocmeşte o listă
a lucrurilor ridicate care este o anexă, considerându-se o parte componentă a procesului verbal. În listă
sunt enumerate obiectele ridicate cu indicarea tuturor calităţilor despre care s-a vorbit mai sus. În
procesul verbal se înscriu anumite acţiuni de încălcare a ordinii de către participanţi dacă acestea au
fost întreprinse. În procesul verbal se înscriu şi obiecţiile participanţilor privind legalitatea acţiunilor
organului de urmărire penală, cât şi declaraţiile acestora. Refuzul reprezentantului organului de
urmărire penală de a înscrie declaraţiile şi obiecţiile este interpretat ca o încălcare a procedurii de
efectuare a percheziţiei.
12. Toate persoanele participante la aceste acţiuni trebuie să facă cunoştinţă cu procesul verbal de
percheziţie, sau de ridicare, semnându-l. În caz când unul din participanţi refuză să semneze sau este
în imposibilitate de a semna se procedează conform articolului 261.

148
13. Persoana care efectuează percheziţia sau ridicarea trebuie să ia măsuri de păstrare a obiectelor sau
documentelor ridicate. Persoana care efectuează percheziţia este obligată în măsura posibilităţilor să le
împacheteze, să le sigileze, făcând o menţiune despre aceasta în procesul verbal. Pachetele sigilate
sunt semnate atât de către persoana care efectuează percheziţia cât şi de cea la care se efectuează
percheziţia.

Articolul 132. Înmânarea obligatorie a copiei de pe procesul-verbal al percheziţiei sau

ridicării
1. În vederea asigurării drepturilor constituţionale ale persoanei la care s-a efectuat percheziţia sau
ridicarea legea obligă organul de urmărire penală care a efectuat percheziţia să-i înmâneze copia
procesului verbal. Persoanei i se înmânează atât copia procesului verbal ca atare, cât şi copia listei
obiectelor ridicate. Copia se înmânează contra semnătură în procesul verbal original.
2. În cazul când persoana refuză de a primi copia sau nu este în stare să semneze, se face o menţiune
în procesul verbal.
3. Copia se înmânează persoanei care a asistat la percheziţie. Dacă la percheziţie a asistat persoana a
căror lucruri au fost ridicate, copia se înmânează inclusiv acestei persoane. În cazul absenţei
acestei persoane, se înmânează unui membru al familiei, sau reprezentantului autorităţii executive,
administraţiei publice locale.
4. Organul de urmărire este obligat să explice modul de contestare a acţiunii procesuale. Despre
aceasta de asemenea trebuie să se facă o menţiune în procesul verbal. Privitor la modul de
contestare a se vedea comentariul la articolul 313.
5. Reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmâneze copia reprezentantului
instituţiei, întreprinderii, organizaţiei sau unităţii militare care a participat la percheziţie dacă
această acţiune procesuală a fost efectuată în cadrul acestor instituţii.
Articolul 133. Sechestrarea corespondenţei
1. Constituţia, art. (___) şi Codul de Procedură Penală, articolul 14, asigură secretul corespondenţei.
Potrivit articolului 14 limitarea acestui drept se admite numai în baza unui mandat judiciar.
2. Acţiunea procesuală poate fi întreprinsă nu în toate cauzele penale, dar reieşind din valoarea
dreptului pe care îl afectează, legea stabileşte doar în infracţiuni deosebit de grave şi excepţional
de grave, cu condiţia că prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute probe şi deci nu poate fi
stabilit adevărul în cauză.
3. Pentru a efectua această acţiune procesuală sunt necesare temeiuri suficiente de a presupune că
corespondenţa poştală primită sau expediată de către bănuit/învinuit poate conţine informaţii ce au
importanţă probatorie în cauză. Legea nu dă definiţia de temeiuri suficiente deoarece această
apreciere este în dependenţă de cauza concretă urmărită. Concluzia că sunt temeiuri suficiente
trebuie să se bazeze pe circumstanţele infracţiunii comise. În acest sens nu sunt necesare anumite
probe care vor confirma că în corespondenţă se va conţine anumită informaţie ce are importanţă
pentru cauză. În toate cazurile această apreciere este în dependenţă de atitudinea subiectivă a
ofiţerului de urmărire penală, a procurorului şi a judecătorului de instrucţie care admite efectuarea
unei asemenea acţiuni procesuale.
4. În toate cazurile una din părţi a corespondenţei trebuie să fie bănuitul sau învinuitul, fie ca această
persoană expediază, fie că primeşte corespondenţa. Este interzisă sechestrarea corespondenţei
altor persoane care nu au statut de bănuit sau învinuit. Persoana care expediază către bănuit sau
învinuit corespondenţa poate fi oricare persoană, fie fizică, fie juridică.
5. Alineatul 2 al articolului 133 determină cercul de obiecte care se consideră corespondenţă: scrisori
- o comunicare scrisă trimisă cuiva prin poştă sau prin intermediul unei persoane; telegramă -
comunicare scurtă la distanţă, transmisă prin mijloacele cele mai rapide (telefon, telegraf), inclusiv
formularul pe care este scrisă această comunicare; radiogramă - telegramă transmisă prin
radiocomunicaţie (radiotelegramă); colet - pachet relativ mic şi uşor de mânuit, expediat de obicei
prin poştă; containere poştale - ambalaje în formă de rame, lăzi, etc., care servesc la transportul
produselor, mandat poştal - serviciul poştal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a
fi remisă destinatorului, formularul completat în acest scop în baza căruia se face transmiterea
sumei. Comunicarea prin fax, adică orice informaţie obţinută prin intermediul aparatului respectiv,
poşta electronică - poşta prin intermediul căreia utilizatorul beneficiază de serviciile internetului.

149
 6. Sechestrarea corespondenţei constă în interdicţia de a transmite corespondenţa adresatului, în
scopul de a exclude posibilitatea comunicării între anumite persoane, adică a transmiterii anumitei
informaţii, inclusiv într-o formă.
7. Sechestrarea poate avea ca scop şi constatarea faptului dacă persoanele se cunosc între ele, care
sunt relaţiile între ele, unde locuieşte persoana care a expediat corespondenţa şi alte date.
Sechestrarea coletelor sau a containerelor poştale poate avea ca scop obţinerea unor documente
sau obiecte care pot avea importanţă pentru cauză. Sechestrarea poate fi instituită atât asupra
corespondenţei primite, cât şi a celei expediate. Sechestrul se instituie pe un termen care nu poate
să depăşească termenul urmăririi penale.
8. Sechestrul se stabileşte într-o instituţie poştală respectivă. În cele mai dese cazuri aceasta este
instituţia poştală de la locul de trai al bănuitului sau învinuitului. Aceasta nu înseamnă însă că
sechestrul poate fi stabilit doar într-o anumită instituţie. Sechestrul poate fi stabilit în toate
instituţiile poştale în care pot fi primite sau din care pot fi expediate anumită corespondenţă care
necesită a fi sechestrată.
9. Raţionamentul stabilirii sechestrului este dictat de circumstanţele cauzei urmărite. În dependenţă
de urmărire pot fi descoperite noi adrese la care poate fi expediată corespondenţa şi reieşind din
aceste împrejurări numărul instituţiilor poştale poate fie să crească, fie să se micşoreze dacă va fi
iraţional ca în unele instituţii să se păstreze sechestrul.
10. Pot fi puse sub sechestru orice gen de corespondenţă, sau doar anumite genuri, cum ar fi coletele
sau scrisorile, etc. Poate fi pus sechestrul asupra întregii corespondenţe sau corespondenţei primite
de la anumite persoane. În toate cazurile organul de urmărire penală decide raţionamentul unei sau
alte forme de sechestru.
11. Procurorul este persoana în atribuţiile căruia este pusă întocmirea ordonanţei privind sechestrarea
corespondenţei. Ordonanţa se întocmeşte după regula generală cu respectarea unor prevederi
prevăzute de articolul 113, alineatul 3, şi anume motivarea dispunerii sechestrului, denumirea
instituţiei poştale asupra căreia se pune obligaţia de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele
persoanei a cărei corespondenţă trebuie să fie reţinută, adresa exactă a acestor persoane, genul de
corespondenţă care se sechestrează şi durata sechestrului.
12. Sechestrul poate fi stabilit pe o anumită durată. Judecătorul de instrucţie în dependenţă de
ordonanţa procurorului stabileşte durata sechestrului. Durata sechestrului stabilită de judecătorul
de instrucţie nu poate fi mai mare decât cea solicitată de către procuror. Durata sechestrului nu
poate fi mai mare decât durata urmăririi penale.
13. Cu toate că judecătorul de instrucţie dispune sechestrul anularea sechestrului, anularea
sechestrului poate fi efectuată de către organul care a emis ordonanţa, sau de către procurorul
ierarhic superior şi evident de către judecătorul de instrucţie după examinarea expirarea
termenului. După expirarea termenului, procurorul care a emis ordonanţa este obligat să sesizeze
instituţia poştală în vederea anulării sechestrului.
14. În vederea asigurării secretului corespondenţei, persoana a cărei corespondenţă a fost sechestrată
trebuie informată după anularea sechestrului că o parte din corespondenţă a fost sechestrată (caută
ceva din jurisprudenţa Curţii Europene).

Articolul 134. Examinarea si ridicarea corespondentei sechestrate

Examinarea şi ridicarea corespondenţei sechestrate se efectuează în baza unei ordonanţe a organului de
urmărire penală.
1. Articolul 14 asigură secretul corespondenţei, constatând că limitarea secretului corespondenţei se
exprimă prin sechestrarea, examinarea şi ridicarea corespondenţei sechestrate. În cazul când a fost
emisă ordonanţa privind examinarea şi ridicarea corespondenţei poştale reprezentantul organului
de urmărire penală o aduce la cunoştinţa şefului acestei instituţii, fapt despre care se face o
înscriere în procesul verbal a examinării şi ridicării.
2. În practică este mai raţional de a emite o singură ordonanţă privind ridicarea, sechestrarea şi
examinarea corespondenţei. Acest fapt facilitează atât examinarea rapidă a cauzelor penale, cât şi
activitatea judecătorului de instrucţie. În cazul când s-a emis o singură ordonanţă, ordonanţa este
înmânată în prealabil până la declanşarea procedurii de sechestrare.
3. În cadrul efectuării acestei acţiuni procesuale se întocmeşte un proces verbal după regula generală
prevăzută de articolul 260 şi 261.
150
4. Examinarea corespondenţei se efectuează de către reprezentantul organului de urmărire penală. În
caz de necesitate la examinare participă specialistul şi traducătorul. În procesul verbal trebuie
indicată toată corespondenţa care a fost examinată indiferent de faptul dacă conţine sau nu date
importante pentru cauză.
5. Examinarea corespondenţei are ca consecinţe două soluţii. În cazul în care s-au depistat date care
au importanţă pentru cauză, reprezentantul organului de urmărire penală poate ridica total sau
parţial sau poate face copii de pe această corespondenţă. Corespondenţa poate fi ridicată şi anexată
la dosar în calitate de documente. În cazul în care s-au depistat documente false în corespondenţă
acestea se anexează la dosar în calitate de corpuri delicte. În dependenţă de tactica luată de către
organul de urmărire penală, corespondenţa poate fi transmisă adresatului chiar dacă conţine date
importante pentru cauză.
6. În situaţia în care reprezentantul organului de urmărire penală nu a depistat în corespondenţa
examinată date care sunt importante pentru cauza penală, corespondenţa se transmite adresatului.
7. Pe lângă prevederile articolului 260 procesul verbal trebuie să conţină şi anumite date care
caracterizează această acţiune procesuală, şi anume, persoana care a efectuat examinarea şi
ridicarea corespondenţei, genul corespondenţei, în care corespondenţă s-au depistat anumite date
ce au importanţă pentru cauză. Asupra cărei corespondenţe au fost făcute copii, ce mijloace
tehnice au fost utilizate, soarta în continuare a corespondenţei: a fost ridicată sau a fost transmisă
adresatului.
8. La efectuarea examinării organul de urmărire trebuie să asigure secretul corespondenţei.
Încălcarea acestor prevederi poate să aducă o atingere drepturilor constituţionale ale persoanei
cauzându-i un prejudiciu moral, sau alt prejudiciu, fapt ce poate permite persoanei de a cere
recompensa prejudiciului cauzat. Reieşind din aceasta ofiţerul de urmărire penală care efectuează
examinarea sau ridicarea este obligat de a preveni toţi participanţii la efectuarea acestei obligaţiuni
procesuale privind obligaţia de a nu divulga informaţia conţinută în corespondenţa examinată, cât
şi privind răspunderea penală prevăzută de articolul 178 (_____________) şi 315 din Codul Penal.
Despre faptul prevenirii se face o consemnare în procesul verbal care este semnat de către toţi
participanţii.

Articolul 135. Interceptarea comunicărilor

1. Interceptarea comunicărilor este o intervenţie în viaţa privată a persoanei. Acest fapt determină
reglementarea minuţioasă a acestei acţiuni procesuale.
2. Orice acţiune care duce o atingere a vieţii private a persoanei necesită a fi aprobată de către
judecătorul de instrucţie. În noţiunea de comunicaţie în sensul articolului 135 se înţelege oricare
feluri de convorbiri telefonice, prin radio, sau altor utilizări tehnice. Prin noţiunea de altor
convorbiri se subînţelege utilizarea sistemelor de ascultare de diferite genuri. Interceptarea
convorbirilor se admite doar în anumite infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.
3. Concluzia despre necesitatea efectuării interceptării comunicărilor se ia de către organul de
urmărire penală. În toate cazurile acesta poartă un caracter de probabilitate. Totuşi în toate
cazurile concluzia privind necesitatea efectuării interceptărilor trebuie să se bazeze pe anumite
materiale administrate în cauza penală. La formarea concluziilor pot fi utilizate şi rezultatele
activităţii operative de investigaţie.
4. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţie stabileşte __________________.
Interceptarea comunicărilor poate avea loc pe orice canal, fie cel personal, fie a oricărui abonat,
inclusiv şi celor care aparţin persoanelor juridice. În asemenea caz este necesar de a constata că
bănuitul, învinuitul sau alte persoane utilizează anumite canale comunicând şi în aceste
comunicări se pot conţine date utile pentru soluţionarea cauzei penale.
5. În cadrul interceptărilor poate fi utilizat canalul de la întreprinderi, canalul de la locul său de trai,
inclusiv din hotel, canalele prietenilor, cunoscuţilor, etc. Modalitatea şi locul efectuării
interceptărilor este determinat de către organul de urmărire penală.
6. Ordonanţa privind interceptarea comunicărilor trebuie să fie emisă de către procuror. În cazul în
care nu suferă urmare (în caz de urgenţă), procurorul poate dispune efectuarea interceptărilor în
lipsa autorizaţiei judecătorului de instrucţie. Cazurile de urgenţă sunt cazurile când tergiversarea
efectuării interceptărilor poate prejudicia considerabil urmărirea penală. Acestea sunt cazurile în
care sunt încercări de a ascunde urmele infracţiunii, de eschivare de la răspundere, de dispariţie a
151
 făptuitorilor, de comitere a altor infracţiuni, etc. Procurorul este persoana care determină că
situaţia respectivă este caz de urgenţă, el fiind şi responsabil pentru interceptarea neîntemeiată a
comunicărilor în lipsa autorizaţiei judecătorului de instrucţie.
7. Dacă au fost interceptate comunicările în lipsa autorizaţiei judecătorului de instrucţie procurorul
este obligat imediat să informeze judecătorul de instrucţie. În caz când anunţarea imediată a fost
imposibilă, termenul de informare nu trebuie să depăşească 24 ore.
8. Judecătorul de instrucţie din oficiu după ce a fost informat este obligat să se pronunţe asupra
legalităţii ordonanţei emise de către procuror. Confirmarea are ca consecinţe continuarea
interceptării, în sens contrar, judecătorul dispune încetarea imediată a interceptărilor, iar datele
obţinute neputând fi utilizate în calitate de probă iar înregistrările necesită a fi nimicite.
9. Prevederile alineatului 3 al articolului 135 trebuie interpretate extinsiv, adică pot cere
interceptarea comunicărilor nu numai partea vătămată, martorul sau membrii familiei lor expres,
dar şi apărătorii, reprezentanţii, avocatul martorului dacă există ameninţări reale de aplicare a
violenţei, de estorcare sau de comitere a altor infracţiuni împotriva acestora. În toate cazurile este
necesară cererea persoanelor a căror convorbiri vor fi ascultate, în care va fi indicat faptul că
există ameninţări de aplicare a violenţei prin intermediul comunicărilor.
10. În ordonanţa de efectuare a interceptărilor este raţional de indicat eventualele căi de interceptare şi
locul efectuării interceptării. Aceasta însă nu înseamnă că procurorul nu este în drept de a efectua
interceptarea şi a altor căi de comunicare (a altor numere de telefon, etc.). În toate cazurile
procurorul este obligat ca să anunţe judecătorul de instrucţie care examinează această modificare a
căilor de interceptare după regula prevăzută de alineatul 2 al articolului 135.
11. Termenul interceptării convorbirii este limitat ( 30 de zile ). Când este necesară prelungirea
interceptărilor, procurorul este obligat de a înainta un demers judecătorului de instrucţie, în care
trebuie să indice motivele care determină prelungirea interceptărilor. Procurorul nu se poate limita
la fraze generale, fiind obligat să indice date complete care determină necesitatea prelungirii
interceptării comunicaţiilor . În situaţia cînd au fost interceptate mai multe surse de comunicaţie,
procurorul trebuie să indice în ordonanţă care surse vor fi în continuare interceptate.
12. Reieşind din faptul că interceptarea comunicărilor se efectuează în cadrul urmăririi penale, durata
de interceptare nu poate depăşi momentul terminării urmăririi penale. Indiferent de durata
urmăririi penale, durata interceptărilor nu poate depăşi 6 luni, adică termenul de 6 luni este un
termen restrictiv. Dacă pe parcursul efectuării interceptărilor au dispărut motivele, organul de
urmărire este obligat să anuleze interceptarea indiferent de momentul expirării termenului
interceptărilor.
13. În vederea asigurării dreptului la viaţă privată, judecătorul de instrucţie este obligat din momentul
terminării interceptării să anunţe persoana ale cărei convorbiri au fost interceptate sau înregistrate.
În asemenea situaţie judecătorul trebuie să consulte opinia procurorului, care conduce cu
urmărirea penală. În toate cazurile, indiferent de opinia procurorului, persoana trebuie anunţată nu
mai târziu de terminarea urmăririi penale referitor la faptul interceptării. Anunţarea se efectuează
printr-o înştiinţare în scris semnată de către judecătorul de instrucţie în care se indică sursele care
au fost interceptate, termenul în care a fost efectuată interceptarea, motivul efectuării
interceptărilor cît şi alte date.
Articolul 136
Efectuarea interceptării, înregistrării comunicărilor şi certificarea lor
1. Persoanele care sunt chemate să asigure tehnic înregistrarea, interceptarea, pot fi instituţia de
telecomunicaţie şi organul care efectuează activitatea operativă de investigaţie (a se vedea Legea
cu privire la activitatea operativă de investigaţie)....................................
2. În vederea asigurării inviolabilităţii vieţii private, persoanele care efectuează înregistrarea sunt
obligate să păstreze în secret, datele care le-au fost cunoscute în legătură cu efectuarea acestei
acţiuni procesuale. Reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să explice aceste
obligaţii, iar persoanele cărora li se explică să consemneze în procesul verbal.
3. La interceptarea comunicaţiilor se întocmeşte un proces verbal. Procesul verbal se întocmeşte
după regula generală prevăzută de articolul 260. Specificul interceptărilor necesită indicarea unor
date suplimentare la datele de ordin general. Se menţionează în primul rînd data, ora şi numele
judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea. Se înregistrează sursele de
telecomunicaţii: numele, adresele, telefoanele, numerele de telefon şi alte date în cazul cînd sunt
152
 cunoscuţi posesorii acestor numere, sunt indicate şi numele acestora etc. În procesul verbal se
include conţinutul integru al comunicărilor.
4. După întocmirea procesului verbal, organul de urmărire îl transmite pentru confirmare
procurorului. După verificarea conţinutului procesului verbal şi al casetelor, procurorul
consemnează anexându-le la dosar.
5. Traducătorul care se atrage pentru efectuarea traducerii în caz de necesitate este preîntîmpinat
pentru răspundere penală potrivit articolelor 178 şi 115 Cod Penal.
6. Responsabili pentru păstrarea fonogramelor în calitate de corpuri delicte sunt reprezentantul
organului de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa care examinează cauza penală.
7. Procurorul este responsabil de a include în procesul verbal anumite date care pot comunica vreo
informaţie privind cauza urmărită. Se interzice a include în procesul verbal alte date care nu au
referinţă la cauza penală. Datele interceptate în urma comunicărilor care nu au referinţă la cauza
penală, nu pot fi utilizate în alte cauze penale, acest fapt aducând atingere principiului
inviolabilităţii vieţii private.

Articolul 137
Înregistrările de imagini
1. Înregistrarea de imagini constă în fixarea prin intermediul mijloacelor tehnice a anumitor fapte,
acţiuni, importante pentru cauza penală, care sunt incluse în obiectul probaţiunii.
2. Înregistrarea prin imagini poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale în baza unei
ordonanţe a procurorului, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
3. La efectuarea înregistrării prin imagini pot fi atraşi specialişti din domeniul respectiv.
4. Rezultatele înregistrării se anexează la dosar, prin cîteva căi: audierea persoanelor care au efectuat
înregistrările (inclusiv a specialistului); anexarea la dosar a materialelor obţinute (fotografiilor),
imprimărilor sonore sau video înregistrate prin intermediul mijloacelor tehnice. Verificarea ulterioară
se va efectua prin intermediul expertizei.
5. În ordonanţa privind efectuarea înregistrării de imagini este necesar de indicat atât date generale cât şi
particulare, cum ar fi: perioada efectuării înregistrării de imagini, persoana care va efectua
înregistrarea de imagini, aparatajul la care se va efectua înregistrarea(tipul aparatului de înregistrat,
pelicula) şi alte date care vor confirma în instanţă legalitatea efectuării înregistrării.
6. În baza efectuării înregistrării se întocmeşte un proces verbal în care se indică toate acţiunile
întreprinse de către persoanele care au efectuat înregistrarea. Inclusiv în procesul verbal se
menţionează datele privind tipul aparatajului, pelicula etc. La procesul verbal se anexează materialele
obţinute în urma înregistrării (fotografiile, casetele audio sau video).
7. Înregistrările obţinute prin activitatea operativă de investigaţie pot fi admise în procesul penal numai
în cazurile în care au fost verificate prin intermediul mijloacelor de probă (vezi comentariul la
articolul 93).

Articolul 138
Verificarea înregistrării interceptărilor
1. În practică, în cele mai dese cazuri apare necesitatea verificării interceptării cu scopul constatării
autenticităţii acestora, inclusiv şi faptul dacă vocea aparţine uneia sau altei persoane. În vederea
soluţionării acestor probleme, instanţa de judecată, la cererea părţilor sau din oficiu, printr-o
încheiere va dispune efectuarea expertizei tehnice.
2. O modalitate mai nouă a expertizei tehnice este expertiza holoscopică sau fonografică (prima
provine de la traducerea din grecească „urmărirea sunetului”, a doua de la greceasca phone – sunet
şi grapho – scrie ).
3. Este deosebit de important care chestiuni vor fi puse în faţa expertului la efectuarea expertizei
tehnice.
4. Există anumite cazuri cînd apare necesitatea de a cerceta special înregistrările audio. În primul caz
cînd apar dubii privind faptul că înregistrarea audio nu a fost modificată într-un fel sau altul, dacă nu
a fost falsificată, etc. Se pun aproximativ următoarele întrebări în faţa expertului:
Dacă fonograma care a fost prezentată pentru expertiză reprezintă un tot întreg?
Înregistrarea a fost efectuată încontinuu sau înregistrarea a fost cu întreruperi?
Dacă nu sunt indici că fonograma a fost efectuată prin spicuire (prin alegere)?
153
 Dacă fonograma prezentată este în original sau copie?
Dacă fonograma a fost supusă unui montaj: mecanic, electroacustic, prin programare, etc.?
5. În situaţia cînd este necesar de a stabili în ce condiţii a fost efectuată înregistrarea în faţa
expertului pot fi puse asemenea întrebări:

Dacă fonograma prezentată a fost înregistrată prin intermediul unui singur aparataj sau a mai
multor?
De ce tip este casetofonul şi microfonul?
Dacă fonograma a fost înregistrată la aparatajul prezentat expertului?
Dacă aparatajul avea unele defecte la înregistrare, şi dacă da – care anume?
De ce tip a fost pelicula cu care s-a înregistrat?
A fost utilizată o peliculă nouă sau o peliculă reciclată?
Care sunt alte surse decît vocea înregistrată (de exemplu sunetul automobilului, aparatului de
telefon, etc.)?
Care date privind împrejurările exterioare s-au înregistrat pe peliculă (de exemplu caracterul
încăperii, înregistrarea într-un loc deschis).?

6. Cînd apare necesitatea de a stabili date despre persoane vocea cărora a fost înscrisă vor fi
puse următoarele chestiuni: Dacă este înregistrată vocea uneia sau a mai multor persoane? Câte
persoane au luat parte la discuţie? Despre ce calităţi ale persoanei se poate de constatat analizînd vocea
persoanei (sexul, vîrsta, naţionalitatea, defectele vorbirii, etc.)? este vocea anumitei persoane
înregistrată pe fonogramă? Vocea înregistrată este expusă liber sau se citeşte sau este ceva învăţat
prealabil pe de rost.?
7. În cazul cînd înregistrarea este neclară, experţilor li se poate pune sarcina de a descifra vocea
prin intermediul mijloacelor tehnice de care dispune.
8. O mare importanţă o are care date şi materiale vor fi puse la dispoziţia expertului. În
ordonanţa privind efectuarea expertizei este necesar de indicat:
Circumstanţele care au determinat efectuarea expertizei;
Condiţiile în care s-a efectuat imprimarea: mărimea şi caracteristica încăperii în care s-a efectuat
imprimarea;
Caracteristicile acustice ale încăperii, locul aflării persoanei care a fost înregistrată, distanţa pînă la
microfon, prezenţa altor surse de sunet etc. (dacă toate acestea sunt cunoscute de către organul de
urmărire penală);
Aparatajul cu care a fost efectuată înregistrarea (marca casetofonului sau dictafonului, tipul
microfonului, viteza de înregistrare, alte date necesare); Caracteristica lentei magnetice care necesită
să fie cercetată, dacă aceasta este posibil; Dacă fonograma prezentată este original sau copie ( copia
poate fi prezentată în cazul cînd originalul a fost distrus sau a fost pierdut, în rest este necesar de
prezentat originalul (în unele cazuri prin intermediul copiei este imposibil de a efectua expertiza );
Date despre persoana vocea căreia trebuie identificată (sexul, vîrsta , naţionalitatea, dacă sunt defecte
ale vorbirii, etc.)
9. Raportul de expertiză va avea aceeaşi valoare probantă ca şi alte date obţinute pe parcursul
urmăririi penale.

Articolul 139

Condiţiile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice

şi medico-legale

1. Efectuarea constatării ştiinţifice şi medico-legale este determinată de necesitatea unor lămuriri

urgente ale unor fapte sau împrejurări ale cauzei, determinate de pericolul dispariţiei unor
mijloace de probă sau schimbarea unor situaţii de fapt.
2. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală este mijloc de probă şi probele obţinute
prin asemenea mijloace au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte probe din dosar.
3. Legislaţia nu acordă situaţie privilegiată acestor mijloace de probă, ele făcînd dovada prin
coroborarea celorlalte probe din dosar. Există situaţii cînd aceste probe pot să nu reflecte
154
 realitatea, fie ca dovadă a lipsurilor de pregătire, fie datorită altor cauze şi în aceste situaţii
valoarea lor probatorie se apreciază cu întreg ansamblul probelor.
4. Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice nu pot fi asimilaţi cu organele de
urmărire penală şi nu îşi pot însuşi anumite atribuţii ale organelor de urmărire penală sau a
organelor de control. Activitatea lor se limitează doar la rezolvarea anumitor probleme ce ţin de
specialitatea lor (în cazul unor accidente de circulaţie, cînd la locul accidentului estre stabilită
poziţia autovehiculului, condiţiile de vizibilitate etc., sau în accidente de muncă, etc.)
5. În cazul unor infracţiuni contra persoanei se poate de efectuat constatarea medico-legală dacă
tergiversarea ar determina pierderea urmelor. Constatările medico-legale de regulă se fac în faza
de urmărire penală după ce a fost comisă fapta cît sunt păstrate urmele. Aceasta nu înseamnă că în
timpul judecăţi nu pot fi efectuate anumite constatări medico-legale, (spre exemplu în cadrul
exhumării.)
6. În unele cazuri constatările medico-legale pot determina calificarea infracţiunii, aceasta depinzînd
de durata tratamentului medical fapt ce intră în competenţa medicului legist. (vezi
articolele................................................
7. Constatările medico-legale se efectuează de către medici specialişti în domeniul medicinii legale.
În cazuri de excepţie pot întocmi raport de constatare şi specialişti din alte domenii ale medicinii.
8. Pentru constatarea urgentă legea admite ca specialiştii care efectuează constatarea tehnico-
ştiinţifică să funcţioneze în cadrul organului de urmărire penală. Aceasta nu este o încălcare a
„dreptului la un proces echitabil”, însă în toate cazurile cînd părţile pun la îndoială veridicitatea
constatărilor specialistului care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală este necesară
efectuarea unei expertize. Cererile părţilor în asemenea situaţii trebuie să fie motivate.
9. La efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice pot fi atraşi specialişti din cadrul altor organe sau
specialişti independenţi carte dispun de o calificare respectivă. Specialiştii din medicina legală
trebuie să funcţioneze în cadrul unei instituţii medicale sau să dispună de licenţă prin care se
admite practicarea medicinii. (verifică dacă-i aşa)
10. Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atît din oficiu cît şi la cererea
părţilor , instanţa poate dispune efectuarea acestei acţiuni procesuale doar la cererea părţilor.

Articolul 140

Modul efectuării constatării tehnico-ştiinţifice

sau medico-legale

1. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, prin natura lor determinată de regula rapidităţii

sunt efectuate potrivit unor proceduri mai simplificate comparativ cu expertiza.
2. Constatările se dispun într-o ordonanţă a reprezentantului organului de urmărire sau a procurorului
sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. În ordonanţă sau încheiere este necesar de indicat
care este obiectul constatării, de enumerat chestiunile la care trebuie să răspundă specialistul,
inclusiv termenul în care se va efectua constatarea.
3. Organul de urmărire sau instanţa anunţă părţile privind efectuarea constatării, părţile pot propune
anumite întrebări puse în faţa specialistului, indiferent de faptul dacă constatarea s-a dispus de
către organul de urmărire din oficiu sau la cererea părţilor.
4. Este important de stabilit termenul fix de efectuare a constatării reieşind din faptul că constatarea
se efectuează în situaţia cînd sunt necesare acţiuni urgente.
5. La efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, materialele pentru specialist sunt puse la dispoziţie de
către organul de urmărire sau de către instanţă.
6. Specialistul nu este în drept să caute alte materiale din propria sa iniţiativă. În caz de necesitate, el
trebuie să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei.
7. Constatarea medico-legală nu trebuie confundată cu participarea specialistului la cercetarea la faţa
locului, cu examinarea cadavrului sau cu exhumarea cadavrului. În toate cazurile acestea sunt
acţiuni procesuale distincte care au sarcinile deosebite una de alta.
8. În cazul cînd specialistul participă la cercetarea la faţa locului, la examinarea sau la exhumarea
cadavrului, nu se întocmeşte un raport separat care să conţină rezultatele constatării dar
constatarea se include în acţiunea procesuală respectivă şi, evident, se întocmeşte un singur raport.
155
 9. Constatarea medico-legală poate fi efectuată şi cu scopul de a descoperi pe corpul învinuitului, a
părţii vătămate, existenţa urmelor infracţiunii. În cazul cînd s-a efectuat examinarea corporală,
constatarea se include în această acţiune procesuală şi nu se efectuează o acţiune procesuală
separată. Constatările medicului legist în asemenea situaţii se includ în procesul verbal al
examinării corporale. Constatarea în vederea stabilirii pe corp a unor urme ale infracţiunii se
efectuează în exclusivitate de medicul legist.

Articolul 141
Raportul de constatare tehnico-ştiinţificăsau medico-legală
1. În raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală sunt incluse date privind metoda
utilizată la constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală cît şi concluziile care s-au făcut în urma
efectuării investigaţiei.
2. Dispunerea expertizei se efectuează în cazurile cînd concluziile nu sunt complete sau nu sunt
precise. Concluziile nu sunt complete în situaţia cînd specialistul nu a dat răspuns la toate
întrebările care au fost puse în faţa lui. Aceeaşi situaţie este în cazul cînd din raportul de
constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală nu se poate de făcut o concluzie clară privind
chestiunile care au importanţă în cauza dată.
3. Organul de urmărire este obligat să dispună efectuarea unei expertize în cazul cînd sunt unele
dubii, privind corectitudinea raportului de constatare. Instanţa poate dispune efectuarea expertizei
doar la cererea uneia dintre părţi.
4. La efectuarea altor acţiuni procesuale la care participă specialistul, cum ar fi cercetarea la faţa
locului, examinarea cadavrului, exhumarea cadavrului, examinarea corporală, reconstituirea
faptei, experimentul, etc. se întocmeşte un singur proces-verbal în care sunt incluse şi constatările
specialistului.

Articolul 142
Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei
1. Raportul de expertiză este un mijloc de probă (vezi comentariul la articolul 93). Expertiza
constituie o cercetare în urma căreia se elaborează anumite concluzii care formează obiectul
raportului de expertiză.
2. În practică sunt cunoscute cazuri cînd organul de urmărire sau instanţa utilizează cunoştinţele unui
specialist în domeniu. În asemenea situaţie specialistul întocmeşte un raport într-o formă liberă,
folosind anumite materiale şi cunoştinţele sale, dar nu efectuează cercetări care sunt caracteristice
expertizei. Această cercetare a specialistului nu înlocuieşte expertiza, inclusiv nu înlocuieşte
expertiza şi cazul cînd specialistul participă la anumite acţiuni procesuale.
3. Obiectul expertizei poate să se refere la orice ramură a ştiinţei, tehnicii, etc. Este exclus de a
efectua expertiza în domeniul dreptului.
4. În faţa expertului pot fi puse totuşi chestiuni ce ţin de anumite norme speciale: spre exemplu cele
care asigură securitatea transportului, exploatări a anumitor mecanisme, securitatea muncii, etc.
5. Este raţional ca înainte de a dispune efectuarea expertizei de consultat specialiştii referitor la
posibilitatea numirii expertizei, materialului prezentat, etc.
6. Dreptul părţilor de a înainta cerere privind efectuarea expertizei din iniţiativa sa proprie şi pe cont
propriu este o instituţie nouă pentru procedura penală. Cererea se înaintează organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată, care verifică dacă nu sunt împrejurările prevăzute de articolul 89.
Excepţie în cazul de faţă o face punctul 6, alineatul 1 a art. 89 „dacă nu se constată incompetenţa”,
reieşind din faptul că partea are dreptul să ceară efectuarea expertizei de către expert care dispune
de o anumită calitate. În asemenea cazuri, în evitarea abuzului unei părţi, înlăturarea expertului
care nu este competent ţine de dreptul părţii din contul căreia s-a efectuat expertiza. Organul de
urmărire penală transmite cererea părţii expertului sau instituţiei de expertiză. În cerere trebuie să
se conţină şi chestiunile puse în faţa expertului.
7. Expertul care efectuează expertiza la cererea părţilor are aceleaşi drepturi ca şi expertul desemnat
de către organul de urmărire sau de către instanţă. Acestea se manifestă prin dreptul de a cere
unele materiale din cauză, de a răspunde şi la alte chestiuni decît sunt incluse în expertiză.
Raportul prezentat de către expert are aceeaşi valoare probantă ca şi raportul prezentat de către

156
 expertul desemnat de către organul de urmărire sau instanţă inclusiv ca şi celelalte probe în dosar.
Raportul se prezintă organului de urmărire şi este anexat la dosar.
8. Privitor la calitatea expertului vezi comentariul la articolul 88, 89.
9. Părţile având dreptul de a propune chestiuni de efectuare a expertizei au dreptul şi de a recomanda
un expert pentru participare la efectuarea expertizei. Expertul trebuie să corespundă cerinţelor
prevăzute de articolul 88. Cererea privind recomandarea unui expert se înaintează organului de
urmărire sau instanţei. Organul de urmărire sau instanţa are dreptul de a respinge cererea
constatând unele împrejurări de incompatibilitatea a expertului. În cazul cînd părţile propun
expertul pe cont propriu, organul de urmărire sau instanţa poate respinge cererea numai în cazul
cînd există împrejurările prevăzute de articolul 89, alineatul 1, punctul 1-5.
10. Articolul 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului nu menţionează expres regulile
aplicabile depoziţiilor experţilor. Textul alineatului 3 litera d) se referă la martori şi nu la experţi.
Totuşi, jurisprudenţa CEDO a dezvoltat anumite norme în baza prevederilor găsite în alineatele 1
şi 3. În cauzele BONISCH şi BEANDSTETTER Curtea a constatat că dreptul la un proces
echitabil nu impune o obligaţie asupra instanţelor naţionale de a numi experţi la solicitarea
apărării, atunci cînd opinia expertului numit de judecată susţine constatările procurorului. Totuşi
Curtea Europeană este determinată să aplice articolul 6, alineatul 3, litera d) analogic cu
modalitatea de aplicare a expertizelor dacă aparenţele în mod obiectiv sugerează că expertul are
un rol de martor al învinuirii. Curtea Europeană a dezvoltat astfel această analiză: un expert poate
fi considerat drept fiind martor dacă există dubii în privinţa neutralităţii sale.
Aceste dubii trebuie obiectiv justificate; opinia acuzatului poate avea importanţă dar nu poate fi
decisivă.
Rolul expertului în timpul procesului şi maniera în care-şi îndeplineşte funcţia sunt deosebit de
hotărâtoare.
11. Dubiile în privinţa neutralităţii şi obiectivităţii în mod obiectiv pot fi considerate drept fiind
justificate dacă suspiciunea penală emană din partea expertului şi acest expert este numit în
calitate de expert oficial.
12. Atunci cînd expertul poate fi considerat drept martor al învinuirii, acesta poate fi ascultat în timpul
judecăţii, dar numai dacă persoanele citate de apărare în orice rol, în scopul contestării părerii
experţilor, sunt interogate în aceleaşi condiţii ca şi expertul. Dacă persoanele citate de apărare nu
sunt interogate în aceleaşi condiţii, atunci este încălcat principiul egalităţii armelor. Totuşi,
încălcarea nu apare dacă interogarea nu a avut loc în întregime conform aceloraşi condiţii, dacă
martorul apărării, de fapt a avut posibilitatea să conteste afirmaţiile expertului cu aceleaşi
argumente şi procedee. Cu alte cuvinte: chiar dacă martorul apărării în comparaţie cu expertul
învinuirii a fost dezavantajat, nu a fost încălcat principiul egalităţii armelor dacă tratamentul
inegal se referă la chestiuni care nu sunt decisive la determinarea vinovăţiei sau inocenţei
bănuitului.

Articolul 143
Cazurile cînd efectuarea expertizei este obligatorie
1. La stabilirea cauzei morţii, cît şi la stabilirea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor
integrităţii corporale se efectuează expertiza medico – legală.
2. Pentru punctele 3-5 se efectuează o expertiză psihiatrică unde sunt utilizate cunoştinţele în
domeniul psihologiei. Poate fi efectuată şi expertiză complexă psihologico-psihiatrică.
3. Expertiza în ceea ce priveşte p.4 se efectuează de către un medic şi psiholog. Autopsia se
efectuează nu numai în baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei dar şi în baza ordonanţei de
efectuare a constatării medico-legale în scopul de a descoperi anumite semne care ar servi ca
temei pentru pornirea urmăririi penale. În asemenea situaţii se întocmeşte un raport de constatare
medico-legală care nu poate substitui raportul de expertiză.
4. În competenţa expertului nu se include răspunsul la întrebarea dacă a fost omor sau sinucidere,
deoarece expertul stabileşte doar cauza morţii şi caracterul vătămărilor corporale.
5. În unele cazuri poate fi numită o expertiză psihologică pentru a constata dacă starea psihică a
persoanei la momentul comiterii fenomenului dat era predispusă către sinucidere.
6. În obiectul expertizei nu se include şi constatarea „deosebitei cruzimi” reieşind din faptul că
aceste noţiuni nu sunt noţiuni medicale.
157
 7. Fără efectuarea expertizei medico-legale poate fi examinat dosarul privind omorul unei persoane
doar în cazul cînd cadavrul nu a fost descoperit şi au fost epuizate toate posibilităţi de a-l
descoperi. În asemenea situaţii soluţionarea cauzei se face în baza altor probe din dosar, dacă
acestea confirmă comiterea omorului.
8. La constatarea stării psihice a bănuitului, învinuitului, inculpatului este necesar de analizat
caracterul şi motivul infracţiunii, comportamentul persoanei în timpul comiterii infracţiunii şi
după aceasta. Este necesar de a lua în consideraţie şi datele care caracterizează comportamentul
făptuitorului în perioada de pînă la comiterea infracţiunii, date privind maladiile de care a suferit
persoana şi altele. În asemenea situaţii, expertul poate cere diferite acte, buletine de boală, etc. din
instituţiile medicale unde persoana s-a tratat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate să
refuze cererea de renunţare la apărător dacă sunt temeiurile prevăzute de articolul 69 şi 71, dacă în
dosarul penal sunt anumite acte ale instituţiilor medicale, privind unele calităţi ale persoanei. În
cazuri cînd apare necesitatea, de exemplu cînd sunt date că persoana oboseşte repede, are o atenţie
dispersată, o stare emoţională nestabilă, cînd persoana a atins vîrsta de pensionare, se efectuează
expertiza psihiatrico-psihologico complexă.
9. La constatarea stării psihice şi fizice a părţii vătămate şi a martorului este necesar de a lua în
considerare şi particularităţile comportamentului, date despre condiţiile în care a fost perceput
fenomenul, date despre maladiile de care a suferit, date privind dezvoltarea acestei persoane,
capacitatea memoriei, etc.
10. Atît bănuitul, învinuitul, inculpatul cît şi partea vătămată şi martorul pot fi supuşi expertizei pentru
constatarea stării organelor receptive în cazul cînd este necesară verificarea declaraţiilor acestor
persoane.
11. Referitor la vîrsta bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a părţii vătămate, expertiza se numeşte
nu numai dacă actele lipsesc sau prezintă dubii, dar şi cînd este imposibil de a le obţine. La
constatarea vârstei, trebuie de luat în consideraţie că, în urma expertizei, ziua de naştere se
consideră ultima zi a anului stabilit de expertiză. Dacă expertiza determină un număr maximal sau
minimal de ani, ziua de naştere se consideră ultima zi a anului care corespunde numărului minimal
de ani. Persoana se consideră că a împlinit vîrsta de 14, 16, 18 ani, la expirarea orei 24 a zilei
considerate ziua de naştere, adică începând cu următoarea zi, ora 00.
12. Soluţionând cauza privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor (articolul 103 al Codului Penal) este necesar actul de constatare medico-legală. În
cazul cînd în act nu sunt date suficiente poate fi dispusă expertiza medico-psihiatrică.
13. Punctul 6 al articolului 143, lasă la discreţia organului de urmărire sau a instanţei oportunitatea
efectuării expertizei. În acest caz, expertiza se efectuează doar dacă prin alte probe nu poate fi
stabilit adevărul în cauză, practica cunoaşte asemenea cazuri. Expertiza se recunoaşte ca
obligatorie în cazul cînd este necesar de a stabili dacă obiectul dat se referă la armă de foc, dacă
din exemplarul armei de foc prezentat poate fi deschis focul; privind caracteristica obiectelor
descoperite în cazul cînd este necesar de a stabili dacă acestea sunt muniţii, elemente radio-active,
explozibile, otrăvuri, etc. Se consideră de asemenea obligatorie expertiza în cazul cînd este
necesar de a stabili dacă materialul prezentat se atribuie la substanţe narcotice; dacă plantele
examinate sunt în categoria culturilor care conţin substanţe narcotice. Pot exista şi alte cazuri cînd
expertiza poate fi determinată ca obligatorie.
14. Gravitatea unor vătămări psihice cauzate părţii vătămate se stabileşte de către expertiza
psihiatrică.
15. Pentru constatarea capacităţii sexuale a părţii vătămate se dispune efectuarea expertizei medico-
legale sau complexe medico-psihologice.
16. Nedispunerea expertizei în cazul cînd legea prevede efectuarea obligatorie este motiv de casare a
hotărîrii judecătoreşti.
17. În unele cazuri, Curtea Supremă de Justiţie recomandă instanţelor de a efectua obligatoriu
expertiză, spre exemplu, prin Hotărârea Plenului nr. 31 din 09.11.1998 „Cu privire la practica
judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea,
comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive,
păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor”, punctul 3.

Articolul 144
158
Procedura dispunerii expertizei
1. Ordonanţa sau încheierea de efectuare a expertizei constă din partea introductivă, descriptivă şi
rezolutivă. În partea introductivă sunt indicate locul şi data întocmirii ordonanţei, numele
persoanei care a întocmit-o, partea descriptivă conţine pe scurt împrejurările cauzei, acest fapt dă
expertului posibilitatea de a hotărî dacă este necesar de a lua cunoştinţă cu materialele cauzei care
se referă la obiectul expertizei , temeiurile pentru efectuarea expertizei, domeniul cunoştinţelor
speciale necesare pentru efectuarea expertizei. În partea rezolutivă sunt indicate felul expertizei ,
datele, numele şi prenumele expertului sau denumirea instituţiei de expertiză în care trebuie să fie
efectuată expertiza, sunt formulate chestiunile puse în faţa expertului, sunt enumerate materialele
care sunt puse la dispoziţia expertului, inclusiv obiectele de cercetare, mostre pentru cercetare
comparativă, anumite materiale din dosarul penal care vor fi necesare expertului (de exemplu
procesul verbal de cercetare la faţa locului, diferite fotografii, etc.) În ordonanţă sunt indicate
inclusiv şi locul aflării acestor obiecte (sunt anexate la dosar sau se află în alte locuri), de asemene
se indică forma de sigilare a obiectelor.
2. Chestiunile puse în faţa expertului nu trebuie să depăşească limitele cunoştinţelor speciale pe care
le deţine această persoană.
3. Expertiza poate să fie efectuată doar de către o persoană care este desemnată pentru efectuarea
acestei cercetări în conformitate cu legea procesual penală. Acte referitoare la rezultatele unor
controluri departamentale privind anumite împrejurări, care poartă denumirea de expertiză
(calitatea mărfii, etc.) obţinute la cererea organelor de urmărire penală şi a instanţelor nu pot fi
recunoscute ca raport de expertiză.
4. Dacă sunt necesare unele fixări, înregistrări a obiectelor aflate la locul comiterii infracţiunii sau
alte date poate fi citat un specialist. Specialistul nu efectuează de sine-stătător cercetarea şi nu
substituie efectuarea expertizei.
5. De regulă, expertiza se efectuează în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Expertizei
Judiciare a Ministerului Justiţiei. Expertiza medico-legală se efectuează în Institutul de Expertiză
medico-legală. Expertiza psihiatrică se efectuează în Spitalul Republican de Psihiatrie. (vezi cum
se numesc toate acestea).
6. Dacă pentru efectuarea expertizei este citat un expert care nu activează în cadrul instituţiei,
organul de urmărire penală sau instanţa verifică dacă nu sunt împrejurări de incompatibilitate a
expertului cît şi calificarea acestuia ( specializarea, studiile, etc.)
7. Expertiza psihiatrică sau medico-legală în privinţa părţii vătămate şi martorului se efectuează fără
acordul acestora (vezi comentariul la articolul 60 şi articolul 90). În toate cazurile expertiza în
privinţa acestor persoane se efectuează în condiţii de ambulator. Organul de urmărire penală şi
instanţa însă trebuie obligator să constate atitudinea acestor persoane faţă de expertiza care va fi
efectuată şi acceptul sau refuzul lor de a fi supuse unei asemenea expertize. În caz de refuz,
organul de urmărire şi instanţa trebuie să constate motivele acestui refuz. În ordonanţa de
dispunere a expertizei trebuie să fie indicate aceste împrejurări. Expertiza fără acordul părţii
vătămate şi martorului se efectuează doar în cazuri cînd prin alte probe nu pot fi constatate
împrejurările importante pentru cauză. Constatarea stării psihice sau fizice a părţii vătămate şi a
martorului se efectuează fără acordul persoanei doar în cazurile cînd declaraţiile lor ulterior vor fi
puse în mod exclusiv sau principal în baza hotărîrilor în cauza penală şi alte probe nu există sau
acestea sunt insuficiente.
8. Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţie sau persoana
abilitată să efectueze expertiza, doar în cazurile cînd persoana nu dispune de cunoştinţele
respective sau invocă anumite motive de incompatibilitate ea este în drept să nu efectueze această
expertiză.
9. Expertiza poate fi efectuată şi pe contul părţilor (vezi comentariul al articolul 142). Expertiza pe
contul propriu al părţilor se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi expertiza din oficiu. Expertului
desemnat i se remite lista întrebărilor propuse de către părţi. Organul de urmărire penală este
obligat de a pune la dispoziţia expertului toate obiectele şi materialele necesare expertizei,
întocmind în acest sens un proces verbal.

Articolul 145
159
Acţiuni premergătoare efectuării expertizei
1. Dispunerea expertizei include alegerea obiectelor care vor fi supuse cercetărilor cît şi a mostrelor
pentru cercetare comparativă. Expertul nu este în drept de sine-stătător de a căuta, de a indica şi de
a folosi materialele care nu sunt puse la dispoziţia lui în ordinea stabilită de lege. În acelaşi
moment, expertul este în drept, cu permisiunea organului de urmărire, de a participa sau de a
asista la efectuarea acţiunilor procesuale, de a pune întrebări care se referă la obiectul expertizei,
îndeosebi cînd se colectează mostre.
2. În situaţia cînd expertului nu i se pun la dispoziţie suficiente materiale acest fapt poate pune la
îndoială posibilitatea efectuării cercetărilor şi poate forma o îndoială de neînlăturat privind
veridicitatea concluziilor.
3. O deosebită importanţă o are aducerea la cunoştinţa părţilor a obiectului expertizei. Luarea
cunoştinţei cu ordonanţa de efectuare a expertizei este dreptul părţilor. Aducerea la cunoştinţă
trebuie să fie efectuată în cel mai scurt timp după întocmirea ordonanţei pînă la transmiterea
ordonanţei expertului sau în instituţia de expertiză. Aceasta se efectuează cu scopul ca părţile să
aibă posibilitatea de a face observaţii privind chestiunile puse în faţa expertului, de a cere
modificarea, sau de a cere numirea unui expert recomandat de către acestea. Dacă ordonanţa
privind efectuarea expertizei a fost întocmită pînă la identificarea bănuitului sau învinuitului
această ordonanţă trebuie să fie pusă la dispoziţia persoanei imediat după ce făptuitorul a căpătat
statut de bănuit sau învinuit, inclusiv este obligatoriu de a anunţa drepturile persoanei. Apărătorul
are dreptul de a lua cunoştinţă cu ordonanţa din momentul cînd este desemnat în calitate de
apărător în cauza dată.
4. Dreptul de a înainta recuzarea expertului persoana şi-l poate realiza în cazul cînd în ordonanţă este
indicat expertul concret. Aceasta se întîmplă în cazurile cînd expertiza este efectuată în afara
instituţiei de expertiză. Persoanei care înaintează refuz trebuie să i se dea posibilitatea de a motiva
refuzul, motivele sunt incluse în procesul verbal al acţiunii premergătoare efectuării expertizei.
5. În cazul cînd părţile cer numirea unui expert recomandat de către ele, este necesar de a da
posibilitate ca partea să argumenteze necesitatea includerii expertului, de a constata dacă expertul
este de profilul respectiv, aceste date fiind incluse în procesul verbal. Expertul recomandat de
către părţi participă împreună cu expertul desemnat de către organele de urmărire penală la
efectuarea expertizei. Acest expert este preîntîmpinat ca şi ceilalţi despre răspunderea penală
pentru concluzia falsă potrivit articolului 312 al Codului Penal.
6. De regulă, cererile privind modificarea sau completarea chestiunilor trebuie admise dacă bănuitul,
învinuitul sau apărătorul insistă la formularea proprie, chiar dacă aceasta nu este corectă, este
necesar de a indica formularea propusă de către părţi, în acelaşi moment indicînd în ordonanţă că
formularea este propusă de către părţi.
7. Participarea bănuitului, învinuitului, apărătorului sau părţii vătămate la efectuarea expertizei
facilitează examinarea obiectivă şi completă şi întocmirea unui raport complet. Prezenţa este utilă
în cazul cînd se efectuează anumite expertize economice, merceologice, auto-tehnice ş.a. În cazul
cînd participarea părţilor nu creează obstacole pentru întocmirea unui raport obiectiv, de regulă
părţile trebuie să fie admise. Dacă cererea de participare a părţilor a fost respinsă lămuririle scrise
ale părţilor trebuie să fie puse la dispoziţia expertului. Acestea pot fi înscrise de către persoana
care a înaintat cererea sau incluse în procesul verbal al acţiunii premergătoare efectuării
expertizei.
8. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă cu raportul de expertiză cît şi înştiinţarea privind imposibilitatea
efectuării expertizei. După primirea raportului de expertiză organul de urmărire penală sau
instanţa trebuie pe cît se poate de urgent să facă cunoştinţă părţilor cu acest raport. În situaţia cînd
partea vătămată sau martorul au fost supuse unei expertize, aceştia de asemenea au dreptul să facă
cunoştinţă cu raportul de expertiză.
9. Termenul fixat de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este obligatoriu pentru
expert. În cazul cînd expertul nu este în stare în termenul respectiv să efectueze expertiza el este
obligat să informeze organul de urmărire sau instanţa inclusiv invocând şi motivele unei asemenea
tergiversări.

Articolul 146
Expertiza de comisie
160
 Expertiza de comisie este expertiza care se efectuează de mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate. De
obicei expertiza de comisie se efectuează în cazurile complicate. De asemenea se efectuează expertiza de
comisie în cazul cînd este o probabilitate că investigaţiile pot purta un caracter subiectiv, dacă va fi
efectuată de un singur expert. În practică, expertizele de comisie se organizează în cazurile cînd este
vorba de expertiză psihiatrică sau neurologică, unele expertize medico-legale, expertize auto-tehnice, de
asemenea cînd sunt expertize criminalistice complicate. Toate contraexpertizele de regulă trebuie
efectuate în comisie.
1. De obicei, în comisia de efectuare a expertizei sunt incluşi nu mai puţin de 3 experţi. În unele
cazuri cînd sunt expertize deosebit de complicate pot fi incluşi şi mai mulţi experţi. În asemenea
cazuri, numărul total de experţi care sunt incluşi în comisie este determinat de conducătorul
instituţiei de expertiză. Conducătorul instituţiei de asemenea determină şi componenţa nominală a
comisiei.
2. La efectuarea expertizei de comisie, unul din membrul comisiei este preşedintele care organizează
activitatea comisiei, alt membru este raportor care în prealabil a examinat toate documentele
prezentate comisiei. Pot examina documentele şi toţi membrii comisiei. Raportorul anunţă despre
rezultatele examinării materialelor. Aceasta nu înseamnă însă că atribuţiile membrilor comisiilor
diferă. Toţi membrii au aceeaşi competenţă şi aceleaşi drepturi şi obligaţii. În cazul cînd unul din
membrii comisiei nu este de acord cu opinia celorlalţi, este în drept să întocmească un raport
separat privind chestiunile cu care el este de acord. În cazul cînd un expert nu este de acord, el
indică chestiunile cu care nu este de acord, semnîndu-le, inclusiv semnînd tot raportul de
expertiză.
3. După ascultarea raportului membrii comisiei constată dacă materialele prezentate sunt suficiente
pentru efectuarea expertizei. De asemenea ei stabilesc care va fi volumul investigaţii efectuate.
Cercetările pot fi efectuate în comun sau fiecare expert poate efectua cercetările sale, iar raportul
poate fi întocmit în comun cînd nu există divergenţe.
4. Efectuarea expertizei în comisie este determinată de către organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată în cazurile cînd este prevăzut de lege sau cînd aceştia consideră necesară efectuarea
expertizei date. Părţile pot cere efectuarea expertizei în comisie inclusiv pot propune un expert de
către ele. Efectuarea expertizei în comisie poate fi determinată şi de către conducătorii instituţiei
respective, în cazul cînd acesta consideră util.
Articolul 147
Expertiza complexă
1. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza de comisie. Procedura dispunerii
efectuării expertizei complexe, efectuarea expertizei, principiul colegialităţii expertizei, este
acelaşi ca şi expertiza de comisie. Deosebirea esenţială care caracterizează expertiza complexă
constă în faptul că expertiza se efectuează de cîţiva experţi de diferite specialităţi sau diferite
specializări în cadrul unei specialităţi. În cele mai dese cazuri sunt efectuate expertize medico-
criminalistice, financiar bancare, etc.
2. Expertiza se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.
3. Expertiza poate fi efectuată atît în instituţia de expertiză cît şi poate fi efectuată de către specialişti
din diferite instituţii.
4. În cazul cînd expertiza este efectuată de către specialişti din instituţia respectivă, în sarcina
conducătorului este pusă organizarea comisiei de experţi după ce ordonanţa privind dispunerea
efectuării expertizei şi materialele necesare au fost transmise în adresa acestei instituţii.
5. În cazul cînd expertiza este efectuată de către specialişti din diferite instituţii, organul de urmărire
penală sau instanţa trebuie să transmită o copie a ordonanţei sau a încheierii în fiecare din aceste
instituţii. Conducătorii instituţiilor stabilesc persoanele care vor efectua expertiza, anunţând
despre aceasta organul de urmărire penală sau instanţa, care stabileşte termenele şi modalitatea de
efectuare a investigaţiilor.
6. În situaţia cînd expertiza se efectuează în mai multe instituţii, materialele necesare pentru
efectuarea expertizei se transmit în instituţia în care se vor efectua cercetările iniţiale, reieşind din
obiectivele expertizei. Conducătorii instituţiilor de expertiză care sunt responsabili pentru
efectuarea expertizei determină care investigaţii sunt necesare în primul rînd şi coordonează
aceasta cu organul de urmărire şi instanţa.

161
 7. Drepturile experţilor sunt egale şi fiecare expert este responsabil pentru partea sa. Totuşi este util
ca grupul de experţi să fie condus de către preşedinte care dispune doar de atribuţii organizatorice
şi nu este în drept să se expună asupra părţii raportului în care el nu este specialist. Interdicţia de a
nu semna partea raportului care nu ţine de competenţa sa se răsfrânge şi asupra tuturor experţilor
membri ai grupului.
8. O particularitate a expertizei complexe constă în faptul că fiecare specialist efectuează cercetările
cu metodele specifice ce corespund specializării sale. Metodele nu sunt aceleaşi pentru toate
cercetările în cadrul expertizei complexe. De asemenea obiectele de cercetare nu în toate cazurile
sunt aceleaşi. Aceasta nu poate fi motiv de a constata că concluziile sunt neîntemeiate.
9. Întocmind raportul, fiecare expert indică conţinutul cercetărilor, metodele aplicate, materialele
examinate, concluziile care au fost făcute în baza cercetărilor. Expertul semnează doar partea sa
de raport. Expertul poartă răspundere doar pentru partea de raport în care se conţin concluziile
sale.
10. În baza concluziilor fiecărui expert se întocmesc concluziile generale. La întocmirea concluziilor
generale pot participa experţi, competenţa cărora ţine de întreg obiectul expertizei. În asemenea
cazuri, experţii care au semnat raportul final, poartă răspundere pentru întreg raportul de expertiză
şi nu numai pentru partea sa de raport. În situaţia cînd experţii desemnaţi pentru întocmirea
raportului final nu sunt de acord cu concluziile unui expert dintr-un anumit domeniu vor indica în
raport acest fapt şi în asemenea cazuri nu vor purta răspundere pentru partea respectivă a
raportului.
Articolul 148.Expertiza suplimentară şi contraexpertiza
1. Expertiza suplimentară şi contra-expertiza poate fi dispusă doar după ce a fost efectuată expertiza
iniţială.
2. Expertiza suplementară şi contra-expertiza poate fi dispusă de către organul de urmărire penală
sau instanţă din oficiu.
3. Părţile au dreptul atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecare a cauzei să solicite efectuarea
expertizei suplimentare şi contra expertizei. În cazul când consideră că este necesară efectuarea
unei expertize suplimentare sau contra-expertize, bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul său,
sau partea vătămată pot înainta o cerere atât ofiţerului de urmărire penală sau procurorului dacă
cauza este la faza de urmărire, sau instanţei de judecată, dacă cauza este în faza de judecare. În
cazul când ofiţerul de urmărire penală respinge cererea părţilor de a efectua expertiza suplimentară
sau contra-expertiza, persoanele pot înainta o plângere procurorului. În cazul în care procurorul a
lăsat fără modificări hotărârea organului de urmărire penală privind respingerea cererii de
efectuare a expertizei suplimentare sau contra-expertizei nu există o cale de atac a hotărârii
procurorului, dar părţile pot înainta o cerere repetată în cadrul judecării cauzei privind efectuarea
expertizei suplimentare sau contra-expertizei.
4. Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care sunt necesare anumite lămuriri sau completări.
Spre exemplu, nu s-au examinat toate obiectele, nu s-a dat răspuns la toate întrebările puse în faţa
expertului etc. Este necesar de deosebit neclaritatea sau insuficienţa unor date în raportul de
expertiză, ceea ce determină efectuarea unei expertize suplimentare cu insuficienţa investigaţiilor
şi cercetărilor, refuzul de a aplica anumite metode şia ltele, fapt ce determină efectuarea unei
contra-expertize. Expertiza suplimenatră se dispune nu numai când nu sunt insuficiente sau
neclare datele din raportul expertului, dar şi în cazul când în cadrul urmăririi apar alte chestiuni
determinate de limitarea obiectului de cercetare. De asemenea pot apărea neclarităţi în cazul când
datele raportului au fost confruntate cu alte materiale din cauza penală şi au fost descoperite
anumite contradicţii sau au fost obţinute alte probe care intră în contradicţie cu datele expuse în
raportul de expertiză.
5. Dacă în raportul de expertiză expertul indică asupra anumitor circumstanţe care au importanţă
pentru cauza penală, acestea de asemenea pot determina necesitatea efectuării unei expertize
suplimentare.
6. Expertiza suplimenatră se efectuează în cazurile când viciile de care este contaminat raportul de
expertiză nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
7. Expertiza suplimenatră poate fi efectuată de acelaşi expert care a efectuat expertiza iniţială sau
conducătorul instituţiei de expertiză poate numi şi un alt expert.

162
 8. Efectuarea contra-expertizei în toate cazurile se pune în sarcina altui expert, sau altui grup de
experţi. În unele cazuri materialele pot fi înaintate într-o altă instituţie de expertiză. În hotărârea de
efectuare a contra-expertizei se includ toate chestiunile care au fost puse în faţa expertului la
expertiza iniţială, cât şi alte chestiuni. De exemplu, poate fi pusă chestiunea privind analiza
metodelor aplicate la efectuarea expertizei iniţiale. Contraexpetiza se dispune în cazurile când spre
exemplu s-a descoperit incompetenţa expertului, sau au fost descoperite unele încălcări flagrante
ale regulilor de efectuare a expertizei (inclusiv dacă s-a descoperit încălcarea drepturilor
învinuitului, bănuitului, inculpatului); în cazul când este posibilă o cointeresare a expertului în
rezultatele examinării cauzei; când nu sunt în corelare datele iniţiale puse la dispoziţia expertului
şi concluziile; când datele obţinute intră în contradicţie cu datele de fapt care există în cauză; în
cazul când au fost descoperite alte date care ar putea influenţa esenţial asupra concluziilor
expertului; în cazurile când sunt contradicţii esenţiale în opiniile experţilor la efectuarea unei
expertize de comisie, ş.a.
9. Deosebirea esenţială între expertiza suplimentară şi contraexpertiza constă ţi în faptul că la
efectuarea contraexpertizei toate chestiunile sunt examinate din nou. Din aceste considerente
contraexpertiza în toate cazurile se pune în sarcina altui expert sau altui grup de experţi. Totuşi,
pentru a facilita efectuarea unei expertize obiective, expertul care a efectuat expertiza iniţială
poate fi invitat pentru a da anumite explicaţii. În acelaşi moment, el nu semnează nici un act de
expertiză.
10. Expertiza suplimentară sau contra-expertiza se dispune printr-o ordonanţă a organului de urmărire
penală sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. Hotărârea prin care se dispune efectuarea
expertizei suplimentare sau contra-expertizei este asemănătoare cu hotărârea prin care se dispune
efectuarea expertizei ordinare iniţiale. Suplimentar în hotărâre trebuie să fie indicate motivele de
efectuare a expertizei suplimentare sau contra-expertizei. La hotărâre se anexează şi raportul
expertizei iniţiale cu toate anexele (spre exemplu: fotografii, mostre, materiale experimentale etc.).
La hotărâre pot fi anexate şi anumite materiale suplimentare care pot avea atribuţie la investigaţie,
care au fost obţinute după efectuarea expertizei iniţiale, inclusiv demersurile înaintate de către
părţi.
11. La efectuarea expertizei suplimentare expertul efectuează investigaţii doar în partea în care nu s-a
efectuat la expertiza iniţială, dar în raportul său el poate să facă trimitere şi la expertiza iniţială.
12. Spre deosebire de expertiza suplimentară, la contra-expertiză expertul este obligat personal să
efectuze toate investigaţiile necesare şi nu este în drept să facă trimitere la expertiza iniţială.
13. Dacă rezultatele contra-expertizei nu corespund rezultatelor expertizei iniţiale este necesar ca în
partea analitică a raportului să fie indicate motivele divergenţelor.
14. Rezultatele obţinute în urma efectuării investigaţiilor au aceeaşi valoare probantă ca şi rezultatele
expertizei iniţiale şi se apreciază în comparaţie cu alte probe.
15. În cazul când se efectuează o expertiză a unor documente sau obiecte descoperite în timpul
urmăririi după efectuarea expertizei iniţiale se efectuează o altă expertiză care nu este nici
suplimentară, nici contraexpertiză.
16. Când apar unele dubii privind veridicitatea rezultatelor obţinute în urma efectuării unei expertize
psihiatrice de ambulator este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice în staţionar. Dacă este
necesar de a efectua expertiza în staţionar a stării psihice a părţii vătămate sau a martorului este
obligatorie acceptul acestei părţi (vezi comentariul la art. 60 şi art. 90).
17. În cazul când sunt necesare investigaţii suplimentare determinate de constatarea că inculpatul a
săvârşit o altă infracţiune, inclusiv este necesară o expertiză, se procedează conform prevederilor
art. 326.

Articolul 149.Efectuarea expertizei în instituţia de expertiză

1. În sarcina organului de urmărire penală sau a instanţei este pusă transmiterea către instituţia de
expertiză a anumitor materiale şi anume a ordonanţei sau a încheierii privind efectuarea expertizei
în care poate fi indicat numele expertului care va efectua această expertiză, şi a tuturor
materialelor care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.
2. Transmiterea se face prin intermediul instituţiilor poştale sau prin curier. Este recomandabil ca
transmiterea să se efectueze prin intermediul curierului pentru a asigura operativitatea şi înlătura
pericolul dispariţiei materialelor. În ordonanţă şi încheiere pe lângă toate datele care trebuie
163
 obligatoriu incluse în aceste acte procedurale, trebuie indicat şi numele expertului care va efectua
expertiza. În caz când este indicată doar insituţia de expertiză, conducătorul acestei instituţii
numeşte un expert şi anunţă organul care a dispus efectuarea expertizei.
3. Persoana care primeşte materialele respective le înregistrează în registrul special transmiţându-se
conducătorului instituţiei. Curierul sau însăşi ofiţerul de urmărire penală, dacă personal a prezentat
materialele, primeşte un certificat în care sunt indicate toate materialele primite de instituţia de
expertiză. Conducătorul instituţiei de expertiză primind materilale, ia cunoştinţă şi le transmite
expertului sau grupului de experţi care trebuie să efectueze expertiza. Conducătorul instituţiei de
expertiză informează organul de urmărire penală sau instanţa printr-o scrisoare oficială indicând
numele experţilor care vor efectua expertiza.
4. Expertiza poate fi efectuată nu numai de către lucrătorii aflaţi în statele instituţiei. Instituţia de
expertiză poate încheia un contract cu o persoană din afară, pentru efectuarea expertizei concrete
sau includerea unei persoane într-o comisie de experţi. Persoanele incluse trebuie să dispună de
licenţă eliberată de Ministerul Justiţiei pentru efectuarea unui gen anumit de expertize. Persoanele
din afar instituţiei de expertiză care activează prin contract cu instituţia dispun de aceleaşi drepturi
şi obligaţii ca experţii aflaţi în statele instituţiei.
5. Conducătorul instituţiei de expetiză este obligat de a explica expertului drepturile şi obligaţiile,
inclusiv de a-l preîntâmpina de răspunderea penală pentru prezentarea cu bună-ştiinţă a concluziei
false (art. 312 Cod penal). Faptul că a fost preîntâmpinat de răspunderea penală pentru concluzii
false nu exclude şi menţionarea despre aceasta ordonanţă şi încheiere, nu exclude şi obligaţia
expertului de a indica în raportul său despre faptul preîntâmpinării. Conducătorul instituţiei de
expertiză stabileşte termenul de efectuare a expertizei şi poartă răspundere personală pentru
respectarea acestui punct. În sarcina acestuia este pusă de asemenea şi asigurarea calităţii
expertizei. (A se vedea toate actele normative a Institutului de expertiză privind termenii
etc.). La terminarea expertizei şi întocmirea raportului expertul transmite toate materialele
conducătorului instituţiei care la rândul său informează organele de urmărire sau instanţa despre
acest fapt transmiţând raportul şi materialele.
6. Conducătorul instituţiei de expertiză poate să renunţe la efectuarea expertizei iniţial dacă constată
că nu sunt specialişti pentru efectuarea acesteia. În asemenea situaţii conducătorul remite
materialele ofiţerului de urmărire penală sau instanţei. Dacă dispune informaţii despre o altă
instituţie care poate efectua expertiza în acest domeniu, el trebuie să informeze organele despre un
asemenea fapt.
7. În cazul când efectuarea expertizei este insuficientă, fapt determinat de insuficienţa materialelor
prezentate conducătorul instituţiei de expertiză poate să indice privind necesitatea completării
materialelor cu alte materiale necesare. Aceasta nu poate însă servi ca temei pentru remiterea
ordonanţei sau încheierii şi a materialelor la organul care a dispus expertiza.
8. Reieşind din faptul că conducătorul instituţiei de expertiză are o atribuţie administrativă privind
efectuarea expertizei el nu poate da indicaţii privind metodele car necesită a fi efectuate la
efectuarea expertizei, cât şi care ar trebui să fie conţinutul investigaţiei şi concluziile.
9. Poartă un caracter separat expertiza efectuată la iniţiativa şi din contul părţilor. Această expertiză
de asemenea se efectuează în baza ordonanţe, sau a încheierii instanţei de judecată la cererea
părţilor, însă părţile sunt obligate de sinestătător să prezinte conducătorului instituţiei de expertiză
materialele de care dispun. Materialele prezentate se înregistrează în registrul special, iar părţile
primesc un certificat în care sunt înscrise toate materialele care au fost prezentate la instituţia de
expertiză.

Articolul 150.Efectuarea expertizei în afara instituţiei de expertiză

1. Dacă în anumite situaţii prin instituţia de expertiză nu poate fi efectuată investigaţia organul de
urmărire penală sau instanţa poate atrage la efectuarea expertizei şi o persoană care dispune de
cunoştinţe speciale într-un domeniu. Expertiza în afara instituţiei de expertiză se efectuează în
cazul când sunt necesare anumite cercetări specifice într-un domeniu al ştiinţei, arte, meserii etc.,
spre exemplu expertiza în domeniul artei, obiectelor de valoare etc. Efectuarea expertizei în afara
instituţiei de expertiză este determinată de faptul că în cadrul instituţiei nu se efectuează toate
genurile de expertiză. Acest fapt este determinat de solicitarea nu atât de frecventă de efectuare a

164
 unor astfel de expertize. Expertizele de acest gen se efectuează de regulă de specialiştii din
instituţiile de cercetări ştiinţifice de prfilul dat.
2. Dacă expertiza va fi efectuată în afara instituţiei, organul de urmărire sau instanţa trebuie în
primul rând să stabilească persoana care va efectua expertiza, specialitatea, competenţa acestei
persoane, alte chestiuni importante pentru cazul dat, cât şi să-i explice drepturile şi obligaţiile.
Pentru aceasta organul de urmărire sau instanţa citează persoana înmânându-i ordonanţa sau
încheierea, stabileşte persoana, stabileşte dacă nu este o stare de incompatibilitate, capacitatea
persoanei de a efectua calitativ investigaţia, de a răspunde la toate chestiunile puse în faţa acesteia
şi altele. Dacă după prezenţa expertului organul de urmărire penală a constatat că sunt anumite
împrejurări care nu îi permit expertului să efectuze expertiza, acesta anulează ordonanţa în care
este indicată nominal persoana şi emite o altă ordonanţă identificând o altă persoană. Este raţional
ca până la emiterea ordonanţei organul de urmărire penală, sau instanţa de judecată să constate
toate împrejurările care permit persoanei să efectueze expertiza. În cazul când s-a constatat că
persoana poate efectua expertiza ea se preîntâmpină de răspunderea penală pentru prezentarea cu
bună-ştiinţă a unor concluzii false.
3. La emiterea ordonanţei şi constatarea capacităţii persoanei de a efectua expertiza sunt stabiliţi şi
termenii de efectuare a expertizei, inclusiv şi se lămureşte expertului forma de întocmire a
raportului.
4. Expertul poate să refuze de a efectua expertiza dacă constată necalificarea sa în domeniul dat, sau
slaba calificare a sa, inclusiv dacă va invoca şi insuficienţa materialelor puse la dispoziţie pentru
efectuarea expertizei. În caz de necesitate expertul poate formula anumite cereri sau a declara
despre anumite împrejurări care se includ în ordonanţa organului de urmărire penală sau în
încheierea instanţei. În caz de imposibilitate de a satisface cererile expertului organul de urmărire
sau instanţa întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere separată în care sunt indicate toate motivele de
incapacitate de a satisface cererea. Organul de urmărire penală sau instanţa sunt obligaţi să asigure
cu materiale expertul, inclusiv cu prezenţa persoanelor participarea cărora este utilă la efectuarea
expertizei. În cazul efectuării expertizei din cont propriu a părţilor, partea respectivă încheie un
contract cu expertul în conformitate cu normele procedurii civile (vezi care contract ar fi posibil
de încheiat).
Articolul 151.Întocmirea şi prezentarea raportului de către expert
1. Raportul de expertiză este un mijloc de probă care are o importanţă deosebită în procesul
penal. În raport se conţin rezultatele investigaţiei efectuate de către o persoană care dispune de
cunoştinţe speciale în domeniul dat. Metoda şi volumul cercetărilor este determinată de către
expert, în cazul când expertul obţine rezultate care depăşesc volumul chestiunilor puse în faţa
lui, el este în drept de a menţiona despre aceste rezultate în raportul său.
2. Expertul dă răspuns la chestiuni din numele său propriu şi poartă răspundere personală. El
trebuie să fie preîntâmpinat pentru răspunderea penală în cazul prezentării cu bună-ştiinţă a
unor concluzii false. Faptul prevenirii despre răspunderea penală este menţionat în ordonanţă
sau în încheierea de efectuare a expertizei. Confirmarea prin semnătură şi aplicarea sigiliului
instituţiei respective se efectuează cu scopul atât de a confirma efectuarea investigaţiilor, cât şi
de a confirma faptul că el a fost preîntâmpinat despre răspunderea penală pentru prezentarea
cu bună-ştiinţă a unor concluzii false.
3. Raportul de expertiză este format din 3 părţi: partea introductivă, partea analitică şi
concluziile. În partea introductivă se includ şi date privind locul şi timpul efectuării expertizei;
temeiurile de efectuare a expertizei, organul şi persoana care a coordonat efectuarea expertizei,
sau persoana la cererea căreia a fost efectuată expertiza în cazul când expertiza a fost efectuată
la cererea părţilor şi pe contul lor, date despre expert, inclusiv şi cele profesionale (studiile,
specialitatea, vechimea în muncă), faptul că expertul a fost preîntâmpinat pentru răspundere în
caz de prezentare cu bună-ştiinţă a unor concluzii false. În partea introductivă se menţionează
de asemenea integral toate chestiunile puse în faţa expertului, materialele care au fost utilizate
de către expert, obiectul investigaţiilor, inclusiv metoda aplicată. În partea introductivă de
asemenea se includ şi date despre persoanele care au participat la efectuarea expertizei.
Chestiunile la care dă răspuns expertul trebuie să fie incluse în raportul de expertiză identice
cu cele din ordonanţa sau încheierea privind dispunerea expertizei. Nu se admite redactarea
întrebărilor puse în faţa expertului. Menţionând despre ordonanţa sau încheierea care a servit
165
 drept temei pentru efectuarea expertizei, expertul trebuie să indice data emiterii acestei
hotărâri, cât şi data când materialele dosarului au fost puse la dispoziţia expertului. În caz
de necesitate expertul poate să se adreseze la persoana care a dispus efectuarea expertizei
pentru lămurirea unor formulări în întrebările puse în faţa expertului, cât şi prezentarea unor
materiale suplimentare pentru investigaţie.
4. În a doua parte a raportului de expertiză – partea analitică se descrie procesul de efectuare a
investigaţiilor, care metodici au fost utilizate, care utilaje şi preparate au fost utilizate,
circumstanţele care au fost descoperite în urma efectuării investigaţiilor. Expertul este liber de
a indica în partea analitică orice împrejurare care o consideră el că este necesar de menţionat.
În partea analitică de asemenea se fac trimiteri la materialele dosarului care au fost utilizate de
către expert cu trimiterea la filele din dosar. Expertul face trimiteri şi la literatura ştiinţifică în
baza căreia a fost efectuată expertiza, indicând sursa, autorul, ediţia şi alte date care sunt
necesare pentru identificarea lucrării care a fost utilizată. Partea anlitică trebuie să fie elaborată
într-un limbaj clar pentru persoane care nu dispun de cunoştinţe speciale în acest domeniu.
Termenii ce ţin de specialitate trebuie să fie lămuriţi. În partea analitică se includ de asemenea
orice act normativ care a fost utilizat de către expert în cadrul investigaţiilor efectuate.
5. În partea a treia a raportului sunt menţionate concluziile la care a ajuns expertul. Concluziile
trebuie să se bazeze pe rezultatele investigaţiilor menţionate în partea analitică. Concluziile
trebuie să fie clare şi determinate. În situaţia când este imposibil de a da răspuns la o chestiune,
acest fapt este necesar de menţionat. De asemenea se menţionează şi opinia expertului în caz
când nu este posibil de a da un răspuns clar la o chestiune. În situaţia în care expertul îşi
expune opinia cu probabilitate la unele date, aceasta nu poate fi pusă în baza sentinţei. Dacă în
timpul efectuării investigaţiilor expertul a constat şi alte împrejurări decât cele care se cereau
de constatat, aceste împrejurări sunt expuse după darea răspunsurilor la toate întrebările puse
în faţa lui. În cazul când expertul nu a fost în stare să răspundă la toate întrebările el trebuie să
menţioneze motivul care a condiţionat o asemenea imposibilitate. Motivele sunt expuse în
alineatul 4 al articolului 151 şi sunt exhaustive.
6. Organul de urmărire, în toate cazurile, indiferent care a fost răspunsul expertului întocmeşte un
proces verbal. Procesul verbal se întocmeşte în termen de 3 zile de la primirea raportului cu
scopul de a asigura ca părţile să ia cunoştinţă fie cu raportul de expertiză, fie cu declaraţia
expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor, precum şi privind procesul verbal de
audiere a expertului. Explicaţiile, obiecţiile, cererile părţilor în urma luării cunoştinţei cu
materialele prezentate sunt înaintate organului de urmărire. Părţile pot cere efectuarea unei
expertize suplimentare, unei contra-expertize. Organul de urmărire admite sau respinge cererea
părţilor. În cazul respingerii cererii părţilor, acestea au dreptul de a se adresa procurorului.
7. În situaţia în care expertiza a fost efectuată în faza de judecare a cauzei raportul de expertiză,
se aduce la cunoştinţa părţilor care luând cunoştinţă pot înainta obiecţiile sale instanţei.
Obiecţiile sunt incluse în procesul verbal al şedinţei de judecată.

Articolul 152.Internarea în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei

În cazul în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea bănuitului,
învinuitului, inculpatului de a îşi apăra de sinestătător drepturile şi interesele legitime, articolul 143
stabileşte efectuarea obligatorie a expertizei. Internarea are loc în cazurile când este necesară o
supraveghere îndelungată. Art. 152 nu dă o definiţie a noţiunii de supraveghere îndelungate (vezi
regulamentul Ministerului Sănătăţii).
1. Internarea în instituţia medicală se face în baza unei ordonanţe a organului de urmărire sau
încheiere a instanţei. Internarea în instituţie medicală duce la limitarea libertăţii persoanei şi de
aceea se autorizează de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului în faza
de urmărire sau de către instanţă fie la cererea părţilor, fie din oficiu în cadrul judecării cauzei.
2. Internarea în instituţia medicală se efectuează de regulă după examinarea persoanei în condiţii
de ambulator. În asemenea situaţii se iau în consideraţie opiniile medicilor care au examinat
persoana în condiţii de ambulator. Pot fi luate în consideraţie şi alte împrejurări.
3. În cazul în care persoana este ţinută în stare de arest în faza de urmărire internarea în instituţia
medicală se efectuează de asemenea cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

166
 4. În ordonanţa sau încheierea de internare în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei
trebuie să fie indicată instituţia medicală unde se va efectua expertiza. Această instituţie este
staţionarul de psihiatrie a Ministerului Ocrotirii Sănătăţii (verifică).
5. Termenul de aflare în instituţia medicală se include în termenul de arest dacă persoana până la
efectuarea expertizei se afla în stare de arest.
6. Din momentul finisării efectuării expertizei psihiatrice persoana trebuie imediat externată din
instituţia medicală. Articolul 152 nu determină care este procedura în cazul când a fost numită
o expertiză medico-legală sau psihiatrică în condiţiile de staţionar. În asemenea situaţii
urmărirea se efectuează după regula generală cu excepţia cazurilor când este necesar de
efectuat acţiuni procesuale cu participarea bănuitului sau învinuitului.
7. Nu se admite ca în această perioadă făptuitorul să fie pus sub învinuire, sau să i se prezinte
materialele pentru luare de cunoştinţă în legătură cu finisarea urmăririi. Dacă internarea a fost
efectuată în timpul judecării cauzei, procesul se amână (vezi comentariul la art. 490).
Articolul 153. Audierea expertului
1. Declaraţiile expertului nu sunt un mijloc separat de probe.
2. Audierea expertului se efectuează după condiţiile de audiere a martorului.
3. Audierile expertului în condiţiile articolului 153 se efectuează doar în faza urmăririi penale.
Expertul se audiază în cazul când sunt necesare unele lămuriri în ce priveşte raportul deja
întocmit, aceste lămuriri pot ţine de explicarea unor termeni, unor noţiuni, argumentarea unor
metodici complicate, ş.a.
4. Nu se admite de a audia expertul în cazul când este necesară obţinerea unei informaţii
suplimentare. În asemenea situaţii se efectuează expertiza suplimentară.
5. Reieşind din faptul că declaraţiile expertului nu se consideră ca un mijloc separat de probă, ci
se includ ca o parte componentă a expertizei, se interzice de a audia expertul până la
prezentarea raportului.
6. Iniţiativa de a audia expertul poate parveni atât din oficiu de la organul de urmărire penală, cât
şi la cererea părţilor după ce acestea au luat cunoştinţă cu raportul de expertiză.
7. După audierea expertului părţilor trebuie să li se pună la dispoziţie procesul verbal de audiere a
expertului. în acelaşi termen ca şi raportul expertului după efectuarea expertizei (vezi articolul
151, alineatul 5).
8. Obiectul audierii expertului ţine doar de chestiunile care au fost soluţionate în cadrul efectuării
expertizei. Organul de urmărire penală nu poate pune în faţa expertului alte întebări, chiar dacă
expertul le cunoaşte din alte surse. Aici vorbim despre jurisprudenţa Curţii Europene.

Articolul 154.Temeiurile de colectare a mostrelor

1. Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă este o acţiune procesuală particularităţile căreia
constau în faptul că pe parcursul acesteia nu sunt colectate anumite date care se fixează în
procesele verbale, dar are ca scop asigurarea expertului cu anumite materiale în scopul efectuării
unei cercetări comparative cu urmele care au fost lăsate la locul infracţiunii, cu alte corpuri delicte
care au fost colectate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale.
2. Organul de urmărire nu este limitat în colectarea anumitor mostre. Condiţia esenţială pentru
efectuarea acestor acţiuni constă în faptul că în cadrul acţiunilor nu trebuie de aplicat metode care
pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei sau înjosesc onoarea şi demnitatea acesteia.
3. De la bănuit şi învinuit mostrele pot fi colectate în toate cazurile dacă acestea sunt necesare pentru
efectuarea expertizei. De la martor şi partea vătămată mostrele pot fi colectate doar în cazurile
când apare necesitatea de a verifica dacă aceste persoane fiind în locul comiterii faptei ar fi putut
lăsa urme, fie dacă aceste persoane au lăsat urme pe corpurile delicte care sunt în cauza penală.
4. Este raţional ca la colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă să participe specialistul. În
unele cazuri poate participa şi expertul dacă acesta cere participarea. Participarea specialistului sau
expertului un este obligatorie conform articolului 154, însă în unele cazuri colectarea mostrelor
este imposibilă fără participarea specialistului (spre exemplu: colectarea mostrelor de sânge, ş.a).
În alte cazuri participarea specialistului asigură calitatea mostrei. Este raţional ca la colectarea
mostrelor să participe expertul care efectuează cercetarea comparativă dacă există o asemenea

167
 posibilitate. Organul de urmărire penală poate propune expertului, dar un este în drept de a-l
obliga, să participe la colectarea mostrelor.
5. În legătură cu necesitatea colectării mostrelor pentru cercetare comparativă se întocmeşte o
ordonanţă motivată a organului de urmărire. Pe lângă datele generale pe care trebuie să le conţină
o ordonanţă este necesar de indicat şi date cu privire la persoana care le va colecta, expert,
specialist sau altă persoană. Pe lângă datele personale se indică şi specialitatea persoanei, instituţia
în care activează; persoana de la care se vor colecta mostrele, datele personale, statutul său
procesual (bănuit, învinuit sau parte vătămată sau martor). În cazul când se vor colecta mostre de
la partea vătămată sau martor este necesar de indicat motivul; cât şi volumul mostrelor colectate
pe cât ese posibil, alte date, (alin. 5, art. 154).
6. Decurgerea şi rezultatele colectării mostrelor pentru cercetare comparativă sunt înscrise în
procesul verbal al acţiunii procesuale. Mostrele pentru cercetare comparativă de regulă sunt
transmise expertului o dată cu ordonanţa de efectuare a expertizei împreună cu alte materiale care
sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Toate aceste materiale transmise expertului sunt
enumerate în ordonanţa de efectuare a expertizei.
7. La ordonanţa de efectuare a expertizei se anexează şi atât ordonanţa cât şi procesul verbal pe
colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă. În caz de necesitate când mostrele colectate
sunt insuficiente, expertul poate să se adreseze organului de urmărire pentru prezentarea mostrelor
suplimentare. Expertul de asemenea poate să solicite participarea personală la colectarea
mostrelor.
8. De regulă colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se efectuează în faza de urmărire
penală. În cazuri când în faza de urmărire nu au fost colectate aceste mostre, nu s-a efectuat o
expertiză, instanţa la cererea părţilor poate dispune atât efectuarea expertizei, cât şi colectarea
mostrelor pentru cercetare comparativă. Instanţa nu este în drept să dispună din oficiu colectarea
mostrelor.
9. Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă în faza de judecare se fectuează doar în cazul
când o asemenea colectare nu a fost efectuată în faza de urmărire, nu au fost suficiente mostre
colectate sau a fost efectuată cu încălcarea procedurii de colectare a mostrelor. Instanţa determină
necesitatea efectuării colectării admiţând sau respingând cererea părţilor.
10. Atât în cazul admiterii, cât şi a respingerii se emite o încheiere a instanţei de judecată. În cazul
admiterii cererii unei părţi instanţa pune în discuţie chestiunea privind mostrele care trebuie
colectate, cantitatea lor, numărul şi alte chestiuni.

Articolul 155.Felurile mostrelor

Enumerarea modelelor de mostre în art. 155 nu este exhaustivă. De exemplu pot fi enumerate în
calitate de mostre utilizate urmele de transport, vopsele, exemplare de sol şi altele.
Colectarea mostrelor se face cu atragerea specialiştilor din diferite domenii. (Acum, la art. 155
vezi la fiecare mostră care specialişti le colectează).
Articolul 156.Modul de colectare a mostrelor în baza ordonanţei organului de urmărire penală

1. Art. 156 prevede colectarea atât a mostrelor experimentale, adică mostrele colectate doar în
cadrul acţiunii procesuale respective – de colectare a mostrelor, cât şi a mostrelor libere, adică
mostrele colectate în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi cercetarea la faţa locului,
percheziţia, ridicarea şi altele. Atât unele, cât şi altele pot fi utilizate în calitate de mostre.
2. Este necesar de ţinut cont că colectarea silită a mostrelor poate avea loc doar în cazuri
excepţionale, cu condiţia că:
a) efectuarea expertizei este obligatorie potrivit art. 143 sau efectuarea expertizei este
determinată de importanţa raportului de expertiză pentru soluţionarea justă a cauzei, iar
expertiza este imposibilă de efectuat fără cercetări comparative;
b) au fost epuizate toate căile de convingere a persoanei pentru ca persoana să prezinte
benevol mostra.
c) Nu vor fi utilizate metode care vor pune în pericol viaţa şi sănătatea, onoarea şi demnitatea
persoanei
Este necesar de luat în consideraţie şi faptul că unele mostre pot fi colectate doar dacă persoana
acceptă acest fapt (spre exemplu înscrierile, fonograma vocii).
168
 3. Atât expertul, cât şi specialistul nu au dreptul independent de a colecta mostre pentru
cercetarea comparativă. În cazul când ofiţerul de urmărire penală nu a pus la dispoziţia
expertului mostre, acestea sunt insuficiente sau neutilizabile, expertul solicită de la organul de
urmărire penală prezentarea mostrelor suplimentare.
4. În unele cazuri expertul poate solicita şi participarea persoanală la colectarea mostrelor.
Prezenţa specialistului sau expertului la colectarea mostrelor este efectivă în cele mai multe
cazuri deoarece aceasta asigură suficienţa mostrelor şi utilitatea.
5. În cazul când colectarea mostrelor este o acţiune procesuală separată se emite o ordonanţă prin
care se dispune efectuarea acestei acţiuni procesuale, ordonanţă care este obligatorie pentru
persoana de la care se colectează mostrele. Ordonanţa este obligatorie şi pentru specialistul
care este atras la această acţiune procesuală.
6. În cazul când se efectuează altă acţiune procesuală, cum ar fi percheziţia sau ridicarea şi pe
parcursul acestei acţiuni s-au colectat şi mostre nu este necesară o ordonanţă separată, dar
acest fapt se înscrie în procesul verbal al percheziţiei, ridicării, sau altor acţiuni procesuale.
7. În cazul sigilării mostrelor, pachetul sigilat trebuie să fie semnat atât de către persoana care
efectuează acţiunea respectivă, cât şi de către specialist, dacă acesta a participat, cât şi de către
persoana de la care s-au colectat mostrele. Procesul verbal cu privire la colectarea mostrelor se
întocmeşte în cazul când aceasta este o acţiune separată. În restul cazurilor faptul dat se înscrie
în procesul verbal a acţiunii procesuale respective.
8. În procesul verbal se înscriu pe lângă datele generale şi persoana de la care s-au colectat
mostrele, faptul că a fost colectată în mod benevol, sau silit mostra, care mijloace au fost
utilizate, consecutivitatea acţiunilor, cât şi este necesar de descris pe cât e posibil de minuţios
mostra ridicată. Dacă persoana refuză să prezinte benevol mostrele este necesar de indicat
motivele pe care le invocă această persoană.

Articolul 157.Documente
(Vezi în care lege se vorbeste ce înseamnă document, posibil legea cu privire la informaţi....)
1. Documentele sunt mijloace separate de probă care se deosebesc atât de procesele verbale ale actelor
de urmărire şi judecătoreşti, cât şi de corpurile delicte. De corpurile delicte documentul se deosebeşte
prin faptul că primele constituie o sursă iniţială referitor la circumstanţele care trebuie dovedite (spre
exemplu, un document fals). Documentele conţin date care pot fi recunoscute ca probe derivate.
Procesele verbale se deosebesc de documente de prin faptul că acestea sunt întocmite în cadrul unei
acţiuni procesuale, pe când documentele sunt întocmite în afara procesului penal de persoane care pot
să nu fie subiecţi ai procesului penal.
2. Documentele sunt recunoscute ca mijloca de probă dacă sunt respectate cerinţele admisibilitatea,
pertinenţa, concludenţa şi utilitatea acestora.
3. Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele pot fi ridicate în
cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (documentele contabile, ş.a.), documentele pot să fie
prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanţei (spre exemplu, ancheta socială întocmită de
serviciul de resocializare), ca documente pot fi recunoscute şi actele întocmite în urma unor
controluri, cum ar fi acte de revizie, rapoarte ş.a.
4. Una din condiţiile obligatorii ce ţine de admisibilitatea acestei probe este faptul că în dosarul penal
trebuie să existe date referitor la modul prin care documentul a fost inclus în materialele dosarului
(spre exemplu, procesul verbal de anexare, procesul verbal al unei acţiuni procesuale, ş.a.). La dosar
pot fi anexate şi copiile documentului în situaţia când originalul trebuie să se păstreze în instituţia
unde s-a întocmit. În cazul când în dosar există copia documentului, aceasta trebuie să fie confirmată
de către pesoana care efectuează urmărirea, sau de către instanţă.
5. În unele cazuri pentru a fi admisibile datele care se conţin în document, acesta trebuie să corespundă
anumitei forme care este prevăzută pentru asemenea tip de document (cu semnăturile respective,
aplicarea sigiliului etc.). La examinarea unor infracţiuni ce ţin de încălcarea unor atribuţii de serviciu
de către persoană, la materialele dosarului penal trebuie să fie anexate şi instrucţiile respective sau
extrase din anumite instrucţiuni.
6. În cazul când este necesar de a utiliza o informaţie confidenţială trebuie de respectat normele
prevăzute de actele normative respective. (vezi Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară). La
documente se atribuie nu numai cele scrise, dar şi scheme grafice, date statistice, datele care sunt în
169
 informaţii computerizate, descrierile anumitor procese şi persoane etc. Ca probe pot servi spre
exemplu datele care descriu condiţiile de viaţă şi educaţie a minorului, diferite rapoarte a organului de
poliţie, actele ale inspectorilor tehnici, ş.a. În cazul când a fost comisă o infracţiune repetată sunt
solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei pentru prima
infracţiune.
7. Sunt recunoscute în calitate de probe şi actele medicale privind starea sănătăţii a învinuitului şi a
victimei, dacă victima s.a tratat după infracţiune. În asemenea situaţii sunt solicitate documente din
instituţia medicală.
8. Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la cetăţeni, întocmite atât la
cererea organului de urmărire şi a instanţei, cât şi care nu au legătură cu dosarul (diferite scrisori,
cereri etc.). Nu poate fi recunoscut ca document caracteristica care au dat-o vecinii sau colegii de
serviciu. În caz de necesitate aceste persoane pot fi audiate în calitate de martori. Caracteristica
trebuie să fie semnată de conducătorul instituţiei în care persoana activează exprimând în asemenea
fel opinia întregului colectiv.
9. Este deosebit de util de utilizat în calitate de document ancheta socială întocmită de serviciul de
resocializare care poate caracteriza mai complex calităţile personale ale învinuitului decât
caracteristica de la locul de muncă sau de trai.
10. În cazul când datele prezentate sunt controversate instanţa în sentinţă trebuie să motiveze de ce a
admis anume unele date şi a respins altele. În cazul când este inutil de anexat toate documentele la
dosarul penal şi aceasta nu pune în pericol examinarea completă a cauzei, documentele pot fi
examinate şi întocmit un proces verbal privind examinarea acestora, fără a le anexa la dosar.
11. Dacă documentul dispune de unele calităţi ale corpurilor delicte, ridicarea şi anexarea la dosar are loc
potrivit articolelor 158, 162.
12. Materialele care au servit ca temei de pornire a urmăririi penale rămân în dosarul penal în calitate de
documente. Materialele noi care sunt prezentate de către părţi în căile de atac au importanţă
procesuală ca documente servind ca motiv de probare a temeiurilor sau a lipsei de temeiuri de a
reexamina cauza penală, iar în caz de reexaminare servesc ca date care probează circumstanţe
importante în cauză.
13. Nu se admite respingerea anticipată a documentului din motivul că parvine de la o persoană sau alta.
Verificarea şi aprecierea documentului are loc după regulile generale.
14. Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa probantă a acestuia. Datele care
probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar care de asemenea se consideră document.
15. Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în ţările în care Republica
Moldova are acord de asistenţă juridică reciprocă şi care corespund cerinţelor generale faţă de
documente nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova. (verifică foarte minuţios la
Ministerul Justiţiei).

Articolul 158.Corpurile delicte

1. Corpurile delicte sunt anumite obiecte din lumea materială care conţin anumite informaţii
importante pentru justa soluţionare a cauzei penale. Alin. 1 al art. 158 ne dă o caracteristică
generală a temeiurilor de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte. Obiecte care au
servit la săvârşirea infracţiunii – acele obiecte din lumea materială obiectivă cu ajutorul cărora s-a
realizat latura obiectivă a infracţiunii (arma, în unele cazuri mijlocul de transport, substanţele
explozibile etc.). Mijlocul de transport poate fi recunoscut în calitate de corp delict dacă a fost
utilizat în procesul de comitere a infracţiunii sau pentru realizarea scopurilor infracţiunii. În cauze
penale în care importanţă o are soluţionarea chestiunii privind înarmarea participanţilor, corpuri
delicte pot fi recumoscute nu numai obiectele care sunt arme albe sau de foc în deplinul sens al
cuvântului, dar şi alte arme, obiecte care s-au găsit la participanţii la infracţiune şi cu care pot fi
cauzate leziuni corporale. La fixarea acestor obiecte este necesar de constatat dacă există indici că
posesorul îl deţinea la moment pentru a asigura eficacitatea atacului, care a fost scopul concret a
purtării unui asemenea obiect ş.a. Aceste împrejurări se stabilesc în următoarele audieri a
făptuitorului.
2. Organele de urmărire sunt obligate să strângă nu numai corpurile delicte care deţin o anumită
informaţie în învinuire, dar şi în apărare (spre exemplu, dacă victima deţine o armă cu care ar
170
 putea să ameninţe viaţa şi sănătatea inculpatului, sau prezenţa la făptuitor a unor machete şi nu a
armelor reale care în esenţă confirmă faptul că pericolul nu era real).
3. Transportul auto, motociclete şi alte surse de transport care apaţin făptuitorilor pot fi recunoscute
în calitate de corpuri delicte cu condiţia că direct au fost utilizate în procesul de comitere a
infracţiunii cu scopul de a atinge rezultatul scontat. Aceiaşi situaţie este şi în cazul când unitatea
de transport a fost utilizată ca făptuitorul să dispună real de bunuri. În infracţiunile de braconaj sau
tăiere ilegală a pădurii unităţile de transport care erau în posesia făptuitorului sunt recunoscute de
asemenea în calitate de corpuri delicte.
4. Banii, alte valori sau obiecte şi documente care au fost obţinute în rezultatul unor acţiuni criminale
sunt recunoscute de asemenea corpuri delicte. Prin noţiunea de valori se are în vedere orice
proprietate care are o oarecare valoare pecuniară, inclusiv unele obiecte din aur, argint, platină,
alte metale preţioase, pietre scumpe, perle, hârtii de valoare, lucruri de anticar, casă, automobil,
mobilă care au fost procurate pe banii în rezultatul comiterii unor infracţiuni, sau inclusiv în urma
realizării bunurilor obţinute în urma infracţiunii.
5. Organul de urmărire trebuie să dovedească că baniii şi alte lucruri de valoare au fost obţinute pe
cale ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire trebuie să respingă orice alt argument
privind provenienţa acestor valori (spre exemplu, prin dovedirea necorespunderii valorii bunurilor
cu veniturile legale ale persoanei). Nedescoperirea banilor sau a valorilor trebuie recunoscută în
instanţă ca o probă de apărare.
6. Obiectele care au păstrat asupra lor urmele acţiunii criminale pot fi spre exemplu hainele cu urme
de deteriorări, sau cu urme de sânge, lacate cu urme de spargere ş.a. Dacă din unele motive urma
nu se poate de ridicat, va fi utilizată copia acestei urme care a fost obţinută cu respectarea
prevederilor legale.
7. Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat urme ale acţiunilor
criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită, pot dovedi faptul aflării persoanei
într-un loc concret etc.
8. Certificatele care confirmă dreptul la hârtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în cazul când
acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor fi în cauza penală ca documente.
9. La corpuri delicte se poate de atribuit şi producţia obţinută pe cale ilegală în infracţiuni ecologice,
cum ar fi animale, peşti, copaci tăiaţi, ş.a. În calitate de corpuri delicte pot fi recunoscute şi
probele de aer, apă, sol în infracţiunile ecologice legate de poluarea aerului, apei, pământului, ş.a.
10. În unele cazuri este necesar de a efectua expertiză pentru a constata dacă obiectele date au
atribuţie la cauza penală, sau examinarea acestora de către specialist, sau prezentarea spre
recunoaştere. După efectuarea acestor acţiuni procesuale printr-o ordonanţă obiectele sunt
recunoscute în calitate de corpuri delicte.
11. Emiterea ordonanţei este obligatorie în toate cazurile şi aceasta este o condiţie de admisibilitate a
probei. În situaţia când nu a fost emisă o ordonanţă, proba dată este inadmisibilă şi necesită a fi
respinsă de către instanţă. În cadrul judecării cauzei părţile pot prezenta corpuri delicte.
12. În asemenea situaţii instanţa printr-o încheiere le anexează la dosar.
13. După regula generală corpurile delicte se păstreză anexate la dosar. Alte modalităţi speciale de
păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de articolul 159.
14. Art. 158 stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a obiectelor în calitate de corpuri delicte.
Condiţiile sunt prevăzute de alineatul 3. În primul rând se stabileşte modalitatea de asigurare a
autenticităţii corpului delict şi în al doilea rând sunt enumerate exhaustiv procedeele probatorii
prin care pot fi obţinute corpurile delicte.
15. Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul verbal de efectuare a acţiunilor procesuale
enumerate în punctul 2 al alineatului 3. În descriere îndeosebi trebuie de atras atenţie asupra
semnelor particulare ale obiectelor şi asigura posibilitatea de a identifica obiectul din rândul altor
obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului sau a armei etc.). Obiectele ridicate sunt
sigilate în dependenţă de volumul şi genul lor.
16. Prin alte acţiuni prevăzute de punctul 1 al alineatului 3 sunt considerate fotografierea obiectelor,
filmarea obiectelor, copierea la copiator ş.a. Toate aceste acţiuni au ca scop evitarea unei
substituiri sau modificări esenţiale a acestor obiecte care poate duce la imposibilitatea stabilirii
adevărului.

171
17. În cazul când părţile prezintă un obiect considerând că acesta poate fi recunoscut în calitate de
corp delict este obligatoriu în prealabil de a audia părţile în calitatea pe care o poartă aceştia în
proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă sau parte vătămată, parte civilă, parte civilmente
responsabilă).
Pot prezenta obiecte şi alţi subiecţi procesuali, cum ar fi martorul.
18. În toate cazurile la audierea participanţilor este necesar de a constata provenienţa obiectului,
modalitatea prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă obiectul nu a suferit unele
modificări, cât şi alte împrejurări care ar confirma autenticitatea obiectului. În situaţia când
apărătorul prezintă un obiect, acesta nu se audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului,
părţii vătămate, a martorului şi altor, dar în cererea pe care o înaintează apărătorul privind
anexarea la dosar a obiectului, trebuie să indice toate aceste împrejurări. Dacă este necesar organul
de urmărire sau instanţa cere de la apărător lămuriri suplimentare. În cazul când se constată
pertinenţa obiectului la cauza penală acesta trebuie anexat printr-o ordonanţă la dosar.
Respingerea cererii de a anexa la dosar a obiectului în calitate de corp delict poate fi doar în cazuri
excepţionale, însă participanţii au dreptul de a cere anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază
a procesului.
19. Curtea Supremă de Justiţie în unele hotărâri a determinat noţiunea de corpuri delicte în
dependenţă de caracterul infracţiunii. În hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din
10.06.1997 cu modificările introduse prin Hotărârile Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din
27.10.1998 şi nr. 24-25 din 29.10.2001 „Despre practica Judiciară în cazurile privind contrabanda
şi contravenţiile administrative vamale” a stabilit: prin bunuri se înţelege:
 mărfuri ale persoanei fizice şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vânzare-cumpărare,
schimb, arendă sau alte tranzacţii economice;
 obiecte – orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de transport, valută naţională
şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal, care prezintă valori culturale trecute
peste frontiera vamală;
 document fals este documentul totalmente fabricat, fals sau original în care sunt introduse
informaţii denaturate, de exemplu pe calea nimicirii unei părţi din text, introducerea în el a unei
informaţii suplimentare, etc.
 document nul este documentul obţinut pe cale ilegală însă din anumite cauze şi-a pierdut
valabilitatea, de exemplu, a expirat termenul de acţiune;
 documentul obţinut pe cale ilegală este documentul obţinut de persoana interesată prezentând
persoanei împuternicite pentru aceasta în calitate de temei pentru eliberarea lui a datelor vădit
false, sau a documentelor contrafăcute, sau obţinute în urma abuzului unei persoane cu funcţie de
răspundere, care s-a folosit de situaţia de serviciu, sau de neglijenţa acestei persoane la eliberarea
documentului;
 document care conţine date neautentice este documentul care este autentic, însă în care sunt
introduse informaţii ce nu corespund realităţii. Concomitent, el păstrează elementele şi indicii
originalului (se execută formularul oficial, nemele şi posturile persoanelor, împuternicite să îl
semneze), însă informaţiile incluse în el, textul, materialele numerice sunt false;
 document vamal este documentul eliberarea căruia este prevăzut în legislaţia vamală în vigoare
(declaraţiile vamale, chitanţele, certificatele etc.) autentificate în modul stabilit de persoanele cu
funcţii de răspundere din instituţiile vamale.
 la „alte documente” sunt raportate documentele necesare pentru controlul vamal care permit
trecerea peste frontiera vamală a mărfurilor şi obiectelor şi sunt eliberate şi autentificate de
instituţiile competente şi de persoanele cu funcţii de răspundere respective (permise de trecere a
valutei străine peste hotare, eliberate de o bancă autorizată, sau de Banca Naţională a Moldovei,
licenţe, autorizaţii, certificate, procuri etc.).
20. Sub noţiunea de bani trebuie să se înţeleagă bancnote ca bilete de hârtie, monedele metalice emise
de BNM, precum şi valuta străină ca ban al altui stat sub formă de bancnote ori monede metalice
aflate în circulaţie (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 29.10.2001 „Cu
privire la practica judiciară în cauzele despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi”).
21. În calitate de armă urmează a fi considerate armele de foc sau albe, precum şi armele de acţiune
explozivă. Drept alte obiecte folosite în calitate de armă sunt considerate orice obiecte cu care pot

172
 fi cauzate leziuni corporale, periculoase pentru viaţă şi sănătate. Totodată nu are nici o importanţă
dacă ele au fost pregătite în prealabil sau infractorul a folosit obiectul care întâmplător s-a aflat în
locul săvârşirii infracţiunii. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 „Cu
privire la practica judicară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului”.
22. Prin obiecte predestinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hârtiile de valoare, valorile
materiale, precum şi alte foloase atât de ordin patrimonial (transmiterea valorilor materiale,
folosirea gratuită a unei locuinţe sau a altor valori materiale, procurarea gratuită a biletelor la
sanatoriu şi turistice, acordarea nelegală a premiilor, prestarea gratuită a unor servicii etc.), cât şi
de ordin nepatrimonial (acordarea unui titlu sau a unui grad, sau a altei distincţii onorifice etc.).
(Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin
Hotărârea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 „Cu privire la
aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire”).
23. Drept obiecte special adaptate pentru vătămarea integritatii corporale vor fi considerate obiectele
care au fost adaptate de vinovat pentru un anumit scop din timp sau în timpul săvârşirii acţiunilor
huliganice, precum şi obiectele care deşi nu au fost supuse unei prelucrări criminale, dar au fost
special adaptate de vinovat şi se aflau la el cu acelaşi scop. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărârea Plenului nr. 38 din
20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10.2001 “Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
huliganism”).
24. Substanţele toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de praf, a căror
utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate
provoca moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul, strihana, clorura mercurică, ceanura de
potasiu etc.). Substanţele cu efect puternic se consideră mijloacele medicamentoase şi alte
mijloace, a căror utilizare fără prescripţia medicului, sau cu încălcarea normelor de dozare poate
cauza daune grave organizmului omului (de exemplu, preparatele hormonale). Substanţele
menţionate se evidenţiază prin următoarele caracteristici comune:
a) sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului;
b) nu sunt mijloace narcotice;
c) regimul lor juridic este reglementat de actele normative speciale.
Mijloacele narcotice, se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale şi sintetice,
prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi substanţe care prezintă
pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se fac abuz de ele (Hotărârea Plenului nr. 12 din
27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr. 25 din 29.10.2001 „Despre practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi
substanţele cu efect puternic şi toxice”).
25. Listele de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect puternic şi toxice sunt confirmate de
comitetul permanent de control asupra drogurilor a Republicii Moldova în baza Convenţiei
Organizaţiei Naţiunilor Unite din 19.12.1988 (vezi cum se cheamă) la care Republica Moldova a
aderat prin Hotărârea Parlamentului din 3.11.1994 (caută această listă şi acest comitet şi introdu).
26. Prin arme de foc se înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile. Principiului de funcţionare a acetuia are la bază forţa de expansiune a gazelor
provenite din detonarea unei capse, ori prin explozia unei încărcături. Arme de foc sunt
recunoscute arme militare confecţionate prin dotarea forţelor armate a colaboratorilor organelor
securităţii de stat şi a afacerilor interne, altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de
gardă, escortă, utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a persoanlului şi tehnicii de luptă,
precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide
sau a distruge, dacă posedă caracteristicile unei arme militare.
27. Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui
şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de percuţie, cu ţeavă în stare de a produce
împuşcături, struţ confecţionat din arme de vânătoare cu ţeavă lisă tăiată, pistoale: de semnalizare
cu gaze, pistoane adaptate pentru efectuarea împuşcăturilor cu muniţii etc.).
28. Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, astfel fabricate industrial sau
confecţionate în mod meşteşugăresc, încât existenţa lor să nu fie vizibilă ori bănuită (mecanism de
împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă etc.). Nu se consideră armă de foc partea
componentă a ei care nu poate fi utilizată pentru efectuarea împuşcăturii: ţeava, patul armei,
173
 piedica, închizătorul, trăgaciul etc. dacă nu sunt probe că persoana care le deţine are intenţia de a
le ansambla alte segmente sau sub segmente pentru o armă, sau un segment pentru efectuarea
împuşcăturii cu muniţii.
29. Armă albă se consideră acea care este destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane
cu aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit prin tăiere (săbii, tesacuri etc.), înţepare
(baionete unghiulare, stilete etc). Prin înţepare, tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete,
pumnale cu tăiş etc.). Prin spargere, fărâmiţare (box, buzdugan, mlăciu, nunciache).
30. Prin muniţii se înţelege cartuşe, proiectilele, încărcăturile de orice fel, care pot fi utilizate la
armele de foc şi pot fi fabricate industrial sau pot fi confecţionate în mod meşteşugăresc.
31. Substanţe explozive sunt: praful de puşcă, dinamita, trotilul, nitroglicerina, alte amestece chimice
produse în mod industrial sau meşteşugăresc care au capacitatea de a exploada în urma aprinderii,
lovirii sau detonării. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 „Cu
privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea),
transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a
substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor”).

Articolul 159.Păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte

1. După regula generală corpurile delicte trebuie să se păstreze în dosar împachetate şi sigilate, fapt
ce admite păstrarea acestora. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu dosarul de
regulă sunt lăsate la locul unde au fost descoperite. În cele mai dese cazuri aceasta este determinat
de volumul acestor obiecte. Corpurile delicte sunt lăsate în păstrare persoanelor cu funcţie de
răspundere a întreprinderilor, organizaţiilor etc. Dacă există posibilitatea încăperile în care sunt
corpurile delicte se sigiliează. La dosar se anexează recipisa persoanei în păstrarea căreia au fost
transmise corpurile delicte referitor la obligaţia de a asigura păstrarea. Este raţional ca la procesul
verbal de cercetare a corpului delict să fie anexate şi unele acte care confirmă starea obiectului
(contractul de cumpărare-vânzare, paşaport tehnic etc.). Ofiţerul de urmărire penală anexează la
dosar recipisa privind transmiterea bunurilor în păstrare la persoanele fizica sau juridice, iar copia
rămâne la persoana respectivă.
2. În cazul când există substanţe explozibile sau alte substanţe care pot prezenta pericol pentru viaţa
şi sănătatea omului după efectuarea expertizei, ofiţerul de urmărire penală solicită concluzia
specialistului referitor la posibilitatea păstrării sau necesitatea distrugerii acestor substanţe.
Concluzia trebuie să fie dată de un specialist în domeniu (vezi care domenii, vezi Legea cu privire
la substanţele explozibile). În asemenea situaţii ofiţerul de urmărire penală emite o ordonanţă
privind nimicirea acestor substanţe. Ofiţerul de urmărire penală înaintează un demers
judecătorului de instrucţie la care anexează ordonanţa motivată cu privire la necesitatea nimicirii
substanţelor explozibile. Metodele de nimicire (vezi legea respectivă, sau caută în altă parte).
3. Metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, cardurile, carnetele de
plată, hârtiile de valoare, obligaţiile care nu conţin semne individuale dar care pot fi recunoscute
în continuare în calitate de corpuri delicte se transmit spre păstrare la instituţiile bancare (vezi
instrucţiunea Băncii Naţionale sau altceva referitor la această problemă).
4. Banii marcaţi care au fost transmişi în cazurile de mită, anumite obligaţii falsificate etc., se
păstrează în dosar.
5. Referitor la soarta corpurilor delicte până la soluţionarea cauzei penale a se vedea comentariul la
articolul 161.
6. În cazul conflictului referitor la apartenenţa obiectului litigiul se soluţionează în ordinea
procedurii civile (vezi în cadrul prcedurii civile).

Articolul 160.Asigurarea păstrării corpurilor delicte şi a altor obiecte în cadrul desfăşurării procesului
penal

1. În cadrul efectuării urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte este pusă în
seama organului de urmărire. Pe măsura creării condiţiilor în fiecare organ de urmărire penală
trebuie creată o cameră pentru păstrarea corpurilor delicte. Corpurile delicte sunt transmise în
această cameră, purtând un număr de identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de
urmărire penală şi procurorul.
174
 2. Obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte în organul de urmărire penală o poartă persoana
responsabilă pentru camera de păstrare a corpurilor delicte. În instanţa de judecată corpurile
delicte se păstrează anexate la dosar, în caz de necesitatejudecătorul trebuie să dispună de
condiţiile pentru păstrarea corpurilor delicte (safeu sau alte locuri la care accesul este limitat).
Toată responsabilitatea pentru păstrarea corpurilor delicte este pusă în seama judecătorului.
3. La efectuarea expertizei sau constatărilor tehnico-ştiinţifice (vezi cum se face).
4. La efectuarea expertizei medico-legale (vezi cum se face).
5. La transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală la altul (vezi cum se face).
6. La strămutarea cauzei penale de la o instanţă judecătorească la alta (vezi cum se face). La
transmiterea cauzei se întocmeşte un document de însoţire (vezi ce fel de document şi vorbeşte
despre toate anexele cât la document, atât şi la rechizitoriu).

Articolul 161.Hotărîrea cu privire la corpurile delicte adoptatăpînă la soluţionarea cauzei penale

1. Art. 161 se referă la cazuri excepţionale când păstrarea corpurilor delicte anexate la dosar poate
prejudicia drepturile persoanelor care nu au fost implicate în procesul penal sau care sunt victime
în procesul penal. În asemenea situaţii se admite ca aceste obiecte, bunuri să fie transmise fie
proprietarului, fie posesorului. Dreptul de a transmite aceste bunuri îl are în exclusivitate
procurorul dacă hotărârea se ia în faza de urmărire şi instanţa dacă hotărârea se ia în faza de
judecare. În asemenea cazuri se emite o ordonanţă a procurorului sau după caz de încheiere a
instanţei de judecată prin care se motivează faptul că aceste corpuri delicte se transmit
proprietarului sau posesorului. Dacă obiectul care este corp delict se transmite proprietarului sau
posesorului în dosar se anexează cererea persoanei cât şi recipisa că aceste bunuri au fost primite.
Dacă se transmit bunuri care nu sunt uşor alterabile de la proprietar sau posesor se ia o obligaţie că
obiectul va fi păstrat până la finisarea procesului penal.
2. Se consideră produse uşor alterabile (dă definiţia).
3. Produsele uşor alterabile se transmit proprietarului sau posesorului cu excepţia cazurilor când el
este necunoscut sau nu poate primi aceste obiecte, bunuri (este bolnav, este în deplasare) etc. sau
când acapararea lor de către făptuitor a fost legată de acţiunile ilegale a însuşi proprietarului sau
posesorului. În assemenea situaţii produsele se transmit spre realizare sau se utilizează conform
destinaţiei. Referitor la retribuirea valorii produselor către propprietar sau posesor a se vedea
comentariul la articolul 162.
4. Se consideră obiecte necesare pentru viaţa cotidiană: (scriem ce înseamnă aceasta).
5. În categoria animalelor domestice, păsărilor sau altor animale se includ.
6. Automobilul sau alt mijloc de transport nu se transmite proprietarului sau posesorului doar în
cazul sechestrării. Dacă instanţa ierarhic superioară a anulat încheierea judecătorului de instrucţie
privind sechestrarea automobilului sau altui mijloc de trasport acesta se transmite proprietarului
sau posesorului.
7. Se consideră corpuri delicte voluminoase (care). Condiţiile speciale de păstrare a corpurilor delicte
voluminoase sunt determinate de parametrii tehnici de păstrare a acestor corpuri delicte.
Parametrii tehnici sunt enumeraţi în paşaportul tehnic a obiectului. În caz de neecsitate ofiţerul de
urmărire penală, procurorul sau instanţa pot solicita consultanţa unui specialist. În baza
concluziilor specialistului se emite o ordonanţă prin care se dispune transmiterea acestor corpuri
delicte instituţiilor fiscale. Transmiterea are loc doar în cazul când în însuşi instituţia fiscală sunt
condiţii speciale de păstrare a cestor corpuri delicte. În condiţţile alineatului 2 al art. 161 pot fi
transmise şi alte corpuri delicte spre păstrare, cu excepţia cazului când aceste corpuri au servit la
săvârşirea infracţiunii sau păstrează pe ele urmele infracţiunii.

Articolul 162. Hotărîrea cu privire la corpurile delicte adoptată la soluţionarea cauzei penale

Din categoria uneltelor care au servit la săvârşirea infracţiunii se includ armele numite utilaje tehnice care
au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc., unităţile de transport care au fost utilizate la
comiterea infracţiunii, instrumente şi unelte care au servit la efectuarea unor activităţi ilegale, obiectele
mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură sau uşurează comiterea infracţiunii sau ascunderea urmelor
infracţiunii. Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.40 din 27.12.1999 „Privind prcatica
175
aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii” se confiscă:
bunurile destinate pentru săvârşirea infracţiunii, obiectele pregătite pentru a fi folosite sub orice mod, în
tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul au fost ele folosite sau
nu. Bunurile folosite la săvârşirea infracţiunii sunt obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii
(exemplu: speracle, instrumente pentru spargerea uşilor etc.). În cazul în care obiectul folosit la săvârşirea
infracţiunii aparţine altei persoane care nu e implicată în săvârşirea infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost
folosit la săvârşirea infracţiunii nu este confiscabil deoarece nu aparţine condamnatului şi, fiind întors
proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol.
Dacă obiectul care a servit la săvârşirea infracţiunii prezintă un pericol prin sine însăşi, acesta urmează a
fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă caracterul periculos, şi asemenea
obiecte sunt confiscabile în baza unei dispoziţii legale speciale (exemplu: cuţite sau arme improvizate,
instrumente de vânat interzise etc.).
Automobilul condamnatului urmează a fi confiscat ca bun destinat sau folosit la săvârşirea infracţiunii
premeditate în cazul în care el a uşurat considerabil activitatea ilicită a infractorului sau a fost folosit
nemijlocit ca unealtă pentru săvârşirea infracţiunii (exemplu: folosirea automobilului noaptea pentru
vânatul ilegal la lumina farurilor, călcarea intenţionată a victimei cu scopul de a-l lipsi de viaţă, folosirea
automobilului special amenajat pentru a ascunde obiectele de contrabandă sau pentru trafic ilicit etc.).
Automobilul folosit la transportarea bunurilor sustrase poate fi confiscat doar în cazul în care sustragerea
bunurilor în dependenţă de modul în care a fost ea concepută şi realizată nu ar fi fost posibilă fără
folosirea automobilului.
Sunt confiscate ca bunuri folosite la săvârşirea infracţiunii şi mijloacele de demonstrare a lucrărilor
pornografice săvârşite prin organizarea de către condamnat a vizionării filmelor respective, atât casetelor
video, cât şi utilajului electronic.
Bunurile rezultate din săvârşirea infracţiunilor sunt bunurile obţinute prin efectuarea acţiunii care
formează elementul material al infracţiunii săvârşite. Bunurile rezultate în urma săvârşirii infracţiunii
sunt:
- bunuri produse prin săvârşirea infracţiunii care constituie lucruri ce nu existau înainte de săvârşirea
infracţiunii, fiind rezultate prin activitatea infracţională, de exemplu: monede, bani, documente, hârtii de
valoare, titluri de credite false, fabricarea de arme, de substanţe cu efect puternic şi toxice, de mijloace
narcotice, alimente sau băuturi contrafăcute ş.a.
 bunuri dobândite prin infracţiune care existau anterior săvârşirii ei şi au ajuns direct sau indirect în
posesia condamnatului prin comiterea infracţiunii, acesta fiind un mijloc de însuşire şi nu de
producere a bunurilor.
 lucrurile care au căpătat prin săvârşirea infracţiunii o calitate sau i poziţie de fapt pe care nu ar fi
putut să o dobândească decât prin căi ilegale (exemplu: lucrurile aduse în ţară prin contrabandă,
medicamente care conţin o doză sporită de stupefiante preparate în baza unei prescripţii medicale
abuzive etc.), cât şi sumele dobândite prin traficarea acestor bunuri.
1. Nu sunt confiscabile bunurile sau sumele care reprezintă contravaloarea obiectelor produse în mod
ilicit, (spre exemplu, nu pot fi confiscate bunurile rezultate din practica ilegală a activităţii de
întreprinzător). Asemenea bunuri pot fi confiscate doar în cazul în care legea interzice producerea
unor astfel de bunuri sau ele prezintă un pericol social.
2. Banii şi cadourile primite nelegitim se confiscă, atât în cazul bunurilor primite pentru a-l
determina pe condamnat să săvârşească infracţiunea, cât şi în cazul bunurilor primite ca răsplată.
Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea nu a fost consumată, sau dacă fapta constituie o altă
infracţiune decât cea proiectată de făptuitor.
3. În cazul eliberării persoanei care a dat mită de răspundere penală obiectul mituirii se confiscă. În
situaţia în care a avut loc estorcarea mitei, iar persoana benevol a declarat despre un asemenea fapt
după transmiterea mitei şi ridicarea acesteia de către organele de urmărire banii şi lucrurile se
reîntorc proprietarului.
4. În sentinţă trebuie să fie enumerate atât strict bunurile confiscate, cât şi bunurile care se realizează
de către organele financiare. Armele şi alte obiecte care prezintă un interes criminalistic pot fi
transmise în muzeie de criminalistică, centre de cercetări ştiinţifice, cât şi instituţii de învăţământ.
Obiectele care pot fi utilizate legal se transmit instituţiilor respective.
5. Prin obiecte a căror circulaţie este interzisă se subînţeleg substanţele explozibile şi radioactive,
arme, substanţe toxice, substanţe cu efect puternic, mijloace narcotice, obiecte pornografice, ş.a.
176
 Corpurile delicte care terbuie să fie transmise proprietarului sunt transmise în natură, iar în caz de
pierdere sau distrugere se transmite contravaloarea acestora.
6. Reprezentanţii instanţelor de judecată, cât şi a organelor de urmărire nu sunt în drept de
sinestătător de a realiza corpurile delicte sau alte obiecte, cât şi de a procura aceste obiecte.
7. Toate documentele referitoare la transmiterea bunurilor proprietarului, transmiterea în instituţiile
respective, distrugerea corpurilor delicte sunt anexate la dosar atribuindu-se o pagină, filă din
dosar.
8. Dacă banii sau alte valori posibil obţinute pe cale criminală nu au fost recunoscute în calitate de
corpuri delicte şi nu au fost examinate atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă,
transmiterea în venitul statului este inadmisibilă.
9. Deţinătorii legali ai corpurilor delicte sunt înştiinţaţi despre dreptul lor de a le obţine. Este raţional
de a înştiinţa instituţiile respective privind dreptul de a cere corpurile delicte în cazurile prevăzute
de punctul 1, 3 şi 5 a art. 162. Chestiunea cu privire la remiterea documentelor persoanelor
interesate se soluţionează în dependenţă de caracterul şi importanţa acestor documente.
Documentele cu urmele infracţiunii de regulă nu este raţional de a le transmite. În caz de
transmitere a documentelor este necesar de a verifica pe cât corespunde procesul verbal de
examinare acestui document reieşind din faptul că dosarul poate fi examinat în căile extraordinare
de atac. Documentele personale în cazul când persoana a fost achitată sau s-au aplicat unele
sancţiuni neprivative de libertate se remit posesorului. Bunurile personale ale persoanelor
condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea sentinţei în vigoare la instituţiile
respective.
10. Mărfurile şi obiectele care constituie obiectul contrabandei, sau a contravenţiei administrative
vamale, precum şi mijloacele de transport şi alte mijloace destinate, folosite pentru transportarea
sau tăinuirea acestora şi recunoscute drept instrumente ale infracţiunii ca fiind corpuri delicte pot
fi confiscate în beneficiul statului. (Hotărârea Plenului Curţii supreme de Justiţie nr. 19 din
10.07.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din
27.10.1998 şi numerele 24-25din 29.10.2001 „Despre practica judiciară în cazurile privind
contrabanda şi contravenţiile administrative vamale)”.
11. Bunurile dobândite (procurate) ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a banilor falşi
urmează a fi confiscate. (hotărârea Plenului Curţii supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 „cu
privire la practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor
falşi).

Articolul 163. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale

1. Procesele verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise în care ofiţerul de urmărire penală,
procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivitatea efectuării acţiunilor procesuale,
circumstanţele care au fost constatate la efectuarea acestor acţiuni procesuale, cât şi include
cererile participanţilor la acţiunea procesuală.
2. Cu toate că în articolul 163 sunt enumerate acţiunile procesuale procesele verbale ale cărora pot fi
recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este exhaustivă. Instanţa de judecată în
dependenţă de caz poate recunoaşte şi alte procese-verbale în calitate de mijloace de probă dacă
aceste acţiuni au fost efectuate în conformitate cu Codul de procedură penală şi însăşi procesele-
verbale au fost întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală.
3. În noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar actele procesuale
întocmite de către subiecţi competenţi, la efectuarea unei acţiuni procesuale. În cazul întocmirii
altor procese verbale, acte etc., acestea vor fi recunoscute ca document.
4. O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în calitate de
mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336, cât şi în corespundere cu prevederile
legale privind efectuarea acţiunii procesuale concrete.
5. Verificarea şi aprecierea datelor care se conţin în procesele verbale ale acţiunilor procesuale se
efectuează după regula generală de apreciere a probelor.
6. Încălcarea regulilor de întocmire a proceselor verbale, fapt care nu poate fi reparat prin alte
modalităţi duce la inadmisibilitatea acestor procese verbale în calitate de probe. Spre exemplu,
întocmirea procesului verbal după efectuarea acţiunii procesuale.

177
 7. Anexele la procesele verbale trebuie să fie apreciate ca o parte componentă a procesului verbal.
Constituie valoare probantă datele de fapt care se conţin în anexe şi nu se conţin în procesul verbal
propriu-zis, dacă anexele (scheme, fotografii etc.) sunt întocmite cu respectarea cerinţelor legale,
inclusiv dacă în procesul verbal se indică faptul că acţiunea procesuală a fost efectuată cu
înregistrarea video, fotografiere etc.
8. În unele situaţii există excepţii de la regula generală privind admisibilitatea proceselor verbale.
Spre exemplu: în situaţia când există un delict flagrant se admite efectuarea percheziţiei,
cercetarea la faţa locului încăperii, ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. În cazul în care
vor fi respectate prevederile legale privind măsurile pe care trebuie să le ia persoana care a
efectuat percheziţia fără autorizaţie, referitor la înştiinţarea judecătorului de instrucţie, procesul
verbal va fi admisibil. În acelaşi moment, însăşi în procesul verbal de efectuare a percheziţiei,
cercetării la faţa locului, în domiciliu ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, trebuie să fie
arătate motivele care au determinat efectuarea acestor acţiuni procesuale cu abatere de la regula
generală. Doar în asemenea cazuri procesele verbale vor fi admisibile în calitate de mijloace de
probă. Instanţa de judecată la aprecierea admisibilităţii acestor procese verbale trebuie să verifice
dacă în realitate au fost circumstanţele respective care au determinat necesitatea efectuării acestor
acţiuni procesuale de urgenţă fără autorizarea judecătorului de instrucţie.
9. Materialele, obiectele care au fost ridicate la efectuarea acţiunilor procesuale şi anexate la dosar,
cum ar fi urme, diferite obiecte, etc., sunt mijloace independente de probă (corpuri delicte) dacă
acestea contribuie la stabilirea circumstanţelor faptei, care trebuie probate.
10. Procesele verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar în cazul când
însăşi în aceste acte se conţin date care pot fi utilizate în calitate de probă. Astfel, nu va fi ca
mijloc independent de probă procesul verbal de audiere a persoanei. În cazul prevăzut de art. 109,
alin. 3 (audierea martorului fără prezentarea lui la judecarea cauzei) procesul verbal de audiere va
fi ca mijloc de probă deoarece însăşi martorul nu va putea depune declaraţii. La interceptarea
convorbirilor telefonice spre exemplu, va fi ca mijloc de probă procesul verbal doar dacă în el va
fi descris detaliat conţinutul convorbirilor telefonice. În asemenea situaţii ca mijloc de probă
separat va fi şi fonograma. La aprecierea proceselor verbale în calitate de mijloc de probă se aplică
regula generală privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea.

Articolul 164. Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de informaţie
Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtător de informaţie sunt mijloace de
probă noi pentru procedura penală a Republicii Moldova. Până la adoptarea Codului nou acestea erau
recunoscute fie ca documente, fie în calitate de corpuri delicte în dependenţă de conţinutul informaţiei pe
care o purtau.
1. În conformitate cu Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii din __________
Interceptarea comunicărilor se efectuează în conformitate cu art. 135-138 şi după înregistrare se anexează
integral la dosar printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală.
Înregistrările audio sau video, fotografiile, sau alte modalităţi de înregistrare se anexează la dosar şi se
păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii informaţiei, folosirii informaţiei
de către alte persoane, multiplicării informaţiei, inclusiv în condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii
înregistrării pentru a da posibilitate de a fi cercetată, inclusiv de către instanţa de judecată. Se consideră
înregistrări audio – video – fotografii – mijloace de control tehnic – electronic – magnetic – optic –
informaţia tehnico-electronică – (caută la fiecare ce înseamnă).

Titlul V
MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÎNGERE

Capitolul I
REŢINEREA

Articolul 165.Noţiunea de reţinere

Acest articol defineşte reţinerea persoanei ca formă legală de privire a libertăţii, când aceasta se
bănuieşte de săvârşirea unei infracţiuni. Această măsură procesuală penală rezultă din articolul 5
paragraful 1 punct c) a Convenţiei pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale din
178
1950 în toate protocoalele adiţionale, precum şi din articolul 25 aliniatul 3 al Constituţiei Republicii
Moldova din 29 iulie 1994.
Sintagma “O perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore” presupune timpul din
momentul privării de libertate pînă la eliberarea persoanei sau aplicarea arestării preventive. În amănunte
a se vedea comentariul articolului 166 aliniatul 4. “Locurile” unde este reţinută persoana sînt izolatoarele
de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne, art.6 aliniatul 5 al Legii cu privire la arestarea
preventivă din 27 iulie 1997 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70 din 26.10.1997). dar
pentru respectarea sintagmei “în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege” urmează să fie adoptată o lege
specială privind modul de executare a acestei măsuri.
Notă: Pînă în anul 1994 aceste condiţii au fost reglementate de Regulamentul cu privire la modul
de reţinere pentru scurtă durată a persoanelor bănuite de săvârşirea unei infracţiuni din 7.04.1977 (Veştile
RSSM, 1977 nr.4 art.28) abrogat prin Legea 258-XIII din 3.11.1994.
Măsura “reţinerii” ce este prevăzută în articolul comentat se deosebeşte după caracterul juridic de
noţiuni similare de reţinere a persoanei reglementată de alte legi, (de exemplu “reţinerea administrativă”
conform art.246, 249 Codului cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985, veştile
RSSM, 1995, nr.3). Astfel “reţinerea” este o formă de privare a libertăţii cu titlu procesual ca şi “arestarea
preventivă” prin faptul că se include în durata acesteia conform articolului 186, iar evadarea din stare de
reţinere şi de arest se contracarează cu aplicarea mijloacelor speciale şi aplicarea armei de foc în
condiţiile articolelor 16 şi 17 ale Legii cu privire la poliţie din 18.12.1990 Veştile nr.12 /321.1990.
totodată evadarea din stare de reţinere nu constituie infracţiune potrivit articolelor 317 Cod penal din
18.04.2002 (Monitor Oficial al R.Moldova nr.128-129 din 13.0.02).
1. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede diferite forme ale reţinerii persoanei în dependenţă
de temeiuri, scop şi durată şi anume: 1) reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea unei
infracţiuni care este reglementată de articolele 166, 167, 168, 173 şi 174; 2) reţinerea
învinuitului, inculpatului care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate
conform articolului 170; reţinerea condamnaţilor în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de
anulare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori de anulare a
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen sau se soluţionează problema anulării
acestor categorii de hotărîri potrivit articolului 172.
Aliniatul comentat prevede trei forme principale ale reţinerii diferitor categorii de participanţi, dar
la acestea urmează de adăugat şi alte forme de reţinere: a) reţinerea persoanei învinuite pentru a fi pusă
sub învinuire conform articolului 169; b) reţinerea persoanei în baza încheierii instanţei de judecată în caz
de infracţiune de audienţă conform articolului 171 şi c) prinderea şi aducerea la organele de poliţie a
persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni de către cetăţeni în condiţiile articolului 168.
2. Aliniatul 3 prevede actele procedurale prin care se dispune aplicarea reţinerii în dependenţă de
diferite situaţii prevăzute de lege.
Astfel procesul-verbal de reţinere se întocmeşte potrivit articolului 167 în cazul cînd persoana
bănuită de săvârşirea unei infracţiuni este prinsă şi adusă la organul de urmărire penală, sau este prezentă
la organul respectiv în legătură cu efectuarea unor acţiuni procesuale. Prin urmare în cazul “apariţiei
nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvârşit infracţiunea” este o situaţie cînd
bănuitul este prezent şi necesitatea reţinerii a apărut spontan fie în cazurile prevăzute de articolul 166
aliniatele 1 şi 2 fie în situaţia arătată la articolul 168. În acest sens procesul verbal de reţinere are
semnificaţia unei hotărîri prin care s-a dispus arestarea precum şi a unui act de constatare a faptului că
persoana este reţinută efectiv.
În cazurile cînd reţinerea este dispusă prin ordonanţă după prinderea persoanei se întocmeşte
obligatoriu şi proces-verbal de reţinere, care are semnificaţia actului de constatare a faptului că persoana
este reţinută.
Reţinerea persoanei în baza ordonanţei se dispune în cazurile arătate la articolele 169 şi 170, care
presupune căutarea, prinderea şi aducerea la organul ce a emis această hotărîre. Ordonanţa de reţinere este
emisă de organul de urmărire penală sau de procuror şi trebuie să cuprindă menţiunile arătate la articolul
255. În cazurile prevăzute de articolele 171, 172 instanţa de judecată (judecătorul de instrucţie) dispune
reţinerea persoanei printr-o încheiere motivată.

Articolul 166.Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite

de săvîrşirea infracţiunii
179
1. Articolul comentat stabileşte subiectul care este abilitat să dispună reţinerea persoanei bănuite
de săvîrşirea infracţiunii şi acesta este organul de urmărire penală (ofiţerul de urmărire penală
şi conducătorul acestui organ). Printr-o interpretare logică a principiului “a fortiori” (cine
poate mai mult, poate şi mai puţin) conchidem că şi procurorul poate aplica reţinerea pentru
temeiurile sus menţionate.
2. Organul de urmărire penală este în drept să reţină persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii
numai dacă sînt întrunite cumulativ condiţiile arătate la aliniatele 1,2 şi 3 şi anume: a)
infracţiunea săvîrşită se pedepseşte cu închisoare mai mare de un an (condiţia este prezentă
chiar dacă sancţiunea are alternativă şi o altă pedeapsă); b) să existe una din situaţiile arătate la
punctele 1), 2), 3) a aliniatului 1 sau aliniatul 2 (aceste situaţii formează datele verosimile că
persoana a săvîrşit infracţiunea); c) să fie pornită urmărirea penală sau să fie înregistrată
infracţiunea.
3. Sintagma “dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict” presupune situaţia cînd necesitatea
reţinerii a apărut spontan în legătură cu săvîrşirea unei infracţiuni flagrante (a se vedea
articolul 6 punctul 10). Reţinerea pentru acest temei urmăreşte scopul stabilirii identităţii
bănuitului, obţinerea mijloacelor materiale de probă şi asigurarea prezenţei bănuitului la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală necesare. Date care confirmă prinderea în delict
flagrant pot fi: 1) raportul sau procesul-verbal de constatare a infracţiunii; 2) lămuririle
martorilor oculari sau a victimei; 3) înregistrările video; 4) corpurile delicte şi altele.
4. Faptul că “martorul ocular, sau partea vătămată, vor arăta direct” la persoana bănuită se
constată în primul rînd prin acţiunile de urmărire penală (audierea, prezentarea spre
recunoaştere) în cazul cînd urmărirea penală este pornită sau în rezultatul unor acţiuni de
investigaţie operativă. Aceste date ce stau la baza aplicării reţinerii sînt declaraţiile sau
comunicările unor persoane.
5. “dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii” sînt date care pot fi obţinute în rezultatul cercetării
la faţa locului, percheziţiei, examinării corporale, în rezultatul acţiunilor de investigaţie
operativă precum şi în rezultatul unor acţiuni administrative prevăzute de articolul 3 al Legii
cu privire la poliţie (de exemplu: controlul mijloacelor de transport; controlul bagajului;
controlul corporal al pasagerilor). Datele obţinute în rezultatul acestor acţiuni de regulă sînt
corpuri delicte.
6. Alte circumstanţe menţionate în aliniatul 2 a acestui articol pot fi oricare date obţinute în
rezultatul acţiunilor de urmărire penală sau de investigaţie operativă, cu condiţia cumulativă a
unei din cazurile arătate la acest aliniat. Reţinerea pentru temeiurile arătate la acest aliniat se
aplică în scopul preîntâmpinării eschivării bănuitului de la organele de urmărire penală
precum şi în scopul stabilirii identităţii acestuia.
7. Aliniatul 3 al acestui articol menţionează faptul că persoană bănuită poate fi reţinută pentru
temeiurile prevăzute de aliniatul 1 pînă la înregistrarea infracţiunii şi respectiv pînă la
începerea urmăririi penale. “Înregistrarea infracţiunii” în “lato sensu” presupune sesizarea
organului de urmărire penală prin unul din modalităţile arătate la articolul 262 (a se vedea
comentariul articolului 262), iar în “stricto sensu” presupune menţiunea scrisă în registrul
special de evidenţă a sesizărilor privind săvîrşirea infracţiunilor. După înregistrarea
infracţiunii organul de urmărire penală trebuie să decidă începerea urmării penale conform
articolului 274. În cazul cînd infracţiunea nu este înregistrată reţinerea nu se justifică şi deci
persoana se eliberează conform articolului 174. Prin urmare în cazul cînd urmărirea penală
este începută, respectiv înregistrarea infracţiunii a fost făcută şi deci condiţia este realizată
pentru justificarea reţinerii persoanei bănuite.
8. Aliniatul 4 al acestui articol stabileşte durata şi modul de calculare a acestui termen. Astfel
termenul de 72 de ore curge din momentul privării de libertate. Sintagma “din momentul
privării de libertate” este momentul reţinerii persoanei de fapt, adică capturării ei cu scopul de
a fi adusă la organul de poliţie. Prin urmare timpul aducerii persoanei reţinute la organul de
urmărire penală şi timpul întocmirii procesului-verbal de reţinere se include în durata reţinerii.
Dacă persoana a fost reţinută potrivit articolului 249 Codului cu privire la contravenţiile
administrative pe 3 ore şi după aceasta se constată ca fapta dată constituie o infracţiune, timpul
reţinerii administrative se include în durata reţinerii procesual penale.
180
 La calcularea termenelor se aplică dispoziţiile articolului 233.
9. Aliniatul 5 al articolului comentat prevede o dispoziţie în conformitate cu articolul 5 al
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care presupune ca
persoana reţinută “trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Astfel în timpul de 72 de ore
reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să înainteze demers privind necesitatea
arestării şi tot în acest timp să fie examinat în conformitate cu articolul 307. Anterior
dispoziţiile Codului de procedură penală vechi articolul 104 prevedea doar faptul înaintării
demersului privind necesitatea arestării în instanţa de judecată.
Pentru respectarea acestor dispoziţii reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să
înainteze demers din timp judecătorului de instrucţie.
Sintagma “după caz eliberată” presupune că bănuitul poate fi eliberat cu aplicarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate dispuse de către procuror sau fără aplicarea acesteia.

Articolul 167.Procedura de reţinere a persoanei

1. Articolul comentat prevede o serie de acţiuni care trebuie îndeplinite în legătură cu reţinerea
unei persoane bazate pe două principii: 1) dreptul bănuitului reţinut de a fi înştiinţat despre
motivele reţinerii; 2) dreptul bănuitului de a fi informat despre drepturile sale.
2. Aliniatul 1 al acestui articol prevede succesiunea efectuării acţiunilor îndeplinite de
reprezentantul organului de urmărire penală după aducerea persoanei reţinute şi anume:
a. Întocmirea procesului verbal de reţinere;
b. Aducerea la cunoştinţă a drepturilor prevăzute de lege şi a procesului verbal cu înmînarea
copiei acestuia conform articolului 64 aliniatul 2) punctul 3);
c. Înştiinţarea în scris a procurorului despre reţinerea persoanei.
3. Procesul-verbal de reţinere trebuie să cuprindă o serie de rechizite care justifică legalitatea şi
temeinicia reţinerii. Astfel “temeiurile” indicate sînt trimiterile la legea procesuală penală;
“motivele” sînt acele date concrete care confirmă temeiurile arătate la articolul 166; “fapta
săvîrşită de persoana bănuită” constă în descrierea faptei prevăzută de legea penală. În
procesul verbal de reţinere se include rezultatele percheziţiei corporale şi explicaţiile
persoanei reţinute, dacă au fost făcute. Totodată se indică ora reţinerii care se stabileşte în
baza raportului colaboratorilor de poliţie şi explicaţiile persoanei reţinute, precum şi ora
întocmirii procesului-verbal de reţinere.
4. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede o dispoziţie imperativă privind participarea
apărătorului la această acţiune, care este în conformitate cu articolul 25 aliniatul 5 al
Constituţiei. Textul de lege dat prevede momentul iniţial de admitere a apărătorului bănuitului
reţinut. Participarea apărătorului la comunicarea şi înmînarea în copie a procesului-verbal de
reţinere este obligatorie dar bănuitul reţinut poate renunţa de la apărător numai în cazul cînd i-
au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului în proces (Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului
la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului” din 9 noiembrie
1999). Sintagma “imediat se aduc la cunoştinţă” prezumă obligaţia organului de urmărire
penală după întocmirea procesului-verbal de reţinere să îndeplinească acţiunea dată fără
tergiversare, iar faptul dat se confirmă prin semnătura persoanei reţinute în procesul verbal. În
cazul cînd persoana reţinută refuză să semneze procesul-verbal de reţinere, aceasta se va
menţiona de către persoana care a întocmit procesul verbal şi se va confirma în scris de către
apărător.
5. Aliniatul 5 prevede o altă obligaţie a organului de urmărire penală în cazul reţinerii unui
minor. Amînarea înştiinţării despre reţinerea minorului nu se admite. În detaliu a se vedea
comentariul articolului 175.
6. Audierea persoanei reţinute se face atît la propunerea reprezentantului organului de urmărire
penală precum şi la solicitarea bănuitului. Dacă bănuitul reţinut nu acceptă să facă declaraţii
acest fapt va fi consemnat în procesul-verbal de audiere. Pînă la prima audiere bănuitul reţinut
are dreptul să primească consultaţie juridică în condiţii de confidenţialitate din partea
apărătorului, (articolul 64 aliniatul 2 punctul 4).
181
 7. Potrivit articolelor 130, 279 în cazul reţinerii persoanei percheziţia corporală se admite şi pînă
la începerea urmăririi penale, fără întocmirea unei ordonanţe şi fără autorizaţia judecătorului
de instrucţie. Această acţiune de urmărire penală se efectuează de regulă în cazurile cînd
persoana bănuită este prinsă în flagrant delict. Dacă percheziţia a fost efectuată în legătură cu
reţinerea persoanei rezultatele acestei acţiuni se menţionează în procesul verbal de reţinere.
Percheziţia corporală a persoanei reţinute poate fi efectuată atît la locul prinderii persoanei, cît
şi în incinta organelor de poliţie. Dacă persoana a fost reţinută în mod administrativ pe o
durată de 3 ore şi s-a efectuat controlul corporal potrivit articolului 250 al Codului cu privire
la contravenţiile administrative iar în continuare s-a dispus reţinerea procesuală penală, aceste
materiale vor fi anexate la procesul verbal de reţinere.
8. Potrivit articolului 64 aliniatul 2) punctul 3 persoanei reţinute la cererea ei I se înmînează în
copie procesul verbal cu privire la reţinere.

Articolul 168.Dreptul cetăţenilor de a prinde persoana

bănuită de săvîrşirea infracţiunii
1. Articolul comentat prevede dreptul victimei şi a martorilor oculari de a captura persoana
bănuită prinsă în flagrant delict. Doar în cazul infracţiunilor flagrante se admite prinderea şi
aducerea forţată a bănuitului, în celelalte cazuri victima sau martorii oculari urmează să facă
declaraţii la organul de urmărire penală.
Acest drept este prevăzut şi de articolul 8 al Legii privind activitatea particulară de detectiv şi de
pază din 4.07.2003 (Monitorul Oficial al R.Moldova nr.200-203 din 19.09.03) care presupune
contracararea acţiunilor ilicite împotriva drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice precum şi reţinerea vinovaţilor şi aducerea lor neîntîrziată la organul afacerilor interne. Acest
drept este şi o obligaţie profesională a persoanelor care practică activitatea particulară de detectiv şi de
pază.
2. În rezultatul prinderii, iar în caz de necesitate şi legării persoanei bănuite I se pot cauza
prejudicii care potrivit articolului 37 al Codului penal nu constituie infracţiune.
3. Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol urmează să fie adusă fără întîrziere la
organele de urmărire penală. Deţinerea persoanei reţinute bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni
de către victimă şi alte persoane fără scopul de a aduce la organele de poliţie sau pe o durată
mai mare de cît timpul rezonabil pentru al preda organelor respective constituie infracţiune
prevăzută de articolul 166 Cod penal.
4. În cazul predării bănuitului reţinut şi obiectelor găsite la această persoană, cetăţenii în cauză
sînt audiaţi în conformitate cu legea de către reprezentantul organului de urmărire penală.

Articolul 169.Reţinerea persoanei în baza ordonanţei organului

de urmărire penală pentru a fi pusă sub învinuire
Această modalitate de dispunere a reţinerii este o alternativă la măsura aducerii forţate sau
aplicării arestării preventive în lipsa învinuitului. După cum rezultă din conţinutul acestui articol reţinerea
se dispune faţă de învinuit de către procuror dacă s-a întocmit o ordonanţă de punere sub învinuire în
conformitate cu articolul 281 sau faţă de bănuitul care trebuie pus sub învinuire în privinţa căruia s-a
întocmit un raport în conformitate cu articolul 280 de către reprezentantul organului de urmărire penală.
A doua condiţie necesară privind aplicarea reţinerii pentru acest temei este gravitatea infracţiunii,
adică fapta penală în cauză să se pedepsească cu închisoarea. O altă condiţie cumulativă sînt datele că
persoana bănuită sau învinuită se află în altă localitate sau locul aflării lui nu se cunoaşte. Această
condiţie presupune faptul că bănuitul (învinuitul) se sustrage de la urmărirea penală.
1. Scopul aplicării acestei reţineri este de a pune persoana sub învinuire potrivit articolului 281,
înaintării acuzării conform articolului 282 şi pentru înaintarea demersului judecătorului de
instrucţie privind aplicarea arestării preventive faţă de învinuit.
2. În cazul cînd ordonanţa de reţinere nu poate fi executată din motivul negăsirii persoanei în
cauză se va proceda în conformitate cu articolul 288 dispunîndu-se investigaţii în vederea
căutării învinuitului. În cazul cînd ordonanţa de reţinere este executată, adică persoana este
găsită şi adusă la organul de urmărire competent se va întocmi un proces-verbal de reţinere în
conformitate cu articolul 167, fiind aplicabile şi unele dispoziţii ale articolului 166.

182
 3. Ordonanţa privind reţinerea persoanei va cuprinde menţiunile arătate la articolul 255 precum
şi dispoziţia de reţinere a bănuitului sau învinuitului.

Articolul 170.Reţinerea învinuitului în baza ordonanţei

organului de urmărire penală pînă la arestare
1. În cazul cînd învinuitul încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate şi
fapta penală se pedepseşte cu închisoare este posibilă arestarea preventivă (a se vedea articolul
176 aliniatul 2) şi respectiv se justifică reţinerea acestuia pînă la soluţionarea demersului
privind aplicarea arestării preventive.
2. Această modalitate de dispunere a reţinerii învinuitului este un mijloc eficient prin care se
asigură prezenţa învinuitului la examinarea demersului privind aplicarea arestării preventive
conform articolului 308.
3. În cazul cînd executarea ordonanţei de reţinere nu este posibilă din motivul negăsirii
învinuitului se va proceda în conformitate cu articolul 288, înaintîndu-se concomitent demers
privind aplicarea arestării preventive în lipsa învinuitului.
4. Dacă învinuitul este reţinut şi învinuirea nu i-a fost înaintată se va proceda în conformitate cu
articolul 282.
5. Ordonanţa privind reţinerea învinuitului va cuprinde menţiunile arătate la articolul 255.
6. În cazul reţinerii învinuitului se va întocmi un proces-verbal de reţinere în conformate cu
dispoziţiile articolului 167, care sînt aplicabile respectiv.
Articolul 171.Reţinerea persoanei în baza încheierii instanţei
în caz de infracţiune de audienţă
Este posibil că cu ocazia judecării unei cauze penale, civile sau de altă natură să se săvîrşească o
infracţiune de către participanţii la proces în timpul şedinţei. Asemenea infracţiuni se numesc infracţiuni
de audienţă şi de regulă au legătură cu procesul care se judecă (de exemplu: declaraţia mincinoasă,
concluzia falsă sau traducerea incorectă; calomnierea judecătorului sau atentarea la viaţa judecătorului)
precum şi alte infracţiuni care nu au legătură directă cu cauza dată şi se pedepsesc cu închisoare mai mare
de un an.
1. Făptuitorul acestor infracţiuni nu poate fi judecat în cadrul acestui proces fiindcă nu s-a
efectuat urmărirea penală în condiţiile legii. Din aceste considerente preşedintele şedinţei de
judecată prin încheiere constantă fapta penală şi dispune reţinerea persoanei în cauză sesizînd
procurorul în vederea începerii urmăririi penale conform legii.
2. Astfel procurorul primind materialele şi persoana reţinută v-a întocmi un proces-verbal de
reţinere în conformitate cu articolul 167 şi va decide începerea urmăririi penale conform
articolului 274.
3. În cazul dat cînd în timpul şedinţei de judecată se săvîrşeşte o infracţiune care nu se
pedepseşte cu închisoare mai mare de un an (de exemplu: refuzul sau eschivarea martorului a
părţii vătămate de a face declaraţii) instanţa de judecată nu este în drept să reţină persoana, dar
va constata acest fapt printr-o încheiere şi va transmite acest act procurorului.

Articolul 172.

1. În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul

termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile prevăzute de articolul 90 aliniatul 6
Cod penal stabilite de instanţă sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative sau
condamnatul eliberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen potrivit articolului 91 Cod
penal încalcă ordinea publică pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune administrativă sau se
eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată
în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, organul care exercită controlul asupra comportării
acestor categorii de condamnaţi înaintează demers judecătorului de instrucţie pentru anularea
eliberării condiţionate şi trimiterea condamnaţilor pentru executarea pedepsei stabilite de către
instanţa de judecată.
2. Potrivit articolului 471 aliniatul 3 participarea condamnatului în şedinţa de judecată este
obligatorie. Prin urmare pe durata soluţionării chestiunii anulării suspendării condiţionate a
executării pedepsei sau anulării eliberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen dar nu
183
 mai mult de 10 zile, condamnatul poate fi reţinut dacă se eschivează de la prezentarea în
instanţa de judecată sau a comis încălcări flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor
stabilite.
3. Reţinerea condamnatului poate fi soluţionată în prezenţa acestuia, fiind adus forţat de către
organele care execută sancţiunile penale sau în lipsa lui, dacă acesta nu este găsit. Încheierea
judecătorului de instrucţie privind autorizarea reţinerii condamnate se transmite, pentru
executare, organului care execută sancţiunile penale dacă condamnatul este prezent, iar în
cazul cînd acesta se eschivează încheierea se execută de organul de poliţie.
4. În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cel
eliberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen săvîrşeşte o nouă infracţiune în termenul de
probă sau după caz în termenul de pedeapsă rămas neexecutat poate fi reţinut sau arestat în
condiţiile generale prevăzute de prezentul Cod pentru săvîrşirea noii infracţiuni în cadrul
urmăririi penale şi judecării cauzei.
Prin urmare dispoziţiile prezentului articol nu sînt aplicabile în situaţia cînd condamnatul cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau eliberat condiţionat înainte de termen săvîrşeşte o
nouă infracţiune, fiindcă chestiunea anulării condamnării condiţionate sau eliberării condiţionate se
soluţionează de către instanţa de judecată cu ocazia tragerii la răspundere penală pentru noua infracţiune.

Articolul 173.Înştiinţarea despre reţinere

Înştiinţarea rudelor apropiate sau a unei alte persoane se face de regulă, în scris, fiind posibilă
anunţarea despre reţinere şi verbal prin telefon. În caz dacă înştiinţarea s-a făcut verbal, despre aceasta se
va face menţiune în procesul-verbal de reţinere. Prin “o altă persoană” se înţelege persoana apropiată
celui reţinut desemnată de către acesta.
1. Dacă persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere se înştiinţează ambasada
sau consulatul numai dacă cel reţinut cere să fie anunţată. Prin urmare la reţinerea unui
cetăţean străin prin intermediul interpretului, dacă acesta nu cunoaşte limba de stat trebuie
explicat dreptul de a fi înştiinţată reprezenţa statului respectiv şi faptul dacă acesta solicită
înştiinţarea.
2. Dacă persoana reţinută este militar se va înştiinţa unitatea militară şi rudele apropiate sau o
altă persoană propusă de cel reţinut.
3. În cazul cînd înştiinţarea despre reţinerea persoanei bănuite se săvîrşirea unei infracţiuni poate
împiedica desfăşurarea operativă a unor acţiuni procesuale sau pentru reţinerea complicilor şi
în alte cazuri pentru a asigura descoperirea infracţiunii la demersul reprezentantului organului
de urmărire penală judecătorul de instrucţie poate amîna înştiinţarea rudelor apropiate sau unei
alte persoane pînă la 12 ore în conformitate cu articolele 302, 304, 305, 306. Sintagma
“înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 72 de ore de la
reţinere” din aliniatul 4 al acestui articol trebuie coroborată cu termenul de 12 ore indicat la
articolul 302. Astfel judecătorul de instrucţie poate autoriza amînarea înştiinţării reţinerii cu
cel mult 12 ore după care reprezentantul organului de urmărire este obligat să înştiinţeze
rudele celui reţinut. Termenul de 12 ore curge din momentul autorizării amînării de către
judecător, iar înştiinţarea se va face imediat după expirarea acestui termen înăuntrul timpului
de 72 de ore de la reţinere.
4. În legătură cu reţinerea unei persoane reprezentantul organului de urmărire penală are
obligaţia de a verifica dacă nu este cazul şi de a proceda în conformitate cu articolul 189.
5. Despre faptul reţinerii persoanei este cunoscut apărătorul care este admis în conformitate cu
articolul 167, dar dacă se decide amînarea înştiinţării, apărătorul va fi preîntîmpinat despre
păstrarea confidenţialităţii potrivit articolului 212.
6. Înştiinţarea despre reţinere trebuie să conţină date privind timpul şi locul reţinerii, locul aflării
persoanei reţinutul (cu indicarea adresei şi telefonului) ofiţerul de urmărire penală în
procedura căruia se află cauza penală privind persoana reţinută.

Articolul 174.Eliberarea persoanei reţinute

Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărutt
(art.25 alin.6 al Constituţiei).

184
 1. Dacă în cazul verificării faptului săvîrşirii infracţiunii de către persoana reţinută se stabileşte
lipsa de probe în învinuire, ori sînt administrate probe în apărare care combat circumstanţele
arătate la articolul 166 aliniatele 1 şi 2, sau se constată că fapta penală este săvîrşită de o altă
persoană. Este un temei de eliberare din stare de reţinere.
2. Dacă în decursul a 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute organul de urmărire
penală nu se înregistrează infracţiunea, sau în timpul de 72 de ore nu se dispune începerea
urmăririi penale, ori rezoluţia sau după caz procesul-verbal de începere a urmăririi penale nu
se confirmă de către procuror ori este confirmată rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale,
ori după începerea urmăririi penale se constată unul din cazurile care exclud urmărirea penală
arătate la articolele 275, 285 şi se dispune de către procuror prin ordonanţă încetarea
procesului penal sau scoaterea persoanei reţinute de sub urmărire penală pînă la expirarea
termenului de 72 de ore sînt temeiuri de eliberare din stare de reţinere. În cazul lipsei
temeiurilor de a aplica arestarea preventivă faţă de bănuitul reţinut, sau luîndu-se în
consideraţie ocupaţia, vîrsta, starea sănătăţii situaţia familiară şi alte împrejurări ce priveşte
persoana reţinută nu este oportună arestarea acesteia sînt temeiuri de a elibera persoana din
stare de reţinere aplicîndu-se o măsură preventivă neprivativă de libertate sau fără aplicarea
măsurii preventive.
3. La punctul 3) aliniatul 1 al articolului comentat considerăm că s-a strecurat o inadvertenţă în
locul sintagmei “a constatat” trebuie de menţionat “a comis”, fiindcă organul de urmărire
penală dispune aplicarea reţinerii şi în cazul dat se pot comite încălcări esenţiale a legii. Iar
constatarea acestor încălcări este o atribuţie a procurorului, care potrivit articolului 52 aliniatul
1 punctul 13, efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei.
Constituie încălcare esenţială a legii:
a. reţinerea în lipsa temeiurilor indicate în articolul 166 aliniatele 1,2 sau articolelor 169, 170,
171 şi 172;
b. încadrarea juridică greşită a faptei, ce nu se pedepseşte cu privaţiune de libertate mai mare de
un an;
c. subiectul reţinut n-a atins vîrsta răspunderii penale sau este subiect special care se bucură de
imunitate prevăzută de lege şi nu s-au respectat condiţiile speciale (de exemplu persoana este
deputat, judecător);
d. lipseşte procesul verbal sau ordonanţa cu privire la reţinere sau acestea sînt întocmite cu
încălcări grave (lipseşte indicaţia cu privire la ora reţinerii, semnătura reprezentantului
organului de urmărire penală;
e. neînştiinţarea persoanei reţinute despre motivele reţinerii în prezenţa unui apărător.
4. Expirarea termenului de 72 de ore, obligă administraţia locului de deţinere a persoanei reţinute
să elibereze imediat această persoană, constituind un caz de încetare de drept a măsurii
reţinerii potrivit articolului 195 aliniatele 5 şi 7.
5. În cazul cînd judecătorul de instrucţie examinînd demersul privind aplicarea faţă de bănuit a
arestării preventive potrivit articolului 307 respinge demersul sau aplică o măsură preventivă
mai uşoară, bănuitul reţinut se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată în baza
încheierii instanţei de judecată, chiar dacă termenul de 72 de ore n-a expirat.
6. Persoana reţinută pentru temeiurile arătate la articolul 166 şi eliberată poate fi reţinută repetat
numai pentru temeiurile prevăzute la articolele 169 sau 170.
7. Eliberarea persoanei reţinute poate avea loc în primele 3 ore din momentul privării de libertate
cînd nu se întocmeşte procesul verbal de reţinere, dacă se decide neaplicarea reţinerii în
continuare, măsura reţinerii asimilîndu-se cu aducerea forţată la organul de urmărire penală,
precum după întocmirea procesului verbal de reţinere în timp de 72 de ore. În ambele cazuri să
elibereze I se înmînează certificat potrivit aliniatului 3 al acestui articol. Eliberarea persoanei
reţinute în primele 3 ore cînd nu se întocmeşte procesul verbal de reţinere se dispune de către
organul de urmărire penală prin ordonanţă motivată.
Eliberarea persoanei reţinute după întocmirea procesului verbal de reţinere şi încarcerarea
persoanei în camera de izolare preventivă se dispune de către procuror prin ordonanţă motivată în cazurile
arătate la punctele 1), 2), 3) şi 4) al acestui articol (Legea cu privire la Procuratură din 14.03.2003
(Monitor Oficial al RM nr.73-75 din 18.04.03), art.4, pct.e) şi art.12).

185
 8. În cazul cînd faţă de bănuitul reţinut se aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate de
către procuror prin ordonanţă potrivit articolului 177, eliberarea celui reţinut se decide prin
acest act procedural.
9. În cazul cînd faţă de bănuitul reţinut se emite o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală
sau o ordonanţă de încetare a urmăririi penale de către procuror, eliberarea celui reţinut se
dispune prin aceste acte procedurale.

Capitolul II
MĂSURILE PREVENTIVE

Articolul 175.Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive

1. Măsurile preventive nu sunt categorii de pedepse penale, deşi prin gravitatea lor uneori
limitează libertatea persoanei ca şi pedeapsa penală (de ex. arestarea preventivă), dar acestea se
aplică pentru prevenirea unor consecinţe negative desfăşurării procesului penal legate de
comportamentul celui acuzat.
2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului. Aceste măsuri sînt
mijloace de influenţă psihologică sau limitative ori privative de libertate prin care se asigură
comportamentul corespunzător al subiectului procesual penal de bază bănuitului (învinuitului,
inculpatului).
Aplicarea măsurilor preventive este posibilă numai după începerea urmării penale.
Măsurile preventive nu pot fi aplicate în alte scopuri de cît cele arătate la aliniatul 2 a acestui
articol, iar potrivit articolului 176, măsura preventivă poate fi aplicată şi pentru prevenirea săvîrşirii faptei
infracţiunii. Procurorul sau judecătorul de instrucţie aplică măsurile prevăzute de lege după caz în faza de
urmărire penală, iar instanţa de judecată în faza judecării cauzei.
3. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede diferite categorii de măsuri: a) generale şi speciale;
b) privative de libertate şi neprivative de libertate; c) principale şi complementare.
Procurorul sau instanţa de judecată poate aplica numai o singură măsură preventivă, cu excepţia
măsurii ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport, care poate fi aplicată
împreună cu o altă măsură preventivă, de regulă, neprivativă de libertate.
Impunerea unor interdicţii (obligaţii) de cît cele prevăzute de lege în cadrul măsurilor preventive
este inadmisibil.
Aliniatul 3 al acestui articol prevede exhaustiv măsurile preventive, fiind aranjate în ordinea
creşterii rigidităţii limitărilor impuse faţă de cel acuzat pentru o aplicare individualizată a acestora
determinate de circumstanţele cauzei.
4. Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă sînt măsuri privative de libertate şi pot fi aplicate
ca măsuri excepţionale cînd prin alte măsuri preventive nu poate fi asigurată desfăşurarea
normală a procesului penal de cît prin izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de
societate. Faţă de bănuitul, inculpatul minor sau militar pot fi aplicate atît măsurile generale cît
şi măsura specială preventivă – transmiterea sub supraveghere.
5. Libertatea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune şi arestarea la
domiciliu sînt măsuri alternative arestării preventive şi se aplică cînd formal persistă condiţiile
arestării preventive dar scopul prevăzut la aliniatul 2 al acestui articol poate fi atins şi fără
izolarea totală a celui acuzat.
În sens larg toate măsurile preventive neprivative de libertate pot fi considerate măsuri alternative
arestării preventive dacă acestea asigură desfăşurarea normală a procesului. Multitudinea de măsuri
preventive alternative arestării preventive este în corespundere cu articolul 5 paragraful 3 al Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevede că “Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Sintagma “numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de
bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi” menţionează faptul că la examinarea chestiunii stării
de libertate în cadrul procesului penal instanţa de judecată să examineze obligatoriu posibilitatea lăsării în
libertate cu prezentarea unor garanţii din partea celui acuzat. Dacă măsura libertăţii provizorii sub control
judiciar sau pe cauţiune prezumă starea de detenţie procesuală (reţinere sau arestare) a celui acuzat, care
solicită lăsarea în libertate, arestarea la domiciliu poate fi aplicată la demersul organului de urmărire

186
penală sau după caz a procurorului şi în situaţia cînd cel acuzat se află la libertate (a se vedea comentariul
articolelor 188, 307, 308).
6. Măsurile preventive se aplică în faza urmăririi penale pentru un timp prevăzut de lege cu
posibilitatea prelungirii, iar în faza judecării cauzei pînă la rămînerea definitivă a sentinţei, cu
excepţia cazurilor încetării de drept a măsurilor preventive prevăzută de articolul 195.

Articolul 176.Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive

1. În textul articolului comentat “organul de urmărire penală” se subînţelege numai procurorul (a
se vedea articolul 177).
Sub noţiunea de “temeiuri rezonabile” înţelegem date, care presupun survenirea acelor consecinţe
negative arătate la articolul 176. Aceste date pot fi obţinute în rezultatul acţiunilor procesuale penale
prevăzute de titlul IV capitolul III al prezentului Cod precum şi în rezultatul acţiunilor de investigaţie
operativă.
Datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive au un caracter prezumtiv, iar
posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă.
Pentru asigurarea executării sentinţei instanţa de judecată aplică o măsură preventivă fără
existenţa unor probe care presupun posibilitatea sustragerii inculpatului (condamnatului) de la executarea
pedepsei, cu respectarea dispoziţiilor articolului 398.
2. Dacă pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea nu prevede condiţii
anumite legate de sancţiunea penală pentru infracţiunea săvîrşită, măsura arestării preventive
şi măsurile preventive alternative arestării pot fi aplicate numai cu condiţia că pentru
infracţiunea săvîrşită se prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, adică de
3 ani şi mai mult. Aplicarea arestării preventive sau a măsurilor alternative acesteia pot fi
aplicate şi în cazul cînd pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede o pedeapsă privativă de
libertate mai mică de 2 ani, dar cu condiţia că bănuitul, învinuitul, inculpatul se ascunde de
organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, a săvîrşit acţiuni de natură să
împiedice aflarea adevărului ori a săvîrşit o altă infracţiune cu intenţie.
Prin urmare la aplicarea acestor măsuri preventive importanţă deosebită o are calificarea
infracţiunii incriminate celui faţă de care se aplică măsura preventivă. Acest fapt ce confirmă prin actul de
începere a urmăririi penale, ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de punere sub învinuire
sau după caz prin rechizitoriu. Chestiunea calificării infracţiunii o decide procurorul, iar la emiterea
senttinţei instanţa de judecată.
Alte măsuri preventive de cît arestarea preventivă şi măsurile alternative acestea pot fi aplicate atît
în cazul unor infracţiuni care sînt sancţionate cu pedepse neprivative de libertate cît şi a celor care
prevede pedeapsa închisorii.
3. Pe lîngă condiţiile arătate la aliniatele 1) şi 2) la aplicarea măsurii preventive se iau în
consideraţie şi unele criterii complementare. Aici criterii complementare sînt circumstanţe
care determină oportunitatea aplicării unei măsuri preventive sau neaplicării faţă de bănuit,
învinuit sau inculpat nici a unei astfel de măsuri.
4. Măsurile preventive nu se aplică obligatoriu în orice cauză penală. Astfel obligaţia de a se
prezenta la citaţie şi de a informa organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu
constituie o măsură preventivă şi se aplică atît faţă de cel acuzat precum şi faţă de martori sau
partea vătămată.
5. Alte condiţii speciale care urmează să fie întrunite cumulativ cu cele arătate la aliniatul 1) al
prezentului articol sînt prevăzute pentru anumite măsuri (a se vedea articolele 188, 191, 192).

Articolul 177.Actul prin care se aplică măsura preventivă

În faza de urmărire penală procurorul prin ordonanţă aplică orice măsură preventivă neprivativă de
libertate (cu excepţia măsurilor: ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport,
liberarea provizorie sub control judiciar sau cauţiune) la demersul ofiţerului de urmărire penală sau din
oficiu.
Judecătorul de instrucţie aplică orice măsură preventivă privativă de libertate sau alternativă
acesteia prin încheiere la demersul reprezentantului organului de urmărire penală sau după caz a
procurorului precum şi a oricărei măsuri preventive neprivative de libertate în cazul cînd aplicarea unei
măsuri preventive de libertate este inoportună în faza de urmărire penală.
187
 Instanţa de judecată aplică orice măsură preventivă privativă prin încheiere la cererea părţilor ori
din oficiu în faza de judecată precum şi prin sentinţă la deliberarea pînă la rămînerea definitivă a acesteia.
Instanţele de apel şi de recurs soluţionează chestiunea măsurilor preventive prin decizie.
În afara chestiunilor arătate la aliniatul 1) al acestui articol ordonanţa procurorului şi încheierea
instanţei de judecată trebuie să cuprindă şi menţiunile prevăzute de articolul 255 aliniatul 2 precum şi
datele de anchetă ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului; ora, ziua, luna şi anul întocmirii; durata
aplicării măsurii preventive. Încheierea instanţei de judecată privind arestarea la domiciliu, liberarea
provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se va menţiona şi interdicţiile prevăzute de lege pentru
aceste măsuri. În actele procesuale respective se va indica modul şi termenul de atac potrivit articolului
196.
În cazul aplicării măsurilor preventive neprivative de libertate precum şi a altor alternative
arestării, în actul de aplicare se va menţiona şi consecenţele încălcării acestor măsuri.
1. Dacă arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu se aplică în faza urmăririi penale la
demersul procurorului iar în faza de judecată şi din oficiu de către instanţa de judecată,
liberarea provizorie sub control judiciar pe cauţiune se aplică numai la cererea bănuitului,
învinuitului, inculpatului, apărătorului, soţului şi rudelor apropiate atît în cazul cînd se
examinează demersul procurorului privind necesitatea aplicării arestării preventive cît şi în
alte situaţi.
2. Ordonanţa sau încheierea instanţei de judecată se emite în mai multe exemplare:
a. Pentru înmînarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului;
b. Pentru executare anumitor organe;
c. Pentru procuror în faza de urmărire după caz şi
d. Pentru dosar inclusiv şi la judecătorul de instrucţie cînd acesta aplică măsura preventivă.
Bănuitului, învinuitului sau inculpatului I se înmînează copia actului prin care se aplică o măsură
preventivă neprivativă de libertate, acesta fiind numaidecît prezent. În cazul arestării preventive măsura
dată poate fi aplicată atît în prezenţa cît şi în lipsa acestuia, prin urmare la găsire I se va înmîna imediat o
copie a încheierii sau după caz a mandatului de arestare de către organele de poliţie.
3. Potrivit articolelor 307, 308 la aplicarea arestării preventive în faza de urmărire penală
judecătorul de instrucţie întocmeşte şi mandat de arestare în baza încheierii pronunţate în
şedinţă de judecată, privind aplicarea arestării preventive.
Codul de procedură penală în vigoare nu conţine dispoziţiei privind structura şi conţinutul
mandatului de arestare spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961 articolul 78/1 aliniatul 7.
Dar mandatul considerăm că trebuie să aibă acelaşi conţinut ca şi încheierea privind aplicarea arestării
preventive şi anume:
1) numărul, data şi locul emiterii mandatului;
2) numele şi prenumele judecătorului;
3) numele, prenumele, data şi locul naşterii; domiciliul, locul de muncă, antecedentele penale,
starea familială, starea sănătăţii şi alte date despre persoana arestată;
4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită sau învinuită persoana şi calificarea lor conform
Codului penal;
5) motivele şi temeiurile aplicării arestării preventive;
6) durata ţinerii sub arest, precum şi timpul cînd expiră acest termen;
7) organul care va asigura executarea mandatului;
8) procedura (modul şi termenul) de atacare a măsurii arestării preventive conform articolului
311.
În cazul dat mandatul de arestare este un act procedural prin care se pune în aplicare măsura
arestării preventive în faza de urmărire penală.
Articolul 178.Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara
Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă psihologică bazată pe
încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta interdicţiile şi obligaţiile impuse de această
măsură. Acţiunea psihologică asupra conştiinţei bănuitului (învinuitului)constă în preîntîmpinarea
persoanei că i se va aplica o altă măsură preventivă mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate.
1. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea se aplică numai în cazul cînd bănuitul (învinuitul)
are domiciliu stabil sau reşedinţă temporară. Aici noţiunea “localitate” se înţelege în sens larg
stabilită de procuror sau instanţa de judecată care poate fi atît oraşul (municipiul) cît şi raionul.
188
 Cu acordul procurorului sau instanţei de judecată persoana poate părăsi şi localitatea pentru un
anumit termen în caz de necesităţi motivate.
În cadrul localităţii stabilite bănuitul (învinuitul) se poate deplasa liber cu condiţia că se va
prezenta la orice citaţie în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Schimbarea
domiciliului este posibilă în cadrul localităţii stabilite dar cu înştiinţarea organelor de urmărire penală sau
instanţei de judecată. Schimbarea domiciliului în altă localitate poate fi făcută cu acordul procurorului sau
a instanţei de judecată.
2. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu se aplică militarilor în termen, fiindcă din
obligaţiile de serviciu şi aşa rezultă obligaţia să nu părăsească unitatea militară. Tot această
măsură nu este raţională de aplicat unor categorii de persoane care reieşind din specificul
muncii prestate se deplasează pe tot teritoriul Republicii Moldova, pentru aceste persoane se
va aplica obligarea de a nu părăsi ţara.
3. Obligarea de a nu părăsi ţara este o măsură mai blîndă comparativ cu obligaţia de a nu părăsi
localitatea şi respectiv se aplică în cazurile cînd nu este raţională impunerea interdicţiei de a
nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara se aplică atît cetăţenilor Republicii Moldova
cît şi cetăţenilor străini sau apatrizi.
4. Pe lîngă interdicţia de a nu părăsi ţara sau localitatea bănuitul îşi asumă obligaţia să nu
împiedice aflarea adevărului şi să prezinte la citaţie.
Constituie încălcări a acestor măsuri nu faptul părăsirii localităţii dar eschivarea de la urmărirea
penală sau judecată, neprezentarea la citaţie, săvîrşirea acţiunilor de împiedicare a aflării adevărului
precum şi săvîrşirea unei noi infracţiuni cu intenţie. În cazul încălcării acestor măsuri unice măsura
preventivă eficientă să asigure desfăşurarea normală a procesului penal de regulă este arestarea preventivă
dacă pentru infracţiunea săvîrşită legea penală prevede pedeapsa privării de libertate.
5. La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit, învinuit sau
inculpat se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile prevăzute de aliniatul 1)
sau 2) al prezentului articol, care se anexează la dosar. Totodată persoanei faţă de care se
aplică această măsură I se înmînează în copie ordonanţa sau încheierea, explicîndu-se
consecinţele nerespectării acestor obligaţii.
6. Durata măsurilor preventive în faza de urmărire penală este de 30 de zile cu posibilitatea
prelungirii de către procuror. Faţă de bănuit aceste măsuri preventive pot fi aplicate numai
pentru o durată de cel mult 10 zile (a se vedea articolul 63). Prin urmare termenul arătat la
aliniatul 3 al acestui articol se referă numai la învinuit, fiindcă faţă de inculpat măsurile
preventive se aplică la judecarea cauzei pînă la rămînerea definitivă a sentinţei. Astfel la
trimiterea cauzei în judecată măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara aplicată de
procuror se menţine în cursul judecăţii, dacă instanţa de judecată nu dispune revocarea sau
înlocuirea acesteia.
Orice prelungire se face în cursul urmăririi penale de către procuror prin ordonanţă care este
anunţată învinuitului şi trimisă organelor prevăzute în aliniatul 4 al acestui articol.
7. În scopul realizării eficiente a măsurilor preventive în cauză copia actului de aplicare a măsurii
obligări de a nu părăsi localitatea se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială
locuieşte învinuitul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură include în sine şi
interdicţia de a nu părăsi ţara.
Copia actului de aplicare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara se trimite numai organelor de
frontieră.
Ridicarea provizorie a paşaportului de către organele de frontieră se va face dacă învinuitul,
inculpatul va încerca să treacă frontiera de stat.
Articolul 179.Garanţia personală
1. Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din partea garanţiilor
asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că acesta va respecta următoarele obligaţii: 1)
nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată; 2) se va prezenta la orice citaţie; 3) nu va
împiedica aflarea adevărului; 4) va comunica despre orice schimbare a domiciliului; 5) va
respecta ordinea publică (nu va săvîrşi contravenţii sau alte infracţiuni).
Garanţia personală se bazează atît pe încrederea garanţilor faţă de cel bănuit sau învinuit precum şi
a procurorului sau instanţei de judecată faţă de garanţi şi persoana învinuită.

189
 2. Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală bazată pe
autoritatea garanţiilor în faţa procurorului sau instanţei de judecată ea este de natură juridică
mixtă fiind completată şi cu garanţia reală, adică cu suma bănească respectivă depusă la
aplicarea acestei măsuri.
3. Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere adică să fie persoane cunoscute cu o
reputaţie iresponsabilă şi cu capacităţi reale de a influenţa pozitiv asupra comportamentului
celui bănuit sau învinuit.
Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii învinuitului de la
urmărire penală sau judecată sau sînt date că cel acuzat va împiedica aflarea adevărului.
4. Garanţia personală poate fi aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului, rudelor apropiate
sau a garanţilor. Dar în orice caz se cere cererea scrisă a garanţilor şi acordul persoanei în
privinţa căreia se dă garanţia.
Cererea de acordare a garanţiei se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni: 1) locul şi data întocmirii; 29 numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte
date ce caracterizează garantul; 3) faptul că garantează prezentarea la citaţia a bănuitului, învinuitului,
inculpatului (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă) la organele de urmărire
penală sau şi instanţa de judecată, precum şi respectarea altor obligaţii. La cererea de acordare a garanţiei
se anexează copia actului de identitate a garantului precum şi a altor documente.
5. Suma care trebuie depusă de fiecare garant se stabileşte de către procuror sau instanţa de
judecată după soluţionarea chestiunilor prevăzute de articolul 181 aliniatul 2.
6. A se vedea comentariul articolului 181. Garanţii pe lîngă drepturile expres prevăzute de lege
mai au şi alte drepturi care rezultă din caracterul acestei măsuri şi anume: a) dreptul de a
acorda garanţie pentru o anumită durată sau pe tot procesul pînă la rămînerea definitivă a
sentinţei; b) dreptul să fie restituită suma depusă la expirarea garanţiei.
Articolul 180.Garanţia unei organizaţii
În calitate de garant în cadrul acestei măsuri preventive pot fi organizaţiile de stat,
neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde de regulă activează bănuitul, învinuitul sau
inculpatul în cauză.
1. Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii ca şi garanţia personală, adică numai la
demersul organizaţiei şi cu acordul celui bănuit sau învinuit.
Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni: 1) denumirea şi adresa
juridică a organizaţiei; 2) faptul că garantează prezentarea la citaţia şi respectarea altor obligaţii de către
bănuit, învinuit sau inculpat (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă precum şi
durata luării acestei garanţii. În cazul cînd termenul luării acestei garanţii nu este indicat se prezumă pînă
la intrarea în vigoare a sentinţei.
Demersul se semnează de conducătorul acestei organizaţii.
2. Suma bănească se stabileşte de către procuror sau instanţa de judecată în dependenţă de
caracterul organizaţiei – garant precum şi de gravitatea faptei imputate persoanei faţă de care
se ia această măsură preventivă.
3. Garanţia unei organizaţii nu se va aplica dacă sînt date că învinuitul se va sustrage de la
urmărirea penală sau judecată ori va împiedica aflarea adevărului.
4. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice – garant sînt exercitate de către reprezentantul
acesteia.

Articolul 181.Modul de dispunere şi exercitare a garanţiei

de către persoane fizice şi juridice
Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii poate fi aplicată faţă de învinuit (inculpat)
indiferent de starea libertăţii în care se află. Astfel aceste măsuri pot fi aplicate atît cu ocazia soluţionării
chestiunii privind luarea unei măsuri preventive faţă de cel acuzat, care se află la libertate, precum şi în
cazul soluţionării problemei prelungirii sau înlocuirii arestării preventive.
În cazul cînd învinuitul (bănuitul) se află la libertate procurorul prin ordonanţă poate aplica
măsura preventivă garanţia personală sau a organizaţiei. În cazul cînd învinuitul (bănuitul) se află în stare
de arest preventiv chestiunea înlocuirii acestei măsuri cu măsura garanţiei persoanelor fizice sau
persoanei juridice se soluţionează de judecătorul de instrucţie prin încheiere.

190
 În cazul inculpatului indiferent de starea de libertate măsura garanţiei se dispune de către instanţa
de judecată prin încheiere sau după caz prin sentinţă.
1. În cazul solicitării acordării garanţiei din partea persoanelor fizice sau persoanei juridice
procurorul sau instanţa de judecată stabileşte credibilitatea acestora în baza documentelor
anexate la cerere sau demers, iar în caz de necesitate se va cere efectuarea unor acţiuni
procesuale sau de investigaţie operativă privind verificarea garanţiilor.
După stabilirea faptului că garanţii sînt persoane demne de încredere, procurorul sau instanţa de
judecată înştiinţează garanţii despre fapta incriminată învinuitului (inculpatului) despre drepturile şi
obligaţiile acestora precum şi despre consecinţele nerespectării obligaţiilor sau renunţării nemotivate de la
garanţia asumată. Acest fapt se menţionează în procesul verbal care este semnat de procuror, judecător
după caz şi garanţi. Tot odată în procesul verbal se menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este de
acord să I se aplice această măsură precum şi faptul că este cunoscut cu connsecinţele nerespectării
obligaţiilor procesuale ce rezultă din măsura preventivă. Prin urmare procesul verbal este semnat şi de
către învinuit (inculpat).
Odată cu întocmirea procesului-verbal procurorul şi instanţa de judecată întocmesc ordonanţa sau
încheierea de aplicare a acestei măsuri, înmînînd în copie învinuitului (inculpatului) actul respectiv.
2. Renunţarea de la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de survenirea consecinţelor
ce constituie încălcări a măsurilor preventive.
Renunţarea trebuie făcută în formă scrisă înştiinţînd organul ce desfăşoară procesul penal pentru
înlocuirea sau revocarea măsurii preventive. În cazul garanţiei personale dacă un garant renunţă iar
numărul garanţiilor este mai mic de 2 procurorul sau instanţa de judecată dispune revocarea sau
înlocuirea acestei măsuri anunţînd garantul care n-a renunţat de la garanţie precum şi învinuitul
(inculpatul). La cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoane garant şi cu acordul învinuitului
(inculpatului).
Renunţarea de la garanţia asumată în baza altor motive de cît cele arătate în aliniatele 3 al
articolului comentat de către procuror sau instanţă de judecată pot fi recunoscute întemeiate şi respectiv
garantului i se va restitui suma depozitată. În caz contrar se va considera renunţarea nemotivată şi va avea
consecinţele prevăzute de aliniatul 5 al acestui articol.
3. Suma depozitată în scopul asigurării garanţiei se restituie în cazurile prevăzute de punctele 1)
şi 2) a aliniatului 4 precum şi în cazurile: a) expirării termenului de garanţie; b) încetării de
drept a măsurilor preventive; c) decesului unui garant.
4. Garantul este obligat să respecte toate obligaţiile prevăzute de articolul 179 aliniatul 1 în
sensul asigurării unui comportament cuvenit al bănuitului, învinuitului sau inculpatului. În
cazul neprezentării nemotivate la citaţie, sustragerii de la urmărirea penală sau judecată,
împiedicării aflării adevărului sau încălcării ordinii publice de către învinuit (inculpat) garanţii
răspund solidar prin trecerea în contul statului a sumelor depuse.
Renunţarea nemotivată constituie renunţarea garantului făcută cu întîrziere după încălcarea
învinuitului (inculpatului) a obligaţiilor procesuale ce rezultă din măsura preventivă, chiar dacă sînt
invocate unul din motivele arătate la aliniatul 3 al acestui articol.
Garantul pentru asigurarea unui comportament respectiv este obligat să aplice toate mijloacele
neinterzise de lege de influenţă psihologică faţă de învinuit (inculpat).
5. Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza urmăririi penale de
către judecătorul de instrucţie în baza demersului persoanei care efectuează urmărirea penală
sau procurorului. Încheierea judecătorului de instrucţie poate fi atacată de către părţi cu recurs
în termen de 3 zile, potrivit articolelor 302, 312 care aplică corespunzător.
În faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor depuse de către garanţi se
soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată care judecă cauza prin încheiere care se include în
procesul verbal al şedinţei de judecată potrivit articolului 201 aliniatul 5, ce se aplică prin analogie.
Recursul împotriva acestei încheieri este exercitat potrivit articolelor 437-449 care se aplică
corespunzător.
Articolul 182.Ridicarea provizorie a permisului de conducere
a mijloacelor de transport
Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se
aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale prevăzute de articolul 65 Cod penal “Privarea

191
dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate” precum şi pentru prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor de transport.
1. Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se
deosebeşte de pedeapsa penală privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport prin
faptul că cea din urmă se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii sau din momentul
executării pedepsei principale potrivit articolului 65 aliniatul 4 Cod penal, prin urmare
ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică pînă la
intrarea în vigoare a sentinţei, iar durata acestei măsuri preventive nu se include în termenul
pedepsei penale complementare privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport şi
respectiv nu se deduce din durata acesteia. Dar instanţa de judecată la stabilirea pedepsei
penale complementare poate lua în consideraţie timpul cît învinuitului (inculpatului) i s-a
ridicat provizoriu permisul de conducere.
2. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport ca măsură
preventivă se deosebeşte de măsura administrativă – ridicarea permisului de conducere autor
(permisului de conducere a navei fluviale sau a ambarcaţiei) prevăzută de articolul 251
aliniatul 5 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, prin faptul că în cazul celei din
urmă conducătorului i se eliberează un permis provizoriu de conducere a mijlocului de
transport pînă la adoptarea deciziei definitive privind aplicarea sancţiunii administrative.
3. Măsura preventivă în cauză se aplică atît pentru infracţiunile din domeniul transporturilor
prevăzute de capitolul XII al Codului Penal care prevăd pedeapsa complementară privarea
dreptului de a conduce mijloacele de transport, cît şi în cazurile cînd această pedeapsă nu este
prevăzută expres precum şi pentru oricare alte infracţiuni, care respectiv legea penală nu
prevede astfel de pedeapsă complementară, dar s-a utilizat mijlocul de transport la săvîrşirea
acestor infracţiuni.
4. În faza urmăririi penale măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de
transport se dispune de către judecător de instrucţie la demersul motivat al procurorului, iar în
faza judecării cauzei de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului. În
faza urmăririi penale procedura examinării demersului procurorului privind aplicarea şi
contestarea acestei măsuri este similară cu modul prevăzut de articolele 302, 308, 311, 312,
care se aplică corespunzător.
Măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca
măsură complementară împreună cu o măsură preventivă de regulă neprivativă de libertate.
6. Despre executarea încheierii privind ridicarea provizorie a permisului de conducere poliţia
rutieră de la locul de trai al învinuitului (inculpatului) va înştiinţa judecătorul de instrucţie sau instanţa de
judecată.

Articolul 183.Transmiterea sub supraveghere a militarului

Aplicarea acestei măsuri preventive este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizat un regim
de supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac serviciul militar în termen în baza
obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub supravegherea comandamentului militar. Faţă de militarii
angajaţi prin contract, în serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării acestora în
regim de cazarmă. Totodată această măsură poate fi aplicată şi în privinţa supuşilor militari în timpul
concentrărilor precum şi persoanelor ce satisfac serviciul militar de scurtă durată. Această măsură
preventivă se poate aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de învăţămînt militar. Potrivit articolului 4 al
Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18 iulie 2002 (Monitorul Oficial al
RMoldova nr.2137-138 din 10.10.2002) instruirea în instituţiile de învăţămînt militar este considerată
serviciu militar.
1. Comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe de la exercitarea supravegherii
învinuitului (inculpatului) militar.
2. Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul nemijlocit
(comandantul de companie) în subdiviziunea căreia îşi satisface serviciul militar învinuitul
(inculpatul). Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere,
comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de învinuit (inculpat) militar în termen
măsurile de pedeapsă disciplinară prevăzute de articolul 46 al Legii cu privire la aprobarea

192
 Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate din 13 martie 1996 (monitorul Oficial al
RMoldova nr.46-47 din 11.07.1996).
a. Observaţie;
b. Mustrare;
c. Mustrare aspră;
d. Neacordarea permisei cuvenite din amplasamentul unităţi;
e. Numirea peste rînd de serviciu (cu excepţia serviciului de gardă şi de alarmă) sau la munci de
gospodărie;
f. Ţinerea la arest de pînă la 10 zile;
g. Retrogradarea din funcţie;
h. Retrogradarea cu un grad;
i. Ridicarea gradului de sergent.
3. În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere de regulă este
antrenat în munci de gospodărie sau alte activităţi fără dreptul de a purta armă fiind în
permanenţă însoţit de alţi militari.
4. Pentru sustragerea de la urmărirea penală sau judecată, săvîrşirea acţiunilor ce împiedică
aflarea adevărului sau a altor infracţiuni de către învinuit (inculpat) se dispune înlocuirea
supravegherii cu măsura arestării preventive conform legii.
5. Comandantul unităţii şi comandanţii inferiori care nu au luat măsurile corespunzătoare pentru
prevenirea consecinţelor prevăzute de aliniatul 5 al prezentului articol poartă răspundere
disciplinară potrivit Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate.

Articolul 184.Transmiterea sub supraveghere a minorului

Măsura transmiterii sub supraveghere a minorului este similară garanţiei personale prevăzute
articolul 179, reieşind din faptul că se dispune numai la cererea unui din părinte tutore, curator sau o altă
persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde
învaţă minorul, cu excepţia, că acordul minorului pentru aplicarea acestei măsuri nu este necesar.
1. “Instituţie de învăţămînt specială” se are în vedere instituţia de învăţămînt şi de reeducare sau
instituţia curativă şi de reeducare unde este internat minorul prin sentinţa instanţei
judecătoreşti ca măsură de constrîngere cu caracter educativ potrivit articolelor 54, 93, 104
Cod penal sau în baza hotărîrii judecătoreşti potrivit articolului 29 al Legii cu privire la
drepturile copilului din 15 decembrie 1994.
2. Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se deosebeşte de măsura de
constrîngere cu caracter educativ prevăzută de articolul 104 aliniatul 1 pct.b) Cod penal
“încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor specializate de stat” după scop şi durată, deşi regimul de supraveghere a minorului
este similar în ambele cazuri.
3. Pe lîngă informaţia de la autoritatea tutelară, procurorul sau instanţa de judecată poate solicita
informaţie şi de la alte organe de stat privind capacitatea persoanelor arătate la aliniatul 1 al
acestui articol de a exercita supravegherea asupra minorului. Copia ordonanţei sau încheierii
privind aplicarea acestei măsuri se înmînează învinuitului (inculpatului) minor şi persoanei
care şi-a asumat obligaţia de a exercita supravegherea.
4. Potrivit articolului 477 procurorul sau instanţa de judecată au obligaţia să discute posibilitatea
aplicării acestei măsuri, dacă părinţii, tutorii, curatorii şi alte persoane nu au înaintat cerere de
transmitere sub supraveghere a minorului. În cazul refuzului persoanelor de a exercita
supravegherea minorului procurorul sau instanţa de judecată decide aplicarea altei măsuri
preventive.
Cererea de transmitere sub supraveghere a minorului bănuit, învinuit sau inculpat după conţinut
este similară cererii de acordare a garanţiei personale (a se vedea comentariul articolului 179).
După verificarea capacităţii de a exercita supravegherea minorului, procurorul sau instanţa de
judecată înştiinţează persoana despre esenţa faptei penale imputate învinuitului (bănuitului) şi despre
obligaţii şi consecinţele încălcării acestei măsuri atît pentru părinţi şi alte persoane cît şi pentru minori,
fapt consemnat în procesul verbal prin semnătura acestora.
5. Pentru nerespectarea obligaţiilor de către persoanele cărora le-au fost transmise sub
supraveghere minorul judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată poate aplica o amendă
193
 la demersul persoanei ce efectuează urmărirea penală sau a procurorului, iar în faza de
judecată din oficiu.
Încheierea judecătorului de instrucţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, potrivit
articolelor 302, 312, iar împotriva încheierii instanţei de judecată poate fi exercitat recurs potrivit
articolelor 437-449.
7. Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se aplică pînă la soluţionarea
definitivă a cauzei penale. Dacă în cursul procesului penal învinuitul (inculpatul) atinge vîrsta de 18 ani
măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în continuare dacă nu apar temeiuri de revocare sau
înlocuire a măsurilor preventive. Totodată măsura supravegherii minorului poate fi înlocuită cu alte
măsuri preventive la cererea de renunţare de la exercitarea acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor,
curatorilor sau altor persoane, invocîndu-se motive întemeiate.
Articolul 185.Arestarea preventivă
Locurile şi condiţiile deţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest preventiv sînt
prevăzute de Legea cu privire la arestarea preventivă. Astfel locurile de arest preventiv sînt izolatoarele
de anchetă penală ale Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei. În unele cazuri
prevăzute de lege, persoanele arestate preventiv pot fi deţinute în alte instituţii penitenciare, în izolatoare
de detenţie provizorie, precum şi în carceră. Condiţiile executării arestării preventive sînt prevăzute de
capitolul II al Legii cu privire la arestarea preventivă.
1. Pe lîngă condiţiile prevăzute la articolul 176 aliniatul 2 în aliniatul 2 al prezentului articol sînt
prevăzute circumstanţe concrete care sînt temeiuri rezonabile pentru aplicarea arestării
preventive:
a. Astfel lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul republicii Moldova se constată prin
anumite acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul este cetăţean străin, apatrid sau cetăţean a
Republicii Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată prezenţa vizei de reşedinţă nu este
suficient pentru a stabili că persoana are loc permanent de trai, în acest caz se va lua în
consideraţie şi alte date care confirmă faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau
frecvent îşi schimbă locul de trai. În aceste temeiuri obligatoriu se va verifica faptul dacă
persoana lucrează permanent sau învaţă.
b. Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă numai în cazul cînd
există suficiente probe că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea şi nu are acte de
identitate, actele de identitate sînt false sau persoana în cauză se împotriveşte la stabilirea
identităţii. De regulă aceste situaţii se referă la persoana bănuită sau învinuită şi mai rar pentru
inculpat.
c. Încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau inculpat este temei
de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvîrşită legea penală prevede o pedeapsă privativă
de libertate, fie arest sau închisoare.
În cazul cînd învinuitul (inculpatul) încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de
libertate iar pentru infracţiunea săvîrşită legea nu prevede pedeapsa privaţiunii dee libertate unicul mijloc
eficient care asigură prezenţa învinuitului (inculpatului) la urmărirea penală sau judecată este măsura
aducerii silite potrivit articolului 199.
2. Arestarea preventivă este o măsură preventivă care afectează grav libertatea individuală a
persoanei şi din conţinutul acestui aliniat rezultă că instanţa de judecată din oficiu va pune în
discuţie şi va aplica măsuri alternative arestării, dacă prin aplicarea acestora pot fi prevenite
consecinţe nefavorabile procesului penal. în cazul aplicării măsurii liberării provizorii pe
cauţiune este necesar şi acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului de a depune
cauţiunea.
Aplicarea măsurilor alternative arestării pot fi dispuse de către instanţă dacă sînt întrunite
condiţiile prevăzute de articolele 188, 191, 192.
3. În faza urmăririi penale încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea, prelungirea,
refuzului aplicării sau prelungirii arestării preventive se atacă cu recurs şi se soluţionează
potrivit articolelor 311 şi 312.
În faza de judecată numai încheierea privind aplicarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive
pot fi atacate potrivit articolelor 196 aliniatul 2 şi 329 aliniatul 2. Prin urmare încheierea instanţei de
judecată de revocare a arestării preventive, de refuz privind aplicarea sau înlocuirea arestării preventive
nu sînt susceptibile de a fi atacate cu recurs.
194
 4. Pentru anumite categorii de funcţionari de stat prin legi speciale care reglementează statutul
acestora sînt prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea arestării preventive.
Astfel judecătorii din toate instanţele judecătoreşti se bucură de statutul de persoană inviolabilă,
arestarea preventivă fiind posibilă numai cu acordul Consiliului European Suprem al Magistraturii şi al
Preşedintelui Republicii Moldova sau după caz cu acordul Parlamentului în privinţa judecătorului Curţii
Supreme de Justiţie (art.19 al Legii cu privire la statutul judecătorului din 20.07.1995 (monitorul Oficial
al RMoldova nr.59-60 din 26.10.1995). Judecătorul Curţii Constituţionale poate fi arestat numai cu
acordul prealabil al Curţii Constituţionale, art.16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională din
13.12.1994, Monitorul Oficial al RMoldova nr.7.02.1995).
Avocaţii parlamentari pot fi arestaţi numai cu acordul prealabil al Parlamentului, art.12 al Legii cu
privire la avocaţii parlamentari din 17.10.1997, Monitorul Oficial al RMoldova nr.282-83 din 11.12.1997.
Deputatul Parlamentului Republicii Moldova poate fi arestat numai cu acordul Parlamentului după
ascultarea sa (art.70 al Constituţiei, art.10 al Legii despre statutul deputatului în Parlament din 07.04.199
(Monitor Oficial, nr.4, 1994).,

Articolul 186.Termenul ţinerii persoanei în stare de arest

şi prelungirea lui
Durata arestării preventive curge din momentul reţinerii de fapt a persoanei indicat în procesul-
verbal întocmit conform articolului 167. În cazul în care persoana bănuită sau învinuită anterior nu a fost
reţinută arestarea preventivă, dar este prezentă în şedinţa de judecată unde se examinează chestiunea
aplicării arestării preventive, termenul acestei măsuri curge din momentul pronunţării încheierii
judecătoreşti, fiindcă potrivit articolelor 307 aliniatul 4, 308 aliniatul 4 această hotărîre se execută
imediat.
În cazul cînd arestarea preventivă a fost dispusă în lipsa învinuitului potrivit articolului 308
aliniatul 2, termenul acestei măsuri curge din momentul executării hotărîrii judecătoreşti, adică din
momentul găsirii şi reţinerii persoanei în cauză. Iar învinuitul reţinut în baza mandatului de arestare emis
în lipsa lui, trebuie să fie adus de-ndată înainte instanţei care a eliberat mandatul pentru a da lămuriri şi a-
I anunţa motivele şi temeiurile arestării precum şi dreptul de a-l contesta în ordinea stabilită, fapt care se
indică în procesul-verbal (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Despre
aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind
arestul preventiv din 9 noiembrie 1998).
1. În termenul arestării preventive se include timpul reţinerii, arestării la domiciliu şi timpul
aflării persoanei internate într-o instituţie medicală în condiţii de staţionar în baza hotărîrii
judecătoreşti. Toate acestea sînt forme de privare a libertăţii şi se calculează pentru a fi luate
în consideraţie la prelungirea arestării preventive în faza urmăririi penale precum şi pentru
computarea acestei durate din pedeapsa stabilită de către instanţa de judecată potrivit
articolului 88 Cod penal. reieşind din aliniatul 4, articolul 88 al Codului penal în termenul
arestării preventive se include şi timpul aflării în stare de arest preventiv pe teritoriul unui stat
străin pînă la extrădare conform articolelor 541, 542.
2. Termenul iniţial de 30 de zile al arestării preventive se referă la persoana învinuită. Dacă
persoana nu este pusă sub învinuire, durata arestării preventive nu poate depăşi 10 zile
conform articolului 307 aliniatul 5.
Calcularea termenelor arestării preventive se face potrivit articolului 233 în zile şi luni. Fiecare
lună are 30 de zile. Totodată în încheierea de aplicare a arestării preventive sau de prelungire se va indica
data şi ora cînd expiră termenul acestei măsuri (pet 12, al.3 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie
din 09.11.1998).
3. Prelungirea arestării preventive se face numai în faza de urmărire penală pentru învinuit pînă
la înmînarea copiei rechizitorului acestei persoane conform articolului 297. După trimiterea
cauzei în judecată curgerea termenului arestării se întrerupe în sensul că la judecată nu este
prevăzută procedura prelungirii arestării, inculpatul fiind ţinut în starea de arest pînă la
rămînerea definitivă a sentinţei de condamnare.
4. Durata arestării preventive a inculpatului se calculează pentru a fi dedusă din măsura de
pedeapsă penală potrivit articolului 88 Cod Penal.
5. Revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive potrivit articolului
195 întrerupe curgerea duratei arestării preventive.
195
 6. Evadarea persoanei arestate preventiv din locurile de detenţie preventivă întrerupe curgerea
termenului arestării preventive.
7. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede două categorii de condiţii întrunite cumulativ care
sînt temeiuri de prelungire a arestării preventive faţă de învinuit. Totodată legea prevede
posibilitatea prelungirii în cazuri excepţionale, care sînt lăsate la discreţia instanţei de
judecată.
Prima condiţie se referă existenţa în continuare a posibilităţii survenirii consecinţelor nefavorabile
procesului penal. Această condiţie este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
A doua condiţie este formală determinată de infracţiunea imputată învinuitului. Condiţia în cauză
stabileşte termenul-limită de arestare preventivă în faza urmăririi penale în dependenţă de sancţiunea
penală prevăzută de legea penală. Dar gravitatea faptei imputate prin ea înseşi nu legitimează o detenţie
provizorie foarte lungă dacă nu există temeiuri arătate la prima condiţie. Astfel Curtea Europeană în cazul
Letellier versus, Franţa, decizia din 26 iunie 1991 a menţionat că după expirarea unui anumit timp de
detenţie pre-judiciară nu mai este suficient invocarea temeiurilor iniţiale, dar pentru confirmarea cercetării
în stare de arest sînt necesare alte motive relevante şi suficiente precum şi o stăruinţă deosebită a
autorităţilor la desfăşurarea procedurilor.
8. La expirarea termenelor – limită de 6 luni sau după caz de 12 luni de arestare preventivă cauza
penală trebuie trimisă în judecată conform articolului 297 sau urmărirea penală continuă
învinuitul fiind obligatoriu eliberat din stare de arest, pentru că este un caz de încetare de drept
a acestei măsuri conform articolului 195 aliniatul 5 punct 1).
9. Arestarea precum şi prelungirea arestării preventive a unui învinuit minor în faza de urmărire
penală se dispune în cazuri excepţionale pentru săvîrşirea infracţiunilor grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave şi numai pentru o durată de cel mult 4 luni. (A se vedea
comentariul articolului 477).
10. Termenul “nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare” este un termen de
recomandare şi înaintarea demersului privind prelungirea arestării preventive mai tîrziu de 5
zile, dar pînă la expirarea termenului precedent nu este temei de refuz de a prelungi arestarea
preventivă.
Înaintarea şi examinarea demersului privind prelungirea arestării preventive se face potrivit
articolului 308.
11. Cu ocazia examinării demersului privind prelungirea arestării preventive judecătorul de
instrucţie sau după caz instanţa de judecată care examinează recursul împotriva încheierii
judecătorului de instrucţie conform articolului 312 se va soluţiona şi chestiunea posibilităţii
liberării provizorii sau înlocuirea cu arestarea la domiciliu.
12. Începînd cu soluţionarea chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei şi pe tot cursul judecăţii
instanţa de judecată la cerere sau din oficiu examinează toate problemele privind arestarea
preventivă (a se vedea comentariul articolelor 329, 345, 385).
13. Efectuarea urmăririi penale cu învinuiţi arestaţi se efectuează de urgenţă şi în mod preferenţial
sub controlul Procuraturii Generale, iar în mod special după 6 luni de arest preventiv la
înaintarea demersului privind prelungirea acestei măsuri se cere acordul Procurorului General
sau al adjuncţilor lui. Prin urmare procurorul care conduce cu urmărirea penală din timp,
ţinînd cont de termenul prevăzut de aliniatul 6 al prezentului articol va înainta demersul
privind prelungirea arestării preventive mai mult de 6 luni cu materialele necesare la
Procuratura Generală. Refuzul Procurorului general sau al adjuncţilor lui de a confirma
demersul privind prelungirea arestării preventive mai mult de 6 luni în faza de urmărire penală
este temei de eliberare a persoanei din stare de arest preventiv după expirarea termenului
stabilit anterior prin încheierea judecătorului de instrucţie.
14. Procedura de atacare şi examinare a recursului privind prelungirea sau refuzul prelungirii
arestării preventive este prevăzut de articolele 311, 312.

Articolul 187.Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere

a persoanelor reţinute sau arestate
1. Bănuitul, învinuitul sau inculpatul arestat indiferent de faptul dacă colaborează sau nu cu
organele de urmărire penală are dreptul la securitatea personală. Astfel în cazul apariţiei
vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte
196
 colaboratorului locului de arest preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde
pericolul dat lipseşte. În cazul dat, persoana cu funcţii de răspundere este obligat să ia măsuri
urgente pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos (articolul 17 al Legii cu privire la
arestarea preventivă). Potrivit articolului 15 al Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate,
a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal din 28 ianuarie 1998
(Monitorul Oficial al RMoldova nr.26-27 din 26.03.1998), faţă de persoanele arestate
preventiv pot fi aplicate şi alte măsuri de protecţie de stat.
Refuzul administraţiei de a lua măsuri de protecţie în privinţa prevenitului poate fi atacat la
procuror care are obligaţia să exercite controlul legalităţii aflării persoanelor în locurile de detenţie.
2. În cazul în care prevenitului îi este necesară o asistenţă specializată urgentă ce nu poate fi
acordată instituţiile curative ale sistemului penitenciar, această asistenţă I se acordă în
instituţiile curative specializate ale Ministerului Sănătăţii, asigurîndu-I-se paza respectivă.
În cazul cauzării leziunilor corporale prevenitului la cererea acestuia examinarea medicală poate fi
efectuată de lucrătorii altor instituţii curative (articolul 25 aliniatele 4 şi 5 al Legii cu privire la arestarea
preventivă).
3. Înmînarea copiilor de pe documentele procesuale privind acţiunile procesuale efectuate fără
persoana arestată sau cînd aceasta refuză să participe la procedurile în cauză se face sub
semnătura prevenitului. La categoria acestor acte procedurale se atribuie şi răspunsurile la
plîngerile şi cererile prevenitului care trebuie înmînate tot în aceeaşi zi (articolul 18 aliniatul 7
al legii cu privire arestarea preventivă, prevede termenul “în curs de cel mult 3 zile din
momentul primirii lor” care urmează să fie adus în corespundere cu dispoziţiile prezentului
articol).
4. Sînt înregistrate atît plîngerile şi cererile preveniţilor ce se referă la procesul penal precum şi
plîngerile şi cererile cu privire la alte chestiuni înaintate potrivit Legii cu privire la petiţionare.
Preveniţilor li se interzice să expedieze cereri anonime (articolul 18 aliniatul 8 al Legii privind
arestarea preventivă).
5. Plîngerile, cererile sau scrisorile adresate altor persoane decît instanţei de judecată,
procurorului sau organelor de urmărire penală se supun controlului şi dacă aceste conţin date a
căror divulgare poate să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal nu se expediază
destinatarului, ci se remit spre examinare organului ce desfăşoară procesul penal,
comunicîndu-se despre aceasta prevenitului şi procurorului (articolul 18 aliniatul 5 al Legii
privind arestarea preventivă).
6. Procesul verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă trebuie să fie
semnat şi de prevenit, indicîndu-se motivele invocate de acesta.
7. Pentru întrevederea apărătorului, reprezentantului legal şi mediatorului este necesar doar
confirmarea faptului că aceste persoane au fost admise în conformitate cu legea (art.70, 77,
276) în această calitate.
“În condiţii de confidenţialitate” înseamnă întrevedere între patru ochi, adică fără prezenţa altor
persoane.
Întrevederea prevenitului cu alte persoane se face potrivit articolului 19 al Legii cu privire la
arestarea preventivă.
8. Pentru efectuarea acţiunilor procesuale cu participarea prevenitului, acesta este citat prin
administraţia instituţiei de detenţie (a se vedea articolul 238).
9. În caz de necesitate unele acţiuni procesuale cu participarea prevenitului pot fi efectuate la
locul deţinerii.
10. Transferul persoanelor arestate preventiv în izolatoarele disciplinare ale coloniei de corecţie
sau coloniei de reeducare se dispune în cazul acesta execută pedeapsa închisorii pentru unele
infracţiuni dar se cercetează pentru alte fapte penale.
Pentru efectuarea acţiunilor procesuale de lungă durată pe teritoriul căruia nu există izolator de
anchetă, preveniţii se transferă în izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne
(articolul 6 al Legii privind arestarea preventivă).
11. Obligaţia administraţiei instituţiei penitenciare de a înştiinţa procurorul care conduce cu
urmărirea penală cu 7 zile pînă la expirarea termenului arestării preventive subzistă în faza
urmării penale, în scopul soluţionării chestiunilor prevăzute de articolul 186 aliniatul 6.

197
 12. Drept temei pentru deţinerea persoanei în stare de arest preventiv este numai hotărîrea
judecătorească, în lipsa acesteia persoana se eliberează imediat.
Pe lîngă cazul expirării termenului de deţinere “fixat de judecător” sau prevăzut de lege conform
articolelor 186 aliniatele 3 şi 4, 307 aliniatul 5, obligaţia eliberării imediate a persoanei survine şi în alte
cazuri prevăzute de lege la prezentarea hotărîrilor respective:
a. Încetării de drept a măsurii arestării preventive conform articolului 195 aliniatul 5 punct 2) şi
aliniatul 6);
b. Înlocuirii sau revocării măsurii preventive potrivit articolului 195;
c. Anulării arestării preventive sau anulării prelungirii duratei acesteia conform articolului 312
aliniatul 5;
13. Persoanelor eliberate de sub arest li se înmînează actele, lucrurile banii păstraţi pe conturile
personale în instituţia dată precum şi un certificat în care se indică durata aflării sub arest şi
temeiurile eliberării.

Articolul 188.Arestarea la domiciliu

Arestarea la domiciliu constituie o măsură privativă de libertate alternativă arestării preventive
aplicată în condiţiile prevăzute de articolul 176 aliniatele 1 şi 2 precum şi de condiţiile prezentului articol.
1. Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate, dar
nu şi de membrii familiei care locuiesc împreună cu acesta.
2. Arestarea la domiciliu include restricţii obligatorii şi obligaţii facultative. Deşi arestarea la
domiciliu este o măsură privativă de libertate, în comparaţie cu arestarea preventivă constituie
un beneficiu pentru cel acuzat reieşind din principiul proporţionalităţii şi principiul
umanismului.
3. De regulă arestarea la domiciliu se dispune în privinţa bănuitului, învinuitului sau inculpatului
care a depăşit vîrsta de 60 ani, care este invalid de gradul I, femeilor gravide şi femeilor care
au la întreţinere copii în vîrstă de 8 an pentru săvîrşirea oricăror infracţiuni, cu excepţia
infracţiunilor excepţional de grave. Pentru alte persoane de cît cele arătate mai sus aplicarea
acestei măsuri este posibilă numai pentru infracţiunile care se pedepsesc cu cel mult 15 ani
închisoare.
4. Dispoziţiile articolului 176, articolului 185 aliniatele 3 şi 4 precum şi a articolului 186 sînt
aplicabile şi pentru arestarea la domiciliu în sensul că pentru aplicarea acestei măsuri sînt
necesare existenţa temeiurilor arestării preventive.
Oportunitatea aplicării arestării la domiciliu este la latitudinea instanţei de judecată în dependenţă
de circumstanţele caracteristice persoanei învinuite care sînt criterii complementare condiţiilor arătate la
aliniatul 2) al prezentului articol.
5. Restricţiile prevăzute la aliniatul 4 sînt aplicate obligatorii în cadrul măsurii arestării la
domiciliu, ele constituie regimul necesar al detenţiei persoanei la locul ei de trai. Acestea se
referă la dreptul de a se deplasa liber şi de a comunica cu alte persoane, cu excepţia membrilor
familiei, care locuiesc împreună.
6. Pentru supravegherea persoanei şi verificarea respectării de către aceasta a restricţiilor impuse
învinuitului i se pot ordona efectuarea diferitor acţiunii, care vor fi expres menţionate în
încheierea instanţei de judecată privind aplicarea acestei măsuri.
7. Pentru încălcarea restricţiilor impuse organul investit cu supravegherea executării arestării la
domiciliu va prezenta raport procurorului, iar la faza judecării cauzei instanţei de judecată.
8. În privinţa termenului, modului de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac a arestării la
domiciliu (a se vedea comentariul articolului 186).
9. La aplicarea acestei măsuri bănuitul, învinuitul sau inculpatul va fi preîntîmpinat despre
consecinţele nerespectării restricţiilor şi obligaţii impuse.

Articolul 189.Dreptul persoanei reţinute sau arestate

la măsuri de ocrotire
A se vedea articolul 6 punctul 26.
La examinarea chestiunii privind aplicarea măsurii reţinerii, arestării preventive, arestării la
domiciliu sau internării persoanei într-o instituţie medicală conform articolului 152, organul de urmărire
penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată după caz au obligaţie să stabilească dacă în
198
rezultatul aplicării măsurilor privative de libertate faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu rămîn fără
supraveghere minorii, persoanele iresponsabile, bolnave, cu vîrsta înaintată, care se aflau în îngrijirea
acestora.
1. Înştiinţarea organelor competente să înfăptuiască măsuri de ocrotire se va face imediat după
aplicarea măsurilor privative de libertate sau prin dispoziţie.
La cererea rudelor sau cu acordul rudelor precum şi cu acordul minorilor, persoanelor cu vîrsta
înaintată sau bolnave pot fi lăsate sub îngrijirea acestora, informîndu-se şi autoritatea tutelară.
În cazul lipsei rudelor sau imposibilităţii de a acorda îngrijire de către acestea, organul de urmărire
penală, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată dispune luarea măsurilor de tutelă, de
asistenţă medicală sau socială de către organele competente de stat la locul de trai al persoanelor rămase
fără supraveghere.
2. La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se asigură gestionarea bunurilor
rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane apropiate. În lipsa acestora bunurile
urmează a fi supravegheate şi gestionate de organele de stat prin dispoziţia organului care a
aplicat măsura privativă de libertate.
3. Faţă de partea vătămată măsurile privative de libertate procesuale penale nu se aplică. Deci în
aliniatul 4 al prezentului articol se are în vedere situaţia cînd partea vătămată a decedat în
rezultatul acţiunilor criminale sau a devenit incapabilă şi au rămas fără supraveghere persoane
şi bunuri, care necesită luarea măsurilor de ocrotire.
4. Modalitatea informării persoanei private de libertate despre luarea măsurilor de ocrotire poate
fi în scris sau verbal prin telefon.
5. Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate.
În cazul cînd bănuitul, învinuitul sau inculpatul este eliberat din stare de reţinere sau arest
preventiv organele de urmărire penală, sau după caz instanţa de judecată va anunţa organele de stat, care
exercită măsurile de ocrotire, despre încetarea acestor măsuri.

Articolul 190.Liberarea provizorie a persoanei arestate

Potrivit articolului 5 paragraful 3 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale orice persoană reţinută sau arestată preventiv are dreptul de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau să fie eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii
care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Acest drept persistă numai în cazul cînd
persoana se află în detenţie pre-judiciară, adică pînă la emiterea sentinţei. Astfel Curtea Europeană a
menţionat că “persoana condamnată de prima instanţă şi deţinută în timpul înaintării apelului său nu poate
fi considerată “deţinută pentru a-l aduce în faţa instanţei de judecată pentru faptul că a comis o
infracţiune” referitor la fapta pe care a comis-o. Tot în acest sens Curtea a menţionat că încetarea deţinerii
pre-judiciare duce la încetarea aplicabilităţii art.5 alin.3 al Convenţiei. Din conţinutul art.5 alin.5 al
Convenţiei “nu înseamnă, însă, că există un drept absolut de a elibera pe cauţiune, dar instanţele de
judecată naţionale ar trebui să examineze foarte serios orice cerere de eliberare în cazul cînd persoana
deţinută oferă garanţii suficiente” (Comentariu la Decizia din 26 iunie 1991 Letellier versus Franţa,
pag.79).
1. În afară de bănuitul, învinuitul, inculpatul arestat preventiv şi bănuitul (învinuitul) reţinut sau
în privinţa cărora s-a înaintat demers privind necesitatea aplicării arestării preventive au
dreptul să ceară liberarea provizorie şi alte persoane (a se vedea articolele 191, 192).
2. Sintagma “în tot cursul procesului penal” se subînţelege în cursul urmăririi penale şi în cursul
judecării cauzei, pînă la terminarea cercetării judiciare în prima instanţă. (A se vedea articolul
309 aliniatul 1). Prin urmare după epuizarea acestui moment inculpatul arestat pierde dreptul
de a înainta cerere de liberare provizorie. Însă cererea înaintată şi admisă în condiţiile legii
presupune liberarea persoanei pînă la rămînerea definitivă a sentinţei de condamnare.
3. Stricto senso, articolul 190 prevede două modalităţi de liberare provizorie: 1) sub control
judiciar şi 2) pe cauţiune. În sens larg învinuitul (inculpatul) arestat preventiv poate cere
înlocuirea arestării cu garanţia personală sau garanţia unei organizaţii în condiţiile legii
(art.179, 180, 195).
4. Liberarea provizorie este facultativă deoarece acordarea ei după verificarea în prealabil a
îndeplinirii condiţiilor legale este lăsată la latitudinea instanţei de judecată.

199
 5. Liberarea provizorie constituie o modalitate de înlocuire a măsurii arestării preventive sau
măsură alternativă acesteia.

Articolul 191.Liberarea provizorie sub control judiciar

a persoanei deţinute
1. Aliniatul 1 al prezentului articol prevede prima condiţie a admisibilităţii liberării provizorii
sub control judiciar determinată de gravitatea infracţiunii imputate celui arestat preventiv.
Această condiţie este confirmată prin actele emise de organele de urmărire penală sau
procuror care stabilesc calificarea infracţiunii (actul de începere a urmăririi penale, procesul-
verbal de reţinere, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul).
2. Judecătorul de instrucţie nu apreciază dacă calificarea juridică a faptei prejudiciabile este
făcută corect, fiindcă nu examinează probele ce stau la baza acestei calificări făcute de
procuror, dar verifică numai faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal.
3. Instanţa de judecată în faza judecării cauzei poate da o apreciere nouă a probelor privind
calificarea infracţiunii în sensul atenuării situaţiei inculpatului, cu ocazia examinării cererii de
liberare provizorie sub control judiciar.
4. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede o condiţie care trebuie întrunită cumulativ cu altele,
care se referă la comportamentul penal anterior acestei fapte precum sau la comportamentul
posibil în viitor ce are un caracter prezumtiv. Condiţia dată se consideră întrunită la
admisibilitatea cererii în cazul cînd se stabileşte lipsa circumstanţelor arătate la acest aliniat.
Prezenţa acestor circumstanţe probate de către procuror prin mijloacele de probă legale este
temei pentru a respinge cererea de liberare provizorie. Dacă existenţa sau lipsa antecedentelor
penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave se
probează cu certitudine prin documente şi nu poate fi apreciată subiectiv, datele că învinuitul
(inculpatul) va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să
distrugă mijloacele de probă, sau să fugă se probează prin oricare mijloace de probă, care la
apreciere admit o doză mare de subiectivism din partea instanţei judecătoreşti (judecătorului
de instrucţie). În cazul cînd procurorul prezintă date că învinuitul (inculpatul) a săvîrşit una
din faptele arătate la acest aliniat este temei incontestabil de a respinge cererea de liberare
provizorie.
5. Obligaţiile prevăzute la aliniatul 3 constituie regimul controlului judiciar stabilit de instanţa
judecătorească.
Judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată în cazul admiterii cererii de liberare
provizorie sub control judiciar în încheierea privind aplicarea acestei măsuri vor indica obligatoriu care
obligaţii sau restricţii se impune celui liberat provizoriu. Instituirea altor restricţii sau obligaţii de cît cele
prevăzute de acest aliniat nu se admite.
6. Pentru efectuarea controlului asupra respectării obligaţiilor stabilite, judecătorul de instrucţie
sau după caz instanţa judecătorească trimite o copie de pe încheierea privind liberarea
provizorie organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul sau
inculpatul. În cazul stabilirii restricţiei de a nu părăsi localitatea se înştiinţează şi organele de
frontieră.
7. În dependenţă de “motive întemeiate”, care sînt împrejurări ce nu mai justifică menţinerea
obligaţiilor impuse în legătură cu dispariţia temeiurilor care au justificat luarea măsurii
arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa judecătorească înlătură
una, mai multe sau toate obligaţiile. De regulă obligaţia prevăzută la punctul 2) “să comunice
organului de urmărire penală sau după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu”
rămîne în orice caz de ridicare, fiind o obligaţie generală impusă participanţilor la proces.
Ridicarea totală sau parţială a controlului judiciar se dispune prin încheiere, la cererea persoanei
liberate, la demersul procurorului sau din oficiu de către instanţa judecătorească.
Ridicarea totală a controlului judiciar după consecinţe este similară situaţiei de revocare sau
încetare a măsurilor preventive (a se vedea comentariul articolului 195).
8. Ridicarea controlului judiciar asupra persoanei liberate provizoriu se deosebeşte de revocarea
liberării provizorii după consecinţele diferite (a se vedea comentariul articolului 193).
9. Procedura de depunere şi examinare a cererii privind liberarea provizorie este prevăzută de
articolele 309, 310.
200
 Articolul 192.Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute
Aliniatul 1 al articolului comentat prevede o serie de condiţii cumulativ întrunite care determină
admisibilitatea cererii de liberare provizorie pe cauţiune şi anume:
a. Să fie asigurat repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
b. Să fie depusă cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau după caz, de către instanţa
judecătorească;
c. Infracţiunea este săvîrşită din imprudenţă sau cu intenţie ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare.
1. Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit articolelor 203-
208. Condiţia este realizată şi în cazul cînd prejudiciul este reparat, nu există sau nu s-a
înaintat acţiunea civilă.
2. Despre cuantumul prejudiciului material şi moral a se vedea comentariul articolului 219
aliniatele 2, 3, 4.
3. În cazul cînd există prejudiciu dar acţiunea civilă nu este înaintată judecătorul de instrucţie sau
după caz instanţa de judecată va înştiinţa victima sau partea vătămată despre examinarea
cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în sensul dacă acestea nu au pretenţii materiale faţă
de învinuit (inculpat).
4. Dovada depunerii cauţiunii pe contrul procuraturii sau după caz instanţei de judecată o face
partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de către soţul, rudele apropiate
sau apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului, menţionîndu-se în cauza penală
respectivă.
5. Reieşind din faptul că legea (art.191) prevede posibilitatea înaintării cererii de liberare
provizorie sub control judiciar pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă sau cu intenţie ce se
pedepseşte cu închisoare pînă la 10 ani închisoare, cererea de liberare pe cauţiune se
înaintează de regulă în cazul săvîrşirii infracţiunilor cu intenţie care se pedepsesc de la 10 ani
la 25 ani închisoare.
Calificarea infracţiunii este determinată de actele organelor de urmărire penală şi procuror.
6. Aliniatul 2 al prezentului articol este similar aliniatului 2 al articolului 191 (a se vedea
comentariul textului de lege respectiv).
7. În încheiere privind liberarea provizorie pe cauţiune se va menţiona obligaţia prevăzută de
articolul 198 şi la demersul procurorului sau din oficiu instanţa de judecată poate impune
anumite restricţii prevăzute de aliniatul 3 al articolului 191. În cazul stabilirii unor restricţii
prevăzute de articolul 191, în esenţă se instituie suplimentar controlul judiciar al persoanei
liberate provizoriu pe cauţiune şi respectiv o copie de pe încheiere va fi trimisă organului de
poliţie în raza teritorială unde locuieşte învinuitul (inculpatul).
În cazul stabilirii restricţiei de a nu părăsi localitatea se va înştiinţa şi organele de frontieră.
8. Aliniatul 4 al articolului comentat se referă numai la cuantumul cauţiunii exprimat în unităţi
convenţionale, fără să prevadă expres obiectul cauţiunii. Din aceste considerente conchidem,
că obiectul cauţiunii poate fi atît banii cît şi hîrtiile de valoare, metalele şi pietrele preţioase.
9. Cuantumul unei unităţi convenţionale este de 20 lei, potrivit articolului 64 aliniatul 2 Cod
penal.
10. Cuantumul cauţiunii se stabileşte în limitele prevăzute de lege luîndu-se în consideraţie starea
materială a celui învinuit, ca aceasta să constituie o pierdere considerabilă pentru cel care a
depus-o sau pentru învinuit, în cazul revocării liberării provizorii prevăzut de articolul 193
aliniatul 1 punctul 2). La stabilirea cuantumului cauţiunii se va ţine cont şi de gravitatea
infracţiunii.
Pentru soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii la cererea de liberare provizorie se va
anexa şi documente privind venitul anual al familiei celui învinuit (inculpat).
11. Procedura depunerii şi examinării cererii de liberare provizorie pe cauţiune este prevăzută de
articolele 309, 310.
12. Liberarea provizorie pe cauţiune se dispune pe o durată nedeterminată, pînă la intrarea în
vigoare a sentinţei de condamnare sau pînă cînd subzistă temeiurile arestării preventive.

Articolul 193.Revocarea liberării provizorii

201
 1. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de instituţia revocării măsurilor preventive
prevăzută de articolul 195 aliniatul 2, prin faptul că în prima situaţie se revine la starea de
arest preventiv, iar în cea din urmă are loc desfiinţarea oricăror restricţii impuse prin măsura
preventivă.
2. Punctul 1) aliniatul 1 al acestui articol prevede un temei de revocare a liberării provizorii, care
este determinat de unele împrejurări ce nu ţine de comportamentul celui liberat provizoriu
după aplicarea acestei măsuri. Astfel după aplicarea liberării provizorii în faza de urmărire
penală se poate modifica învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune, cu o pedeapsă ce
depăşeşte limita legală de acordare a acestei modalităţi de liberare, sau după acordarea
liberării se află despre existenţa condamnărilor pronunţate în străinătate şi recunoscute de
instanţele de judecată a Republicii Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi
excepţional de grave, care sînt temeiuri de revocare a liberării provizorii. Revocarea poate fi
dispusă cînd sînt date că ar putea să săvîrşească unele acţiuni prevăzute de articolul 176
aliniatul 1 precum şi în scopul executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii.
3. Punctul 2) al acestui aliniat se referă la împrejurări ce ţin de comportamentul învinuitului
(inculpatului) liberat care constă în încălcare intenţionată a obligaţiilor prevăzute de articolul
191 aliniatul 3 şi stabilite în cazul dat, precum şi săvîrşirea unei infracţiuni noi din intenţie,
indiferent de faptul dacă pentru această infracţiune există un temei de încetare a urmării
penale.
4. Reieşind din caracterul şi consecinţele revocării provizorii această soluţie se dispune numai la
demersul motivat al procurorului în faza de urmărire penală sau din oficiu de către instanţa de
judecată în cursul judecării cauzei în prima instanţă sau la pronunţarea unei sentinţe de
condamnare la pedeapsa închisorii.
5. În cazul revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul pe lîngă încheiere
emite un nou mandat de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar instanţa de
judecată dispune arestarea preventivă prin încheiere sau după caz prin sentinţă.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de revocare a liberării
provizorii pe cauţiune pentru temeiurile prevăzute de articolul 193 alin.1 pct.1) va conţine şi
dispoziţia de restituire a cauţiunii, iar pentru temeiurile arătate la punctul 2 al acestui articol,
dispoziţia de trecere a cauţiunii la bugetul statului.
7. Încheierea judecătorului de instrucţie sau după caz a instanţei de judecată privind revocarea
liberării provizorii sau refuzul judecătorului de instrucţie de a revoca liberarea provizorie
constituie hotărîri prin care se dispune asupra arestării preventive şi respectiv sînt susceptibile
de a fi atacate în condiţiile prevăzute de lege (a se vedea comentariul articolului 185 aliniatul
4) Iar încheierea de revocare a liberării provizorii cu trecerea cauţiunii la bugetul statului este
susceptibilă de a fi atacată potrivit articolului 194 aliniatul 2.

Articolul 194.Restituirea cauţiunii

Reieşind din caracterul şi funcţionalitatea cauţiunii ce asigură respectarea obligaţiilor luate pînă la
soluţionarea definitivă a cauzei, cauţiunea se restituie celui care a depus-o în condiţiile legii. Astfel
cazurile arătate la aliniatul 1 al acestui articol pot fi divizate în două categorii şi anume: 1) cazuri în care
se impune rămînerea în detenţie a inculpatului (învinuitului) şi 2) cazuri în care măsura arestării
preventive încetează de drept sau poate fi revocată şi în consecinţa încetează şi măsura liberării provizorii
pe cauţiune.
Prin urmare restituirea cauţiunii se dispune atît cu ocazia soluţionării cauzei precum şi în anumite
cazuri de revocare a liberării provizorii.
1. Punctul 1 aliniatul 1 (a se vedea comentariul articolului 193 aliniatul 1 punctul 1) este un
temei de restituire a cauţiunii, deşi învinuitul (inculpatul) este arestat, dar din considerente că
nu a încălcat obligaţiile luate. Se dispune prin încheiere de revocare a liberării provizorii pe
cauţiune.
2. Punctul 2 al acestui aliniat (a se vedea comentariul articolului 195 aliniatul 2) este temei de
restituire a cauţiunii cu desfăşurarea obligaţiilor impuse prin măsura liberării provizorii. Se
dispune prin încheiere de revocare a arestării preventive şi desfiinţare a liberării provizorii pe
cauţiune.

202
 3. Punctul 3 aliniatul 1 (a se vedea comentariul articolului 195 aliniatul 5 punctul 2) este temei de
restituire a cauţiunii cu încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi respectiv şi a
liberării provizorii pe cauţiune. Se dispune prin ordonanţa procurorului de încetare a procesului
penal sau de scoatere de sub urmărire, iar de către instanţa de judecată prin sentinţa de achitare
sau sentinţa de încetare a procesului penal. Ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi
penale sau de scoatere de sub urmărire penală şi sentinţa de achitare sau de încetare a
procesului penal cu dispoziţia privind restituirea cauţiunii sînt executate din momentul
pronunţării. A se vedea articolul 285 aliniatul 6.
4. Privind cazurile prevăzute de punctul 4) al acestui aliniat (a se vedea comentariul articolului
195 aliniatul 5 punctul 3) şi a articolului 389 aliniatul 3). Astfel, în cazul emiterii sentinţei de
condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează a fi executată, fie de condamnare la închisoare
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fie cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de
executare, fie fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală se dispune restiuirea
cauţiunii care se execută după intrarea în vigoare a sentinţei în condiţiile prevăzute de articolul
466 aliniatul 2.
Dispoziţia de restituire a cauţiunii în cazurile prevăzute mai sus se menţionează în sentinţa de
condamnare sau printr-o încheiere a judecătorului de instrucţie cu ocazia soluţionării privind punerea în
executare a hotărîrilor judecătoreşti potrivit articolului 471, dacă această problemă nu a fost soluţionată de
către instanţa judecătorească prin sentinţă.
5. Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat prin încheierea judecătorului de
instrucţie sau a instanţei de judecată după caz, dacă se dispune revocarea liberării provizorii
determinată de încălcarea intenţionată a obligaţiei luate sau de săvîrşirea unei noi infracţiuni cu
intenţie.
6. Soluţia judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de nerestituire a cauţiunii dispusă
pentru temeiurile arătate la articolul 193 aliniatul 1 rămîne în vigoare indiferent de faptul dacă
ulterior în privinţa inculpatului se pronunţă o sentinţă de achitare, încetare sau condamnare cu
liberare de executarea pedepsei, fie cu liberare de răspundere penală.
7. Încheierea de revocare a liberării provizorii pe cauţiune cu trecerea în beneficiul statului poate
fi atacată cu recurs în condiţiile articolelor 311, 312 de către învinuit (inculpat), apărător sau
rudele apropiate.
8. Hotărîrile privind restituirea cauţiunii nu sînt susceptibile de a fi atacate.

Articolul 195.Înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept

a măsurii preventive
Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţie de anumite împrejurări
concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului, pot fi înlocuite una cu alta în dependenţă de
schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii preventive iniţiale. Astfel în cadrul urmăririi
penale este posibilă modificarea învinuirii atît în sensul atenuării cît şi în sensul agravării ei,
administrarea suficientă a probelor în cazul cînd măsura preventivă s-a aplicat pentru temeiul că
învinuitul ar putea împiedica aflarea adevărului, schimbarea stării sănătăţii sau situaţiei familiale,
încălcarea condiţiilor măsurii preventive luate anterior, pronunţarea sentinţei de condamnare privind
pedeapsa închisorii cînd inculpatului anterior îi este aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate,
sînt circumstanţe de înlocuire a măsurilor preventive.
1. Înlocuirea măsurii preventive poate fi dispusă în faza urmăririi penale de regulă la cerere, sau
demers, iar în faza judecării şi din oficiu de către instanţă judecătorească.
2. Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată numai înlocuirea unei măsuri preventive
neprivative de libertate cu alta neprivativă de libertate (cu excepţia liberării provizorii sub
control judiciar sau pe cauţiune). Ofiţerul de urmărire penală dacă constată necesitatea
înlocuirii măsurii preventive înaintează demers procurorului.
3. Toate dispoziţiile legii privind aplicarea unei măsuri preventive sînt aplicabile şi în situaţia
înlocuirii măsurii preventive.
4. Chestiunea înlocuirii măsurii preventive în faza urmăririi penale se decide în dependenţă de
caz de către procuror sau judecător de instrucţie, în faza judecării la repartizarea cauzei pentru
judecare, pe parcursul judecăţii în condiţiile articolului 329 aliniatul 1, la deliberare şi
adoptarea sentinţei de către instanţa de judecată care examinează fondul cauzei.
203
 5. Revocarea, spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, presupune faptul dispoziţiei
temeiurilor ce au fost necesare luării acesteia şi inexistenţei temeiurilor de aplicare a altor
măsuri preventive. Revocarea măsurii preventive prevede desfiinţarea tuturor obligaţiilor
impuse anterior în cadrul unei măsuri preventive, cu excepţia revocării liberării provizorii (a
se vedea comentariul articolului 193).
6. Odată cu revocarea măsurii preventive se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi de a le informa despre schimbarea
domiciliului.
7. În aliniatul 2) sintagma “se revocă de către organul care a dispus-o” urmează a fi interpretată
nu numai “ad litteram” fiind posibilă revocarea măsurii preventive de către judecătorul de
instrucţie sau de către instanţa judecătorească cu ocazia contestării aplicării unei măsuri
preventive în condiţiile legii ori cu ocazia trimiterii cauzei în instanţa de judecată.
8. De regulă oportunitatea înlocuirii sau revocării măsurii preventive este decisă la latitudinea
procurorului, judecătorului de instrucţie sau după caz instanţei de judecată, care apreciază
faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii preventive în continuare. Dar în
privinţa măsurilor privative de libertate revocarea trebuie interpretată mult mai categoric –
prin prisma dispoziţiei constituţionale (art.25 alin.6 al Constituţiei) care prevede că “eliberarea
celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut”.
9. O situaţie similară revocării este soluţia anulării măsurii preventive dispusă în urma
soluţionării recursului, de către judecătorul de instrucţie sau instanţa ierarhic superioară, unde
se constată lipsa temeiurilor legale de aplicare a măsurii preventive precum şi faptul dispariţiei
temeiurilor pentru menţinerea măsurii preventive în continuare. După consecinţele juridice
anularea şi revocarea măsurii preventive sînt instituţii identice. Deosebirea fiind nu prin
efecte, dar prin procedura după care se dispune.
10. Revocarea măsurii preventive se dispune prin ordonanţă, de către procuror sau prin încheiere
de către judecătorul de instrucţie sau după caz de instanţa judecătorească care nu sînt
susceptibile de a fi atacate.
11. Instanţa de judecată dispune revocarea măsurii preventive prin sentinţă la soluţionarea cauzei
în prima instanţă, precum şi prin decizie la soluţionarea apelului potrivit articolului 146 sau
recursului pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul conform articolului 450.
12. Aliniatul 3 al prezentului articol prevede prerogativa excepţională de înlocuire şi revocare a
măsurilor preventive privative de libertate şi alternative arestării preventive care aparţine
judecătorului de instrucţie în faza de urmărire, iar în faza de judecare, instanţei judecătoreşti
care soluţionează cauza penală.
Prin urmare procurorul nu examinează asemenea cereri şi nu se pronunţă din oficiu asupra acestor
chestiuni, dar constatînd temeiuri de înlocuire sau revocare a măsurii preventive înaintează demers
judecătorului de instrucţie sau după caz instanţei de judecată.
13. Potrivit aliniatului 4 al articolului comentat încheierea, dispozitivul sentinţei sau decizia de
înlocuire ori de revocare a măsurii arestării preventive se execută imediat învinuitul
(inculpatul) arestat fiind eliberat din sala şedinţei de judecată, copiile acestor hotărîri fiind
trimise în aceeaşi zi administraţiei locului de deţinere. În cazul cînd învinuitul (inculpatul)
arestat nu este prezent în sala şedinţei de judecată copia hotărîrilor de înlocuire ori revocare a
arestării preventive se înmînează imediat apărătorului sau reprezentantului persoanei arestate
pentru a fi executată de administraţia locului de deţinere.
14. Înlocuirea sau revocarea măsurii reţinerii poate fi dispusă prin ordonanţa procurorului de
eliberare din stare de reţinere înainte de expirarea termenului de 72 de ore. Măsura reţinerii
poate fi înlocuită sau revocată şi de către judecătorul de instrucţie prin încheierea de refuz de a
aplica arestarea preventivă, dacă termenul de 72 ore n-a expirat. Ordonanţa sau după caz
încheierea privind înlocuirea ori revocarea măsurii reţinerii se execută imediat de
administraţia locului de reţinere.
15. Aliniatul 5 al acestui articol prevede situaţii cînd procurorul, judecătorul de instrucţie sau
instanţa de judecată sînt obligate să revoce orice măsură preventivă cînd adoptă anumite
soluţii prevăzute de lege, care sînt incompatibile cu menţinerea măsurilor de constrîngere,
precum şi în alte cazuri expres arătate. Astfel, spre deosebire de revocarea măsurilor de
prevenţie care este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare,
204
 încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestor
măsuri. Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive obligă organele competente să
dispună desfiinţarea măsurii sau restricţiile impuse prin orice măsură preventivă care îşi pierde
efectul fără decizia expresă de revocare.
16. Expirarea termenelor reţinerii de 72 de ore conform articolului 166; de 10 zile a arestării
bănuitului conform articolului 307 aliniatul 5; de 30 de zile a arestării învinuitului conform
articolului 186 aliniatul 2; de 6 luni, de 12 luni sau de 4 luni a arestării învinuitului în
condiţiile articolului 186 aliniatele 3 şi 4; de 30 de zile a obligării de nu a părăsi localitatea sau
ţara de către învinuit conform articolul 178 aliniatul 3; de 10 zile a oricărei măsuri preventive
aplicate bănuitului conform articolului 63 aliniatul 2.
Expirarea termenului stabilit de către organul competent încetează de drept măsura preventivă în
cauză chiar dacă termenul stabilit este mai mic de cît prevede legea.
La expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilite de procuror, de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţa de judecată în condiţiile articolului 312 aliniatul 5 în faza de urmărire penală nu este
necesar emiterea unei hotărîri speciale privind încetarea de drept a măsurii preventive.
17. Scoaterea persoanei de sub urmărire penală potrivit articolului 284 sau încetarea urmăririi
potrivit articolului 285 în faza urmăririi penale precum şi încetarea procesului penal în
cazurile prevăzute de articolul 391 sau achitarea persoanei în cazurile arătate la articolul 390
constituie soluţii prin care se confirmă nevinovăţia persoanei sau aceasta este absolvită de
răspundere penală şi respectiv menţinerea restricţiilor impuse prin măsurile preventive nu mai
răspund exigenţelor principiilor procesului penal. prin hotărîrile menţionate mai sus se
dispune obligatoriu încetarea oricărei măsuri preventive. În dispoziţiile articolelor 285
aliniatul 6 şi 396 punctul 3 se menţionează termenul “revocare” care trebuie înţeles în sens de
“încetare” reieşind din aliniatul 5 al articolului comentat.
18. Măsurile preventive se aplică pînă la intrarea în vigoare sentinţei de condamnare şi odată cu
punerea în executare a hotărîriri respective scopul măsurilor preventive este realizat şi
încetarea de drept a măsurii preventive operează prin menţiunea specială în dispozitivul
sentinţei. Indiferent de categorie de pedeapsă penală stabilită prin sentinţă sau felul sentinţei
de condamnare, menţinerea măsurii preventive după punerea în executare a hotărîrii, adică
pînă la executarea pedepsei este contrară legii.
Dacă sentinţa de condamnare privind pedeapsa închisorii se pune în executare prin detenţia
condamnatului şi epuizarea măsurii preventive este evidentă, în cazul punerii în executare a sentinţei de
condamnare cu stabilirea pedepsei neprivative de libertate (de exemplu a amenzii) măsura preventivă
neprivativă de libertate urmează a fi încetată din momentul rămînerii definitive a sentinţei în cazurile
prevăzute de articolul 466 aliniatul 2, dar nu după executarea pedepsei.
Pe lîngă situaţia arătată în aliniatul 6 al articolului comentat, măsura preventivă privativă de
libertate încetează de drept şi în alte cazuri analogice:
1) condamnării cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executare, articolul 389 aliniatul 3,
punctul 2);
2) condamnării fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală, articolul 389 aliniatul
3, punctul 3);
3) condamnării la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În asemenea cazuri inculpatul arestat se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată (a se
vedea articolul 398). În dispozitivul sentinţei de condamnare la pedeapsa neprivativă de libertate precum
şi în cazurile menţionate mai sus, se va menţiona obligatoriu revocarea arestării preventive sau arestării la
domiciliu, care este executorie din momentul pronunţării sentinţei.
19. Aliniatul 7 al articolului comentat prevede obligaţia administraţia locurilor de reţinere sau de
arestare să ducă evidenţa strictă a curgerii termenului măsurilor preventive privative de
libertate şi să elibereze imediat persoana deţinută la expirarea acestora fără vre-o dispoziţie
suplimentară în acest sens de la procuror sau instanţa judecătorească.
20. În cazurile menţionate în aliniatul 5 punctul 2, aliniatul 6), a articolului comentat precum şi în
cazurile arătate în articolul 389 aliniatul 3 punctele 2) şi 3) şi în cazul condamnării la
închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, copiile ordonanţei de scoatere de
sub urmărire a bănuitului reţinut, ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală
sau încetare a urmăririi penale precum şi a sentinţelor sau dispozitivului acestora se transmite
205
 imediat administraţiei locului de deţinere pentru executare în sensul eliberării persoanei
reţinute sau arestate.

Articolul 196.Atacarea hotărîrilor privind măsurile preventive

1. Ordonanţa procurorului privind aplicarea sau înlocuirea măsurilor preventive neprivative
de libertate, precum şi a prelungirii măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea sau ţara pot fi
atacate cu plîngere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori
reprezentantul legal.
2. Plîngerea împotriva ordonanţei procurorului se înaintează şi se examinează în termenul şi
condiţiile prevăzute de articolul 313 aliniatele 3, 4, 5 (a se vedea comentariul acestui articol).
3. Printr-o interpretare logică “per a contrario” a aliniatului 1 a articolului comentat conchidem
că nu sînt susceptibile de a fi atacate cu plîngere următoarele hotărîri emise de către procuror
privind măsurile preventive:
a. refuzul de a aplica sau înlocui o măsură preventivă;
b. revocarea sau refuzul revocării unei măsuri preventive.
4. Pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind:
a. aplicarea sau neaplicarea arestării preventive ori arestării la domiciliu, prelungirii sau
refuzului de a prelungi durata măsurilor preventive de libertate, aplicarea liberării provizorii
sau refuzului liberării provizorii (a se vedea comentariul articolului 311);
b. revocarea liberării provizorii (a se vedea comentariul articolului 193);
c. înlocuirea măsurilor preventive privative de libertate sau alternative arestării preventive.
5. Recursul împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie se exercită şi se examinează în
condiţiile articolelor 311 şi 312.
6. Nu sînt susceptibile de a fi atacate încheierile judecătorului de instrucţie privind:
a. revocarea sau refuzul revocării arestării preventive ori arestării la domiciliu, precum şi refuzul
înlocuirii acestor măsuri;
b. ridicării controlului judiciar conform articolului 191 aliniatul 5;
c. soluţionarea plîngerilor împotriva ordonanţei procurorului privind aplicarea, prelungirea sau
înlocuirea măsurii preventive în condiţiile articolului 313.
7. Instanţa de judecată adoptă hotărîri privind măsura preventivă în faza urmării penale cu ocazia
examinării recursului împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie în condiţiile prevăzute
de articolele 311 şi 312. Astfel deciziile instanţei de judecată privind: 1) anularea măsurii
preventive; 2) anularea prelungirii duratei acestora; 3) aplicarea arestării preventive sau
aplicarea unei alte măsuri, sau cu prelungirea duratei acesteia emisă în cazurile prevăzute de
articolul 312 aliniatul 5 punctul 1) nu poate fi atacate de cît cu recurs în anulare, numai dacă
sînt contrare legii.
8. În faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile privind măsurile
preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate potrivit articolului 329 aliniatul 2, numai
încheierea privind aplicarea arestării preventive sau înlocuirii unei măsuri preventive
neprivative de libertate cu arestarea preventivă.
Celelalte hotărîri ale instanţei de judecată privind aplicarea, înlocuirea, revocarea sau refuzul
aplicării, înlocuirii ori revocării precum şi alte hotărîri pot fi atacate cu apel sau recurs numai odată cu
sentinţa potrivit articolului 400 aliniatul 2, sau articolului 437 aliniatul 2.

Capitolul III
ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÎNGERE

Articolul 197.Alte măsuri procesuale de constrîngere

În afară de reţinere şi măsurile preventive, faţă de bănuit, învinuit sau inculpat pot fi luate şi alte
măsuri procesuale de constrîngere arătate la aliniatul 1 al articolului comentat, care îndeplinesc acelaşi
scop ca şi primele.
1. Obligarea de a se prezenta (a se vedea comentariul articolului 198 şi articolului 176 aliniatul
4).
2. Aducerea silită (a se vedea comentariul articolului 199).
3. Suspendarea provizorie din funcţie (a se vedea comentariul articolului 200).
206
 4. Măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune şi/sau pentru
garantarea executării pedepsei amenzii (a se vedea comentariul articolului 202).
5. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede unele măsuri procesuale de constrîngere, care pot fi
aplicate şi altor participanţi la procesul penal de cît bănuitului, învinuitului, sau inculpatului.
Astfel faţă de partea vătămată, martor, partea civilă, partea civilmente responsabilă, specialist,
expert, asistent procedural, interpret, traducător pot fi aplicate măsurile arătate la aliniatul 2 al
acestui articol. Faţă de grefier, apărător, procuror şi alte persoane arătate la articolul 201
aliniatul 3 se poate aplica amenda judiciară (a se vedea comentariul articolului 201).
6. Reieşind din conţinutul articolului comentat precum şi din dispoziţiile articolelor 201 şi 334
faţă de bănuit, învinuit sau inculpat nu poate fi aplicată amenda judiciară.
7. Capitolul III al Titlului V precum şi articolul comentat nu reglementează toate măsurile
procesuale de constrîngere, existînd şi reglementări speciale în acest sens privind măsurile: 1)
internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei, art.152;
îndepărtarea din sala judecăţii, art.334; controlul judiciar asupra persoanei juridice în
procedura specială reglementată de articolul 523 (depunerea unei cauţiuni nu mai mici de
1000 unităţi convenţionale, interdicţia de a exercita anumite activităţi, interdicţia de a emite
cecuri ori de a folosi cărţi de plată).
8. Nu sînt măsuri procesuale de constrîngere, deşi elementul constrîngerii persistă evident,
acţiunile procesuale reglementate de capitolul III Titlul IV sub denumirea de “procedee
probatorii”.

Articolul 198.Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire

penală sau la instanţă
1. Bănuitului, învinuitului, inculpatului această măsură se va lua obligatoriu în cazul cînd nu
s-a aplicat nici o măsură preventivă.
2. Obligaţia de a se prezenta şi a înştiinţa despre schimbarea domiciliului impusă bănuitului,
învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal nu restrînge dreptul acestuia de a se
deplasa liber şi de a-şi schimba locul de trai pe teritoriul Republicii Moldova. Despre plecarea
pe durată lungă sau schimbarea domiciliului peste hotarele Republicii Moldova învinuitul
(inculpatul) obligatoriu va informa organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, care
va decide aplicarea unei măsuri preventive.
3. Pentru încălcarea acestor obligaţii învinuitul (inculpatul) poate fi adus silit, reţinut sau să i se
aplice o măsură preventivă, fapt care trebuie explicat acestuia la semnarea obligaţiei.
4. Părţii vătămate, martorului, părţii civile, părţii civilmente responsabile, specialistului sau
expertului această măsură poate fi aplicată numai în caz de necesitate. Pentru încălcarea
obligaţiei luate aceste persoane pot fi aduse silit şi/sau să li se aplice amenda judiciară.

Articolul 199.Aducerea silită

Aducerea silită si dispune numai după citarea prealabilă a persoanelor, cu excepţia cazurilor
prevăzute de aliniatul 2 punctele 2) şi 3) al acestui articol.
1. Procedura citării (a se vedea articolele 235, 236, 237, 238, 239, 240, 241, 242).
2. Dacă persoana nu s-a prezentat la citaţie, dar a informat la timp organul respectiv, despre
motivele neprezentării nu constituie – temei de aducere silită.
3. Partea vătămată sau martorul este adus silit, de regulă, după citarea şi neprezentarea repetată,
cu excepţia cazului prevăzut de punctul 3) aliniatul 2 al prezentului articol.
4. Constituie motive întemeiate, circumstanţele care împiedică prezentarea la citaţie (boala,
decesul rudelor apropiate, calamităţile naturale, primirea citaţiei cu întîrziere, starea de război
şi altele).
5. Necesitatea prezenţei persoanei este determinată de efectuarea acţiunilor prevăzute de
prezentul Cod, la latitudinea ofiţerului de urmărire penală, procurorului sau instanţei de
judecată într-o cauză penală concretă. Pînă la începerea urmăririi penale aducerea silită nu
poate fi dispusă.
6. Aliniatul 2 al prezentului articol prevede situaţii cînd aducerea silită se dispune fără citarea
prealabilă a persoanei (circumstanţe arătate la punctele 2) şi 3) precum şi în cazul cînd
procedura citaţiei nu poate realizată în legătură cu eschivarea persoanei de la primirea citaţiei.
207
 7. Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită pe lîngă dispoziţiile prevăzute în articolul 255
aliniatul 2 sau după caz în articolul 306, va cuprinde şi menţiuni privind numele, data, anul,
locul naşterii, domiciliul, motivele aducerii silite şi la care persoană (ofiţer de urmărire penală,
procuror sau judecător) trebuie adusă.
8. În privinţa timpului nopţii (a se vedea articolul 6 punctul 49).
9. În privinţa cazurilor care nu suferă amînare (a se vedea articolul 6, punctul 6).
10. În cazurile prevăzute de aliniatul 5 al prezentului articol se amînă efectuarea acţiunii
preconizate sau în dependenţă de caz acţiunea procesuală se desfăşoară la locul aflării
persoanei respective.
11. Nu constituie aducere silită în sensul articolului comentat aducerea la organele de poliţie în
condiţiile articolului 166 aliniatul 1 punctele 1) şi 3), articolului 168, precum şi însoţirea
persoanei de către colaboratorii organelor de poliţie fiind citată pentru efectuarea acţiunilor
procesuale urgente (a se vedea comentariul articolului 236 aliniatul 2).
12. Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită este trimisă spre executare organului de
poliţie. Conducătorul organului de poliţie asigură executarea hotărîrii de aducere silită.
Persoana responsabilă cu executarea măsurii de aducere silită anunţă hotărîrea persoanei, care
urmează a fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Dacă persoana care
trebuie adusă silit invocă anumite motive întemeiate ce împiedică la moment prezentarea în faţa organelor
respective, colaboratorul poliţiei anexează la ordonanţă (încheierea) raportul cu documentele ce confirmă
imposibilitatea executării acestei măsuri, anunţînd imediat ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau
judecătorul.
13. Persoana menţionată în hotărîrea de aducere silită este însoţită de colaboratorii poliţiei pînă la
locul destinat. Aplicarea armei, cătuşelor sau legarea persoanei în legătură cu executarea
aducerii silite nu se admite (cu excepţia cazurilor cînd opune rezistenţă colaboratorului
poliţiei).
14. Persoana împuternicită cu executarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită trebuie să
respecte dispoziţiile articolului 29 al Constituţiei şi articolului 12 al prezentului Cod privind
inviolabilitatea domiciliului care prevede “că nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în
domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia” de cît în cazurile
prevăzute de lege. Astfel în cazul executării încheierii instanţei de judecată privind aducerea
silită, persoana împuternicită poate pătrunde în încăpere şi fără acordul persoanei.
În cazul executării ordonanţei ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului, de aducere silită,
pătrunderea în încăpere este posibilă cu acordul persoanei, iar în caz contrar cu autorizarea judecătorului
de instrucţie, în modul prevăzut de articolele 304, 305, 306.
15. Dacă prezentarea hotărîrii de aducere silită, iar în cazul prevăzut de mai sus şi a autorizaţiei
judecătorului de instrucţie, persoana, care trebuie adusă opune rezistenţă cerinţelor legale ale
colaboratorului poliţiei se întocmeşte proces verbal privind săvîrşirea contravenţiei
administrative prevăzute de articolul 174/5 al Codului cu privire la contravenţiile
administrative, indicîndu-se caracterul încălcării şi martorii oculari, iar persoana în cauză este
adusă la locul destinat, aplicîndu-se forţa fizică şi mijloacele speciale în conformitate cu
articolele 15 şi 16 ale legii cu privire la poliţie.
16. Pentru neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită colaboratorii poliţiei
responsabili de această activitate pot fi sancţionaţi cu amendă în conformitate cu articolul 201.

Articolul 200.Suspendarea provizorie din funcţie

Suspendarea provizorie din funcţie nu poate fi dispusă faţă de bănuit.
1. Necesitatea aplicării măsurii suspendării provizorii din funcţie este condiţionată de caracterul
infracţiunii (de exemplu: în cazul infracţiunilor săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere,
Capit.XV; infracţiunilor militare, capit.XVIII; infracţiunilor contra justiţiei, capit.XIV; Cod
penal), de circumstanţe care presupun posibilitatea împiedicării aflării adevărului (nimicirea
documentelor, influenţarea martorilor din rîndul subalternilor), precum şi de starea de
incompatibilitate a funcţiei deţinute, cu statutul de învinuit (inculpat). În cazul cînd funcţia
ocupată este incompatibilă prin lege specială cu statutul de învinuit sau chiar bănuit
suspendarea se dispune obligatoriu în modul prevăzut de legile speciale respective.

208
 2. În primul rînd măsura suspendării provizorii din funcţie se dispune în privinţa persoanelor cu
funcţie de răspundere şi altor funcţionari publici în sensul Legii serviciului public din
04.05.1995 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.61 din 02.11.1995), însă necesitatea
aplicării acestei măsuri este evidentă şi în cazul unor funcţionari publici care nu cad sub
incidenţa legii serviciului public / a se vedea articolul 3 al legii menţionate) precum şi în cazul
unor persoane care nu au statut de funcţionar public, dar care practică activităţi în interes
public (de exemplu: medicul, în cazul unor infracţiuni prevăzute de capitolul II al Codului
Penal; pedagogul în cazul infracţiunii săvîrşite împotriva unui elev sau împotriva minorilor).
Prin urmare sintagma “în interesul serviciului public” din aliniatul 1 al prezentului articol urmează
a fi interpretată în sens larg, depăşind semnificaţia acestei noţiuni prevăzută de Legea serviciului public.
3. Dacă persoana suspendată din funcţie este reabilitată în conformitate cu prevederile
prezentului Cod, timpul suspendării se va include în vechimea de muncă pe specialitate cu
respectarea salariului mediu lunar pentru durata întreruperii activităţii respective articolele 9,
12 ale Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor
de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti
din 25.02.1998 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51 din 04.06.1998), în caz
contrar sînt aplicabile dispoziţiile aliniatului 2 al prezentului articol.
4. Procedura examinării demersului de către judecătorul de instrucţie (a se vedea comentariul
articolului 305). În faza judecăţii, instanţa ce examinează cauza în fond dispune din oficiu
măsura suspendării provizorii din funcţie.
5. Pentru unele categorii de funcţionari publici procedura suspendării din funcţie este
reglementată de legi speciale:
a. Judecătorul este suspendat prin hotărîrea Consiliului Suprem al Magistraturii, care se prezintă
Preşedintelui Republicii Moldova sau după caz, Parlamentului, articolul 20 al Legii cu privire
la Consiliul Superior al Magistraturii din 19.07.1996 (Monitorul Oficial al Republicii
Molodva nr.64 din 03.10.1996);
b. Judecătorul Curţii Constituţionale prin hotărîrea Curţii Constituţionale de încuviinţare a
trimiterii în judecată la demersul Procurorului general, articolul 16 al Legii cu privire la
Curtea constituţională din 13.12.1994.
c. Privind alte persoane cu înalte funcţii de răspundere reieşind din procedura numirii lor în
funcţie de către parlament sau Preşedintele Republicii Moldova (Procurorul General, avocatul
parlamentar, membrii Guvernului, membrii Curţii de Conturi).
Prin urmare procurorul (în cazurile menţionate Procurorul General) va înainta demers privind
suspendarea provizorie din funcţie organelor respective, dar nu judecătorului de instrucţie.
6. Procedura aplicării amenzii judiciare persoanei responsabile din administraţia locului de lucru
al învinuitului (inculpatului) pentru neexecutarea încheierii de suspendare din funcţie (a se
vedea comentariul articolului 201).
7. Suspendarea provizorie din funcţie se dispune pentru o durată nedeterminată – pînă la
soluţionarea definitivă a cauzei. Scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,
achitarea sau încetarea procesului sînt cazuri de revocare obligatorie a suspendării din funcţie
la rămînerea definitivă a acestor hotărîri. În cazul cînd suspendarea din funcţie a fost dispusă
pentru motivul că persoana ar putea să împiedice aflarea adevărului, după administrarea
probelor suficiente, la cererea persoanei această măsură poate fi revocată înainte de
soluţionarea definitivă a cauzei.
8. Încheierea judecătorului de instrucţie privind suspendarea provizorie din funcţie sau, după caz
a refuzului privind aplicarea acestei măsuri poate fi atacată în condiţiile articolului 302 (a se
vedea comentariul acestui articol).
Încheierea instanţei de judecată privind suspendarea provizorie din funcţie poate fi atacată cu apel
sau după caz cu recurs numai odată cu sentinţa.

Articolul 201.Amenda judiciară

1. Numai pentru abaterile expres prevăzute de prezentul Cod poate fi aplicată amenda
judiciară de către instanţa de judecată atît participanţilor la proces cît şi altor persoane care au
obligaţii în legătură cu înfăptuirea procesului sau asistă la judecată. Amenda judiciară este o

209
 sancţiune procesuală penală care se deosebeşte de amenda contravenţională sau amenda penală
prin temeiul juridic şi procedura aplicării.
2. Conţinutul unei unităţi convenţionale este de 20 lei, potrivit articolului 64 aliniatul 2 Cod
penal.
3. Constituie abateri sancţionate cu amenda judiciară:
a. manifestarea lipsei de respect faţă de judecată prin tulburarea ordinii în şedinţa de judecată şi
alte acţiuni care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată (a se vedea comentariul
articolului 334 aliniatul 5);
b. tergiversarea nejustificată privind executarea hotărîrii de aducere silită sau neanunţarea despre
imposibilitatea executării acestei hotărîri de către colaboratorul poliţiei precum şi
nerepartizarea hotărîrii spre executare de către conducătorul organului de poliţie;
c. în cazul neprezentării nejustificate şi neinformării la timp de către apărător şi procuror cu
condiţia că au survenit cheltuieli suplimentare judiciare (a se vedea comentariul articolului
320 aliniatul 3 şi articolului 322 aliniatul). Neprezentarea nejustificată a martorului (art.90),
expertului (art.88), specialistului (art.87) şi a interpretului sau a traducătorului (art.85), părţi
vătămate (art.323 aliniatul 5) precum şi neinformarea la timp despre imposibilitatea
prezentării.
Neprezentarea părţii civile şi părţii civilmente responsabilă nu este temei pentru a aplica amenda
judiciară acestor participanţi.
d. tergiversarea efectuării expertizei de către expert sau a traducerii actelor procedurale de către
traducător în condiţiile articolului 15 aliniatul 4.
Noţiunea de “interpret” în punct 4 aliniatul 3 al prezentului articol este inutilă şi urmează a fi
exclusivă.
e. neîndeplinirea atribuţiilor prevăzute de articolul 149 de către conducătorul instituţiei de
expertiză;
f. neîndeplinirea obligaţiei de prezentare a documentelor în condiţiile articolului 157 aliniatul 3
precum şi a) obiectelor care se află la instituţii de stat, solicitate în aceleaşi condiţii (cu
excepţia cazurilor cînd se efectuează o percheziţie sau o ridicare de obiecte sau documente);
g. nerespectarea măsurilor pentru a preveni pierderea, determinarea, alterarea, substituirea sau
amestecul corpurilor delicte şi altor obiecte de către persoanele fizice sau conducătorii
persoanelor juridice;
h. neexecutarea hotărîrii de suspendare provizorie din funcţie de către administraţia locului de
lucru, articolul 200 aliniatul 4; neîndeplinirea de către asistentul procedural al obligaţiilor
prevăzute de articolul 82.
4. Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, persoana care efectuează urmărirea penală
întocmeşte un demers motivat, unde se va menţiona esenţa unei abateri prevăzută la aliniatul 3
al prezentului articol, anexînd materiale necesare ce confirmă această abatere.
Modul de examinare a demersului privind aplicarea amenzii judiciare de către judecătorul de
instrucţie potrivit articolului 305.
5. În dependenţă de circumstanţele abaterii şi motivele invocate de către persoana în privinţa
căreia se examinează chestiunea aplicării amenzii, judecătorul de instrucţie poate respinge
demersul şi decide prin încheiere refuzul aplicării acestei măsuri de constrîngere.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare este susceptibilă de a
fi atacată în condiţiile articolelor 302, 312, care se aplică corespunzător.
7. Hotărîrea privind aplicarea amenzii judiciare în cazul neîndeplinirii obligaţiilor procesuale
prevăzute de lege sau încălcarea ordinii în timpul judecăţii se dispune din oficiu de către
instanţa de judecată odată cu pronunţarea sentinţei sau la orice etapă a judecăţii prin încheiere
care este parte componentă a procesului-verbal al şedinţei de judecată (a se vedea articolul 336
aliniatul 3 punctul 9) şi articolul 342 aliniatul 3).
8. Dispoziţiile aliniatului 5 al prezentului articol sînt aplicabile şi în cazul şedinţei de judecată
desfăşurată de către judecătorul de instrucţie în condiţiile prezentului Cod.
9. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii poate fi atacată cu apel sau recurs
numai odată cu sentinţa în condiţiile articolelor 400-418 sau după caz a articolelor 437-450.

210
 10. În cazul cînd abaterea constituie o infracţiune, după aplicarea amenzii judiciare, instanţa de
judecată procedează conform articolului 335 pentru tragerea persoanei la răspundere penală
(de exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute de articolele 304, 305, 313, 320 Cod penal).
11. În cazul cînd abaterea constituie o contravenţie administrativă (de exemplu prevăzute de
articolele 200/7, 200/8 Codului cu privire la contravenţiile administrative) instanţa de judecată
aplică sancţiunea administrativă în corespundere cu articolul 209 Cod cu privire la
contravenţiile administrative, fără a aplica amenda judiciară potrivit prezentului articol.

Articolul 202.Măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului

şi garantarea executării pedepsei amenzii
1.Măsura procesuală de constrîngere asiguratorie se aplică în următoarele scopuri:
a. Pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
b. Pentru garantarea executării pedepsei amenzii;
c. Pentru garantarea executării confiscării speciale a bunurilor destinate săvîrşirii infracţiunii,
folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.
1. Nu poate fi aplicată măsura asiguratorie în alte scopuri (de exemplu pentru recuperarea
cheltuielilor judiciare prevăzute de articolul 227).
2. Privind prejudiciul cauzat de infracţiune (a se vedea comentariul articolului 219).
3. Pedeapsa amenzii “se are în vedere numai amenda penală” prevăzută de articolul 64 Cod
penal.
4. Privind sechestrarea bunurilor (a se vedea comentariul articolului 203 aliniatul 1).
5. Privind bunurile mobile şi imobile sînt aplicabile dispoziţiile articolului 288 al Codului civil
din 6 iunie 2002.
6. Privind bunurile care nu poate fi aplicat sechestrul (a se vedea articolul 204 aliniatul 3) şi 4).
7. Măsura asiguratorie pentru repararea prejudiciului cauzat se ia numai asupra bunurilor
bănuitului, învinuitului, inculpatului, iar în cazurile prevăzute de articolul 73 aliniatul 1 şi
asupra bunurilor persoanei civilmente responsabile (de exemplu a părinţilor, adoptatorilor) sau
curatorilor în cazul prevăzut de articolul 1407 Cod civil, a persoanelor fizice sau juridice în
cazul prevăzut de articolul 1410 Cod civil).
8. Potrivit aliniatului 3 al articolului comentat pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat se
aplică sechestrul asupra bunurilor în suma pretenţiilor înaintate iniţial de către partea civilă în
acţiunea civilă, conform articolului 221 aliniatul3.
9. Măsura asiguratorie pentru garantarea executării pedepsei amenzii se dispune numai în cazul
cînd pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede această pedeapsă. În acest caz sechestrul se va
aplica numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului în mărimea limitei maximale a
pedepsei amenzii prevăzută de Partea specială a Codului penal.
10. În cazurile prevăzute de articolul 21 aliniatele 2 şi 3 al Codului penal pentru garantarea
executării pedepsei amenzii se aplică măsura asiguratorie asupra bunurilor persoanei juridice.
11. Prin urmare cînd este înaintată acţiunea civilă în procesul penal şi pentru infracţiunea săvîrşită
legea prevede pedeapsa amenzii măsura asiguratorie se dispune în suma valorii acţiunii civile
şi cuantumul amenzii, fiind expres arătat aceste scopuri în ordonanţa sau încheierea de aplicare
a sechestrului bunurilor.

Articolul 203.Punerea sub sechestru

Punerea sub sechestru este o măsură procesuală de constrîngere reală care constă în limitarea
dreptului de proprietate sau a dreptului de folosinţă pentru o durată nedeterminată pînă la soluţionarea
definitivă şi executarea hotărîrii confiscării speciale.
Sechestrul constă din: 1) ridicarea bunurilor mobile; 2) interdicţia de a dispune sau folosi bunurile
mobile sau interdicţia de a înstrăina bunurile imobile; 3) interdicţia de a efectua orice operaţiuni pe contul
bancar; 4) interdicţia deţinătorului de valori mobiliarea de a înstrăina aceste valori.
1. Nu constituie sechestru în sensul articolului comentat ridicarea obiectelor – corpuri delicte în
rezultatul efectuării percheziţiei (art.125), cercetării la faţa locului (art.118) sau ridicării de
obiecte şi documente (art.126).
2. Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi efectuată concomitent cu efectuarea percheziţiei (a
se vedea articolul 205 aliniatul 4, şi articolul 301 aliniatul 2).
211
 3. Prin “valori materiale” se subînţelege bunurile corporale, adică care au o existenţă materială,
fiind perceptibile simţurilor omului (obiectele, animalele, banii, terenurile). În cadrul “valorilor
materiale” se include şi valorile mobiliare inclusiv şi cele nematerializate (valori mobiliare
nominative nematerializate) potrivit articolului 4 al Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare
din 18.11.1998 (Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.27.28 din 23.03.1999).
4. Nu poate fi aplicat sechestrul în sensul articolului comentat pentru asigurarea acţiunilor civile
asupra bunurilor incorporale: 1) denumirea de firmă; 2) emblema; 3) marca; 4) invenţia; 5)
dreptul de autor; 6) denumirea de origine şi indicaţie geografică.
5. Prin “conturi şi depozite bancare” se subînţelege conturi analitice deschise în bănci persoanelor
juridice: a) curent; b) de depozit; c) de credit; d) temporar şi e) “Loro” (numai pentru bănci),
precum şi persoanelor fizice: a) curent; b) de depozit; c) de credit, articolul 3 aliniatele 17 şi 18
al Regulamentului privind deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica
Moldova, aprobat prin hotărîrea Consiliului Băncii Naţionale a Moldovei nr.415 din
30.12.1999 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.8-9 din 20.01.2000).
6. Prin “înncetarea oricăror operaţiuni în privinţa conturilor şi depozitelor bancare” sechestrate se
are în vedere atît debitarea cît şi creditarea contului bancar. Însă din punct de vedere practic nu
există nici un raţionament să justifice interdicţia creditării contului bancar. Totodată nu poate fi
justificată uneori şi interdicţia oricăror operaţii de debitare a contului bancar care duce la
blocarea activităţii agentului economic. Astfel facem propunere de lege ferendă privind
modificarea acestei dispoziţii prin sintagma “încetarea parţială sau totală a operaţiunilor
privind conturile bancare în dependenţă de circumstanţele concrete ale cauzei”.
7. Punerea sub sechestru a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiune urmează a fi
aplicată chiar dacă făptuitorul poate fi liberat de pedeapsă penală sau liberat de răspundere
penală.
8. Bunuri destinate pentru săvîrşirea infracţiunii sînt obiectele pregătite pentru a fi folosite sub
orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni indiferent de faptul
au fost folosite sau nu.
9. Bunuri folosite la săvîrşirea infracţiunii sînt obiectele care au servit nemijlocit ca unelte la
săvîrşirea infracţiunii, sau au uşurat considerabil activitatea ilicită a infractorului. Aceste
menţiuni se referă la infracţiunile săvîrşite cu intenţie. Astfel în cazul infracţiunilor săvîrşite
din imprudenţă obiectele, mijloacele de transport nu vor fi supuse sechestrului.
10. Bunuri rezultate din infracţiune constituie orice avantaj economic obţinut în urma săvîrşirii
faptelor penale. Avantajul economic poate consta într-un bun de orice natură, corporal sau
încorporabil, mobil sau imobil, precum şi acte juridice sau documente care atestă un titlu sau
un drept asupra unui bun (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.40 din 27.12.1999
privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la
confiscarea averii, Culegere de hotărîri explicative, Chişinău 2002, p.284-285).
Urmează să fie puse sub sechestru bunurile care nu existau înainte de săvîrşirea infracţiunii, fiind
produse prin activitatea infracţională, bunurile care existau anterior săvîrşirii infracţiunii şi au fost însuşite
ilegal, bunurile care au căpătat o calitate sau o poziţie de fapt pe care nu ar fi putut să o dobîndească de cît
pe căi ilegale (bunurile aduse în ţară prin contrabandă) sumele de bani obţinute prin traficarea bunurilor
dobîndite pe cale criminală, bunurile primite pentru a fi determinat pe infractor să săvîrşească infracţiunea
sau ca răsplată pentru săvîrşirea acesteia, bunurile deţinute contrar dispoziţiilor legale.
11. Bunurile destinate sau folosite la săvîrşirea infracţiunii sînt supuse sechestrului numai dacă sînt
în proprietatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului.
12. Bunurile rezultate din infracţiune sînt supuse sechestrului indiferent de faptul dacă se află în
proprietatea învinuitului (inculpatului) sau în proprietatea altor persoane fizice sau juridice (a
se vedea comentariul articolului 204).
13. În cazul cînd banii, cadourile sau valoarea serviciilor primite nelegitim nu au fost găsite de
către organele de urmărire penală pentru a fi puse sub sechestru, se va pune sub sechestru
oricare bunuri ale învinuitulu (/inculpatului) pentru încasarea în beneficiul statului a sumei de
bani echivalentă, pornind de la valoarea acestora la momentul săvîrşirii infracţiunii.

Articolul 204.Bunurile care pot fi puse sub sechestru

212
 1. Pentru căutarea bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului organele de urmărire penală
pot efectua acţiuni procesuale precum şi acţiuni de investigaţie operativă, iar partea civilă
poate întreprinde măsuri de investigaţie particulară cu ajutorul detectivilor particulari potrivit
articolului 6 aliniatul 1 punct 1) al Legii privind activitatea particulară de detectiv şi de pază.
În unele cazuri prevăzute de lege (de exemplu privind infracţiunea prevăzută de art.243 Cod penal
– spălarea banilor) Banca comercială are obligaţia să anunţe organul de urmărire penală privind sumele de
bani (articolul 22 al Legii “privind instituţiile financiare” (M.O. nr.1 din 01.01.96.
2. Pot fi supuse sechestrului bunurile părţii civilmente responsabile (părinţii, tutorii) pentru fapta
săvîrşită de minor pînă la 14 ani chiar dacă făptuitorul nu este pasibil de răspundere penală sau
dacă la momentul desfăşurării procesului penal acesta a atins vîrsta majoratului şi are bunuri
suficiente pentru repararea prejudiciului, articolul 1406 aliniatul 3 Cod civil.
3. Pot fi supuse sechestrului bunurile părţii civilmente responsabile (părinţii, tutorii) pentru fapta
săvîrşită de minorul între 14 şi 18 ani dacă minorul nu are bunuri sau venituri suficiente pentru
repararea prejudiciului cauzat şi dacă la momentul desfăşurării procesului penal făptuitorul n-a
atins vîrsta majoratului, articolul 1407 Cod civil.
Dacă la momentul desfăşurării procesului penal minorul a atins vîrsta majoratului şi nu are bunuri
pentru repararea prejudiciului cauzat sechestrul poate fi aplicat asupra bunurilor familiei, dacă
proprietatea comună a familiei a fost dobîndită sau majorată pe cale criminală, potrivit aliniatului 2 al
prezentului articol.
4. Pot fi supuse sechestrului bunurile reprezentantului legal al persoanei în stare de
iresponsabilitate sau al persoanei care s- îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii pentru repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii conform articolului 1408
Cod civil.
5. Pot fi supuse sechestrului pentru repararea prejudiciului cauzat, bunurile părţii civilmente
responsabile – persoanei fizice sau juridice care posedă izvorul de pericol sporit în baza
dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau persoanei care şi-a asumat paza izvorului de
pericol sporit (vehicule, instalaţii, mecanisme, substanţe explozibile sau toxice) dacă izvorul
de pericol sporit a fost transmis legal unor terţi, care au săvrşit o faptă penală.
6. Sintagma “indiferent de natura bunurilor” se are în vedere atît bunurile după natura juridică
(bunuri mobile şi bunuri imobile) precum şi după modul de percepere (bunuri corporale şi
bunuri incorporale).
7. Sintagma “indiferent la cine se află acestea” se are în vede următoarele situaţii:
1) cînd bunurile mobile ale bănuitului, învinuitului, inculpatului sînt transmise cu scopul de a fi
tăinuite la alte persoane. În această situaţie urmează să fie sechestrate atît bunurile dobîndite
legal de către învinuit (inculpat) cît şi bunurile dobîndite ilicit şi tăinuite la alte persoane;
2) cînd bunurile mobile dobîndite pe cale criminală de către bănuit, învinuit sau inculpat au fost
înstrăinate în mod legal altor persoane. Astfel asupra bunurilor mobile (cu excepţia banilor,
titlurilor de valoare la purtător, bunurilor procurate la licitaţie dobînditorului de bună credinţă
poate fi aplicat sechestrul reieşind din dispoziţia articolului 331 aliniatul 2 Cod Civil, care
prevede ca “Dobînditorul” de bună credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra
bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit un alt mod din posesiunea
proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorului l-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă
nu se aplică în cazul dobîndirii banilor, a titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor
înstrăinate la licitaţie).
8. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede posibilitatea punerii sub sechestru a bunurilor
bănuitului, învinuitului sau inculpatului ce constituie cotă-parte în proprietatea comună a
soţilor pentru asigurarea acţiunii civile şi a executării pedepsei amenzii. Constituie cotă-parte
în proprietate comună a soţilor bunurile care au aparţinut învinuitului (inculpatului) înainte de
căsătorie, bunurile dobîndite de el în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin
moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, precum şi bunurile dobîndite în timpul căsătoriei,
unde este stabilit prin contract între soţi un alt regim juridic de cît proprietatea în devalmăşie,
articolele 371, 372 Cod civil.
Punerea sub sechestru a bunurilor care constituie proprietate comună în devălmăşie a soţilor este
posibil numai în scopul asigurării confiscării speciale.

213
 9. Proprietatea comună a familiei se are în vedere a soţilor, copiilor şi părinţilor care locuiesc
împreună.
10. Aliniatul 3 al prezentului articol precum şi Anexa nr.1 a Codului de procedură civilă din 26
decembrie 1964 (Veştile Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, 1964 nr.36) prevede
categorii de bunuri, care nu pot fi urmărite şi respectiv sechestrul nu poate fi aplicat asupra
bunurilor bănuitului (învinuitului) şi familiei lui de necesitate vitală:
a. unicul animal şi păsările de curte, de pe lîngă casă;
b. nutreţul necesar pentru hrana animalelor;
c. materialul semincier şi inventarul necesar pentru activitatea profesională;
d. mobila strict necesară şi obiectele de uz casnic;
e. îmbrăcămintea şi încălţămintea strict necesară şi albiturile de pat;
f. produsele alimentare necesare familiei şi toate lucrurile copiilor;
g. combustibilul necesar în scopuri casnice.
11. Aliniatul 4 al prezentului articol se referă la situaţia cînd bănuitul, învinuitul este fondator sau
membru a unei societăţi, cooperative, organizaţii necomerciale şi sechestrul poate fi aplicat în
condiţii speciale asupra cotei-părţi în proprietatea persoanei juridice. Astfel bunurile transmise
de către învinuit în capitalul social al organizaţiei devine proprietatea acesteia şi organizaţia
(asociaţia) nu răspunde pentru faptele personale ale fondatorilor aşa cum fondatorii nu răspund
cu proprietatea lor pentru obligaţiile acesteia potrivit Codului civil (art.145 alin.3,art.156
alin.3, art.171 alin.3, art.181 alin.5). prin urmare punerea sub sechestru a bunurilor asociaţiei,
întreprinderii, organizaţiei pentru fapta penală săvîrşită de către fondatorul acestora se admite
numai în următoarele cazuri şi condiţii:
a. pentru asigurarea confiscării speciale a acelei cote-părţi (părţi sociale, acţiunilor) dobîndite pe
cale criminală de către fondator;
b. pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat sau a executării pedepsei amenzii a cotei de
participare în cooperativă de către învinuit, dacă acesta nu are alte bunuri, articolul 177
aliniatul 7 Cod civil.
În ambele situaţii punerea sub sechestru a unei părţi din patrimoniul organizaţiilor,
întreprinderilor, instituţiilor trebuie să se evite cauzarea prejudiciului activităţii economice a acestora.
Astfel punerea sub sechestru în cazurile menţionate va consta în interdicţia de a înstrăina cota-parte a
fondatorului învinuit sau în ridicarea unor bunuri mobile.
12. Dispoziţiile aliniatului 4 nu se referă la situaţia prevăzută de articolul 21 aliniatele 2) şi 3) Cod
penal, privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. În cazurile prevăzute de
articolul 21 aliniatul 3 Cod penal sechestrul poate fi aplicat asupra întregii proprietăţi a
persoanei juridice.
13. La aplicarea sechestrului asupra bunurilor întreprinderilor, organizaţiilor sau persoanei fizice
cu statut de întreprinzător se va lua în consideraţie dispoziţiile articolului 176 aliniatul 1 al
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003 (Monitor Oficial al
Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003).

Articolul 205.Temeiurile de punere sub sechestru

Temeiuri pentru aplicarea sechestrului sînt următoarele condiţii care trebuie învinuite cumulativ:
a. Să fie începută urmărirea penală;
b. Să existe date rezonabile privind presupunerea că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte
persoane pot tăinui, deteriora, sau cheltui bunurile urmărite;
c. Să fie înaintată acţiunea civilă sau să existe unul din bunurile prevăzute de articolul 106
aliniatul 2 Cod penal sau pentru infracţiunea săvîrşită legea să prevadă pedeapsa amenzii.
1. În sintagma “nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru” s-a strecurat o inadvertenţă în loc
de “şi” trebuie de avut în vedere “sau”.
2. Pînă la înaintarea demersului privind aplicarea acestei măsuri de constrîngere la cerere, la
indicaţia procurorului sau din oficiu ofiţerul de urmărire penală potrivit articolului 57
aliniatul2 punctul 13) va constata prin ordonanţă dacă există bunuri care pot fi urmărite.
În lipsa acestor bunuri ofiţerul de urmărire penală va înştiinţa procurorul şi parte civilă.

214
 În cazul cînd sînt întrunite condiţiile arătate la aliniatul 1 al articolului comentat procurorul în faza
de urmărire penală va înainta judecătorului de instrucţie un demers însoţit de ordonanţa ofiţerului de
urmărire penală, care se examinează potrivit articolului 305 aliniatele 1-6.
În faza de judecată chestiunea aplicării sechestrului se examinează de către instanţa de judecată la
cererea părţii civile sau după caz, la cererea procurorului (pentru asigurarea executării pedepsei amenzii
sau confiscării speciale) potrivit articolului 346 sau articolului 364, în rezultatul căreia se adoptă o
încheiere conform articolului 342 aliniatul 2.
3. În ordonanţa organului de urmărire penală sau după caz, în încheierea instanţei de judecată se
va indica bunurile care urmează a fi puse sub sechestru, dacă acestea sînt stabilite prin acţiuni
de investigaţie operativă, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente atît pentru
asigurarea acţiunii civile cît şi pentru executarea pedepsei amenzii.
4. Pentru executarea hotărîrii de punere sub sechestru a bunurilor este necesar de pătruns în
domiciliu de către ofiţerul de urmărire penal sau în faza judecăţii de executorul judecătoresc,
limitîndu-se inviolabilitatea domiciliului în condiţiile articolului 29 al Constituţiei, unde
potrivit aliniatul 2 punctul a) este prevăzută derogarea “pentru executarea unui mandat de
arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti”. În cazul cînd există presupuneri rezonabile că între
timp bunurile care urmează a fi sechestrate pot fi tăinuite de judecată se dispune efectuarea
percheziţiei în scopul căutării bunurilor urmărite. În cazul cînd s-a autorizat de judecătorul de
instrucţie sau instanţa de judecată punerea bunurilor sub sechestru, iar acestea sînt tăinuite,
organul de urmărire penală efectuează căutarea bunurilor urmărite, fără autorizaţia privind
percheziţia încăperilor.
5. Executarea punerii sub sechestru a bunurilor poate fi efectuată în acelaşi timp cu percheziţia,
cu ridicarea de obiecte sau documente sau desinestătător.
6. Privind “delictul flagrant sau cazuri ce nu suferă amînarea” a se vedea articolul 6 punctele 6)
şi 10).
În cazul prevăzut de aliniatul 5 al articolului comentat organul de urmărire penală pune bunurile
sub sechestru respectînd dispoziţiile articolului 207.

Articolul 206.Determinarea valorii bunurilor ce urmează

a fi puse sub sechestru
Pentru determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru poate fi invitat un
specialist merceolog potrivit articolului 87 (a se vedea articolul 207 aliniatul 3).
1. Potrivit articolului 1414 Cod civil dacă dauna a fost cauzată în comun de mai multe persoane,
acestea poartă răspundere solidară. Prin urmare sechestrul poate fi aplicat asupra bunurilor
fiecărui învinuit (inculpat) în cote-părţi determinate de gradul de participare la săvîrşirea
infracţiunii de către fiecare participant, sau în cote egale, dacă este imposibil de a determina
cota despăgubirilor fiecărui participant. În cazul cînd învinuiţii nu dispund de bunuri,
sechestrul pentru asigurarea acţiunii civile poate fi aplicat numai asupra bunurilor unui
învinuit (inculpat), iar acesta va avea dreptul de regres faţă ceilalţi coinculpaţi potrivit
articolului 1415 aliniatul 1 Cod civil.

Articolul 207.Modul de executare a ordonanţei sau a hotărîrii

cu privire la punerea bunurilor sub sechestru
1. Executarea propriu-zisă a punerii sub sechestru a bunurilor urmează să se efectueze în
timpul zilei (de la 600-2200), cu excepţia cazurilor arătate la articolul 205 aliniatul 5.
2. Inventarierea bunurilor urmărite se face în prezenţa proprietarului sau posesorului, iar în lipsa
acestora în prezenţa unui membru major al familiei lui sau a reprezentantului autorităţii
executive a administraţiei publice locale.
3. În faza urmării penale punerea sub sechestru a bunurilor se execută de către ofiţerul de
urmărire penală, iar în faza judecării cauzei se efectuează de către executorul judecătoresc.
4. Înainte de începerea inventarierii bunurilor care urmează a fi puse sub sechestru ofiţerul de
urmărire penală sau executorul judecătoresc stabilesc identitatea şi competenţa specialistului-
merceolog, domiciliul precum şi în ce relaţii se află, el cu persoanele care participă la acţiunea
dată, îi explică drepturile şi obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau
eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile. Aceasta se consemnează în procesul verbal de punere
215
 sub sechestru a bunurilor sau după caz în lista de inventariere şi se certifică prin semnătura
specialistului, articolul 87 aliniatul 5.
5. Aliniatul 4 al prezentului articol acordă dreptul persoanei faţă de care se execută o hotărîre de
punere sub sechestru de a propune anumite bunuri pentru asigurarea reparării prejudiciului
cauzat sau executării pedepsei amenzii, dacă aceste bunuri prezintă valoare reală determinată
de specialist.
6. În cazul sechestrării conturilor sau depozitelor bancare a persoanelor fizice sau juridice
ordonanţă organului de urmărire penală autorizată de judecătorul de instrucţie sau încheierea
instanţei de judecată se trimite în instituţia financiară respectivă. În hotărîrea privind
sechestrarea conturilor bancare se va menţiona şi dispoziţia articolului 251 Cod penal.
Reieşind din faptul, că în cazul sechestrării conturilor bancare nu se întocmeşte proces verbal
potrivit aliniatului 5, o copie de pe hotărîre (ordonanţă sau încheiere) privind punerea sub sechestru a
conturilor bancare se va înmîna persoanei faţă de care s-a dispus această măsură.
7. În cazul sechestrării valorilor mobiliare ordonanţa sau încheierea se va prezenta la locul aflării
valorilor mobiliare materializate (depozitorului) sau la locul aflării registrului deţinătorilor de
valori mobiliare nematerializate (registratorului). Hotărîrea de punere sub sechestru a valorilor
mobiliare materializate sau nematerializate se execută prin blocarea în registrul valorilor
mobiliare a conturilor personale ale deţinătorilor, fapt care se menţionează în rubrica
respectivă din registru.
Cu ocazia sechestrării valorilor mobiliare se întocmeşte un proces-verbal sau o listă de
inventariere unde se menţionează:
a) cantitatea valorilor mobiliare, categoria şi seria;
b) valoarea nominală;
c) numărul înregistrării de stat (codul în litere şi cifre).
Copia procesului-verbal sau a listei de inventariere se înmînează contra semnătură depozitarului
sau registratorului, iar o copie deţinătorului de valori mobiliare.
8. Valoarea mobiliară la purtător se pune sub sechestru şi se ridică de la deţinător în condiţiile
arătate la aliniatul 5 al articolului comentat.
9. Potrivit aliniatului 6 al prezentului articol o copie a procesului verbal sau a listei de
inventariere trebuie înaintată sub semnătură proprietarului sau posesorului bunurilor urmărite,
traduse în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte, dacă cel din urmă nu cunoaşte limba
de procedură.

Articolul 208.Păstrarea bunurilor puse sub sechestru

În dependenţă de caracterul bunurilor sechestrate, păstrarea acestora poate fi înfăptuită de către
agenţii economici în baza contractului de păstrare încheiat de către organele care au sechestrat bunurile şi
persoane juridice.
1. Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat se remit în natură
inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare.
La transmiterea bunurilor inspectoratului fiscal de stat, bunurile sechestrate trebuie să fie însoţite
de următoarele documente:
1) ordonanţa sau încheierea (organului de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti) de predare
a bunurilor inspectoratului fiscal de stat;
2) procesul verbal de sechestru al bunurilor;
3) titlul executoriu;
4) rezultatele expertizei bunurilor predate;
5) contractul de păstrare a bunurilor predate împreună cu calculele de plată.
La transmiterea bunurilor sechestrate inspectoratul fiscal de stat întocmeşte cu proces verbal de
preluare a bunurilor la evidenţă într-un număr necesar de exemplare, aliniatele 6-12 din Regulamentul cu
privire la modul de evidenţă, evaluare şi vînzare a bunurilor confiscate, fără stăpîn, sechestrate uşor
alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu
drept de succesiune şi a comorilor. Aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.972 din 11.09.2001 (Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.112-113 din 18.09.2001).

Articolul 209.Contestarea punerii bunurilor sub sechestru

216
 Plîngerea se înaintează de către bănuit, învinuit, inculpat, iar recursul de către procuror în
conformitate cu articolul 302 şi se examinează în condiţiile articolelor 311 şi 312.
1. Aliniatul 2 al prezentului articol prevede situaţia cînd este aplicat sechestrul asupra bunurilor
altei persoane de cît cel bănuit, învinuit sau inculpat şi respectiv chestiunea legalităţii şi
temeiniciei acestei măsuri procesuale de constrîngere implică stabilirea modului de dobîndire a
dreptului de proprietate a acestei persoane asupra bunurilor sechestrate, litigiu care este de
competenţa instanţei judecătoreşti în ordinea procedurii civile. Astfel persoana faţă de care s-a
aplicat sechestrul asupra bunurilor poate înainta o cerere de anulare a măsurii sechestrului
(scoaterii bunurilor de sub sechestru) conform articolului 180 din Codul de procedură civilă, la
judecătorul sau instanţa de judecată care a ordonat aplicarea acestei măsuri.
2. Recursul procurorului împotriva încheierii de anulare a măsurii sechestrului bunurilor
suspendă executarea încheierii, articolul 181 aliniatul 3 al Codului de procedură civilă.

Articolul 210.Scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal

Scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi făcută de către organul de urmărire penală, procuror,
judecător de instrucţie sau instanţă de judecată din oficiu sau la cerere.
1. În orice caz de soluţionare a chestiunii scoaterii bunurilor de sub sechestru, urmează să fie
anunţată partea civilă pentru a decide înaintarea cererii de menţinere a bunurilor sub sechestru
pentru o durată de o lună de zile, termen suficient pentru a înainta o acţiune civilă potrivit
ordinii procedurii civile.
2. Ordonanţa sau încheierea privind scoaterea bunurilor de sub sechestru în condiţiile prezentului
articol nu sînt susceptibile de a fi atacate.

Titlul VI
MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII,
DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE

Capitolul I
PĂSTRAREA CONFIDENŢIALITĂŢII ÎN PROCESUL PENAL

Articolul 211.Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor

de urmărire penală
Dosarele penale şi materialele de urmărire penală examinate de instanţele judecătoreşti în prima
instanţă fac parte din fondul arhivistic de stat şi se păstrează provizoriu în arhivele instanţelor
judecătoreşti, art.5 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova din 22.01.1992 (Monitor nr.1
din 30.01.1992).
Pentru păstrarea provizorie a documentelor în arhivele instanţelor judecătoreşti este stabilit termen
limită – 15 ani, iar dosarele judiciare 75 de ani conform punctului 12 al Regulamentului Fondului
arhivistic de stat din 27.05.1992 aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.352 din
27.05.1992. după expirarea termenului-limită de păstrare provizorie se transmit spre păstrare permanentă
în arhivele de stat în dependenţă de valoarea istorică, ştiinţifică, culturală etc., a documentelor determină
în procesul expertizei lor, efectuate de serviciul de Stat de Arhivă. Modul de distrugere a documentelor ce
fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este stabilit de Organul de Stat pentru
supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova, art.27 alin.3 al Legii privind
Fondul Arhivistic al Republicii Moldova.
1. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală ale organelor procuraturii şi organelor de
urmărire penală se păstrează în arhivele şi depozitele speciale de stat. Astfel la Ministerul
Afacerilor Interne şi Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova se creează
depozite speciale de stat, art.22 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova.
Documentele acestor organe de urmărire penală se păstrează permanent în depozitele speciale
de stat.
Documentele organelor procuraturii şi celorlalte organe de urmărire penală (cu excepţia MAI şi
SIS) se păstrează provizoriu în arhivele departamentale ale acestor organe. Termen-limită pentru păstrarea
documentelor în arhivele acestor organe este de 15 ani, care poate fi prelungit de serviciul de Stat de

217
Arhivă în temeiul demersului organizaţiilor interesate, punctul 12 al Regulamentului Fondului arhivistic
de stat.
2. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat şi au menţiunea
“De importanţă deosebită” şi “Strict secret” sînt supuse restricţiilor de utilizare pentru o
perioadă de pînă la 25 de ani, iar cele cu menţiunea “Secret” - de pînă la 10 ani de la data
apariţiei lor, art.34 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova.
3. Arhivele de stat, depozitele speciale de stat, arhivele departamentale, care păstrează
documentele ce fac parte din Fondul arhivistic, în scopul organizării utilizării documentelor de
arhivă pun la dispoziţia cetăţenilor Republicii Moldova, persoanelor juridice documentele
Fondului sau copiile lor pentru investigaţii ştiinţifice şi eliberează certificate de arhivă şi copii
ale documentelor în modul stabilit de Serviciul de Stat de arhivă, punctul 16 al
Regulamentului Fondului arhivistic de stat.

Articolul 212.Confidenţialitatea urmăririi penale

Informaţia ce ţine de activitatea operativă şi de urmărire penală a organelor respective constituie
informaţia oficială cu accesibilitate limitată şi se dă publicităţii în măsura în care nu prejudiciază
urmărirea penală sau securitatea fizică a persoanelor participante la proces, articolul 7 punctul d) al Legii
privind accesul la informaţie.
1. Sintagma “să nu fie afectate interesele altor persoane” din aliniatul comentat presupune acces
limitat la informaţiile cu caracter personal, a căror divulgare este considerată drept o imixtiune
în viaţa privată a persoanei.
2. Sintagma “alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală” sînt persoanele
atrase în calitate de asistent procedural conform articolului 82, reprezentantul autorităţii
executive a administraţiei publice locale conform articolului 127, colaboratorii organelor de
poliţie ce asigură paza încăperilor unde se efectuează o percheziţie.
3. Interdicţia de a nu divulga datele urmăririi penale se impune persoanelor arătate la aliniatul 2
al prezentului articol pentru o durată nedeterminată – pînă la terminarea urmăririi penale.
4. Constituie infracţiune prevăzută de articolul 315 aliniatul 1 Cod penal fapta persoanelor
preîntîmpinate conform aliniatului 2 al prezentului articol care constă în divulgare datelor
urmăririi penale fără permisiunea ofiţerului de urmărire penală sau procurorului, înainte de
terminarea urmăririi penale, indiferent de consecinţele survenite în cauza dată.
5. Aliniatul 3 al prezentului articol prevede obligaţia profesională a ofiţerului de urmărire penală,
conducătorului organului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de instrucţie să nu
divulge datele urmăririi penale. În cazul divulgării datelor urmării penale, care a dus la
survenirea consecinţelor prevăzute de lege se prevede răspunderea penală potrivit articolului
315 aliniatul 2 al Codului Penal. În cazul de divulgare a datelor urmăririi penale, dar care nu a
avut loc survenirea consecinţelor prevăzute de lege, persoanele menţionate în aliniatul
comentat pot fi trase la răspundere disciplinară.

Articolul 213.Apărarea secretului de stat în procesul penal

1. Potrivit articolului 5 al Legii cu privire la secretul de stat din 17.05.1994 (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.2 din 25.08.1994).
La secret de stat pot fi atribuite următoarele informaţii:
1) din domeniul militar privind:
a. conţinutul planurilor strategice şi operative de asigurare a securităţii Republicii Moldova;
b. direcţiile de dezvoltare şi elaborare de noi armamente şi tehnică militară, tipurile, rezervele şi
locul de păstrare al acestora;
c. caracteristica tactico-tehnică şi posibilităţile de aplicare în luptă a modelelor de armament şi
de tehnică militară, proprietăţile, recepturile sau tehnologiile producerii unor substanţe
explozive cu destinaţie de luptă;
d. dislocarea, destinaţia, gradul de apărare al obiectelor cu regim special şi de importanţă
deosebită, proiectarea şi construirea lor;
e. dislocarea, structura organizatorică, dotarea cu armament şi efectivul Forţelor armate;
2) din domeniul economiei, ştiinţei şi tehnicii privind:

218
 a. conţinutul planurilor de pregătire a Republicii Moldova pentru eventualele acţiuni militare,
potenţialul de mobilizare al industriei pentru producerea armamentului şi tehnicii militare,
volumul livrărilor şi rezervele de materie primă şi materiale strategice, amplasarea şi volumul
rezervelor materiale de stat;
b. volumul şi planurile de producere (în expresia valorică sau naturală) a armamentului, tehnicii
militare şi a altei producţii de apărare, capacităţile existente de producere a acestora şi sporirea
lor, legăturile de cooperare ale întreprinderilor, autorii sau producătorii armamentului, tehnicii
militare şi a altei producţii de apărare;
c. cercetările ştiinţifice, lucrările experimentale de construcţie şi de proiectare, tehnologiile de
mare importanţă pentru apărarea sau economia ţării care determină asigurarea securităţii ei;
d. forţele şi mijloacele apărării civile, dislocarea, destinaţia şi gradul de apărare al obiectelor
gestiunii administrative, asigurarea securităţii populaţiei.
3) din domeniul politicii externe şi economiei privind: activitatea de politică externă, relaţiile
economice externe (comerciale, creditare şi valutare) ale Republicii Moldova, a căror
răspîndire înainte de vreme poate pune în pericol interesele ţării;
4) din domeniul activităţii de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de investigaţii
privind:
a. forţele, mijloacele, sursele, metodele, planurile şi rezultatele activităţii de recunoaştere, de
contrainformaţii şi operative de investigaţii, precum şi datele despre finanţarea acestei
activităţi, care dezvăluie informaţiile enumerate;
b. persoanele care colaborează sau au colaborat confidenţial cu organele care desfăşoară
activitate de recunoaştere, de contrainformaţii şi operativă de investigaţii;
c. sistemul de comunicaţie guvernamentală şi alte tipuri de legătură specială, cifrurile de stat,
metodele şi mijloacele de analiză a lor;
d. metodele şi mijloacele de protecţie a informaţiei secrete;
e. programele de stat şi acţiunile în domeniul apărării secretului de stat.
2. Declaraţia de nedivulgare a datelor ce constituie secret de stat se ia pe un termen determinat de
gradul de secretizare. Astfel potrivit articolului II al Legii privind secretul de stat, pentru
informaţiile cu menţiunea “de importanţă deosebită” şi “strict secret” este stabilit un termen de
secretizare de pînă la 25 de ani, pentru informaţiile cu menţiunea “secret” – de pînă la 10 ani.

Articolul 214.Păstrarea secretului comercial şi

a altui secret ocrotit prin lege
1. Potrivit articolului 1 al Legii cu privire la secretul comercial din 06.07.1994 (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.13 din 10.11.1994 prin secret comercial se înţeleg
informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin de producţie, tehnologie, administrare, de
activitatea financiară şi de altă activitate a agentului economic divulgare (transmitere,
scurgere) poate să aducă atingerea intereselor lui.
2. Prin “alt secret ocrotit prin lege” se subînţelege informaţiile ce reflectă rezultatele finale sau
intermediare ale unor investigaţii ştiinţifice şi tehnice a căror divulgare privează autorii
investigaţiilor de prioritatea de publicare sau influenţează negativ exercitarea altor drepturi
protejate prin lege, articolul 7 punctul e) al Legii privind accesul de informaţie.

Capitolul II
MĂSURI DE PROTECŢIE

Articolul 215.Obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a lua măsuri

pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a altor persoane
1. (Potrivit Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane
care acordă ajutor în procesul penal, din 28.01.1998 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.26-27 din 26.03.1998) sînt reglementate condiţiile aplicării măsurilor de protecţie de stat şi
anume:

Articolul 1. Asigurarea protecţiei de stat

219
 (1) Protecţia de stat a persoanelor care au participat la depistarea /prevenirea, curmarea, cercetarea
si descoperirea crimelor, la examinarea judiciara a dosarelor penale se asigura prin înfăptuirea de
către organele de stat abilitate a masurilor juridice, organizatorice, tehnice si de alta natura, menite sa
apere viata, sănătatea, averea, precum si alte drepturi si interese legitime ale persoanelor menţionate si
ale membrilor familiilor acestora ori ale rudelor lor apropiate, împotriva acţiunilor si atentatelor ilegale.
Articolul 2. Persoanele pasibile de protecţie de stat
(1) De protecţia de stat, in conformitate cu prezenta lege, beneficiază:
a) persoanele care au declarat organelor de drept despre crimele comise, au participat la depistarea,
prevenirea, curmarea, cercetarea si descoperirea acestora;
b) martorii;
c) pârtile vătămate si reprezentanţii lor legali in procesele penale;
d) persoanele bănuite, învinuite, inculpaţii si reprezentanţii lor legali in procesele penale, persoanele
condamnate;
e) rudele apropiate ale persoanelor enumerate la lit.a), b), c) si d) (soţul/soţia, părinţii si copiii,
înfietorii si înfiaţii, fraţii si surorile drepte, bunicii si nepoţii), iar in cazuri excepţionale si alte persoane,
prin intermediul cărora se fac presiuni asupra persoanelor enumerate.
(2) Persoanele enumerate la alin.(1) vor fi numite in continuare persoane protejate.
Articolul 3. Organele care asigura protecţia de stat
(1) Protecţia de stat a persoanelor protejate o asigura organele:
a) care decid aplicarea masurilor de protecţie de stat;
b) care efectuează masurile de protecţie de stat.
(2) Decizia privind aplicarea fata de persoanele protejate a masurilor de protecţie de stat atribuite
la masurile ordinare se ia de către şeful organului in a cărui procedura se afla declaraţia
(informaţia) despre crima sau dosarul penal.

[Alin.2 art.3 in redacţia Legii nr.126-XV din 03.05.2001]

(3) Decizia privind aplicarea masurilor de protecţie de stat atribuite la masurile extraordinare se ia
de către şefii organelor in a căror componenta exista subdiviziuni operative speciale care înfăptuiesc
protecţia de stat a persoanelor protejate in temeiul unei ordonanţe (încheieri) motivate, emise de
judecătorul, procurorul sau ofiţerul de urmărire penala, in a cărui procedura se afla declaraţia
(informaţia) despre crima sau dosarul penal, iar după ce sentinţa devine definitiva - si de către
organul corespunzător de la locul unde persoana protejata îşi ispăşeşte pedeapsa. Ordonanţa
(încheierea) trebuie sa conţină date despre perspectiva depistării, prevenirii, curmării, cercetării si
descoperirii crimei, precum si a examinării judiciare a dosarului penal din punctul de vedere al
persoanei protejate.

{New}[Alin. (3) modif. prin Legea N 206-XV din 29.05.2003]

[Alin.3 art.3 introdus prin Legea nr.126-XV din 03.05.2001]

(4) Efectuarea masurilor de protecţie de stat privind persoanele protejate se pune in

sarcina organelor afacerilor interne, Serviciului de Informaţii si Securitate al Republicii Moldova,
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si Corupţiei pentru dosarele aflate in procedura
acestora sau atribuite in competenta lor, precum si in sarcina altor organe de stat cărora li se
poate atribui, in conformitate cu legislaţia in vigoare, efectuarea unor asemenea masuri. In
componenta organelor nominalizate, prin hotărîre a Guvernului, se creează subdiviziuni speciale.

[Alin. 4 complet. prin Legea N 1146-XV din 20.06.2002]

[Alin. 4 modif. prin Legea N 543-XV din 12.10.2001]

(5) Masurile de protecţie de stat privind persoanele protejate potrivit dosarelor aflate in procedura
instanţelor judecătoreşti sau a procuraturii se efectuează in temeiul deciziei judecătorului sau a
procurorului de către organele afacerilor interne, organele teritoriale ale Serviciului de Informaţii si
Securitate al Republicii Moldova sau ale Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si
Corupţiei de la locul aflării persoanelor protejate.
220
[Alin. 5 modif. prin Legea N 1146-XV din 20.06.2002]
[Alin. 5 modif. prin Legea N 543-XV din 12.10.2001]

(6) Masurile de protecţie de stat privind militarii si rudele lor apropiate se efectuează, de asemenea, si
de către comandamentul unitarii militare respective, iar in ce priveşte persoanele aflate in stare de arest
sau in locuri de detenţie - si de către organele instituţiilor respective.

Articolul 4. Supravegherea exercitata de procuror asupra executării legii in procesul efectuării

masurilor de protecţie de stat
Supravegherea executării legii in procesul efectuării masurilor de protecţie de stat este exercitata de
către Procurorul General si procurorii subordonaţi acestuia.

Articolul 5. Motivele si temeiurile aplicării masurilor de protecţie de stat

(1) Drept motiv pentru aplicarea masurilor de protecţie de stat privind persoana protejata serveşte
declaraţia acestei persoane si primirea de către organul ce asigura protecţia de stat a informaţiei
operative sau a altor date despre ameninţarea securităţii persoanei respective.
(2) Drept temei pentru aplicarea masurilor de protecţie de stat privind persoana protejata serveşte
stabilirea datelor despre existenta reala a ameninţării cu moartea, a aplicării violentei, a nimicirii sau
deteriorării averii ori alte acţiuni nelegitime in legătura cu acordarea de ajutor de către persoana
respectiva in procesul penal.

Articolul 6. Modul de aplicare a masurilor de protecţie de stat

(1) Ofiţerul de urmărire penala, procurorul sau judecătorul, primind declaraţia (informaţia) despre
ameninţarea securităţii persoanei protejate, este obligat sa verifice aceasta declaraţie (informaţie) si, in
termen de 3 zile, iar in cazurile ce nu permit tărăgănarea, de îndată, sa ia decizia despre aplicarea
sau refuzul de aplicare a masurilor de protecţie de stat privind persoana respectiva. Asupra deciziei
luate se emite o ordonanţa (încheiere) motivata, care este executorie pentru organele ce efectuează
masurile de protecţie. Ordonanţa (încheierea) respectiva poate fi atacata in instanţa superioara, la
procuror sau in instanţa judecătoreasca.

{New}[Alin. (1) modif. prin Legea N 206-XV din 29.05.2003]

(2) Organul in a cărui sarcina a fost pusa efectuarea masurilor de protecţie de stat stabileşte
masurile necesare si modalităţile de realizare ale acestora in funcţie de circumstanţele concrete.
(3) In cazul in care declaraţia (informaţia) conţine date despre comiterea crimei, ofiţerul de urmărire
penala sau procurorul ia decizia despre intentarea sau refuzul de a intenta un dosar penal ori despre
înaintarea declaraţiei (informaţiei) la organul de drept competent, despre care fapt se comunica
petiţionarului.
Articolul 7. Anularea masurilor de protecţie de stat Masurile de protecţie de stat se anulează prin
ordonanţa organului care înfăptuieşte protecţia in cazul cind temeiurile aplicării lor dispar sau in
cazul încălcării de către persoana protejata a condiţiilor de efectuare a acestor masuri.

Articolul 8. Masurile de protecţie de stat

(1) In funcţie de circumstanţele concrete, pentru asigurarea securităţii persoanelor protejate, pot fi
aplicate următoarele masuri de protecţie de stat:
1) ordinare:
a) paza personala, paza locuinţei si averii;
b) eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuala, de legătura si de informare privind
pericolul;
c) plasarea temporara in locuri lipsite de pericol;
d) tăinuirea datelor despre persoana protejata;
2) extraordinare:
a) schimbarea locului de munca (serviciu) sau studii;
221
 b) strămutarea in alt loc de trai, cu atribuire obligatorie a locuinţei (casa, apartament);
c) schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui,
prenumelui si patronimicului; schimbarea exteriorului;
d) examinarea cauzei in şedinţa judiciara închisa.
[ (2) In scopul asigurării masurilor de protecţie de stat, se pot efectua si masuri operative de
investigaţie in modul stabilit de Legea privind activitatea operativa de investigaţii.
(3) Masurile prevăzute la alin.(1) pot fi aplicate numai cu consimţământul persoanei protejate
si fără a-i leza drepturile, libertăţile si demnitatea personala.
Articolul 9. Paza personala, paza locuinţei si averii
(1) In caz de necesitate, organele abilitate asigura paza personala, paza locuinţei si averii persoanei
protejate.
(2) Cu acordul persoanei protejate, locuinţa si averea ei pot fi echipate cu instalaţii de semnalizare de
paza, pot fi schimbate numerele ei de telefon, numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport pe
care le foloseşte.
Articolul 10. Eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuala, de legătura si de informare privind
pericolul
(1) In cazul unui pericol real pentru viata si sănătatea persoanei protejate, organul care asigura
masurile de securitate poate sa elibereze persoanei respective mijloace speciale de apărare individuala,
de legătura si de informare privind pericolul.
(2) Modul de eliberare a mijloacelor speciale de apărare individuala, de legătura si de informare
privind pericolul se stabileşte de către organul care asigura masurile de securitate.
Articolul 11. Plasarea temporara in locuri lipsite de pericol In caz de necesitate, la cererea sau cu
acordul persoanelor protejate care au atins vîrsta majoratului, iar minorii - cu acordul părinţilor sau
al altor reprezentanţi legali ai lor, acestea pot fi plasate temporar in locuri lipsite de pericol, transferate
temporar sau permanent la un alt loc de munca (serviciu) sau de studii, strămutate temporar sau
permanent la alt domiciliu.
Articolul 12. Nedivulgarea datelor despre persoana protejata
Nedivulgarea datelor despre persoana protejata se asigura prin:
a) schimbarea acestor date in declaraţia (informaţia) despre crima, in materialele dosarului penal.
Datele despre persoana protejata se păstrează separat, in modul stabilit de legislaţia in vigoare;
b) prezentarea pentru identificare a persoanei care urmează sa fie recunoscuta fără observarea vizuala
a celui ce o identifica, efectuarea in aceleaşi condiţii a confruntării;
c) interogarea parţii vătămate, a martorului in condiţii care ar asigura securitatea si anonimatul
acestora;
d) scutirea persoanei protejate de prezenta in şedinţa judiciara daca in alt mod nu i se poate asigura
securitatea si daca lipsa ei nu se răsfrânge asupra cercetării, sub toate aspectele, complete si obiective
a circumstanţelor cauzei. In acest caz, judecătorul da citire depoziţiilor date de persoana protejata in
procesul urmăririi penale si/sau reproduce înregistrarea sonora sau video anexata la dosar.
Articolul 13. Schimbarea actelor de identitate. Schimbarea exteriorului
(1) In cazuri excepţionale se poate efectua schimbarea actelor de identitate prin schimbarea
numelui, prenumelui, patronimicului si a altor date despre persoana protejata, precum si schimbarea
exteriorului acesteia.
(2) Evidenta masurilor prevăzute la alin.(1) se tine separat in subdiviziunea speciala a Ministerului
Afacerilor Interne in conformitate cu legislaţia in vigoare.
Articolul 14. Examinarea cauzei in şedinţa judiciara închisa Se permite examinarea cauzei in şedinţa
judiciara închisa, in conformitate cu prevederile legislaţiei in vigoare, in baza unei încheieri
motivate a judecătorului, in cazurile când aceasta o cer interesele persoanei protejate.
Articolul 15. Asigurarea protecţiei de stat a persoanei protejate aflate in stare de arest sau in locuri de
detenţie Protecţia de stat a persoanei protejate aflate in stare de arest sau in locuri de detenţie se asigura
prin masurile enumerate la art.8 alin.(1) punctul 1) lit. a), b) si d) si la punctul 2) lit.c).
Suplimentar mai pot fi aplicate următoarele masuri:
a) strămutarea dintr-un loc de tinere sub arest sau de detenţie in altul;
b) schimbarea măsurii preventive, in modul stabilit de legislaţia in vigoare.

[Art.15 modificat prin Legea nr.126-XV din 03.05.2001]

222
Capitolul III
MĂSURI DE ÎNLĂTURARE A CONDIŢIILOR CE AU
CONTRIBUIT LA SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNILOR ŞI
ALTOR ÎNCĂLCĂRI ALE LEGISLAŢIEI

Articolul 216.Stabilirea cauzelor şi condiţiilor,

care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii
Reieşind din dispoziţiile articolului 96 aliniatul 2 concomitent cu circumstanţele care urmează a fi
dovedite în procesul penal ofiţerul de urmărire penală şi procurorul au obligaţia să stabilească cauzele şi
condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii pentru a preveni săvîrşirea de noi infracţiuni sau alte
fapte ilegale.
1. Cauzele care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sînt circumstanţe care au format intenţia
infracţională precum şi cele care au fost imboldul comportamentului infracţional.
2. Condiţii care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sînt circumstanţele care au favorizat
realizarea intenţiei infracţionale.
3. Stabilirea cauzelor şi condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii urmează a fi
stabilite în primul rînd în faza urmăririi penale în rezultatul efectuării acţiunilor procesuale
penale precum şi celor de investigaţie operativă. Dacă acestea nu au fost stabilite sau nu s-a
reacţionat în modul stabilit de articolul 217, procurorul va întreprinde măsurile necesare în
faza judecării cauzei.

Articolul 217.Sesizarea făcută de organul de urmărire penală

în cauza penală
1. În sesizare ofiţerul de urmărire penală sau procurorul vor menţiona cauzele şi condiţiile
care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi măsurile concrete după caz, care urmează a fi
luate de către persoanele cu funcţii de răspundere a fi instituţiilor şi organizaţiilor. Totodată
ofiţerul de urmărire penală sau procurorul nu sînt în drept să dea indicaţii privind activitatea
administrativ-economică sau organizaţional-dispozitivă a organelor sesizate. Măsurile care
urmează a fi luate pentru lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea
infracţiunii pot fi administrative, economice, disciplinare, legislative.
2. Sesizarea privind lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii se
va face atît cu ocazia terminării urmăririi penale precum şi în cazul încetării urmăririi penale.
3. În legătură cu o cauză unică pot fi sesizate mai multe instituţii şi organizaţii pentru a fi luate
măsuri complexe de lichidare a cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea
infracţiunii.
4. La întocmirea sesizării ofiţerul de urmărire penală va face trimitere la articolele 216, 217 ale
prezentului Cod, iar procurorul şi la articolul 7 al legii cu privire la Procuratură.
5. Dacă sesizarea se examinează de un organ colegial, acesta va comunica procurorului timpul şi
locul convocării şedinţei pentru a participa la ea, articolul 7 aliniatul 2 al Legii cu privire la
Procuratură.
6. Dacă sînt constatate cazuri de încălcare a legislaţiei sau a drepturilor şi libertăţilor omului care
constituie infracţiuni, ofiţerul de urmărire penală va proceda în conformitate cu dispoziţiile
articolului 274 privind începerea urmăririi penale, iar procurorul va porni procesul penal prin
ordonanţă conform articolului 8 al Legii cu privire la Procuratură. În cazul constatării altor
încălcări procurorul va intenta prin ordonanţă proceduri privind tragerea la răspundere
administrativă sau disciplinară, iar prin intermediul acţiunii civile şi la răspundere materială
sau civilă, art.8, 9 ale Legii cu privire la Procuratură.
7. În cazul depistării încălcărilor de legislaţie sau a drepturilor omului procurorul poate sesiza
organele de stat competent şi pentru luarea altor măsuri de cît cele de tragere la răspundere
juridică a persoanelor vinovate. Procurorul poate ataca cu recurs actul ilegal emis de către un
organ sau o persoană cu funcţii de răspundere în conformitate cu articolul 6 al Legii cu privire
la Procuratură.
8. În sesizare ofiţerul de urmărire penală sau procurorul vor menţiona termenul de o lună de zile
din momentul primirii sesizării de către instituţie sau organizaţie – termen pentru examinarea
223
 şi luarea măsurilor necesare. În sesizare se va indica şi dispoziţia articolului 174/9 al Codului
cu privire la contravenţiile administrative pentru neluarea măsurilor corespunzătoare sau
înştiinţarea cu întîrziere a procurorului.
9. La materialele cauzei penale se vor anexa copia sesizării făcute de către ofiţerul de urmărire
penală sau procuror precum şi comunicarea scrisă a organului sesizat.

Articolul 218.Încheierea interlocutorie a instanţei de judecată

Încheiere interlocutorie privind constatarea unor încălcări a legalităţii şi a drepturilor omului poate
fi emisă de către judecătorul de instrucţie în cazul exercitării atribuţiilor prevăzute de prezentul Cod, de
către instanţele de judecată la examinarea cauzei în prima instanţă, în apel, în recurs, în revizuire precum
şi la examinarea recursului în anulare.
1. Obiectul încheierii interlocutorii poate fi: a) acţiunile ilegale ale unor persoane care au
contribuit la săvîrşirea infracţiunii; b) acţiuni ilegale comise de organele de urmărire penală şi
procuror în cursul urmăririi penale; c) acţiuni ilegale ale unor cetăţeni sau persoane cu funcţii
de răspundere; d) acţiuni ilegale comise de către participanţi la proces în timpul judecării
cauzei; e) acte ilegale emise de către ministere, departamente şi alte autorităţi publice centrale
şi locale (cu excepţia celor care se supun controlului constituţionalităţii potrivit legii).
2. În încheierea interlocutorie instanţa de judecată va menţiona conţinutul faptelor prin care se
încalcă legalitatea, drepturile şi libertăţile omului precum şi dispoziţia legii concrete care este
încălcată. Totodată se va menţiona şi necesitatea lichidării acestor încălcări sau luare măsurilor
corespunzătoare legii, fără a face recomandări în domeniul activităţii economico-financiare sau
de producere.
În încheiere se va menţiona termenul de o lună de zile din momentul primirii încheierii de către
factorul de decizie – termen admis pentru examinarea acesteia şi informarea instanţei privind măsurile
luate. În încheierea interlocutorie se va menţiona şi dispoziţiile articolului 200/10 al Codului cu privire la
contravenţiile administrative pentru neexaminarea sau neluarea de măsuri în legătură cu încheierea dată.
3. O copie a încheierii interlocutorii se va trimite obligatoriu şi procurorului pentru luarea
măsurilor prevăzute de lege fie pentru intentarea unui proces penal, a unei proceduri
administrative sau disciplinare, fie pentru atacarea actelor ilegale în procedură de contencios
administrativ în condiţiile legii.
4. Încheierea interlocutorie este un act de justiţie şi trebuie anunţată public în şedinţa de judecată
odată cu sentinţa sau decizia.
5. Încheierea interlocutorie se anexează la materialele cauzei, iar despre adoptarea acestei hotărîri
se va menţiona în procesul verbal al şedinţei de judecată.
6. Încheierea interlocutorie nu este susceptibilă de a fi atacată separat prin căi de atac.

Articolul 219
Acţiunea civilă în procesul penal
1. Dreptul celui vătămat de a cere repararea prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune în
cadrul unui proces penal se realizează prin intermediul acţiunii civile în cadrul procesului penal.
2. Acţiunea civilă în procesul penal se supune regulilor răspunderii civile delictuale. Totuşi, acţiunea
civilă în procesul penal prezintă unele particularităţi care o fac distinctă chiar faţă de acţiunea
civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În procesul penal, acţiunea civilă dispune de
anumite particularităţi şi anume:
 Acţiunea civilă se deduce dintr-o infracţiune, numai în cazul declanşării unui proces penal poate fi
înaintată acţiunea civilă, iar soluţionată poate fi doar în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
într-o cauză penală.
 Acţiunea este exercitată în faţa organelor care aplică normele procesual-penale.
 În unele situaţii, acţiunea poate fi exercitată din oficiu. Articolul 221, alin.4 prevede dreptul
procurorului de a înainta acţiunea, sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana
fizică sau juridică cu drept de înaintare a acesteia, nu are posibilitatea de a-şi proteja interesele.
Procurorul poate înainta acţiunea civilă privitor la prejudiciul moral, numai la cererea părţii
vătămate, care nu are posibilitatea de a-şi proteja interesele.
224
 Acţiunea civilă are un caracter accesoriu faţă de latura penală a cauzei, ceea ce înseamnă că
soluţionarea acţiunii civile este într-o dependenţă directă de soluţionarea acţiunii penale.

3. Pornind de la faptul că, în procesul penal ca şi în cel civil se menţine principiul disponibilităţii de
exercitare a acţiunii civile, spre deosebire de acţiunea civilă exercitată în procesul civil, cea exercitată în
penal dispune de anumite condiţii de exercitare, care sunt:
a) Infracţiunea trebuie să fi produs un prejudiciu. Pornind de la faptul că nu orice infracţiune
generează şi un prejudiciu, nu în orice proces penal se poate exercita acţiune civilă. Dreptul de a pretinde
la repararea pagubei depinde exclusiv de existenţa prejudiciului, fiind indiferent dacă acesta rezultă din
lezarea unui drept subiectiv, sau a unui interes. Interesul trebuie să fie licit şi moral. Prejudiciul poate să
fie material, patrimonial, cât şi moral, adică faptele aduc anumite atingeri unor valori ce definesc
personalitatea umană, cum ar fi ca o fiinţă biologică, socială şi morală. Acţiunile sunt îndreptate atât
asupra integrităţii corporale, sănătăţii fizice sau psihice a persoanei, cât şi sensibilitatea psihică, cinstea,
demnitatea, onoarea etc.
b) Legătura de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat este o altă condiţie
de exercitare a acţiunii civile. Există în toate cazurile o legătură între raportul de cauzalitate în
răspunderea penală şi raportul de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale, atunci când prin
infracţiune s-a cauzat un prejudiciu.
c) O altă condiţie de exercitare a acţiunii civile este ca prejudiciul să fie cert. Pentru a se putea
pretinde repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, se cere ca acesta să îndeplinească o altă condiţie
şi anume să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului înseamnă că acesta este un prejudiciu sigur, s-a
produs în realitate, se poate de evaluat.
d) Prejudiciu trebuie să nu fi fost reparat. Acţiunea civilă în procesul penal nu poate servi ca un
prilej de dobândirea unor avantaje materiale, a unor venituri. În unele situaţii prejudiciul poate să fie
reparat, fie de către învinuit, fie de către alte persoane, până la soluţionarea acţiunii civile. În legătură cu
acest element, cu această condiţie, în practică apar diferite situaţii când prejudiciu este reparat de către
alte persoane decât învinuit sau partea civilmente responsabilă. e) Să existe constituire ca parte civilă.
Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este recunoscută în calitate de parte civilă fie
prin ordonanţa organului de urmărire, fie prin încheierea instanţei de judecată. După emiterea acestor
hotărâri, părţii civile i se înmânează obligaţiile în scris privitor la drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de
art. 62 al CPP. În cazul când organul de urmărire penală sau instanţa consideră că lipsesc temeiurile de
înaintare a acţiunii civile, prin aceleaşi hotărâri motivate ei pot să refuze de a recunoaşte în calitate de
parte civilă persoana fizică sau juridică. În asemenea situaţii, persoana are dreptul la un recurs în instanţa
ierarhic superioară, prin care atacă această hotărâre. În cazul când persoanei i s-a refuzat recunoaşterea
ca parte civilă, ea are dreptul de a înainta o acţiune civilă într-un proces civil. În cazul când acţiunea
civilă se înaintează de către procuror în interesul statului nu este necesar de a constitui ca parte civilă
statul. Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii
civilmente responsabile.
4. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvârşirii
faptei interzise de legea penală constă în restituirea lucrului de care a fost deposedată partea civilă, deci
un bun anume determinat, individualizat, cert şi nu unul asemănător. Este însă posibil ca partea civilă să
accepte restituirea şi a altui bun în locul celui de care a fost deposedat. În asemenea situaţie va fi
restituirea prin echivalent.
5. Pornind de la principiul disponibilităţii care guvernează materia răspunderii civile, partea civilă
determină modalitatea de restituire şi, în legătură cu aceasta partea civilă poate să refuze de a primi un
bun echivalent, chiar fără a motiva acest lucru. În cazul în care se restituie bunul care a aparţinut părţii
civile, acesta fiind deteriorat, instanţa poate să oblige inculpatul sau partea civilmente responsabilă de a
acoperi cheltuielile privitor la aducerea bunului în forma iniţială de până la comiterea infracţiunii.
Restituirea lucrului se face ori de câte ori acesta este găsit la învinuit sau la inculpat, ori la altă persoană.
În asemenea situaţii, organul de urmărire penală este obligat în momentul descoperirii de a ridica
bunurile şi a le sechestra. Dacă cu certitudine s-a stabilit că bunul aparţine părţii civile şi a ajuns în
posesia învinuitului, inculpatului sau altor persoane prin infracţiune, acesta poate fi restituit până la
soluţionarea în fond a cauzei. Lucrurile pot fi restituite nu numai părţii civile, dar şi altor persoane dacă
se constată că îi aparţin acesteia. Deci, măsura restituirii lucrurilor este o măsură cu caracter real şi
vremelnic de reparare imediată şi în natură a pagubei. Poate fi restituit şi bunul care aparţine unei terţe
225
 persoane, în legătură cu aceasta este necesar de precizat dacă dobânditorul de bun este de rea-credinţă,
bunul se întoarce oricând, terţa persoană nebeneficiind de vreo protecţie a legii.
6. Compensarea cheltuielilor prin procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii,
aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate este o altă modalitate de despăgubire
(vezi Hotărârea Plenului).
7. Compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală (vezi în dreptul civil, ceva
prin vreun tratat).
8. Repararea prejudiciului moral, sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.
9. Articolul 219, alin. 4 constată că la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale a prejudiciului
moral instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul de agrement sau
estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin
defăimare, suferinţele psihice provocate de rudele apropiate, etc. După cum se vede, legea nu prevede
exhaustiv criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor morale.
Există următoarele modalităţi de reparare bănească:
10. Repararea prejudiciilor morale constând în dureri fizice (lezarea demnităţii fizice prin loviri, vătămări
sau loviri). În cele mai dese cazuri leziunile corporale provin din loviri, sau cauzarea unei boli şui pot
constitui prejudicii morale toate aceste categorii, începând cu cele de mică intensitate până la cele de
mare intensitate. La pronunţarea hotărârilor, instanţa se întemeiază pe caracteristicile leziunilor descrise
de către medici în expertizele medico-legale. Medicul însă descrie doar natura leziunilor, durata şi
intensitatea durerilor, urmând ca judecătorul să aprecieze pe baza acestor informaţii gravitatea
prejudiciilor şi să fixeze cuantumul indemnizaţiei. În acest sens sarcina probei cauzării prejudiciului
moral este pusă în seama victimei. În categoria prejudiciilor morale cauzate de leziuni sau vătămări se
includ şi prejudiciile morale care constau atât în dureri fizice cât şi în suferinţe psihice. Acestea decurg
tot din lezarea integrităţii fizice a persoanei, dar constau atât din dureri fizice cât şi din suferinţe psihice.
Aceste fapte sunt descrise tot de către medic în actul de expertiză medico-legală. În această categorie de
prejudicii se încadrează prejudiciile morale, de exemplu survenite din infracţiunile de viol, tentativă de
omor, prejudicii estetice, prejudicii de agrement, ş.a., fapt ce are o mare importanţă în soluţionarea
cauzelor penale. Infracţiunea de viol se consumă prin constrângerea victimei în vederea realizării
raportului sexual. Constrângerea poate fi psihică sau fizică. Prejudiciul în acest caz constă atât în dureri
fizice cât şi în suferinţe psihice. Violul poate provoca suferinţe fizice şi morale deosebit de grave care pot
duce la a anumite urmări asupra dezvoltării psihice armonioase, grav traumatizând persoana, putând
provoca puternice stări depresive, având ca consecinţă diminuarea potenţialului intelectual.
Prejudiciile ce decurg din comiterea infracţiunii de tentativă de asemenea pot fi reparate pecuniar,
deoarece acestea pun în pericol viaţa persoanei, şi aduce anumite suferinţe fizice şi psihice suportate de
pe urma faptului ilicit, deoarece însăşi faptul de a fi bolnav implică o suferinţă psihică ce presupune
necesitatea unei compensaţii. În toate cazurile, evaluarea leziunilor corporale este pusă în seama
medicului legist, care precizează durata tratamentului, durata şi intensitatea suferinţelor, dacă leziunile au
pus sau nu în primejdie viaţa persoanei, ş.a. Această evaluare a medicului are importanţă nu numai
pentru calificarea justă a infracţiunii, dar şi pentru aprecierea realităţii prejudiciului moral.
11. Prejudiciul estetic care este o varietate a prejudiciilor corporale şi constă în anumite leziuni sau
vătămări prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei. Prejudiciul estetic constă
în mutilări, desfigurări sau cicatrice cauzate persoanei iar urmările constau în influenţa asupra
posibilităţilor de a se afirma pe deplin în viaţă, precum şi la suferinţele psihice cauzate de asemenea
situaţii. Suferinţele psihice sunt simţite la momentul conştientizării de către victimă a unor asemenea
situaţii. La aprecierea suferinţelor psihice ce însoţesc prejudiciul estetic este necesar de luat în
consideraţie că fiecare persoană resimte în mod diferit un asemenea prejudiciu.

12. Prejudiciul de agrement este o variantă a prejudiciilor morale cauzate prin infracţiune. Acest tip de
prejudiciu rezultă din atingerea adusă satisfacţiei şi plăcerilor vieţii, constând în pierderea posibilităţilor
de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere. Se exprimă atât prin dureri fizice, cât şi prin suferinţe
psihice ca urmare a perceperii de către victimă a unor situaţii de restrângere în ceea ce priveşte unele
agremente ale vieţii – divertisment, plăceri şi satisfacţii pe care viaţa le poate oferi etc. Aceste plăceri
sunt cultura, sportul, călătoriile, ocupaţiile dezinteresate, relaţiile familiale şi sociale. În toate cazurile se
are în vedere pierderea plăcerilor unei vieţi normale. În acest sens, victima nu poate pretinde că în urma
infracţiunii şi-a pierdut anumite plăceri care sunt anormale sau sunt interzise. Spre exemplu,
226
 imposibilitatea dea consuma alcool sau droguri. Prejudiciul de agrement nu poate fi gândit şi conceput
într-un sens restrâns, unilateral, exclusiv, prin prisma aspectului său subiectiv, el constând în suferinţe
psihice determinate de imposibilitatea de a se consacra unor activităţi specifice, determinate, care sunt
variabile de la un individ la altul.
13. A doua categorie de prejudicii morale sunt prejudiciile afective, care sunt independente de orice
leziune fizică. În această categorie sunt incluse acele prejudicii care constau doar din suferinţe psihic,
fără a fi prezente leziunile corporale. În această categorie se includ:
prejudiciile morale ce decurg din atingerea cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii, prestigiului persoanei.
Aceste prejudicii pot fi, de exemplu în cazul unei calomnii, care a dus la atragerea la răspundere penală a
părţii, reţinerea, arestarea persoanei ca urmare a luării unor asemenea măsuri nelegale. Calomnia prin
presă care a produs unele prejudicii morale importante poate fi de asemenea un temei de reparare a
prejudiciului moral. În unele cazuri defăimarea poate privi şi cariera, cum ar fi, spre exemplu, în cazul
unui medic sau avocat.
14. O altă modalitatea este repararea prejudiciilor morale în caz de deces. Aceasta constă în dreptul
persoanelor apropiate victimei decedate la repararea propriului lor prejudiciu afectiv, care constă în
lezarea sentimentelor de afecţiune. Punctul 3 al recomandărilor Consiliului Europei cu privire la
repararea daunelor morale făcute în anul 1969 la Londra prevede că, în caz de deces repararea daunelor
morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei, dacă repararea este justificată în mode deosebit. În
acest caz nu trebuie de confundat repararea prejudiciului moral în caz de deces cu repararea prejudiciului
material exprimat în cheltuieli pentru înmormântarea părţii vătămate. Cercul de persoane care se
consideră apropiate trebuie să fie determinat, acestea fiind rudele cele mai apropiate ale victimei
decedate.
16. Rezoluţia 75-7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la repararea prejudiciilor în
caz de leziuni corporale şi de deces, adoptat la 14 martie 1975 în capitolul 19 precizează că sistemele
juridice care actualmente nu acordă un drept la reparare pentru suferinţele psihice îndurate de o terţă
persoană în urma decesului victimei nu ar trebui să acorde o astfel de reparare altor persoane decât
tată şi mamă, soţ sau soţie, logodnic şi copiii victimei. Chiar şi în aceste cazuri, repararea trebuie
supusă condiţiei ca aceste persoane să fie avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul
decesului. În sistemele juridice care actualmente acordă anumitor persoane un astfel de drept la
reparare, acesta nu trebuie să fie lărgit nici în ceea ce-i priveşte pe cei care au dreptul, nici în ceea ce
priveşte dimensiunea indemnizaţiei. Chiar şi în cazul când este vorba de rude apropiate, enumerate
mai sus, repararea ar trebui să fie supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de
afecţiune cu victima în momentul decesului, deoarece nu în toate cazurile între rudele apropiate şi
victima există o asemenea legătură.
17. Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei este o altă
modalitate de reparare a prejudiciilor afective. În acest sens se pune problema dacă victima, total
inconştientă, ca urmare a leziunilor suferite, are sau nu dreptul la reparaţia morală, sau dacă rudele
acesteia au un asemenea drept.
Este raţional ca instanţa să se bazeze pe concluziile medicilor psihiatri care ar constata că starea de
inconştienţă a victimei duce la incapacitatea acesteia, sau capacitatea acesteia de a simţi fie durere, fie
mutilare fizică, fie un sentiment al frustrării, fie plăcerile, fie grijile existenţei. În ce priveşte rudele
apropiate ale persoanei care a devenit inconştientă total şi definitiv, poate fi aplicată după regula victimei
decedate, în sensul că daunele morale trebuie acordate în toate cazurile când partea civilă a fost expusă
unor suferinţe ca urmare a pierderii unei rude, deoarece au pierdut nu numai o rudă dar şi şansa de a duce
ei înşişi o viaţă normală o anumită perioadă de timp, datorită restrângerii impuse de starea psihică a
victimei.
18. O altă modalitate a prejudiciilor afective sunt prejudiciile morale cauzate prin imixtiunea ilegală în
viaţa privată. Constituţia protejează dreptul la respectarea viaţii private şi familiale al domiciliului şi
al corespondenţei. Aceste drepturi sunt recunoscute şi de Codul de procedură penală al Republicii
Moldova. Respectarea vieţii private, presupune respectarea secretelor acesteia împotriva divulgării,
imixtiunilor nelegale sau a anumitor împrejurări cum ar fi starea sănătăţii persoanei, viaţa sa intimă,
veniturile pe care le realizează şi impozitele pe care le plăteşte, modul cum îşi petrece timpul liber şi
concediile, ş.a. În toate cazurile acest prejudiciu trebuie să fie ca rezultat al unei infracţiuni.
19. Aprecierea prejudiciului moral se face în dependenţă de circumstanţele cazului, de la caz la caz. La
aprecierea prejudiciului moral este necesar de luat în considerare valoarea nepatrimonială lezată,
227
 însemnătatea pe care o are această valoare pentru persoana vătămată, reieşind din faptul că fiecare
persoană vătămată acordă o însemnătate diferită valorilor lezate. La aprecierea unui prejudiciu trebuie
de avut în vedere şi vârsta, profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură generală a persoanei. Un
alt criteriu constă în durata menţinerii consecinţelor vătămării, adică durata prejudiciului, deoarece
urmările pot fi temporare, trecătoare sau permanente. Durata menţinerii consecinţelor este un criteriu
de apreciere a prejudiciului distinct de criteriul importanţei. Un alt criteriu este criteriul intensităţii
durerilor fizice şi psihice. Aceasta depinde de valoarea morală lezată.
20. Subiecţii acţiunii civile este partea civilă care poate fi o persoană fizică sau juridică păgubită material
sau moral pentru o infracţiune. Aceste persoane mai sunt numite subiecţi ai acţiunii civile. Condiţia
principală de a recunoaşte persoana ca parte civilă este să existe legătura cauzală între prejudiciul
suferit de această persoană, adică acea care exercită acţiunea civilă şi infracţiunea săvârşită. Subiect
activ al acţiunii civile în procesul penal poate fi diferite categorii de persoane fizice sau juridice. Pot
avea calitate de parte civilă persoanele fizice victime ale infracţiunii, care au suferit pe lângă
consecinţele infracţiunii respective şi un prejudiciu material şi/sau moral, atât şi persoane juridice care
au suferit un prejudiciu material sau moral. În caz de deces a victimei în urma unei infracţiuni,
acţiunea civilă de reparare a daunei poate fi depusă de către persoane care au dreptul de reparare a
daunei în legătură cu pierderea întreţinătorului, precum şi persoane care au suportat cheltuieli pentru
înmormântare. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5). Atunci când bunurile materiale
sustrase, nimicite sau deteriorate se află în baza legitimă la posesor (transportator, chiriaş, depozitar
etc.) acţiunea civilă poate fi înaintată atât de către proprietar cât şi de posesorul bunurilor. (Hotărârea
Plenului nr. 5). De asemenea poate fi ca subiect activ al acţiunii civile şi organizaţia de asigurare care
va avea de plătit despăgubirea pentru asigurarea bunurilor în limitele sumei date, organizaţie la care
trece dreptul pe care îl are asiguratul de a formula pretenţii faţă de persoana care poartă răspundere
pentru dauna cauzată. Acelaşi drept îl are serviciul de pază extra-departamental, dacă încăperea din
care s-a săvârşit furtul era păzită prin contract de către acest serviciu. În asemenea situaţii serviciul
recuperează paguba proprietarului dar de la condamnat paguba este încasată în beneficiul serviciului
în ordine de regres. Va avea dreptul la acţiune civilă şi organizaţia care a plătit buletinul de boală a
victimei în urma acţiunilor criminale care ulterior va avea dreptul să înainteze acţiune civilă despre
restituirea pagubei de către condamnat. (Hotărârea Plenului nr. 5)
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile exercitate în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul precum şi
persoana civilmente responsabilă. Persoana civilmente responsabilă este recunoscută prin hotărârea
organului de urmărire penală sau a instanţei în cazul când se constată că aceasta poartă răspundere
pentru prejudiciul cauzat de către acţiunile învinuitului sau inculpatului. În asemenea situaţii persoana
este informată în scris cu indicarea tuturor drepturilor prevăzute de articolul 174 al Codului de
procedură. La determinarea persoanei civilmente responsabile este necesar de aplicat prevederile
legislaţiei civile.
21. Răspunderea pentru dauna cauzată de o sursă de pericol sporit o poartă organizaţiile şi cetăţenii a
căror activitate este legată de un pericol sporit pentru lumea înconjurătoare, dacă nu va dovedi că dauna
a survenit în urma unor forţe majore sau a intenţiei victimei. Posesori ai surselor de pericol sporit sunt
considerate organizaţiile şi cetăţenii care exercită exploatarea lor, atât în baza dreptului de proprietate cât
şi a celor de conducere operativă, cât şi în baza altor temeiuri, de exemplu în baza contractului de
arendă, de închiriere prin procură etc. Persoana ce conduce o sursă de pericol sporit în baza relaţiilor de
muncă cu proprietarul nu poate fi considerată proprietar al unor astfel de surse şi nu poartă răspundere
nemijlocit în faţa victimei pentru dauna cauzată. Persoanele care prin acţiuni comune au cauzat o daună
poartă răspundere solidară. (Hotărârea Plenului nr. 5)

Articolul 221. Înaintarea acţiunii civile în procesul penal

Exercitarea acţiunii civile este facultativă deoarece depinde de voinţa părţii care consideră că a suferit
un prejudiciu în urma infracţiunii. Partea îşi exprimă voinţa de a fi constituită ca parte civilă prin
înaintarea unei cereri scrise de către ea însăşi sau de către reprezentantul ei, începând cu pornirea
procesului penal şi până la terminarea cercetării judecătoreşti. Exercitarea acţiunii civile poate avea loc şi
în cadrul unui proces civil.
1. Pentru exercitarea acţiunii civile sunt necesare anumite condiţii, în primul rând, desigur este
necesar ca procesul penal să fie declanşat. În cazul când procesul penal nu este declanşat persoana
vătămată poate înainta acţiune civilă doar în cadrul unui proces civil.
228
 2. În cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală, în procedura căreia urmează să fie
înaintată acţiune civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de
despăgubire. Partea civilă poate depune şi o cerere de concretizare a acţiunii civile. Persoana are
opţiunea de a înainta acţiunea civilă fie în cadrul unui proces civil, fie în cadrul unui proces penal.
În cadrul unui proces civil persoana are dreptul de a înainta acţiunea dacă aceasta nu a înaintat-o
în cadrul procesului penal, precum şi în cazul când acţiunea a rămas nesoluţionată. Însă, dacă
acţiunea civilă intentată în instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu mai are dreptul de a
înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. Iar dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul
procesului penal, reclamantul nu este în drept să înainteze această acţiune în cadrul procesului
penal.
3. În cazuri excepţionale când este imposibil de a determina exact suma despăgubirilor cuvenite
părţii civile fără suspendarea dezbaterilor judiciar, instanţa poate să admită acţiunea civilă,
urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să decidă instanţa civilă. Însă dacă
mărimea pagubelor influenţează încadrarea acţiunilor, stabilirea pedepsei condamnatului şi
soluţionarea altor chestiuni ce urmează a fi examinate la adoptarea sentinţei, instanţa nu poate să
nu se pronunţe asupra acţiunii civile. (Hotărârea Plenului nr. 5)
4. Partea civilă este în drept să-şi retragă acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu
mai târziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei
(articolul 224, alineatul 1). Acest drept persoana îl are în orice situaţie, fie când ea însăşi a înaintat
acţiunea civilă, fie când acţiunea civilă a fost înaintată în interesul ei de către procuror. Exercitarea
acestui drept de către persoană duce la încetarea procesului în ceea ce priveşte latura civilă. Acest
drept al persoanei este irevocabil, adică odată ce persoana a renunţat la despăgubiri materiale, ea
nu mai poate reveni asupra acestor revendicări în cadrul procesului penal. Totuşi în unele situaţii
când această retragere poate duce la lezarea anumitor drepturi ale unei persoane, atât organul de
urmărire penală cât şi instanţa poate respinge cererea de retragerea a acţiunii civile.
5. Există şi situaţia când persoana vătămată a înaintat iniţial în cadrul procesului civil acţiunea civilă
până la declanşarea procesului penal. În asemenea situaţii, persoana nu este obligată de a renunţa
la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, fiind în drept de a lăsa ca ambele instanţe să
examineze laturi diferite. Odată ce instanţa civilă a pronunţat o hotărâre, chiar dacă ea nu este
definitivă, partea civilă nu poate renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, intentând una
în cadrul procesului penal.

Art.225
1. Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acţiunii
penale şi împreună au ajuns în faţa instanţei penale. Este competentă de a judeca acţiunea civilă în
procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii instanţa competentă care examinează cauza în fond.
Acţiunea civilă poate fi admisă indiferent de soluţia în ceea ce priveşte latura penală cu excepţia
prevederilor articolului 387 ale Codului de procedură penală. În cazul condamnării, instanţa poate
obliga pe inculpat de a acoperi prejudiciul cauzat prin faptele sale, în măsura în care acestea au fost
dovedite cu respectarea tuturor condiţiilor legale.
2. În cazurile în care paguba a fost cauzată prin acţiunile comune ale inculpatului şi ale altor persoane,
în privinţa cărora cauza a fost încetată pentru anumite temeiuri, instanţa poate impune
condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină şi explică dreptul de a intenta
în procedura civilă o acţiune pentru persoanele în privinţa cărora cauza a fost încetată despre
restituirea pagubei în mod solidar cu condamnatul. (Hotărârea Plenului nr. 5).
3. În cazul în care paguba materială a fost cauzată de către condamnat şi alte persoane, în privinţa
cărora cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată, instanţa impune condamnatului
responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină, pronunţând ulterior sentinţa de condamnare
în privinţa persoanei în privinţa căreia cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată instanţa
e în drept să o facă responsabilă de a restitui toată paguba în mod solidar cu persoana condamnată
anterior. (Hotărârea Plenului nr. 5).
4. În sentinţă instanţa judecătorească va motiva concluzia cu privire la repararea daunei materiale, va
indica prin ce acţiuni sau inacţiuni a fost cauzată, prin care probe se confirmă aceasta, va prezenta
calculele respective, vizând mărimea daunei şi va indica legea în baza căreia a fost intentată acţiunea

229
 civilă. Cuantumul prejudiciului pricinuit prin sustragere, nimicire sau deteriorarea a bunurilor
proprietarului se determină conform preţurilor stabilite pe piaţă.
5. Atunci când nu se cunosc preţurile stabilite pe piaţă, valoarea bunurilor sustrase, nimicite sau
deteriorate poate fi stabilită pe baza concluziilor specialistului. În caz de modificare a preţurilor la
bunuri, în legătură cu inflaţia, cuantumul plăţii despăgubirii se stabileşte conform preţurilor existente
la ziua adoptării hotărârii. (Hotărârea Plenului nr. 5)
6. În toate cazurile când se constată că prin infracţiune au fost cauzate prejudicii părţii civile, instanţa
va obliga fie pe inculpat, fie pe partea civilmente responsabilă la plata despăgubirilor. În cazul
pronunţării unei soluţii de încetare a procesului, hotărârii pot fi diferite. În cazul când plângerea
prealabilă a fost retrasă sau părţile s-au împăcat, acţiunea civilă se stinge.
7. În unele situaţii părţile pot să se înţeleagă asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii civile,
despăgubirile sunt achitate până la împăcarea părţilor. Respingerea acţiunii civile are loc în cazul
când, în principiu nu se exclude posibilitatea acordării despăgubirilor civile, dar instanţa constată că
fapta nu a produs prejudicii materiale. Respingerea are loc şi în cazurile expres prevăzute (art. 387 al
Сodului de Procedură Penală) şi anume în cazul când nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau
fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
8. Nu poate fi respinsă acţiunea civilă în cazul neprezentării părţii civile la faza de judecată, dacă
aceasta a fost constituită ca parte în cadrul urmăririi penale. În asemenea situaţii, instanţa lasă
acţiunea civilă fără soluţionare iar partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul
prevăzut de procedura civilă (alineatul 2 al articolului 324)
9. Instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite
elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de
articolul 35 al Codului Penal. Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă deoarece nu a fost constatată
infracţiunea. În asemenea situaţii cel interesat se poate adresa cu acţiune în cadrul procesului civil.
10. Instanţa admite în principiu acţiunea civilă în cazuri excepţionale. În cazul când stabilirea exactă a
sumei despăgubirilor datorate părţii civile, ar dura o anumită perioadă de timp. În unele situaţii
stabilirea sumei despăgubirilor se efectuează printr-o expertiză care poate dura o anumită perioadă
de timp, astfel acest fapt poate să prejudicieze examinarea operativă a laturii penale. În asemenea
situaţii, instanţa civilă nu va mai constata dacă există sau nu prejudiciul, sarcina ei fiind de a calcula
valoarea concretă a prejudiciilor care trebuie acordate părţii civile.

Articolul 226
Efectele intrării în vigoare a hotărârii cu privire la acţiunea civilă
1. Odată cu împăcarea, partea civilă pierde dreptul de a exercita acţiunea civilă în cadrul unui proces
civil. Aceeaşi situaţie este în cazul retragerii plângerii prealabile, care are acelaşi efect ca şi
împăcarea părţilor.
2. În cazul când a intervenit decesul inculpatului, instanţa nu poate respinge acţiunea civilă sau rezervă
părţii calea unei acţiuni separate în instanţă, dar atrage în calitate de părţi civilmente responsabile
moştenitorii inculpatului.
3. În situaţia pronunţării unei sentinţe de încetare a procesului pe motivul neatingerii vârstei pentru
atragere la răspundere penală, instanţa, în cazul când există o hotărâre judecătorească definitive a
aceleiaşi instanţe, asupra aceleiaşi fapte, sau există o hotărâre a organului de urmărire penale asupra
aceleiaşi persoane, pentru aceiaşi faptă, de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub
urmărire penală sau de clasare a procesului, persoanei i se propune de a înainta o acţiune în cadrul
procesului civil.
Articolul 227. Cheltuielile judiciare
1. Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea generică de cheltuieli
judiciare. În funcţie de criteriul avansării acestora de către diverşi subiecţi. Cheltuielile
judiciare implică cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii procesuale şi
cheltuielile de judecată – cele avansate de părţile din proces. Cheltuielile judiciare avansate
de stat sunt cuprinse în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Procuraturii
Republicii Moldova, Ministerului Afacerilor Interne.
2. La capitolul sume care formează cheltuielile judiciare, alineatul 2 din prezentul articol
enumeră:

230
 1) mijloacele băneşti plătite sau care urmează a fi plătite persoanelor participante la
procesul penal (a se vedea comentariul la articolul 228);
2) cheltuielile pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;
3) cheltuielile pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul
de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;
4) cheltuielile în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală, de exemplu:
cheltuielile legate de exhumarea cadavrului (art. 121).

Articolul 228. Compensarea cheltuielilor suportate de persoanele participante la procesul penal

1. Alineatul 1 din prezentul articol reglementează în mod exhaustiv categoriile persoanelor participante la
procesul penal care beneficiază de compensarea cheltuielilor avansate de stat.
Persoanelor arătate în alineatul 1 li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu înfăţişarea
la organul de urmărire penală, procuror sau în instanţa de judecată pentru deplasare, cazare, li se plătesc
diurne, precum şi recompensa pentru sustragerea de la ocupaţiile lor obişnuite, în modul stabilit de
Instrucţiunea cu privire la restituirea cheltuielilor suportate de martori, părţile vătămate şi de
reprezentanţii legitimi ai acestora, de experţi, specialişti, pedagogi, traducători şi martori asistenţi în
legătură cu citarea lor în organele de cercetare penală, anchetă preliminară, în instanţele de judecată sau în
alte instituţii, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 653 din 5 octombrie 1992 cu modificările şi
completările introduse prin Hotărîrile Guvernului nr. 522 din 17 august 1993 şi nr. 507 din 12 septembrie
1996 (M.O. nr 10/307 din 30.10.1992) şi Regulamentul cu privire la modul de delegare a salariaţilor de la
întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile Republicii Moldova aprobat prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova nr. 805 din 7 noiembrie 1994 cu modificările şi completările introduse prin Hotărîrile
Guvernului nr. 251 din 6 mai 1996 şi nr. 676 din 4 decembrie 1996 (M.O. nr. 16/133 din 08.12.1994).
Astfel, martorilor, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului din oficiu, asistenţilor procedurali,
interpreţilor, traducătorilor, experţilor, specialiştilor, reprezentanţilor legali ai părţii civile şi ai părţii
vătămate li se cuvine compensarea:
1) cheltuielilor făcute în legătură cu prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi în
instanţă, categorie care cuprinde deplasarea persoanelor tur-retur la locul de trai permanent ori
provizoriu conform biletelor de călătorie (transportul aerian, feroviar, pe apă, transprtul în
comun, cu excepţia taximetrelor), incluzînd plăţile de asigurare privind asigurarea de stat a
pasagerului transportat, achitarea serviciului prestat la vînzarea în prealabil a biletelor de
călătorie, inclusiv cheltuielile fără prezentarea documentelor confirmate pentru folosirea
lengeriei de pat în trenuri.
În cazul neprezentării documentelor de călătorie, achitarea pentru transport pe teritoriul Republicii
Moldova se efectuiază conform tarifului minim.
Persoanelor arătate în alineatul 1 li se vor achita cheltuielile pentru călătoria în transportul de uz
comun (cu excepţia taxiurilor) pînă/ de la staţia, aerogara, cheiul, amplasate în afara localităţii unde a fost
citat.
2) cheltuielile de cazare (cu excepţia camerelor „lux”), inclusiv achitarea serviciilor obligatorii,
prestate de către hoteluri, conform cerinţelor privind utilitatea camerelor din hoteluri, precum
şi plata pentru rezervarea locurilor în hoteluri în mărime de 50% din preţul de compensare a
locului pentru 24 ore, conform documentelor anexate la decontul de avans care adeveresc
cheltuielile suportate.
În cazul în care nu sunt prezentate documentele care ar confirma cheltuielile efectuate la
închirierea locuinţei persoanelor li se compensează cheltuielile în mărime de 5 lei.
3) persoanele citate pentru toată perioada de participare în procesul penal primesc pentru fiecare
oră ce le-a fost sustrasă ocupaţiei lor obişnuite o recompensă în mărime de 1,8% pe zi.
Pentru calcularea recompensei cuvenite, organul care a înfăptuit citarea determină timpul folosit
cu complinirea pînă la o jumătate de oră.
4) dacă în cadrul acţiunii procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei au
fost deteriorate obiecte în urma utilizării lor se vor compensa cheltuielile de reparare şi
restabilire confirmate prin documente.
2. În alineatul 2 art. 228 se impune obligaţia organelor, întreprinderilor, instituţiilor şi
organizaţiilor de a păstra salariul mediu pentru toată perioada de participare a persoanei în
231
 procesul penal. Apreciem că aceste prevederi sunt adresate organelor, întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor de stat.
3. Experţilor li se plăteşte pentru efectuarea expertizei o recompensă în mărime de la 2,9% pînă la
4,1% din salariul minim pe oră.
4. Traducătorilor li se plăteşte pentru traducerea în scris de la 1% la 2% pînă la 1,8 % din salariul
minim pentru fiecare 1000 semne tipărite (sau scrise de mînă).
Interpreţilor pentru traducerea orală li se plăteşte de la 1,8% pînă la 2,4% din salariul minim
pe oră.
5. Specialiştilor şi pedagogilor li se plăteşte pentru îndeplinirea obligaţiilor o recompensă în
mărime de la 1,8% pînă la 2,4% din salariul minim pentru fiecare oră.

6. Mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu
la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti este reglementată
prin Regulamentul din 31.03.2003 aprobat de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi
coordonat cu Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova şi Consiliul Baroului de Avocaţi
din Moldova (Monitorul Oficial al R.Moldova nr.97-98/137).
7. Asistenţa juridică, acordată la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor
judecătoreşti, conform legii (în continuare - asistenţă juridică, acordată de avocaţi), se
achită integral din contul mijloacelor aprobate în bugetul de stat Ministerului Justiţiei.
Ministerul Finanţelor transferă mijloacele bugetare pentru salarizarea asistenţei juridice,
acordate de avocat, Ministerului Justiţiei.
8.. Acumularea datelor statistice, referitoare la acordarea asistenţei juridice din oficiu,
se pune în sarcina subdiviziunii aparatului Ministerului Justiţiei abilitate cu funcţia
coordonării activităţii avocaturii.
Planificarea mijloacelor financiare a anului următor, prevăzute pentru remunerarea
asistenţei juridice, acordate de avocaţi, se efectuează de către Ministerul Justiţiei.
9. Documentele ce justifică asistenţa juridică, acordată de avocat sînt deciziile organelor de
urmărire penală sau ale instanţei de judecată, care se eliberează de către aceştia
după participarea avocatului în proces. Deciziile menţionate se expediază imediat
avocatului-coordonator al unităţii administrativ-teritoriale
corespunzătoare, unde este înregistrat avocatul, care acordă asistenţă juridică. Avocatul -
coordonator, nu mai tîrziu de data de 10 a fiecărei luni următoare prezintă darea de
seamă despre acordarea asistenţei juridice Consiliului Baroului avocaţilor (cu
anexarea tuturor documentelor necesare).
9. Consiliul Baroului avocaţilor, în baza dărilor de seamă primite, întocmeşte o dare de
seamă compilată şi către data de 20 a aceleiaşi luni o prezintă (cu anexarea tuturor
documentelor necesare) Ministerului Justiţiei.
10. Mijloacele financiare primite de la Ministerul Finanţelor pentru salarizarea asistenţei
juridice, acordate de avocat se transferă de către Ministerul Justiţiei în contul Consiliului
Baroului avocaţilor în termen de 10 zile din momentul recepţionării dării de seamă
compilate despre munca efectuată.
Mijloacele financiare primite în termen de 10 zile se transferă de către Consiliul
Baroului avocaţilor în contul birourilor de avocaţi proporţional cu asistenţa juridică
acordată.
11. Mărimea remunerării se calculează în unităţi convenţionale (o unitate constituind
echivalentul a 20 lei) şi se stabileşte după cum urmează:
a) 4 unităţi convenţionale pentru participare în fiecare proces judiciar sau în fiecare
procedură de anchetă, dar nu mai mult de 80 lei pe zi;
b) 3 unităţi convenţionale pentru fiecare acţiune întreprinsă: luarea de cunoştinţă cu
materialele dosarului în faza pregătirilor către şedinţa de judecată, alcătuirea acţiunii sau
referinţei la acţiune, pentru studierea procesului - verbal al şedinţei de judecată după
terminarea acesteia;
232
 c) în dependenţă de volumul şi gravitatea cauzei - pînă la 5 unităţi convenţionale pentru
întocmirea cererii de apel şi de recurs de către avocatul care a participat la examinarea
cauzei penale în prima instanţă, pînă la 10 unităţi convenţionale - avocatului care nu a
participat la examinarea cauzei penale, astfel, cuantumul minim al remunerării nu poate
fi mai mic de 5 unităţi convenţionale;
d) Pentru susţinerea apărării sau reprezentarea a două sau mai multe persoane în aceeaşi
cauză se încasează o plată suplimentară de 50% din onorariul stabilit la lit. a).
12. În cazurile cînd persoana refuză serviciile avocatului numit la prima procedură de anchetă
ori prima şedinţă de judecată, avocatului i se achită o sumă de 1,5 unităţi convenţionale,
restul lucrului efectuat anterior se achită potrivit prevederilor prezentului Regulament.
13. În cazul în care acordarea asistenţei juridice este legată de deplasarea avocatului în altă
localitate, acestuia i se compensează şi cheltuielile de deplasare în conformitate cu
normele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru detaşarea angajaţilor întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor.
Darea de seamă a avocatului referitor la cheltuielile de deplasare se prezintă Consiliului
Baroului avocaţilor.

Articolul 229. Plata cheltuielilor judiciare

(1) Cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul statului.
(2) Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu
excepţia sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării
inculpatului cu avocat din oficiu, atunci cînd aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu
dispune de mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de
condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de
persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
(3) Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau
persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau
dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a
persoanelor care se află la întreţinerea lor.
(4) În cazul condamnării cîtorva persoane în aceeaşi cauză, cheltuielile judiciare se
repartizează în dependenţă de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a fiecăreia
din ele.
(5) În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul,
inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a
învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi.
(6) În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare
nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.
(7) În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor judiciare părinţii
sau tutorii minorului condamnat dacă se constată că ei au avut neajunsuri serioase la îndeplinirea
obligaţiilor lor faţă de minor.

(1) Cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul statului.
(2) Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu
excepţia sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării
inculpatului cu avocat din oficiu, atunci cînd aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu
dispune de mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de
condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de
persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
(3) Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau
persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau
dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a
persoanelor care se află la întreţinerea lor.
(4) În cazul condamnării cîtorva persoane în aceeaşi cauză, cheltuielile judiciare se
233
repartizează în dependenţă de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a fiecăreia
din ele.
(5) În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul,
inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a
învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi.
(6) În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare
nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.
(7) În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor judiciare părinţii
sau tutorii minorului condamnat dacă se constată că ei au avut neajunsuri serioase la îndeplinirea
obligaţiilor lor faţă de minor.
Titlul VIII
TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTE PROCEDURALE COMUNE

Capitolul I
TERMENELE PROCEDURALE

Articolul 230.Noţiunea de termene procedurale şi consecinţele

nerespectării lor
Intervalele de timp fixate prin lege sau stabilite de organele competente sînt necesare în măsura în
care contribuie la desfăşurarea operativă a procesului şi totodată să nu afecteze aflarea adevărului sau
realizarea drepturilor părţilor.
Majoritatea termenelor stabilite de lege (termene legale) sau termene stabilite de organele de
urmărire penală şi instanţele judecătoreşti (termene judiciare) determină timpul înăuntrul căruia se
îndeplineşte o acţiune procesuală, se menţine o măsură procesuală sau trebuie de îndeplinit acţiunea
procesuală pînă la expirarea acestuia (de exemplu – termenul de 24 de ore pentru confirmarea actului de
începere a urmăririi penale conform art.174 alin.3; termenul de 48 de ore pentru înaintarea acuzării
conform art.282; termenul de 3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art.296; toate termenele
de 3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni ale atacării cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel: durata
măsurilor procesuale de constrîngere; durata sechestrării corespondenţei sau durata interceptării
comunicărilor). Toate aceste termene au un caracter peremptoriu datorită faptului că creează o limitare.
Termene care după expirarea lor pot fi efectuate acţiunile procesuale prevăzute sînt prevăzute mai
rar (de exemplu – înlocuirea apărătorului cu altul dacă în decurs de 5 zile nu este posibilă participarea
apărătorului ales conform art.70 alin.4 pct.2; hotărîrile se pun în executare numai după expirarea
termenelor prevăzute în condiţiile articolului 466; termenul de 1 an prevăzut de articolul 511, după care
procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere
penală). Aceste termene au un caracter dilatoriu, fiindcă provoacă o amînare a unei acţiuni.
Pe lîngă termenele determinate (legale sau judiciare). Prezentul Cod prevede termene relativ-
determinate (de exemplu – durata înaintării acţiunii civile conform art.219, 221 este de la pornirea
procesului pînă la terminarea cercetării judecătoreşti) sau termene nedeterminate (de exemplu – “imediat”
art.11, 295; “fără întîrziere” art.308; ; “rezonabil” art.19, 20, 135, 259; “de urgenţă şi în mod preferenţial,
art.20, 290”) prin care se impune accelerarea ritmului procesului penal.
1. Termenele pentru nerespectarea cărora în consecinţă duce la pierderea dreptului procesual
şi/sau la nulitatea actului efectuat sînt termene absolute. Astfel nerespectarea termenelor ce se
referă la declararea apelului, recursului, recursului în anulare atrage pierderea dreptului, iar
apelul sau recursul se respinge ca tardiv. Înaintarea acţiunii civile după expirarea termenelor
arătate la articolul 221 atrage neexaminarea acţiunii civile, în procesul penal, fiind posibilă
înaintarea şi examinarea acţiunii civile în procedura civilă.
Reluarea urmăririi penale potrivit articolului 287 după încetarea urmăririi penale sau scoaterea de
sub urmărire penală după expirarea termenului de 1 an, în cazul descoperirii unui viciu fundamental,
atrage nulitatea ordonanţei emise de procuror.
Nu toate termenele sînt absolute, după efecte unele termene sînt relative (de recomandare). Astfel
nerespectarea termenelor de 48 de ore pentru înaintarea acuzării potrivit art.282 sau de 3-10 zile pentru
întocmirea rechizitoriului conform art.296 nu atrage nulitatea actelor emise sau decăderea procurorului
din anumite drepturi, dar consecinţele sînt temeiuri de aplicare a sancţiunilor disciplinare faţă de procuror.

234
 3. Privind încetarea de drept a unei măsuri procesuale în legătură cu expirarea termenului prevăzut
de lege a se vedea comentariul articolelor 63, 165, 166, 172, 174, 178, 186, 195, 210).

Articolul 231.Calcularea termenelor procedurale

1. După durata termenelor procedurale se clasifică în termene pe ore, zile, luni şi ani
(excepţie fiind reglementările prevăzute de articolele 433, 447 care stabilesc luările de cuvînt
pentru argumentarea recursului pe o durată ce nu poate depăşi 30 de minute).
2. Prin instituirea termenelor de 2, 3, 4, 6, 8, 12, 48 şi 72 de ore se impune o soluţionare rapidă a
diferitor chestiuni procesuale sau o durată scurtă de timp a unor măsuri şi acţiuni procesuale.
Termenele pe ore sînt prevăzute în articolele 11, 12, 63, 64, 66, 107, 119, 125, 135, 136, 165,
166, 167, 170, 173, 273, 274, 279, 282, 295, 299, 301, 305, 309, 311, 336, 431, 446, 479, 515,
518 ale Prezentului Cod.
3. Termenele de 3, 5, 10, 15, 18, 30, 40, 45 zile sînt stabilite, de regulă, pentru atacarea unor
hotărîri procesuale, durata unor măsuri procesuale precum şi pentru soluţionarea multiplelor
chestiuni de procedură. Termene pe zile sînt prevăzute de articolele 58, 63, 70, 135, 151, 172,
178, 186, 187, 209, 236, 258, 265, 271, 290, 296, 302, 307, 311, 312, 313, 322, 322, 329, 336,
338, 344, 345, 353, 378, 383, 399, 402, 403, 404, 405, 412, 418, 439, 445, 446, 468, 472, 487,
517, 518, 539, 543, 547, 549 ale prezentului Cod.
4. Termenele de 1, 2, 3, 4, 6, 12 luni sînt prevăzute de articolele 63, 135, 186, 210, 326, 327,
329, 422, 431, 454, 501 ale prezentului Cod.
5. Termenele de un an sînt prevăzute de articolele 287, 454, 459, 525 ale prezentului Cod.
6. Oricare termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat curgerea. În
actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu, sentinţă, decizie) se
indică ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă anumite termene procedurale. Pentru
cazuri expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial de la care începe să curgă termenul
(de exemplu “din momentul privării de liberate” art.166; “din momentul primirii” art.209, “de
la intrarea în vigoare” art.210; “din momentul anunţării” art.70; “de la înmînarea copiei”
art.402; “de la data începerii executării” art.404).
7. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede sistemul pe unităţi libere pentru calcularea
termenelor procedurale pe ore şi pe zile.
Sistemul de calcul pe unităţi libere (ore sau zile libere constă în aceea că nu se socoteşte ora sau
ziua la care începe să curgă termenul şi nici ora sau ziua în care se împlineşte. Sistemul exclusiv sau al
unităţilor libere de calculare este benefic pentru participanţii la proces prin faptul că prima şi ultima oră
(zi) a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat începutul şi sfîrşitul
numărului de ore (zile) prevăzute de lege. De exemplu, un termen de 24 de ore care începe luni la ora 8 şi
30 minute se împlineşte marţi la ora 1000; un termen de 48 de ore care începe luni la ora 16 şi 40 minute
se împlineşte miercuri la ora 1800; un termen de 3 zile care începe vineri se împlineşte marţi. Termenul pe
zile se împlineşte în ziua respectivă la orele 2400.
8. Excepţia de la acest mod de calculare a termenelor pe ore şi zile sînt reglementările următoare:
a. “imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, art.12, 125, 135, 205, 279”;
b. “imediat dar nu mai tîrziu de 4 ore, art.305”;
c. “imediat dar nu mai tîrziu de 3 zile, art.151, 246, 271”;
d. “imediat dar nu mai tîrziu de 5 zile, art.265”;
e. reglementările privind durata reţinerii şi alte termene privind reţinerea art.165, 166, 167, 170,
72;
f. reglementările arătate la articolul 233.
La aceste cazuri este aplicabil sistemul inclusiv, adică prima şi ultima oră sau zi a termenului se
cuprind în acesta şi deci intră în calcul.
9. Aliniatul 4 al articolului comentat prevede sistemul calendaristic la calcularea termenelor
exprimate în luni sau ani. Astfel termenul de o lună început la 12 februarie expiră la 12 martie,
termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 expiră la 20 noiembrie 2004, termenul de
3 luni care începe la 30 noiembrie expiră la 28 (29) februarie, un termen de 2 luni început la
31 iulie expiră la 30 septembrie. Prin urmare pentru calcularea termenelor în luni sau ani este
aplicabil sistemul inclusiv, prima şi ultima zi a lunii şi anului intră în calcul.

235
 10. Sistemul calendaristic de calcul a termenelor pe luni, unde un termen de o lună poate avea 29,
30, 31 de zile nu este aplicabil la termenul ţineri persoanei în stare de arest şi prelungirea lui
prevăzut de articolul 186. În cazul dat fiecare lună are 30 de zile.
11. Aliniatul 5 al articolului comentat prevede posibilitatea prorogării termenelor pe zile, luni şi
ani determinate de ultima zi nelucrătoare a acestora. Zilele nelucrătoare din interiorul
termenului nu influenţează asupra modului de calculare. Aceste dispoziţii nu sînt aplicabile la
calcularea termenului pe ore a reţinerii şi a termenului pe zile (luni) a arestării preventive.

Articolul 232.Acte considerate ca făcute în termen

1. Cererile, plîngerile, contestările, recursurile, apelurile pot fi depuse şi prin intermediul
instituţiilor, organizaţiilor unde se află persoana sau prin intermediul oficiului poştal, care la
primire fixează momentul depunerii pe actul corespunzător, înregistrînd în cancelaria
administraţiei, organizaţiei faptul depunerii.
2. Dacă actul a fost depus la oficiul poştal fără scrisoare de recomandare, momentul depunerii se
determină după ştampila oficiului aplicată cu ocazia repartizării corespondenţei.
3. În cazul atacării hotărîrilor judecătoreşti de către procuror recursul, apelul sau recursul în
anulare deşi se înregistrează în cancelaria procuraturii momentul depunerii se consideră timpul
înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective.

Articolul 233.Calcularea termenelor în cazul măsurilor preventive

La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi în opinia noastră şi a termenelor reţinerii
(durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de libertate a persoanei) se aplică sistemul
inclusiv.
Astfel termenul reţinerii de 72 de ore care a început la ora 22 şi 25 minute, sîmbătă expiră marţi la
ora 22 şi 25 minute; un termen de arestare de 10 zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie
ora 1100 expira pe data de 20 februarie ora 1100; un termen de arestare a învinuitului de 30 de zile care a
început sîmbătă 31 ianuarie 2004, oara 1400 expiră duminică 29 februarie 2004, oara 1400.

Articolul 234.Restabilirea termenului omis

1. Dispoziţiile articolului comentat privind restabilirea termenului omis sînt aplicabile în
cazurile termenelor procedurale de atacare a hotărîrilor organului de urmărire penală sau a
instanţei judecătoreşti. Astfel în cazurile prevăzute de articolele 209, 302, 311, 313, 329, 402-
404, 422, 439 titularii dreptului de a ataca cu plîngere, recurs sau apel pot solicita restabilirea
termenului omis invocînd motive întemeiate.
2. Privind restabilirea termenului de apel şi recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care
nu este prevăzută calea apelului a se vedea comentariul articolelor 403, 404.
3. În cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de exemplu, art.119, 125, 135, 136, 258, 259,
273, 274, 279, 282, 295, 296, 299, 345, 383) de către ofiţerul de urmărire penală, procuror,
judecător de instrucţie sau instanţă de judecată nu sînt aplicabile dispoziţiile articolului
comentat, dar este posibilă prelungirea anumitor termene în dependenţă de caz.
4. În cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă
restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive
determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat. A se
vedea articolul 195 aliniatul 5 punct 1).
5. Refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat la instanţa de judecată ierarhic superioară.
Astfel împotriva încheierii judecătorului de instrucţie de respingere a plîngerii prevăzute de
articolul 313 introduse cu întîrziere se poate face recurs şi examinat în conformitate cu
articolul 312.
6. În faza urmăririi penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul omis de 3 zile
prevăzut de articolele 302, 311 nu este susceptibil de a fi atacat.
7. În faza judecării cauzei, refuzul instanţei de apel de a restabili termenul omis de 15 zile poate
fi atacat prin recurs în conformitate cu articolele 420-422.
8. Refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul omis de 15 zile sau după caz de 2 luni nu
este susceptibil de a fi atacat.

236
Capitolul II
CITAREA ŞI COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE

Articolul 235.Scopul citării şi consecinţele nerespectării ei

1. Actul procedural prin care participanţii la procesul penal sînt chemaţi în faţă ofiţerului de
urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată se numeşte
citaţie.
2. Victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civilmente responsabilă, bănuitul,
învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul, asistentul procedural,
reprezentantul şi apărătorul, sînt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procesuale prin intermediul
citaţiei reglementate de articolele 236-242.
3. Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării.
4. Citarea se face, de regulă, după pornirea procesului penal potrivit prezentului Cod însă poate fi
făcută şi pînă la începerea urmăririi de către organul de urmărire penală sau procuror conform
articolului 13 punct 3) al Legii cu privire la poliţie şi articolului 5 punct c) al Legii cu privire la
Procuratură.
5. Persoana citată are obligaţi prevăzută de aliniatul 2 al articolului comentat indiferent de faptul
dacă a fost luată sau nu obligaţia scrisă prevăzută de articolul 198.
6. A se vedea comentariul articolelor 199, 201.
7. Dacă persoana este citată de către organul de urmărire penală sau procuror pînă la începerea
urmării penale şi acesta nu se prezintă nemotivat poate fi supusă sancţiunii administrative
conform articolului 174/7 al Codului cu privire la contravenţiile administrative.

Articolul 236.Modul de citare

Citarea făcută prin notă telefonică, telegrafică, ori prin mijloace electronice urmează să fie însoţite
cu măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor articolelor 239, 240. Astfel citarea prin notă telefonică se
face prin intermediul organelor de poliţie municipală sau administraţiei publice locale iar prin nota
telegrafică prin intermediul serviciului poştal. Citarea poate fi făcută prin poşta electronică. Citarea în
formă scrisă poate fi dublată prin nota telefonică.
1. Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea acestuia nu
constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la timpul indicat în citaţie.
Astfel în cazuri care nu suferă amînare sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului
citarea bănuitului, învinuitului părţii vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora
respectivă fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.
2. Privind agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei a se vedea articolul 6 punctul 2.
3. Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare
recomandată.

Articolul 237.Conţinutul citaţiei

În citaţie nu pot fi menţionate două sau mai multe persoane chiar dacă locuiesc la aceeaşi adresă.
1. Reieşind din articolele 58, 60, 64, 66, 90 citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un
avocat.
2. Pe semnătura persoanei care emite citaţia se aplică ştampila organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată.

Articolul 238.Locul de citare

Locul de citare a persoanei se stabileşte obligatoriu de către organul de urmărire penală în
rezultatul acţiunilor procesuale sau acţiunilor de investigaţie operativă.
1. Dacă nu este cunoscut locul aflării persoanei procedura citării este imposibilă şi se dispune
aducerea silită potrivit articolului 199 aliniatul 2.
2. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede dreptul persoanei de a indica un alt loc pentru a fi
citat, decît locul de trai, unde are viză de reşedinţă.
3. Procedura citării persoanelor de peste hotare se efectuează în conformitate cu articolul 539,
dacă tratatele de asistenţă juridică în materie penală între Republica Moldova şi statul solicitat
237
 nu prevede alte condiţii. Astfel în citaţia persoanei/martorului, victimei şi reprezentantului său
legal se va menţiona că persoana dată se invită să se prezinte la organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată în ţara respectivă. Citaţia nu poate conţine avertismentul privind aplicarea
măsurilor coercitive în caz de neprezentare.
4. Persoanele juridice, cînd au calităţile de părţi civile sau părţi civilmente responsabile, se
citează la sediul acestora.

Articolul 239.Înmînarea citaţiei destinatarului

1. Privind conţinutul dovezii de primire a citaţiei sau a procesului verbal privind
imposibilitatea obţinerii acesteia, a se vedea articolul 242.
Aliniatele 1 şi 2 al articolului comentat reglementează situaţia citării directe a persoanei şi
informarea acesteia privind actul procedural respectiv.
2. Procesului verbal privind constatarea faptului refuzului de a primi citaţia sau de a semna
dovada primirii, citaţiei se trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a
emis citaţia. Acest fapt este temei pentru a dispune aducerea silită potrivit articolului 199
aliniatul 2 punctul 1.
3. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede procedura înmînării citaţiei cînd citarea s-a făcut
indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere şi locul satisfacerii serviciului militar în
termen).
4. În toate cazurile agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei va înainta dovada de primire a
citaţiei sau procesul verbal întocmit în cazurile arătate la aliniatul 2 şi va informa organul de
urmărire penală sau după caz instanţa de judecată despre efectuarea actului de citare.

Articolul 240.Înmînarea citaţiei altor persoane

Dispoziţiile articolului comentat sînt aplicabile cînd agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei n-a
găsit destinatarul acasă, cînd acesta în mod obişnuit se poate afla la domiciliu.
1. Citaţia poate fi înmînată vecinilor, dacă nu se găseşte soţul, rudele sau alte persoane care
locuiesc împreună cu persoana citată cu condiţia că aceştea sînt împuterniciţi să-i recepţioneze
corespondenţa.
2. Dovada de primire a citaţiei de către alte persoane sau procesul verbal privind imposibilitatea
înmînării citaţiei în condiţii prezentului articol se înaintează organului care a emis citaţia
pentru informare.

Articolul 241.Cercetări în vederea înmînării citaţiei

1. În procesul verbal privind imposibilitatea înmînării citaţiei se va menţiona şi datele obţinute

privind noua adresă pentru repetarea citării sau după caz imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei.
Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de către organele de poliţie.

Articolul 242.Dovada de primire şi procesul-verbal

de predare a citaţiei

1. Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului şi procesul verbal de predare sau de

afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care confirmă
respectarea procedurii citaţiei. În caz contrar părţile care au lipsit la judecată pot invoca în
cererea de apel sau de recurs temeiul prevăzut de articolul 444 aliniatul 1 punctul 5.
2. Procesul verbal de predare sau de afişare a citaţiei atestă împrejurările arătate la articolul 239
aliniatul 2 sau la articolele 240, 241, care o fac imposibilă dovada înmânării sau dovada
primirii citaţiei.

Articolul 243.Comunicarea altor acte procedurale

Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată încunoştinţează persoanele care participă la procesul penal despre acţiunile procesuale efectuate,
hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.
238
 1. Comunicarea se face prin transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului unui act
procedural ori prin înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale. Astfel pentru
protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau verbal în
dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale (de
exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare, art.48; comunicarea
părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea
prezentării concluziilor, art.151 alin.5; înştiinţarea despre reţinere, art.173; informarea
persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de ocrotire; anunţarea
persoanei care a înaintat sesizarea despre neîncetarea urmăririi penale, art.274, alin5;
comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, art.399, alin.2; înmînarea
copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei penale părţilor
interesate, art.285, 286; înmînarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, art.399).
2. Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau după
caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate.
3. Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se admite citarea sau
aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un act, cu excepţia cazului cînd
aceasta se află în detenţie provizorie.
4. Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte sau pentru a i se
înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.
5. Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după caz prin recipisă
(de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui
legal, art.296 alin.5).

Capitolul III
CERERI ŞI DEMERSURI ÎN PROCESUL PENAL

Articolul 244.Cereri şi demersuri

1. Cererea este un act procedural comun prin care orice persoană interesată se poate adresa
ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată
pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor
pretenţii juridice determinate de faptul săvîrşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal.
2. În dependenţă de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului pot fi
înaintate şi alte categorii de cereri: 1) plîngere; 2) denunţ; 3) garanţie personală; 4) recuzare;
5) acţiune civilă; 6) concluzie scrisă sau orală; 7) apel; 8) recurs; 9) recurs în anulare.
3. Demersul în esenţă este o categorie a cererii. Această noţiune este determinată doar de faptul
că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de urmărire penală) sau persoană juridică
care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea atribuţiilor sale ori pentru apărarea
unor drepturi şi interese legitime. Astfel demersul constituie o intervenţie în scopul obţinerii
unui rezultat. (Din franceză “demarche” – Demers).
4. Pentru autorizarea anumitor acţiuni procesuale (de exemplu, examinării corporale, exhumării
cadavrului; percheziţiei, ridicării de documente ce conţin secret ocrotit de lege, sechestrării
corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi înregistrării de imagini) organul de urmărire
penală înaintează judecătorului de instrucţie demers în forma unei ordonanţe. În caz de
necesitate la ordonanţa în cauză se anexează şi demersul propriu-zis (de exemplu, în cazul
internării într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei potrivit articolului 152 aliniatul
2). Astfel articolul 304 defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca demersuri
privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor de investigaţie operativă
sau aplicării măsurilor de constrîngere.

Articolul 245.Înaintarea cererilor şi demersurilor

Cererile şi demersurile pot fi făcute şi pînă la pornirea procesului penal, a se vedea articolele 263,
265.
1. Cererea se face, de regulă, în formă scrisă după conţinutul prevăzut de lege (de exemplu,
plîngerea şi denunţul, art.263 alin.3; cererea de eliberare provizorie; art.309 alin 2, 3; acţiunea
civilă, art.221, alin.2, 3; cererea de apel, 405, cererea de recurs art.430, 445; cererea de recurs
239
 în anulare art.455 alin.2). În cazul cînd legea nu prevede expres conţinutul cererii scrise,
aceasta va cuprinde următoarele menţiuni:
a. organul de urmărire penală sau după caz instanţa de judecată solicitată;
b. numele, prenumele şi adresa solicitantului;
c. obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);
d. motivarea în fapt şi în drept a cererii;
e. semnătura solicitantului;
f. data;
g. anexa unor documente sau altor mijloace de probă.
2. Demersul se înaintează numai în formă scrisă de organizaţiile obşteşti, de colectivele de
muncă precum şi de oricare persoane juridice (întreprinderi, instituţii, organizaţii). Structura şi
conţinutul demersului este, în principiu identică cererii.
3. Organele de urmărire penală şi procurorul înaintează demersuri în condiţiile şi cazurile
prevăzute de lege. A se vedea articolele 304, 307, 308.
4. Procurorul, la judecarea cauzei poate formula demersuri şi oral, care se include în procesul
verbal al şedinţei de judecată.
5. Dacă cererea este înaintată oral în legătură cu efectuarea unei acţiuni procesuale, aceasta se va
consemna în procesul verbal al acestei acţiuni. Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea
vătămată formulează cereri orale în faţa organului de urmărire penală în afara acţiunilor
procesuale, acestea urmează să fie audiate în condiţiile prezentului Cod şi cererile se vor
menţiona în procesul verbal de audiere.

Articolul 246.Termenele de examinare a cererilor şi demersurilor

1. Dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat privind termenul de cel mult 3 zile de la data
primirii cererii sau demersului sînnt aplicabile în cazurile cînd legea nu prevede careva termen
de examinare. În cazul cînd prin lege (de exemplu, articolul 295 prevede soluţionarea cererilor
în legătură cu terminarea urmării penale în termen de 24 de ore de către procuror) este prevăzut
un al termen, se aplică dispoziţiile speciale ale legii.
2. Sintagma “imediat dar nu mai tîrziu de 3 zile” presupune aplicarea sistemului inclusiv la
calcularea termenului, a se vedea comentariul articolului 231.
3. În faza judecării cauzei cererile şi demersurile se examinează de regulă imediat. A se vedea
articolele 346, 364.
4. Privind termenele de examinare a demersurilor propriu-zise sau a ordonanţelor cu conţinut de
demers a organului de urmărire penală, a se vedea articolele 135 alin.2, 305 alin.3, 307 alin.2,
308 alin.2.

Articolul 247.Soluţionarea cererilor şi demersurilor

1. Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului de urmărire

penală şi instanţei de judecată dacă aceste se referă la cauza penală respectivă.
2. Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge cererea şi demersul se anexează
la dosar. În cazurile cînd legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărîrea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte urmează a fi înmînate
solicitanţilor.
3. De regulă, hotărîrile prin care se respinge o cerere nu sînt susceptibile de a fi atacate,
solicitantul avînd dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele etape ale procesului, cu
excepţia anumitor cazuri expres prevăzute de lege. Astfel poate fi atacat refuzul organului de
urmărire penală de a primi plîngerea sau denunţul, potrivi articolului 265 aliniatul 2; refuzul
judecătorului de instrucţie privind cererea de liberare provizorie potrivit articolului 311;
refuzul procurorului de a satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii
preventive garanţia conform articolului 313 alin.2 pct.1) subpct b).
4. Privind modul de examinare a demersurilor înaintate de organul de urmărire penală, a se
vedea articolul 305.

240
Capitolul IV
MODIFICAREA ÎN ACTELE PROCEDURALE, CORECTAREA
ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE

Articolul 248.Modificări în actele procedurale

1. Modificarea actului procedural se face numai cu ocazia întocmirii acestuia cînd se constată
că din conţinutul său lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau că unele din acestea sînt
consemnate greşit ori au fost trecute constatări, date, menţiuni ce nu au fost voite sau nu
corespund cu activitatea procesuală desfăşurată ori cu realitatea.
2. Dacă necesitatea efectuării unor modificări apare ulterior întocmirii actului procedural se
procedează, după caz potrivit articolelor 249, 250.

Articolul 249.Corectarea erorilor materiale

1. Erori materiale sînt simple greşeli scriptice asupra numelui sau prenumelui, unor date
calendaristice la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice şi altele, cu excepţia
erorilor de conţinut.
2. Erorile de conţinut nu se îndreaptă conform dispoziţiilor articolului comentat, dar prin
intermediul căilor de atac şi cu administrarea probelor necesare.
3. Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii. Astfel instanţa
de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui şi prenumelui şi a
altor date biografice ale condamnatului, precum şi a greşelilor în scris şi aritmetice, precum şi
să corecteze tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la
privaţiune de libertate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit cu un sinonim
neprevăzut de lege (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.14 din 20.XII.1993 cu
modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr.38 din 20.XII.1999 “Cu privire la unele
chestiuni de procedură care a apărut în cadrul executării sentinţelor”).
4. Corectarea erorilor materiale se face atunci cînd aceste erori apar cu ocazia redactării unor
acte procedurale. Astfel prezentul Cod prevede redactarea procesului verbal al şedinţei de
judecată conform articolului 336 aliniatul 4 şi redactarea hotărîrilor judecătoreşti (sentinţe,
decizii, hotărîri) conform articolului 343.

Articolul 250.Înlăturarea unor omisiuni vădite

1. Omisiunea vădită constă în absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă actul
procedural în mod obligatoriu, menţiuni care trebuie soluţionate odată cu fondul cauzei. Astfel
procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale
se va referi şi la chestiunile arătate de articolul 285 aliniatul 6, iar instanţa de judecată în
dispozitivul chestiunii arătate la articolele 395 alin.1 pct.4) şi 5), 396 pct.3) şi 4), 397.
Instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la
articolul 416.
2. Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmînării actului procedural redactat
ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărîrilor
judecătoreşti. Astfel instanţa de judecată înlătură omisiunile vădite privind chestiunile arătate
în prezentul articol precum şi la alte chestiuni:
a. anulării măsurii preventive cînd condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă;
b. anulării măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul pronunţării
sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori neaplicării confiscării aceste
măsuri nu au fost anulate;
c. închiderii detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;
d. includerii pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe, dacă
includerea nu a fost efectuată;
e. soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;
f. determinării mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;

241
 g. soluţionarea chestiunilor de încasare de la condamnat în contul statului a mijloacelor cheltuite
pentru remunerarea din contul bugetului a muncii apărătorului care a participat la anchetă
şi/sau în instanţa judecătorească;
h. soluţionării chestiunilor cu privire la soarta copiilor condamnatului, care au rămas fără
supraveghere;
i. soluţionării chestiunii cu privire la eliberarea bunurilor de sub sechestru în cazurile cînd
sechestrul a fost aplicat în privinţa bunurilor care conform legii nu sînt supuse urmăririi;
j. concretizării funcţiei sau genului de activitate, dacă în sentinţă în cadrul stabilirii pedepsei –
lipsirea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită activitate, a fost
determinată imprecis funcţia sau genul de activitate;
k. determinării tipului coloniei de corectare prin muncă persoanelor care au fost condamnate la
privaţiune de libertate, dacă în sentinţă nu a fost determinat tipul coloniei de corectare prin
muncă (Hotărîrea Plenului nr.14 din 20.XII.1993 cu modificările introduse prin hotărîrea
Plenului nr.38 din 20.XII.1999).
3. Înlăturarea omisiunilor vădite de către procuror se face cu întocmirea procesului verbal iar
instanţa de judecată prin încheiere, care se anexează la hotărîrile respective, fiind înmînate
totodată în copie părţilor interesate.
4. La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.
5. Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi alte
persoane interesate pot folosi calea apelului sau după caz a recursului în condiţiile prezentului
Cod, fapt care nu împiedică în termenul prevăzut de articolul 402 instanţa de fond să înlăture
omisiunile vădite potrivit procedurii stabilite de articolul comentat.

Capitolul V
NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE

Articolul 251.Încălcările care atrag nulitatea actelor procedurale

1. Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine, în general, atunci cînd un act procedural
s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzut de lege. Nulitatea are ca
efect ineficienţa actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul nu produce
efectele actului valid, fiind lipsit de forţă juridică conform adagiului “quard nullum est,
nullum producit effectum”.
Nulitatea unui act procedural poate atrage şi nulitatea actelor procedurale ulterioare efectuate cu
respectarea legii, însă, care se întemeiază pe actul nul ori depind de valabilitatea acestuia. De pildă, în
cazul cînd inculpatul nu a fost citat legal la judecată, fiind judecat în lipsă, toate actele procedurale,
inclusiv şi sentinţa sînt lovite de nulitate. În mod excepţional, nulitatea unui act procedural se poate
extinde şi asupra actelor anterioare pe care se întemeiază. De exemplu la deliberare potrivit articolului
339 participă doi judecători care nu au participat la cercetarea judecătorească, nulitatea deliberării se
extinde şi asupra tuturor actelor ce au avut loc anterior.
2. Nu oricare încălcare a prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal
atrage nulitatea actului procedural, dar numai încălcările esenţiale ale legii procesuale penale.
Prin încălcare esenţială a legii se înţelege acea abatere de la lege, care afectează drepturile şi
interesele legitime ale părţilor, aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
3. Pentru a opera nulitatea mai este necesar ca abaterea să nu poată fi înlăturată în alt mod, ceea
ce înseamnă că dacă poate fi înlăturată în alt mod, anularea actului devine inutilă. Astfel în
cazul neînmînării ordonanţei sau încheierii de aplicare a unei măsuri preventive potrivit
articolului 177 aliniatul 3, nu duce la nulitatea acestor acte procedurale, reieşind din faptul că
bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea sau să atace aplicarea acestei
măsuri. În acelaşi sens, în cazul cînd învinuitul nu a făcut cunoştinţă cu materialele dosarului
potrivit articolului 293 sau nu I s-a înmînat copia rechizitoriului conform articolului 297, nu
este temei de a considera nul rechizitoriul, învinuitul avînd posibilitatea să facă cunoştinţă cu
materialele dosarului şi să primească copia rechizitoriului în cadrul şedinţei preliminare la
numirea cauzei spre judecare conform articolului 351 aliniatul 6.

242
 În acelaşi sens erorile materiale şi omisiunile vădite sînt înlăturate potrivit articolelor 249, 250,
dar nu se aplică dispoziţiile nulităţilor.
4. Nulitatea actului procedural nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a
constata nulitatea se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de aliniatul 2 al
articolului comentat sau de către părţile interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face
de către cei interesaţi prin intermediul cererii, plîngerii sau căilor ordinare şi extraordinare de
atac, indicându-se o excepţie de nulitate. În căile de atac, nulităţile pot fi invocate ca motive
de apel, temeiuri de recurs (art.427, 444) sau temeiuri de recurs în anulare (art.453 alin.1
pct.2).
5. Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa cărora se
invocă nulitatea, trebuie să constate dacă sînt întrunite condiţiile privind nulitatea şi să dispună
anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori după caz reface actul
fără anularea acestuia. A se vedea conţinutul articolelor 301 alin.2; 312 alin.5; 313 alin.5; 415
alin.1 pct.2); 435 alin.1 pct.2); 449 alin.2 pct. 2). Procurorul în faza urmăririi penale conform
articolului 52 controlînd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire
penală anulează ordonanţe şi procese verbale ilegale sau restituite dosarele penale organului
de urmărire penală cu indicaţii în scris privind refacerea anumitor acte procedurale.
6. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede cazuri de nulitate absolută. Încălcările dispoziţiilor
legii arătate expres în acest aliniat au o importanţă deosebită în desfăşurarea procesului penal,
fiindcă grav afectează actul de justiţie precum şi unele drepturi procesuale ale părţilor.
7. Dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se are în vedere
reglementările arătate la articolele 36-39, 41-46. Această sintagmă se referă numai la
competenţa după materie şi calitatea persoanei a instanţelor de judecată. Prin urmare
încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală prevăzută de
articolele 266-270 nu constituie caz de nulitate absolută reieşind din dispoziţiile articolelor
271, 272, care stabilesc valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de
urmărire penală.
Instanţele de judecată fiind sesizate cu examinarea cauzelor obligatoriu examinează chestiunea
competenţei şi procedează în conformitate cu articolele 44, 345, 348.
8. Nerespecarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei, se are în vedere orice act de
sesizare a instanţei prevăzut de lege prin următoarele modalităţi:
a. rechizitoriu (art.296, 297);
b. ordonanţă de trimitere a cauzei în instanţa de judecată privind aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical (art.495);
c. demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală a minorului (art.483);
d. demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală în condiţii prevăzute de
articolele 510-512;
e. ordonanţa procurorului de modificare a acuzării în judecată în sensul agravării (art.326);
f. cererea de revizuire cu concluziile procurorului (art.460, 461);
g. decizia instanţei de recurs prin care se casează o hotărîre cu trimitere la rejudecare în apel
(art.435 alin.1 pct.2) subpct.c), sau cu trimitere la rejudecare în fond (art.449 pct.1) subpct.c));
h. încheierea de declinare a competenţei (art.44);
i. încheierea prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă (art.45 alin.6, 7);
j. hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie privind strămutarea cauzei penale (art.49);
k. demersul organului de urmărire penală privind autorizarea unor acţiuni, aplicarea sau
prelungirea unor măsuri procesuale şi cererea de liberare provizorie (art.172, 182, 200, 201
alin.4, 205 alin.2, 304, 307, 308, 309).
Instanţele de judecată fiind sesizate prin modalităţile arătate mai sus vor verifica respectarea legii
privind condiţiile şi conţinutul actului de sesizare, reieşind din dispoziţiile aliniatului 3 a articolului
comentat.
Astfel la punerea pe rol a cauzei penale potrivit articolelor 344-353 instanţele de judecată vor
examina prin analogie şi chestiunea legalităţii actului de sesizare, deşi expres această chestiune nu este
menţionată la articolul 345 aliniatul 4. Dar în cazul constatării unor neregularităţi în actul de sesizare nu
există norme juridice ce ar indica cum să procedeze instanţa de judecată, de cît soluţia declarării actului
de sesizare nul reieşind din aliniatul 3 al articolului comentat. Însă în cazul cînd aceste neregularităţi în
243
actul de sesizare pot fi înlăturate în şedinţa preliminară potrivit articolelor 345-347 instanţa permite
aducerea în corespundere a actului de sesizare cerinţelor legii, fără a dispune anularea lui reieşind din
dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat.
9. Privind publicitatea şedinţei de judecată, a se vedea comentariul articolelor 18 şi 316.
10. Privind participarea obligatorie a procurorului inculpatului, apărătorului şi a părţii vătămate la
judecată a se vedea comentariul articolelor 320, 321, 69, 323.
11. Privind participarea interpretului şi traducătorului la urmărirea penală şi judecată, a se vedea
comentariul articolului 16.
12. Aliniatul 3 al articolului comentat caracterizează particularităţile nulităţilor absolute în
cazurile arătate la aliniatul 2.
Nulităţile absolute se caracterizează prin următoarele particularităţi:
a. nu pot fi înlăturate în nici un mod.
Aceasta înseamnă că în situaţiile arătate abaterile sînt lichidate numai prin anularea actului,
excepţie fiind în cazul anumitor neregularităţi în actul de sesizare.
b. poate fi invocată la orice etapă a procesului.
Nulitatea absolută poate fi invocată atît în momentul îndeplinirii actului procedural precum şi
ulterior în faza urmăririi penale, judecării cauzei în fond, ori prin intermediul căilor ordinare sau
extraordinare de atac.
c. poate fi invocată de orice parte din proces, de procuror şi judecătorul de instrucţie în faza de
urmărire penală şi de instanţa de judecată în fond, în apel, în recurs şi la examinarea recursului
în anulare din oficiu.
13. Sintagma “dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei” din aliniatul 3 se referă la situaţia cînd excepţia de nulitate este invocată
din oficiu de către procuror în faza urmăririi penale şi instanţă de judecată la judecarea cauzei.
14. Aliniatul 4 al articolului comentat se referă la nulităţile relative, care intervin în cazul
încălcării celorlalte dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal în afară de
dispoziţiile prevăzute de aliniatul 2 al articolului comentat.
Particularităţile nulităţilor relative sînt:
a) invocarea nulităţii se face prin voinţa părţilor;
În acest sens, reieşind din principiul contradictorialităţii procesului penal părţile pot ridica
excepţie de nulitate în cazul unor abateri sau accepta desfăşurarea procesului în continuare fără să
contesteze neregularităţile în cauză.
În cazul cînd partea invocă excepţia de nulitate relativă instanţa de judecată este obligată să se
pronunţe asupra acestei chestiuni.
b) nulitatea trebuie invocată la o anumită etapă a procesului;
Astfel invocarea nulităţii relative este restrînsă în anumite limite de timp şi anume: 1) în cursul
efectuării acţiunii – cînd partea este prezentă sau la terminarea urmăririi penale cînd partea ia cunoştinţă
de materialele dosarului, 2) în instanţa de judecată cînd partea a fost absentă la efectuarea acţiunii
procesului avîndu-se în vedere la etapa judecăţii precum şi a acţiunii procesuale din faza urmăririi penale,
dacă partea n-a luat cunoştinţă de materialele cauzei conform articolului 293, sau cînd proba este
prezentată nemijlocit în instanţa de judecată.
Această particularitate impune părţile să invoce excepţia nulităţii relative în mod operativ într-o
anumită perioadă. Neinvocarea nulităţii relative în termenul prevăzut de lege atrage tardivitatea excepţiei
de nulitate şi acoperirea nulităţii, care nu mai poate fi cerută de partea interesată în altă etapă a procesului
penal, ori printr-un alt mijloc procesual.
Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanţa de apel sau de recurs, de cît dacă s-a
produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima instanţă sau la instanţa de apel, după caz.
Cînd excepţia de nulitatea relativă a fost invocată la prima instanţă, ori la instanţa de apel şi a fost
respinsă, soluţia poate fi atacată la instanţa ierarhic superioară (de apel sau de recurs, după caz).
15. Privind situaţia “în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă” a se vedea
comentariul articolelor 94, 327 şi 414 aliniatul 1.

PARTEA SPECIALA

Titlul I
244
 URMARIREA PENALA

Capitolul I
DISPOZITII GENERALE

Articolul 252. Obiectul si scopul urmaririi penale

1. Prin „colectarea probelor necesare” se înţeleg operaţiile de descoperire, fixare, verificare şi
apreciere a probelor prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul Cod (Partea generală, Titlul
IV, Capitolul III) precum şi prin măsurile operative de investigaţii prevăzute de articolul 6 al Legii
privind activitatea operativă de investigaţii.
2. Prin „existenţa infracţiunii” se înţelege în primul rînd existenţa materială a unei fapte şi în al
doilea dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă pedepsibilă sau o
faptă consumată.
3. Prin „identificarea făptuitorului” se are în vedere că probele colectate trebuie să ajute la depistarea
celor care au săvîrşit fapta penală (autori, organizatori, instigatori sau complici) şi atragerea lor în
calitate de învinuit potrivit articolelor 280-282.
4. În obiectul urmăririi penale, pe lîngă cele menţionate expres, se înscrie stabilirea şi altor
împrejurări a cauzei pentru aflarea adevărului, reieşind din articolele 19 alin.3 şi 254.
5. Urmărirea penală este activitate obligatorie de pregătire prejudiciară a materialelor cauzei penale,
deci scopul acesteia este trimiterea cauzei în judecată pentru tragerea la răspundere penală a
făptuitorului sau după caz pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
6. În vederea realizării obiectului şi scopului urmăririi penale organul de urmărire penală
(conducătorul organului de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală) şi procurorul exercită
atribuţiile prevăzute de prezentul Cod.

Articolul 253. Organele de urmarire penala

1. Din conţinutul articolului comentat rezultă noţiunea în sens larga de organ de urmărire penală
unde se include şi procurorul. În principal procurorul (procuratura) în sistemul organelor de
urmărire penală este organ care conduce întreaga activitate efectuată de organele de urmărire
penală propriu-zise. În cazurile prevăzute de articolul 270, procurorul (procuratura) exercită
nemijlocit urmărire penală, deci este organ de urmărire penală în sens îngust. Prin urmare reieşind
din dispoziţiile Constituţiei (art.124), a Legii cu privire la Procuratură (art.4 pct.b) şi dispoziţiile
prezentului Cod 8art.52, 253, 270) rezultă că procurorul (procuratura) este organ de urmărire
penală cu atribuţii de conducere sau după caz de exercitare nemijlocită a urmăririi penale.
2. În cadrul Ministerului Afacerilor, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Departamentului Vamal
şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei sînt formate subdiviziuni după
caz (departament, direcţie, secţie) pentru efectuarea urmăririi penale. Subdiviziunile de urmărire
penală din cadrul acestor organe sînt conduse de ofiţeri de urmărire penale cu atribuţii prevăzute
de articolul 56. aceste subdiviziuni reprezintă organele de urmărire penală în sens îngust.
3. Ofiţerii de urmărire penală se subordonează organizaţional atît conducătorului organului de
urmărire penală conform articolului 56, precum şi conducătorul instituţiei respective (ministerului
sau după caz directorului).
4. Independenţa ofiţerului de urmărire penală presupune posibilitatea executării tuturor atribuţiilor
prevăzute de articolul 57 după propria convingere. Ofiţerul de urmărire penală determină
desinestătător direcţia de cercetare precum şi procedeele probatorii care urmează a fi efectuate.
Ofiţerul de urmărire penală verifică şi apreciază probele adunate conform propriei convingeri şi
face propunerile prevăzute de lege privind punerea sub învinuire schimbarea şi completarea
acuzării, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale,
darea în căutare a învinuitului, terminarea urmării penale, precum şi propuneri privind autorizarea
unor acţiuni de urmărire penală sau aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere.
5. Privind indicaţii scrise date ofiţerului de urmărire penale de către conducătorul organului de
urmărire penală (a se vedea comentariul articolului 56 alin.2) şi de procuror (a se vedea
comentariul articolelor 52, 292 şi 326 alin.2).

245
 Articolul 254. Rolul activ al organului de urmarire penala

1. Organul de urmărire penală este obligat să adune probe atît în defavoarea cît şi în favoarea
bănuitului, învinuitului. Această obligaţie menţinîndu-se chiar dacă bănuitul sau învinuitul
recunoaşte fapta.
2. Organul de urmărire penală este obligat să stabilească toate circumstanţele prevăzute de articolul
96.
3. Organul de urmărire penală este obligat să primească şi să examineze plîngerile sau denunţurile
referitoare la infracţiuni (a se vedea comentariul articolului 265) precum şi obligaţia de a lua toate
măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii (a se vedea articolul 55 alin.3).
4. Organul de urmărire penală are obligaţia de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la
urmărire penală (a se vedea comentariul articolului 277).
5. Organul de urmărire penală are obligaţia să examineze cererile şi demersurile participanţilor la
proces şi altor persoane interesate (a se vedea comentariul articolului 278).
6. Organul de urmărire penală are obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la
proces şi altor persoane (a se vedea comentariul articolului 215).
7. Activitatea de colectare a probelor se exercită de organul de urmărire penală obligatoriu şi în cazul
în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia, reieşind din regula că recunoaşterea
vinovăţiei nu poate fi pusă la baza învinuitii şi condamnării decît dacă aceasta nu este confirmată
prin alte probe (a se vedea comentariul articolelor 103 alin.2, 504 alin.4).
Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza sentinţei de condamnare
numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate de către instanţă (Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei
din 24.04.2000 nr.10).

Articolul 255. Ordonantele si rezolutiile organului de urmarire penala

1. Organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă efectuarea următoarelor acţiuni procesuale
sau măsuri procesuale:
1. recunoaşterea ca parte vătămată (art.59 alin.2);
2. recunoaşterea ca parte civilă (art.61 alin.2) sau refuzul de a recunoaşte partea civilă (art.222
alin.2);
3. recunoaşterea ca partea civilmente responsabilă (art.73 alin.2);
4. neadmiterea unei persoane în calitate de apărător (art.70 alin.8).
5. admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător (art.71 alin.3);
6. înlăturarea apărătorului din proces (art.72 alin.4);
7. admiterea în calitate de reprezentant legal (art.77 alin.3) precum şi încetarea calităţii de
reprezentant legal (art.77 alin.5);
8. cercetarea la faţa locului la domiciliu (art.118 alin.2);
9. examinarea corporală (art.119 alin.1);
10. exhumarea cadavrului (art.121 alin.1);
11. percheziţia (art.125 alin.3);
12. ridicarea de obiecte şi documente (art.126);
13. sechestrarea corespondenţei (art.133) sau anularea acestei interdicţii;
14. interzicerea comunicărilor (art.135 alin.1);
15. înregistrarea de imagini (art.137);
16. expertiza (art.144 alin.1);
17. respingerea cererii expertului (art.150 alin.2);
18. colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă (art.154 alin.5);
19. anexarea documentelor la dosar (art.157 alin.2);
20. recunoaşterea şi anexarea corpurilor delicte (art.158 alin.2);
21. nimicirea corpurilor delicte (art.159 alin.2);
22. reţinerea persoanei pentru a fi pusă sub învinuire (art.169);
23. aducerea silită (art.199 alin.3);
24. punerea sub sechestru a bunurilor (art.205 alin.2);
246
 25. scoaterea bunurilor de sub sechestru (art.210 alin.2);
26. aplicarea sau soluţionarea cererii de luare a măsurilor de protecţie (art.215 alin.2);
27. privind stabilirea cheltuielilor judiciare suportate (art.228 alin.5);
28. privind respingerea parţială sau totală a cererii sau demersului (art.247 alin.2);
29. privind efectuarea urmăririi de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (art.256 alin.3).
2. Organul de urmărire penală la efectuarea atribuţiilor sale poate adopta ordonanţe şi în alte cazuri
care legea nu prevede expres ce act procedural urmează a fi întocmit (de exemplu, la dispunerea
constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale art.140. privind efectuarea unei acţiuni de
urmărire penală prin delegaţie (art.258 alin.1).
3. Procurorul dispune prin ordonanţă la exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezentul Cod în
următoarele cazuri privind:
1. recrutarea ofiţerului de urmărire penală sau după caz a procurorului inferior (art.54 alin.6, 57
alin.6);
2. anularea ordonanţelor ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire penală şi ale
procurorilor ierarhic inferiori (art.52 pct.8);
3. sechestrarea corespondenţei (art.133 alin.3);
4. interzicerea comunicărilor (potrivit art.135 alin.3);
5. reţinerea învinuitului pînă la arestare (art.170);
6. aplicarea măsurilor preventive (art.177);
7. prelungirea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive;
8. scoaterea bunurilor se sub sechestru (art.210 alin.1);
9. efectuarea urmăririi penale de mai mulţi ofiţeri din diferite organe de urmărire penală (art.256
alin.2);
10. determinarea locului efectuării urmăririi penale (art.257) sau competenţei unui organ de
urmărire penală (art.266) sau a unor procurori (art.270 alin.4, 5) fie a unui grup mixt de
procurori şi ofiţeri de urmărire penală (art.270 alin.7);
11. punerea sub învinuire (art.281);
12. schimbarea şi completarea acuzării (art.283);
13. scoaterea de sub urmărire penală (art.284);
14. încetarea urmăririi penale (art.285 alin.4, 5);
15. clasarea cauzei penale (art.286);
16. reluarea urmăririi penale (art.287 alin.1);
17. anunţare în căutare a învinuitului (art.288 alin.2);
18. restituirea sau trimiterea cauzei în condiţiile art.292;
19. soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale (art.295 alin.1);
20. suspendarea condiţionată a urmăririi penale (art.511);
21. deschiderea procedurii de revizuire şi efectuarea cercetărilor (art.460 alin.6).
4. În cazul urmăririi penale organul de urmărire penală adoptă o rezoluţie motivată (a se vedea
comentariul art.274 alin.3).
5. În alte cazuri organul de urmărire penală întocmeşte propunere (raport) – de exemplu în cazurile
prevăzute de articolele 274 alin.4, 280, 283, 284, 285, 286, 288, 289.
6. Organul de urmărire penală în caz de necesitate întocmeşte demersuri (art.177, 295 alin.4, 307).
7. Ordonanţele organului de urmărire penală care necesită a fi autorizate de judecătorul de instrucţie
au calitatea unui demers şi sunt executorii pînă la obţinerea autorizării numai în cazurile prevăzute
expres de prezentul Cod, cînd nu suferă amînare.

Articolul 256. Efectuarea urmaririi penale de catre mai multi ofiteri de urmarire penala

1. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (de un grup e ofiţeri)
contribuie la descoperirea rapidă, deplină şi eficientă a tuturor circumstanţelor unei cauze cu multe
versiuni, privind infracţiuni săvîrşite de grupuri, organizaţii (asociaţii) criminale, cu multe
episoade şi în diferite locuri, cu multe persoane.
2. În cauze penale cu mai multe infracţiuni ce ţine de competenţa diferitor organe de urmărire penală
de către procuror se dispune efectuarea urmăririi penale de un grup de ofiţeri din organele de
urmărire penală respective în dependenţă de caracterul infracţiunilor cercetate.
247
 3. În cauze penale cu multiple infracţiuni ce unele episoade ţine de competenţa exclusivă a
procurorului, de către procurorul ierarhic superior se poate dispune efectuarea urmăririi penale de
un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală (a se vedea articolul 270 alin.7).
4. ofiţerul de urmărire penală numit conducătorul grupului de urmărire penală dirijează activitatea
celorlalţi ofiţeri de urmărire penală, le dă indicaţii orale privind efectuarea anumitor procedee
probatorii, stabileşte versiunile ce urmează a fi verificate pentru descoperire rapidă, completă şi
obiectivă a circumstanţelor cauzei. Conducătorul grupului de urmărire penală face propunerile
necesare în cazurile prevăzute de lege (de exemplu, privind punerea sub învinuire, scoaterea de
sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi terminarea urmăririi
penale) din numele lui personal pentru toate infracţiunile cercetate în cauze date. Demersurile
privind autorizarea unor acţiuni procesuale sau măsuri de constrîngere pot fi făcute atît de
conducătorul grupului de urmărire penală cît şi de către oricare ofiţeri de urmărire penală din acest
grup.
5. dacă în grupul ofiţerilor de urmărire penală, conducător este numit un procuror conform
articolului 270 alin.7, acestuia îi aparţine obligaţia de a adopta hotărîrile prevăzute de lege pentru
toate infracţiunile cercetate în cauza dată.
6. În caz de necesitate prin ordinul organelor care exercită activitatea operativă de investigaţii,
colaboratorii serviciilor operative de investigaţii sînt anume desemnaţi să acorde sprijinul necesar
grupului de ofiţeri de urmărire penală. În acest caz ofiţerii de urmărire penală pot da dispoziţii
orale colaboratorilor operativi privind exercitarea măsurilor operative de investigaţii necesare, fără
a se adresa în scris organului care exercită activitatea operativă de investigaţii.

Articolul 257. Locul efectuarii urmaririi penale

În articolul comentat este prevăzut criteriul teritorial al efectuării urmăririi penale, în baza căruia este
delimitată competenţa organului de urmărire penală în limitele teritoriului care activează. Competenţa
teritorială a organului de urmărire penală se determină reieşind din condiţiile prevăzute de aliniatul 1 al
acestui articol, după ce a fost determinată competenţa materială prevăzută de articolele 266-270.
1. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală este determinată de:
1. sectorul unde a fost săvîrşită infracţiunea;
2. sectorul unde a fost descoperită infracţiunea;
3. locul aflării bănuitului, învinuitului sau majoritatea martorilor.
Întâietate are primul criteriu, reieşind din faptul că desfăşurarea urmăririi penale este eficientă la
locul săvîrşirii infracţiunii.
3. Prin termenul de „sector” se are în vedere la general teritoriul, în raza căreia activează organul de
urmărire penală.
4. Sintagma „unde a fost săvîrşită infracţiunea” presupune locul săvîrşirii faptei determinat de
articolul 12 din Codul penal ce prevede că „se consideră locul unde a acţionat ori, în cazul infracţiunii,
trebuie să acţioneze, fie locul unde au survenit ori, în viziunea persoanei, trebuie să survină urmările
infracţiunii date”.
5. Dacă în cauza penală sînt cercetate mai multe infracţiuni săvîrşite în diferite sectoare, urmărirea
penală va fi efectuată de organul de urmărire penală la locul săvîrşirii ultimei infracţiuni sau după caz la
cea mai gravă infracţiune. În asemenea cazuri competenţa teritorială este stabilită de către procurorul
ierarhic superior procurorului care conduce cu urmărirea penală prin ordonanţă.
6. Dacă urmărirea penală este efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau la locul aflării
domiciliului bănuitului, învinuitului şi ulterior este stabilit locul săvîrşirii infracţiunii se trimite la organul
de urmărire teritorial respectiv dacă procurorul nu dispune prin ordonanţă continuarea urmăririi penale de
către organul precedent.
7. Privind „acţiuni de urmărire penală ce nu pot fi amînate” (a se vedea „caz ce nu suferă amînare”
conform articolul 6 pct.6). Totodată menţionăm că actualul cod de procedură penală nu prevede expres,
care sînt acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amînate spre deosebire de Codul de procedură penală
din 1961 (art.101 alin.1), care prevedea că, în vederea descoperirii şi păstrării urmelor infracţiunii
efectuează actele de urmărire ce nu pot fi amînate:
1) Cercetează cazul la faţa locului; 2) face percheziţie domiciliară; 3) ridică obiecte sau documente; 4)
ascultă convorbirile telefonice şi alte convorbiri; 5) face percheziţie corporală; 6) reţine şi interoghează

248
persoanele bănuite; 7) ascultă partea vătămată şi martorii, iar în caz de necesitate – 8) ordonă expertiza şi
9) ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a averii.
În concluzie, recomandăm la comentariul aliniatul2 efectuarea unor acţiuni de urmărire penală ce nu
pot fi amînate din cele indicate mai sus, în dependenţă de circumstanţele cauzei penale.
8. Potrivit aliniatului 5 al articolului comentat este prevăzută o excepţie de la criteriile arătate la
aliniatul 1 ce determină competenţa teritorială, unde Procurorul General sau adjuncţii lui pot dispune prin
ordonanţă motivată transmiterea cauzei la un alt organ teritorial sau la un alt organ de urmărire penală din
cele menţionate la articolele 266-269, de regulă în cazuri complexe ce ţine de competenţa mai multor
organe.

Articolul 258. Extinderea competentei teritoriale si delegatiile organului de urmarire penala

1. „Delegaţie” sau „delegare, a delega” – a însărcina pe cineva, pe timp limitat, cu executarea,
supravegherea sau organizarea unei lucrări (DEX p.273).
Prin urmare „delegaţia” este un act procedural cu caracter de dispoziţie (ordonanţă) care poate fi
dat unui organ inferior privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală (de exemplu: ascultarea unui
martor, ridicarea unor obiecte sau documente, efectuarea unei percheziţii, sechestrarea şi ridicarea
corespondenţei poştale, interceptarea comunicărilor, înregistrarea de imagini.) În cazul când legea
procesuală prevede întocmirea unei ordonanţe motivate precum şi autorizarea judecătorului de instrucţie,
la delegaţie vor fi anexate toate actele procedurale necesare.
2. În cazul când se solicită efectuarea unei acţiuni de urmărire penală de către un organ de
urmărire egal în grad sau superior se dispune prin comisie rogatorie conform articolului 57 aliniatul 2,
punctul 10.
3. Nu se admite delegarea unor acţiuni procesuale prin care se cere adoptarea unor hotărâri
procesuale (de exemplu: punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi audierea învinuitului)
4. În scopul operativităţii urmării penale potrivit aliniatului 2 al articolului comentat, oricare
acţiuni procesuale pot fi efectuate de ofiţerul de urmărire în afara circumscripţiei teritoriale, dar cu
înştiinţarea prealabilă sau după caz cu solicitarea ajutorului necesar din partea organului de urmărire
local.
5. În cazul când anumite acţiuni de urmărire penală, urmează a fi efectuate pe teritoriul altui stat se
solicită efectuarea acestora prin comisie rogatorie internaţională (a se vedea comentariul articolului 536).

Articolul 259. Termenele urmaririi penale

Privind „termenul rezonabil” a se vedea comentariul articolului 20.
1. Urmărirea penală se efectuează înăuntrul termenelor de prescripţie privind tragerea la
răspundere penală stabilite de articolul 60 din Codul penal.
2. Fixarea şi prelungirea termenului urmării penale se dispune de către procuror până la
înaintarea de către ofiţerul de urmărire penală a dosarului însoţit de un raport privind terminarea urmării
penale conform articolului 289.

Articolul 260. Procesul-verbal privind actiunea de urmarire penala

1. Procesele verbale întocmite în faza urmării penale după caracterul lor pot fi clasificate în
următoarele categorii:
a) procese-verbale privind efectuarea procedeelor probatorii prevăzute. Titlul IV, capitolul III al
prezentului Cod, care sunt mijloace de probă sau după caz (de exemplu, procesul verbal al audierii
martorului sau părţii vătămate) poate constitui mijloc de probă în condiţiile prevăzute de articolul 371
aliniatul 1, punctul 2.
b) proces-verbal privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere (de exemplu: a reţinerii
bănuitului, articolul 167) sau executarea unei măsuri procesuale (de exemplu: punerea bunurilor mobile
sub sechestru, articolul 207, aliniatul 5).
c) proces-verbal prin care se dispune luarea unei hotărâri (de exemplu; privind începerea urmării
penale, articolul 274, aliniatul 2).
d) proces-verbal privind efectuarea unor acţiuni procesuale sau procedurale (de exemplu: privind
prezentarea materialelor de urmărire penală, articolul 294, privind corectarea erorilor materiale, articolul
249, privind predarea sau afişarea unei citaţii, articolul 242, aliniatul 2).

249
 e) proces-verbal întocmit de organe de constatare până la începerea urmării penale conform
articolului 273.

Articolul 261. Adeverirea refuzului sau imposibilitatii de a semna

procesul-verbal privind actiunea de urmarire penala

1. Dacă persoana refuză să dea explicaţii privind cauzele refuzului de a semna procesul-verbal se
va menţiona şi acest fapt.
2. Prevederile aliniatului 3 al articolului comentat sunt aplicabile şi în cazul când participantul nu
poate nici semna nici citi din cauza deficienţelor fizice procesul verbal. În cazul dat persoana străină
invitată va da citire conţinutului procesului verbal şi va certifica exactitatea acestuia prin semnătura sa
fiecare pagină.
3. În cazul invitării unei persoane străine, în procesul verbal al acţiunii procesuale respective se va
indica în mod obligatoriu datele privind numele, prenumele, domiciliul, locul de muncă şi altele.
4. Dispoziţiile aliniatului 3 al articolului comentat sunt aplicabile şi în cazul când persoana este
analfabetă.
5. În cazul când persoana refuză să semneze procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală din
motivul necunoaşterii limbii, chestiunea dată va fi certificată prin semnătura interpretului.

Capitolul II
SESIZAREA ORGANULUI DE URMARIRE PENALA

Articolul 262. Sesizarea organului de urmarire penala

1. Faza urmăririi penale, adică activitatea procesuală ce se desfăşoară în această fază, ca orice activitate
judiciară, implică intervenţia unui act care să determine declanşarea sa. Acest act procesual dinamizator
este sesizarea, care constituie primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire penală. Sesizarea
constituie deci punctul de plecare l urmării penale; fără o sesizare urmărirea penală nu poate începe.
2. Aliniatul întâi al articolului comentat prevede modalităţile generale de sesizare, care pot fi
întâlnite în mod obişnuit în oricare cauză penală, cu excepţia infracţiunilor ce legea prevede modalităţi
speciale desesizare.
Anterior, codul de procedură penală din 1961 prevedea modalităţi de sesizare sub noţiunea de
„motive de declanşare a procesului penal”.
3. Plângerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege sunt modalităţi excepţionale de
sesizare.
4. Privind „plângerea prealabilă” a se vedea comentariul articolului 276.
5. Privind „acordul organului prevăzut de lege” se are în vedere cazurile când sesizarea obişnuită
nu este suficientă, dar potrivit unor legi speciale declanşarea procesului penal se face cu acordul unor
organe supreme. Astfel potrivit articolului 19 Legii cu privire la statutul judecătorului, procesul penal
împotriva judecătorului poate fi declanşat numai cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi
Preşedintelui Republicii Moldova sau după caz a Parlamentului, conform articolului 16 al Legii cu privire
la Curtea Constituţională, procesul penal împotriva judecătorului Curţii Constituţionale se poate declanşa
numai cu acordul Curţii Constituţionale, potrivit articolului 12 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari,
procesul penal al Parlamentului; conform articolului 10 al Legii despre statutul deputatului în Parlament
procesul penal împotriva unui deputat în Parlamentul Republicii Moldova poate fi declanşat cu acordul
Parlamentului, reieşind din art.270 alin 6 al prezentului Cod, procesul penal împotriva Procurorului
General poate fi declanşat cu acordul Parlamentului; conform articolului 81 alin 3 al Constituţiei
declanşarea procesului penal împotriva Preşedintelui Republicii Moldova poate fi declanşat prin hotărârea
Parlamentului.
6. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală (sau
potrivit articolului 274 alin 2 „autosesizarea”) constituie o modalitate de sesizare când organul află de
săvârşirea unei infracţiuni din alte surse decât cele arătate la punctele 1-3 al aliniatului 1 al articolului
comentat şi de cele menţionate la articolul 273. Astfel organul de urmărire poate afla că s-a comis o
infracţiune pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante sau prin primirea unui denunţ
anonim; în rezultatul activităţii administrative a altor subdiviziuni din cadrul organelor menţionate la
250
articolul 253 sau în rezultatul măsurilor operative de investigaţie; fie prin intermediul mijloacelor de
informare în masă, care dau publicităţii aspecte negative din activitatea unor persoane fizice sau juridice;
fie prin intermediul zvonului public, care este de natură să asigure atenţia organelor de urmărire penală
asupra unor împrejurări dubioase; fie în rezultatul efectuării urmării penale privind unele infracţiuni se
descoperă săvârşirea altor infracţiuni.
7. Raportul privind depistarea infracţiunii nu este un act de începere a urmării penale, dar este un
act procedural prin care se constată circumstanţele unei fapte prejudiciabile, şi se înregistrează în modul
prevăzut de
8. Pe lângă modalităţile de sesizare arătate la aliniatul 1 al articolului comentat este prevăzută o
modalitate specială de sesizare a organului de urmărire penală prin intermediul actelor de constatare
întocmite de organele menţionate în articolul 273 aliniatul 1. Deşi actul de constatare nu este inclus în
capitolul II, ”Sesizarea organului de urmărire penală”, acesta constituie o modalitate de sesizare
menţionată în articolul 274 aliniatul 1. A se vedea comentariul articolelor 273, 274 aliniatul 1.

Articolul 263. Plingerea si denuntul

1. Între „plângerea” menţionată în articolul comentat şi „plângerea prealabilă” – prevăzută de
articolul 276 nu există deosebire după conţinut şi subiectul ce le depune. Deosebirea constă în caracterul
faptelor penale relatate. Prin „plângere” se poate sesiza organul de urmărire penală privind săvârşirea
oricărei infracţiuni, fiind posibilă şi admisă oricare altă modalitate de sesizare, pe când „plângerea
prealabilă” în cazurile prevăzute de articolul 276 aliniatul 1, este unica modalitate de sesizare ce
constituie fapt juridic pentru începerea urmăririi penale.
2. Plângerea privind săvârşirea unei infracţiuni poate fi adresată direct organului de urmărire
penală sau procurorului fie oricărui organ de stat care va trimite plângerea după competenţă.
3. În cazul prevăzut de aliniatul 6 al articolului comentat, când victima nu-şi însuşeşte plângerea,
asemenea plângere urmează a fi considerată denunţ, cu excepţia cazurilor prevăzute de articolul 276
aliniatul 1.
4. Plângerea şi denunţul nu pot fi retrase, spre deosebire de plângerea prealabilă care poate fi
retrasă conform articolului 285 aliniatul 1, punctul 1).
5. Plângerea sau denunţul pot fi făcute prin intermediul mijloacelor de comunicare (poştă sau
telefon). În acest caz persoanele în cauză după stabilirea identităţii vor participa la întocmirea procesului
verbal în conformitate cu aliniatul 7 al articolului comentat. Dacă persoana n-a fost identificată, asemenea
plângere sau denunţ se consideră anonime.
6. Plângerea sau denunţul primite urmează a fi verificată suplimentar în privinţa veridicităţii
faptelor relatate prin efectuarea acţiunilor procesuale penale admise de lege până la începerea urmării
penale, fie prin intermediul măsurilor operative de investigaţie sau prin alte acţiuni (extraprocesuale)
administrative.

Articolul 264. Autodenuntarea

1. Autodenunţarea poate fi făcută prin prezentarea benevolă făptuitorului în faţa organului de

urmărire penală şi înştiinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni de către dânsul, precum şi prin
înştiinţarea prin telefon sau poştă fără prezentarea în faţa organului. În cazul când persoana s-a
autodenunţat, dar nu s-a prezentat în faţa organului, urmează a fi identificată şi găsită pentru întocmirea
procesului verbal în conformitate cu aliniatul 2 al articolului comentat.
2. Dacă persoana care s-a autodenunţat refuză să se prezinte benevol în faţa organului, ori nu-şi
dezvăluie identitatea se consideră un denunţ anonim şi se procedează în conformitate cu articolul 263
aliniatul 8.
3. Autodenunţarea poate fi făcută şi în privinţa infracţiunilor în curs de pregătire precum şi în
privinţa tentativei de infracţiuni.
4. În cazul autodenunţării privind săvârşirea infracţiunilor: a) circulaţia ilegală a substanţelor
narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217 Cod Penal); b) purtarea, păstrarea, procurarea,
falsificarea, repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor (art.290 Cod penal), persoana va
comunica în scris sau oral despre aceste infracţiuni prezentându-se benevol la organele de poliţie sau

251
oricare organ de urmărire penală fără a deţine la sine în acel moment obiectele ilegale. După care
obiectele ilegale vor fi predate, fiind ridicate de la locul păstrării.
Astfel nu poate fi considerată autodenunţare în cazul infracţiunilor menţionate mai sus dacă
persoana a fost reţinută având la sine obiectele ilegale şi declaraţia scrisă de autodenunţare adresată
organului de urmărire penală.
5. Autodenunţarea făcută urmează a fi verificată suplimentar luându-se în consideraţie
posibilitatea autoîncriminării false cu scopul de a ascunde alte infracţiuni sau împiedica stabilirea
identităţii adevăraţilor făptuitori.

Articolul 265. Obligativitatea primirii si examinarii plingerilor

sau denunturilor referitoare la infractiuni
1. Prin „primirea plângerilor sau denunţurilor” se are în vedere acţiunile privind întocmirea
procesului-verbal privind fixarea plângerii, denunţului sau autodenunţului în conformitate cu articolele
263 aliniatul 5 şi 7, 264 aliniatele 2 şi 3 şi eliberarea unui certificat cu număr de înregistrare privind
organul de urmărire penală (persoană cu funcţie de răspundere), timpul şi locul depunerii sesizărilor.
2. Privind atacarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul, a se
vedea comentariul articolului 313.
3. Prin „examinarea plângerilor sau denunţurilor” arătate în denumirea articolului comentat, se
subînţelege verificarea acestora în vederea începerii urmării penale. Astfel uneori informaţia prin
intermediul plângerii, denunţului sau autodenunţului este nesigură şi incompletă, fiind insuficientă pentru
începerea de îndată a urmării penale.
Legea procesuală penală actuală nu reglementează expres modalităţile şi termenul verificării
informaţiei iniţiale primite prin intermediul plângerii sau denunţului, acestea fiind prevăzute de legi şi alte
acte normative privind organizarea organelor de stat în cadrul cărora activează organele de urmărire
penală, fie de către Legea privind activitatea operativă de investigaţii.
În scopul fundamentării convingerii despre fapta penală săvârşită Codul de procedură penală
(art.279 aliniatul 1) admite efectuarea unor acţiuni de urmărire penală (procedee probatorii) până la
începerea urmăririi penale. (A se vedea comentariul articolului 279 aliniatul 1).
Prin urmare examinarea plângerii şi denunţului include acţiuni de completare, verificare a
informaţiei primite pentru a confirma sau infirma concordanţa acesteia cu realităţile faptice ale cauzei şi
adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de articolul 274 (începerea sau neînceperea urmării penale).

Capitolul III
COMPETENTA ORGANELOR DE URMARIRE PENALA

Articolul 266. Competenta organului de urmarire penala al Ministerului Afacerilor Interne

1. Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne este de competenţă materială

generală spre deosebire de celelalte organe care sunt de competenţa materială specială.
2. Organul de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin ordonanţa
procurorului poate fi investit să efectueze urmărirea penală în cauze conexe sau invizibile unde unele
episoade sunt de competenţa altor organe de urmărire.
Codul de procedură penală nu reglementează expres competenţa organului de urmărire penală în
caz de invizibilitate sau conexitate a cauzelor penale ce ţin de competenţa materială a mai multor organe
de urmărire penale spre deosebire de competenţa instanţelor de judecată în asemenea situaţii amplu
reglementată în articolul 42.
Astfel, reieşind din dispoziţia articolului comentat conchidem că în cazul unui concurs de
competenţă procurorul care conduce cu urmărire penală extinde competenţa materială a organului de
urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi în privinţa altor infracţiuni date în
competenţa organelor arătate la articolele 267-269.
Excepţie de la această afirmaţie este cazul arătat la articolul 257 aliniatul 5, unde Procurorul
General şi adjuncţii lui pot dispune trimiterea cauzei altui organ de urmărire penală de cît celui din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne.

252
 Articolul 267. Competenta organului de urmarire penala al Serviciului de Informatii si
Securitate

1. Organul de urmărire penală al Serviciului de Informaţii şi Securitate efectuează urmărirea penală

privind infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii;
1. genocidul (art.135 Cod penal);
2. ecocidul (art.136 Cod penal);
3. tratamente inumane (art.137 Cod penal(;
4. încălcarea dreptului umanitar internaţional (art.138 Cod penal);
5. planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art.139 Cod penal);
6. propaganda războiului (art.140 Cod penal);
7. activitatea mercenarilor (art.141 Cod penal);
8. atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională
(art.142 Cod penal);
9. aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art.143 Cod penal);
10. clonarea (art.144 Cod penal),
precum şi infracţiunilor contra securităţii statului:
1. trădarea de Patrie (art.337 Cod penal);
2. spionajul (art.338 Cod penal);
3. uzurparea puterii de stat (art.339 Cod penal);
4. rebeliunea armată (art.340 Cod penal);
5. chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale a
Republicii Moldova (art.341 Cod penal);
6. atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui Parlamentului sau
Prim-ministrului (art.342 Cod penal);
7. diversiunea (art. 343 Cod penal);
8. divulgarea secretului de stat (art.344 Cod penal);
9. pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art.345 Cod penal);
10. acţiuni intenţionate îndreptate spre aţîţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, sociale sau
religioase (art.346 Cod penal);
11. profanarea simbolurilor naţionale statale (art.347 Cod penal).

Articolul 268. Competenta organului de urmarire penala al Departamentului Vamal

1. Organul de urmărire penală al Departamentului Vamal efectuează urmărire penală în privinţa

infracţiunilor:
1) contrabanda (art.248 Cod penal);
2) eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249 Cod penal).

Articolul 269. Competenta organului de urmarire penala al Centrului

pentru Combaterea Crimelor Economice si Coruptiei

1. Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

efectuează urmărirea penală privind următoarele infracţiuni contra patrimoniului:
1) delapidarea averii străine (art.191 Cod penal);
2) însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art.195 Cod penal) – prin oricare formă
prevăzută de art.186-192 din Codul penal.
Privind infracţiunile economice prevăzute de capitolul X din Codul penal (art.236-258).
Privind infracţiuni de domeniul informaticii cu:
1) accesul ilegal la informaţia computerizată, art.259 Cod penal; 2) introducerea sau răspîndirea
programelor virulente pentru calculatoare art.260 Cod penal; 3) încălcarea regulilor de
securitate a sistemului informatic, (art.261 Cod penal).

253
 Privind infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere potrivit capitolul XV din Codul
penal:
1) coruperea pasivă, art.324;
2) coruperea activă, art.325;
3) traficul de influenţă, art.326;
4) abuzul de putere sau abuzul de serviciu, art.327;
5) excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, art.328;
6) neglijenţa în serviciu, art.329;
7) primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite, art.330;
8) refuzul de a îndeplini legea, art.331;
9) falsul în actele publice, art.332;
Privind infracţiuni săvîrşite de persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau
alte organizaţii nestatale potrivit capitolului XVI din Codul penal:
1) luarea demită, art.333;
2) darea de mită, art.334;
3) abuzul de serviciu, art.335;
4) depăşirea atribuţiilor de serviciu, art.336.

Articolul 270. Competenta exclusiva a procurorului la exercitarea urmaririi penale

1. Potrivit aliniatului 1 al articolului comentat procurorul este organ de urmărire penală de

competenţă personală determinată de calitatea făptuitorului prevăzută la punctul 1)
subpunctele a-g, şi punctul 3) precum şi de calitatea victimei infracţiunii conform punctul 2).
2. Procurorul este competent să efectueze urmărirea penală atît în cazurile persoanelor cu funcţie
de răspundere (conform punctelor 1 şi 3) care se află în exerciţiul funcţiunii precum în cazul
infracţiunilor săvârşite în legătură cu exerciţiul funcţiilor prevăzute de subpunctele a-e şi g,
punctul 3), chiar dacă la momentul descoperirii infracţiunii făptuitorul are altă calitate.
3. Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale presupune efectuarea
tuturor acţiunilor de urmărire penală de către procuror personal, care în mod obişnuit sînt
efectuate de ofiţerul de urmărire penală. În cazul exercitării nemijlocite a urmăririi penale de
către procuror, acestuia îi revine şi toate atribuţiile de a adopta toate hotărârile procesuale în
faza urmării penale, nefiind prevăzută în mod expres de către prezentul Cod, conducerea
urmăririi penale de către procurorul ierarhic superior.
4. Conform aliniatului 2 al articolului comentat procurorul exercitând nemijlocit urmărirea
penală poate delega efectuarea anumitor procedee probatorii organului de urmărire penală,
exercitând conducerea acestor acţiuni de urmărire penală (A se vedea articolul 271 aliniatul 5).
5. În cazul unui concurs de infracţiuni (unei cauze conexe sau indivize) dacă cel puţin o
infracţiune este de competenţa procurorului, atunci cauza cu toate episoadele ţine de
competenţa exclusivă a procurorului, fiind posibilă formarea unui grup de procurori şi ofiţeri
de urmărire penală. Unul din procurori va fi numit conducătorul grupului de urmărire penală
care va conduce acţiunile de urmărire penală şi va avea puterea de decizie privind cele mai
importante hotărâri procesuale.

Articolul 271. Verificarea competentei

1. Chestiunea competenţei materiale ale organului de urmărire penală urmează a fi verificată în
scopul efectuării urmării penale eficiente. Totodată nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa
materială a organului de urmărire penală nu poate fi considerată un caz de nulitate conform
articolului 251, din motivul că organele de urmărire penală adună probele necesare pentru
descoperirea infracţiunii şi identificarea făptuitorului, şi nu putem pierde probele în cazul
descoperirii unei reguli formale privind competenţa organului de urmărire penală.

254
 2. Verificarea competenţei materiale şi teritoriale de către organul de urmărire penală nu exclude
efectuarea acţiunilor de urmărire penală ce nu suferă amânare sau cazuri urgente. (A se vedea
comentariul articolelor 257 aliniatul 2, 272).

Articolul 272. Cazuri urgente

1. Privind „cazuri urgente” a se vedea cazuri ce nu suferă amînare la comentariul

articolului 257 aliniatul 2.

Articolul 273. Actiuni efectuate de alte organe de constatare

1. Cînd se constată anumite fapte penale, pentru combaterea eficientă a acestora, prin dispoziţia
articolului comentat s-a dat dreptul efectuării unor acţiuni procesuale pînă la începerea urmăririi
penale de către anumite categorii de organe de stat decît cele de urmărire penală, care potrivit
titlului articolului comentat sînt denumite „organe de constatare”.
2. potrivit aliniatului 1 al articolului comentat organele de constatare au obligaţia să fixeze
circumstanţele depistate în rezultatul activităţii controlate sau celei desfăşurate prin întocmirea
proceselor verbale de audiere a martorilor, victimei de constatare a infracţiunii sau de cercetare la
faţa locului; de ridicare a obiectelor şi documentelor; de percheziţie corporal a făptuitorului
reţinut.
3. Prima categorie de organe de constatare cărora le incumbă obligaţia de a întocmi acte de
constatare sînt organele de stat abilitate cu funcţii de control din diverse ramuri (de exemplu;
Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor; Inspectoratul Fiscal de stat; inspecţia sanitară, inspecţia
muncii, organele controlului ecologic, Departamentul Trupelor de grăniceri şi altele).
4. Comandatarii de nave maritime sau aeronave în cazul săvîrşirii infracţiunilor la bordul acestora în
afara porturilor sau aeroporturilor pot efectua percheziţii corporale a făptuitorului şi pot verifica
lucrurile pe care acesta le deţine, pot reţine făptuitorul pînă la revenirea navei în port sau aeroport
pentru a fi predat procurorului.
În cazul cînd nava sau aeronava se află în port (aeroport) competenţa de a efectua aceste
infracţiuni de constatare îi revine organului de urmărire penală teritorial sau special.
5. Privind actele de constatare în cazul săvîrşirii unei infracţiuni de audienţă a se vedea comentariul
articolului 335.
6. Privind „evaluarea pagubei” prevăzută în aliniatul 2 al articolului comentat se are în vedere
întocmirea actelor de revizie sau al altor acte de constatare a prejudiciului material cauzat.
7. Procesele-verbale privind acţiunile procesuale efectuate, împreună cu mijloacele materiale de probă,
iar în caz de reţinere a făptuitorului şi acesta, vor fi predate procurorului teritorial, care constituie o
modalitate specială de sesizare a procurorului în vederea începerii urmăririi penale. Procurorul
primind actele de constatare va proceda în conformitate cu articolul 274 (a se vedea comentariul
articolului 274).
8. Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă extraprocesuale
şi după începerea urmării penale organul de urmărire penală va efectua procedeele probatorii
necesare şi posibile în vederea constatării faptei penale, dar nu se vor limita numai la informaţia
stabilită de organele de constatare.
Pe lîngă procesele-verbale menţionate în aliniatul 4 al articolului comentat evident că constituie
mijloc de probă şi corpurile delicte şi documentele ridicate şi predate de către organele de
constatare.

Capitolul IV
PORNIREA URMĂRIRII PENALE

Articolul 274.Începerea urmăririi penale

1. Pornirea (începerea) urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează

declanşarea unui proces penal şi care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă
255
 de săvârşirea unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul
constatării acestei fapte prejudiciabile. În alte legi sau în limbajul juridic uzual se folosesc şi
alte expresii care au acelaşi sens cu cea de începere a urmăriri penale (de exemplu, art.23 al
legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii “a se intenta dosar penal” ; art.7 al Legii
privind activitatea operativă de investigaţii «intentarea procesului penal« ; art.8 al Legii cu
privire la Procuratură «porneşte procedura penală»).
2. Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea acţiunilor
procesuale penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile
persoanei.
3. Privind modalităţile de sesizare a organului de urmărire penală, a se vedea comentariul
articolelor 262, 263, 264 şi 273. Din conţinutul articolului 273 rezultă că organele de
constatare sesizează procurorul, care poate dispune începerea urmăririi penale şi transmite
organului de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale sau transmite actele de
constatare organului de urmărire penală pentru verificare suplimentară.
Rezoluţia de începere a urmăririi penale sau după caz de neîncepere a urmării penale constituie o
rezolvare pe care cel în drept o dă unei cereri sau unui act în forma unei inscripţii pe actul de sesizare şi în
forma unui înscris separat, care de regulă urmează a fi confirmată de un superior (în cazul dat de către
procuror).
Inceperea urmăririi penale se dispune prin rezoluţie cînd sesizarea organului de urmărire penală s-
a făcut prin plîngere, denunţ, autodenunţa sau acte de constatatre.
Rezoluţia de începere a urmării penale este o hotărîre a organului de urmărire penală care trebuie
să fie legală, temeinică şi motivată cu următoarele menţiuni :
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte ;
b. descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării plîngerii sau
denunţului, dacă s-au efectuat asemenea acţiuni suplimentare de control, precum şi
încadrarea juridică a faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului
Penal ;
c. dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvîrşirii infracţiunii cu indicarea
articolului concret din partea specială a Codului Penal.
4. Începerea urmării penale se dispune de către procuror prin ordonanţa cînd acesta este sesizat
direct.
a) prin modalităţile prevăzute la articolele 262-264, 273 ;
b) în cazurile arătate la articolul 270 aliniatul 1 ;
c) în cazul infracţiunilor de audienţă sesizat de către instanţa de judecată conform articolului
335. Pornirea urmării penale de către procuror prin ordonanţă rezultă din prevederile
articolului 8 al Legii cu privire la procuratură.
5. Sintagma «rezultă elementele infracţiunii« se are în vedere concluzia bazatăă pe o presupunere
raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei infracţiuni. Pentru începerea urmăririi penale
nu se cere date privind cunoaşterea tuturor elementelor infraţciunii, fiind suficiente informaţiile ce
caracterizează două elemente ale infracţiunii : a) obiectul infracţiunii şi b) latura obiectivă a infracţiunii.
Astfel, urmărirea penală începe «în rem« adică în privinţa faptului infracţiunii, nefiind necesară
cunoaştere persoaneei făptuitorului. Numai cînd făptuitorul şi identitatea acestuia se cunosc cu precizie
odată cu fapta, urmărirea penală începe şi «in personam» adică în privinţa unei persoane concrete (de
exemplu în cazul infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de articolele 306-317, 319, 320, 321 Cod penal;
în cazul infracţiunilor săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere prevăzute de articolele 324-331 Cod
penal precum şi în cazul prinderii în flagrant delict pentru oricare infracţiune).
6. În cazul cînd din actul de sesizare sau după caz de constatare nu rezultă elementele infracţiunii
din lipsa datelor suficiente, organul de urmărire penală efectuează acţiuni extraprocesuale de verificare şi
completare a datelor din actul de sesizare. Astfel cînd date pentru începerea urmăririi penale nu sînt
suficiente organul de urmărire penală efectuează măsuri operative de investigaţii prevăzute de articolul 6
al legii privvind activitatea operativă de investigaţii sau după caza acţiunilor prevăzute de articolul 13
punctele 3, 36, 37, 38, 40, 41, 42 al Legii cu privire la poliţie inclusiv «să ceară persoanelor oficiale să
prezinte documentele, informaţiile şi explicaţiile necesare, să efectueze verificări, inventarieri şi revizii
ale activităţii de producţie, economico-financiare a întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor ; să ia de
la întreprinderi, organizaţii şi instituţii, în calitate de probe de materii prime, semifabricate, articole şi să
256
le trimită spre analiză şi cercetare în laboratoarele de cercetări ştiinţifice şi în alte instituţii ale
ministerelor şi departamentelor».
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei în scopul verificării datelor
necesare pentru începerea urmăririi penale poate înfăptui o serie de acţiuni extraprocesuale prevăzute de
articolul 7 aliniatul 1 litera e), g), I), j), l) ; n) şi o) al legii cu privire la Centrul pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţie din 6.06.2002 (Monitorul Oficial al R. Moldova nr.91-94 din
27.07.2002) şi anume : să dispună sau să exercite revizii economico-financiare şi controale fiscale ; să
sigileze casieriile şi aparatele de casă, încăperile şi locurile de păstrare a documentelor, a mijloacelor
băneşti şi a bunurilor materiale ; să pătrundă în încăperile, pe teritoriul sau pe loturile de pământ ale
persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice, subiecte ale activităţii de întreprinzător, indiferent de
locul amplasării, să efectueze, în prezenţa proprietarului sau a reprezentantului acestuia, iar în cazul
absenţei ori refuzului lor, în prezenţa reprezentantului autorităţii publice locale, cercetarea acestor obiecte,
inclusiv a mijloacelor de transport, să verifice şi/ori să ridice obiectele, bunurile şi documentele ; să ceară
conducătorilor obiectivelor supuse controlului, inventarierea bunurilor materiale, mijloacelor băneşti şi
verificarea datoriilor reciproce, documentelor normativ-tehnice şi de evidenţă ; să sechestreze şi/ori să
ridice de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător,
bunurile materiale, inclusiv mijloacele de transport ; să ridice, în cazurile ce nu suferă amînare,
documentele contabile ale subiecţilor de antreprenoriat, documente cu falsuri înscrise, obiecte şi
document, în baza informaţiilor operative, să efectueze expertize criminalistice şi de altă natură, precum
şi cercetări ce ţin de competenţa sa, să solicite autorităţilor publice, întreprinderilor, organizaţiilor şi
instituţiilor de stat antrenarea de specialişti şi experţi la verificări şi expertize.
Efectuarea acţiunilor extra procesuale de verificare din oficiu a temeiniciei actelor prin care se
sesizează organul de urmărire penală rezultă din conţinutul articolului 254 ce prevede rolul activ al
organului de urmărire penală, precum şi din dispoziţia articolului 265 aliniatul 1 care incumbă
obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni.
7. Pentru începerea urmării penale este necesară o condiţie negativă, adică lipsa vreuneia din
circumstanţele care exclud urmărirea penală. În detalii, a se vedea comentariul articolului 275.
8. Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală art.93, care prevedea un anumit termen de
la 3-15 zile cu posibilitatea prelungirii de către procuror cu cel mult 15 zile durata soluţionării chestiunii
pornirii procesului penal, articolul comentat sau articolul 265 nu stabilesc careva termen înăuntrul cărora
organul de urmărire penală este obligat să decidă începerea urmării penale sau să propună neînceperea
acesteia.
Din dispoziţiile articolului 52 aliniatul 1 punctul 4 ce prevede atribuţia procurorului de a controla
permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile, conchidem
că acesta este în drept să stabilească un termen în fiecare caz concret, în dependenţă de anumite
împrejurări.
9. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede începerea urmăririi penale prin întocmirea
procesului verbal, cînd organul de urmărire penală depistează nemijlocit infracţiunea în rezultatul
desfăşurării urmării penale în altă cauză penală, în rezultatul acţiunilor de investigaţie operativă sau în
cazul verificării sesizărilor anonime.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii şi începere a urmăririi penale trebuie să conţină
următoarele menţiuni:
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care-l întocmeşte;
b. descrierea faptei depistate nemijlocit de către ofiţerul de urmărire penală în rezultatul
efectuării acţiunilor procesuale penale sau acţiunilor de investigaţie operativă, precum şi
constatarea că aceasta se califică ca infracţiune potrivit părţii speciale a Codului Penal;
c. dispoziţia de începere a urmării penale potrivit faptului săvârşirii infracţiunii cu indicarea
articolului concret din partea specială a Codului penal.
10. Potrivit alineatului 3 al articolului comentat rezoluţia sau după caz procesul-verbal de
începere a urmăririi penale urmează a fi confirmate de către procuror în termen de 24 de ore de la data
începerii urmăririi penale. Pînă la confirmarea actelor de începere a urmăririi penale, ofiţerul de urmărire
penală poate efectua acţiunile procesuale penale arătate la articolul 279 aliniatul 1 şi acţiuni de
investigaţie operativă.

257
 Dacă procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale din motivul că nu sînt date
suficiente că s-a săvîrşit o infracţiune restituie dosarul organului de urmărire penală pentru verificare
suplimentară.
Procurorul nu confirmă actul de începere a urmării penale, dacă constată una din circumstanţele
care împiedică urmărirea penală, adoptînd o rezoluţie motivată de neîncepere a urmării penale.
11. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată conform articolului 313 aliniatul 3,
la judecătorul de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. Aceste dispoziţii sînt
aplicabile în cazul cînd rezoluţia de începere a urmăririi penale este confirmată de procuror din
procuraturile raionale, municipale şi de sector sau specializate.
În cazul cînd rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este confirmată de procuror de la
Procuratura Găgăuziei sau de la procuratura generală sînt aplicabile dispoziţiile aliniatului 6 al articolului
comentat şi anume la instanţa judecătorească de nivelul procuraturii respective (de exemplu: pentru
Procuratura Găgăuziei – Curtea de Apel Comrat, iar pentru Procuratura generală – Curtea Supremă de
Justiţie).
12. Procedura de începere a urmării penale prevăzută de articolul comentat se repetă ori de cîte
ori organul de urmărire penală descoperă nemijlocit săvîrşirea unei noi infracţiuni de către o altă persoană
de cît cel bănuit sau învinuit.
În cazul cînd se stabileşte faptul săvîrşirii altor infracţiuni de către cel bănnuit sau învinuit în
cauză nu este necesară începerea urmăririi penale pentru fiecare epizod, dar se procedează conform
articolului 280 în cadrul dosarului penal declanşat anterior

Articolul 275.Circumstanţele care exclud urmărirea penală

1. Circumstanţele arătate la articolul comentat împiedică începerea urmăririi penale, iar dacă
una din acestea se constată după începerea urmăririi penale se dispune după caz încetarea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea cauzei penale de către
procuror (a se vedea articolele 284, 285, 286).
2. “Nu există faptul infracţiunii” este un temei ce exclude situaţiile în care evenimentul (de ex.
decesul persoanei) există dar nu este rezultatul unei fapte umane, dar este rezultatul unor
factori naturali sau în rezultatul acţiunilor persoanei decedate (de ex. sineucidere, accident în
industrie). Acest temei include şi situaţiile cînd din eroare se sesizează faptul săvârşirii unei
infracţiuni (de ex. omor; răpire de persoane sau furt), fiind constat ulterior că persoana
presupusă este în viaţă; se află în condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus sustras este
găsit şi nu există în general fapta unei persoane. Astfel potrivit articolului 51 Cod penal fapta
prejudiciabilă săvârşită este temei real al răspunderii penale, iar inexistenţa faptei exclude
răspunderea penală şi respectiv exclude pornirea sau desfăşurarea urmării penale, adoptîndu-
se după pornire o ordonanţă de clasare sau după caz de scoatere de sub urmărire penală.
Constatarea unei situaţii care se include în temeiul arătat exclude răspunderea penală precum
şi oricare alte feluri de răspundere juridică (de ex. civilă; administrativă; disciplinară).
Delimitarea acestui temi de circumstanţele arătate la punctele 2) şi 3) al acestui articol este
importantă prin faptul că în cazurile cele din urmă nu se exclude alte feluri de răspundere juridică decît
cea penală.
3. “Fapta nu este prevăzută de legea penală este un temei ce rezultă din principiul legalităţii
incriminării prevăzut de articolul 3 al Codului penal exprimat prin adagiul latin “Nullum
crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege). Astfel nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală pentru o faptă care la momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege ca
infracţiune. La acest temei se include şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel dacă la
momentul săvîrşirii fapta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar la momentul
sesizării organului de urmărire penală sau în cursul urmăririi penale intervin modificări în
legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei săvîrşite prin metoda
decriminalizării, se va refuza începerea urmării penale sau după caz se va ordona scoaterea de
sub urmărire penală, dacă fapta nu nici contravenţie administrativă, sau încetarea urmăririi
penale dacă această faptă nu constituie o contravenţie. Situaţia decriminalizării operează în
cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale prevăzut de articolul 10 Cod penal.

258
 La constatarea situaţiei prevăzute de punctul 2 al articolului comentat se va lua în consideraţie
interdicţia legii penale arătate la aliniatul 2 articolul 3 Cod penal ce prevede ca “Interpretarea extensivă
defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise”.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală dar constituie o contravenţie administrativă se va
refuza începerea urmării penale sau se va dispune încetarea urmăririi penale şi se va trimite materialele
organului competent să examineze contravenţia.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală deci nu este infracţiune, dar poate fi o abatere
disciplinară sau un delict civil, fapt care trebuie menţionat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale
sau în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.
În vechiul Cod de procedură penală acest temei nu era expres reglementat, dar se includea în
situaţiile prevăzute de articolul 5 aliniatul 1 punctul 2) “cînd fapta nu întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii”.
4. “Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost
săvîrşită de o persoană juridică” este temei de neîncepere a urmăririi penale sau scoatere de sub urmărire
penală existând o anumită faptă a unei persoane, dar care nu se încadrează într-o componenţă concretă a
infracţiunii. Astfel componenţa infracţiunii (totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea
penală) este temeiul juridic al răspunderii penale potrivit articolului 51 Cod penal. dacă în urma
administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente sau semne a elementelor
prevăzute de partea generală şi partea specială a Codului penal care ar permite calificarea acestea drept o
infracţiune şi nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, urmează să se dispună
soluţiile prevăzute de prezentul Cod, ce constă în reabilitarea bănuitului, învinuitului, dacă această faptă
nu poate fi calificată ca contravenţie.
Lipsa unor semne a laturii obiective, laturii subiective sau a subiectului infracţiunii se constată
prin probele administrative faţă de o persoană concretă (bănuit, învinuit) ce impune scoaterea de sub
urmărire a acesteia, fapt care nu exclude continuarea urmăririi penale în vederea stabilirii făptuitorului
infracţiunii (de exemplu, în cazul cînd rezultatul prejudiciabil există, dar nu este în legătură cauzală cu
fapta unei persoane identificate).
În cazul cînd un element al infracţiunii lipseşte ori nu poate fi constatat referitor la fapta unei
persoane şi se exclude posibilitatea săvîrşirii acestei fapte de către altă persoană se dispune scoaterea de
sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale în cauza dată.
Circumstanţa comentată poate fi aplicată ca temei de neîncepere a urmăririi penale dacă din actul
de sesizare şi acţiunile extraprocesuale de verificare rezultă fără echivoc inexistenţa anumitor semne ale
oricărei componente a infracţiunii.
Derogarea de la regula dată “cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană
juridică” se referă numai la cazurile arătate la articolul 21 aliniatul 4 Cod penal. Astfel în cazul
infracţiunilor expres arătate la articolul 21 aliniatul 5 Cod penal, fapta unei persoane fizice poate să nu
întrunească unul din elementele constitutive (de exemplu, vinovăţia persoanei fizice) dar în privinţa
persoanei juridice există toate semnele componenţei infracţiunii prevăzute de partea specială a Codului
Penal şi condiţiile arătate în articolul 21 aliniatul 3 Cod penal.
Într-o altă situaţie contrară se poate constata lipsa unui element al componenţei infracţiunii
privind activitatea unei persoane juridice (de exemplu, lipsa condiţiilor din articolul 21 aliniatul 3 Cod
penal) dar se constată că fapta unei persoane fizice întruneşte toate elementele componenţei infracţiunii.
Astfel în cazul unei infracţiuni, pentru care legea prevede răspunderea penală şi a persoanei
juridice se poate adopta soluţia scoaterii de sub urmărire a unei persoane fizice, iar urmărirea penală
continuă faţă de persoana juridică, şi invers, după caz, se poate dispune scoaterea de sub urmărire penală
a persoanei juridice şi continuarea urmăririi penale faţă de persoana fizică.
În cazul prevăzut de punctul 3) al articolului comentat se poate dispune şi soluţia neînceperii
urmăririi penale, dacă în faptele unei persoane fizice şi persoane juridice lipsesc unul din elementele
infracţiunii (de exemplu, lipsa legăturii cauzale dintre faptele acestora şi rezultatul prejudiciabil). La
temeiul “fapta nu întruneşte elementele infracţiunii” se include şi situaţia arătată la articolul 20 din Codul
penal, cînd fapta este săvîrşită fără vinovăţie.
5. A intervenit termenul de prescripţie sau amnistie este un temei aplicabil mai mult după
începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau clasării cauzei penale (în
cazul expirării termenului de prescripţie). Astfel sintagma “a intervenit termenul de prescripţie” trebuie
înţeleasă în sensul “a expirat termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală”.
259
 În faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale în cazul constatării
faptului că a expirat termenul de prescripţie de 2 ani (pentru infracţiuni uşoare), de 5 ani (pentru
infracţiuni mai puţin grave), de 15 ani (pentru infracţiuni grave) şi 20 de ani (pentru infracţiuni deosebit
de grave), fie că este identificat făptuitorul şi pus sub învinuire, fie că nu este cunoscut.
În cazul cînd făptuitorul este cunoscut se dispune încetarea urmăririi penale conform articolului
285.
În cazul cînd făptuitorul nu este identificat se dispune clasarea cauzei penale conform articolului
286.
La calcularea termenelor de prescripţie se va aplica dispoziţiile articolului 60 Cod penal, dacă a
intervenit întreruperea sau suspendarea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală, în cazul cînd
în cauză există bănuit sau învinuit.
În cazul expirării termenului de prescripţie de 25 de ani (pentru infracţiuni excepţional de grave)
procurorul trimite cauza penală cu rechizitoriu la instanţa de judecată competentă pentru a decide după
caz liberarea de răspundere penală sau condamnarea prin înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu închisoare pe
35 de ani.
La calcularea termenelor prescripţii tragerii la răspundere penală pentru infracţiuni săvîrşite pînă
la 12 iunie 2003 (data intrării în vigoare a Codului penal din 18 aprilie 2002) se aplică dispoziţiile
articolului 46 al Codului penal din 24 martie 1961 abrogat, care prevedea următoarele termene de 1, 3, 5,
10 şi 15 ani în dependenţă de gravitatea faptei infracţionale. Aplicarea dispoziţiilor articolului 46 al
Codului penal vechi, rezultă din articolul 10 aliniatul 2 Codului penal nou, care prevede că “Legea penală
care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are
efect retroactiv”, iar dispoziţiile articolului 60 al Codului penal în vigoare privind termenele prescripţiei
tragerii la răspundere penală înrăutăţesc situaţia persoanei vinovate şi deci au aplicaţie numai pe viitor,
pentru infracţiuni săvîrşite de la 12 iunie 2003.
Expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală poate fi temei de neîncepere a
urmăririi penale dacă organul de urmărire penală este sesizat cu întîrziere ce depăşeşte termenul stabilit de
legea penală, făptuitorul nefiind cunoscut sau cînd făptuitorul este cunoscut, dar lipsesc date privind
întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie.
Temeiul “expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală” se aplică numai în
cazul constatării cu certitudine a zilei săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunii continue ziua săvîrşirii
infracţiunii se consideră ziua curmării sau încetării activităţii infracţionale, iar în cazul infracţiunii
prelungite se consideră ziua săvîrşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
În faza urmăririi penale învinuitul se poate opune ordonanţei procurorului de încetare a
procesului penal pe temeiul “expirării termenului de prescripţie” reieşind din dispoziţiile articolului 313
aliniatul 2 punctul 2 care prevede dreptul de a ataca ordonanţa la judecătorul de instrucţie. Dreptul
învinuitului de a se opune soluţiei încetării urmăririi penale pentru acest temei a fost prevăzut expres în
vechiul Cod de procedură penală articolul 5 aliniatul 3, care nu admitea încetarea procesului, dacă
învinuitul cere continuarea procesului.
Pentru evitarea situaţiilor de anulare a ordonanţelor procurorului privind încetarea urmăririi
penale în baza punctului 4) “a intervenit termenul de prescripţie sau amnistie” pentru motivul că
învinuitul nu este de acord cu asemenea soluţie, propunem de a completa articolul comentat cu dispoziţii
exprese privind dreptul învinuitului de a cere continuarea urmăririi penale.
Alt temei care exclude urmărirea penală arătat la punctul 4) al articolului comentat este cazul,
cînd a intervenit un act de amnistie după săvîrşirea infracţiunii.
În cazul cînd amnistia intervine în faza urmăririi penale are efectul înlăturării răspunderii penale
şi de regulă se dispune încetarea urmăririi penale. La aplicarea actului de amnistie se cere realizarea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a. actul de amnistie să intervină după săvîrşirea infracţiunii;
b. să fie identificat făptuitorul şi acesta să fie prezent în faţa organului de urmărire penală şi
procurorului;
c. să fie respectate dispoziţiile speciale ale legii cu privire la amnistie privind infracţiunea,
persoana şi alte condiţii (de exemplu, anterior să nu fie aplicată amnistia, să fie repetat
prejudiciul material);
d. dacă bănuitul, învinuitul nu se opune soluţiei aplicării actului de amnistie în privinţa sa.

260
 Prin urmare, de regulă după începerea urmăririi penale şi strîngerea probelor necesare privind
realizarea tuturor condiţiilor este posibilă încetarea urmăririi penale pe temeiul aplicării actului de
amnistie.
Dacă din actul de sesizare şi acţiunile de verificare sînt date suficiente privind întrunirea
cumulativă a condiţiilor aplicării amnistiei se poate dispune neînceperea urmăririi penale. În cazul dat
voinţa făptuitorului cunoscut, dar care nu este atras în calitate de bănuit, nu se mai ia în consideraţie la
aplicarea amnistiei.
6. “A intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare este un impediment în
desfăşurarea procesului penal, datorită faptului imposibilităţii aplicării răspunderii penale care este strict
individuală, reieşind din articolul 6 Cod penal. încetarea urmăririi penale poate avea loc numai în cazul
cînd s-au administrat suficiente probe că anume decedatul a săvîrşit infracţiunea dată.
Dacă decesul făptuitorului a survenit după începerea urmăririi penale se dispune încetarea
urmăririi penale.
Dacă decesul făptuitorului a survenit pînă la începerea urmăririi penale se dispune soluţia
neînceperii urmăririi penale.
Nu se admite încetarea urmăririi penale sau după caz neînceperea urmăririi penale dacă rudele
decedatului sau alte persoane solicită continuarea procesului pentru reabilitarea bănuitului (învinuitului)
decedat. Astfel în cazul cînd se stabileşte că fapta învinuitului nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii sau nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului şi intervine decesul acestuia nu se admite încetarea
urmăririi penale, dar se dispune scoaterea persoanei decedatului de sub urmărire penală.
De asemenea nu se admite încetarea urmăririi penale în legătură cu revizuirea procesului privind
o altă persoană, datorită descoperirii de noi împrejurări prevăzute de articolul 458 aliniatul 3 punctul 4).
În cazul cînd după efectuarea urmăririi penale suplimentare la cererea rudelor decedatului nu se
constată temeiuri de reabilitare prevăzute în articolul 284 aliniatul 1, procurorul dispune încetarea
urmăririi penale.
7. ”Lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276
numai în baza plîngerii acesteia” este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi
penale dacă acest fapt se constată după începerea urmăririi penale.
În cazul cînd după începerea urmăririi penale privind o infracţiune ce nu este prevăzută în
aliniatul 1 al articolului 276, se recalifică fapta în una din infracţiunile arătate la articolul 276 şi victima
nu solicită în scris tragerea la răspundere penală a făptuitorului se dispune încetarea urmăririi penale.
La situaţia “lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform
art.276” se include şi cazurile de retragere a plîngerii de către victimă şi împăcarea victimei cu
făptuitorul. Aceste două cazuri arătate la articolul 285 aliniatul 1 punctul 1) sînt aplicabile şi la etapa
iniţială de sesizare a organului de urmărire penală pînă la începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia
neînceperii urmăririi penale.
În cazul cînd este depus un denunţ de către o persoană privind săvîrşirea unei infracţiuni arătate
în articolul 276, organul de urmărire penală este obbligat să înştiinţeze victima despre dreptul de a depune
o plîngere şi dacă nu-şi expune voinţa să-l tragă la răspunderea penală pe făptuitor se dispune neînceperea
urmăririi penale.
Dacă victima declară că nu-şi însuşeşte plîngerea depusă de soţ sau de copilul major se dispune
neînceperea urmăririi penale sau după caz, încetarea urmăririi penale.
La soluţionarea chestiunii neînceperii urmăririi penale în baza temeiului arătat la punctul 6) al
articolului comentat orrganul de urmărire penală dacă a fost sesizat prin alt mod de cît prin plîngere, este
obligat să verifice dacă nu există una din împrejurările arătate la articolul 276 aliniatul 4 şi să anunţe
procurorul. Astfel procurorul porneşte urmărirea penală în cazurile prevăzute de articolul 276 aliniatul 1
în lipsa plîngerii victimei, dacă se constată incapacitatea sau capacitatea de exerciţiu limitată a acesteia, a
stării de neputinţă sau dependenţa faţă de făptuitor ori faptul că nu este în stare să-şi apere drepturile şi
interesele legitime din alte motive.
8. “În privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi
acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri” este un temei de
neîncepere a urmăririi penale sau după caz de încetare a urmăririi penale ce rezultă din principiul stabilit
în articolul 22 Cod procedură penală şi articolul 4 al protocolului nr.7 al CEDO “Dreptul de a nu fi
urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori”.

261
 Astfel în cazul existenţei unei sentinţe sau decizii de achitare, încetare a procesului penal sau de
condamnare în privinţa unei persoane pentru aceeaşi faptă nu se admite începerea sau reluarea urmăririi
penale. Temeiul arătat la punctul 7) al articolului comentat se poate întîlni în 2 situaţii: a) cînd se cere
începerea urmăririi penale pentru fapta dată neştiindu-se despre hotărîrea judecătorească şi b) în cazul
cînd procurorul este sesizat potrivit articolului 460 cu o cerere de revizuire neîntemeiată dispune prin
ordonanţă neînceperea proceduri de revizuire, dar nu neînceperea urmăririi penale.
În cazul cînd organul de urmărire penală este sesizat în privinţa unei cauze penale judecate
definitiv, privind începerea sau reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor circumstanţe noi
prevăzute de articolul 458 aliniatul 3 punctul 4) se va înştiinţa procurorul şi acesta va decide prin
ordonanţă deschiderea procedurii de revizuire conform articolul 460 aliniatul 6.
Dacă în cursul urmăririi penale se constată că persoana a fost condamnată, achitată sau s-a dispus
încetarea procesului pentru o faptă penală care la moment se califică într-o componentă a unei infracţiuni
mai grave se va dispune încetarea urmăririi penale.
Se va dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz încetarea urmăririi penale dacă se va
constata că persoana anterior a fost sancţionată contravenţional pentru aceeaşi faptă prin hotărîre
judecătorească definitivă.
9. “În privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi pe aceleaşi acuzaţii” este un temei de neîncepere a urmăririi penale, dacă nu sînt
condiţiile de reluare a urmăririi penale conform articolului 287. A se vedea comentariul articolelor 22 şi
287.
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată că pentru aceeaşi persoană şi
aceeaşi faptă există o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale şi sînt
date privind fapte noi ori recent descoperite ori a unui viciu fundamental, va face propunere procurorului
ierarhic superior să anuleze ordonanţa neîntemeiată, dată anterior.
La situaţiile arătate la punctul 8) al articolului comentat se include şi cazul cînd există o
ordonanţă neanulată de scoatere de sub urmărire penală a unei persoane privind aceeaşi faptă.
10. La alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală se pot atribui următoarele situaţii:
a. există cel puţin una din cazurile, prevăzute în articolul 35 din Codul penal care înlătură
caracterul penal al faptei (legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă
necesitatea; constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat);
b. renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii în condiţiile articolului 56 din Codul
penal;
c. persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală conform articolului
21 aliniatele 1 şi 2 din Cod Penal;
d. persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
e. în cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare reieşind din interpetarea “per a contrario” a
dispoziţiei articolului 26 aliniatul 2 din Codul penal;
f. în cazurile prevăzute de partea specială a Codului penal, cînd în anumite condiţii
făptuitorul este liberat de răspundere penale (art.217 alin.4 predarea de bună voie a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor; art.278 alin.6, anunţarea la timp
despre pregătirea actului de terorism; art. 280 alin.4, eliberarea de bună voie a ostaticilor;
art.282 alin.2, retragerea benevolă dintr-o formaţiune paramilitară şi predarea armei;
art.290 alin.3 predarea de bună voie a armelor sau muniţiilor; art.312 alin.3 declararea în
cadrul dezbaterilor judiciare despre declaraţii, concluzii sau traduceri false; art.325 alin.4
autodenunţarea privind acte de corupere activă sau extoarcerea bunurilor sau serviciilor;
art.334 alin.3, autodenunţarea privind dare de mită sau extorcarea mitei; art.337 alin.2
declararea benevolă despre legătura cu serviciul de spionaj străin; trecerea ilegală a
frontierei de stat în condiţiile prevăzute de art.362 alin.4; dizertarea pentru prima dată în
condiţiile prevăzute de art.371 alin.5);
g. în cazul cînd Parlamentul refuză să încuviinţeze începerea urmăririi penale sau trimiterea
în judecată a unui deputat potrivit legii cu privire la statutul deputatului în Parlament.
Dacă aceste circumstanţe sînt constatate la etapa iniţială, se va dispune neînceperea urmăririi
penale, iar dacă în cursul urmăririi penale se va dispune încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului
262
arătat la punctul a) care potrivit articolului 284 impune adoptarea soluţiei scoaterii de sub urmărire
penală.

Articolul 276.Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei

Pornirea urmăririi penale numai la plîngerea victimei constituie o excepţie de la regula oficialităţii
începerii urmăririi penale.
1. În cazul săvîrşirii următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul Penal: 1) art.152 alin (1),
vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 2) art.153 vătămarea
intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3) art.155, ameninţarea cu omor ori
cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 4) art.157 alin.(1) vătămarea gravă
ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă; 5) art.161, efectuarea
fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţământul pacientei; 6) art.150,
calomnia; 7) art.177 încălcarea inviolabilităţii vieţii personale; 8) art.179 alin.1 şi 2 violarea de
domiciliu; 9) art.193, ocuparea bunurilor imobile străine; 10) art.194, însuşirea sau utilizarea
ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale; 11) art.197 alin.1. distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor; 12) art.198 alin.1; distrugerea sau deteriorarea din
imprudenţă a bunurilor; 13) art.200, neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului;
14) art.202, eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor; 15)
art.203, eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului; 16) art.204 alin.1,
divulgarea secretului adopţiei; 17) art.274, răpirea mijlocului de transport cu tracţiune
animală, precum şi a animalelor de tracţiune; 18) art.186 alin.1, furtul săvîrşit de soţ, rude, în
paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de
aceasta, pornirea sau încetarea urmăririi penale depinde de voinţa victimei (părţii vătămate)
manifestată prin depunerea plîngerii, retragerea plîngerii sau împăcarea cu bănuitul
(învinuitul).
2. În cazul altor infracţiuni de cît cele arătate la aliniatul 1 al articolului comentat plîngerea
victimei nu este obligatorie pentru începerea urmăririi penale, dar potrivit articolului 109 din
Codul penal împăcarea este admisă (a se vedea comentariul articolului 285).
3. Victima incapabilă sau cu capacitatea de exerciţiu limitată poate depune plîngerea personal
sau prin intermediul reprezentantului legal. Dar retragerea plîngerii sau împăcarea în
asemenea cazuri se admite numai de către reprezentantul legal.
4. În cazurile prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat plîngerea se depune persoanl de
către victimă. Dacă plîngerea este depusă de către o altă persoană (soţ sau rude apropiate);
victima poate declara că nu-şi însuşeşte asemenea plîngere.
5. În cazul infracţiunilor arătate în articolul comentat cînd lipseşte plîngerea victimei ofiţerul de
urmărire penală sau procurorul au obligaţia să-I explice victimei dreptul de a depune o
plîngere, a se vedea articolul 277.
6. În cazul infracţiunilor menţionate de prezentul articol, la depunerea plîngerii ofiţerul de
urmărire penală explică victimei dreptul de a retrage plîngerea şi dreptul să se împace cu
făptuitorul.
7. Procedura depunerii şi examinării plîngerii în asemenea cazuri este generală şi se efectuează
în condiţiile articolelor 263 şi 265, dar plîngerea trebuie să conţină expres voinţa victimei de a
trage la răspundere penală făptuitorul. În cazul lipsei acestei solicitări, ofiţerul de urmărire
penală va atenţiona victima în sensul exprimării voinţei de tragere la răspundere penală a celor
vinovaţi.
8. În cazul prevăzut de aliniatul 2 al articolului comentat celelalte victime pot participa în calitate
de parte vătămată la cererea sau cu acordul lor, iar în lipsa voinţei de a participa în calitate de
parte vătămată pot fi ascultate în calitate de martori.
9. În cazul existenţei mai multor victime, retragerea plîngerii sau împăcarea de către unele
victime nu constituie temei de încetare a urmăririi penale dacă cel puţin o victimă îşi menţine
plîngere sau nu acceptă împăcarea.
10. Reieşind din aliniatul 3 al articolului comentat, plîngerea victimei are efect universal şi
necondiţionat faţă de toţi făptuitorii. În acest sens retragerea plîngerii faţă de un făptuitor
produce acelaşi efect şi faţă de ceilalţi.
Dar împăcarea cu un bănuit (învinuit) nu se extinde şi asupra celorlalţi făptuitori.
263
 11. În cazul sesizării prin denunţ sau depistării nemijlocite de către organul de urmărire penală a
infracţiunilor prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat unde victima este o persoană
bolnavă mintal, minor, orb, bătrîn sau grav bolnav, ori se află în dependenţă materială sau în
dependenţă de serviciu faţă de făptuitor, ori este ameninţată de acesta se va trimite materialele
procurorului care va decide prin ordonanţă începerea urmăririi penale în lipsa plîngerii. În
cazul cînd procurorul constată că victima este în stare să-şi apere singură drepturile sale îi
explică dreptul de a depune o plîngere potrivit legii.
12. Aliniatul 5 al articolului comentat prevede dreptul părţilor de a se împăca cu respectarea
anumitor condiţii: a) împăcarea să fie personală, adică să fie manifestată nemijlocit voinţa de
către partea vătămată şi învinuit (bănuit), fie prin reprezentant special împuternicit cu această
atribuţie şi b) împăcarea se admite în faza urmăririi la orice etapă, iar în faza judecării cauzei
în prima instanţă pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare. (În detalii
procedura împăcării părţilor a se vedea la comentariul articolului 285 aliniatul 1 punctul 1.
13. În cazurile prevăzute la aliniatul 1 al articolului comentat victima (partea vătămată) poate să-şi
retragă plîngerea atît în faza urmăririi penale cît şi în faza judecării cauzei în fond pînă la
retragerea completului de judecată pentru deliberare (A se vedea comentariul articolului 285
aliniatul 1 punctul 1).
14. Medierea reprezintă un proces prin care victimei şi infractorului li se oferă posibilitatea, în
cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în urma
infracţiunii prin intermediul unei persoane terţe imparţiale (mediator). (Recomandarea
nr.R.19(99) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către Statele membre cu privire la
mediere în cazuri penale, adoptată la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întîlnirea a
reprezentanţilor miniştrilor.
Medierea poate fi realizată prin următoarele modalităţi: a) medierea directă – cînd victima are
întîlniri nemijlocite cu bănuitul (învinuitul, inculpatul) în prezenţa mediatorului, pentru soluţionarea
problemelor apărute în urma infracţiunii; şi b) medierea indirectă cînd victima nu doreşte şi respectiv, nu
are întîlniri nemijlocite cu învinuitul, mediatorul întîlnindu-se cu fiecare în parte şi contribuie la
soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii.
Principiile de bază ale medierii:
1) nimeni nu poate fi constrîns să participe la mediere; medierea este absolut benevolă;
2) mediatorul este imparţial;
3) mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea;
4) părţile trebuie să accepte participarea unui mediator.
Rezultatul procedurii de mediere este acordul de împăcare prin care ambele părţi acceptă
condiţiile împăcării şi include angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenul de realizare a
acestora.
Victima, prin acord, se dezice de orice pretenţii faţă de învinuit şi “solicită exonerarea acestuia de
răspundere penală”.
Învinuitul, prin acest acord, angajîndu-se şi îndeplinind obligaţiile asumate, asupra cărora au
convenit, care pot fi atît recuperatorii (exprimate prin recuperarea prejudiciului material, înlocuirea
obiectului, repararea acestuia sau compensarea prejudiciului în formă pecuniară), cît şi de ordin moral.
Acordul de împăcare nu poate să conţină angajamente ce contravin legislaţiei care să cauzeze suferinţe
fizice sau să înjosească demnitatea persoanei ori să se refere la alte împrejurări decît cele ce reies din
cauza penală. Învinuitul nu poate fi impus să recunoască vinovăţia la semnarea acordului de împăcare.
Acordul de împăcare este perfectat în formă scrisă de către mediator şi semnat de către părţi şi de
mediator, în cazul cînd obligaţiile asumate de învinuit au fost executate.
Semnătura mediatorului confirmă caracterul benevol şi legalitatea acestui act.
Acordul de împăcare a părţilor este prezentat procurorului în faza de urmărire penală sau instanţei
de judecată în faza judecării cauzei în fond pentru examinare cu citarea părţilor.

Articolul 277.Obligativitatea de a explica drepturile

şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală
1. Organul de urmărire penală este obligat să explice drepturile participanţilor la proces atît la
momentul recunoaşterii în calitate de bănuit, victimă, parte vătămată, parte civilă sau parte

264
 civilmente responsabilă precum şi în cazul efectuării unor acţiuni procesuale cu persoanele sus
menţionate sau cu altele (martori, specialist, asistent procedural, interpret, traducător, expert).
2. În cazul recunoaşterii în calitate de învinuit procurorul îi explică drepturile şi obligaţiile
conform articolului 282 aliniatul 3.
Organul de urmărire penală îi explică drepturile şi obligaţiile învinuitului la orice acţiune
procesuală efectuată cu participarea acestuia.
3. Obligaţiile organului de urmărire penală şi a procurorului de a explica drepturile şi obligaţiile
participanţilor la proces persistă şi în cazul cînd aceştea sînt asistaţi de către avocat.

Articolul 278.Obligativitatea examinării cererilor şi demersurilor

A se vedea comentariul articolelor 246 şi 247.

Capitolul V
DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

Articolul 279.Efectuarea acţiunilor de urmărire penală

1. Aici sub noţiunea de “acţiuni de urmărire penală” se includ procedeele probatorii
prevăzute la Capitolul III Titlul IV al prezentului Cod şi anume: 1) audierea; 2) confruntarea;
3) verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii; 4) prezentarea spre recunoaştere; 5) cercetarea
la faţa locului; 6) examinarea corporală; 7) examinarea cadavrului; 8) exhumarea cadavrului;
9) reconstituirea faptei; 10) experimentul procesual penal; 11) percheziţia; 12) ridicarea de
obiecte sau documente; 13) sechestrarea, ridicarea şi examinarea corespondenţei; 14)
interceptarea comunicărilor; 15) înregistrarea de imagini; 16) constatarea tehnico-ştiinţifică şi
medico-legală; 17) efectuarea expertizei.
2. Conform aliniatului 1 al articolului comentat pînă la pornirea urmăririi penale se admite
efectuarea cercetării la faţa locului, iar în cazul reţinerii bănuitului percheziţiei corporală a
acestuia şi ridicarea obiectelor găsite în rezultatul percheziţiei corporale.
Dacă în legătură cu cercetarea la faţa locului se efectuează examinarea cadavrului şi constatarea
medico-legală toate aceste acţiuni pot fi efectuate pînă la începerea urmăririi penale.
În legătură cu reţinerea bănuitului în flagrant delict se admite efectuarea examinării corporale
pînă la începerea urmăririi penale reieşind din aliniatul 2 al articolului 119.
În practica organelor de urmărire penală frecvent apare necesitatea efectuării expertizei pînă la
începerea urmăririi penale, dar asemenea procedeu probatoriu este efectuat numai după pornirea
urmăririi penale, unde expertul este preîntâmpinat pentru răspunderea penală potrivit articolului 312 din
Codul penal. iar pentru constatarea împrejurărilor necesare (de exemplu: a gradului leziunilor corporale; a
conţinutului substanţelor narcotice, psihotrope, a caracterului armelor, muniţiilor substanţelor explozive
sau a materialelor explozive sau a materialelor radioactive) se dispune efectuarea constatării tehnico-
ştiinţifice şi medico-legală pînă la începerea urmăririi penale de către un specialist, fără a fi preîntâmpinat
de răspunderea potrivit articolului 312 din Codul penal. asemenea raport de constatare tehnico-ştiinţifică
sau medico-legală are importanţă pentru stabilirea datelor necesare începerii urmăririi penale, fiindcă în
continuare după pornirea procesului se dispune efectuarea expertizei.
3. În incinta unităţilor publice sau private pot fi efectuate următoarele acţiuni de urmărire penală:
1) cercetarea la faţa locului; 2) verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii; 3) reconstituirea
faptei; 4) experimentul procesual penal; percheziţia; 5) ridicarea de obiecte sau documente; 6)
sechestrarea, ridicarea şi examinarea corespondenţei; 7) înregistrarea de imagini.
Prin aceste acţiuni efectuate în încăperile instituţiilor publice sau private se afectează
inviolabilitatea domiciliului şi este necesar consimţământul conducerii sau a proprietarului acestor
imobile sau autorizaţia judecătorului de instrucţie.
4. Modul de obţinerea a autorizaţiei judecătorului de instrucţie privind efectuarea acţiunilor de
urmărire penală a se vedea articolele 304, 305 şi 306.
5. Acţiuni de urmărire penală efectuate cu autorizaţia procurorului sînt: 1) interceptarea
comunicărilor şi 2) înregistrarea de imagini dispuse prin ordonanţa motivată a procurorului în
condiţiile articolului 135 aliniatul 2 sau în cazul prevăzut de aliniatul 3 al articolului 135.
6. Autorizaţia judecătorului de instrucţie este obligatorie, dacă persoana în privinţa căreia se
efectuează acţiunea respectivă refuză să dea consimţământul sau nu este caz de infracţiune
265
 flagrantă, la desfăşurarea următoarelor procedee probatorii: 1) cercetarea la faţa locului la
domiciliu; 2) examinarea corporală; 3) exhumarea cadavrului; 4) percheziţia; 5) ridicarea de
obiecte şi documente; 6) sechestrarea corespondenţei; 7) interceptarea comunicărilor; 8)
înregistrarea de imagini.

Articolul 280.Propunerea de punere sub învinuire

1. Ofiţerul de urmărire penală face propunerea de punere sub învinuire cînd consideră
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a. Făptuitorul este identificat, în sensul că există date despre vinovăţia unei persoane
anumite;
b. Există probe suficiente care justifică oportunitatea şi temeinicia tragerii la răspundere
penală în sensul că sînt stabilite toate circumstanţele laturii obiective a unei componenţe
de infracţiune;
c. Nu subzistă vre-unul din cazurile care exclud urmărirea penală prevăzute de articolul
275.
2. În cazul cînd persoana făptuitorului este identificată, dar nu este atras în calitate de bănuit,
înaintarea propunerii de punere sub învinuire este făcută înăuntru termenului de prescripţie şi
în termenele urmăririi penale stabilite şi prelungite de procuror. În cazul cînd făptuitorul este
atras în calitate de bănuit, înaintarea propunerii respective este determinată de termenul
maximal – 3 luni prevăzut de articolul 63 aliniatul 2 punctul 3. În acest caz propunerea de
punere sub învinuire va fi înaintată cu cel puţin 2 zile înainte de expirarea termenului de 3
luni.
3. Raportul cu propunerea de a pune o anumită persoană sub învinuire va conţine datele
prevăzute de aliniatul 2 al articolului 281.
4. În cazul cînd este necesar de pus sub învinuire mai multe persoane care au săvîrşit o
infracţiune prin coparticipare se va face o propunere respectivă printr-un raport pentru toate
persoanele sau consecutiv prin mai multe rapoarte în măsura stabilirii acestor fapte.
5. Dacă o singură persoană a săvîrşit mai multe infracţiuni se va face propunere de punere sub
învinuire pentru toate infracţiunile printr-un raport.
6. Dacă este necesar completarea sau schimbarea acuzării învinuitului ofiţerul de urmărire penală
va înainta propunere în acest sens procurorului.
7. Procurorul primind raportul cu materialele cauzei poate lua una din următoarele soluţii:
a. pune persoana sub învinuire conform articolelor 281, 282, dacă este de acord cu
propunerea făcută;
b. pune persoana sub învinuire conform articolelor 281, 282 stabilind o nouă calificare a
infracţiunii: dacă din materialele cauzei rezultă asemenea soluţie;
c. restituie materialele cauzei cu rezoluţia de a continua urmărirea penală, în cazul cînd nu
sînt probe suficiente pentru a pune persoana sub învinuire;
d. încetează urmărirea penală sau scoate persoana de sub urmărire penală dacă există unul
din cazurile prevăzute de articolele 275.
8. În raportul cu privire la punerea sub învinuire se va face propunere privind luarea sau
înlocuirea măsurii preventive, menţionând existenţa motivelor şi altor condiţii prevăzute de
articolele 176-195.
9. Propunerea de punere sub învinuire a unei persoane anumite pentru o componenţă de
infracţiune se face de către ofiţerul de urmărire penală în cauza penală pornită pentru această
infracţiune, precum şi pentru alte infracţiuni săvîrşite de către învinuit indiferent de faptul
dacă calificarea infracţiunii la pornirea urmăririi penale diferă de calificarea infracţiunii în
raportul privind punerea sub învinuire.
10. Nu poate fi făcută propunerea de punere sub învinuire şi respectiv nu poate fi pusă sub
învinuire o persoană, cînd există probe că aceasta este în stare de iresponsabilitate sau a
săvîrşit infracţiunea în stare de iresponsabilitate cuzată de o boală psihică.

Articolul 281.Punerea sub învinuire

Se consideră probe acumulate suficient chiar dacă nu sînt constatate toate circumstanţele
agravante şi atenuante care nu sînt semne calificative ale elementelor infracţiunii precum şi mărimea
266
daunei cauzate prin infracţiune, dacă acestea nu influenţează asupra calificării infracţiunii. Aceste date pot
fi constatate şi după punerea sub învinuire.
1. Procurorul care conduce cu urmărirea penală pentru a pune sub învinuire o persoană apreciază
probele prezentate de către ofiţerul de urmărire penală conform propriei convingerii, ţinând
cont că concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi întemeiată
pe presupuneri, iar toate dubiile se interpretează în favoarea celui acuzat. Reieşind din faptul
că la momentul punerii sub învinuirea penală nu este terminată, concluzia despre “suficienţa
probelor acumulate” nu trebuie apreciată ca variantă unică şi finală. În rezultatul urmăririi
penale şi ascultării învinuitului pot surveni modificări în privinţa unor semne calificative ale
învinuirii.
2. În cazul cînd sînt acumulate suficiente probe atît pentru punerea sub învinuire cît şi pentru
terminarea urmăririi penale procurorul odată cu punerea sub învinuire dispune şi această
soluţie potrivit articolului 291 punctul 1) subpunctul a), fără a mai fi sesizat prin raport special
de către ofiţerul de urmărire penală în acest scop.
3. Procurorul poate recalifica fapta în sensul atenuării sau agravării sau pune persoana sub
învinuire pentru alte componenţe de infracţiuni dacă aceste concluzii rezultă din materialele
cauzei, chiar dacă raportul de punere sub învinuire conţine altă propunere.
4. Procurorul poate pune sub învinuire o persoană şi din oficiu în lipsa raportului de punere sub
învinuire a ofiţerului de urmărire penală, examinând materialele cauzei cu ocazia expirării
termenelor prevăzute de aliniatul 2 al articolului 63 sau cu ocazia prelungirii termenului
urmăririi penale.
5. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul prin care persoana se consideră învinuit şi din
momentul adoptării (semnării de către procuror) acesta este tras la răspundere penală.
6. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul de acuzare iniţial şi strict personal. În cazul cînd
există mai multe persoane care au săvîrşit o infracţiune prin coparticipare se va întocmi cîte o
ordonanţă de punere sub învinuire pentru fiecare învinuit în parte.
7. Ordonanţa de punere sub învinuire nu este susceptibilă de a fi atacată judecătorului de
instrucţie în mod special pentru motivul netemeiniciei sau ilegalităţii, dar în anumite situaţii
(de exemplu) emiterea ordonanţei după expirarea termenului limită – 3 luni prevăzut de
articolul 63 aliniatul 2) această hotărîre poate fi atacată conform articolului 298 judecătorului
de instrucţie.
8. Ordonanţa de punere sub învinuire poate fi anulată sau modificată de procurorul ierarhic
superior, reieşind din dispoziţiile articolului 52 aliniatul 1) punctul 8.

Articolul 282.Înaintarea acuzării

1. Fără înaintarea acuzării potrivit articolului comentat, urmărirea penală nu poate fi
terminată şi învinuitul nu poate fi judecat.
2. Termenul de 48 de ore este un termen de recomandare şi urmează a fi respectat de către
procuror în dependenţă de asigurarea prezenţei învinuitului şi apărătorului la această acţiune
procesuală. În cazul cînd învinuitul a fost atras în calitate de bănuit anterior, termenul de 48 de
ore este determinat de termenii 10, 13 zile sau 3 luni în dependenţă de măsura procesuală de
constrângere aplicată acestuia.
3. Pentru asigurarea prezenţei învinuitului acesta poate fi citat potrivit articolelor 236-239, adus
silit conform articolului 199 reţinut conform articolului 169, arestat conform articolului 308.
4. Reieşind din faptul că înaintarea acuzării se face în prezenţa obligatorie a avocatului,
procurorul este obligat să înştiinţeze avocatul ales sau numit, dacă acesta a fost admis în
procesul penal sau să înştiinţeze din timp învinuitul să-şi invite un avocat ori să asigure
prezenţa unui avocat din oficiu.
Lipsa apărătorului la înaintarea acuzării atrage nulitatea acestui act.
5. În cazul cînd învinuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară procesul penal, procurorul
pregăteşte din timp un exemplar a ordonanţei de punere sub învinuire şi în limba pe care
acesta o cunoaşte semnată de traducător şi invită acesta să participe în calitate de interpret la
înaintarea acuzării.
6. În cazul unui învinuit minor la înaintarea acuzării participă obligatoriu reprezentantul legal şi
un pedagog sau psiholog.
267
 7. Înainte de aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinuire procurorul stabileşte
identitatea învinuitului, verificînd datele de anchetă cu buletinul de identitate a acestuia
precum şi a împuternicirilor celorlalţi participanţi (avocat reprezentant legal) prin verificarea
documentelor prezentate.
8. În cazul cînd învinuitul refuză să semneze ordonanţa de punere sub învinuire din motivul
nerecunoaşterii vinovăţiei, procurorul va explica acestuia că prin semnătură se atestă faptul
aducerii la cunoştinţă a învinuirii dar nu faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei în
săvîrşirea infracţiunii imputate. Dacă după aceste explicaţii învinuitul refuză în continuare să
semneze ordonanţa respectivă, procurorul menţionează acest fapt prin semnătura sa în
ordonanţa de punere sub învinuire. Avocatul prin semnătura sa confirmă faptul refuzului
învinuitul prezent la înmînarea acuzării să semneze această orddonanţă sau faptul semnării
acestui act procedural de către cel învinuit indiferent de faptul dacă această ordonanţă este
netemeinică ori calificarea faptei este ilegală.
9. Se recomandă ca învinuitul şi apărătorul său să semneze pe ordonanţa de punere sub învinuire
(exemplarul care rămâne în dosar) faptul primirii în copie a acestui act de învinuire.
10. A se vedea comentariul articolului 104.
11. Acuzarea înaintată îşi menţine forţa juridică pe parcursul urmăririi penale, dacă nu se dispune
schimbarea şi completarea acesteia, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi
penale.
12. În cazul reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după scoaterea se sub
urmărire conform articolului 287, acuzarea înaintată anterior este valabilă şi nu este necesară
repetarea procedurii prevăzute de prezentul articol, dacă nu intervin temeiuri de schimbare sau
completare a acuzării.

Articolul 283.Schimbarea şi completarea acuzării

Schimbarea acuzării poate avea loc cînd din probele acumulate rezultă o altă calificare juridică a
faptei atît în sensul agravării cît şi în sensul atenuării, în raport cu acuzarea precedentă.
1. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor imputate este determinată
de concretizarea sau aprecierea nouă a dispoziţiilor Părţii speciale a Codului penal şi a
regulilor prevăzute la articolele 114-118 din Codul penal.
2. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor imputate se face în baza
unei ordonanţe noi de punere sub învinuire emise de procuror din oficiu sau la propunerea
ofiţerului de urmărire penală care este înaintată conform regulilor prevăzute de articolul 282.
Ordonanţa veche de punere sub învinuire îşi pierde forţa juridică din momentul emiterii unei
noi ordonanţe, dar se păstrează la dosar pentru faptul că stabileşte din ce moment persoana a
fost atrasă în calitate de învinuit.
3. Completaea acuzării se dispune printr-o ordonanţă nouă emisă de procuror la propunerea
ofiţerului de urmărire penală cînd în rezultatul urmăririi penale se stabileşte că învinuitul a
mai săvîrşit o nouă infracţiune sau alte infracţiuni identice, care nu I s-a înaintat acuzarea
anterior.
4. Se dispune completarea acuzării şi în cazu stabilirii unui concurs ideal de infracţiuni cînd
învinuitul prin aceeaşi faptă a săvîrşit două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite
articole sau la diferite aliniate ale unui articol din Codul penal, dacă nu s-a înaintat iniţial
acuzarea pentru toate infracţiunile.
5. O modalitate de schimbare a acuzării este prevăzută de aliniatul 2 al acestui articol prin
scoaterea persoanei de sub urmărire penală parţial în privinţa unei infracţiuni sau unui epizod
(unei infracţiuni identice) conform articolului 284 ori prin încetarea parţială a urmăririi penale
conform articolului 285.
6. În cazul cînd învinuirea înaintată nu s-a confirmat în întregime, dar s-a stabilit că învinuitul a
săvîrşit o altă infracţiune pentru care anterior nu I s-a înaintat acuzarea se va emite două
ordonanţe – de scoatere de sub urmărire penală pentru acuzarea neconfirmată şi de punere sub
învinuire pentru noua acuzare.
7. Schimbarea acuzării în sensul agravării sau completarea acuzării se efectuează prin înaintarea
noii acuzări potrivit regulilor stabilite de articolul 282, iar în cazul schimbării acuzării prin
recalificarea faptei în sensul atenuării sau a excluderii unor capete de acuzare prin scoatere de
268
 sub urmărire penală sau încetare parţială a urmăririi penale care se aduce la cunoştinţă
învinuitului.

Articolul 284.Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală

1. Scoaterea persoanei bănuite sau învinuite de sub urmărire penală constituie o hotărîre prin
care se reabilitează această persoană dacă această soluţie se referă la toate capetele de acuzare
(bănuire). Soluţia dată se ia numai în faza urmăririi penale, în faza judecării cauzei pentru
asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei.
Persoana reabilitată prin actul de scoatere de sub urmărire penală este în drept să înainteze o
acţiune privind repararea prejudiciului moral şi material în conformitate cu articolele 524, 525 al
prezentului Cod şi în condiţiile prevăzute de Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin
acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti din 25 februarie 1998 (Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.50-51 din
04.06.1998).
2. Temeiurile scoaterii de sub urmărire penală sînt:
a. fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
b. nu există faptul infracţiunii;
c. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
d. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii;
e. fapta este săvîrşită în condiţiile legitimei apărări, conform art.36 Cod penal;
f. fapta este săvîrşită în scopul reţinerii infractorului conform art.37 Cod penal;
g. fapta este săvîrşită în condiţii de extremă necesitate conform art.38 Cod penal;
h. fapta este săvîrşită în rezultatul constrîngerii fizice sau psihice conform art.39 Cod penal;
i. fapta constituie risc întemeiat conform art.40 Cod penal.
La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de sub urmărire penală.
Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte temeiuri, de cît pentru cele menţionate la
aliniatul 1 al acestui articol.
3. “Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima – cînd se
stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude faptul participării
bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua – cînd nu sînt probe suficiente
pentru a pune sub învinuire persoana bănuită şi a expirat toate termenele prevăzute la articolul
63 aliniatul 2 sau în privinţa învinuitului nu sînt suficiente probe ca să se întocmească
rechizitoriu şi a expirat termenul de prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie
este similară cu reglementările vechiului cod de procedură penală al Republicii Moldova care
în articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea un temei de reabilitare a învinuitului privind
încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii
şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe suplimentare”.
4. Temeiurile arătate la punctele b), c), d) – a se vedea comentariul articolului 275 punctele 1-3.
5. Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau învinuit.
Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de învinuire) constituie o
schimbare a învinuirii potrivit articolului 283 aliniatul 2.
6. Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere propunerea procurorului
privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite sau învinuite, dacă din
probele acumulate rezultă această soluţie.
Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de sub urmărire penală
a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau după caz a învinuitului la
expirarea termenelor urmăririi penale stabilite sau a termenului de prescripţie.
Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului 270, dispune scoaterea
de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd din probele acumulate rezultă soluţia
respectivă.
7. Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită persoană (bănuit sau
învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care în dependenţă de caz influenţează
asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi penale, fie prin continuarea urmăririi penale.
Astfel pentru temeiurile indicate în articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune
scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se
269
 referă la toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă
printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul reabilitării persoanei,
iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale.
În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un învinuit (bănuit),
numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a fost săvîrşită de acest bănuit sau învinuit”
urmărirea penală continuă fie pentru alte persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă
dar în privinţa altei persoanei. În asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii de sub
urmărire penală.
Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii de sub urmărire sînt
aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd s-a dispus şi încetarea urmăririi penale
sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este integrală dar se referă numai la unul din învinuiţi
sau bănuiţi.
8. Aliniatul 5 al articolului comentat se referă la situaţia cînd scoaterea de sub urmărire penală
este parţială.
9. În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală privind
scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul organului respectiv cu rezoluţia de a
continua urmărirea penală, sau după caz dispune încetarea urmăririi penale.

Articolul 285.Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale ca şi scoaterea de sub urmărire penală se realizează totdeauna numai în
raport cu o anumită persoană certă, determinată cu precizie.
1. Reieşind din natura juridică temeiurile indicate în aliniatul 1 al articolului comentat acestea
pot fi clasificate în temeiuri reabilitatoare, care incumbă obligaţia de a emite soluţia scoaterii
de sub urmărire penală cu încetarea urmăririi penale şi temeiuri care absolvesc persoana
învinuită (bănuită) de la răspundere penală, dar care nu sînt reabilitatoare şi respectiv impun
adoptarea soluţiei încetării urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
Cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 şi cazurile care înlătură caracterul penal al faptei
arătate la articolul 35 din Codul penal sînt temeiuri de încetare a urmăririi penale cu scoaterea celui acuzat
de sub urmărire penală.
Toate celelalte cazuri arătate la articolul 275 şi 285 sînt temeiuri de absolvire de răspundere şi
unica soluţie care poate fi adoptată în faza de urmărire penală în cazul constatării a unei din aceste
circumstanţe este încetarea urmăririi penale. A se vedea comentariul articolului 275.
2. Bănuitul sau învinuitul nu are dreptul la repararea prejudiciului în conformitate cu articolele
524, dacă încetarea urmăririi penale a fost condiţionată de o cauză de absolvire de răspundere
penală.
3. Retragerea plîngerii prealabile de către victimă (partea vătămată) în cazurile prevăzute de
articolul 276 precum şi împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de articolul 276 al prezentului
Cod şi articolul 109 aliniatul 1 din Codul penal constituie o manifestare de voinţă prin care cel
bănuit sau învinuit este absolvit de răspunderea penală prin ordonanţa procurorului de încetare
a urmăririi penale din iniţiativa sau la discreţia victimei infracţiunii.
Atât retragerea plîngerii prealabile cît şi împăcarea se face prin cerere scrisă adresată procurorului
care conduce sau exercită urmărirea penală.
Cererea privind împăcarea este semnată de victima (parte vătămată) şi de bănuit (învinuit).
Cererea privind retragerea plîngerii prealabile se înaintează de victimă (partea vătămată), dar dacă în
cauză există bănuit sau învinuit se va înştiinţa acesta despre asemenea cerere. În acest caz bănuitul sau
învinuitul este în drept să ceară continuarea urmăriri penale în scopul de a fi scos de sub urmărire penală.
La examinarea cererii de retragere a plîngerii prealabile sau de împăcare în conformitate cu
articolele 246, 247 procurorul verifică respectarea următoarelor condiţii:
a. dacă faptele incriminate sînt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi se includ în articolul
276 al prezentului Cod sau în articolul 109 din Codul penal;
b. dacă cererea este necondiţionată;
c. dacă partea vătămată (victima) nu este constrînsă să facă asemenea cerere contrar voinţei sale;
d. dacă partea vătămată (victima) cunoaşte consecinţele acestor acte. În caz contrar procurorul
explică părţii vătămate consecinţele retragerii plîngerii sau împăcării în sensul că după
încetarea urmăririi penale aceasta pierde dreptul la satisfacerea cererii de reluare a urmăririi
270
 penale pentru aceeaşi faptă reieşind din dispoziţiile articolelor 22 şi 275 pct. 8. Astfel
retragerea plîngerii sau împăcarea este definitivă şi nu poate fi ulterior contestată.
În cazul cînd procurorul respinge cererea de împăcare sau cererea de retragere a plîngerii
prealabilă adoptă o ordonanţă motivată.
Ordonanţa privind respingerea cererii de împăcare sau cereri de retragere a plîngerii prealabile
este susceptibilă de a fi atacată la judecătorul de instrucţie conform articolelor 298, 299.
4. “Persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală” este o circumstanţă de
încetare a urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală. Deşi, vîrsta
persoanei făptuitorului este un semn general al unui element al componenţei infracţiunii –
subiectul infracţiunii, neatingerea vîrstei prevăzute de articolul 21 din Codul penal nu cade sub
incidenţa temeiului “fapta nu întruneşte elementele infracţiunii” prevăzut de art.275 pct.3 al
prezentului cod dar constituie un caz separat de încetare a urmăririi penale prevăzut de punctul
3) aliniatul 1 al articolului comentat. În acest caz bănuitul sau învinuitul minor este absolvit de
răspunderea penală, dar nu beneficiază de dreptul privind repararea prejudiciului conform
articolului 520.
5. “Persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical” este temei de încetare a urmăririi
penale cînd din caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o rezultă că această
persoană nu prezintă pericol pentru societate. (A se vedea comentariul articolului 495).
6. În cazurile cînd fapta nu este prevăzută de legea penală sau fapta nu întruneşte elementele
infracţiunii, dar constituie o contravenţie administrativă se dispune încetarea urmăririi penale
fără scoaterea de sub urmărire penală a persoanei conform aliniatului 2 al articolului comentat.
Acest caz nu cade sub incidenţa articolului 275 punctele 2) sau 3), dar este un temei separat de
încetare a urmăririi penale cu absolvire de la răspundere penală.
7. Încetarea urmăririi penale în privinţa numai a unei persoane sau numai a unei fapte constituie
încetarea parţială, dacă în cauza dată urmărirea penală se exercită şi în privinţa altor persoane
şi altor fapte.
8. Încetarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care conduce cu urmărirea penală din
oficiu cînd expiră termenele prevăzute de articolul 63 în privinţa bănuitului, la expirarea
termenelor urmăririi penale termenului de prescripţie, sau în cazul primirii materialelor
conform articolele 281, 291 – în privinţa învinuitului.
Procurorul dispune încetarea urmăririi penale şi la cererea persoanelor cointeresate (de ex.: în
cazul înaintării cererii de împăcare sau retragere a plîngerii prealabile în cazurile prevăzute de lege (sau în
cazul înaintării unei cereri de către avocat privind încetarea urmăririi penale în legătură că fapta
respectivă este o contravenţie).
Procurorul dispune încetarea urmăririi penale din oficiu în legătură cu adoptarea unui act de
amnistie.
În oricare cazuri prevăzute de aliniatele 1 şi 2 al articolului comentat, ofiţerul de urmărire penală
poate înainta propunere de încetare a urmăririi penale prezentînd materialele cauzei penale procurorului.
În cazul cînd propunerea ofiţerului de urmărire penală este acceptată procurorul emite o ordonanţă de
încetare a urmăririi penale, iar în caz contrar restituie materialele cauzei organului de urmărire penală cu
rezoluţia privind confinuarea urmăririi penale în conformitate cu aliniatul 8 al prezentului articol.
9. Aliniatul 6 al prezentului articol prevede dreptul iar în unele cazuri şi obligaţia procurorului să
se pronunţe asupra măsurii preventive.
Astfel, în cazul cînd încetarea urmăririi este parţială procurorul poate dispune revocarea sau
înlocuirea măsurii preventive sau va înainta un demers judecătorului de instrucţie în conformitate cu
dispoziţiile articolului 195 aliniatele 1-3. În cazul cînd încetarea urmăririi penale este integrală cu privire
la toate persoanele învinuite sau la unul din învinuiţi procurorul este obligat să dispună revocarea măsurii
preventive prin încetarea de drept a acesteia reieşind din articolul 195 aliniatul 5 punctul 2. Toate
măsurile preventive inclusiv măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu,
liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune încetează de drept prin
ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale integral în privinţa unei persoane şi nu este necesară
autorizaţia judecătorului de instrucţie. Ordonanţa procurorului privind încetarea urmăririi penale cu
dispoziţia de revocare a măsurii preventive se trimite organelor respective, inclusiv administraţiei locului
de deţinere a persoanei arestate pentru executare.
271
 Ordonanţa procurorului de încetare integrală a urmăririi penale cu dispoziţia de restituire a
cauţiunii se trimite instituţiei financiare respective pentru executare.
10. În legătură cu încetarea urmăririi penale procurorul soluţionează şi chestiunea altor măsuri
procesuale de constrîngere (de exemplu scoaterea bunurilor de sub sechestru sau menţinerea
sechestrului în continuare potrivit articolului 210).
Măsura suspendării provizorii din funcţie a învinuitului este revocată de către judecătorul de
instrucţie la cererea persoanei cointeresate anexînd copia ordonanţei de încetare a urmăririi penale sau la
demersul procurorului potrivit articolului 200 aliniatul 5.
11. Totodată procurorul în legătură cu încetarea urmăririi penale soluţionează chestiunile privind
corpurile delicte conform articolului 161 prin ordonanţă, iar în privinţa recuperării
cheltuielilor judiciare se adresează cu un demers judecătorului de instrucţie conform
articolului 229.
12. În cazul cînd există bunuri, care sînt supuse confiscării speciale potrivit articolului 106 din
Codul penal procurorul în legătură cu încetarea urmăririi penale înaintează un demers în acest
sens judecătorului de instrucţie.
13. Modul de atacare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, a se vedea articolul 313.

Articolul 286.Clasarea cauzei penale

Clasarea este o modalitate de încetare a urmăririi penale în exclusivitate în privinţa faptei penale
nefiind stabilită nici o persoană în calitate de bănuit sau învinuit. Astfel expresia “în cauză nu există
învinuit” urmează a fi înţeleasă în sensul că în cursul urmăririi penale nu a fost descoperit făptuitorul sau
în cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 nu a fost atrasă în calitate de bănuit sau învinuit nici o
persoană fizică, iar în cazurile prevăzute de articolul 21 aliniatele 3) şi 4) din Codul penal – nici o
persoană juridică.
1. În cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 clasarea cauzei penale se dispune la
momentul constatării acestor temeiuri nefiind necesară expirarea termenului de prescripţie. În
cazul cînd fapta prejudiciabilă există dar făptuitorul rămâne nedescoperit, clasarea cauzei se
dispune la expirarea termenului de prescripţie.
2. Ipotetic clasarea cauzei poate fi dispusă şi în alte cazuri, de cît cele arătate la aliniatul 1 al
articolului comentat; de exemplu în cazul retragerii plîngerii prealabile în condiţiile
articolului 276, neexistînd bănuit sau învinuit în cauză.
3. Copia de pe ordonanţa de clasare a cauzei penale se înmînează victimei (părţii vătămate) care
este în drept să atace asemenea hotărîre judecătorului de instrucţie conform articolului 313.
4. Clasarea cauzei poate fi dispusă parţial în privinţa unei fapte sau total în privinţa tuturor
faptelor referitor la care se desfăşoară urmărirea penală.

Articolul 287.Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei
penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire
1. Reluarea urmăririi penale a unei cauze clasate pentru temeiurile prevăzute de art.275 pct.1-
3 este posibilă în toate cazurile fie că s-a descoperit făptuitorul fie că rămîne nedescoperit,
doar cu o condiţie că n-a expirat termenul de prescripţie. Astfel reluarea urmăririi penale a
cauzei clasate pentru orice motiv, inclusiv şi pentru faptul că hotărîrea precedentă a fost luată
“pripit fără să fie efectuate toate acţiunile de urmărire posibile” de către procurorul ierarhic
superior nu contravine dispoziţiilor articolului 22, fiindcă în cauză nu a fost urmărită penal
nici o persoană fizică sau juridică.
2. În cazurile reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după scoaterea de sub
urmărire soluţia dispusă de procurorul ierarhic superior trebuie să se bazeze pe motivele care
sînt expres arătate în aliniatul 2 al articolului 22 în situaţia cînd hotărîrea anterioară de încetare
a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire a fost adoptată legal la acel moment
reieşind din probele acumulate.
Însă pe lîngă motivele “fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental” menţionate la
articolul 22 aliniatul 2 sau aliniatul 4 al articolului comentat, în practică se întîlnesc situaţii de reluare a
urmăririi penale pentru temeiurile arătate la aliniatul 1 al articolului comentat.
3. Astfel sintagma “se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestei
măsuri” presupune situaţia cînd procurorul ierarhic superior apreciază hotărârea precedentă ca
272
 ilegală şi neîntemeiată. Acest caz include situaţiile cînd procurorul ierarhic superior constată
că greşit se interpretează legea privind temeiurile încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub
urmărire penală, de către procurorii inferiori.
În aceste cazuri ordonanţa de reluare a urmăririi penale trebuie să fie motivată în sensul
menţionării erorii de drept şi erorii de fapt.
4. Nu este judicioasă practica de reluare a urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau
după scoaterea de sub urmărire pentru motivul ca “soluţia precedentă dispusă de procurorul
inferior este prematură”.
5. Sintagma “a dispărut circumstanţa pe care se întemeia” include situaţia cînd apar faptei noi
sau recent descoperite.
6. În cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a urmăririi
penale ori de clasare sau de scoatere a persoanei de sub urmărire penală judecătorul de
instrucţie prin încheiere anulează ordonanţa respectivă în conformitate cu aliniatul 5 al
articolului 313.
În baza încheierii judecătorul de instrucţie, procurorul, care conduce cu urmărirea penală este
obligat prin ordonanţă să dispună reluarea urmăririi penale.
7. În cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate da indicaţii, iar procurorul
care conduce cu urmărirea penală soluţionează chestiunea aplicării măsurii preventive, măsurii
sechestrului bunurilor, alte măsuri procesuale de constrângere precum şi stabileşte termenul
urmăririi penale.
8. În cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate dispune conducerea
urmăririi penale de alt procuror.
9. În aliniatul 3 al articolului comentat, sintagma “face propunerile respective judecătorului de
instrucţie” se are în vedere, înaintarea demersurilor judecătorului de instrucţie în conformitate
cu articolele 304 şi 308.
10. Sintagma “fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental”, a se vedea comentariul
articolului 22.
11. Reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor fapte noi ori recent descoperite poate fi
dispusă numai înăuntru termenului de prescripţie. Pentru instrucţiunile săvîrşite, pînă la
intrarea în vigoare a Noului Cod penal, termenul de prescripţie se calculează conform
articolului 46 al Vechiului Cod penal din 1961.
12. Termenul de un an se calculează din momentul adoptării ordonanţei de încetare, de clasare sau
de scoatere de sub urmărire penală.
13. Pînă la reluarea urmăririi penale, în scopul verificării datelor ce presupun adoptarea acestei
soluţii pot fi efectuate numai acţiuni de investigaţie operativă.
14. Probele obţinute în rezultatul acţiunilor de urmărire penală în alte cauze penale pot fi
considerate “fapte noi ori recent descoperite” dacă acestea au legătură cu cauza penală clasată,
încetată sau în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală.

Articolul 288.Investigaţiile în vederea căutării învinuitului

Pînă la înaintarea propunerii pentru dispunerea investigaţiilor, organul de urmărire penală este
obligat să întreprindă toate măsurile posibile în vederea stabilirii locului aflării învinuitului. Se verifică şi
se exclud următoarele împrejurări: 1) decesul învinuitului; 2) aflarea într-o instituţie medicală; 3)
deţinerea în stare de arest preventiv într-o altă cauză penală şi altele.
1. În scopul stabilirii locului aflării învinuitului organul de urmărire penală efectuează acţiuni
procesuale precum şi măsuri operative de investigaţii.
2. Pentru darea în căutare a învinuitului, organul de urmărire penală este obligat să strîngă toate
informaţia utilă privind învinuitul, prenumele, patronimicul, în cazul mai multor nume de
familie – datele privind schimbarea numelui, timpul şi locul naşterii, naţionalitatea, cetăţenia,
limbile vorbite, studiile, ocupaţia, situaţia familiară, domiciliul şi locurile precedente a vizei
de reşedinţă, antecedentele penale anterioare (cu indicarea infracţiunilor pentru care a fost
condamnat), particularităţile distinctive (temperamentul, semne exterioare; aptitudini;
porecle), adresele rudelor apropiate, soţiei sau concubinei, cunoscuţilor apropiaţi. Această
informaţie se va include sau se va anexa la ordonanţa de anunţare în căutare a învinuitului.

273
 3. Dacă faţă de învinuit nu s-a aplicat nici o măsură preventivă, procurorul prin ordonanţa de
anunţare în căutare dispune aplicarea unei măsuri preventive neprivative de libertate, dacă
aplicarea unei măsuri privative de libertate conform legii nu este posibilă.
În cazurile cînd sînt întrunite condiţiile prevăzute de art.185 privind aplicarea arestării preventive,
procurorul se adresează cu un demers judecătorului de instrucţie conform articolului 308 în vederea
eliberării unui mandat de arestare în privinţa învinuitului care se sustrage de la urmărirea penală.
Mandatul de arestare emis în lipsa învinuitului se anexează la ordonanţa prin care se dispune
căutarea învinuitului.
4. Căutarea învinuitului se efectuează de către organele de poliţie prin măsuri operative de
investigaţii potrivit legii privind activitatea operativă de investigaţii din 12.04.1994 şi Legii cu
privire la poliţie din 18.12.1990.
Pentru efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului organelor de poliţie se trimite
copiile următoarelor acte: 1) ordonanţa de anunţare în căutare; 2) ordonanţa de punere sub învinuire; 3
mandatul de arestare; 4) certificatul privind informaţia cu privire la învinuitul dat în căutare; 5) ordonanţa
de aplicare a măsurii preventive; 6) rezoluţia procurorului despre refuzul de a susţine demersul de alegere
a măsurii preventive, sau încheierea instanţei de judecată de refuz în eliberarea mandatului de arest; 7)
fotografiile, fişa dactiloscopică şi fişa de identificare (portretul verbal) al învinuitului; 8) descifrarea
convorbirilor telefonice ale învinuitului; 9) încheierea judecătorului de instrucţie privind interceptarea
convorbirilor telefonice ale învinuitului.

Capitolul VI
TERMINAREA URMĂRIRII PENALE
ŞI TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ

Articolul 289.Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei procurorului

Raportul privind terminarea urmăririi penale se întocmeşte de către organul de urmărire penală
atât în cazul când făptuitorul a fost pus sub învinuire conform articolelor 281 şi 282 precum şi în cazul
când acesta nu a fost pus sub învinuire. În ultimul caz în raportul de terminare a urmăririi penale se va
face şi propunerea de punere sub învinuire fără să se întocmească un raport aparte conform dispoziţiilor
articolului 280.
De asemenea odată cu terminarea urmăririi penale pentru anumite persoane sau fapte din aceiaşi
cauză organul de urmărire penală face propunere de încetare a urmăririi penale în cazurile prevăzute de
articolul 285, de scoatere de sub urmărire penală în cazurile prevăzute de articolul 284 sau de clasare a
cauzei penale pentru un anumit episod pentru care învinuitul sau bănuitul în cauza dată a fost scos de sub
urmărire penală, iar făptuitorul adevărat nu a fost identificat şi a expirat termenul de prescripţie.
1. Dacă după punerea sub învinuire a făptuitorului din probele administrate rezultă schimbarea
sau completarea acuzării organul de urmărire penală face propunerile respective în raportul de
terminare a urmăririi penale.
2. Potrivit aliniatului 2 al articolului comentat raportul privind terminarea urmăririi penale se
începe cu descrierea faptei (faptelor) constatate în cursul urmăririi penale în legătură cu care a
fost pornită urmărirea penală precum şi a tuturor faptelor penale, săvârşite de către învinuit
(învinuiţi) conexate în cauza dată.
3. Informaţii cu privire la persoana învinuitului cuprinde: 1) numele, prenumele şi patronimicul
(după buletinul de identitate); 2) data şi locul naşterii; 3) domiciliul; 4) cetăţenia; 5) studiile; 6)
starea familiară; 7) ocupaţia; 8) date privind serviciul militar; 9) date privind antecedentele
penale; 10) alte date (necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procesul, relaţia de rudenie cu
partea vătămată sau alţi participanţi din proces).
4. Încadrarea juridică a faptei cuprinde menţiuni privind articolul, aliniatul şi punctul din Codul
penal care prevede răspunderea pentru infracţiunea comisă.
5. Datele privind probele administrate se menţionează pentru fiecare faptă şi învinuit separat,
enumerându-se mijloacele de probă aflate în dosar, fără descrierea conţinutului acestora.
6. Dispoziţiile articolului comentat sânt aplicabile numai în cazul când urmărirea penală este
efectuată de către ofiţerii de urmărire penală din cadrul organelor de urmărire penală prevăzute
de articolul 253. În cazul când urmărirea penală este exercitată de către procuror conform
articolului 270, terminarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care a efectuat
274
 nemijlocit urmărirea penală prin întocmirea rechizitoriului conform articolului 296 după
prezentarea materialelor de urmărire penală conform articolelor 293, 294 şi soluţionarea
cererilor potrivit articolului 295.

Articolul 290.Verificarea de către procuror a cauzei primite

1. Procurorul în termenul prevăzut de aliniatul 1 al articolului comentat verifică legalitatea
strîngerii probelor precum şi a admisibilităţii acestora. Astfel prin “materialele dosarului” se
are în vedere rezultatele probatoriului.
2. Procurorul verifică dacă au fost stabilite toate circumstanţele care urmează a fi dovedit în
procesul penal conform articolului 96.
3. Procurorul verifică respectarea legii procesual penale şi cu ocazia efectuării altor acţiuni
procesuale efectuate de către organul de urmărire (de exemplu: aplicarea unor măsuri
procesuale de constrângere, admiterea sau neadmiterea în calitate de participant în procesul
penal al unor persoane, admiterea sau respingerea unor cereri a participanţilor la proces).
4. Dacă în termenul verificării materialelor cauzei expiră durata măsurii preventive aplicate
învinuitului procurorul va prelungi măsura preventivă sau va înainta demers în acest sens
judecătorului de instrucţie potrivit articolului 308.
5. Odată cu transmiterea materialelor cauzei procurorului pentru verificare în legătură cu
terminarea urmăririi penale nu mai este necesară prelungirea termenelor urmăririi penale.

Articolul 291.Soluţiile dispuse de procuror la terminarea

urmăririi penale

1. Prind dispoziţiile articolului comentat se stabileşte modalităţile terminării urmăririi penale: a)

cu trimiterea cauzei în judecată prin întocmirea rechizitoriului şi b) fără trimiterea cauzei în
judecată prin întocmirea ordonanţei de încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire
a persoanei sau de clasare a cauzei penale.
2. Punctul 1) subpunctul a) prevede situaţia când procurorul este obligat să pună persoana sub
învinuire în conformitate cu articolele 281, 282 înainte de întocmirea rechizitoriului fie în
cazul când organul de urmărire penală a înaintat dosarul cu raport de terminare a urmăririi
penale şi de punere sub învinuire conform articolului 289 fie în cazul când învinuitul a fost
anterior pus sub învinuire în conformitate cu prezentul Cod, dar procurorul consideră că din
materialele cauzei rezultă situaţia schimbării sau completării acuzării în sensul agravării.
Prin urmare înainte de întocmirea rechizitoriului procurorul este obligat să verifice chestiunea
punerii sub învinuire prin ordonanţă pentru fiecare capăt de acuzare. Includerea în rechizitoriu a unei
acuzări mai grave decât cea care a fost pus sub învinuire persoana sau a unui capăt de acuzare, care n-a
fost pus sub învinuire în conformitate cu articolele 281, 282 constituie o încălcare a dreptului la apărare.
3. Rechizitoriul se întocmeşte de procuror după prezentarea materialelor de urmărire penală
părţilor conform articolelor 293, 294 şi soluţionarea cererilor conform articolului 295. Dar
această decizie este luată fără întocmirea acestui act după verificarea materialelor conform
articolului 290 dacă procurorul consideră că au fost strînse suficiente probe privind constatarea
infracţiunii, vinovăţiei învinuitului şi nu există circumstanţe care exclud urmărirea penală.
4. Privind terminarea urmăririi penale prin ordonanţă de încetare a urmăririi penale, de scoatere
de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei penale a se vedea comentariul articolelor 284,
285 şi 286.
5. În cazul cînd făptuitorul a săvîrşit fapta penală fiind în stare de iresponsabilitate şi există
temeiuri de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical procurorul va proceda în
conformitate cu articolul 495.

Articolul 292.Restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire penală

1. Constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală insuficienţa probelor

pentru dispunere unei soluţii privind terminarea urmăririi penale sau încălcarea legii
procesual penale la efectuarea procedeelor probatorii.

275
2. Nerespectarea altor dispoziţii a prezentului Cod, dacă ele pot fi lichidarea de către procuror nu
constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală.
3. Nu constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală competent dacă nu au
fost respectate doar dispoziţiile articolelor 266-269 privind competenţa organelor de urmărire
penală.
4. Nerespectarea dispoziţiilor articolului 270 privind competenţa exclusivă a procurorului la
exercitarea urmăririi penale constituie un temei de restituire a cauzei procurorului împuternicit
cu asemenea atribuţii pentru efectuarea procedeelor probatorii necesare şi posibile.
5. Astfel cauza se trimite organului competent să efectueze urmărirea penală când este necesară
completarea urmăririi penale sau eliminarea încălcărilor comise la efectuarea procedeelor
probatorii. Trimiterea cauzei altui organ de urmărire penală de cât cel competent se face
pentru temeiurile de restituire menţionate în conformitate cu articolul 271 aliniatul 4.
6. Restituirea cauzei sau trimiterea ei la organul competent sau la alt organ se face parţial prin
disjungerea cauzei dacă este necesară eliminarea unor încălcări sau completarea urmăririi
penale în privinţa unui minor, unei persoane faţă de care trebuie aplicată măsuri de
constrângere cu caracter medical sau într-o cauză penală complexă în privinţa unei fapte
săvârşite de către învinuit dacă pentru majoritatea faptelor penale şi celorlalţi învinuiţi
urmărirea penală este completă şi legală.
7. În cazul când învinuitul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu şi este necesară
prelungirea măsurii preventive procurorul va proceda în conformitate cu articolul 308, iar în
cazul când învinuitului îi este aplicată măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării
de a nu părăsi ţara procurorul prelungeşte aceste măsuri, dacă este necesar prin ordonanţă în
conformitate cu articolul 178 aliniatul 3.

Articolul 293.Prezentarea materialelor de urmărire penală

1. Din dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat rezultă că înştiinţarea despre terminarea

urmăririi penale şi prezentarea materialelor de urmărire penală se face nu numai în cazul
luării deciziei de a trimite cauza în judecată cu rechizitoriu, dar şi în cazurile de încetare a
urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei penale. Anterior
codul vechi de procedură penală al Republicii Moldova prevede această acţiune procesuală
doar în cazul terminării urmăririi penale cu rechizitoriu.
2. Procurorul este obligat să informeze printr-o înştiinţarea învinuitul, reprezentantul lui legal şi
apărătorul lui, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii
lor chiar dacă aceştea anterior după recunoaştere în calitate de participanţi şi-a exprimat
nedorinţa să ia cunoştinţă cu materialele urmăririi penale.
3. Refuzul sau neprezentarea participanţilor informaţi în modul respectiv de a lua cunoştinţă cu
materialele urmăririi penale nu împiedică desfăşurarea procesului penal în continuare.
4. Învinuitul nearestat preventiv poate lua cunoştinţă cu materialele urmăririi penale atît separat
precum şi împreună cu apărătorul său.
5. Prezentarea materialelor urmăririi penale învinuitului minor şi reprezentantului legal, a se
vedea articolul 482.
6. În cazul mai multor învinuiţi ordinea modul şi timpul prezentării materialelor se stabileşte de
către procuror.
7. Învinuitului, reprezentantului legal şi apărătorului lui precum şi părţii vătămate şi
reprezentantului ei se prezintă toate materialele cauzei, cu excepţia celor fixate în
conformitate cu articolul 110 şi cele prevăzute de aliniatul 5 al articolului comentat.
Participanţii sus menţionaţi pot lua cunoştinţă numai cu anumite materiale, care îi interesează.
8. Odată cu luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale procurorul este obligat să
asigure învinuitului şi părţii vătămate dreptul să noteze orice informaţii din dosar precum şi
drepturile să facă copii de pe anumite documente în conformitate cu articolele 60 aliniatul 1
punctul 7) şi 66 aliniatul 2 punctul 22).
9. Părţilor care nu posedă limba de stat procurorul asigură luare de cunoştinţă cu materialele
urmăririi penale prin interpret.

276
 10. În cazul când persoana care ia cunoştinţă cu materialele dosarului evident tergiversează
durata acestei proceduri, procurorul printr-o ordonanţă stabileşte un termen anumit.
11. Materialele prevăzute de articolul 110 şi aliniatul 5 al articolului comentat formează anexa
secretă a dosarului despre care se face menţiune în borderoul dosarului dar nu se prezintă
participanţilor să ia cunoştinţă la această etapă a procesului penal.
În scopul asigurării protecţiei martorului şi altor persoane la cererea acestora procurorul prezintă
spre luare de cunoştinţă numai conţinutul acestor declaraţii din cadrul urmăririi penale fără datele
adevărate ale identităţii persoanelor confidenţiale şi fără date privind domiciliul şi alte informaţii care pot
divulga persoana în cauză.
12. După ce a luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale părţile pot formula cereri, obiecţii
sau plângeri privind materialul probator care se soluţionează conform articolelor 245-247, care sînt
dispoziţii generale cât şi în conformitate cu articolul 295 care constituie dispoziţii speciale în acest sens.

Articolul 294.Procesul-verbal al prezentării materialelor

de urmărire penală
1. În cazul refuzului învinuitului arestat să ia cunoştinţă de materialele urmăririi penale se va
întocmi un proces-verbal cu indicarea motivelor expuse de învinuit şi consemnate de către
acesta şi procuror. În celelalte cazuri de refuz să ia cunoştinţă de materialele cauzei este
suficient anexarea la dosar a înştiinţării părţilor despre dreptul prevăzut de articolul 293
aliniatul 1.
2. Procesul verbal al prezentării materialelor de urmărire penală se semnează de către persoana
care a luat cunoştinţă, de către apărător, reprezentant legal sau reprezentant dacă aceştea au
participat la această acţiune şi de către procuror.
3. În cazul refuzului sau imposibilităţii de a semna procesul verbal privind prezentarea
materialelor de urmărire penală se va proceda în conformitate cu articolul 261.
4. În cazul completării urmăririi penale, se va întocmi un proces-verbal suplimentar despre
prezentarea materialelor noi de urmărire penală.
5. Dacă după prezentarea materialelor de urmărire penală şi întocmirea proceselor verbale despre
această acţiune are loc conexarea altor cauze unde nu toţi participanţii cointeresaţi prevăzuţi de
articolul 293 aliniatul 1 au luat cunoştinţă şi de materialele conexate se vor prezenta şi acestea
cu întocmirea proceselor-verbale suplimentare în conformitate cu prezentul articol.

Articolul 295.Soluţionarea cererilor în legătură

cu terminarea urmăririi penale
1. În legătură cu terminarea urmăririi penale persoanele juridice pot formula în condiţiile
prezentului articol demersuri, care se examinează ca şi cererile.
2. Procurorul examinează cererile înaintate în condiţiile articolului comentat indiferent de faptul
dacă asemenea cereri anterior au fost respinse de către organul de urmărire penală în
conformitate cu articolul 247.
3. Soluţionând cererile procurorul se conduce de dispoziţiile articolului 19 aliniatul 3 şi de regula
prevăzută de articolul 244 aliniatul 1 privind constatarea circumstanţelor ce au importanţă
pentru cauză, precum şi asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.
4. Admiterea parţială sau totală a cererii unui participant prevăzut de articolul 293 aliniatul 1 nu
împiedică luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale de către ceilalţi participanţi, dar
transmiterea dosarului organului de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale se va
face după luarea de cunoştinţă şi soluţionarea cererilor tuturor părţilor.
5. În caz de necesitate determinată de dispoziţie a probelor procurorul poate dispune completarea
urmăririi penale la cererea unei persoane imediat, fără a transmite dosarul organului de
urmărire penală, continuând în acelaşi timp prezentarea materialelor cauzei celorlalţi
participanţi.
6. După completarea urmăririi penale la cererea unei persoane materialele suplimentare vor fi
prezentate de a lua cunoştinţă acesteia precum şi celorlalte persoane. Dacă după completarea
urmăririi penale persoana prevăzută de articolul 293 aliniatul 1 solicită să fie prezentate şi
unele materiale ale dosarului care anterior a luat cunoştinţă, acestea urmează a fi puse la
dispoziţie de către procuror.
277
 7. Ordonanţa procurorului privind respingerea cererii sau demersului înaintate cu ocazia
terminării urmăririi penale nu sînt susceptibile de a fi atacate în ordinea prevăzută de articolul
313, reieşind din faptul că cauza se trimite în judecată şi persoanele cointeresate pot formula
repetat asemenea cereri în instanţa judecătorească.

Articolul 296.Rechizitoriul
Rechizitoriul este actul procedural prin care se sesizează instanţa de judecată care determină
limitele judecării cauzei în baza căruia instanţa de fond se pronunţă prin sentinţă. Fiind o hotărâre a
procurorului privind terminarea urmăririi penale, rechizitoriul constituie o totalizare a tuturor materialelor
urmăririi penale privind toate faptele şi episoadele infracţionale săvârşite de către toţi învinuiţii cercetaţi
într-o cauză penală, cu dispoziţia de trimitere în judecată.
1. Expunerea rechizitoriului se începe cu denumirea acestui act procedural, făcându-se
menţionate la numărul dosarului penal şi numele, prenumele învinuitului (învinuiţilor).
2. Pe lângă datele stabilite de aliniatul 2 al articolului comentat, expunerea rechizitoriului poate
fi completată cu informaţii privind motivul săvârşirii infracţiunii, comportamentul învinuitului
pe parcursul urmăririi penale, precum şi cu date privind partea vătămată (victima) şi
prejudiciul cauzat.
3. În cauze voluminoase cu multe episoade, expunerea tuturor faptelor se face în ordine
cronologică sau sistematică.
4. Date cu privire la persoana învinuitului, a s e vedea comentariul articolului 289 aliniatul 2
“informaţii cu privire la persoana învinuitului”.
5. Formularea învinuirii din dispoziţiile rechizitoriului trebuie să corespundă întocmai învinuirii
prevăzute în ordonanţa (ordonanţele) de punere sub învinuire emisă şi înaintată în
conformitate cu articolele 281-283, atât prin conţinutul ei faptic şi încadrării juridice.
6. Dacă la momentul întocmirii rechizitoriului procurorul consideră că învinuirea urmează a fi
schimbată sau completată va proceda în conformitate cu dispoziţiile articolului 283 prin
emiterea ordonanţelor respective după care va formula şi învinuirea definitivă în rechizitoriu.
7. Formularea învinuirii în dispozitivul rechizitoriul constă din descrierea succintă a faptei
penale (laturii obiective) cu dispoziţia de învinuire a făptuitorului în comiterea infracţiunii
(infracţiunilor) prevăzute de articolul, aliniatul şi punctul articolului din partea specială a
Codului Penal.
8. Dispoziţia despre trimiterea dosarului în judecată conţine menţiunea privind instanţa
judecătorească competentă teritorială reieşind din dispoziţiile articolelor 36-40 şi articolului
42.
9. Rechizitoriul se întocmeşte şi se semnează de către procurorul care a condus cu urmărirea
penală, iar în cazurile prevăzute de articolul 270, de către procurorul care a exercitat
nemijlocit urmărirea penală. În cazul imposibilităţii întocmirii acestuia act procedural de
procurorii sus-menţionaţi, rechizitoriul se întocmeşte de alt procuror desemnat prin dispoziţia
procurorului ierarhic superior.
10. Anexa informativă a rechizitoriului pe lîngă datele prevăzute de aliniatul 4 al prezentului
articol poate include şi alte date: 1) privind încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub
urmărire penală faţă de anumite persoane şi episoade; 2) privind restituirea daunei materiale
unor victime; 3) scheme de participare a învinuiţilor în fiecare episod a activităţii criminale, în
cauze penale voluminoase; 4) lista persoanelor care urmează a fi citate în judecată, cu
indicarea statutului procesual şi adreselor acestora; 5) lista probelor care urmează a fi
prezentată în şedinţa preliminară potrivit articolului 347; 6) lista bunurilor care urmează a fi
supuse confiscării speciale potrivit articolului 106 din Codul penal.
11. În informaţia privind durata urmăririi penale se recomandă de indicat data:
a) săvîrşirii infracţiunii; b) pornirii urmăririi penale; c) conexării anumitor materiale (dosare) la
cauza dată; d) înaintării acuzării fiecărui învinuit; e) trimiterii cauzei procurorului.
12. Durata arestării preventive include timpul aflării făptuitorului în locurile prevăzute de articolul
186 aliniatul 1. La această informaţie se indică şi locul deţinerii învinuitului, dacă la acest
moment este prelungită arestarea preventivă.

278
13. Informaţia privind acţiunea civilă cuprinde date privind părţile şi cuantumul pretenţiilor
înaintate, precum şi date privind asigurarea acestei acţiuni în conformitate cu articolele 203-
208.
14. Privind măsurile de ocrotire, a se vedea comentariul articolului 189.
15. Informaţia privind alte măsuri procesuale include date privind măsurile aplicate (suspendarea
provizorie din funcţie, sechestrului în vederea garantării executării pedepsei amenzii), precum
şi menţiunea privind dispunerea măsurilor de protecţie şi a măsurii de înlăturare a condiţiilor
ce au contribuit la săvârşirea infracţiunilor şi altor încălcări ale legislaţiei.
16. Informaţia privind cheltuielile judiciare include sumele separat pentru fiecare temei prevăzut
de articolul 227 aliniatul 2 precum şi suma totală calculată, cu indicarea documentelor ce
confirmă aceste cheltuieli.
17. Pentru respectarea dispoziţiilor aliniatului 5 al articolului comentat, procurorul pregăteşte
pentru fiecare învinuit şi după caz fiecărui reprezentant legal cîte o copie de pe rechizitoriu.
Dacă învinuitul sau reprezentantul legal nu posedă limba de stat, procurorul asigură traducerea
rechizitoriului în limba pe care o cunosc aceştea. Copia rechizitoriului tradusă va fi semnată
de procuror şi de traducător.
18. Pentru a înainta copia de pe rechizitoriu, procurorul informează învinuitul, care se află în stare
de libertate şi reprezentantul legal despre prezentarea la data indicată printr-o înştiinţare.
Învinuitului arestat preventiv i se înmânează obligatoriu copia de pe rechizitoriu. În cazul când
acesta refuză să o primească, copia de pe rechizitoriu va fi înmânată apărătorului. În caz de
neprezentare a învinuitului se va proceda în conformitate cu aliniatul 3 al articolului 297.
19. Despre primirea copiei de pe rechizitoriu învinuitul, reprezentantul legal, sau n cazurile
prevăzute de aliniatul 3 al articolului 297, apărătorul atestă acest fapt înscris, indicând data şi
numărul de foi primite.
20. Referinţa la rechizitoriu poate fi depusă de către învinuit sau apărătorul lui, în care este expus
dezacordul în privinţa temeiniciei învinuirii aduse şi ilegalităţii probelor administrative.

Articolul 297.Trimiterea cauzei în judecată

1. După înmânarea copiei de pe rechizitoriu învinuitului şi reprezentantului legal sau după caz
apărătorului, procurorul trimite cauza în instanţa de judecată competentă fără întârziere prin
intermediul cancelariei procuraturii respective.
2. Dispoziţiile aliniatului 2 al articolului comentat sînt aplicabile în cazul cînd învinuitului i s-a
înaintat acuzarea în conformitate cu articolul 282. Iar în cazul cînd învinuitul se sustrage de la
urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea acuzării în conformitate cu articolul 282, nu este
posibilă nici trimiterea cauzei în judecată în lipsa învinuitului.
3. Dacă învinuitului i s-a înaintat acuzarea pentru unele fapte, iar pentru alte fapte sau episoade
acuzarea nu i s-a înaintat în conformitate cu articolul 282, cauza penală poate fi trimisă în
judecată în lipsa acestuia numai pentru capetele de acuzare încunoştinţate potrivit articolului
282.
4. Dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de mai mulţi făptuitori, unul din învinuiţi se sustrage
de la urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea acuzării conform articolului 282, cauza
penală se trimite în judecată pentru ceilalţi învinuiţi după efectuarea acţiunilor prevăzute de
articolul 282 şi după caz cele prevăzute de articolele 293, 296 aliniatul 5 sau 297 aliniatul 3,
iar în privinţa primului învinuit cauza se disjunge.
5. Dacă în cazurile prevăzute de aliniatul 2 al prezentului articol învinuitul nu are apărător,
procurorul înştiinţează reprezentantul legal sau reprezentantul învinuitului pentru alegerea
unui apărător, iar în lipsa acestora sau a imposibilităţii de a angaja un avocat se va numi din
oficiu un apărător căruia i se va prezenta materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă şi i se va
înmâna o copie de pe rechizitoriu.
6. În cazul sustragerii învinuitului de la urmărirea penală după înaintarea acuzării nu este
obligatorie dispunerea prin ordonanţă, căutarea învinuitului în conformitate cu articolul 288,
aliniatul 2, dar sînt suficiente şi alte documente care confirmă faptul căutării învinuitului de
către organele de urmărire penală la indicaţia procurorului.
279
Capitolul VII

CONTROLUL LEGALITĂŢII ACŢIUNILOR ORGANULUI

DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI ALE ORGANULUI CARE EXERCITĂ ACTIVITATE
OPERATIVĂ
DE INVESTIGAŢII

Articolul 298. Plîngerile împotriva acţiunilor organului de

urmărire penală şi ale organului care exercită
activitate operativă de investigaţii

1. Persoanele ale căror drepturi şi interese garantate prin lege materială sau procesuale au fost
lezate de către organele de urmărire penală sau organul care exercită activitate operativă de investigaţii
pot înainta plîngere în instanţă şi în plîngerea înaintată urmează să fie menţionat care drept sau interes
legitim concret a fost lezat, de care organ şi după caz de către care persoană cu funcţie de răspundere
concretă, dacă acesta este cunoscută, a fost lezat dreptul sau interesul respectiv.
2. Pot înainta plîngere împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate operativă de investigaţii: bănuitul, învinuitul, reprezentantul legal al acestora,
apărătorul lor, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora,
precum şi alte persoane ale căror drepturi şi interese au fost lezate. Alte persoane cu drept de a înainta
plîngere pot fi atît alţi subiecţi procesuali decît cei menţionaţi în punctul precedent cum ar fi expertul,
specialistul, translatorul, interpretul etc., cît şi persoane care nu sunt subiect procesual, însă prin acţiuni
concrete ale organelor menţionate li s-a lezat un drept sau interes legitim. Aceste persoane pot fi, de
exemplu, rudele bănuitului, învinuitului sau persoane străine care întîmplător se aflau în încăperea în care
se efectua percheziţie şi care consideră că li sau afectat careva drepturi sau interese în procesul efectuării
percheziţiei.
3. Plîngerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită
activitate operativă de investigaţii se adresează judecătorului de instrucţie. Plîngerea poate fi adresată şi
procurorului care conduce urmărirea penală în cauza respectivă, şi care în virtutea Legii cu privire la
Procuratură şi a prezentului Cod este obligat să controleze activitatea ofiţerului de urmărire penală şi în
cazul în care se constată o încălcare a drepturilor persoanei, procurorul este obligat să i-a măsurile de
rigoare pentru a repara încălcarea admisă de către ofiţerul de urmărire penală sau de către persoana care
exercită activitate operativă de investigaţii. Procurorul sesizat cu o asemenea plîngere are posibilitate de a
reacţiona mai operativ şi de a corecta eventualele încălcări de lege admise de către organele de urmărire
penală. Procurorul este în drept să ceară explicaţii scrise de la persoana acţiunile căreia sunt atacate în
plîngere (art. 58 alin. (2) pct. 20).
4. Plîngerile persoanelor reţinute se transmit imediat, iar a persoanelor arestate se transmit în
termen de 24 de ore judecătorului de instrucţie sau, după caz, procurorului de către administraţia
instituţiei în care se deţine persoana, despre ce petiţionarul se informează.
5. Plîngerea depusă nu suspendă executarea acţiunii atacate. În cazul în care persoana care
efectuează urmărirea penală sau activitate operativă de investigaţii consideră necesar, precum şi la
indicaţia procurorului, ea dispune suspendarea executării acţiunii atacate pînă la soluţionarea plîngerii
depuse. La suspendarea executării acţiunii atacate se ia în considerare atît interesele persoanei care a
depus plîngerea cît şi interesele urmăririi penale.

Articolul 299. Examinarea plîngerilor de către judecătorul de instrucţie

1. Legislatorul a stabilit termen de 72 de ore pentru examinarea şi comunicarea hotărîrii sale de

către judecătorul de instrucţie a plîngerii depuse împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale
organului care exercită activitate operativă de investigaţii. Totodată legislatorul nu a prevăzut procedura
280
de examinare a plîngerii în acest termen atît de redus (urmează oare a fi chemată persoana care a depus
plîngerea în faţa judecătorului, cine trebuie să prezinte materialele cauzei penale în cadrul căreia a fost
admisă încălcarea dreptului sau interesului lezat invocat în plîngere, însăşi modalitatea de verificare a
argumentelor invocate în plîngere etc. ).
2. Codul de procedură penală, însă, în art. 313 prevede o procedură concretă care reglementează
detaliat modul de examinare a plîngerilor împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire
penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii şi termenul de examinare a
plîngerii este de 10 zile de la primirea plîngerii. Astfel, plîngerea declarată în condiţiile prezentului
capitol urmează a fi examinată conform procedurii şi în termenul prevăzute de art. 313, procedură care
asigură un acces mai eficient la justiţie decît art. 299, care nu conţine modalitatea de examinare a
plîngerii.
3. Cît priveşte termenul de 72 ore acest termen poate fi considerat pentru soluţionarea plîngerii de
către procuror. Plîngerea adresată procurorului se examinează în acest termen şi procedura nu este necesar
de reglementat, deoarece procurorul are discreţia de a alege modul de control al plîngerii, fie prin
controlul materialelor cauzei care se află în procedura ofiţerului de urmărire penală sau a persoanei, care
exercită activitate operativă de investigaţii, solicitînd totodată explicaţii de la acestea, fie prin vizitarea
nemijlocită a petiţionarului reţinut sau arestat şi audierea acestuia asupra argumentelor plîngerii fie în alt
mod. Procurorul ia toate măsurile prevăzute de prezentul Cod şi de Legea cu privire la procuratură din
14.03.2003 (M.O. nr. 73-75 din 18.04.2003) pentru a controla argumentele invocate în plîngere. Dacă în
plîngere se invocă încălcări de lege care atrag răspundere penală, procurorul va lua explicaţii de la
persoana care a declarat plîngere şi o va preîntîmpina în scris pentru răspunderea pe care aceasta o va
purta pentru denunţ fals.
4. Despre rezultatul soluţionării plîngerii procurorul va informa în scris persoana care a declarat
plîngerea cu explicarea dreptului şi termenului de atac a răspunsului său judecătorului de instrucţie. În
cazul în care procurorul va constata că plîngerea este întemeiată, el este obligat imediat să ia măsurile de
rigoare pentru a înlătura încălcările de lege care au avut loc, reacţionînd în modul prevăzut de lege la
încălcările admise de persoana cu funcţii de răspundere respectivă. Răspunsul procurorului la plîngerea
declarată şi măsurile luate de acesta în urma soluţionării plîngerii se anexează la materialele cauzei pentru
a fi prezentate instanţei de judecată. Prezenţa în dosar a plîngerii declarate, a răspunsului la aceasta şi a
măsurilor întreprinse va permite judecătorului de instrucţie sau după caz, instanţei să verifice dacă corect
a fost soluţionată plîngerea declarată şi va contribui la preîntîmpinarea declarării unor noi plîngeri
neîntemeiate, cu scopul tergiversării urmăririi penale sau a judecării cauzei.

Capitolul VIII
CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE

Articolul 300. Sfera controlului judiciar

1. Controlul legalităţii acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate
operativă de investigaţie constituie prin sine nu doar o realizare a dreptului persoanei la acces la justiţie,
drept garantat de art. 20 din Constituţie şi de art. 5, 6 şi 13 din Convenţia Europeană pentru Drepturile
Omului, dar şi o modalitate eficientă de a depista şi înlătura oricare încălcare a drepturilor omului încă la
faza de urmărire penală. În Hotărârea nr.20 din 16 iunie 1997 a Curţii Constituţionale "Cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate a art.97, alin.4, CPP", s-a menţionat, printre altele, că înlăturarea
posibilităţii de a apela la instanţa de judecată duce la îngrădirea accesului la justiţie al cetăţenilor care
consideră că le-au fost încălcate drepturile şi interesele legitime în cadrul urmării penale. Sub acest
aspect, adresarea în instanţa de judecată a persoanei care consideră că în cadrul urmăririi penale i-a fost
lezat un drept se referă la dreptul constituţional al persoanei de a apela liber la justiţie.
Prin urmare, persoanele interesate în declanşarea procesului penal au dreptul să atace ordonanţa de
refuz privind pornirea acestuia în baza art.20 al Constituţiei. În acest context menţionăm că ordonanţa
privind declanşarea procesului nu poate fi atacată în instanţele de judecată pe acest temei juridic, datorită
faptului că această hotărâre a organului de urmărire penală nu este definitivă şi constituie doar începutul
urmăririi penale, care în continuare duce la punerea sub învinuire a unor persoane şi care se finalizează cu
terminarea urmăririi penale şi cu întocmirea rechizitoriului, fie cu încetarea urmăririi penale în temeiul
prevăzut de prezentul Cod. După terminarea urmăririi penale cu întocmirea rechizitoriului, materialele
281
cauzei se înaintează în judecată după confirmare de către procuror. Totodată, pot fi cazuri cînd persoana
cointeresată poate ataca în instanţă şi actul procedural prin care s-a dispus pornirea urmăririi penale.
Acestea sunt cazurile cînd există unele din circumstanţele care exclud urmărirea penală, cum ar fi: fapta
nu este prevăzută de legea penală, a intervenit termenul de prescripţie, a intervenit decesul făptuitorului,
cu excepţia cazurilor de reabilitare, lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe
conform art. 276 numai în baza plîngerii acestuia, în privinţa persoanei respective există o hotărîre
judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea
urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri, în privinţa persoanei respective există o hotărîre neanulată de
neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie, există alte
circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz exclud urmărirea penală.
2. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare poate fi divizat în două etape: a) controlul exercitat
de către judecătorul de instrucţie iar în cazurile prevăzute de lege şi de către instanţa ierarhic superioară în
ordine de recurs şi b) controlul judiciar în cadrul judecării cauzei penale prin care persoana pusă sub
învinuire a fost trimisă în judecată.
3. Pentru exercitarea atribuţiilor de control judiciar al procedurii prejudiciare la prima etapă a fost
prevăzut un nou subiect procesual, - judecătorul de instrucţie. Conform prevederilor art. 6, pct. 24)
judecătorul de instrucţie este judecătorul abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de
control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale. Judecătorul de instrucţie
are un statut unic cu ceilalţi judecători din judecătorii prevăzut de Legea cu privire la statutul
judecătorului, şi se distinge doar prin competenţa sa. Incompatibilitatea judecătorului de instrucţie este
reglementată de prevederile art. 33.
4. Deşi judecătorul de instrucţie nu este organ de urmărire penală, el are nişte atribuţii proprii
urmăririi penale pe care le exercită la demersul părţilor şi anume:
 audierea martorului, prezenţa căruia la judecarea cauzei v-a fi imposibilă din motivul plecării
acestuia peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate (art. 109),
 audierea martorului în condiţii speciale, dacă există motive temeinice de a considera că
viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sînt în pericol
în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală (art. 110).
5. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare exercitat de către judecătorul de instrucţie poate fi
divizat în căteva direcţii de activitate: a) atribuţii legate de examinarea demersurilor procurorului privind
autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a
măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale
persoanei; b) atribuţii legate de examinarea plîngerilor declarate împotriva actelor ilegale ale organelor
de urmărire penală, ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii şi c) atribuţii legate de
examinarea plîngerilor împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de
urmărire penală.
6. Controlul judiciar în cazurile prevăzute la alineatele 1)-3) art. 300 se exercită de către judecătorul
de instrucţie la locul efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţii,
adică de către judecătorul de instrucţie din judecătoria în raza de activitate a căreia se efectuează acţiunile
de urmărire penală sau măsurile operative de investigaţii respective.

Articolul 301. Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea

judecătorului de instrucţie

1. Autorizarea judecătorului de instrucţie pentru exercitarea unei acţiuni procesuale

constituie prin sine o formă de control judiciar în cazul necesităţii organului de urmărire penală sau a
organului care exercită activitate operativă de investigaţii de a efectua o acţiune procesuală care atrage
implicarea organului statal în viaţa privată a persoanei, a domiciliului, a corespondenţei, adică în cazul în
care prin acţiunea procesuală respectivă vor fi afectate nişte drepturi sau libertăţi fundamentale ale
persoanei. Pentru a autoriza efectuarea unei acţiuni procesuale judecătorul de instrucţie verifică
următoarele:
 dacă imixtiunea organului de urmărire penală este prevăzută de lege:
 dacă această imixtiune este necesară într-o societate democratică;
 dacă imixtiunea solicitată urmăreşte un scop legitim şi
282
  dacă este respectat principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea persoanei
garantate de lege şi necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate.
2. Se consideră imixtiunea organului de urmărire penală prevăzută de lege în cazul în care legea
care autorizează imixtiunea este clară, accesibilă şi previzibilă.
Claritatea legii se exprimă printr-un grad suficient de exactitate adică legea trebuie să conţină
măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice.
Accesibilitatea legii prezumă publicarea ei în Monitorul Oficial în condiţiile Legii nr. 173-XIII din
6 iulie 1994 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, adică legea trebuie să fie
accesibilă persoanelor la care se referă .
Pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor legale, legea trebuie să fie redactată în
termeni suficient de clari şi precişi, cu toate noţiunile bine definite, care permite corelarea acţiunilor cu
exigenţele legii şi definesc în mod clar domeniul conduitei interzise şi consecinţele nerespectării
prevederilor respective.
Imixtiunea este considerată necesară într-o societate democratică atunci cînd ea este „fondată pe o
necesitate socială imperioasă şi mai ales proporţională scopului legitim scontat” (CEDO, hot. Olsson c.
Suediei din 24 martie 1988), adică cînd imixtiunea este compatibilă cu principiile democratice.
Principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea persoanei garantate de lege şi necesitatea
efectuării acţiunii procesuale solicitate recunoaşte că drepturile omului nu sunt absolute şi exercitarea
drepturilor unei persoane trebuie să fie apreciată în raport cu interesul public mai larg.
Alin. (2) art. 8 CEDO prevede drept scop legitim pentru imixtiune de către agenţii de stat în viaţa
privată a persoanei, în domiciliu sau asupra corespondenţei acestuia: securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii
sau a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
3. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de
imixtiunea în viaţa privată a persoanei, adică legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului,
limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor
comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege. Codul de procedură penală prevede posibilitatea
autorizării acţiunilor procesuale de către judecătorul de instrucţie în următoarele cazuri: 1) cercetarea la
faţa locului în domiciliu, (art. 118); 2) examinarea corporală silită, (art. 119); 3) exhumarea cadavrului,
(art. 121); 4) efectuarea percheziţiei, (art. 125); 5) ridicarea de obiecte şi documente care constituie secret
de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice, (art. 127); 6)
percheziţia corporală şi ridicarea de obiecte şi documente care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul
persoanei, (art. 130); 7) sechestrarea corespondenţei, (art. 133); 8) interceptarea comunicărilor telefonice,
prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice, (art. 135); 9) înregistrarea de imagini,
(art. 137); 10) internarea persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea expertizei medico-legale sau
psihiatrice, (art. 152); 11) nimicirea corpurilor delicte - substanţe explozive şi alte obiecte care prezintă
pericol pentru viaţa şi sănătatea omului şi din acest motiv nu pot fi păstrate pînă la soluţionarea cazului,
(art. 159); 12) punerea bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestuia, (art. 205, 210); 13) luarea silită de
probe pentru cercetarea comparativă, (art. 154-156, 301).
4. În cazul infracţiunilor flagrante percheziţia, cercetarea la faţa locului în domiciliu, punerea
bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei ca excepţie pot fi efectuate fără autorizarea judecătorului de
instrucţie, fiind suficientă doar ordonanţa motivată a procurorului. Infracţiune flagrantă, conform
prevederilor art. 6 pct. 10), este infracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele ei
să se fi consumat.
Fără autorizarea judecătorului de instrucţie în caz de urgenţă, dacă obţinerea autorizaţiei ar
provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune prin ordonanţă
motivată efectuarea interceptării comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri
cu utilizarea mijloacelor tehnice - art. 135).
Tot fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în caz de delict flagrant sau caz ce nu suferă
amînare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub sechestru. Caz ce nu suferă
amînare este situaţia în care persistă pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, adică bunurile
care urmează a fi puse sub sechestru.
5. Despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală judecătorul de instrucţie trebuie să fie
informat în termen de 24 ore de la terminarea efectuării acţiunii respective. Pentru a exercita controlul,
procurorul prezintă judecătorului de instrucţie materialele cauzei care confirmă necesitatea efectuării
283
acţiunii procesuale respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie. Materialul prezentat
judecătorului de instrucţie trebuie să conţină date care ar argumenta necesitatea efectuării acţiunii
procesuale respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie, adică date ce ar confirma fie situaţia
„cazului de urgenţă”, fie a „cazului ce nu suferă amînare”, fie că a avut loc un „delict flagrant”. În urma
controlului judiciar, dacă au existat temeiuri suficiente pentru efectuarea acţiunii respective fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, acesta printr-o încheiere motivată declară acţiunea de urmărire
penală efectuată legală, în caz contrar acţiunea de urmărire penală se declară ilegală.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie prin care a fost declarată legală sau ilegală acţiunea de
urmărire penală efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucţie este irevocabilă şi nu poate fi supusă
nici unei căi de atac.

Articolul 302. Măsurile procesuale de constrîngere aplicate

cu autorizarea judecătorului de instrucţie

1. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi efectuate următoarele activităţi procesuale

legate de măsurile procesuale de constrîngere: 1) reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea
chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen (art. 172); 2) amînarea înştiinţării rudelor despre
reţinerea persoanei pînă la 72 ore, (art. 173); 3) ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport, (art. 182); 4) arestarea preventivă, (art. 185); 5) arestarea la domiciliu, (art. 188);
6) prelungirea termenului arestării preventive sau a arestării la domiciliu, (art. 186); 7) liberarea
provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute, (art. 191); 8) liberarea pe cauţiune a persoanei
deţinute, (art. 192); 9) restituirea cauţiunii, (art. 194); 10) suspendarea provizorie din funcţie a
învinuitului, (art. 200); 11) aplicarea amenzii judiciare la faza de urmărire penală, (art. 201); 12) punerea
bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestuia, (art. 205).
2. Hotărîrile judecătorului de instrucţie prin care au fost autorizate măsurile procesuale de
constrîngere pot fi atacate cu recurs în instanţa ierarhic superioară, adică în Curtea de apel în termen de
trei zile. Ziua în care a fost adoptată hotărîrea de către judecătorul de instrucţie nu se i-a în calcul.
Reieşind din principiul contradictorialităţii dreptul de a declara recurs îl au persoana în privinţa căreia s-a
dispus aplicarea măsurii procesuale de constrîngere, reprezentantul ei legal şi apărătorul acesteia.
3. Recursul împotriva hotărîrii judecătorului de instrucţie se judecă în condiţiile art. 311, 312.

Articolul 303. Măsurile operative de investigaţii efectuate cu

autorizarea judecătorului de instrucţie
1. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii adoptată la 12 aprilie 1994 cu
ulterioarele modificări (republicată în MO nr. 11/13 din 31.01.2003) în art. 5 prevede dreptul persoanei
care consideră că acţiunile organului ce înfăptuieşte măsuri operative de investigaţii au condus la lezarea
drepturilor sau libertăţilor sale, înaintează o plîngere împotriva acestor acţiuni în organul ierarhic
superior, procurorului sau judecătorului de instrucţie. Din sensul acestei norme legale rezultă că pot fi
supuse controlului judiciar orice măsuri operative de investigaţii care au dus în opinia reclamantului la
lezarea drepturilor sau libertăţilor sale.
2. Pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului efectuarea unor
măsuri operative de investigaţii legate de limitarea vieţii private a persoanei, de pătrunderea în încăpere
contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
3. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează următoarele măsuri operative de
investigaţii: 1) cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi video, de fotografiat, de
filmat etc.; 2) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice; 3) interceptarea
convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; 4) controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări;
5) culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii.
Acţiunile prevăzute la art. 303 alin (2) pct. 3)-5) se efectuează cu respectarea prevederilor legii nr.
520-XIII din 7 iulie 1995 republicată în MO nr. 56 din 23 aprilie 2002.

Articolul 304. Demersurile privind autorizarea efectuării acţiunilor de

284
urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau
aplicării măsurilor procesuale de constrîngere

1. Temei pentru a începe procedura de autorizare a efectuării acţiunilor de urmărire penală,

măsurilor operative de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de constrîngere îl constituie
demersul procurorului care conduce sau nemijlocit efectuează urmărirea penală în cauza respectivă
întocmit în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală ori, după caz, a organului care
exercită activitate operativă de investigaţii.
2. În demers procurorul trebuie să se menţioneze cauza penală în cadrul căreia se solicită
autorizarea acţiunii respective sau aplicarea măsurii procesuale de constrîngere, persoana care înaintează
demers şi cui este adresat demersul, dosarul penal în baza căruia se solicită autorizarea respectivă, pentru
care acţiune concretă se solicită autorizare sau care măsură procesuală de constrîngere se solicită să fie
autorizată, date care confirmă necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective sau a aplicării măsurii
procesuale de constrîngere. La demers se anexează copia ordonanţei motivate a organului care exercită
urmărirea penală sau, după caz, activitatea operativă de investigaţii şi materialele ce confirmă necesitatea
efectuării acestei acţiuni.
3. Ordonanţa organului care exercită urmărirea penală sau, după caz, activitatea operativă de
investigaţii trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute de art. 255, adică trebuie să fie motivată şi să
cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la
care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale acordul sau aplicarea căreia se solicită, se descrie
fapta incriminată, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele
infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile operative de
investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării
acestor măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării, responsabilii de
executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de către
judecătorul de instrucţie a unei hotărîri legale şi întemeiate, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui
care a întocmit-o.
4. La demers se anexează copii din materialele dosarului care confirmă necesitatea autorizării
efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau aplicării măsurilor
procesuale de constrîngere.

Articolul 305. Modul de examinare a demersurilor referitoare

la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau la
aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere

1. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de

investigaţii se prezintă nemijlocit judecătorului de instrucţie, care înregistrează demersul în registrul
respectiv.
2. Demersul declarat referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de
investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se examinează de către judecătorul de
instrucţie în şedinţă închisă pentru a asigura păstrarea confidenţialităţii urmăririi penale conform
prevederilor art. 212.
3. La examinarea demersului procurorului participă în mod obligatoriu procurorul care l-a
declarat, iar în caz de imposibilitate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior va dispune
participarea unui alt procuror (art. 320). Procurorul, la soluţionarea demersului privind autorizarea
efectuării măsurilor operative de investigaţie, poate fi însoţit de către reprezentantul acestui organ.
4. Pentru a asigura operativitatea efectuării acţiunii solicitate demersul privind autorizarea
efectuării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de investigaţii se examinează în ziua în
care a fost prezentat, iar demersul referitor la efectuarea cercetării operative a încăperii, la interceptarea
convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri trebuie să fie examinat de către judecătorul de instrucţie
imediat, dar nu mai tîrziu de 4 ore de la primirea demersului.
5. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de
investigaţii se examinează de către judecătorul de instrucţie doar în prezenţa procurorului şi a
285
reprezentantului organului care exercită activitate operativă de investigaţii, dacă acesta însoţeşte
procurorul, fără întocmirea procesului verbal. La început, judecătorul de instrucţie se prezintă şi stabileşte
dacă nu sunt circumstanţe care exclud participarea sa la examinarea demersului declarat, verifică
împuternicirile procurorului şi ale reprezentantului organului care exercită activitate operativă de
investigaţii, dacă acesta participă, apoi procurorul argumentează motivele demersului şi răspunde la
întrebările judecătorului de instrucţie. Dacă la examinarea demersului participă şi reprezentantul
organului care exercită activitate operativă de investigaţii, acesta poate completa explicaţiile procurorului.
6. Examinarea demersului privind: a) aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, expuse în
comentariul la art. 302, b) internarea persoanei în instituţie medicală (art. 152) şi c) suspendarea
provizorie a persoanei din funcţie (art. 200), se desfăşoară în şedinţă închisă cu participarea procurorului,
a persoanei în privinţa căreia a fost înaintat demersul referitor la efectuarea măsurilor procesuale de
constrîngere, a persoanei internată sau internarea căreia se solicită dacă starea sănătăţii acesteia îi permite
să participe, a persoanei suspendarea provizorie din funcţie a căreia se solicită, a apărătorului acestor
persoane, a reprezentantului legal al acestora, în condiţiile prezentului cod. Dacă persoanele menţionate
nu au apărător ales, procurorul odată cu prezentarea demersului trebuie să informeze biroul de avocaţi
respectiv pentru a asigura persoana cu apărător din oficiu. Persoanelor participante la şedinţă li se oferă
posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele anexate la demers.
7. La examinarea demersurilor menţionate în punctul 6 desfăşurarea şedinţei de judecată se
consemnează în proces-verbal întocmit de grefier în ordinea prevăzută de art. 336. Şedinţa în aceste
cazuri începe cu anunţarea demersului care va fi examinat, prezentarea judecătorului de instrucţie, a
grefierului şi constatarea dacă nu sunt circumstanţe ce ar exclude participarea lor la examinarea
demersului respectiv. Apoi judecătorul de instrucţie verifică împuternicirile participanţilor la proces,
explică bănuitului (învinuitului) drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii, de a prezenta materiale
suplimentare referitor la demersul declarat, dacă dispune de ele, de a avea apărător, de a ataca hotărîrea
adoptată. Primul i se oferă cuvînt procurorului care argumentează motivele demersului şi răspunde la
întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces, apoi dau explicaţii persoanele care
participă la proces din partea apărării, inclusiv bănuitul, învinuitul, dacă aceştia acceptă să facă explicaţii.
Avocatul (apărătorul) care acordă asistenţă juridică persoanei în privinţa căreia este declarat demers
efectuează apărarea referitor la obiectul judecării de către instanţă a demersului respectiv şi nu este în
drept să ceară de la instanţă respectarea prevederilor legale caracteristice altor etape de procedură penală
(urmărirea penală sau judecarea cauzelor în fond).
Demersul declarat poate fi retras de persoana care l-a declarat, de procurorul care efectuează sau
conduce urmărirea penală în cauza dată sau de procurorul ierarhic superior. Retragerea demersului se face
în scris şi impune încetarea imediată a procedurii prin încheiere.
8. După audierea participanţilor la şedinţă, judecătorul de instrucţie cercetează materialele anexate
la demers apoi se retrage în camera de deliberare unde va soluţiona demersul respectiv.

Articolul 306. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea

acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea
măsurilor procesuale de constrîngere

1. În urma deliberării, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată de admitere sau

respingere a demersului declarat. În încheierea judecătorească privind efectuarea acţiunilor de
urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de
constrîngere se va indica: data şi locul întocmirii ei, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie,
persoana cu funcţie de răspundere şi organul care a înaintat demersul, organul care efectuează acţiuni de
urmărire penală, măsurile operative de investigaţii sau aplică măsurile procesuale de constrîngere, cu
indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi
menţiunea despre autorizarea acţiunii sau respingerea ei, termenul pentru care este autorizată
acţiunea, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura
judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.
2. Judecătorul de instrucţie la adoptarea încheierii nu trebuie să expună asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei persoanei în privinţa căreia se solicită autorizarea acţiunii respective sau aplicarea măsurii
preventive. Problema stabilirii vinovăţiei persoanei ţine de competenţa instanţei de judecată care va
286
judeca cauza în fond. Cît priveşte judecătorul de instrucţie, acesta va decide dacă sunt sau nu suficiente
temeiuri legale în baza bănuielii rezonabile confirmate prin materialele anexate la demers de a autoriza
acţiunea respectivă sau, după caz de a aplica sau nu măsura procesuală de constrîngere solicitată.

Articolul 307. Examinarea demersurilor privind aplicarea

faţă bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu

1. În cazul în care organul de urmărire penală constată necesitatea de a alege în privinţa bănuitului
măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu, reprezentantul acestui organ înaintează în
instanţa judecătorească un demers privind alegerea acestei măsuri preventive. În demers vor fi indicate
motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării
preventive sau a arestării la domiciliu. În acest caz în conformitate cu art. 176 în demers se menţionează
temeiurile rezonabile suficiente de a presupune că bănuitul ar putea să se ascundă, de organul de urmărire
penală, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal sau să săvîrşească alte infracţiuni. Demersul
poate fi întemeiat şi cu unul din cazurile prevăzute la art. 185 alin. (2). Circumstanţele menţionate la art.
176 şi 185 alin. (2) care dau temei de a solicita arestarea preventivă sau la domiciliu a bănuitului trebuie
să fie confirmate prin date concrete din care rezultă o bănuială rezonabilă despre temeinicia acestora. La
demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia
Soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest preventiv sau
arest la domiciliu a bănuitului trebuie să se facă în şedinţă de judecată închisă cu participarea persoanei
care a declarat demersul, procurorului, bănuitului , reprezentantului legal al acestuia şi a avocatului.
Reieşind din poziţia procurorului în procedura penală ca unicul reprezentant al statului care reprezintă
interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile persoanei, conduce sau
nemijlocit efectuează urmărirea penală (art. 125 din Constituţie), precum şi în conformitate cu prevederile
art. 305 alin. (1) de rînd cu ofiţerul de urmărire penală care a înaintat demersul, la soluţionarea
demersului participă în mod obligatoriu şi procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată. De
asemenea este obligatorie participarea avocatului şi a bănuitului în şedinţa de judecată. Reprezentantul
organului de urmărire penală va asigura participarea la şedinţa de judecată a bănuitului, va înştiinţa
apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului despre necesitatea prezentării în judecată. În cazul
neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.
În lipsa bănuitului chestiunea privind demersul despre eliberarea mandatului de arestare poate fi
judecată doar în cazurile în care acesta este dat în căutare, se află în străinătate sau se eschivează de la
urmărirea penală. Despre toate aceste împrejurări instanţei urmează să i se prezinte documentele
corespunzătoare, conţinutul cărora este reflectat ulterior în procesul-verbal al şedinţei de judecată. În
cazul emiterii mandatului de arestare în lipsa bănuitului termenul indicat în mandat curge din
momentul reţinerii bănuitului, iar persoana reţinută trebuie să fie adusă imediat înaintea judecătorului de
instrucţie care a decis arestarea pentru ca bănuitul să dea lămuriri pe marginea arestării şi pentru a-i
anunţa bănuitului motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a contesta arestarea în ordinea
stabilită, fapt ce se indică în procesul-verbal.
2. La examinarea demersului privind arestarea bănuitului întocmirea de către grefier a procesului-
verbal în condiţiile art. 336 este obligatorie.
La deschiderea şedinţei de judecată judecătorul de instrucţie anunţă demersul care urmează a fi
judecat, anunţă numele şi prenumele său şi ale persoanelor participante, explică dreptul de recuzare,
explică bănuitului drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii, de a lua cunoştinţă de materialele anexate
la demers, de a prezenta materiale suplimentare referitor la emiterea mandatului, dacă dispune de ele, de
a avea apărător, de a ataca hotărîrea de emitere a mandatului de arestare.
Dacă participanţii la proces nu posedă limba în care se desfăşoară procedura judiciară, instanţa
asigură respectarea prevederilor art. 16.
După audierea tuturor persoanelor participante pe marginea demersului, se cercetează materialele
anexate la demers şi cele prezentate în instanţă. Pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor
reţinute şi a exclude abuzuri în privinţa acestora, judecătorul de instrucţie va audia bănuitul asupra
faptului dacă în privinţa lui nu au fost admise abuzuri pe parcursul deţinerii acestuia. În final judecătorul
de instrucţie audiază opinia procurorului şi a avocatului asupra demersului declarat, apoi judecătorul de
287
instrucţie se retrage în camera de deliberare.
3. La soluţionarea demersului judecătorul de instrucţie verifică dacă materialele cercetate în
şedinţă conţine date care confirmă bănuiala rezonabilă în săvîrşirea de către bănuit a infracţiunii
respective şi dacă sunt motive care justifică detenţia preventivă a bănuitului.
CEDO în hotărîrea Murraу contra Regatului Unit din a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia
unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu poate fi
privită ca una rezonabilă decît cu condiţia că ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o
legătură obiectivă între subiect şi infracţiunea presupusă. Ar trebui, deci, să existe dovezi ale acţiunilor,
documente sau date medico-legale care ar implica în mod direct persoana vizată. Nici o privaţiune de
libertate nu poate fi bazată pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei, sau de prejudecăţi, indiferent de
valoarea lor în calitate de indiciu al participării unei persoane la săvîrşirea unei infracţiuni.
Detenţia preventivă poate fi justificată prin următoarele motive: 1) riscul evadării; 2) riscul de a
împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei; 3) necesitatea de prevenire a săvîrşirii
de către bănuit a altor infracţiuni, 4) necesitatea de a ocroti ordinea publică.
Nu este suficient doar invocarea în demers a unuia sau mai multe din aceste motive, este necesar
ca acestea să fie confirmate prin date obiective.
Riscul evadării bănuitului poate fi confirmat prin antecedentele bănuitului, dacă acesta deja
anterior s-a ascuns în cadrul urmăririi penale sau judecării cauzei, fiind obiectul unei cereri de extrădare,
dacă se demonstrează pregătirea unei evadări, dacă el are legături cu o altă ţară şi nu are legături cu ţara
noastră.
Riscul de a împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei constă în faptul că
bănuitul poate să profite de libertatea sa pentru a împiedica pregătirea dosarului penal în cauza sa, să
exercite presiuni asupra martorilor pentru ca ei să refuze să facă depoziţii sau să şi le schimbe, să prevină
alţi suspecţi că în privinţa lor se desfăşoară urmărire penală, , să distrugă documente şi alte materiale
probatorii, sau să perturbeze desfăşurarea urmării penale. Aceste circumstanţe pot fi invocate doar dacă
sunt însoţite de elemente factuale concrete referitoare la bănuit.
Necesitatea de prevenire a săvîrşirii de către bănuit a altor infracţiuni poate fi argumentată prin
faptul că el a săvîrşit o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, antecedentele penale
ale bănuitului, multitudinea de fapte infracţionale în cauza pe care se desfăşoară urmărirea penală,
săvîrşirea unor noi infracţiuni după pornirea urmăririi în cauza dată, personalitatea lui, etc.
Necesitatea de a ocroti ordinea publică poate servi temei de a admite demersul privind arestarea
bănuitului în cazul în care îsăşi infracţiunea în săvîrşirea căreia este bănuită persoana adusă în faţa
judecătorului de instrucţie a provocat un şoc stresant în societate şi menţinerea bănuitului la libertate
poate perturba ordinea publică.
4. Soluţia luată de judecător se formulează printr-o încheiere motivată de admitere a demersului
privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu ori de respingere
a demersului. În cazul în care demersul este admis, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de
arestare fie provizorie fie la domiciliu. Deşi legislatorul nu a prevăzut cerinţele pentru mandatul de
arestare, acesta , în orice caz, trebuie să conţină;
1) numărul, data şi locul emiterii mandatului de arestare;
2) instanţa, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie;
3) numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, locul de muncă, antecedentele penale, starea
familială, starea sănătăţii şi alte date necesare despre persoana pentru arestarea căreia a fost eliberat
mandatul;
4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită persoana dată şi încadrarea juridică a lor în conformitate
cu normele Codului penal;
6) durata ţinerii sub arest;
7) organul care va asigura executarea mandatului;
În cazul aplicării arestării la domiciliu în mandat urmează a fi expuse restricţiile şi obligaţiile
prevăzute de art. 188 alin. (2) şi aplicate faţă de bănuit.
Mandatul de arestare se înmînează reprezentantului organului de urmărire penală şi bănuitului şi
se execută imediat.
Termenul de ţinere în stare de arest a bănuitului nu poate depăşi 10 zile.
5. În cazul în care judecătorul de instrucţie nu are temei de a elibera mandat de arestare în
privinţa bănuitului el respinge prin încheiere demersul declarat. În această situaţie judecătorul de
288
instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive
mai uşoare. În cazul adoptării hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul
este ţinut sub arest pînă ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al
procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile.
Copia de pe încheierea judecătorului se înmînează organului care a adresat demers şi bănuitului,
explicîndu-i ultimului modul şi termenul de declarare a recursului.

Articolul 308. Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit

a arestării preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea
duratei arestării învinuitului

1. Dacă apare necesitatea de a fi luată în privinţa persoanei învinuite măsura preventivă, -

arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu sau de a prelungi durata ţinerii sub acesteia arest,
procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive sau
prelungirea duratei arestării învinuitului. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora
a apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau
prelungirea duratei arestării. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia.
Condiţiile de înaintare a demersului şi de soluţionare a acestuia se efectuează în modul expus şi
comentat la art. 309. Totodată CEDO în jurisprudenţa sa în acest domeniu de nenumărate ori a menţionat
că o prelungire a duratei de deţinere a persoanei în stare de arest nu poate fi motivată prin necesitatea de a
ocroti ordinea publică în urma şocului stresant provocat de infracţiune, deoarece această stare stresantă în
societate poate servi doar temei pentru arestare a bănuitului, învinuitului în perioada iniţială după
sîvărşirea infracţiunii. Ulterior urmează a fi demonstrate alte temeiuri din cele argumentate în comentariul
la art. 308 în continuare pentru deţinere în stare de arestare persana respectivă.
2. Adresarea repetată a procurorului cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive sau a
arestării la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului
precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi confirmate prin anumite date, ce servesc temei
pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii de arestare.

Articolul 309. Cererea de eliberare provizorie şi examinarea acesteia

Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a persoanei arestate preventiv,
reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi depusă judecătorul de instrucţie de
către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale numai în
condiţiile art. 191, 192.
Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a
persoanei care o depune, precum şi menţiunea despre faptul că persoana respectivă cunoaşte
dispoziţiile legii privind cazurile şi condiţiile în care se admite revocarea eliberării provizorii.
În cazul depunerii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, cererea în afară de cele
menţionate mai sus trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi menţiunea despre
cunoaşterea dispoziţiilor legii privind cazurile şi condiţiile de nerestituire a cauţiunii.
Cererea se depune de către solicitant nemijlocit la instanţă. Dacă solicitantul este deţinut în
instituţie respectivă, cererea se depune la administraţia locului de deţinere a persoanei. Administraţia este
obligată să remită instanţei de judecată competente cererea depusă imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de
ore.

Articolul 310. Admisibilitatea cererii de eliberare provizorie

şi soluţionarea acesteia

289
 1. Pentru soluţionarea cererii de eliberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, este
prevăzută de lege procedura de admisibilitate a acesteia. În cadrul examinării admisibilităţii cererii
înaintate judecătorul de instrucţie verifică dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute şa art. 309.
În cazul în care cererea înaintată nu corespunde prevederilor legii, judecătorul de instrucţie, fără
citarea părţilor, va respinge motivat cererea ca inadmisibilă.
2. Dacă cererea este depusă de către bănuit, învinuit şi corespunde prevederilor legii, judecătorul
de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării ei cu citarea părţilor.
Dacă cererea corespunde cerinţelor legii si este înaintată de către de soţul sau rudele apropiate ale
bănuitului, învinuitului, judecătorul de instrucţie urmează să dispună aducerea bănuitului învinuitului în
instanţă, pentru a-i aduce la cunoştinţă conţinutul cererii, îi explică condiţiile prevăzute de lege pentru
eliberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi consecinţele nerespectării acestor condiţii şi îi
propune să consemneze însuşirea de către el a cererii depuse, apoi decide admisibilitatea cererii. Însuşirea
de către bănuit, învinuit a cererii depuse de soţ sau rude este necesară deoarece, în caz de admitere a
acestei cereri, obligaţiunile stabilite de instanţă urmează a fi respectate de către bănuit, învinuit şi nu de
către persoana care a depus cererea.
Concomitent cu deciderea admisibilităţii cererii de eliberare a bănuitului, învinuitului pe cauţiune,
judecătorul stabileşte în încheiere şi cuantumul cauţiunii care urmează a fi depus, în limitele şi condiţiile
prevăzute de art. 192. Cuantumul cauţiunii este adus la cunoştinţă persoanei care a depus cererea, pentru
a depune suma stabilită pe contul instanţei judecătoreşti respective şi pentru a prezenta confirmare despre
aceasta. Cuantumul cauţiunii este adus la cunoştinţă şi persoanei care a însuşit cererea.
După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei, judecătorul de instrucţie
fixează data soluţionării cererii cu citarea părţilor.
3. Cererea de eliberare provizorie se examinează la data fixată cu participarea procurorului,
bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, În cazul depunerii cererii de eliberare pe
cauţiune de către soţ sau o rudă apropiată, aceasta participă la examinarea cererii. Modul de examinare a
cererii de liberare provizorie se efectuează în condiţiile art. 305, desfăşurarea şedinţei de judecată se
consemnează în procesul verbal.
După ascultarea tuturor participanţilor la şedinţă, judecătorul de instrucţie se retrage în camera de
deliberare.
4. În urma soluţionării cererii de eliberare provizorie judecătorul de instrucţie printr-o încheiere
motivată dispune admiterea sau după caz respingerea cererii. Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte
condiţiile legii, judecătorul de instrucţie concomitent cu admiterea acesteia, dispune liberarea bănuitului
sau învinuitului sub control judiciar sau, după caz, pe cauţiune şi stabileşte una sau mai multe din
obligaţiile, prevăzute la art. 191 alin. (3) ce urmează a fi respectate de către persoana liberată provizoriu.
Dacă cererea nu este întemeiată şi nu îndeplineşte condiţiile legii pentru liberare provizorie sau pe
cauţiune, ori cuantumul cauţiunii stabilit de judecătorul de instrucţie la admisibilitatea cererii nu a fost
depus pe contul instanţei, judecătorul de instrucţie printr-o încheiere motivată dispune respingerea cererii
depuse.
5. După pronunţarea încheierii de liberare provizorie, persoana deţinută se eliberează imediat din
sala de şedinţă. Copia de pe încheiere se înmînează persoanei liberate provizoriu cu explicarea
consecinţelor încălcării obligaţiilor, despre ce urmează să se facă menţiune în procesul verbal al şedinţei
de judecată. O copie de pe încheierea respectivă se expediază administraţiei locului de deţinere a
persoanei, iar o copie , - organului de poliţie din raza teritorială a căruia locuieşte persoana liberată pentru
a exercita controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de către judecătorul de
instrucţie.
5. Încheierea adoptată în condiţiile art. 310 poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic
superioară.

Articolul 311. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie

privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind
prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind
liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii

290
 1. Încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau
arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata arestării, privind liberarea
provizorie sau refuzul liberării provizorii pot fi atacate cu recurs în decurs de 3 zile de la data adoptării
încheierii de către: procuror, bănuit, învinuit, apărătorul şi reprezentantul legal al acestuia. Recursul se
declară, de regulă, în instanţa care a adoptat încheierea atacată, dar poate fi declarat şi direct în instanţa
judecătorească ierarhic superioară. Declararea recursului în instanţa care a adoptat încheierea respectivă
asigură o soluţionare mai rapidă a recursului, deoarece, instanţa, fiind obligată în virtutea prevederilor
paragrafului 2 secţiunea II capitolul IV, care la rîndul său se referă la art. 405, de a trimite recursul
împreună cu materialele respective în termen de cel mult 5 zile după expirarea termenului de recurs în
instanţa ierarhic superioară (adică în decurs de maximum 8 zile de la data adoptării încheierii), apoi în
cazul în care recursul este declarat la instanţa ierarhic superioară, aceasta va remite recursul instanţei care
a adoptat încheierea, iar ultima, la rîndul său, în termen de 5 zile urmează să trimită recursul înapoi
instanţei de recurs deja însoţit de materialele pe baza căreia a fost adoptată încheierea respectivă şi
această perioadă poate fi mult mai îndelungată decăt în primul caz.
2. Dacă persoana care declară recurs este deţinută, ea depune recursul prin intermediul
administraţiei locului de deţinere. Administraţia este obligată imediat, să înregistreze recursul şi imediat
să-l expedieze instanţei care a adoptat încheierea atacată, iar despre faptul declarării recursului să
informeze procurorul. Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele
respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a
bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei
de recurs de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective
sau a prelungirii duratei ei.
3. Instanţa de recurs, primind recursul, îl numeşte spre judecare cît mai curînd posibil dar nu mai
tîrziu de 3 zile de la data primirii recursului de la instanţa ierarhic inferioară şi solicită de la procuror
materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei,
dacă aceste materiale nu au fost deja anexat la recurs de către instanţa care a adoptat încheierea atacată.

Articolul 312. Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind

măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor

1. Recursul declarat împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile preventive

aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307-310, se efectuează de către Curtea de
Apel respectivă într-un complet format din 3 judecători, în decurs de 3 zile din momentul primirii
lui.
2. Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu
participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului legal al bănuitului,
învinuitului. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului
lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, nu împiedică judecarea recursului, participarea
procurorului şi apărătorului la judecarea recursului este obligatorie.
3. La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce
recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sînt clare drepturile şi
obligaţiile lor, anunţă completul de judecată, concretizează dacă nu sunt demersuri în legătură cu
soluţionarea recursului dat. Apoi recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, sînt
audiate celelalte persoane prezente în şedinţă şi instanţa se retrage în camera de deliberare.
5. Instanţa de recurs efectuează controlul judiciar pe baza materialelor prezentate judecătorului de
instrucţie şi în dependenţă de situaţie, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii: 1)
admite recursul şi anulează măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anulează
prelungirea duratei acesteia şi, dacă este cazul, dispune eliberarea persoanei de sub arest; 2) admite
recursul şi aplică măsura preventivă respectivă, care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu
eliberarea mandatului de arestare sau aplicară o altă măsură preventivă, la alegerea instanţei de recurs,
însă nu mai aspră decît cea solicitată în demersul procurorului, sau prelungeşte durata măsurii respective;
3) respinge recursul ca neîntemeiat.
6. Dacă în şedinţa de judecată a instanţei de recurs procurorul nu a prezentat materiale ce
confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei acestei măsuri,
291
instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive dispuse de judecătorul de
instrucţie sau, după caz, a prelungirii duratei acestei măsuri şi dispune eliberarea imediată a persoanei
reţinute sau arestate.
7. Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare se înmînează
procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost
anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în
aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai
al bănuitului, învinuitului.
Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu
ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala de
şedinţă.
8. În caz de respingere a recursului declarat, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi
persoană în aceeaşi cauză se admite doar la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective.

Articolul 313. Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale

ale organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită activitate operativă de investigaţii

1. Prin acţiuni ale organului de urmărire penală sau organul care exercită activitate operativă de
investigaţii, pasibile de a fi contestate, se înţelege: a) actele procedurale, adică documentele prin care se
consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul Cod şi de Legea cu privire la activitatea
operativă de investigaţii, b) acţiunile ori inacţiunile nemijlocite ale persoanei cu funcţii de răspundere,
care activează în procesul de urmărire penală sau care exercită activitate operativă de investigaţii, c) alte
acţiuni prin care persoana cu funcţii de răspundere a depăşit atribuţiile sale de serviciu.
2. Nu orice acţiune a organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate
operativă de investigaţii poate fi atacată judecătorului de instrucţie ci doar aceea care a afectat un drept
legal reglementat de legea materială sau procesuală, adică drepturi şi libertăţi constituţionale ale
persoanei.
3. Codul de procedură penală prevede expres următoarele acte şi acţiuni ale organului de urmărire
penală care pot fi atacate judecătorului de instrucţie. Acestea sunt:
1) actul privind refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea sau denunţul referitor la
săvîrşirea infracţiunii, (în termen de 5 zile, art. 265);
2) ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, (art. 274);
3) refuzul organului de urmărire penală de a recunoaşte persoana în calitate de parte civilă, (art.
222);
4) refuzul organului de urmărire penală de a restabili termenul procedural omis, (art. 234);
5) hotărîrea organului de urmărire penală cu privire la respingerea cererii sau demersului
organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, (art. 247) ;
6) ordonanţa de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire (art. 285);
7) ordonanţa de clasare a cauzei penale, (art. 286) ;
8) refuzul organului de urmărire penală de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege,
(art. 313) ;
9) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei, (art. 313).
4. Totodată, conform legii, nu sunt pasibile de a fi atacate la faza de urmărire penală :
 hotărîrea asupra abţinerii sau recuzării procurorului, (art. 54);
 hotărîrea privind soluţionarea cererii de înlăturare din procesul penal al apărătorului, (art.
72);
 hotărîrea privind recuzarea interpretului, traducătorului, (art. 86);
 hotărîrea privind recuzarea expertului, (art. 89);
5. Nu sunt pasibile de a fi atacate de asemenea hotărîrea privind pornirea urmăririi penale (cu
excepţia cazurilor prevăzute la art. 276 şi comentate la art. 300 pct. 1), ordonanţa de recunoaştere a
persoanei în calitate de bănuit, învinuit, ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea expertizei, etc. Aceste
acte procedurale sunt nişte procedee legale de desfăşurare normală a urmăririi penale şi însăşi pornirea
292
urmăririi penale, recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire,
dispunerea efectuării unei expertize nu afectează careva drepturi sau libertăţi constituţionale. Acestea sunt
nişte măsuri procesuale prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică, au un scop legitim de a
asigura lupta cu criminalitatea, şi acest scop este proporţional anumitor restricţii care pot avea loc în
cadrul desfăşurării lor.
6. Plîngerea împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau ale organului care exercită
activitate operativă de investigaţii poate fi înaintată, în termen de 10 zile, de la data cînd persoana a aflat
despre încălcarea dreptului său, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis
încălcarea. Dacă se atacă o hotărîre a organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate
operativă de investigaţii la plîngere se anexează copia hotărîrii atacate sau se menţionează rechizitele
acestei hotăriri, dacă organul respectiv nu a înmînat persoanei în cauză copia acesteia.
Plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, de la data cînd a
parvenit plîngerea cu participarea obligatorie a procurorului care conduce urmărirea penală în cauză ş cu
citarea legală a persoanei care a depus plîngerea.
Dat fiind că procurorul conduce urmărirea penală în cauza respectivă, judecătorul de instrucţie
înmînează procurorului copia plîngerii şi solicită opinia acestuia pe marginea plîngerii. Procurorul este
obligat să prezinte în instanţă materialele respective. Această prevedere legală obligă procurorul să
verifice argumentele invocate în plîngere pînă la soluţionarea plîngerii respective de către judecătorul de
instrucţie şi să i-a măsurile de rigoare, iar materialele obţinute în urma controlului să le prezinte
judecătorului de instrucţie la data examinării plîngerii.
Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea plîngerii. În cadrul
examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea, dacă aceasta participă în şedinţa de
judecată dau explicaţii pe marginea argumentelor invocate în ălîngere.
7. În urma examinării plîngerii, judecătorul de instrucţie, considerînd plîngerea întemeiată,
adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi
libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii
procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi
că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de
instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plîngerii înaintate.
Dacă în urma controlului efectuat de procuror au fost depistate încălcări ale drepturilor persoanei
şi procurorul a dispus înlăturarea acestor încălcări, fapt ce se confirmă prin materialele prezentate de către
procuror, judecătorul de instrucţie prin încheiere dispune încetarea procedurii de soluţionare a plîngerii
date.
Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea şi procurorului.
Încheierea judecătorului de instrucţie adoptată în condiţiile art. 313 nu este pasibilă de a fi atacată
pe căile ordinare de atac, deoarece pentru această încheiere nu este prevăzut dreptul la recurs ordinar.
Totodată, argumente respective împotriva acestei încheieri pot fi invocate în instanţa care va judeca cauza
penală respectivă în fond.

Titlul II
JUDECATA

Capitolul I
CONDIŢIILE GENERALE ALE JUDECĂRII CAUZEI

Articolul 314. Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea

judecării cauzei
1. Condiţiile generale ale judecării cauzei sunt condiţii care urmează a fi prevăzute de lege şi
realizate ce către instanţă, astfel ca să fie create posibilităţi reale de acces liber a oricărei persoane la un
proces echitabil.
Activitatea de judecare a cauzei penale realizează scopul procesului penal de a proteja persoana,
societatea şi statul de infracţiuni, de fapte ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor
legată de cercetarea infracţiunilor, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită
293
potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere şi condamnată.
Activitatea de judecare a cauzei se bazează pe principii specifice acestei faze: nemijlocirea, oralitatea,
contradictorialitatea, publicitatea şedinţei de judecată, egalitatea în drepturi a părţilor etc.
2. Nemijlocirea procesului de cercetare a probelor de către instanţa de judecată care judecă cauza
în fond constă în cercetarea în direct, sub toate aspectele a probelor prezentate în instanţă de părţi sau
administrate de către instanţă la cererea părţilor. Nemijlocirea cercetării probelor constă în aceea că: 1)
instanţa îţi întemeiază concluziile sale doar pe acele date faptologice care au fost cercetate de ea,
constatate şi percepute nemijlocit; 2) sentinţa poate fi întemeiată doar pe probele cercetate şi apreciate în
şedinţa de judecată, 3) probele dobîndite în cadrul urmăririi penale nu pot fi puse la baza sentinţei, dacă
nu au fost cercetate în şedinţa de judecată cu participarea părţilor. Sentinţa de condamnare poate fi
adoptată doar dacă vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost dovedită prin ansamblul de probe
cercetate nemijlocit de către instanţa de fond. Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri,
sau în mod exclusiv ori în principal pe declaraţiile martorilor, depuse în timpul urmăririi penale şi citite în
instanţa de judecată în lipsa lor.
3. Cercetarea sub toate aspectele a probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora,
inclusiv audierea inculpaţilor, părţilor vătămate, a martorilor, cercetarea corpurilor delicte, a rapoartelor
de expertiză, a proceselor-verbale şi a altor documente, precum şi examinarea altor probe prevăzute de
prezentul cod constă în cercetarea acestor probe nemijlocit în şedinţa de judecată, cu participarea părţilor
astfel ca atît completul de judecată cît şi părţile să poată pune întrebări şi să primească răspuns în cadrul
examinării probelor, astfel ca ulterior să poată da o apreciere cuvenită fiecărei din probele cercetate. În
acest scop instanţa are obligaţia de a crea părţii acuzării şi părţii apărării condiţiile necesare pentru
cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei.
4. Oralitatea procesului penal constă în desfăşurarea întregii şedinţă de judecată sub formă verbală,
inculpaţii, părţile vătămate, martorii dau declaraţii în formă orală, probele scrise celelalte mijloace de
probă se cercetează în formă orală, participanţii la proces îşi expun oral poziţiile cu privire la orice
problemă, dezbaterile se desfăşoară în acelaşi mod. Însă orice activitate procesuală a instanţei de judecată
se consemnează în procesul verbal al şedinţei. Totodată, părţile, de rînd cu expunerea orală a poziţiilor
sale pe orice întrebare, pot să depună şi în scris concluziile sale, care se anexează la procesul verbal.
5. Contradictorialitatea este unul din principiile fundamentale care guvernează procedura penală,
în deosebi la faza de judecare a cauzei. În faţa instanţei apar două părţi egale – partea acuzării şi partea
apărării, care trebuie asigurate de către instanţă cu posibilităţi egale de a-şi realiza poziţiile sale, adică
urmează a fi asigurat principiul egalităţii armelor. Jurisprudenţa CEDO în nenumărate cazuri a accentuat
că egalitatea armelor presupune că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta
cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie mai dezavantajată în raport cu partea opusă. Între părţi
trebuie să se menţină un echilibru corect. (Hot CEDO din 24 februarie 1994, caza De Haes Gijsels contra
Belgiei), mai detaliat vezi comentariu la art. 24.
6. Derogări de la principiile expuse pot avea loc doar în condiţiile prevăzute de lege, Astfel, în
cazul în care inculpatul refuză în instanţă de a face declaraţii, iar în cadrul urmăririi penale el a făcut
declaraţii în prezenţa apărătorului, instanţa poate da citire acestor declaraţii în şedinţa de judecată cu
cercetarea acestora. Dacă martorul sau partea vătămată ni s-au prezentat în instanţă şi lipsa acestora este
justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de
a asigura securitatea lor (alin (1) art. 371), declaraţiile lor depuse în cadrul urmăririi penale pot fi date
citirii şi reproduse înregistrările audio şi video ale acestora.

Articolul 315. Egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei

1. În faţa instanţei apar două părţi egale – partea acuzării şi partea apărării, care trebuie asigurate
de către instanţă cu posibilităţi egale de a-şi realiza poziţiile sale, adică urmează a fi asigurat principiul
egalităţii armelor. Jurisprudenţa CEDO în nenumărate cazuri a accentuat că egalitatea armelor presupune
că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o
plaseze într-o situaţie mai dezavantajată în raport cu partea opusă. Între părţi trebuie să se menţină un
echilibru corect. (Hot CEDO din 24 februarie 1994, caza De Haes Gijsels contra Belgiei).
2. Părţilor la proces urmează să le fie asigurate de către instanţă drepturi egale privitor la
administrarea probelor. Dacă partea înfruntă dificultăţi la administrarea unei probe necesare confirmării
poziţiei sale, la solicitarea acesteia, instanţa de judecată va acorda ajutor în condiţiile prezentului Cod la
294
solicitarea acestei părţi pentru administrarea probei necesare. Părţile trebuie să fie asigurate în mod egal
să participe la cercetarea probelor în şedinţa de judecată. Instanţa poate pune la baza sentinţei doar acele
probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură. În şedinţa de judecată părţile îşi aleg de
sine stătător poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a acestei poziţii. Toate cererile şi demersurile
înaintate de părţi se examinează de către instanţă cu crearea posibilităţii părţii oponente de a se expune
asupra acestora, iar instanţa soluţionîndu-le, urmează să se expună asupra poziţiei, fiecărei din părţi la
proces.

Articolul 316. Publicitatea şedinţei de judecată

1. Publicitatea procesului constituie un element esenţial al dreptului persoanei la un proces
echitabil. După cum a menţionat CEDO în hotărîrea sa Axen c. RFG (Hot. CEDĂ din 8 decembrie 1983)
publicitatea procedurilor organelor judecătoreşti protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete,
care iese de sub controlul public. Publicitatea constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a
încrederii societăţii în instanţele judecătoreşti.
La şedinţa publică poate fi prezentă oricare persoană cu excepţia minorilor sub vîrsta de 16 ani, a
persoanelor înarmate şi a persoanelor care au fost citate ca martor şi încă nu au fost audiate în şedinţa de
judecată. Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor, dacă acesta nu
va influenţa negativ asupra acestora. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa în sala de judecată şi
a persoanelor înarmate dacă acestea sînt obligate să poarte armă din oficiu.
2. Doar circumstanţe excepţionale pot justifica lipsa desfăşurării publice a procesului penal în
prima instanţă şi în instanţa de apel unde se judecă aspectul de fapt al cauzei penale. Articolul 18 din
codul comentat prevede că accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, pe parcursul
întregului proces sau al unei părţi din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau
securităţii naţionale, cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în
măsura considerată strict necesară de către instanţă cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar
putea să prejudicieze interesele justiţiei. În aceste cazuri instanţa urmează să decidă interzicerea
publicului la şedinţă printr-o încheiere motivată, în care trebuie să argumenteze ce circumstanţă
excepţinală concretă, prevăzută de lege a justificat interzicerea publicului. Trebuie de menţionat că
cazurile care dau temei pentru a interzice prezenţa publicului expuse în art. 18 alin. (2) sunt exhaustive şi
instanţa nu poate argumenta cu un oarecare alt temei interzicerea publicului în şedinţa de judecată.
Dacă în prima instanţă nu a avut loc o audienţă publică, această eroare poate fi corectată de către
instanţa de apel, care va judeca aspectul faptic al cauzei în şedinţă publică.
3. În cazurile în care cauza prezintă interes public, preşedintele şedinţei poate permite
reprezentanţilor mass-media să efectueze înregistrări audio, video şi să fotografieze unele secvenţe de
la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu
aduc atingere intereselor participanţilor la proces. Decizia pe acestă chestiune instanţa o ia după ce a
ascultat opinia părţilor.
În dependenţă de condiţiile încăperii şi mărimea sălii în care se judecă cauza, preşedintele şedinţei
de judecată poate limita accesul publicului la şedinţă, dar această limitare nu trebuie să fie selectivă.

Articol 317. Preşedintele şedinţei de judecată

1. Preşedintele şedinţei de judecată este subiectul procesual care conduce şedinţa de judecată în
strictă conformitate cu prevederile legislaţiei procesuale penale şi asigură respectarea prevederilor legii de
către toţi participanţii la proces şi de către publicul prezent.
La repartizarea cauzelor penale unui complet de judecată, preşedintele sau vicepreşedintele
instanţei va dispune care din judecători va prezida şedinţa de judecată. În acest caz preşedintele şedinţei
va conduce şedinţa din numele completului de judecată şi toate chestiunile le va soluţiona consultînd
opinia celorlalţi judecători din complet, soluţia fiind luată prin majoritatea de voturi. Dacă cauza a fost
repartizată pentru judecare de către un singur judecător acesta va prezida şedinţa de judecată.
2. Preşedintele conduce şedinţa de judecată şi ia toate măsurile prevăzute de lege pentru
asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, păstrînd obiectivitatea şi imparţialitatea, preşedintele creează
condiţii necesare pentru examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor
prezentate de către părţi sau administrate la cererea acestora.
295
 3. Preşedintele şedinţei de judecată pune în discuţie oricare cerere sau demers formulate de părţi
sau de alte persoane participante la proces în ordinea înaintării acestora. După audierea opiniei fiecărei
părţi la proces asupra cererii sau demersului înaintat, decizia se ia din numele instanţei.
În cursul desfăşurării procesului de judecată, întrebările se pun prin intermediul preşedintelui.
Acesta poate permite ca întrebările să fie adresate direct. Astfel, toate activităţile procesuale în şedinţa de
judecată se desfăşoară sub conducerea preşedintelui şi orice legătură între instanţă şi ceilalţi participanţi
se realizează numai prin intermediul preşedintelui şi doar în cadrul desfăşurării şedinţei de judecată.
4. Ordinea şi solemnitatea în şedinţa de judecată se asigură de către preşedintele şedinţei de
judecată, care înlătură totul ce nu are legătură cu procesul de judecată. Dispoziţiile preşedintelui au
caracter obligatoriu pentru toţi.
Preşedintele şedinţei verifică dacă participanţii la proces îşi cunosc drepturile şi obligaţiile şi le
asigură exercitarea lor. Dacă careva din participanţi nu-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile, preşedintele i
le aduce la cunoştinţă.
5. Participanţii la procesul penal pot formula obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui de şedinţă.
Obiecţiile formulate împotriva acţiunilor preşedintelui se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.

Articolul 318. Grefierul şedinţei de judecată

Grefierul şedinţei de judecată este persoana care va lua toate măsurile pregătitoare care rezultă din
prevederile legii şi din dispoziţiile preşedintelui şedinţei pentru ca cauza să fie judecată la termenul fixat
şi care va duce procesul verbal al şedinţei de judecată.
Înainte de începerea şedinţei grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor
participa la şedinţă, constată care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, despre ce ulterior face
informaţie în şedinţă.
Grefierul întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată şi este responsabil de calitatea
acestuia. Dacă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-
verbal, grefierul va întocmi procesul în modul indicat de către preşedinte, dar este în drept să anexeze la
procesul-verbal obiecţiile sale. Obiecţiile grefierului se soluţionează de căre către preşedintele şedinţei
care, în caz de acceptare a obiecţiilor, va formula o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de
respingere va adopta o încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-
verbal şi ulterior pot deveni obiect de studiu de către instanţele ierarhic superioare, dacă de către părşi vor
fi utilizate căile de atac prevăzute de lege.

Articolul 319. Citarea părţilor la judecată

1. Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile au fost legal citate şi procedura de citare a
fost îndeplinită potrivit legii. Citarea se dispune de către preşedintele completului care va judeca cauza
sau, după caz, de judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza pentru judecare. Citarea se exercită de către
grefier sau alt personal auxiliar în ordinea prevăzută de articolele 235 – 242. În cazul în care persoana
citată se află în detenţie concomitent cu citarea se dispune şi aducerea acesteia la şedinţa de judecată.
Citarea trebuie să fie exercitată astfel ca persoana citată să primească citaţia cu cel puţin 5 zile
înainte de şedinţă.
Dacă partea legal citată a fost împiedicată să se prezinte sau a solicitat un nou termen de judecată
instanţa va d ecide asupra necesităţii stabilirii unui nou termen de judecată Dacă partea, fiind legal citată
nu sa prezentat la şedinţa de judecată aceasta nu împiedică judecarea cauzei în lipsa acestei părţi, în cazul
în care legea permite judecarea cauzei în lipsa ei, în deosebi aceasta se referă la partea civilă şi partea
civilmente responsabilă.
Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar
dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene, considerîndu-se că ea are cunoştinţă de datele fixate.
Sarcina de a se informa asupra termenului de judecare a cauzei îi revine părţii care a fost odată la şedinţă.
În cazul amînării şedinţei de judecată, martorilor, experţilor, interpreţilor şi traducătorilor prezenţi
li se aduce la cunoştinţă noul termen de judecată, aceasta fiind suficient pentru obligaţia lor de a se
prezenta la data fixată, însă la cererea lor precum şi a părţilor, instanţa le înmînează citaţii spre a le servi
drept justificare la locul de muncă în vederea prezentării la noul termen de judecată.

296
 Cînd judecata se desfăşoară în continuare mai multe zile nici un participant la proces nu se mai
citează, prezenţa fiind obligatorie pentru toată perioada judecăţii, dacă preşedintele şedinşei nu i-a permis
încetarea participării la şedinţă. .
Militarii, pentru a-şi justifica deplasarea de la unitate, se citează la fiecare termen de judecată.
Persoanele deţinute de asemenea se citează pentru fiecare zi de şedinţă şi pentru fiecare termen fixat şi
despre aceasta s einformează administraţia locului de deţinere.
La solicitare persoanelor prezentate la citare li se eliberează, certificat prin care se justifică
prezentarea lor la instanţă.

Articolul 320. Participarea procurorului la judecarea cauzei şi

efectele neprezentării lui
1. Procurorul reprezentă partea acuzării în procesul penal şi participarea lui la şedinţa de judecată
în cauza penală este obligatorie. La judecarea cauzei participă procurorul care a condus urmărirea penală
sau, după caz, a efectuat de sine stătător urmărirea penală în cauza dată. În caz de imposibilitate în
legătură cu boală sau alte motive întemeiate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior dispune,
motivat, participarea la şedinţă a altui procuror.
Procurorul este subiect procesual independent, el se călăuzeşte de dispoziţiile legii şi de propria
sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată. În conformitate cu prevederile art. 52
alin. (3) indicaţiile procurorului ierarhic superior contrare opiniei procurorului participant la şedinţa de
judecată sunt obligatorii pentru acesta dacă sunt expuse în formă scrisă.
2. De oarece şedinţa de judecată nu poate fi desfăşurată în lipsa procurorului, neprezentarea lui la
şedinţă atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior, ultimul
fiind obligat să i-a măsuri pentru asigurarea prezenţei procurorului la noul termen de judecare. Pentru
lipsă nemotivată, procurorul poate fi sancţionat de către instanţă cu amendă judiciară în condiţiile
art. 201, în cazul în care lipsa nemotivată a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
3. Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în imposibilitate de a
participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit de către procurorul ierarhic superior cu un alt
procuror. Procurorului care a intervenit în proces instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă
de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participare în
continuare în proces şi înlocuirea procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. În
această situaţie procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în
şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare. Astfel, la demersul procurorului pot fi
audiaţi suplimentar martorii, partea vătămată, poate fi numită expertiză suplimentară, etc. La audierea
suplimentară a martorilor şi a părţii vătămate nu se admite repetarea aceloraşi întrebări la care martorul
deja a răspuns.

Articolul 321. Participarea inculpatului la judecarea cauzei şi

efectele neprezentării lui
1. Judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc în toate cazurile cu
participarea inculpatului, astfel se realizează dreptul inculpatului la un proces echitabil. Dacă inculpatul
nu sa prezentat în instanţă şi nu se cunoaşte motivul neprezentării lui, instanţa în toate cazurile va dispune
amînarea şedinţei pentru a stabili cauza neprezentării inculpatului.
În anumite circumstanţe excepţionale se admite ca procesul penal să se desfăşoare în lipsa
inculpatului. Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul în care inculpatul se ascunde de
la prezentarea în şedinţa de judecată.
2) cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei şi
refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
3) examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd inculpatul solicită
judecarea cauzei în lipsa sa.
(3) În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz, a
reprezentantului lui legal este obligatorie.
(4) În caz de neprezentare a inculpatului în instanţă, judecarea cauzei se amînă, cu excepţia cazurilor
prevăzute la alin.(2).

297
 (5) Instanţa, în cazul neprezentării nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei, este în drept să
dispună aducerea silită a inculpatului şi să-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă
măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă.
(6) Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului din motivele prevăzute în alin.(2) pct.1)
numai în cazul în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în
privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de
a apărea în faţa instanţei şi de a se apăra personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la
judecată.

Articolul 322. Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi

efectele neprezentării lui

1. Asigurarea dreptului la apărare este una din garanţiile desfăşurării procesului de judecare a cauzei în
contradictoriu. Participarea apărătorului la judecarea cauzei asigură protejarea drepturilor şi libertăţilor
prevăzute de lege ale inculpatului şi contribuie la cercetarea obiectivă, sub toate aspectele şi multilaterală
a cauzei.
Participarea apărătorului în procesul penal este reglementată de art. 6 CEDO şi jurisprudenţa
respectivă a CEDO , art. 26 din Constituţie, Legea nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură (MO
nr, 126-127 din 12.09.2002), precum şi prevederile Codului comentat şi explicaţiile Plenului Curţii
Supreme de Justiţie date în Hotărîrea nr. 30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor
pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului.”
Apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile în conformitate
cu prevederile art.67-69, el prezintă probe şi participă activ la cercetarea probelor prezentate de partea
acuzării, apreciază probele în temeiul convingerii intime, în condiţiile legii.
Apărătorul prin activitatea sa de apărare nu poate defavoriza situaţiei inculpatului, nu este în drept
de a insista la cercetarea unor circumstanţe care ar confirma vinovăţia inculpatului sau i-ar agrava situaţia.
La efectuarea apărării, apărătorul trebuie să ţină cont de opinia inculpatului şi să nu-i înrăutăţească în nici
un mod situaţia acestuia.
Î În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin încheierea instanţei judecătoreşti pot fi admise
şi alte persoane care dispun de licenţă respectivă. Persoanele care îşi fac stagierea în avocatură nu
pot exercita funcţia de apărător.
Inculpatul are dreptul să-şi aleagă apărător, care participă prin contract încheiat fie cu inculpatul
fie cu rudele acestuia. Dacă inculpatul nu dispune de mijloace băneşti instanţa îl va asigura cu apărător
din oficiu.
Dreptul inculpatului de a beneficia de asistenţă juridică gratuită depinde de două circumstanţe: de
faptul că inculpatul nu are mijloace pentru a-şi alege un avocat şi faptul că interesele justiţiei impun
acordarea asistenţei juridice.
Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde
de următoarele criterii:
a) complexitatea cazului - cu cît este mai complicat cazul cu atît mai mare este necesitatea acordării
asistenţei obligatorii a avocatului, complexitatea cazului include şi complexitatea legislaţiei aplicabile;
b) capacitatea inculpatului de a se apăra singur - la acest criteriu urmează să fie luate în
consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este învinuit inculpatul şi gravitatea pedepsei
probabile. Acest criteriu de unul singur poate justifica recunoaşterea obligatorie a asistenţei apărătorului.
Reieşind din principiul egalităţii armelor apărătorul, la judecarea cauzei, beneficiază de drepturi
egale cu acuzatorul.
2. În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii de a-l înlocui în
şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amînă, luîndu-se măsurile respectice pentru asigurarea
participării acestuia.
3. Pentru lipsă nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în condiţiile art.
201, în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
4. În cazul în care prezenţa apărătorului ales este imposibilă pe o durată ce depăşeşte 5 zile,
instanţa propune inculpatului să aleagă un alt apărător sau cu acordul inculpatului îi asigură un apărător
298
din oficiu. Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu consimţămîntul
inculpatului. Dacă inculpatul refuză să-şi aleagă alt apărător, instanţa decide numirea unui apărător din
oficiu. Pentru înlocuirea apărătorului în această situaţie, instanţa stabileşte inculpatului un termen de
5 zile.
5. La soluţionarea chestiunii amînării şedinţei de judecată în legătură cu necesitatea înlocuirii
apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărîri, ţinînd cont de durata de
timp deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru
studierea materialelor cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe
pentru pregătirea apărării. Dacă apărătorul inculpatului a fost înlocuit, instanţa îi oferă apărătorului
care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură posibilităţile respective pentru a lua
cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de
participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării
cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja
efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

Articolul 323. Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei şi

efectele neprezentării ei
1. Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii
vătămate sau a reprezentantului ei. Partea vătămată, participînd la judecarea cauzei, dispune de
drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.60.
Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei penale este obligatorie în cazul în care ea insistă la
realizarea dreptului său de a participa la proces. În asemenea situaţie, în caz de neprezentare motivată a
părţii vătămate, instanţa, consultînd opiniile părţilor, decide amînarea cauzei.
Dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate fără a-i leza drepturile şi interesele acesteia,
instanţa dispune judecarea cauzei în lipsa ei.
2. Dacă cauza care se judecă este voluminoasă şi complexă şi examinarea ei este programată mai
pe mult timp, partea vătămată poate solicita eliberarea ei de la participarea întregii şedinţe, cu stabilirea
termenului concret de audiere a ei. În această situaţie instanţa prin încheiere o va elibera, obligînd-o să se
prezinte la un anumit termen stabilit pentru audierea ei.
3. Deşi legislatorul a prevăzut, că în caz de neprezentare nemotivată în instanţă pentru audiere,
partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii judiciare, trebuie de avut în vedere că
în conformitate cu prevederile art. 60 alin.(3) partea vătămată poate să renunţe oricînd la această calitate
procesuală. Dacă partea vătămată a renunţat la această calitate procesuală, instanţa prin încheiere dispune
încetarea participării ei în proces ca parte vătămată, dar la cererea părţilor poate dispune necesitatea
audierii ei în calitate de martor.

Articolul 324. Participarea părţii civile şi părţii civilmente responsabile la

judecarea cauzei şi efectele neprezentării lor

Partea civilă şi partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor participă la judecarea cauzei
cu drepturi egale cu celelalte părţi pentru a-şi apăra poziţiile sale, şi beneficiază de drepturile şi
obligaţiile prevăzute în art.62, 74, 80.
Dacă partea civilă sau reprezentantul său nu s-au prezentat în instanţă, fiind legal citaţi, instanţa
lasă acţiunea civilă fără soluţionare, iar partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul
prevăzut de procedura civilă.
La cererea întemeiată a părţii civile instanţa poate decide judecarea acţiunii civile în lipsa părţii
civile în condiţiile în care partea acuzării va prezenta probe în confirmarea acţiunii civile.
Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la instanţa de judecată,
fiind legal citaţi, nu împiedică soluţionarea acţiunii civile în lipsa lor..

Articolul 325. Limitele judecării cauzei

299
Judecarea cauzei în primă instanţă are loc doar în privinţa persoanei puse sub învinuire şi numai în
limitele învinuirii formulate în rechizitoriu, învinuire în privinţa căreia persoana a avut posibilitatea reală
de a-şi pregăti apărarea.
Modificarea învinuirii în cadrul judecării cauzei poate avea loc numai dacă prin aceasta nu se
agravează situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Constituie agravarea situaţiei
inculpatului orice modificare a învinuirii care fie măreşte volumul de învinuire referitor la faptă fără
reîncadrare a faptei în baza unei legi mai aspre, fie duce la reîncadrarea acţiunilor în baza unei legi mai
aspre, fie completează învinuirea cu nişte semne calificative care nu au fost puse persoanei sub învinuire
sau în orice alt mod duce la agravarea situaţiei inculpatului.
Orice modificare a învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului poate avea loc doar în
condiţiile şi în cazurile prevăzute de art. 326.

Articolul 326. Modificarea acuzării în şedinţa de judecată

în sensul agravării ei

1. În cadrul judecării cauzei în primă instanţă, procurorul participant la judecarea cauzei penale
este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în
sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată în opinia lui dovedesc incontestabil că
inculpatul a săvîrşit o infracţiune mai gravă decît cea incriminată anterior. Procurorul trebuie să aducă la
cunoştinţă inculpatului, apărătorului acestuia şi, după caz, reprezentantului lui legal noua învinuire,
înmînîndu-le copia ordonanţei de modificare a învinuirii şi explică inculpatului sensul noii învinuiri. În
asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru
pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă.
2. Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă infracţiune care va
influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, instanţa, la cererea procurorului, amînă examinarea
cauzei pe un termen de pînă la o lună şi restitue cauza către procuror pentru efectuarea urmăririi penale
privind această infracţiune. În această situaţie, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără
procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el.
3. După efectuarea urmăririi penale pe această infracţiune, procurorul formulează printr-o
ordonanţă o nouă învinuire şi o înaintează inculpatului, cu participarea apărătorului în ordinea prevăzută
de art. 281 şi 282. După aceasta, materialele noi, dobîndite în cadrul urmăririi penale, se aduc la
cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor
art.293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea judecării ei de
acelaşi complet de judecată.
4. La demersul procurorului, termenul de o lună poate fi prelungit de instanţă pînă la 2 luni,
la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea judecării.
5. Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare
a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, îşi declină competenţa şi trimite cauza penală instanţei de
judecată competente în ordinea prevăzută de art. 44

Articolul 327. Prezentarea probelor suplimentare

Pentru a asigura condiţii egale părţilor de a-şi realiza drepturile procesuale, instanţa de judecată, la
cererea părţilor, poate amîna şedinţa de judecată pe o perioadă de pînă la o lună pentru ca părţile să
administreze şi prezinte probe suplimentare în cazul în care ele consideră că probele prezentate în instanţă
sînt insuficiente pentru confirmarea poziţiilor lor.
Cererea de amînare a şedinţei de judecată pentru administrarea probelor suplimentare se pune în
discuţie de către preşedinte şi se audiază opinia fiecărui participant, apoi instanţa decide asupra cererii
printr-o încheiere.
Probele prezentate suplimentar de părţi se cercetează în şedinţa de judecată în mod obişnuit.
Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanţa soluţionează cauza în baza
probelor existente.

Articolul 328. Renunţarea la probe

300
 1. În conformitate cu prevederile art. 347 în şedinţa preliminară părţile prezintă lista probelor pe
care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei. Dacă în procesul judecării cauzei în urma
cercetării unei părţi din probe, partea consideră că acestea sunt suficiente pentru confirmarea poziţiei sale,
ea poate renunţa la cercetarea celorlalte probe pe care le-a propus spre examinare.
2. Cererea de renunţare la probe se pune în discuţie părţilor şi dacă celelalte părţi nu insistă la
cercetarea acestor probe, instanţa prin încheiere dispune neexaminarea probelor. În cazul în care o altă
parte la proces solicită examinarea acestor probe, instanţa va decide respingerea cererii de renunţare la
probe şi le va cerceta în ordine generală.

Articolul 329. Rezolvarea chestiunii cu privire la măsura preventivă

1. La judecarea cauzei, instanţa, în dependenţă de modul de desfăşurare a procesului, din oficiu
sau la cererea părţilor poate soluţiona chestiunea privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii
preventive aplicate inculpatului. Aceste prevederi contribuie la asigurarea dreptului inculpatului la
libertate şi siguranţă în situaţia în care pentru urmărirea penală legea prevede termen limită pentru
deţinerea persoanei în stare de arest, iar pentru judecarea cauzei este stabilit termen rezonabil care se
apreciază de către instanţă în dependenţă de criteriile prevăzute la art. 20.
La soluţionarea chestiunilor privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive
aplicate inculpatului, în mod obligatoriu se ascultă opiniile părţilor şi soluţia se ia în dependenţă de
circumstanţele constatate în şedinţă, circumstanţe care necesită a fi stabilite conform prevederilor art. art.
175 – 196. Soluţia se i-a printr-o încheiere motivată, adoptată în camera de deliberare.
Încheierea privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive inculpatului cu
excepţia încheierii privind aplicarea arestării preventive, nu este pasibilă de atacare în instanţa ierarhic
superioară, deoarece în şedinţa de judecată inculpatului îi sunt garantare toate drepturile procesuale.
Prevederea unei căi de atac pentru asemenea încheieri ar periclita procesul de judecare a cauzei într-un
termen rezonabil.
2. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii preventive inculpatului poate fi
depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme decît peste o lună după
adoptarea încheierii precedente privind această chestiune sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care
condiţionează noua cerere.

Articolul 330. Suspendarea şi reluarea judecării cauzei

1. Temei pentru a suspenda judecarea cauzei poate fi doar îmbolnăvirea inculpatului de o boală
gravă care îi împiedică participarea la judecare. Constatarea îmbolnăvirii inculpatului de o boală gravă
are loc pe baza expertizei medicale. Reluarea procesului penal are loc din oficiu de îndată cec sa
constatat posibilităţii inculpatului de a participa la proces. Suspendarea şi reluarea procesului se dispune
de către instanţă prin încheiere.
2. Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit grav, procesul
penal în privinţa acestuia se suspendă pînă la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea
cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat, iar în cazul
minorilor şi reprezentantul lui legal participă în mod obligatoriu la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi
îl reprezintă dacă infracţiunea a fost săvîrşită cu participaţie.
3. După reluarea procesului suspendat cauza este judecată în continuare de către acelaşi judecător
sau, după caz, de acelaşi complet de judecată şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul
La proces participă apărătorul inculpatului, care i-a reprezentat interesele în cadrul judecării
coparticipanţilor. În această situaţie inculpatul va lua cunoştinţă de toate materialele şedinţei de judecată
în privinţa persoanelor condamnate în aceeaşi cauză pentru aşi pregăti apărarea. Pentru inculpatul în
privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost suspendat.
Inculpatul şi apărătorul său sînt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în
lipsa inculpatului dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.
4. Dacă din careva motive întemeiate apărătorul inculpatului care i-a reprezentat interesele în
procesul judecării cauzei în privinţa coparticipanţilor, nu va putea să-i apere interesele în acest proces,
cauza urmează a fi transmisă altui judecător sau, după caz, altui complet de judecată, care va judeca cauza

301
în privinţa inculpatului faţă de care s-a reluat procesul de la început în ordinea generală, de oarece nu
poate fi realizată continuitatea apărării acestui inculpat, fapt ce va afecta calitatea apărării lui.

Articolul 331. Amînarea şedinţei de judecată

Amînarea şedinţei de judecată poate avea loc în cazul în care în şedinţă nu s-a prezentat careva din
părţi în lipsa căreia nu poate fi judecată cauza, sau a intervenit o circumstanţă care împiedică judecarea
cauzei la data fixată. Chestiunea necesităţii amînării cauzei se soluţionează de către instanţă în urma
consultării părţilor prezente la proces şi se decide printr-o încheiere motivată care se consemnează în
procesul şedinţei de judecată.
În cazul amînării şedinţei de judecată din motivul neprezentării martorilor sau a altor persoane,
instanţa dispune părţii obligate să prezinte probe să ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei
persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru asigurarea judecării cauzei la data fixată de instanţă.
Amînarea şedinţei de judecată nu necesită începerea procesului de la început.
Dacă în procesul judecării cauzei apare necesitatea de a administra noi probe sau de a
modifica învinuirea adusă inculpatului în sensul agravării ei, precum şi în legătură cu alte
circumstanţe, instanţa, în condiţiile art.326 şi 327, amînă şedinţa de judecată pe o perioadă respectivă
de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei.
La luarea hotărîrii privind amînarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi locul şedinţei,
iar părţile şi persoanele prezente la această şedinţa sînt obligate să se prezinte la data numită fără a fi
citate suplimentar cu excepţiile prevăzute de art. 319. Totodată instanţa va aplică, în mod corespunzător,
dispoziţiile art.201, privitor la sancţionare cu amendă judecătorească a persoanelor care nu s-au prezentat
la şedinţă şi nu au informat instanţa despre imposibilitatea prezentării lor, pentru neprezentare
nejustificată.

Articolul 332. Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată

1. Instanţa este obligată să înceteze procesul penal dacă pe parcursul judecării cauzei, se constată
vreunul din temeiurile prevăzute de lege pentru încetare, de oarece acestea exclud pornirea urmăririi
penale sau continuarea judecării cauzei din momentul constatării lor.
Servesc temei pentru încetarea procesului penal următoarele circumstanţe:
1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită
de o persoană juridică;
3) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
4) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
5) lipseşte plîngerea victimei sau plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată în
cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai în baza plîngerii acesteia;
6) părţile s-au împăcat – în cazurile în care legea penală permite împăcarea;
7) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
8) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
9) se constată cauze prevăzute de art. 35 Cod penal, care înlătură caracterul penal al faptei (legitima
apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică sau psihică; riscul
întemeiat);
10) există în privinţa inculpatului o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi
acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
12) există o hotărîre neanulată de neîncepere sau de încetare a urmăririi penale în privinţa unei
persoane pe aceleaşi acuzaţii;
13) există temeiuri de a libera persoana de răspundere penală în cazurile prevăzute de art. 53-60
Cod penal (liberarea de răspundere penală a minorilor, liberarea de răspundere penală cu tragere la
răspundere contravenţională, liberarea în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii).

302
 14) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală (cînd legea prevede anumit grad de imunitate persoanei, cînd legea cprevede anumite
condiţii pentru a atrage persoana la răspundere penală etc.).
2. În toate aceste cazuri instanţa printr-o sentinţă motivată încetează procesul penal în cauza
respectivă. Dacă fapta inculpatului constituie o contravenţie administrativă, instanţa încetează procesul
penal cu aplicarea sancţiunii administrative în modul prevăzut de art. 391, 396.
3. La încetarea procesului penal instanţa urmează să decidă şi asupra revocării măsurilor preventive
şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege; asupra restituirii cauţiuniuni în cazurile şi în modul
prevăzute de lege.
Sentinţa de încetare, dacă a fost adoptată fără a fi cercetate probele, poate fi atacată cu recurs în
ordinea şi în termenii prevăzuţi de art. 437, 439. Sentinţa de încetare a procesului adoptată după cercetarea
probelor poate fi atacată cu apel în ordinea şi termenul prevăzute de art. 400-405, deoarece în cazul în care
instanţa de fond a refuzat administrarea sau cercetarea probelor solicitate de părţi sau dacă partea la
judecarea cauzei în fond nu a ştiut de anumite probe, ea le poate invoca în apel ca să fie cercetate, ceea ce
nu este în drept să o facă prin utilizarea căii de atac recursul.

Articolul 333. Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată

Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată prevăzută de lege asigură buna funcţionare a
instanţei de judecată, autoritatea instanţei şi securitatea participanţilor la proces şi a publicului.
Solemnitatea şedinţei de judecată se asigură şi prin obligativitatea judecătorilor de a avea ţinută
vestimentară prevăzută de lege în procesul de exercitare a justiţiei. Procesul de judecată trebuie să se
desfăşoare în condiţii solemne cu respectarea disciplinei cuvenite.
La intrarea judecătorului sau, după caz, a completului de judecată în sala de şedinţă, grefierul
anunţă: "Intră instanţa, rog s-o onoraţi" şi toţi cei prezenţi în sală se ridică în picioare. După aceasta, la
invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile. Pentru evitarea supraaglomerării sălii de şedinţă,
preşedintele poate limita accesul publicului în sală, ţinînd seamă de mărimea sălii, aceasta nu afectează
principiul publicităţii şedinţei.
Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele: "Onorată
instanţă" sau "Onorată judecată", după care, stînd în picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund la
întrebări. Derogări de la această regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată
în dependenţă de vărstă, de starea sănătăţii, de prezenţa copiilor micuţi la persoana care se adresează
instanţă, etc.
Toţi cei prezenţi în sala de şedinţă sunt obligaţi să respecte ordinea şi solemnitatea desfăşurării
şedinţei de judecată şi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în
şedinţă. Este interzisă orice altercaţie cu preşedintele şedinţei pe marginea dispoziţiilor acestuia. Ordinea
şi solemnitatea şedinţei prevăzută la articolul comentat este obligatorie atît în cazul în care cauza este
judecată de judecător unic, cît şi de un complet de judecători.

Articolul 334. Măsurile care se iau faţă de cei ce încalcă

ordinea şedinţei de judecată

Încălcare a ordinii şedinţei de judecată constituie orice acţiune sau inacţiune care împiedică
desfăşurarea normală a procesului de judecată, denotă desconsiderare faţă de instanţă, încalcă ordine
prevăzută pentru şedinţa de judecată şi dispoziţiile preşedintelui.
Preşedintele şedinţei de judecată are obligaţia de a veghea asupra menţinerii ordinii şi
solemnităţii şedinţei şi are dreptul de a lua măsurile necesare în acest scop.
În cazul în care inculpatul încalcă ordinea şedinţei şi nu se supune dispoziţiilor preşedintelui
şedinţei, acesta îi atrage atenţia asupra necesităţii respectării disciplinei, despre ce se face menţiune în
procesul verbal al şedinţei de judecată. Dacă inculpatul în mod repetat încalcă ordinea sau o abatere gravă
de la ordine, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, printr-o încheiere motivată, dispune
îndepărtarea inculpatului din sala de judecată, continuînd procesul în lipsa lui. Dacă inculpatul ulterior
solicită reîntoarcerea în sală cu obligaţia de a nu mai încălca ordinea, instanţa poate decide prin încheiere
întoarcerea acestuia în sal de şedinţă şi în această situaţie urmează ca lui să i se ofere posibilitate să ia
cunoştinţă de toate acţiunile care s-au efectuat în lipsa lui. În cazul în care inculpatul şi în continuare

303
admite încălcări, instanţa dispune îndepărtarea lui pînă la sfîrşitul şedinţei. Sentinţa, însă, se pronunţă în
prezenţa inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat după pronunţare.
Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se supun dispoziţiilor
preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară, în ordinea prevăzută de art. 201 şi despre
comportamentul lor sînt informaţi Procurorul General, respectiv Consiliul Baroului de avocaţi şi
ministrul justiţiei printr-o încheiere interlocutorie.
În cazul încălcării ordinii şedinţei de judecată şi nesupunerii dispoziţiilor preşedintelui de către
partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, instanţa poate dispune, prin
încheiere motivată, îndepărtarea lor din sala de şedinţă. Celelalte persoane prezente la şedinţa de
judecată, pentru aceleaşi acţiuni, pot fi îndepărtate din sală prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.
Totodată, în cazul manifestării de lipsă de respect faţă de judecată de către partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, precum şi de alte persoane prezente în
şedinţă prin tulburarea ordinii în şedinţa de judecată, precum şi prin săvîrşirea unor fapte care denotă
desconsiderare vădită faţă de judecată, instanţa prin încheiere motivată, acestea pot fi supuse unei amenzi
judiciare în limitele prevăzute de art. 201.

Articolul 335. Constatarea infracţiunilor de audienţă

Infracţiunile de audienţă sunt faptele prevăzute de Codul penal, săvîrşite în cadrul desfăşurării
activităţii de către judecătorul de instrucţie, precum şi în şedinţa de judecată în cadrul judecării cauzelor
penale..
Dacă în incinta instanţei în cadrul soluţionării atribuţiilor sale de către judecătorul de instrucţie sau
în cursul judecării cauzei de către instanţă se săvîrşeşte o infracţiune de audienţă, judecătorul de instrucţie
sau, după caz, preşedintele şedinţei constată faptă săvîrşită, identifică, dacă este posibil, făptuitorul şi
aceasta se consemnează în procesul-verbal al cauzei în curs de judecare, sau într-un proces verbal separat
în cazul infracţiunii de audienţă în cadrul exercitării atribuţiilor sale de către judecătorul de instrucţie.
Extrasul din procesul-verbal se înmînează procurorului pentru ca acesta să i-a măsurile prevăzute de
prezentul cod pe fapta dată.
Dacă este cazul, instanţa prin încheiere motivată poate dispune reţinerea făptuitorului şi copia
încheierii de reţinere împreună cu făptuitorul se trimit de îndată procurorului pentru a lua măsurile
respective.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii de audienţă poate servi ca izvor de probă de rînd cu
alte probe la judecarea cauzei pentru această infracţiune.
.
Articolul 336. Procesul-verbal al şedinţei de judecată
Procesul verbal al şedinţei de judecată este actul procedural în care se consemnează activitatea
instanţei şi a părţilor în cadrul judecării cauzei penale în instanţa de fond şi în instanţa de apel. Procesul
verbal se întocmeşte de către grefier, care este responsabil de rînd cu preşedintele şedinţei de calitatea şi
corectitudinea lui. Dacă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei privitor la conţinutul
procesului verbal, grefierul este în drept să anexeze la procesul verbal obiecţiile sale, în temeiul art. 319.
În procesul verbal trebuie să fie consemnate tot ce se discută în şedinţă, precum şi toate hotărîrile
orale luate pe marginea chestiunilor discutate, sau menţiune despre hotărîrile scrise.
Cu o deosebită atenţie trebuie să fie reflectate în procesul verbal declararea şi soluţionarea
cererilor şi demersurilor de către părţi şi hotîrările adoptate pe marginea lor. În proces se consemnează
aplicarea mijloacelor tehnice, stenografierea mersului şedinţei, dacă acesta a avut loc şi se anexează la
procesul verbal se anexează înregistrările video, audio, sau stenograma.
Lipsa procesului verbal al şedinţei de judecată sau întocmirea lui neglijentă privează instanţele
ierarhic superioare de posibilitatea verificării respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi atrage după
sine nulitatea hotărîrii atacate.
Procesul verbal al şedinţei de judecată se întocmeşte de grefier în formă scrisă de mînă, poate fi
dactilografiat sau întocmit prin intermediul altor mijloace tehnice.
Procesul verbal trebuie să cuprindă toate datele menţionate la alin. (3) art. 336.
În termen de cel mult 48 ore de la terminarea şedinţei de judecată procesul verbal trebuie să fie
redactat şi semnat la sfîrşit de către preşedinte şi grefier. Procesul verbal poate fi întocmit şi pe părţi, în
304
deosebi în cazul în care la şedinţa de judecată au participat mai mulţi grefieri. În această situaţie fiecare
parte a procesului se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefierul respectiv.
Despre întocmirea şi semnarea procesului verbal părţile se înştiinţează în scris cu explicarea
dreptului de a lua cunoştinţă de conţinutul procesului verbal la cerere în decurs de 5 zile de la data
înştiinţării şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă. Părţile pot lua cunoştinţă de conţinutul procesului
verbal în prezenţa colaboratorului instanţei în incinta instanţei.
În decurs de 3 zile de la data luării de cunoştinţă cu procesul verbal, partea poate formula obiecţii
în scris la procesul verbal. Obiecţiile se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată care, pentru
anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat. Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz
de acceptare a lor, se formulează printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere - prin
încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-verbal şi pot fi verificate
de către instanţele ierarhic superioare.

Articolul 337. Consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor

în şedinţa de judecată

Declaraţiile consemnate în modul prevăzut de articolul comentat sunt izvor de provă şi se

apreciază de către instanţa de fond, precum şi de către instanţele ierarhic superioare.
Declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi ale
martorilor expuse verbal în şedinţa de judecată se consemnează în scris de grefier ca documente separate
care se anexează la procesul verbal. Declaraţia se consemnează în forma în care a expus-o autorul. La
sfîrşitul audierii persoanei, declaraţia scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o
cere, i se oferă posibilitatea să o citească de sine stătător. Dacă persoana care a depus declaraţia confirmă
conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Dacă persoana care a depus declaraţia nu poate
semna sau refuză să o semneze, despre aceasta se face menţiune în declaraţia consemnată, indicîndu-se
motivele refuzului. Cînd persoana care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale
anterioare sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în
condiţiile prezentului articol
În cazul în care la audiere a participat interpretul, acesta citeşte declaraţia şi o semnează pe fiecare
pagină şi la sfîrşit. Declaraţiile se semnează de asemenea de către grefier şi de preşedintele şedinţei.

Articolul 338. Soluţionarea cauzei

După încheierea dezbaterilor judecătoreşti pe chestiunea respectivă, instanţa de regulă deliberează,
şi i-a o hotărîre pe care o aduce la cunoştinţă prin pronunţare. Pentru motive întemeiate, deliberarea şi
pronunţarea hotărîrii pot fi amînate cu cel mult 10 zile. Amînarea deliberării şi pronunţării hotărîrii poate
avea loc în cazul în care se soluţionează nişte chestiuni complicate, pe cauze voluminoase, în privinţa a
mai multe persoane, cînd pentru a lua o hotărîre legală şi întemeiată apare necesitatea studierii
suplimentare de către instanţă a legislaţiei şi jurisprudenţei respective.
Totodată, în cazul în care cauza se judecă de un singur judecător, el poate adopta hotărîrea
respectivă imediat în sala de şedinţă, fără a se retrage în camera de deliberare. Dacă este necesar, pentru
soluţionarea cauzei, judecătorul poate anunţa întrerupere pentru aceeaşi zi sau, după caz, amînă
pronunţarea hotărîrii pe termen de cel mult 10 zile şi în acest caz preşedintele şedinţei va informa părţile
prezente despre ora şi data cînd hotărîrea va fi pronunţată.

Articolul 339. Procedura deliberării

Deliberarea reprezintă activitatea prin care judecătorul unic care judecă cauza chibzuieşte, iar
completul de judecată se consfătuiesc în camera de consiliu asupra chestiunilor puse în dezbatere. La
deliberare iau parte doar judecătorul sau, după caz, judecătorii din completul de judecată în faţa cărora a
avut loc judecarea cauzei. Deliberarea are loc în secret pentru a evita orice influenţa, presiunea sau chiar
intimidare a judecătorilor care soluţionează cauza. Prin secretul deliberării se asigură independenţa
judecătorilor şi supunerea lor numai legii. Legea procesuală penală nu prevede locul unde poate delibera
instanţa, dar în majoritatea cazurilor instanţele au camere de consiliu, special amenajate unde se retrage
judecătorul sau după caz completul de judecată pentru a delibera. Dacă asemenea încăperi pentru consiliu

305
nu sunt, judecătorul sau completul de judecată poate delibera în sala de judecată, după ce sala au părăsit-o
toţi ceilalţi participanţi la proces. Divulgarea secretului deliberării este interzis.
Completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei asupra tuturor
chestiunilor prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate. Preşedintele formulează fiecare chestiune
astfel ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ. În procesul deliberării fiecare judecător din
complet are vot egal.
Hotărîrea se ia, de regulă, în unanimitate. În cazul în care pe chestiunea deliberată unanimitatea
nu poate fi obţinută, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi. Dacă din deliberare rezultă mai mult decît
două păreri, judecătorul sau, după caz, judecătorii din Colegiul lărgit sau Plen care opinează pentru
soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
În procesul deliberării fiecare judecător din complet are vot egal. Nimeni dintre judecători nu are
dreptul să se abţină la nici una din chestiunile care se soluţionează. În toate cazurile, preşedintele se
expune şi votează ultimul pentru a nu face presiuni asupra celorlalţi judecători.
Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea respectivă care poate fi adoptată integral sau
doar dispozitivul ei. Hotărîrea se semnează de toţi judecătorii care au participat la deliberare. Hotărîrea
reprezintă opinia instanţei în chestiunea dezbătută, indiferent de faptul a fost luată prin unanimitate de
opinii sau au fost diferite opinii în dezbateri. În cazul în care unul din judecătorii completului de
judecată are o opinie separată, el o expune în scris, motivînd-o. Totodată judecătorul care a expus opinie
separată este obligat să semneze hotărîrea adoptată cu majoritatea de voturi.

Articolul 340. Pronunţarea hotărîrii

Hotărîrea întotdeauna se pronunţă în şedinţă publică, indiferent de caracterul public sau închis al
şedinţei. Reieşind din oficialitatea procesului, la pronunţarea hotărîrii, toţi cei prezenţi în sală o ascultă,
stînd în picioare.
La pronunţarea hotărîrii nu este obligatorie prezenţa întregului complet de judecată, hotărîrea
adoptată se pronunţă de către preşedintele şedinţei sau de către unul din judecătorii completului de
judecată, asistat de grefier. Legea nu obligă nici prezenţa părţilor, aceasta rămîne la discreţia lor, doar
inculpatul deţinut urmează să fie adus în şedinţă la pronunţarea hotărîrii. Totodată, data pronunţării are
importanţă pentru începerea curgerii termenului de executare a căii de atac. Pentru părţile care au
participat la şedinţă, li s-a comunicat data şi ora pronunţării hotărîrii, dar nu s-au prezentat la pronunţare
şi nu au informat instanţa despre imposibilitatea lor de a se prezenta, se consideră că au luat cunoştinţă de
conţinutul hotărîrii la data pronunţării şi lor nu li se expediază copia hotărîrii pentru a lua cunoştinţă.
Dacă, la adoptarea hotărîrii, au fost expuse opinii separate, despre aceasta se informează cei
prezenţi la pronunţare, iar opiniile separate se anexează la hotărîre.

Articolul 341. Felurile hotărîrilor instanţei de judecată

Din conţinutul articolului 341 rezultă că în procedura penală noţiunea de hotărîre judecătorească
are sens larg şi mai îngust. În sens larg hotărîrea judecătorească este actul procedural prin care instanţa se
expune asupra chestiunilor soluţionate în cadrul judecării cauzei penală.
Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală, întemeiată, motivată, clară şi echitabilă. Hotărîrea
judecătorească urmează a fi expusă în formă scrisă, fie ca document separat, fie consemnată în procesul
verbal al şedinţei de judecată.
Dat fiind că procesul de înfăptuire a justiţiei în cauzele penale este o activitate procesuală
complexă în cadrul căreia se soluţionează diverse chestiuni, instanţele de judecată adoptă diferite feluri
de hotărîri cum ar fi: sentinţe, decizii, hotărîri ale Plenului şi încheieri.
Sentinţa este hotărîrea prin care cauza penală este soluţionată de către prima instanţă în fond.
Sentinţa poate fi de condamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal. Mai detaliat sentinţa este
expusă în comentariile la art. 384-397.
Decizia este hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în
anulare, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, la judecarea cauzelor penale adoptă hotărîri.
Toate celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecării cauzelor penale pe chestiuni
premărgătoare se numesc încheieri.

306
 Articolul 342. Încheierile instanţei judecătoreşti
1. Încheierea instanţei de judecată este hotărîrea adoptată de către instanţă pe orice chestiune pusă
în discuţie în şedinţa de judecată şi soluţionată pînă la darea sentinţei sau deciziei.
Încheierile ca act procedural pot fi întocmite ca documente separate sau se consemnează în
procesul verbal al şedinţei de judecată.
2. Încheierile privind măsurile preventive, măsurile de ocrotire şi asiguratorii, recuzările,
declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei, precum şi încheierile interlocutorii,
se adoptă sub formă de documente aparte şi se semnează de judecător sau, după caz, de toţi judecătorii
din completul de judecată. Încheierile scrise ca document separat trebuie să conţină partea introductivă,
partea descriptivă şi dispozitivul.
Partea introductivă a încheierii trebuie să conţină: data şi locul adoptării încheierii; denumirea
instanţei de judecată care a adoptat încheierea, numele judecătorului sau, după caz, al judecătorilor
completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului şi cauza
penală la judecarea căreia a fost adoptată încheierea.
Partea descriptivă a încheierii trebuie să cuprindă: descrierea chestiunii care este obiect pentru
soluţionare, opinia părţilor privitor la soluţia propusă de ele, concluziile instanţei asupra chestiunii
respective şi motivele adoptării soluţiei date.
Dispozitivul încheierii trebuie să conţină soluţia propriu zisă luată de instanţă pe chestiunea
respectivă, menţiune privitor la executori, la alte aspecte prevăzute de lege în situaţia concretă. Dacă legea
prevede cale de atac pentru încheierea adoptată în dispozitiv urmează a fi arătat modul şi termenul utilizării
căii de atac.
3. Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.
Încheierile adoptate pe parcursul judecării cauzei se pronunţă public.

Articolul 343. Redactarea hotărîrii judecătoreşti

În conformitate cu prevederile art. 339 alin. (6) rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea
instanţei de judecată care poate fi adoptată integral sau doar dispozitivul ei. Dacă a fost pronunţat numai
dispozitivul hotărîrii, aceasta se redactează integral, în cel mult 10 zile de la pronunţare, de către
judecătorul unic care a judecat cauza şi el semnează hotărîrea integrală. În cazul în care dispozitivul
hotărîrii a fost adoptat de către completul de judecată, hotărîrea se redactează în acelaţi termen de unul
dintre judecătorii completului de judecată, care a participat la judecarea cauzei şi se semnează de toţi
judecătorii completului.
Dacă vreunul dintre judecătorii din completul de judecată nu are posibilitate să semneze hotărîrea
redactată, ea se semnează în locul acestuia de cître preşedintele şedinţei, iar dacă şi preşedintele şedinţei
este în imposibilitate de a semna hotărîrea, aceasta se semnează de preşedintele instanţei. În toate aceste
cazuri, pe hotărîre se face menţiune despre cauza care a determinat imposibilitatea semnării hotărîrii de
către judecătorul respectiv.
După semnarea hotărîrii integrale, despre aceasta se informează în scris părţile pentru a lua
cunoştinţă cu conţinutul hotărîrii integrale, iar inculpatului deţinut în stare de arest i se înmînează copia
hotărîrii judecătoreşti integrale. Termenul pentru utilizarea căilor de atac va începe a curge de la data cînd
părţile au fost informate despre redactarea hotărîrii, iar pentru inculpatul deţinut în stare de arest, - de la
data cînd i s-a înmînat copia de pe hotărîrea redactată.

Capitolul II

PUNEREA PE ROL A CAUZEI PENALE

Articolul 344. Repartizarea cauzei parvenite pentru judecare

Pentru a asigura o judecată mai obiectivă şi imparţială, legislatorul a prevăzut procedura de

repartizare a cauzelor penale. Cauza parvenită în instanţa, în termen de pînă la 3 zile, se repartizează
judecătorului sau, după caz, completului de judecată de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei,
prin rezoluţie.
307
 Cauzele penale se repartizează conform modului stabilit la începutul anului, prin repartizarea
numerelor dosarelor judecătorilor, în ordinea alfabetică a numelor acestora. Astfel, la începutul anului,
reieşind din numărul de cauze penale, judecate de către instanţa respectivă, preşedintele va repartiza
numerele dosarelor penale judecătorilor din instanţa respectivă în ordinea alfabetică a numelor
judecătorilor. Lista judecătorilor cu numerele dosarelor repartizate pe întreg anul se păstrează la
preşedintele instanţei. Cauzei parvenite în instanţă i se atribuie numărul ordinar conform registrului de
evidenţă a dosarelor penale în cancelaria instanţei, iar apoi cauza se transmite preşedintelui sau
vicepreşedintelui, care verificînd lista judecătorilor cu numerele dosarelor repartizate, dispune prin
rezoluţie repartizarea cauzei date judecătorului căruia i-a revenit numărul de înregistrare a dosarului dat.
Derogarea de la această ordine poate avea loc numai în cazul dereglării grave a sănătăţii
judecătorului, căruia îi revine numărul respectiv al dosarului, sau în cazurile legate de alte temeiuri
justificate care urmează să fie argumentate în încheierea de transmitere a cauzei altui judecător.
Concomitent cu repartizarea cauzei completului de judecată, preşedintele sau vicepreşedintele
instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa de judecată.

Articolul 345. Şedinţa preliminară

Pentru a asigura o organizare mai eficientă a procesului de judecare a cauzei fără amînări
nejustificate a şedinţei de judecată, legislatorul a prevăzut procedura şedinţei preliminare a instanţei de
judecată în cadrul căreia vor fi soluţionate chestiunile privind cererile, demersurile şi recuzările, dacă
acestea au parvenit la această fază; chestiunea prezentării şi examinării listei probelor, precum şi
chestiunile privind trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă, suspendarea sau încetarea
procesului dacă este cazul ori numirea cauzei spre judecare şi referitor la măsurile preventive şi de ocrotire.
În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată de către preşedinte sau
vicepreşedinte, judecătorul sau, după caz, completului de judecată, studiază materialele dosarului şi
judecătorul sau preşedintele completului fixează termenul pentru şedinţa preliminară.
Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau arestaţi se face de urgenţă şi cu
prioritate, astfel ca cauza să fie judecată pe cît este posibil mai repede.
În cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă şi dacă nu sunt chestiuni prevăzute la
alin. (4) din articolul comentat pentru soluţionare, judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de
judecată pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi ia măsurile necesare pentru pregătirea şi
desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei astfel ca aceasta să nu fie amînată.
Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor legate de punerea
pe rol a cauzei. Deci, pentru a desfăşura şedinţa preliminară este necesar de a cita părţile, iar dacă
inculpatul este deţinut în arest, se va dispune şi aducerea lui în şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară se
ţine cu respectarea condiţiilor generale de judecare a cauzei, prevăzute la capitolul I din prezentul titlu,
care se aplică în mod corespunzător

Articolul 346. Examinarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor

Toate cererile şi demersurile care au fost declarate în cauza dată după trimiterea cauzei în judecată
conform prevederilor art. 297, se soluţionează de către instanţă, dacă soluţionarea lor nu este de
competenţa altor organe. La soluţionarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor înaintate de către părţi la
şedinţa preliminară, instanţa pune în discuţie fiecare cerere, demers sau recuzare separat, părţile îşi expun
opiniile asupra fiecărei chestiuni puse în discuţie şi instanţa ia hotărîre pe marginea lor. Dacă cererile,
demersurile sau recuzările au fost respinse, ele pot fi înaintate repetat în şedinţă la judecarea cauzei.

Articolul 347. Prezentarea şi examinarea listei probelor

Actuala procedură penală a simplificat modul de întocmire a rechizitoriului şi a exclus anexează
listei persoanelor care, după părerea organului de urmărire penală, trebuie să fie citate în şedinţă de
judecată. Totodată, pentru a asigura respectarea principiului egalităţii părţilor în proces, s-a prevăzut
obligativitatea părţilor acuzării şi apărării să prezinte în şedinţa preliminară instanţei lista probelor pe care
intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv cele care nu au fost cercetate pe parcursul
urmăririi penale.
Lista probelor pe care intenţionează părţile să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, trebuie să fie
prezentate cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sunt. Copia de pe lista probelor prezentate instanţei de
308
către parte, aceasta o înmînează, în mod obligatoriu, şi părţii oponente pentru a-şi pregăti apărarea. Părţii
civile şi părţii civilmente responsabile li se înmînează doar lista probelor care se referă la acţiunea civilă.
În şedinţa preliminară instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente, privitor la lista probelor, decide
asupra pertinenţei probelor propuse în liste şi dispune care din ele să fie prezentate de părţi la judecarea
cauzei. Dacă instanţa în şedinţă preliminară a declarat unele probe impertinente, în cadrul judecării cauzei
în fond, partea va putea solicita repetat prezentarea probelor recunoscute impertinente.

Articolul 348. Trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă

La studierea cauzei date şi pregătirea pentru şedinţa preliminară judecătorul sau, după caz,
completul de judecată, căruia i-a fost repartizată cauza, trebuie să verifice dacă cauza ţine de competenţa
instanţei sesizate pentru a o judeca. În cazul în care judecarea cauzei nu ţine de competenţa instanţei
sesizate, aceasta, în şedinţă preliminară, prin încheiere motivată îşi declină competenţa în ordinea
prevăzută de art. 44 şi dispune trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă. Despre aceasta se
anunţă părţile care nu au participat la şedinţa preliminară.

Articolul 349. Suspendarea şi reluarea procesului penal

Suspendarea procesului penal se dispune în şedinţa preliminară în cazul în care se constată că, la
momentul parvenirii cauzei în instanţă, inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la
judecarea cauzei. Condiţiile şi modul de suspendare şi reluare a procesului penal sunt comentate la art.
330, care se aplică în mod corespunzător. Suspendarea şi reluarea procesului penal se face de instanţă prin
încheiere motivată.

Articolul 350. Încetarea procesului penal

Încetarea procesului penal în şedinţa preliminară se dispune în temeiurile şi condiţiile expuse în
comentariu la art. 332. Chestiunea încetării se pune în discuţie părţilor şi se soluţionează de către instanţă
prin sentinţă de încetare. O dată cu încetarea procesului penal, instanţa urmează să decidă şi asupra
revocării măsurilor preventive, a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege; asupra restituirii
cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzute de lege şi asupra altor chestiuni care necesită a fi soluţionate la
moment.
Sentinţa de încetare adoptată în şedinţa preliminară poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile
în instanţa ierarhic superioară. Copia de pe sentinţă se înmînează părţilor şi persoanelor interesate, cu
explicarea termenului şi modului de atac a acesteia.

Articolul 351. Numirea cauzei spre judecare

Dacă în urma studierii cauzei nu au fost constatate circumstanţe care ar confirma necesitatea
declinării de competenţă şi trimiterii cauzei în instanţa de judecată competentă, a suspendării sau încetării
procesului penal în cauza dată, instanţa va numi cauza spre judecare.
Înainte de a numi cauza spre judecare instanţa consultă cu părţile următoarele chestiuni: locul, data
şi ora la care se va judeca cauza, astfel ca toţi participanţii să fie prezenţi şi să nu apară temei pentru a
amîna şedinţa de judecată; procedura în care se va judeca cauza – generală sau specială; lista persoanelor a
căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi; judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă
legea permite aceasta; judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc
judecarea cauzei; măsurile preventive şi de ocrotire. Cu inculpatul şi, după caz, reprezentantul lui legal
instanţa va consulta chestiunea admiterii apărătorului ales de inculpat sau rudele acestuia, iar dacă
inculpatul nu are apărător ales, - numirea apărătorului din oficiu. Opiniile părţilor pe toate aceste întrebări
se fixează în procesul verbal al şedinţei preliminare.
Numind cauza spre judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită, prezenţa în instanţă
a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele. Dacă una din părţi este în imposibilitate de
a asigura prezenţa vreunei persoane din lista înaintată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor
persoane de către instanţa de judecată.
Dacă cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de materialele
dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară învinuitul s-a prezentat,
instanţa dispune executarea acestor măsuri de către procuror, fixînd astfel data pentru judecare a cauzei, ca
inculpatul să aibă timp suficient pentru a-şi pregăti apărarea.
309
 La numirea cauzei pentru judecare instanţa se va expune şi asupra măsurilor preventive sau de
ocrotire în conformitate cu prevederile prezentului cod.
Constatînd condiţii, prevăzute la articolele 42-43 pentru conexare a cauzelor penale sau condiţii
pentru disjungere a cauzei, instanţa în şedinţă preliminară va soluţiona şi aceste chestiuni. În mod deosebit
urmează a fi soluţionată problema privind disjungerea cauzei în privinţa minorilor şi în privinţa
persoanelor care au încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei, pentru a dispune judecarea acestor cauze în
proceduri speciale.

Articolul 352. Desfăşurarea şedinţei preliminare şi adoptarea încheierii

Şedinţa preliminară se desfăşoară în condiţiile prevăzute pentru partea pregătitoare a şedinţei de
judecată cu derogările din prezentul articol.
Şedinţa preliminară începe cu deschiderea acesteia, anunţarea numelui şi prenumelui judecătorului
sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, al procurorului, al grefierului, al interpretului.
După aceasta, pe marginea chestiunilor prevăzute în art.346-351, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii
acuzării, apoi ai părţii apărării. Preşedintele şedinţei preliminare poate pune întrebări părţilor în orice
moment. Cu privire la propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la
şedinţă este în drept să-şi expună opinia sa pe fiecare din chestiunile puse în discuţie. Instanţa pune în
discuţie chestiunile prevăzute de art. 345 alin. (4) în ordinea expusă în această normă.
Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal care se întocmeşte de
grefier în conformitate cu prevederile art.336, prevederi ce se aplică în mod corespunzător. Procesul-verbal
se semnează de către preşedintele şedinţei preliminare şi de către grefier. La procesul verbal al şedinţei
preliminare părţile, după ce au luat cunoştinţă, pot face obiecţii, care se examinează de către preşedintele
şedinţei.
În urma consultării tuturor chestiunilor menţionate mai sus, cu excepţia chestiunii necesităţii
încetării procesului penal, instanţa de judecată adoptă încheiere prin care soluţionează aceste probleme.
Încheierea se adoptă conform condiţiilor comentate la art. 342. Dacă şedinţa preliminară se ţine de către un
judecător unic, el poate adopta încheierea respectivă imediat în şedinţă sau anunţă întrerupere pentru a o
adopta, apoi o pronunţă public. Dacă şedinţa preliminară se desfăşoară de un complet de judecători,
încheierea respectivă se adoptă în camera de deliberare. Încheierea adoptată în şedinţă preliminară este
definitivă, cu excepţia cazului cînd instanţa a decis luarea, schimbarea sau revocarea măsurii preventive.
Chestiunea privind încetarea procesului penal se soluţionează prin sentinţă adoptată în condiţiile
menţionate la comentariu la art. 350.

Articolul 353. Alte măsuri pregătitoare pentru judecarea cauzei

După şedinţa preliminară judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată, are
obligaţiunea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile de rigoare pentru ca
colaboratorii respectivi ai instanţei să asigure judecarea cauzei la termenul fixat şi cauza să nu fie
amînată. După o activitate pregătitoare bine organizată a şedinţei de judecată, doar nişte circumstanţe
excepţionale pot duce la amînarea şedinţei. Dacă părţile, după consultarea cu ele a chestiunilor specificate
de lege, nemotivat vor crea condiţii imposibile de a judeca cauza la data fixată, instanţa poate aplica în
privinţa lor amendă judiciară în condiţiile art. 201.
Pentru a asigura transparenţa activităţii instanţei, judecătorul sau, după caz, preşedintele
completului va asigura întocmirea şi afişarea listei cauzelor fixate pentru judecare cu cel puţin 3 zile
înainte de data fixată pentru judecare.

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Secţiunea 1
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată

Articolul 354. Deschiderea şedinţei de judecată

310
  Partea pregătitoare a şedinţei de judecată este menită să asigure ca cercetarea
judecătorească şi dezbaterile judiciare, să se desfăşoare în strictă corespundere cu cerinţele legii
procesual-penale, să decurgă fără careva reţineri îndelungate şi să se caracterizeze prin operativitate şi
oferirea posibilităţii completului de judecată să examineze nemijlocit toate probele propuse şi să
stabilească circumstanţele de fapt ale cauzei. Astfel, sunt create premisele necesare pentru cercetarea
completă, sub toate aspectele a probelor şi petnru soluţionarea corectă a cauzei, respectîndu-se drepturile
participanţilor la proces.
 Partea pregătitoare a şedinţei de judecată cuprinde mai multe acte caracter orgnizatoric,
avînd drept scop normala desfăşurare a judecării cauzei. Acţiunile întreprinse pe parcursul acestei etape
pot fi clasificate în următoarele patru grupe distincte:
 Deschiderea şedinţei de judecată şi verificarea prezenţei participanţilor la proces;
 Legalitatea participării în proces a părţilor şi altor participanţi;
 Explicarea drepturilor persoanelor ce participă la examinarea cauzei;
 Asigurarea posibilităţii examinării cauzei prin soluţionarea cererilor şi
demersurilor.
Aceste acte sunt reglementate pe de o parte, de nomele comune privind judecata în
general, şi pe de altă parte, de normele speciale privind desfăşurarea judecăţii în primă instanţă.
 Conform prevederilor art. 354 CPP preşedintele completului de judecată este cel care
conduce şedinţa de judecată. În această calitate, preşedintele deschide lucrările şedinţei, fapt consemnat în
procesul verbal al şedinţei de judecată. Dreptul de a deschide şedinţa de judecată aparţine în mod exclusiv
preşedintelui şedinţei de judecată. Nici grefierul, nici un alt membru al completului de judecată nu este în
drept să deschidă şedinţa de judecată. La data şi ora fixate pentru judecare, menţionate în art. 354 CPP, şi
care trebuie să coincidă cu timpul numirii cauzei spre judecare în conformitate cu art. 351 CPP,
preşedintele completului declară şedinţa de judecată deschisă. Acest moment este necesar pentru a atrage
atenţia că judecata a început şi că cei prezenţi în sală sunt obligaţi să respecte ordinea şi disciplina
şedinţei de judecată, integrîndu-se în atmosfera de solemnitatea. Acest fapt marchează, de asemenea
momentul din care sala unde se desfăşoară judecata devine sală de şedinţă. Tot din acest moment se
aplică principiile: oralităţii, publicităţii şi nemijlocirii şedinţei de judecată.
 La această etapă preşedintele şedinţei de judecată are mai mult o funcţie dispozitivo -
organizatorică. Preşedintele şedinţei de judecată conduce lucrările şedinţei, ia măsurile de asigurare a
ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată în conformitate cu prevederile alin. (4) art. 333 şi art. 334 CPP,
fiind în drept să aplice chiar amenda judiciară în conformitate cu prevederile art. 201 CPP, precum şi
execută alte acţiuni prevăzute prin art. 317 CPP. În aceste condiţii, părţile şi procurorul, vor putea
interveni pe parcursul cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor numai cu încuviinţarea preşedintelui
instanţei.
După deschiderea şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei anunţă cauza penală, care
urmează să fie examinată: denumirea completă a cauzei penale, numărul acesteia şi date despre inculpat,
de asemenea, propune grefierului să raporteze despre prezentarea în instanţă a persoanelor care trebuie să
participe la judecarea cauzei.

Articolul 355. Verificarea prezentării în instanţă

Deşi art. 355 se numeşte „Verificarea prezentării în instanţă”, în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de
judecată grefierul raportează deja despre prezentarea în judecată.
Pînă la începerea examinării cauzei grefierul este obligat să verifice dacă toate persoanele
chemate în judecată s-au prezentat, cine din cei care nu s-au prezentat au primit citaţii, cine şi din ce
cauză nu a primit citaţiile. Mai mult ca atît, grefierul şedinţei de judecată verifică din timp, dacă există
dovezi despre înmînarea citaţiilor persoanelor, chemate în judecată, copiilor rechizitoriului sau altor
materiale. În cazul lipsei unor asemenea date grefierul imediat raportează judecătorului pentru luarea
măsurilor suplimentare de asigurare a prezentării părţilor şi înmînare a documentelor necesare.
Prin urmare, cu ocazia apelului grefierul nu se limitează la simpla întregistrare a prezenţilor, în
cazul celor lipsă fiind obligat să examineze legala îndeplinire a procedurii de citare, pentru a se putea
hotărî ulterior, dacă din cauza absenţelor respective nu este necesară amînarea cauzei. Grefierul şedinţei
de judecată este obligat, de asemenea, să raporteze preşedintelui şedinţei de judecată motivele

311
neprezentării, persoanelor care urmau să participe la şedinţa de judecată. Motivele respective sunt fixate
în procesul-verbal.
Vezi comentariul la art. 318 CPP.

Articolul 356. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă

 Conform dispoziţiei art. 356 toţi martorii, înainte de a fi ascultaţi, urmează a fi

îndepărtaţi din sala de şedinţă, fapt consemnat în procesul verbal al şedinţei de judecată. Aceasta
reprezintă premisa audierii în mod separat a martorilor, cerinţă prevăzută în alin.1 art. 370 CPP.
Preşedintele şedinţei de judecată este obligat să ia măsuri ca martorii audiaţi să nu
comunice cu cei neaudiaţi.
Măsurile respective previn influenţarea martorului ascultat mai tîrziu de către martorul
ascultat mai înainte, de către declaraţiile inculpatului şi părţii vătămate, care sunt audiaţi înaintea lui.
Martorul, de asemenea, poate fi influenţat prin concluziile organelor de urmărire penale, cuprinse în
expunerea de către procuror a învinuirii odată cu începerea cercetării judecătoreşti, informaţia privind
personalitatea inculpatului.
Martorul trebuie să se conformeze dispoziţiei preşedintelui şedinţei de judecată şi să
părăsească sala de şedinţă, neîndepărtîndu-se fără încuviinţarea preşedintelui. În cazul neexecutării
dispoziţiilor legale ale preşedintelui şedinţei de judecată şi încălcării ordinii şedinţei de judecată în
conformitate cu prevederile art. 334 CPP martorilor le pot fi aplicate măsuri corespunzătore, inclusiv cele
indicate în art. 201 CPP.
Această măsură nu este necesară în cazul experţilor, ale căror concluzii consemnate în
raportul de expertiză, sunt suficiente pentru lămurirea chestiunilor a căror cunoaştere a determinat
ordonarea expertizei.
Părţile nu vor fi îndepărtate din sală, principiul contradictorialităţii şi al dreptului la
apărare putîndu-se realiza, în bune condiţii, numai prin perceperea nemijlocită a declaraţiilor date de
inculpat, celelalte părţi, martori şi experţi.

Articolul 357. Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului şi explicarea drepturilor şi

obligaţiilor acestora

În cazul cînd la judecarea cauzei este necesară participarea interpretului sau traducătorul,
atunci preşedintele şedinţei de judecată în conformitate cu prevederile art. 85 CPP, stabileşte, în primul
rînd, identitatea, competenţa interpretului şi traducătorului, explicîndu-le care sunt drepturile şi obligaţiile
lor. Drepturile şi obligaţiile interpretului şi traducătorului sunt explicate înaintea celorlalţi participanţi la
procesul penal, întrucînt ele urmează să fie exercitate şi executate imediat după deschiderea şedinţei de
judecată, fiind necesară traducerea întrebărilor şi dispoziţiilor preşedintelui şedinţei de judecată.
Trebuie de atras atenţia asupra faptului că anume preşedintele şedinţei de judecată şi nu
grefierul, explică interpretului, traducătorului răspunderea ce o poartă în caz de interpretare sau traducere
intenţionat incorectă.
Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului, şi explicarea drepturilor acestora se
consemnează în procesul verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului alin. (3) art. 85
CPP.
Vezi comentariul la art. 85 CPP.

Articolul 358. Stabilirea identităţii inculpatului

Regulile expuse în art. 358 prevăd obligaţia preşedintelui şedinţei de judecată de a stabili
identitatea inculpatului, pentru evitarea oricărei erori posibile. Deşi identitatea inculpatului a fost stabilită
de mai multe ori pe parcursul urmăririi penale, aceasta va fi stabilită încă odată şi în cadrul părţii
pregătitoare a şedinţei de judecată, pentru a se constata cu precizie că pe banca acuzaţilor se află anume
acea persoană în privinţa căreia a fost desfăşurată urmărirea penală şi care a fost trasă la răspundere
penală. În acest scop sunt clarificate datele indicate în alineatul 1 art. 358 CPP, precum şi alte date
312
referitoare la personalitatea acestuia care nu sunt expres prevăzute prin legea procesual-penală, dar care
au importanţă pentru cauză. Astfel, faptele stabilite de către instanţă în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei
de judecată sun confruntate cu cele stabilite în procesul urmăririi penale.
În corespundere cu exigenţele principiilor nemijlocirii, oralităţii i judecării cauzei (art. 314
CPP) şi publicităţii şedinţei de judecată (art. 316 CPP), identitatea inculpatului se stabileşte prin
chestionarea verbală a acestuia.
Stabilirea de către preşedintele şedinţei de judecată în procesul de stabilire a identităţii
inculpatului, a datelor enumerate în articolul comentat, nu exonerează judecata de la obligaţia de a
constata în mod complet circumstanţele, ce caracterizează personalitatea inculpatului, şi care au
importanţă atît pentru determinarea pedepsei, cît şi a regimului de deţinere a persoanei în procesul de
ispăşire a pedepsei penale.
 După stabilirea identităţii inculpatului, preşedintele şedinţei de judecată verifică dacă
inculpatului:
1. i-a fost înmînată:
 informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile sale în conformitate cu
alin. (2) art. 66 CPP;
 copia de pe rechizitoriu în conformitate cu prevederile alin. (5) art. 296
CPP;
 îi sunt clare aceste documente.
Aceste acţiuni se înscriu în sfera cerinţelor art. 17 CPP privind asigurarea dreptului la
apărare. Astfel, deplina exercitare a drepturilor procesual penale ale inculpatului este posibilă numai în
cazul, în care acesta îşi cunoaşte drepturile şi le înţelege conţinutul lor.
Alineatul (3) al articolului comentat prevede obligaţia de a înmîna copia rechizitoriului şi a
oferi posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului, inculpatului, care la finele urmăririi penale s-a
abţinut sau s-a sustras de a lua cunoştinţă cu materialele cauzei şi de a primi rechizitoriu, dar s-a prezent
în şedinţa de judecată. Mai mult ca atît, în acest caz, în scopul asigurării dreptului la apărare al
inculpatului, instanţa este obligată să soluţioneze chestiunea privind acordarea inculpatului unui termen
pentru pregătirea apărării, în cazul în care parvine o asemenea solicitare.
În conformitate cu prevederile alin. (4) art. 16 CPC copia rechizitoriului urmează să fie
înmînată în limba maternă a inculpatului sau în limba pe care acesta o cunoaşte.

Articolul 359. Stabilirea identităţii celorlalte părţi şi verificarea cunoaşterii drepturilor şi

obligaţiilor lor

 În privinţa avocatului şi procurorului preşedintele şedinţei de judecată este obligat să

verifice:
 identitatea acestora;
 documentele ce confirmă împuternicirile lor, ţinînd cont de prevederile
articolelor: 51 privind statutul procurorului; art. 53 privind atribuţiile procurorului
în instanţa de judecată; art. 67, privind statutul apărătorul; 68, privind drepturille şi
obligaţiile apărătorului; art. 69, privind participarea obligatorie a apărătorului; art.
70, privind admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului, confirmarea
calităţii şi împuternicirilor lui.
Legea procesual penală nu prevede obligaţia de a explica drepturile procurorului şi
apărătorului, întrucît ei sunt persoane profesionale şi jurişti calificaţi.
 În ordinea corespunzătoare este verificată identitatea celorlalţi participanţi la procesul
penal. În privinţa părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, se verifică:
 faptul înmînării informaţiei privind drepturile şi obligaţiile lor în
conformitate cu prevederile art. 60, privind drepturile şi pbligaţiile părţii vătămate;
62, drepturile şi obligaţiile părţii civile; art. 74, privind drepturile şi obligaţiile
părţii civilmente responsabile;s
 precum şi dacă acestea sunt clare, preşedintele şedinţei de judecată fiind
obligat să facă explicaţiile respective în caz de necesitate.

313
Articolul 360. Anunţarea completului care judecă cauza şi soluţionarea cererilor de recuzare

Regula alin.1 art. 360 CPP obligă preşedintele şedinţei de judecată să anunţe completul care
judecă cauza şi să verifice dacă nu sunt cereri de recuzare sau abţineri, inclusiv pentru procuror, grefier,
expert, interpret, traducător şi specialist.
Trebuie de specificat că de fapt deşi articolul are titlul de „Anunţarea completului de judecată”
preşedintele de judecată este obligat să anunţe alcătuirea instanţei în complexul ei, cu procuror, grefier,
precum şi expert, interpret, traducător şi specialist, dacă aceştia participă la judecare. Se anunţă nu atît
care este compunerea instanţei (în sensul de compunere a completului de judecată), ci care este
constituirea instanţei, prin aceasta îneţelegîndu-se nu numai organul jurisdicţional. Trebuie se subliniat
faptul că numai completul de judecată are dreptul de a soluţiona cauza.
Preşedintele instaţei de judecată va anunţa care este funcţia procurorului, specialitatea
expertului şi specialistului, baroul de avocaţi din care face parte apărătorul. Apoi preşedintele va explica
dreptul de a face recuzări făcînd trimitere la temeiurile de recuzare prevăzute în legea procesual-penală.
Cererile de recuzare se soluţionează în conformitate cu prevederile art. 34 CPP, privind
recuzarea judecătorului; art. 35 CPP, privind procedura soluţionării cererii de recuzare a judecătorului;
art. 54 CPP, recuzarea procurorului; art. 84 CPP, privind recuzarea grefierului; art. 86 CPP, privind
recuzarea interpretului, traducătorului; art. 87 CPP, privind recuzarea specialistului; art. 89 CPP, privind
recuzarea expertului.

Articolul 361. Soluţionarea chestiunilor privitoare la participarea apărătorului

În scopul asigurării dreptului la apărare al inculpatului, instanţa de judecată este obligată să-i asigure
dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu.
În acest scop, preşedintele şedinţei de judecată este obligat să verifice:
 dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a apărătorului;
 renunţă la el cu schimbarea lui;
 sau singur îşi va exercita apărarea, renunţînd la apărător în corespundere cu
prevederile art. 71 CPP;
 existenţa incompatibilităţilor enumerate în art. 72 CPP privind înlăturarea
apărătorului din procesul penal.

Articolul 362. Soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vreuneia din părţi sau a altor
persoane citate
Art. 362 reglementează întrebarea privind neprezentarea în şedinţa de judecată a
participantului la procesul penal.
Trebuie de ţinut cont de faptul că după deschiderea şedinţei de judecată grefierul
raportează despre cauzele neprezentării participanţilor absenţi.
Instanţa trebuie să asculte opiniile părţilor prezente asupra chestiunii judecării cauzei în
lipsa părţii la proces care nu s-au prezentat.
Conform prevederilor alin. (3) art. 320 CPP neprezentarea procurorului la şedinţa de
judecată atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior.
Amînarea şedinţei de judecată nu trebuie confundată cu suspendarea. Dacă judecarea
cauzei a fost suspendată atunci judecată este reluată de la început în ordine generală.
Conform prevederilor art. 321 CPP instanţa poate decide judecarea cauzei în lipsa
inculpatului, cu condiţia respectării stricte a cerinţelor legii procesual-penale. La această etapă, de
asemenea, instanţa poate dispune aducerea silită a inculpatului şi să-i aplice o măsură preventivă sau să o
înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă.
În caz de neprezentare a participanţilor prevăzuţi la alin. 2 al acestui articol, în urma
ascultării opiniilor părţilor preşedintele instanţei de judecată:
 dispune continuarea şedinţei;
 ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei lor;
314
  dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa următoare.
În conformitate cu prevederile art. 199 CPP poate dispune inclusiv şi aducerea silită a
persoanei, participantă la proces.

Articolul 363. Stabilirea identităţii expertului şi specialistului şi explicarea drepturilor şi

obligaţiilor lor

Specialistul şi expertul au drepturi şi obligaţii similare. Ambii poartă răspundere penală

pentru prezentarea concluziilor false, conform prevederilor art. 312 CP.
Conform exigenţelor art. 363 CPP preşedintele instanţei de judecată trebuie să explice
expertului drepturile sale şi răspunderea pe care o poartă, fapt ce urmează a fi consemnat în procesul-
verbal.
Declaraţia expertului este anexată la procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Pentru aplicarea corectă a art. 363 CPP urmează să se ţină cont de prevederile articolelor
87, 88, 153, CPP.

Articolul 364. Formularea şi soluţionarea cererilor sau demersurilor

Din analiza regulilor alin. 1 art. 364 CPP rezultă că preşedintele instanţei de judecată
pentru asigurarea realizării depline a drepturilor participanţilor la procese, trebuie să manifeste un rol
activ, întrebînd fiecare parte în proces dacă are careva cereri sau demersuri.
 Cererile şi demersurile urmează a fi argumentate. Ele se pot raporta la orice chestiune
care trebuie invocate în acest moment şi sunt de natură să asigure fie legalitatea judecăţii în fond, fie
pregătirea acesteia, cum sunt de exemplu, cele care privesc legala compunere a instanţei, recuzarea unor
membri ai completului de judecată, a grefierului, luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor
preventive, amînarea cauzei pentru lipsa de la judecată a unei părţi cu privire la care nu este îndeplinită
procedura de citare, etc.
 Propunerile de administrarea unor probe noi, care nu au fost avute în vedere în cursul
urmăririi penale sau care cu apărut ulterior acestei faze pot fi făcute pe parcursul judecăţii pînă la
începerea dezbaterilor judiciare, art. 364 CPP specificînd că acest lucru poate fi făcut în cadrul părţii
pregătitoare a şedinţei de judecată şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Regula de a face propuneri de probe noi la începutul şedinţei de judecată se explică prin
oferirea posibilităţii de a putea stabili în ce măsură pot fi asemenea probe administrate în aceeaşi şedinţă
sau se impune o amînare a judecăţii. În acest scop, alin. (2) art. 364 CPP obligă pe cel care propune
efectuarea unei probe noi să arate:
 faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite;
 mijloacele prin care pot fia administrate aceste probe;
 locul unde se află mijloacele de probă respective;
 identitatea şi adresa martorilor, experţilor şi specialiştilor.
Propunerea de probe noi poate fi formulată şi în cursul cercetării judecătoreşti alin. (4) art.
364 CPP. Soluţionarea cauzei fiind posibilă numai ăe bază de probe care se administrează în faţa instanţei
în cursul cercetării judecătoreşti, a fost firesc ca legea să permită procurorului şi părţilor să propună
administrarea de probe noi nu numai în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată, dar şi în stadiul
următor consacrat tocmai acestei activităţi. Instanţa trebuie să vegheze ca acest drept al părţilor să nu fie
exercitat abuziv.
 Toate aceste aspecte privind cererile, demersurile, cît şi propunerile de noi probe se
pun în discuţia părţilor, ca un efect obligatoriu al principiului contradictorialităţii, instanţa pronunţîndu-se
asupra lor prin încheiere motivată. Momentele ce ţin de soluţionarea cererilor, demersurilor şi
propunerilor de noi probe se fixează în procesul – verbal.
Cererea ori demersul pot fi înaintate şi în formă scrisă, dar trebuie făcute publice în şedinţa de
judecată şi anexate la procesul-verbal. Această regulă este determinată de cerinţele principiului nemijlocirii
şedinţei de judecată, care presupune că actele procesuale şi procedurale efectuate în desfăşurarea judecăţii

315
trebuie să fie îndeplinite direct faţa instanţei, adică în şedinţa de judecată şi în prezenţa completului de
judecată, sub a cărui conducere, supraveghere şi garanţie se efectuează judecata.
Toate cererile şi demersurile trebuie să fie examinate separat, chiar dacă sunt înaintate de una şi
aceeaşi persoană.

Articolul 365. Ordinea cercetării judecătoreşti

Cercetarea judecătorească este cea mai importantă şi mai complexă parte a judecăţii în fond, de buna ei
desfăşurare depinzînd în mare măsură stabilirea adevărului în cauză. Anume aici se manifestă în toată
amploarea principiul contradictorialităţii procesului penal, în care dovedirea acuzării se pune exclusiv în
sarcina acuzatorului de stat. De aceea eficienţa activităţii acuzatorului în mare parte depinde de
capacitatea lui de a se opune în mod competent apărării prin utilizarea atît a normelor de drept material şi
procesual, cît şi a procedeelor tactice, elaborate de criminalistică.
1. Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a acuzării formulate şi a
încadrării juridice a faptei comise. În opinia noastră, circumstanţele care dovedesc
vinovăţia inculpatului sau îl dezvinovăţesc, precum şi cele care-i agravează sau
atenuează răspunderea, nu pot constitui obiectivul principal al anchetei judecătoreşti.
Ele întotdeauna sînt cercetate în legătură cu acuzarea. Aceasta fiind dezminţită,
inevitabil dispare şi necesitatea examinării lor.
2. Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmăreşte scopuri mai înguste
decît etapa judecăţii în fond în general. Activitatea instanţei constă în a analiza şi a
verifica detaliat acuzarea, dar fără ca participanţii la proces şi judecătorul să-şi expună
în această etapă părerile şi concluziile. La cerectarea judecătorească, graţie cercetării
acuzării şi administrării probelor, se formează convingerea şi se pregătesc concluziile
pentru desfăşurarea activităţii procesual-penale în etapele ulterioare ale judecăţii.
Veridicitatea concluziilor va fi pusă la încercare în cadrul susţinerilor verbale şi îşi va
găsi expresie definitivă în sentinţa judecăţii.
3. Acuzatorul de stat, realizîndu-şi funcţiile în cadrul cercetării judecătoreşti, au un rol
activ, trebuie să dea dovadă de iniţiativă în administrarea probelor noi, necesare pentru
cercetarea cauzei sub toate aspectele. Limitele plenitudinii cercetării, după părerea
noastră, trebuie să fie determinate de chestiunile pe care, în conformitate cu legea, le
soluţionează instanţa de judecată la darea sentinţei.
4. Deseori administrarea noilor probe sau răsturnarea probelor administrate anterior
subminează substanţial acuzarea sau conduce spre dezminţirea ei totală. Modificarea
bazei probatorii este în strînsă legătură cu modificarea formulării acuzării, a încadrării
juridice a infracţiunii şi în condiţii legale implică darea unei sentinţe de achitare sau de
clasare a procesului penal.
5. În aceasta şi constă importanţa cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia subiecţilor
acuzării le revine un rol deosebit. Procurorul, partea vătămată şi partea civilă trebuie nu
numai ei înşişi să se convingă de temeinicia acuzării, dar să convingă şi instanţa de
judecată de justeţea învinuirii aduse inculpatului şi de dovedirea ei prin probele
administrate. Totodată, trebuie să se ţină cont de importanţa educativă a procesului
judiciar.
6. Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a concluziilor urmăririi
penale sau o repetare, în condiţii noi, a cercetărilor preliminare. Ea reprezintă o nouă
cercetare a tuturor părţilor componente ale acuzării în baza probelor administrate.
Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între ancheta judecătorească şi urmărirea penală
nu există nici o legătură. Cercetarea judecătorească, de regulă, este precedată de
activitatea organelor de urmărire în scopul descoperirii infracţiunii săvîrşite, a
demascării persoanelor vinovate, a dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate.
7. În practica judiciară s-a arătat în mod constant că judecata are obligaţia să se pronunţe cu
privire la faptele reţinute şi examinate în expozitivul rechizitoriului. (Decizia Colegiului
penal al CSJ nr.1r/e-21/98 din 19 martie 1998 // Buletinul CSJ, 1998, nr.7, p. 14;
Decizia Colegiului penal al CSJ nr. 1r/e-84/98 din 18 iunie 1998 // Buletinul CSJ, 1998,
316
 nr.8, p. 15-16; Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1a-117/99 din 2 iunie 1999
// Curtea de Apel, Culegere de practică judiciară 1999-2000, p.205-206.) Simpla
menţiune privind săvîrşirea unei anumite infracţiuni sau simpla reproducere a
conţinutului unui mijloc de probă prin care se face o anumită naraţiune privind fapta
penală nu implică obligaţia arătată.
8. Stabilirea competentă a procedurii de cercetare a probelor are o importanţă
organizatorică şi tactică. Ea determină mersul corect al cercetării judecătoreşti,
desfăşurarea ei raţională, cu o pierdere minimă a timpului subiecţilor oficiali, părţilor şi
a persoanelor citate în instanţă.
9. Avîndu-se în vedere că art. 365 CPP dă preferinţă examinării probelor prezentate de
acuzator, procurorul trebuie să recomande instanţei de judecată o ordine de examinare a
probelor argumentată ştiinţific, prin care să asigure elucidarea tuturor circumstanţelor
esenţiale ale cauzei, completarea eventualelor lacune ale urmăririi penale, cercetarea
obiectivă şi completă a probelor şi individualizarea culpei fiecărui inculpat.
10. Ordinea de examinare a probelor este determinată de multipli factori, pe care acuzatorul
de stat este obligat să-i cunoască şi să ştie să-i analizeze, pentru ca, aplicîndu-i la cauza
penală concretă, să poată propune singura soluţie justă. Printre aceştia sînt:
- versiunile propuse de acuzator;
- recunoaşterea deplină, parţială sau negarea de către inculpat a vinovăţiei sale;
- tipul infracţiunii;
- volumul şi complexitatea cauzei penale;
- numărul inculpaţilor şi existenţa contradicţiilor în declaraţiile lor;
- vîrsta inculpaţilor;
- stabilitatea poziţiei părţilor vătămate şi a martorilor;
- calitatea urmăririi penale.
Această listă nu este exhaustivă şi poate fi continuată.

11. Ordinea de efectuare a cercetării, stabilită de instanţă, poate fi schimbată doar printr-o
încheiere specială. De aceea, dacă în scopul unei cercetări obiective şi complete a
circumstanţelor cauzei apare necesitatea de a modifica ordinea de examinare a probelor,
atunci acuzatorul de stat primul este obligat să facă un asemenea demers către instanţă
într-o expunere motivată.

Articolul 366. Începerea cercetării judecătoreşti

1. Factorul recunoaşterii sau negării de către inculpat a vinei sale poate influenţa poziţia acuzatorului în
această chestiune. Însă nu putem stabili o dependenţă directă între acest factor şi procedura de cercetare a
probelor. Destul de frecvent, atît în cazul recunoaşterii culpei, cît şi a negării ei, ancheta judecătorească
începe cu interogarea inculpatului. În procesele judiciare aceasta este procedura obişnuită de cercetare a
probelor, care are avantajele sale şi de aceea se aplică la examinarea majorităţii absolute a cauzelor.
Interogarea minuţioasă a inculpatului permite stabilirea tuturor circumstanţelor cauzei, detaliile care nu
şi-au găsit reflectare la urmărirea penală, clarificarea versiunii apărării şi laturile ei vulnerabile.
Informaţia obţinută în rezultatul interogării poate fi utilizată la audierea părţii vătămate şi a martorilor. Ea
îl ajută pe procuror să aleagă procedeele tactice optime pentru demascarea inculpatului în săvîrşirea
infracţiunii. Propunerea categorică de a începe ancheta judecătorească cu audierea părţii vătămate şi a
martorilor, dacă inculpatul nu-şi recunoaşte vina, după părerea noastră, este greşită, deoarece există
pericolul consolidării poziţiei inculpatului, care, ştiind despre datele existente împotriva lui, se va orienta
mai bine şi va găsi posibilităţi de a le dezminţi. O asemenea situaţie îi dă unele avantaje apărării faţă de
partea acuzării. Este oportun totuşi uneori a începe cercetarea probelor cu partea vătămată şi martorii, în
cazul cînd inculpatul şi-a recunoscut parţial vina, cînd el nu tăgăduieşte circumstanţele de bază ale
săvîrşirii acţiunii, dar încearcă să prezinte comportamentul său într-o lumină mai favorabilă, să atenueze
unele fapte. În aceste situaţii examinarea probelor care-l demască îl poate determina să-şi recunoască
317
vina. El nu se va eschiva în timpul interogării, nu va face depoziţii false, care să atenueze vina sa, ceea ce
se va reflecta asupra desfăşurării procesului judiciar. În literatura de specialitate au fost expuse şi opinii
împotriva acestei ordini ale anchetei judecătoreşti. Principalul argument invocat este că interogarea
inculpatului la sfîrşitul anchetei judiciare va reduce considerabil mijloacele lui de apărare: în timpul
audierilor părţii vătămate şi a martorilor, inculpatul nu poate da explicaţii complete referitoare la acuzarea
adusă, ci doar la unele părţi ale ei sau circumstanţe, iar explicaţii complete va putea da doar după
examinarea tuturor probelor care-l demască. În acest fel, apărarea inculpatului este pusă într-o situaţie
nefavorabilă şi instanţa nu va avea posibilitatea, la începutul anchetei judecătoreşti, să-şi facă o imagine
clară despre esenţa argumentelor aduse de inculpat pentru dezminţirea acuzării, ca apoi, pe parcursul
cercetării să le verifice certitudinea şi concludenţa.
În cauzele cu pluralitate de acuzări, unde sînt cîţiva inculpaţi şi ei au atitudini diferite faţă de
acuzarea adusă, considerăm cel mai indicat a începe interogarea inculpaţilor care şi-au recunoscut în
întregime sau parţial vina, iar după aceea – a celor care-şi tăgăduiesc vina. Tipul şi caracterul infracţiunii
de asemenea poate influenţa stabilirea ordinii de cercetare a probelor. Pot fi relevate cîteva componenţe de
infracţiune, în care cei interogaţi îşi schimbă depoziţiile deosebit de des. Aici se referă extorcările,
infracţiunile săvîrşite în condiţii neevidente, infracţiunile sexuale.
Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atît de numărul coinculpaţilor, cît şi de
complexitatea faptelor incriminate.
În cauzele cu multe episoade sînt posibile cîteva variante de cercetare a probelor: 1) sînt cercetate probele
pentru fiecare episod; 2) inculpaţii şi martorii sînt interogaţi privitor la fiecare episod în parte, iar restul
mijloacelor de probă sînt examinate fără a fi împărţite pe episoade; 3) asupra unor episoade sînt
interogaţi numai inculpaţii, iar celelalte mijloace de probă se concretizează în raport cu fiecare inculpat.

Articolul 367. Audierea inculpatului

Printre activităţile îndeplinite la etapa cercetării judiciare un loc aparte îl ocupă audierea.
1. De la început trebuie menţionat faptul că procedura de obţinere a declaraţiilor
îmnănunchează un complex de reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Problemele
referitoare la tactica obţinerii declaraţiilor sînt studiate de criminalistică, însă cu
preponderenţă pentru urmărirea penală. Anumite procedee pot fi utilizate şi de către
acuzatorul de stat fără schimbări, unele doar efectuînd corectivele respective, iar altele,
în general, nu corespund condiţiilor în care are loc cercetarea judecătorească. Dacă la
etapa urmăririi penale cercul de participanţi la audiere se limitează la anchetator
(eventual, şi apărător) şi la persoana audiată, în şedinţa de judecată acesteia din urmă, pe
lîngă procuror, îi mai pun întrebări judecătorii, apărătorii, părţile vătămate, părţile civile
şi civilmente responsabile, reprezentanţii lor, alţi coinculpaţi. Pe parcursul cercetării
judecătoreşti, inculpatul şi-a creat imagine despre caracterul eventualelor întrebări şi este
mai pregătită, deja a studiat materialele dosarului, a analizat probele, ceea ce de
asemenea se reflectă asupra răspunsurilor sale din timpul audierii în instanţă. Factorii
amintiţi nu numai că determină specificul audierii judiciare, dar influenţează şi tactica
desfăşurării. Într-un mod aparte s-a menţionat atitudinea inculpatului faţă de acuzarea
adusă, prezenţa sau lipsa situaţiilor controversate şi activismul apărării.
2. De remarcat că, în pofida publicităţii şedinţei de judecată, stabilirea contactului
psihologic cu persoana audiată este o condiţie necesară pentru desfăşurarea reuşită a
audierii. În aceste scopuri este important ca acuzatorul să recurgă la următoarele
procedee tactice: a) manifestarea interesului faţă de persoana audiată şi demonstrarea
respectului faţă de poziţia ei; b) acceptarea unei atitudini politicoase, corecte; c)
formularea întrebărilor într-o formă accesibilă; c) demonstrarea imparţialităţii; d)
respectarea drepturilor participanţilor la proces; e) stabilirea unor relaţii normale cu
instanţa şi apărătorii; f) capacitatea de a asculta persoana audiată, fără a o întrerupe sau a
o brusca; g) preîntîmpinarea unor eventuale situaţii de disconfort pentru dînsa.
3. Audierea judiciară include etapele introductivă, de expunere liberă şi de întrebări-
răspunsuri.
318
 Etapa introductivă începe cu constatarea datelor despre persoana interogată. Dacă urmează audierea
părţii vătămate sau a martorului, ei sînt preîntîmpinaţi despre eventuala răspundere penală pentru
eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru darea declaraţiilor intenţionat false. Etapa expunerii libere este
prevăzută de art.art.249 şi 253 CCP, prin care persoanei audiate i se propune relatarea celor întîmplate aşa
cum le-a sesizat, comunicînd informaţia în volumul în care el consideră că e necesar. S-a arătat că evitarea
acestei etape face posibil ca un anumit strat din informaţia existentă să nu fie solicitată, ceea ce poate
influenţa asupra scopurilor cercetării judecătoreşti.

În dreptul nostru se interzic întrebările sugestive, adică cele care conţin în sine răspunsul. Este
acceptabilă afirmaţia că, în orice caz, întrebarea trebuie formulată în aşa fel, ca persoana audiată să nu
poată obţine din ea vreo informaţie şi să fie nevoită să apeleze doar la memoria sa. Întrebările sugestive, de
regulă, le propun doar avocaţii neconştiincioşi, folosindu-le ca modalitate de a-i comunica clientului său
date recent apărute. Un preşedinte competent respinge asemenea întrebări, în caz contrar, acuzatorul de stat
este obligat să propună instanţei respingerea întrebării cu consemnarea ei în procesul-verbal. Se întîmplă că
tentaţia de a pune o întrebare sugestivă îl încearcă şi pe procuror, în special atunci cînd bagajul de cuvinte
al persoanei audiate este redus şi ea, de fapt, nu posedă tehnica unei expuneri libere, iar la întrebările puse
răspunde monosilabic, nedesfăşurîndu-şi gîndul. Uneori persoana audiată se jenează să vorbească despre
anumite circumstanţe ale infracţiunii, situaţie în care procurorul trebuie să-i explice necesitatea depunerii
mărturiilor complete şi importanţa fixării lor în procesul-verbal.

4. În instanţa de judecată poate fi efectuată audierea de bază, încrucişată şi în formă de şah.

La audierea de bază celui audiat i se pun întrebări de către instanţă şi de ceilalţi
participanţi la proces. Audierea încrucişată implică formularea întrebărilor privind una şi
aceeaşi circumstanţă, în scopul de a verifica, a preciza sau a completa declaraţia făcută.
5. Pentru acuzatorul de stat deprinderile de a realiza o audiere încrucişată sînt obligatorii,
întrucît face posibilă desprinderea contradicţiilor, precizarea detaliilor, demascarea
inculpatului, în sfîrşit, completarea esenţială a depoziţiilor. Acuzatorul de stat poate
nimeri într-o situaţie complicată, dacă apărătorul, în cazul interogării încrucişate, încalcă
cerinţele eticii judiciare şi încearcă să-i sustragă gîndul persoanei audiate. În asemenea
situaţii, procurorul, ripostînd, trebuie să-i asigure persoanei audiate o atmosferă calmă şi
timp pentru reflectarea asupra răspunsurilor. Apreciem că în condiţiile unui proces
contradictorial forma respectivă îşi va găsi dezvoltarea sa ulterioară.
6. Audierea în formă de şah se caracterizează prin faptul că, în timpul interogării persoanei
date, acuzatorul de stat adresează întrebări şi altor participanţi cu scopul de a-i confirma
sau a-i contesta depoziţiile.
7. Metoda audierii în formă de şah este mult mai necesară procurorului decît apărătorului,
deoarece acesta din urmă nu este tot timpul cointeresat în înlăturarea contradicţiilor.
Acuzatorul de stat poate efectua audieri suplimentare şi repetate. Prin audierea suplimentară se
clarifică aspectele omise pe parcursul audierii de bază, iar audierea repetată se petrece atunci cînd,
cercetîndu-se alte probe, apar dubii în justeţea depoziţiilor obţinute, precum şi în cazul cînd şedinţa se
amînă pentru mai mult timp şi persoanele audiate anterior sînt citate din nou în instanţă.

8. Administrarea probelor în cercetarea judecătorească, de regulă, începe prin interogarea

inculpatului. Pentru acuzatorul de stat interogarea inculpatului este nu numai o
modalitate de obţinere a unor informaţii despre fapta penală, dar şi un mijloc de
demascare judiciară, motiv pentru care procurorul trebuie să-l interogeze privitor la toate
episoadele şi circumstanţele cuprinse de acuzare.
Astfel, scopul interogării inculpatului urmăreşte clarificarea circumstanţelor referitoare la
formularea acuzării şi încadrarea juridică a faptei.
9. Interogarea inculpatului se cere a fi activă, ofensivă, demascatoare, în aşa fel ca iniţiativa
întotdeauna să aparţină acuzatorului.
10. În legătură cu cazurile frecvente de renunţare parţială şi totală la declaraţiile făcute
anterior s-au făcut recomandări privitor la aplicarea unor procedee aparte de interogare a
inculpatului. Autorii insistă asupra comparării declaraţiilor schimbate cu alte probe;
cercetării consecvente a conţinutului noilor declaraţii; comparării declaraţiilor între ele.
319
 Considerăm că, pentru a riposta unor asemenea metode de apărare, acuzatorii trebuie să fie pregătiţi
pentru a-i adresa inculpatului un şir de întrebări bine chibzuite, legate de probele care-i dovedesc
vinovăţia. Acest obiectiv se realizează mai simplu cînd în materialele dosarului există suficiente probe de
acuzare. Situaţia acuzatorilor se complică esenţial, dacă în dosar sînt puţine sau lipsesc probele directe, iar
cele indirecte nu constituie prin ele înseşi un sistem riguros, în măsură să confirme acuzarea. În asemenea
cazuri unica soluţie pentru acuzator este clarificarea argumentelor inculpatului prin care motivează darea
la urmărirea penală a declaraţiilor iniţiale.
11. Cel mai des se invocă scopul terminării cît mai rapide a urmăririi cu transmiterea cauzei
în judecată, aplicarea metodelor ilegale la urmărirea penală. Referirea la aplicarea
constrîngerii în vederea obţinerii mărturirilor face ca instanţa să ia o atitudine critică şi
precaută faţă de aprecierea probelor administrate. Dar o acuzare temeinică se va
confirma după înlăturarea oricăror îndoieli, concomitent fiind dezminţite şi explicaţiile
inculpatului referitoare la cauzele schimbării declaraţiilor.
În acest scop este util următorul algoritm: după ce vor fi cercetate exhaustiv toate probele
administrate, pentru un timp să fie exclusă din totalitatea lor declaraţia inculpatului la urmărirea penală şi
să ne imaginăm cum ar arăta probele, dacă ea n-ar fi existat în general. Cînd toate celelalte probe dovedesc
cu siguranţă vinovăţia inculpatului, procurorul este în drept să susţină acuzarea.
12. În ceea ce priveşte posibilităţile unei verificări nemijlocite de către judecată a declaraţiei
despre aplicarea metodelor ilegale la urmărirea penală, acestea, de fapt, sînt limitate.
Pentru aprecierea veridicităţii unei asemenea declaraţii deseori se folosesc datele
existente în dosar, care permit, într-o măsură sau alta, formarea unei imagini despre
atmosfera interogării în cadrul anchetei preliminare. Se are în vedere, mai întîi de toate,
participarea la interogare a procurorului, a apărătorului, a reprezentantului legal,
reproducerea înregistrării audio sau video ş.a.
13. În ultimii ani şi-a găsit răspîndire practica citării în instanţă şi audierea în calitate de
martor a anchetatorului sau a lucrătorilor operativi din organele de poliţie, pe care îi
acuză inculpatul de încălcări. Depoziţiile acestora sînt luate în consideraţie la darea
sentinţei în scopul dezminţirii afirmaţiilor inculpatului şi al confirmării faptului că
mărturisirea în timpul anchetei este veridică. În literatura juridică nu o dată s-a menţionat
că asemenea interogări nu se întemeiază pe lege şi că răspunsul negativ al persoanelor
sus-numite la întrebarea dacă au exercitat presiuni nelegitime asupra inculpatului nu are
valoare probatorie.
14. Potrivit art.105 CPP, în calitate de martor poate fi audiată orice persoană care poate avea
cunoştinţă de vreo împrejurare ce urmează a fi stabilită în cauză. Anchetatorul sau
lucrătorul operativ nu poate cunoaşte asemenea împrejurări, în caz contrar, el n-ar fi
putut participa la urmărire şi ar fi figurat în proces ca martor. Iar ceea ce au aflat în
timpul interogării nu este o cunoaştere nemijlocită, ci o probă fixată în materialele
dosarului. În afară de aceasta, interogarea persoanelor indicate în calitate de martori în
legătură cu declaraţiile inculpatului despre aplicarea de către dînşii a unor metode de
interogare, interzise de lege sub ameninţarea răspunderii penale, ar însemna încălcarea
principiului conform căruia nimeni nu este obligat să mărturisească împotriva sa.
15. Pînă la urmă, în judecată lipsesc mijloacele sigure de constatare a veridicităţii acuzaţiilor
aduse de inculpat şi a explicaţiilor date de anchetator. Practica demonstrează că pentru o
verificare temeinică şi nu formală a declaraţiei inculpatului privitor la constrîngerea lui
pentru obţinerea mărturisirii este necesar, cel puţin, de a face următoarele: o interogare
detaliată asupra datelor comunicate; audierea persoanelor acuzate de el în săvîrşirea unor
acţiuni nelegitime şi confruntarea cu aceste persoane; clarificarea circumstanţelor care
pot confirma în mod obiectiv sau, dimpotrivă, pot dezminţi declaraţia inculpatului;
cererea datelor din instituţiile medicale unde a fost controlată starea lui sau unde ar fi
putut el să se adreseze; cererea informaţiilor dacă au fost primite de la inculpat plîngeri
analogice în timpul anchetei etc. Deja din această enumerare este evident că pentru
instanţa de judecată, în marea majoritate a cazurilor, o asemenea verificare, de regulă,
este imposibilă. De aceea, dacă cercetarea probelor nu a condus spre o concluzie
univocă, dacă explicaţiile inculpatului n-au fost dezminţite şi se cere o anchetă specială

320
 referitor la veridicitatea mărturisirii lui, procurorul trebuie să solicite amînarea
examinării cauzei în limitele prevăzute de art.art.326-327 CPP.
16. Unul din procedeele frecvent folosite de inculpaţi este invocarea unui alibi, iar pentru
confirmarea faptului că în momentul săvîrşirii infracţiunii se afla în alt loc înaintează
demersuri despre audierea martorilor care pot confirma aceasta.
17. În asemenea situaţii, acuzatorii trebuie să susţină demersul despre citarea martorilor, dar
să insiste ca inculpatul să fie interogat amănunţit despre acţiunile sale şi locul unde s-a
aflat atît pînă la infracţiune, cît şi în timpul şi după săvîrşirea ei. Este foarte important să
fie clarificate din timp toate detaliile aflării inculpatului în timpul infracţiunii în locul
indicat de el.
18. Martorii citaţi deseori confirmă în linii generale declaraţia inculpatului. Divergenţele în
depoziţiile inculpatului şi ale martorilor citaţi, dacă aceştia sînt martori falşi, de cele mai
multe ori se relevă prin detaliile asupra cărora ei n-au avut posibilitate să se pună de
acord.
19. Deoarece interogarea martorului, de regulă, se efectuează pînă la cercetarea altor probe,
principalul obiectiv al întrebărilor puse este de a completa, a preciza şi a verifica
depoziţiile lui, de a clarifica aspectele esenţiale ale acuzării. Aici poate apărea problema
dacă acuzatorii şi alţi participanţi la interogarea inculpatului, în cazul schimbării de către
acesta a mărturiilor făcute anterior sau al renunţării la ele, se pot referi la probe care nu
se conţin în dosar şi n-au fost verificate în cadrul anchetei judecătoreşti.
20. La interogarea inculpatului acuzatorul şi ceilalţi participanţi la proces au dreptul, în caz
de necesitate, să opereze şi să facă demersuri despre citirea procesului-verbal de
cercetare la faţa locului, de percheziţie şi de ridicare a obiectelor, a actelor de revizie,
concluziile expertului, să examineze corpurile delicte, să dea citirii şi să cerceteze
documentele. Aplicînd o asemenea metodică de interogare, concomitent sînt verificate
declaraţiile lui prin probele care confirmă sau dezmint argumentele aduse. Totodată, nu
putem fi de acord că în timpul interogării inculpatului pot fi invocate depoziţiile
martorilor care încă n-au fost audiaţi în instanţă sau concluzia expertului, dacă urmează
efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei. Se ştie că datele de fapt,
obţinute din depoziţiile martorilor, suferă modificări mai mult decît alte probe şi de aceea
o invocare pripită a lor poate crea pentru acuzator anumite dificultăţi. Pe lîngă aceasta,
demascarea inculpatului cu ajutorul unor date neverificate încalcă principiile oralităţii şi
nemijlocirii dezbaterilor judiciare. Prin urmare, dacă la interogarea inculpatului
procurorul simte necesitatea de a apela la datele de fapt, furnizate prin procesele-verbale
ale actelor de urmărire penală, declară demers despre citirea lor integrală sau parţială.
Astfel se creează posibilitatea obţinerii unor explicaţii mai precise despre împrejurările
concrete ale faptei şi clarificarea atitudinii făptuitorului faţă de probele care le confirmă.
Analogic legea prevede verificarea veridicităţii declaraţiilor inculpatului la apariţia
contradicţiilor esenţiale între mărturiile lui din timpul anchetei sau a cercetării penale şi
cele pe care le face în instanţă (art.368 CPP).

Articolul 368. Citirea declaraţiilor inculpatului

Citirea depoziţiilor inculpatului presupune într-un anumit fel limitarea principiului nemijlocirii, acuzatorii
trebuie să recurgă la acest procedeu de cercetare doar în anumite condiţii.
1. În primul rînd, citirea mărturiilor făcute în timpul urmăririi penale se admite numai
după ce inculpatul şi-a expus în întregime depoziţiile sale judecăţii sau cauza se judecă
în lips inculpatului.
În al doilea rînd, nu orice argumente pot fi invocate pentru a citi depoziţiile inculpatului făcute în
cadrul urmăririi penale, ci doar cele principiale, prin care se schimbă însăşi esenţa şi conţinutul mărturiilor.
De cele mai multe ori, această situaţie se creează cînd inculpatul, care şi-a mărturisit vina în timpul
anchetei preliminare, se dezice de această mărturisire în instanţa de judecată şi insistă asupra nevinovăţiei
lui sau cînd în timpul anchetei preliminare a indicat în calitate de complici asupra unor persoane, iar la
judecată – asupra altora.
321
 2. Apreciind mărturiile inculpatului în timpul anchetei şi în judecată, acuzatorii nu le pot
da preferinţă unora în raport cu celelalte, deoarece nici una nu are prioritate.
Veridicitatea se cere apreciată prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.
3. În practica judiciară întîlnim cazuri cînd inculpatul refuză să facă depoziţii. În
asemenea situaţii, acuzatorii au dreptul să facă demers către instanţă privind citirea
mărturiilor date la urmărirea penală (art.250 CPP). Totodată, ţinînd cont că refuzul
inculpatului de a face depoziţii nu-l lipseşte de dreptul de a participa la audierea
martorilor şi la cercetarea altor probe şi că, dacă inculpatul va decide să dea mărturii,
trebuie să-i fie acordat acest drept oricînd.
4. Sînt frecvente cazurile cînd inculpatul se declară vinovat de o faptă mai puţin gravă, cu
scopul de a evita răspunderea pentru o altă infracţiune mai gravă. Uneori inculpatul se
poate autocalomnia, ca să-l îngrădească de răspundere pe organizatorul infracţiunii sau
pe o persoană apropiată lui. De aceea şi declaraţiile inculpatului despre recunoaşterea
vinovăţiei sale se cer verificate şi apreciate critic în coroborare cu alte probe.
5. O atenţie aparte acuzatorul trebuie să acorde explicaţiilor inculpatului la întrebările
puse de alţi participanţi la proces şi, în special, de apărător. La întrebările apărătorului
inculpatul deseori dă răspunsuri puţin deosebite decît la întrebările analogice ale
procurorului. Acuzatorul de stat urmează să stabilească care dintre cele două răspunsuri
ale inculpatului, date la una şi aceeaşi întrebare, este corect. Acest lucru are o
importanţă deosebită pentru realizarea reuşită şi corectă a activităţii de acuzare.

Articolul 369. Audierea celorlalte părţi

Prima variantă se atestează mai rar în practica susţinerii acuzaţiei de stat, deoarece nu este destul de
comodă. Un singur martor poate face depoziţii referitoare la cîteva episoade, şi nu e raţional ca în şedinţa
de judecată mărturiile acestuia să fie dezmembrate. Aceleaşi probleme pot apărea şi în cazul dacă se alege
a doua variantă de cercetare a probelor. Mai des este aplicat cel de-al treilea mod, dar faptul că
interogarea pe episoade dezmembrează depoziţiile inculpatului face ca şi această variantă să nu fie destul
de eficientă. Cea mai raţională şi mai aplicabilă în practica de susţinere a acuzaţiei de stat este
următoarea ordine de examinare a probelor: consecutiv sînt interogaţi inculpaţii privitor la faptele şi
episoadele incriminate, iar restul probelor se cercetează în particular pentru fiecare. Ordinea propusă oferă
posibilitatea, pe de o parte, de a asigura sistematizarea informaţiilor obţinute, iar pe de altă parte – de a nu
întrerupe în timp cercetarea probelor. La stabilirea ordinii de cercetare a probelor în cauze cu multe
episoade, procurorul trebuie să decidă în ce consecutivitate este raţional a le cerceta: în ordine
cronologică, după gradul de pericol social sau după măsura de probare.
Un alt factor esenţial reprezintă ponderea probelor de acuzare şi calitatea desfăşurării urmăririi
penale. Dacă urmărirea a fost efectuată la un nivel scăzut, fapt constatat la etapa studierii materialelor
dosarului penal, este oportun, după interogarea inculpatului, să se propună cercetarea probelor
incontestabile, iar apoi a celor care trebuie să fie verificate deosebit de minuţios, înlăturînd lacunele
constatate.
Asupra ordinii anchetei judecătoreşti pot influenţa şi factori de ordin organizaţional, în special
neprezentarea unor persoane citate la şedinţa de judecată. În asemenea cazuri, audierile alternează în
funcţie de consecutivitatea în care au venit martorii. Cînd există o bază solidă de martori, procurorul
trebuie să decidă încă în etapa studierii materialelor dosarului în ce ordine ei vor fi audiaţi şi să recomande
instanţei citarea lor într-o anumită zi, deoarece aflarea martorilor în judecată timp de cîteva săptămîni sau
chiar luni este absurdă.
În cauzele voluminoase şi complicate, considerăm că procurorul, pe lîngă o expunere orală a ordinii
anchetei judecătoreşti, poate prezenta instanţei şi un plan în scris.
Deoarece asupra chestiunii despre ordinea de cercetare a probelor cel dintîi face propuneri
acuzatorul de stat, ceilalţi subiecţi ai acuzării îşi exprimă părerea în legătură cu ordinea propusă, totodată
rezervîndu-li-se dreptul de a propune completările sau modificările lor.
Articolul 370. Audierea martorilor
Depoziţiile martorilor constituie cea mai răspîndită sursă din care se pot obţine datele de fapt utile
dovedirii acuzării. De aici nu întîmplător în activitatea de cercetare a probelor în ancheta judecătorească
audierea martorilor şi verificarea datelor de fapt care se conţin în depoziţiile lor au cea mai mare pondere.
322
 1. Informaţia deţinută de martor depinde de factori obiectivi şi subiectivi. De aceea
acuzatorul, încă înainte de audiere, trebuie să-şi determine clar care elemente din
formularea acuzării se pot dovedi prin declaraţiile respectivului, astfel concentrîndu-şi
atenţia numai asupra lor. Totodată, pentru ca audierea martorului să fie strict orientată,
iar circumstanţele necesare clarificate într-o ordine logică, considerăm necesar ca în
cauzele cu acuzare simplă să se respecte consecutivitatea expunerii elementelor
formulării acuzării. În legătură cu aceasta, am putea recomanda ca, în timpul audierii
martorilor, să se clarifice datele de fapt: 1) care se referă la împrejurările faptei de
săvîrşirea căreia este acuzat inculpatul; 2) care caracterizează pericolul social al faptei;
3) care confirmă săvîrşirea faptei de inculpat; 4) care au importanţă pentru concluzia
privitor la încadrarea juridică; 5) care indică mărimea daunei cauzate prin infracţiune. În
încheiere pot fi clarificate şi datele de fapt care au importanţă pentru soluţionarea
chestiunii privitoare la pedeapsa penală.
2. Dacă martorul deţine informaţii doar referitor la o parte din ele sau numai la o singură
chestiune, acuzatorii trebuie să conducă audierea anume în acea direcţie.
3. Fiind audiat un martor ocular, prima întrebare clarificată ţine de faptul infracţiunii. Este
deosebit de important a se evita concluzia eronată despre existenţa faptului infracţiunii.
Martorii pot comite diferite greşeli şi în cazul argumentării altor elemente ale formulării,
întemeindu-le doar pe afirmaţii subiective, nefondate pe fapte reale.
4. Dacă în depoziţiile martorului se conţin date de fapt, care confirmă cîteva episoade ale
unei infracţiuni omogene continue (cauze cu acuzare complexă) sau cîteva infracţiuni
independente în cazul cumulului lor real (pluralitate de acuzări), acuzatorii trebuie să
efectueze audierea într-o anumită consecutivitate, cea mai indicată fiind ordinea
cronologică.
5. Cînd martorul se referă numai la una din acuzările incluse în pluralitate, la audierea lui
pot fi respectate recomandările propuse pentru cauzele cu acuzare simplă.
6. Acuzatorii trebuie să ia în consideraţie anumite particularităţi metodice la audierea
martorului care-l demască pe inculpat în săvîrşirea infracţiunii printr-o singură acţiune,
dar care a condus spre urmări diferite (cumul ideal). Acestea sînt cauzele cu acuzare
complexă şi formularea acuzării aici este unică. În cauzele date acuzatorii încă la
început trebuie să afle de la martor tot ce ştie acela despre fapta ilicită, săvîrşită de
inculpat, iar apoi să treacă la precizarea datelor de fapt, care se referă la consecinţele
ilicite.
7. Dacă în cercetarea judecătorească se examinează o pluralitate de acuzări, care s-a format
în urma săvîrşirii unei infracţiuni de către cîţiva inculpaţi, martorii oculari, de regulă,
descriu tabloul infracţiunii care li s-a întipărit în memorie. În timpul audierii unor
asemenea martori, acuzatorii trebuie, pe cît e posibil, să obţină cît mai multe date de fapt
care caracterizează rolul fiecărui inculpat în această infracţiune, pentru a individualiza
formularea acuzării şi încadrarea celor săvîrşite. În acest scop trebuie chibzuită ordinea
întrebărilor pe care le vor pune, aşa încît martorul să-şi poată restabili în memorie, pe
fragmente aparte, toate circumstanţele esenţiale ce confirmă elementele formulării
acuzării. Aici poate fi acceptată forma expunerii narative a tot ceea ce a remarcat el, iar
apoi să fie efectuată audierea în scopul concretizării rolului pe care l-a avut fiecare
coinculpat. Asemenea precizare este raţional să fie începută cu stabilirea caracterului
acţiunilor ilicite, săvîrşite mai întîi de organizator, de instigator, de autor, iar apoi să se
treacă la individualizarea activităţii altor complici. După ce au fost obţinute de la martor
datele de fapt, care individualizează formularea acuzării pentru fiecare dintre ei,
acuzatorii, punînd întrebări martorului, pot clarifica dacă acestuia nu-i sînt cunoscute
alte fapte, legate de confirmarea formulării acuzării aduse inculpatului.
Recomandările expuse în cadrul anchetei judiciare pot fi aplicate, în egală măsură, şi la audierea
părţii vătămate. Totodată, ele pot fi utilizate şi de partea vătămată sau reprezentantul ei în audierea
martorilor.

323
Articolul 371. Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale,
precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor,
în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse
în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută
de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se
da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor
art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în
cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici
înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale,
precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor,
în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse
în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută
de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se
da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor
art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în
cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici
înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale,
precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor,
în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse
în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută
de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se
da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor
art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în
cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici
înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale,
precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor,
în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse
în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută
de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se
da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor
art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în
cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici
înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.

324
 Articolul 372. Examinarea corpurilor delicte
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării
judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi
prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele
cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor
circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la
locul aflării lor.
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării
judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi
prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele
cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor
circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la
locul aflării lor.
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării
judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi
prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele
cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor
circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la
locul aflării lor.

Articolul 373. Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale

Participarea subiecţilor acuzării la examinarea corpurilor delicte şi la cercetarea documentelor scrise, în
cadrul anchetei judecătoreşti, are, de asemenea, o importanţă majoră. În acest sens trebuie respectate
cerinţele art. 384 CPP privitor la fondarea sentinţei doar pe probele examinate în şedinţa de judecată.
Examinarea constă nu într-o simplă referinţă la fila respectivă din dosar, ci în cercetarea probelor
materiale şi scrise, în punerea întrebărilor de către acuzatori şi de alţi participanţi la proces, în scopul
elucidării semnificaţiei lor pentru acuzare şi a obţinerii unor explicaţii asupra lor din partea inculpatului, a
martorilor etc.
1. Actele prezentate în şedinţa de judecată, printr-o hotărîre a instanţei, trebuie anexate la
dosar. Uneori documentele care urmează a fi citite sînt deosebit de voluminoase. În
asemenea situaţii, acuzatorii pot face demers despre citirea doar aunor anumite
segmente. Corpurile delicte, administrate în şedinţă urmează a fi minuţios examinate de
instanţă şi demonstrate acuzatorilor şi celorlalţi participanţi în proces. În caz de
necesitate, în orice moment al cercetării, acuzatorii pot solicita examinarea
suplimentară a corpurilor delicte (art.258 CPP).
2. Propunerea pentru cercetare a probelor materiale şi scrise depinde de particularităţile
cauzei concrete.
În cauzele cu acuzare simplă, cea mai acceptabilă ar fi cercetarea lor în timpul interogării
inculpatului, indiferent de atitudinea lui faţă de acuzare. În cauzele cu acuzare complexă, este mai comod a
coordona cercetarea lor cu verificarea probelor referitoare la un anumit punct al acuzării, iar în cauzele cu
pluralitate de acuzări – cu verificarea formulării fiecărei acuzări în parte. Dacă în privinţa unui corp delict
apare necesitatea efectuării expertizei, atunci cercetarea acestui corp delict în cadrul anchetei judecătoreşti
se face înainte de a pune întrebările expertului.
Raţionamentele expuse pot fi aplicate şi la alegerea momentului pentru citirea probelor scrise. Dar
uneori ele pot fi examinate şi în timpul audierii martorilor, chiar dacă nu există contradicţii între depoziţiile
lor şi probele scrise. Aceasta permite a confirma depoziţiile lor, a le amplifica puterea probantă.

325
 În multe cazuri este oportun a da citire probelor scrise în scopul dezminţirii sau al diminuării
importanţei altei probe, prezentate de apărare. Uneori acest lucru este util a se face pentru înlăturarea
dubiilor judecătorilor faţă de circumstanţele stabilite prin această probă.
3. Acuzatorul de stat, în caz de necesitate, în timpul audierii inculpatului sau al audierii
martorilor poate cita singur extrase din documente, fără a fi detaşate în mod artificial de
context sau admisă denaturarea sensului general al documentului. E necesară o atenţie
maximă faţă de cele citite de apărător sau inculpat, pentru a nu fi comise denaturări de
sens. În cazul observării unor asemenea abateri, acuzatorii vor reacţiona prompt.
4. Dacă în timpul citirii ei vor omite, din anumite cauze, unele cuvinte sau chiar rînduri,
care schimbă esenţial forţa probantă a documentului, acuzatorii, şi în primul rînd
procurorul, în demersul lor către instanţă, trebuie să atragă atenţia asupra acestui fapt şi
să solicite citirea din nou a întregului text cu extrasul denaturat.
Circumstanţe esenţiale pentru argumentarea acuzării se pot conţine şi în actele procesuale ale
urmăririi penale, cum ar fi procesele-verbale despre reţinere, percheziţie, ridicare de obiecte sau
documente, cercetare la faţa locului, reconstituire a faptei şi prezentare spre recunoaştere. De aceea
acuzatorii trebuie să dea dovadă de iniţiativă ca, în scopul argumentării elementelor respective ale
formulării acuzării, să fie date publicităţii, într-un anumit moment al anchetei judecătoreşti. Aceasta va da
posibilitatea să facă observaţiile sale şi să prezinte instanţei unele opinii cu privire la confirmarea acuzării,
aşa încît să poată fi luate în consideraţie la darea sentinţei.
Articolul 374. Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea expertului în
şedinţa de judecată
Un moment important în cercetarea judecătorească este ordonarea unei noi expertize şi cercetarea
concluziei expertului dată la urmărirea penală.
1. Ordinea procedurală a ordonării şi efectuării expertizei în ancheta judecătorească este
pe larg cercetată în literatura ştiinţifică de specialitate. În legătură cu aceasta,
considerăm oportun a examina doar cîteva aspecte ale activităţii acuzatorilor, în primul
rînd, cînd expertiza a fost deja efectuată în cadrul anchetei preliminare, şi, în al doilea
rînd, cînd apare necesitatea de a o efectua în cadrul anchetei judecătoreşti.
2. În literatura de specialitate, pe lîngă faptul că concluziile expertului sînt apreciate drept
mijloc aparte de probe, în opinia unor cercetători sînt şi o categorie deosebită,
“specială” a probelor. Însă acest punct de vedere nu numai că nu şi-a găsit sprijin în
legislaţia procesual-penală, dar a şi fost contesat de majoritatea teoreticienilor.
3. Pentru ca datele de fapt, cuprinse în concluzia expertului, să fie folosite la probarea
acuzării, procurorul trebuie să le verifice în cadrul cercetării judecătoreşti. Dacă
expertul n-a fost citat în şedinţă, concluzia formulată la urmărirea penală trebuie dată
citirii în şedinţă. Pentru relevarea tuturor datelor în măsură să ajute la stabilirea
adevărului, este important să fie citită nu numai partea rezolutivă, dar şi cea
descriptivă. Aici deseori se conţin cele mai preţioase argumente pentru acuzare. De
exemplu, în cauzele privind omorurile premeditate, privind cauzarea de leziuni
corporale grave, după descrierea datelor constatate despre numărul, caracterul rănilor,
localizarea lor, acuzatorii pot face o concluzie justă despre premeditarea inculpatului în
timpul cauzării lor sau despre faptul că omorul a fost comis cu o cruzime deosebită.
Fără îndoială că aceste circumstanţe au o valoare aparte pentru argumentarea încadrării
juridice a infracţiunii.
4. În cazul cînd concluzia nu este suficient de clară sau de completă, este ordonată o nouă
expertiză, care este încredinţată aceluiaşi sau altui expert .
5. Cînd este evidentă netemeinicia concluziei expertului şi apar îndoieli în corectitudinea
ei, poate fi ordonată o expertiză repetată, care se încredinţează altui expert sau altor
experţi .
6. În ambele cazuri, acuzatorii, expunîndu-şi instanţei de judecată opinia despre
necesitatea efectuării unei expertize suplimentare sau repetate, trebuie să ţină cont că
neelucidarea anumitor circumstanţe le pot complica esenţial poziţia în judecată şi
submina acuzarea nu numai în instanţa de fond, dar şi în instanţele de apel sau de
recurs.
326
 7. Erorile judiciare, corectate în ordine de apel şi de recurs, uneori sînt determinate de
faptul că acuzatorul în instanţa de fond nu a luat o atitudine critică în aprecierea
concluziilor expertului, nu a clarificat metodele de lucru ale expertului, cunoştinţele şi
competenţa lui. Alteori, dimpotrivă, se ignorează concluziile expertului, cînd acestea
contrazic versiunea acuzării.
8. Dacă insatnţa consideră necesară prezenţa expertului în şedinţa de judecată, el participă
în mod obligatoriu la cercetarea tuturor împrejurărilor cauzei care au legătură cu
obiectul expertizei.
9. Sînt cazuri cînd expertul este citat după ce au fost desfăşurate toate audierile. În
asemenea situaţie e necesar să i se creeze condiţii pentru a studia, din procesele-verbale
întocmite, mersul cercetării judecătoreşti, să aprecieze depoziţiile persoanelor audiate.
10. După elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale pentru formularea concluziei,
acuzatorii şi participanţii la proces propun în formă scrisă întrebările faţă de expert.
Preşedintele şedinţei are obligaţia să dea citire întrebărilor tuturor participanţilor la
proces, ceea ce constituie unul din factorii prin care se asigură contradictorialitatea
părţilor în procesul judiciar. După întrebările puse este consultată opinia tuturor
participanţilor la proces. Acuzatorul, el însuşi, trebuie să formuleze corect întrebările, în
conformitate cu sarcinile care-i revin, dar şi să se opună punerii unor întrebări ce nu se
referă la împrejurările cauzei penale sau depăşesc competenţa expertului.
11. Concluzia scrisă a expertului este citită în şedinţa de judecată şi anexată la dosar.
12. Dacă instanţa a respins anumite întrebări ale acuzatorului de stat şi, prin aceasta,
circumstanţele cauzei n-au fost cercetate suficient de complet, procurorul trebuie să
facă referinţă la această circumstanţă în apelul (recursul) său împotriva sentinţei ilegale
şi neîntemeiate.
13. Concluziile expertului sînt doar unul din mijloacele de probă care trebuie apreciate în
mod critic, în coroborare cu celelalte probe. Complexitatea aprecierii lor cere de la
acuzatori capacitatea de a se orienta în cele mai diverse domenii ale vieţii şi ştiinţei.
Articolul 375. Alte acţiuni procesuale la judecarea cauzei
Deşi rar, dar în practica cercetării judiciare a unor cauze apare necesitatea ca instanţa să cerceteze un
anumit loc sau încăpere (de exemplu, locul săvîrşirii infracţiunii, a descoperirii corpului delict ş.a.). În
aceste cazuri, dacă este important pentru proces, acuzatorii trebuie să ceară efectuarea cercetării de către
instanţă a locului infracţiunii prin înaintarea unui demers motivat.
1. Referitor la efectuarea cercetării locului sau încăperii instanţa de judecată trebuie să
emită o încheiere. La locul cercetării, şedinţa de judecată continuă în deplină
componenţă şi acuzatorii trebuie să ia parte activă în ea, atrăgînd atenţia judecăţii asupra
particularităţilor şi detaliilor locului infracţiunii, care au importanţă pentru soluţionarea
unor chestiuni discutabile sau neclare pînă atunci. Este util a se asculta inculpatul, partea
vătămată şi martorii oculari, ceea ce ar da posibilitatea aprecierii justeţei afirmaţiilor lor.
Partea vătămată, demascîndu-l pe inculpat, poate preciza toate condiţiile în care a fost
săvîrţită infracţiunea. De exemplu, în accidentele rutiere, stabilirea locului unde se afla
partea vătămată în momentul lovirii lui de către automobil şi a locului unde se afla
unitatea de transport, a distanţei din acel loc pînă la trotuar sau pasajul de pietoni etc.
Aceste circumstanţe pot influenţa în mod substanţial asupra concluziilor despre viteza
transportului în mişcare etc. Totodată, nu trebuie scăpată din vedere nici posibilitatea
descoperirii a noi probe.

Articolul 376. Terminarea cercetării judecătoreşti

După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei întreabă pe participanţii la proces despre dorinţa
de a completa cercetarea judecătorească.
1. Activitatea acuzatorilor la acest moment poate avea un caracter divers, ea depinzînd
mai întîi de rezultatele cercetării judecătoreşti. La necesitate, în scopul precizării unor
momente ale formulării acuzării, se poate solicita efectuarea unor audieri suplimentare
ale martorilor, a inculpatului, se poate cere citirea altor probe existente în dosar sau pot

327
 face demersuri despre citarea unor noi martori şi anexarea la dosar a unor documente,
fără care este imposibil a face o concluzie justă despre vinovăţia inculpatului.
2. Deosebit de important este ca acuzatorul de stat, folosindu-şi cunoştinţele juridice şi
experienţa practică, să prezinte judecăţii toate probele atît în acuzare, cît şi în apărare.
3. Deseori rămîn nesatisfăcute demersurile participanţilor la proces înaintate în etapa
pregătitoare sau în timpul cercetării judecătoreşti. În scopul soluţionării lor definitive,
la sfîrşitul anchetei judecătoreşti, procurorul este obligat să amintească, într-o formă
corectă, instanţei de judecată despre necesitatea luării unei hotărîri cu privire la
demersurile nesoluţionate.
4. În cazul cînd nu au fost rezolvate demersurile acuzatorilor, ţinînd cont de rezultatele
cercetării judecătoreşti, se va retrage sau, printr-o argumentare motivată, se va insista
asupra satisfacerii lui.
5. Participarea activă a părţilor, în special a acuzatorului de stat, la cercetarea
judecătorească, aprecierea corectă a probelor administrate le va permite să evolueze cu
succes în cadrul dezbaterilor judiciare şi să contribuie la darea unei sentinţe legale şi
temeinice.

Secţiunea a 3-a
Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului

Articolul 377. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare

În vocabularul juridic termenul “dezbateri judiciare” este folosit în două sensuri.
În sens larg, se are în vedere desfăşurarea şedinţei de judecată după regulile publicităţii,
contradictorialităţii şi oralităţii. Codul de procedură penală (1961) a folosit noţiunea în sens larg.
Dezbaterile, în sens restrîns şi tehnic, reprezintă acea parte a şedinţei de judecată care constă din
cuvîntările părţilor pentru a expune punctul lor de vedere în legătură cu situaţia de fapt şi de drept
rezultată din cercetarea judecătorească, precum şi în legătură cu orice altă problemă ridicată în cauză.
1. Aliniatul 2 art. 377 fixează ordinea în care instanţa acordă cuvîntul în cadrul dezbaterilor.
2. Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului cînd apărătorul nu participă în cauza dată
sau dacă inculpatul cere cuvîntul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor
lor o stabileşte instanţa.
4. În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere termen pentru
pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă întrerupere, cu indicarea duratei ei.
Articolul 378. Conţinutul dezbaterilor judiciare
1. Dezbaterea este punctul culminant al procesului: este acţiunea lui cea mai dinamică, mai vie, mai
palpitantă şi mai dramatică, dezlănţuirea tuturor complicaţiilor şi eforturilor înaintea deznodămîntului
– astfel caracterizează Tr.Pop cea de-a treia etapă a şedinţei instanţei de fond.
2. Cu discursul (pledoaria) se încheie activitatea complexă şi responsabilă a părţilor în instanţa de
fond.
Ca gen al elocinţei judiciare, discursul (pledoaria) este adresat instanţei şi tuturor celor care au
participat şi au fost prezenţi în şedinţă, cuprinzînd concluziile oratorului privitor la cauză şi urmărind
scopul de a influenţa asupra formării convingerii judecătorului, ajutîndu-l să pătrundă în circumstanţele
cauzei, să cerceteze sub toate aspectele probele prezentate de părţi, ca pînă la urmă să stabilească adevărul
şi să adopte o hotărîre justă.
3. Pregătirea şi rostirea discursului propriu-zis, pe lîngă cunoaşterea regulilor generale de
construcţie a cuvîntării publice, a regulilor de retorică, a procedeelor oratorice elementare,
sînt precedate de cunoaşterea particularităţilor specifice acestui gen de elocvenţă. Astfel,
sunt scoase în evidenţă următoarele trăsături distinctive:
328
 - caracterul preponderent apreciativ;
- concludenţa strictă cu probele administrate în cercetarea
judecătorească:
- întemeierea de fapt şi de drept;
- caracterul ofensiv (caracteristic pentru discursul acuzatorului), şi
caracterul defensiv (caracteristic pledoariei);
- caracterul educativ.
4. Din punctul de vedere al testării intersubiective, duelul judiciar, fundamentat pe principiile
contradictorialităţii şi nemijlocirii, are 3 obiective: reconstituirea stărilor de fapt ce aparţin
unui timp trecut, utilizînd ca mijloc al acestui obiectiv probaţiunea; calificarea juridică a
stărilor de fapt, operaţiune tehnico-juridică, aparţinînd prezentului istoric, care constă în
identificarea normelor juridice aplicabile cazului, interprobarea şi aplicarea; aplicarea
sancţiunii (pedepsei) şi acordarea despăgubirilor civile în raport cu întinderea prejudiciului
suferit, ce se proiectează în viitor şi reprezintă reparaţiunea dreptului violat, reparaţiunea
socială şi individuală.
5. Referitor la conţinutul şi structura discursului procurorului s-a apreciat că sînt determinate de
scopurile urmărite de acuzatorul de stat, de natura şi actualitatea faptei penale, conţinutul
probelor administrate, personalitatea inculpatului, calitatea apărării, de locul examinării
cauzei, componenţa auditoriului, precum şi de calităţile individuale ale procurorului.
Fiind analizate reflecţiile privitoare la structura discursului acuzatorului, la ponderea şi conţinutul
elementelor lui, s-a ajuns la concluzia că:
- orice discurs începe, în principiu, printr-un preambul, printr-o introducere, numită exordiu,
prin care se urmăreşte să facă cunoscut, într-o formulă sintetică, obiectul procesului, să
fixeze atenţia judecătorului şi să creeze o atmosferă favorabilă acuzării;
- a doua parte cuprinde expunerea circumstanţelor de fapt într-o formă simplă, rapid, clar şi
verosimil, pregătindu-I pe ascultători pentru perceperea şi conştientizarea probelor
administrate;
- analiza şi aprecierea probelor constituie fondul conţinutului discursului, deoarece este
unica sursă de informare despre faptă şi făptuitor. Este de o deosebită importanţă ca,
înainte de a aborda materialul probator, procurorul să aibă bine fixate obiectul şi limitele
probaţiunii, prin degajarea argumentului dominant, în jurul căruia se va concentra
demonstraţia;
- analiza cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat comiterea infracţiunii este următorul element
al discursului. După constatarea obiectivă a fenomenelor şi calităţilor negative, se
formulează propuneri în vederea lichidării lor efective şi concrete;
- argumentarea încadrării juridice a faptei stabilite, în funcţie de rezultatele cercetării
judecătoreşti, se poate reduce doar la o simplă enunţare a normei de drept penal ori la o
expunere detaliată;
- caracteristica personalităţii inculpatului şi aprecierea circumstanţelor agravante şi atenuante
sînt elementele necesare oricărui discurs care-şi aduc aportul la aprecierea obiectivă a
faptei, la determinarea gradului de pericol social, iar în cauzele cu complicitate – la
determinarea rolului şi gradului de vinovăţie a fiecărui coinculpat, ca mai apoi să se
argumenteze propunerea privitor la modalitatea şi mărimea pedepsei;
- consideraţiile privitor la eventuala pedeapsă aplicată inculpatului, acţiunea civilă şi alte
chestiuni pe care instanţa trebuie să le rezolve la darea sentinţei;
- discursul se încheie printr-o concluzie, denumită şi peroraţie, chemată să reţină
argumentele şi cerinţele procurorului.

Articolul 379. Replica

1. Replică este un cuvînt de origine latină, care înseamnă “răspuns, ripostă, obiecţie a unui conlocutor la
cuvintele altuia”. În sens procesual replica semnifică un răspuns-obiecţie a unui participant la dezbaterile

329
judiciare la argumenetele şi сonsideraţiile, expuse în cuvîntări de către alţi participanţi la dezbaterile
judiciare.
2. Dacă discursul acuzatorului şi pledoaria sunt componente obligatorii ale dezbaterilor, atunci
replica apare ca element facultativ. Replica este un drept şi nu o obligaţie. În art.279 CPP se subliniază că
conţinutul replicilor trebuie să fie doar “în legătură cu cele spuse în cuvîntări”. Acuzatorul poate decide
dacă trebuie să recurgă la replică doar după luările de cuvînt ale tuturor participanţilor la dezbateri. Este
greşit dacă pînă la rostirea discursului, participanţii la dezbateri îşi planifică replica, lăsînd pentru
examinare în cadrul ei o parte dintre cele mai importante şi mai convingătoare argumente, care trebuiau
folosite în discurs.
Este posibil ca discursul acuzatorului sau pledoaria apărătorului să nu ofere pretext pentru replică,
condiţii în care argumentele procurorului (apărătorului), lăsate pentru mai tîrziu, rămîn neutilizate, întrucît
ar fi alogică o replică în care nu se ţine cont de expunerea oponentului. În rezultat, discursul (pledoaria )
rămîne incomplet.
3. Este recomandată în general utilizarea cu moderaţie a acestui drept. Se consideră ca o gravă
eroare reluarea în replică a argumentelor dezvoltate în discurs, replica făcînd în acest caz dublă
întrebuinţare cu discursul.
4. Replica participanţilor la dezbateri trebuie să fie, pe cît e posibil, concisă, să fixeze atenţia
asupra chestiunilor care urmează a fi clarificate şi concretizate; fiind o obiecţie, ea trebuie să poarte un
caracter polemic, să confirme poziţia şi să infirme argumentele oponentului.
Folosirea dreptului la replică are loc nu oricînd, ci doar atunci cînd s-au făcut afirmaţii eronate; au
fost denaturate circumstanţele de fapt, s-a dat o încadrare juridică incorectă faptei, s-au interpretat greşit
normele de drept; în mod evident s-a denaturat poziţia acuzării (apărării) sau a fost admis un
comportament grosolan faţă de alţi participanţi la proces ş.a.
5.De regulă, procurorul recurge la replică pentru a-l contrazice pe apărător sau pe inculpat.
Într-adevăr, procurorul de cele mai multe ori ia cuvînt de răspuns pledoariei apărătorului
(inculpatului), însă aceasta nu înseamnă că procurorul nu poate obiecta şi altor participanţi la
dezbaterile judiciare.
6. Dacă procurorul este convins de poziţia acceptată în cauză, dacă a rostit un discurs convingător
şi consistent, nimeni nu-i va putea răsturna argumentele şi, prin urmare, nici nu se impune necesitatea
folosirii dreptului la replică.
7. Spre deosebire de discurs, replica nu are o structură distinctă. Conţinutul şi structura fiindu-i
determinate mai întîi de faptul că, fiind o cuvîntare de răspuns, ea se referă exclusiv la tezele, expuse de
alţi participanţi la dezbaterile judiciare. De aceea într-o introducere succintă trebuie relevate cauzele care l-
au determinat să recurgă la replică, să se indice cărui participant la dezbaterile judiciare şi în legătură cu ce
probleme chestiuni intenţionează să obiecteze. Dacă în replica sa procurorul (apărătorul) trebuie să
obiecteze cîtorva participanţi la dezbaterile judiciare şi în chestiuni diferite, este oportun a grupa materialul
pe persoane sau pe chestiuni separate.
8. Fiind o cuvîntare polemică, în replică este inacceptabil caracterul personal, sînt inadmisibile
nervozitatea, irascibilitatea, lipsa de tact şi mitocănia.
9. Deşi foarte rar, totuşi există cazuri cînd procurorul recurge la replică nu pentru a obiecta, dar
pentru a se alătura punctului de vedere expus de cineva dintre participanţii la dezbaterile judiciare, dacă a
ajuns la concluzia despre necesitatea de a renunţa la tezele formulate în discurs.
10. Deşi replica nu este limitată în timp, ea trebuie să fie pe cît e posibil de succintă şi clară.
11. De regulă, participantul se pregăteşte de replică pe parcursul pledoariilor celorlalţi subiecţi ai
dezbaterilor. Însă dacă pentru pregătirea obiecţiilor este nevoie de timp suplimentar, participantul trebuie
să i-l solicite instanţei.
12. Replica, de obicei, este rostită exprompt. Dar dacă participantul trebuie să obiecteze mai multor
oponenţi şi privitor la mai multe probleme, atunci trebuie întocmit în prealabil un plan al replicii, în care să
fie notat în ce consecutivitate şi la care întrebări trebuie să răspundă fiecăruia din ei.

Articolul 380. Ultimul cuvînt al inculpatului

Ultimul cuvînt al inculpatului reprezintă un moment distinct al judecăţii cînd, preşedintele
completului, înainte de încheierea dezbaterilor, dă inculpatului posibilitatea să-şi exprime liber şi
public opinia în legătură cu fapta reţinută, vinovăţia sa şi întregul fond al cauzei.
330
 1. În timpul cuvîntului său, inculpatului nu i se pot pune întrebări şi nu poate fi întrerupt
pentru alte precizări decît cele pe care le găseşte de cuviinţă să le facă.
2. Dreptul inculpatului la ultimul cuvînt în cadrul şedinţei de judecată trebuie exercitat
personal, nu prin apărătorul său.
3. Dacă din cele exprimate de inculpat rezultă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru
soluţionarea cauzei, instanţa va dispune reluarea cercetării judecătoreşti.
În opinia unor autori, ultimul cuvînt al inculpatului reprezintă, în „raportul de forţe” angajat în
procesul penal, un factor de contrabalansare al dezechilibrului evident existent între inculpat şi
funcţia acuzării.
4. Ultimul cuvînt va fi acordat inculpatului chiar dacă acesta a avut ultima luare de cuvînt în
cadrul dezbaterilor şi chiar dacă după el nu a mai pus concluzii nici o altă parte.

Articolul 381. Concluzii scrise

Părţile sunt în drept să formuleze concluzii scrise în care se rezumă cererile şi demersurile adresate
instanţei şi părerile celui în cauză referitor la modul în care urmează a se soluţiona procesul penal.
1. În special, concluziile pot conţine soluţii la următoarele chestiuni:
1) dacă a fost probată fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul;
2) dacă s-a dovedit săvîrşirea faptei de inculpat;
3) reprezintă faptă săvîrşită de inculpat infracţiune şi de care anume lege penală este
prevăzută ea;
4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;
5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;
6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care
anume, şi alte chestiuni arătate în art. 385 CPP.
2. Instanţa de judecată poate lua în consideraţie concluziile puse de către părţi.
Retrăgîndu-se în camera de deliberare instanţa va lua şi concluziile scrise, de rînd cu materialele
cauzei penale.
4. La procesul-verbal al şedinţei de judecată sunt anexate şi concluziile scrise ale părţilor.
Secţiunea a 4-a
Deliberarea şi adoptarea sentinţei

Articolul 382. Obiectul deliberării

Potrivit prevederilor alin. (1) art. 382 CPP completul de judecată deliberează mai întîi asupra
chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept:
 Chestiunile de fapt se referă la temeinicia învinuirii aduse inculpatului (dacă fapta dedusă
judecăţii există, c a fost săvîrşită de inculpat, dacă acesta îndeplineşte condiţiile răspunderii
penale, forma de vinovăţie etc.);
 Chestiunile de drept se referă la răspunderea penală şi sancţiunea care urmează să fie
aplicată inculpatului.
Dacă s-a stabilit existenţa faptei, instanţa necesită să stabilească dacă este prevăzută de legea
penală, apoi se va stabili încadrarea juridică. Totodată necesită de verificat, dacă nu există o cauză de
înlăturare a caracterului penal al faptei sau răspunderii penale. În caz dacă fapta este pedepsibilă, instanţa
va trebui să stabilească pedeapsa în limitele şi în conformitate cu prevederile legii.
După rezolvarea laturii penale, se dă răspuns chestiunilor de fapt şi de drept privind prejudiciul
cauzat prin infracţiune, existenţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente,
precum şi stabilirea modalităţilor de reparare a prejudiciului.
331
 Completul de judecată deliberează asupra tuturor chestiunilor prevăzute în art. 385 CPP.

Articolul 383. Reluarea cercetării judecătoreşti

Dacă în timpul deliberării instanţa ajunge la concluzia necesităţii lămuririi anumitor împrejurări
pentru justa soluţionare a cauzei, aceasta poate fi realizată prin reluarea cercetării judecătoreşti, deoarece
necesită admiterea unor probe noi. În cazul reluării cercetării judecătoreşti se întocmeşte o încheiere
motivată.
La reluarea cercetării judecătoreşti instanţa poate:
 Să concretizeze, dacă este posibil, circumstanţele necesare în aceeaşi şedinţă;
 Dacă nu este posibil, să facă o întrerupere a şedinţei, pe un termen de pînă la 10 zile, cu
citarea părţilor şi persoanelor interesate.
Procesul se reia din faza cercetării judecătoreşti urmîndu-se procedura obişnuită acestui
stadiu care va continua cu dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt şi o nouă deliberare.

Articolul 384. Sentinţa judecătorească

Sentinţa penală este hotărîrea prin care se încheie judecarea în prima instanţă, prin care aceasta
hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţînd după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea
procesului penal.
Sentinţa penală trebuie să fie recunoscută ca un act al autorităţii judecătoreşti, însă pentru aceasta trebuie
să corespundă anumitor caracteristici:
 Să se pronunţe în numele legii;
 Să fie legală, în sensul ca activitatea procesuală să se desfăşoare potrivit legii de procedură
penală şi aplicată în mod corect legea materială - penală şi civilă la cazul concret judecat;
 Să fie întemeiată şi motivată, în sensul de a cuprinde adevărul despre faptele cauzei, cînd
aplică o sancţiune just individualizată şi cînd motivează corect şi convingător soluţia adoptată.
Sentinţa se întemeiază numai pe acele probe, care au fost prezentate de părţi şi cercetate în
cadrul judecării cauzei.

Articolul 385. Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa

de judecată la adoptarea sentinţei
 Instanţa de judecată la adoptarea sentinţei judecătoreşti în cadrul deliberării este
obligată în consecutivitate să soluţioneze următoarele chestiuni:
- este dovedit dacă a avut loc fapta în săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul. Cu
alte cuvinte, se cercetează chestiunea, dacă este stabilit timpul, locul, modul şi alte circumstanţe
ale săvîrşirii infracţiunii;
- este dovedit oare, că fapta a fost săvîrşită de inculpat. Nu sînt admise îndoieli,
presupuneri în acest caz;
- constituie fapta infracţiune (aceasta trebuie să întrunească elementele constitutive
ale infracţiunii), şi prin care punct, alineat, articol al Codului penal este prevăzut;
- este vinovat inculpatul în săvîrşirea acestei infracţiuni. Necesită deasemenea, de
stabilit forma vinovăţiei (intenţionată sau din imprudenţă). Instanţa trebuie să invoce, dacă
infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie directă sau indirectă, sau din imprudenţa, iar în cazurile
prevăzute de CP, motivul, scopul şi alte semne ale laturii subiective ale infracţiunii;
- trebuie să fie pedepsit inculpatul pentru infracţiunea săvîrşită;
- dacă există circumstanţe atenuante sau/şi agravante (art. art. 76, 77 CP) şi care
anume: efectele circumstanţelor atenuante şi agravante (art. 78 CP); de stabilit şi criteriile de
individualizare a pedepsei (art. 75 CP);
- pedeapsa principală şi, dacă este cazul, pedeapsa complementară aplicată, durata
acesteia (art. art. 62, 63 CP). Necesită de luat în consideraţie şi prevederile articolelor 79-88 CP
referitoare la aplicarea pedepsei;

332
 - dacă existau temeiuri de executare a pedepsei stabilite de către inculpat, ori, dacă
nu există temeiuri de liberare a inculpatului de pedeapsă penală (spre ex. art. art. 90, 93, 94, 96,
97 CP);
- categoria penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa cu închisoare;
- dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă, în cazul cînd există
mai multe părţi civile şi responsabile civilmente;
- care ar fi modul de reparare a pagubei materiale în cazul în care nu a fost
întemeiată acţiunea civilă;
- cum de procedat cu bunurile sechestrate în contul asigurării acţiunii civile ori
eventualei confiscări (art. art. 203-210 CPP);
- cum de procedat cu corpurile delicte cu corpurile delicte (vezi comentariul la art.
art. 158, 159 CPP);
- plata cheltuielilor judiciare (ce cuprind cheltuielile judiciare, de către cine sînt
suportate ele, modul de recuperare etc. vezi coment. la art. art. 227-229 CPP);
- dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată măsura preventivă în privinţa
inculpatului. Despre aplicarea, înlocuirea, revocarea măsurii preventive vezi coment. la art. art.
176, 177, 195 CPP;
- dacă urmează să fie aplicat tratament medical forţat (de alcoolism sau
narcomanie). În acest caz necesită de condus de prevederile art. 103 CP.

 Prevederile alineatelor 2 şi 3 art. 385 CPP se aplică în cazurile, cînd:

- inculpatul se învinuieşte în săvîrşirea mai multor infracţiuni. În acest caz instanţa
soluţionează chestiunile invocate în pct. pct. 1)-13) alin. (1) art. 385 CPP pentru fiecare
infracţiune în parte;
- sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi de săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni. În cazul dat
instanţa este obligată să soluţioneze chestiunile prevăzute în alin. (1) art. 385 CPP:
1. referitor la fiecare inculpat în parte;
2. stabilind rolul şi contribuţia fiecărui inculpat la săvîrşirea infracţiunii.

Articolul 386. Examinarea chestiunii privind starea de

responsabilitate a inculpatului
 Reieşind din dispoziţia alin. 1 art. 386 CPP instanţa de judecată este obligată să
soluţioneze chestiunea stării de responsabilitate, dacă această chestiune
a apărut:
- în timpul urmăririi penale (ex. la demersul avocatului a fost numită expertiza
judiciară psihiatrică);
- în cadrul cercetării judiciare.
 În acest caz instanţa necesită să se conducă de prevederile:
- art. 23 CP iresponsabilitatea;
- art. art. 24, 103 CP despre aceea, că persoanelor, care au săvîrşit o infracţiune în
stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte substanţe (narcotice), deşi nu sînt eliberate
de răspundere penală, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, dacă există
necesitate, poate să li se aplice tratament medical forţat.
 Instanţa adoptă o sentinţă dacă constată că inculpatul:
- se afla în timpul săvîrşirii faptei în stare de iresponsabilitate;
- după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală, care serveşte drept
temei pentru a-l recunoaşte iresponsabil.

Articolul 387. Soluţionarea acţiunii civile

 În cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea săvîrşită, instanţa de judecată,
dacă sa stabilit, că fapta a cauzat o pagubă materială, dacă sînt întrunite principiile răspunderii civile, va
admite în total sau în parte acţiunea civilă. Acţiunea civilă va fi respinsă dacă nu este întemeiată.
 În cazul adoptării unei sentinţe de achitare instanţa:
333
 - dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvîrşită de
inculpat – respinge acţiunea civilă;
- dacă inculpatul a fost achitat din motivul lipsei componenţei de infracţiune sau
există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP – nu
se pronunţă asupra acţiunii civile, astfel asigurînd dreptul de soluţionare a litigiului în
rodine civilă.
 Instanţa penală, admiţînd în principiu acţiunea civilă, poate transmite examinarea ei în
rodine civilă pentru ca instanţa civilă să hotărască cuantumul despăgubirilor cuvenite.
Necesită de atenţionat, că acestea pot fi cazuri excepţionale, doar cînd pentru a stabili
suma exactă a despăgubirilor cuvenite (ex. reieşind din schimbarea esenţială a preţurilor necesităţii numirii
unei expertize în domeniu etc.) ar trebui amînată examinarea cauzei, ce ar influenţa şi asupra termenelor
de examinare. De avut în vedere, că transmiterea stabilirii cuantumului pagubei materiale către instanţa
civilă nu se admite în cazul, cînd aceasta influenţează asupra calificării acţiunilor inculpatului, deoarece în
atare caz stabilirea mărimii pagubei la momentul săvîrşirii infracţiunii este de obligaţiunea instanţei penale.
Dacă acţiunea civilă a fost admisă sau lăsată nerezolvată, măsurile asigurării se menţin.

Articolul 388. Asigurarea acţiunii civile şi a confiscării speciale

În funcţie de soluţia de admitere sau de respingere a acţiunii civile, instanţa se va pronunţa şi asupra
măsurilor asiguratorii, dispunînd menţinerea sau revocarea lor.
 Dacă măsuri de asigurare nu au fost luate anterior sentinţei, în caz de admitere a
acţiunii civile, instanţa de judecată poate dispune atît în cadrul adoptării sentinţei de condamnare, cît şi
înainte ca sentinţa să fi devenit definitivă.
 În cadrul soluţionării cauzei în fond se hotărăşte şi chestiunea cu privire la corpurile
delicte în conformitate cu prevederile art. 162 CPP.
 Dacă la pronunţarea sentinţei necesită de aplicat confiscarea specială, instanţa de
judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea respectivă, dacă asemenea măsuri nu au fost aplicate
anterior.

Articolul 389. Sentinţa de condamnare

 1. Sentinţa de condamnare se va pronunţa dacă instanţa, din evaluarea probelor,
stabileşte cu certitudine vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii.
Sentinţa de condamnare se adoptă numai cu condiţia, că vinovăţia inculpatului:
- este stabilită în cadrul judecării cauzei. Dacă despre vinovăţia inculpatului se
vorbeşte doar în actul de învinuire (rechizitoriu), dar în cadrul cercetării judiciare ea nu este
dovedită, nu poate fi adoptată sentinţa de condamnare;
- este stabilită prin cumulul de probe, prezentate de părţi şi cercetate fiecare în parte
în cadrul judecării cauzei. Dacă chiar inculpatul recunoaşte vina, dar toate probele cercetate
aceasta nu o confirmă, nu este posibilă adoptarea sentinţei de condamnare.
 Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri. Conform principiului
prezumţiei nevinovăţiei, toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate, se interpretează în
favoarea inculpatului (vezi coment. la art. 8 CPP).
 Sentinţele de condamnare pot fi adoptate:
1. cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată de
condamnat. Necesită de invocat în sentinţă categoria şi mărimea pedepsei ( art. 62-63
CP), tipul penitenciarului în care condamnatul urmează să execute pedeapsa cu
închisoarea, momentul de la care începe calcularea termenului de executare a pedepsei.
2. cu stabilirea pedepsei şi liberarea de executarea ei în condiţiile
legii. Acestea pot fi în cazurile prevăzute în art. 89 alin. (2) lit. lit. a), b), c), e), f), g)
Cod penal:
- condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
- liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen;
- înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă;
- liberării de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
334
 - liberării de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
- amînării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă
de pînă la 8 ani.
Inculpatul se liberează de executarea pedepsei, dacă la momentul adoptării sentinţei a fost
adoptat actul de amnistie, care eliberează condamnatul de pedeapsa stabilită. Despre aplicarea actului de
amnistie se invocă direct în sentinţă;
3. fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în
legătură cu căinţa activă (art. 57 CP) şi suspendarea condiţionată (art.59 CP);
4. cu liberarea de pedeapsă a minorilor în condiţiile prevăzute de art.
93 CP sau al expirării termenului de prescripţie.
La adoptarea sentinţei de condamnare instanţa de judecată este obligată să argumenteze în
fiecare caz în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, inculpatul se liberează de răspunderea penală
sau de pedeapsa penală.

Articolul 390. Sentinţa de achitare

Legea invocă exhaustiv temeiurile în baza cărora se adoptă sentinţa de achitare.
 Achitarea în baza oricărui temei, enumerate în alin. (1) art. 390 CPP, înseamnă, că:
- instanţa stabileşte fie inexistenţa infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, fie
existenţa unei cauze, în care este exclusă răspunderea penală, ceea ce echivalează, în
ambele situaţii, cu nevinovăţia penală a inculpatului.
- persoana trebuie să fie reabilitată. În acest caz persoana are dreptul la despăgubiri
materiale, morale, să fie restabilit în drepturile de muncă, de pensionare, locative şi alte
drepturi în condiţiile legii.

Articolul 391. Sentinţa de încetare a procesului penal

 Sentinţa de încetare a procesului penal se pronunţă în situaţia în care instanţa constată
existenţa unuia din cazurile invocate în alin. (1) art. 391 CPP.
Potrivit art. 332 alin (2) CPP, în cazul în care instanţa a pronunţat încetarea procesului penal, dispunînd,
totodată înlocuirea răspunderii penale, se aplică o sancţiune cu caracter administrativ prevăzute în art. 55
CP:
- amendă în mărime de pînă la 150 unităţi convenţionale;
- închisoare contravenţională de pînă la 90 zile.
 Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să ia măsuri cu privire la
măsurile preventive, deoarece încetarea procesului penal este caz de încetare de drept a măsurilor
preventive (inclusiv a liberării provizorii) conform alin. (5) şi (6) art. 195 CPP.
Dacă inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune în cursul provizoriu pe cauţiune în cursul
urmăririi penale sau a judecăţii, instanţa va dispune şi restituirea sumei depuse drept cauţiune (art. 194 alin.
(1) pct. 3) CPP).
Suplimentar vezi comentariul la art. 332 CPP.

Articolul 392. Întocmirea sentinţei

 Reieşind din prevederile art. 392 CPP se pot deduce următoarele concluzii:
- instanţa de judecată poate purcede la întocmirea sentinţei doar după ce a soluţionat
chestiunile, invocate în art. 385-388 CPP;
- soluţionarea chestiunilor invocate mai sus, are loc conform regulilor prevăzute în
art. 339 CPP (vezi comentariul la acest articol);
- la întocmirea sentinţei necesită de avut în vedere, că ea trebuie întocmită în limba, în
care s-a desfăşurat judecata cauzei;
- sentinţa constă din partea introductivă (art. 393 CPP), partea descriptivă (art. 394
CPP) şi dispozitiv (art. art. 395, 396).
 Aplicînd dispoziţiile alineatelor 2 şi 3 necesită de avut în vedere, că:
- sentinţa trebuie să fie întocmită de judecătorul (sau unul din judecătorii – membri ai
completului de judecată) care a participat la adoptarea ei;
335
 - să fie scrisă de mînă sau compusă cu ajutorul mijloacelor tehnice (computator, etc).
Dar şi în acest caz trebuie să fie întocmit de judecător;
- sentinţa trebuie să fie semnată de toţi judecătorii care au participat la adoptarea ei
(vezi comentariul la art. 339 CPP);
- în cazul în care unul din judecătorii completului de judecată are o opinie separată,
el o expune în scris, motivînd-o, totodată fiind obligat să semneze sentinţa;
- după pronunţarea sentinţei se pregătesc copiile ei, care se înmînează condamnatului
(achitatului) conform prevederilor art. 399 CPP.

Articolul 393. Partea introductivă a sentinţei

 Conţinutul părţii introductive se întocmeşte conform dispoziţiilor art. 393 CPP şi trebuie
să cuprindă toate menţiunile prevăzute, adică toate acele date din care rezultă, în esenţă, dar complet,
ceea ce s-a petrecut în şedinţa de judecată.
Lipsa din partea introductivă a sentinţei a unor menţiuni esenţiale cum sînt cele privind numele
şi prenumele judecătorilor şi al procurorului, participarea apărătorului atunci cînd asistenţa juridică este
obligatorie potrivit legii sau dacă şedinţa de judecată a fost sau nu publică este de natură să atragă casarea
sentinţei, dacă aceste menţiuni nu pot fi constatate în celelalte părţi ale sentinţei.

Articolul 394. Partea descriptivă a sentinţei

 Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă constatările la care a ajuns instanţa de

judecată în urma analizei tuturor circumstanţelor cauzei cu argumentarea temeiniciei lor.
Dispoziţiile art. 394 CPP se referă la conţinutul:
- părţii descriptive a sentinţei de condamnare;
- părţii descriptive a sentinţei de achitare;
- părţii descriptive a sentinţei de încetare a procesului penal.
 În cazul sentinţei de condamnare în expunere trebuie să se descrie fiecare faptă
reţinută de instanţă în sarcina inculpatului; forma şi gradul de vinovăţie; probele care confirmă vinovăţia,
argumentînd motivele admiterii sau respingerii atît a probelor de învinuire, cît şi de apărare; circumstanţele
atenuante şi agravante; încadrarea juridică; starea de recidivă; motivarea pedepsei, precum şi expunerea
altor chestiuni prevăzute în alin. alin. (1) şi (2) art. 394 CPP.
Este necesar de ţinut cont de faptul, că sentinţa de condamnare nu poate fi întemeiată pe
presupuneri sau, în mod exclusiv, numai pe declaraţiile martorilor date în procesul urmăririi penale şi citite
în instanţa de judecată în absenţa lor. De asemenea, necesită de avut în vedere, că sentinţa de condamnare
trebuie să se bazeze pe probe exacte, cînd toate versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au fost
lichidate şi apreciate corespunzător.
Toate îndoielile care nu pot fi înlăturate vor fi interpretate în favoarea inculpatului.
Este posibil ca instanţa să reţină în sarcina inculpatului numai o parte din faptele de a căror
săvîrşire a fost învinuit. În acest caz se va arăta pentru care dintre fapte s-a pronunţat condamnarea şi
pentru care încetarea procesului penal sau achitarea.
Deoarece examinarea judiciară în şedinţă se face numai în privinţa inculpaţilor, sentinţa nu
trebuie să conţină formulări care demonstrează sau pun la îndoială vinovăţia altor persoane pentru
săvîrşirea infracţiunii.
 În cazul sentinţei de achitare partea descriptivă va cuprinde datele invocate în alin. (3)
art. 394 CPP, care integral trebuie să fie elucidate n descrierea şi motivarea achitării. Lipsa măcar a uneia
din aceste descrieri în sentinţă serveşte drept temei pentru casarea ei. Dar aceasta nu exclude posibilitatea
includerii în această parte a sentinţei şi alte date care au incidenţă asupra cazului dat, motivînd hotărîrea
adoptată în baza chestiunilor, prevăzute în art. 385 CPP.
Este absolut interzisă includerea în partea descriptivă a sentinţei de achitare formulărilor, care
pun la îndoială nevinovăţia celui achitat. Aceasta se va considera drept încălcare esenţială a legii
procesual-penale.
 În cazul sentinţei de încetare a procesului penal în mod obligatoriu expunerea va
cuprinde prezentarea cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau a exerciţiului
336
acesteia, care atrage soluţia procesuală respectivă sau de nepedepsire, însoţit de o analiză a probelor din
care se deduce existenţa lui.
În partea descriptivă a sentinţelor de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului penal
vor fi reflectate motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei judecătoreşti referitor la acţiunea civilă
sau la recuperarea pagubei materiale cauzate prin infracţiune.

Articolul 395. Dispozitivul sentinţei de condamnare

Dispozitivul trebuie să cuprindă în componenţele sale soluţia pe care instanţa a dat-o fondului
cauzei.
Dispoziţia art. 395 CPP este consacrată conţinutului dispozitivului sentinţei de condamnare, el
trebuie să cuprindă toate datele, enumerate în alin. (1) art. 395 CPP.
Aplicînd prevederile alin. (2) art. 395 CPP, necesită de avut în vedere că în dispozitivul
sentinţei de condamnare la început trebuie se va indica în baza căror articole inculpatul a fost achitat, apoi
în baza căror articole din lege este condamnat.
În cazul prezenţei circumstanţelor prevăzute în alin. alin. (4) şi (5) art. 395 CPP instanţa de
judecată trebuie să îndeplinească dispoziţiile invocate.
În dispozitivul sentinţei trebuie să se cuprindă întotdeauna menţiunea asupra dreptului de a o
ataca cu apel sau, după caz, cu recurs cu arătarea termenului în care poate fi exercitat.

Articolul 396. Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a

procesului penal
 În caz de achitare sau încetare a procesului penal, în dispozitiv trebuie să se invoce
cauza pe care se întemeiază aceste soluţii.
Cazurile de achitare sînt enumerate în art.396 CPP, iar cele de încetare a procesului penal-în
art.391 CPP.
 Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să dispună asupra măsurii
preventive. În caz de achitare sau încetare a procesului penal măsurile preventive încetează de drept,
instanţa fiind obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.
 În cazul cînd în procesul penal au fost luate măsuri asiguratorii , instanţa de judecată
va dispune revocarea lor.
Cînd instanţa nu s-a pronunţat asupra laturii civile, măsurile asiguratorii se menţin, urmînd să
hotărască asupra lor instanţa civilă.
Lipsa datelor, enumerate în art.396 CPP, poate servi drept temei pentru casarea sentinţei.

Articolul 397. Alte chestiuni care trebuie soluţionate în

dispozitivul sentinţei

 Potrivit dispoziţiei art. 397 CPP, pe lîngă chestiunile enunţate în art. art. 395 şi 396 CPP
în dispozitivul oricărei sentinţe (de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal) trebuie să
se mai cuprindă:
- hotărîrea asupra laturii civile reieşi reieşind din prevederile art. 397 CPP, (vezi
coment. la art. art. 219, 226 CPP).
- hotărîrea cu privire la corpurile delicte, conducîndu-se şi de prevederile art. art.
1158 şi 159 CPP (cu privire la păstrarea corpurilor delicte);
- hotărîrea cu privire la confiscarea specială (în raport cu prevederile art. art. 203-210
CPP);
- hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire;
- hotărîrea cu privire la repartizarea cheltuielilor judiciare (vezi coment. la art. art.
277-229 CPP).
 Aplicînd prevederile art. 397 CPP necesită de atenţionat, că instanţa de judecată este
obligată să explice în partea rezolutivă procedura şi termenul declarării apelului sau, după caz, a recursului.

337
 Articolul 398. Punerea în libertate a inculpatului arestat

 Dispoziţiile art. 398 CPP invocă, că:

- ele urmează să fie aplicate în cazul, cînd inculpatul la momentul adoptării sentinţei
se află în stare de arest;
- obligă eliberarea inculpatului de sub arest imediat, în sala şedinţei de judecată, în
caz:
a) de achitare;
b) de încetare în privinţa lui a procesului penal;
c) eliberarea de pedeapsă;
d) eliberarea de executarea pedepsei;
e) condamnat la o pedeapsă non-privativă de libertate sau condiţionat.

Articolul 399. Înmînarea copiei de pe sentinţă

Necesită de reţinut, că înmînarea copiei de pe sentinţă este obligaţiunea instanţei de judecată.

 Conform alin. 1 art. 399 CP inculpatului arestat i se va înmîna copia de pe sentinţă sau
de pe dispozitivul ei în cel mult 3 zile. Dacă prin sentinţă sînt condamnaţi (achitaţi) cîţiva inculpaţi, copiile
respective li se înmînă la fiecare.
În cazul înmînării copiei de pe dispozitivul sentinţei, pentru asigurarea exercitării dreptului
la apărare şi în căile de atac, instanţa de judecată este obligată să redacteze sentinţa în termenii prevăzuţi de
art. 343 CPP (în cel mult 10 zile de la pronunţare), copia redactată se înmînează imediat după semnarea
acesteia inculpatului (inculpaţilor) arestaţi.
 Celorlalte părţi li se comunică în scris despre semnarea sentinţei (redactate).
 Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, precum şi celui aflat în libertate,
dar care au lipsit la pronunţarea sentinţei li se comunică copii de pe diapozitivul sentinţei, iar după
redactarea ei – instanţa de judecată este obligată să le comunice, inculpaţilor menţionaţi anterior, şi copii
de pe sentinţă.
 Inculpatului, acre nu cunoaşte limba, în care a fost întocmită sentinţa (dispozitivul), i se
înmînează traducerea lor în scris în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care el o cunoaşte.

Articolul 400. Hotărîrile supuse apelului

Art. 400 determină obiectul apelului. În conformitate cu acest articol sunt supuse apelului numai
sentinţele prin care cauza a fost rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă. Fiind o cale de atac
de fapt şi de drept, apelul se foloseşte împotriva hotărârilor pronunţate de o instanţă inferioară. Prin apel
se poate face o reexaminare a cauzei şi a judecăţii anterioare de către instanţa superioară.
1. Apelul poate fi adresat numai instanţei superioare. În apel sunt examinate toate chestiunile de fapt
şi de drept, adică cauza este supusă unui control judecătoresc complex, verificând hotărârile
atacate sub toate aspectele – asupra chestiunilor cu privire la fapte şi a celor cu privire la
respectarea şi aplicarea corectă a legii. Apelul declanşează o nouă judecată a cauzei în fond,
verificându-se hotărârea atacată pe baza probelor examinate de prima instanţă conform
materialelor din dosar şi a oricăror documente noi examinate de instanţa de apel.
2. Instanţa de apel este liberă în vederea aprecierii probelor, faţă de concluziile primei instanţe,
având în vedere dreptul de apreciere a probelor, administrare la cererea părţilor a oricăror probe
noi pe care le consideră necesare.
3. Sentinţele care pot fi atacate cu apel, pot fi grupate în următoarele categorii:
- sunt supuse apelului sentinţele prin care se soluţionează latura penală şi latura civilă a cauzei, sentinţele
de achitare, sentinţele de condamnare, sentinţe de încetare a procesului (art. 389-391).
Este posibil apelul asupra cauzei integral, cât şi apelarea separată a laturii penale, fie a laturii civile a
cauzei.
338
- sunt supuse apelului sentinţele pronunţate la judecarea cauzelor cu aplicarea procedurilor speciale:
procedura în cauzele privind minorii, procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical,
procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante, procedura privind urmărirea penală şi
judecarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite de persoane juridice;
- sunt susceptibile de apelare sentinţele instanţei de revizuire, date în conformitate cu art. 462, alin. 4 şi
art. 464.
5. În alineatul 1 al art. 400 sunt enumerate derogările de la regula generală privind căreia sunt susceptibile
de a fi atacate cu apel toate sentinţele. Sentinţele pronunţate de judecătorii şi judecătoria militară privind
infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate o pedeapsă non-privativă de libertate,
nu se atacă cu apel dat fiind faptul că infracţiunile poartă un grad redus de pericol social, astfel
legislatorul a hotărât de a exclude aceste hotărâri din categoria celora cu triplu grad de jurisdicţie.
Argumentul care a determinat legislatorul exclude din categoria hotărârilor cu triplu grad de
jurisdicţie şi sentinţele Curţi de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie este determinat de înaltul grad de
pregătire şi competenţă a judecătorilor ce funcţionează în cadrul acestor instituţii.
În categoria altor sentinţe pentru care legea nu prevede calea apelului de atac incluse, spre
exemplu, sentinţa de respingere a cererii de revizuire (art. 462, alin. 4, sentinţa adoptată în cazul acordului
de recunoaştere a vinovăţiei art.509, alin. 6), legislatorul a lăsat rezervă în cazul unor eventuale noi norme
de procedură penală.
6. Atacarea cu apel a încheierilor este prevăzută de alineatul 2 al articolului 400 unde se arată că
încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa. În asemenea cazuri este
vorba de încheieri care de regulă preced soluţionarea în fond a cauzei şi sunt considerate a face parte
integrantă din hotărârea care soluţionează fondul. Încheierile, sub aspectul modalităţilor de realizare a
apelului pot fi grupate în câteva categorii: încheieri supuse apelului o dată cu fondul, încheieri atacate
imediat după pronunţare şi încheieri care nu pot fi apelate. În primul grup se includ încheierile
susceptibile de a fi atacate cu apel potrivit art. 400 o dată cu fondul. Încheierile din această categorie se
dau în cursul judecăţii. Din această categorie fac parte încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra
probelor (spre exemplu: respingerea cererii de amânare a şedinţei de judecată pentru prezentarea probelor
suplimentare, art. 327). Încheierile pronunţate asupra cererilor formulate (art. 346), încheierile asupra
măsurilor procesuale (spre exemplu, măsurile care se iau faţă de cei ce tulbură ordinea în timpul şedinţei
de judecată, aducerea silită ş.a.). În al doilea grup de încheieri se includ încheierile care se referă la
cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului, interpretului, traducătorului şi apărătorului.
Titularii au dreptul de a ataca cu apel încheierea imediat după pronunţare, apelul, însă va fi soluţionat
după pronunţarea sentinţei şi examinat împreună cu sentinţa. În al treilea grup se includ unele încheieri
care nu pot fi atacate cu apel. În asemenea situaţii legea expres trebuie să prevadă care este calea de atac
asupra încheierii respective (spre exemplu, art. 185, alin. 4).
7. Indiferent de faptul când au fost pronunţate încheierile, dacă au fost sau nu atacate, în toate cazurile de
apelare a sentinţei instanţa de apel va fi obligată să examineze şi condiţiile de pronunţare a încheierilor,
chiar dacă nu există apel separat asupra încheierilor.
8. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept şi tinde
spre reformarea hotărârii date în primă instanţă în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul şi se face prin
desfăşurarea normală obişnuită a procesului penal (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 26
din 26.12.2000 „Cu privire la practica examinării cauzelor penale în ordine de apel”; în continuare
Hotărârea nr. 26).
9. În baza apelului se face o nouă judecată în fond a cauzei apreciindu-se probele din dosar şi utilizându-
se posibilitatea administrării unor noi probe. Apelul poate fi exercitat împotriva hotărârilor penale
nedefinitive. (Hotărârea nr. 26).

Articolul 401.Persoanele care pot declara apel

1. Dreptul de a declara apel aparţine fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul
judecăţii în primă instanţă. Dreptul fiecărui titular este independent de dreptul la apel a celorlalţi
titulari.
2. Procurorul nu exercită apelul în numele propriu, în scopul realizării drepturilor şi intereselor
personale. Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate
pe această cale. Procurorul declară apel în ce priveşte latura penală sau latura civilă în defavoarea
339
 sau în favoarea părţii, inclusiv şi a inculpatului. Procurorul este obligat să facă apel împotriva
hotărârilor judiciare ilegale sau neîntemeiate (Hotărârea nr. 26). Dreptul procurorului de a declara
apel în favoarea inculpatului rămâne problemă controversată. Poate declara apel procurorul care
nemijlocit a participat la examinarea cauzei în fond sau de procurorul ierarhic superior. Procurorul
ierarhic superior este (vezi legea cu privire la procuratură ce s-a făcut).
3. Inculpatul e în drept de a ataca atât latura penală, cât şi latura civilă sub toate aspectele. Inculpatul
e în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de încetare a procesului şi în ce priveşte temeiurile
achitării sau încetării. Cerinţele inculpatului pot privi doar propria situaţie, el neavând dreptul de a
viza şi situaţia altor persoane. Deci, inculpatul având dreptul de a ataca o sentinţă de achitare, va
putea face doar în ce priveşte partea în care el însuşi a fost achitat, hotărârea neputând fi criticată
pe motivul că instanţa a achitat în mod greşit alt inculpat.
4. Dacă apelul este semnat de persoane, din numele cărora el este declarat sau de apărătorul, care nu
a participat în şedinţa primei instanţe, instanţa de apel urmează să clarifice în şedinţă cine este
autorul apelului nesemnat şi dacă apărătorul a fost împuternicit de a întocmi şi declara apel. În
dependenţă de circumstanţele constatate îl va examina în fond ori îl va considera inadmisibil. În
cazul în care inculpatul a refuzat să declare apel, este de acord cu sentinţa, nu susţine apelul
declarat de apărător, apelul urmează a fi respins ca inadmisibil (Hotărârea nr. 26).
5. Dreptul părţii vătămate de a declara apel este limitat de către prevederile art. 276. În aceste
condiţii partea vătămată poate ataca hotărârea în ce priveşte în mod exclusiv latura penală a
cauzei, sub orice aspect. Partea vătămată poate să ceară condamnarea inculpatului, dacă prima
instanţă l-a achitat sau a dispus încetarea procesului, poate cere majorarea pedepsei, sau
înlăturarea pedepsei condiţionate, poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei. În cazul în
care partea vătămată este recunoscută şi ca parte civilă, aceste două calităţi se cumulează. În cazul
în care, din motive întemeiate, partea vătămată nu poate participa la examinarea cauzei şi printr-o
încheiere a instanţei a fost recunoscută ca parte vătămată altă persoană, acestei persoane îi aparţine
dreptul de a declara apel (Hotărârea nr. 26).
6. Partea civilă şi civilmente responsabilă sunt titulari ai dreptului de apel numai în ce priveşte latura
civilă a cauzei. Partea civilă nu va avea dreptul de a declara apel cu privire la încadrarea juridică a
faptei sau la individualizarea pedepsei etc. Partea civilă şi civilmente responsabilă poate viza şi
aspecte legate de latura penală a cauzei dacă acestea au rezonanţe asupra modului de rezolvare a
laturii civile cum ar fi legătura de cauzalitate dintre infracţiune şi prejudiciul ce se urmăreşte. De
pildă, partea civilă ar putea ataca hotărârea cu privire la achitarea inculpatului pe temeiul
inexistenţei faptei, sau prin necomiterea faptei de către inculpat. Reexaminarea însă va avea loc
numai în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă poate face apel numai referitor la
despăgubirile la care a fost obligată potrivit sentinţei (Hotărârea nr. 26).
7. Faptul că persoana a înaintat acţiunea, dar nu şi-a formulat intenţiile până la pronunţarea sentinţei
nu poate fi ca piedică pentru precizarea pretenţiilor în faţa instanţei de apel. În cazul în care
persoana nu a făcut declaraţii de constituire ca parte civilă şi nu a solicitat despăgubiri în faţa
primei instanţe, ea va pierde dreptul de a o face în faţa instanţei de apel.
8. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul de apel independent de voinţa inculpatului.
Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă pot face apel apărătorul şi reprezentantul legal.
9. Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul declară apel doar în ce priveşte
cheltuielile judiciare cuvenite lor. Acestea sunt cheltuieli de deplasare, de întreţinere, venitul de la
care au fost lipsite în legătură cu participarea în instanţă, retribuirea sau onorariul cuvenit.
10. Categoria altor persoane ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-
un act al instanţei se includ persoanele fizice sau juridice care nu sunt parte la dosar, dar care au
suferit în urma măsurii sau actului instanţei de judecată o lezare a interesului personal, cum ar fi
sechestrarea sau confiscarea bunurilor, organizaţia obştească sau colectivul de muncă, căruia i-a
fost încredinţat sub cauţiune, spre reeducare şi corectare a unui inculpat în lipsa demersului
organizaţiei sau colectivului etc. (Hotărârea nr. 26). Pot fi de asemenea titulari, persoane care fiind
citate în primă instanţă, care au dobândit de la inculpat bunuri ulterior ridicate şi restituite părţii
vătămate.

Articolul 402.Termenul de declarare a apelului

340
 1. Termenul de apel este un termen procesual legal, durata lui fiind stabilită de legea procesual
penală. La calcularea termenului de apel determinant este constatarea momentului de la care
începe să decurgă. Termenul de apel începe să decurgă în momente diferite în raport cu calitatea
procesuală a titularului dreptului de apel.
2. Pentru procuror termenul decurge de la momentul pronunţării sentinţei, iar în cazul redactării ei –
de la data anunţării în scris despre redactare.
3. Pentru celelalte părţi care au fost prezente la pronunţarea hotărârii termenul curge de la
pronunţare. În cazul în care acestea au lipsit, sau redactarea hotărârii a fost amânată - de la data
comunicării în scris despre redactarea sentinţei (Hotărârea nr. 26). Această situaţie este atât pentru
apărător, cât şi pentru inculpatul lăsat în libertate sau celelalte părţi prezente la pronunţarea
sentinţei.
4. Pentru inculpatul care este arestat termenul de apel decurge din momentul înmânării copiei de pe
sentinţa redactată. Pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei, termenul de apel
decurge din momentul primirii comunicării. Pentru martorul expert, interpret, traducător şi
apărător care ataca hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, termenul de apel
începe să curgă îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor
judiciare, dar nu poate depăşi termenul de 15 zile după pronunţarea sentinţei. Această situaţie se
extinde şi asupra intereselor persoanelor ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o
măsură sau printr-un act. Excepţie în cazul de faţă o are cazul de suspendare a procesului prevăzut
de art. 349 a Codului de procedură penală.
5. Codul de procedură penală prevede şi o situaţie când atât procurorul ierarhic superior, cât şi noul
apărător ales după declararea apelului de către inculpat au dreptul de a declara apel suplimentar. În
acest apel se pot invoca noi motive de apel care pot viza orice latură a cauzei penale.
6. Atât procurorul ierarhic superior, cât şi noul apărător nu sunt legaţi de motivele invocate în apelul
de bază. Aceste persoane sunt limitate de termenul de 15 zile după înregistrarea cauzei în instanţă.
7. Înregistrarea are loc în momentul (când) persoanele au dreptul de a renunţa sau a-şi retrage sau
modifica unele din motivele de apel invocate în prima cerere de apel. Obligatoriu despre acest fapt
trebuie anunţate părţile la care se transmit copiile de pe apeluri suplimentare. Instanţa decide cât
timp trebuie acordat părţilor pentru pregătirea către judecarea apelului, în cazul în care li s-a
înmânat copiile apelurilor suplimentare.

Articolul 403.Repunerea în termen a apelului

1. Termenele procedurale nu pot fi întrerupte sau suspendate. Nerespectarea termenului de apel ca

termen procedural duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Apelul introdus după
expirarea termenului este respins. În unele situaţii, subiecţii procesuali nu au posibilitatea de a
declara apel din unele motive care nu depind de voinţa lor. Cu scopul de a ocroti interesele unor
asemenea categorii de subiecţi procesuali, în legea procesual penală este instituţia de repunerii în
termen a apelului. Prin intermediul acestei instituţii cel care nu a declarat apel în termen va putea
declara ulterior când va dovedi că neexercitarea căii de atac s-a datorat unor motive întemeiate. Până
la soluţionare repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii.
2. Condiţiile care sunt prevăzute de art. 403 sunt cumulative: întârzierea de declarare a apelului a fost
declarată din motive întemeiate. Acestea sunt: calamitate naturală, accident, boală etc. Instanţa de
apel are funcţia de a aprecia dacă situaţia invocată de apelant constituie în mod efectiv cu cauze de
împiedicare a declarării apelului (Hotărârea nr. 26). În caz contrar cererea de repunere în termen
este respinsă.
3. Un alt motiv este faptul că apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării
pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Aceste condiţii îl privesc doar pe inculpat şi partea
civilmente responsabilă, deoarece împotriva lor poate fi începută executarea (Hotărârea nr. 26). Prin
începerea executării pedepsei se înţelege prima zi de încarcerare, în cazul pedepsei privative de
libertate, sau după caz sechestrarea bunurilor părţii civilmente responsabile etc.
4. Capacitatea de admitere de repunere în termen a apelului o are instanţa de apel. O dată cu admiterea
repunerii în termen apelul se consideră ca şi cum ar fi introdus în termen şi produce efectul unui
asemenea apel. În cazul respingerii cererii de repunere în termen apelul va fi respins ca atare. La
examinarea cererii de repunere în termen instanţa urmează să se pronunţe cu motivaţia respectivă în
341
 textul deciziei. În caz de repunere în termen această concluzie se va include şi în dispozitivul
deciziei.

Articolul 404. Apelul peste termen

Apelul peste termen este o formă specială a apelului obişnuit şi apare ca o posibilitate pentru
părţile care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţarea sentinţei de a declara apel. Apelul declarat
peste termen nu suspendă executarea sentinţei dacă suspendarea nu este dispusă de instanţa de apel.
1. Prima condiţie ca apelul să fie considerat ca declarat peste termen este cea că participantul la proces
a lipsit atât de la judecată cât şi de la pronunţarea sentinţei de asemenea nefiind informat despre
adoptarea sau redactarea sentinţei. Aceasta înseamnă că partea a lipsit la toate termenele de
judecată, ceea ce înseamnă că partea nu a cunoscut ce s-a judecat, care a fost hotărârea şi când a
început să curgă termenul de apel, adică partea nu a cunoscut că s-a judecat o asemenea cauză. Dacă
pe parcursul procesului partea nu a participat la judecarea cauzei, dar a fost prezentă la pronunţarea
sentinţei, ea va fi privată de dreptul de a solicita recunoaşterea apelului peste termen.
2. Condiţia a doua determină că apelul trebuie să fie declarat nu mai târziu de 15 zile de la data
începerii executării pedepsei sau încasărilor despăgubirilor materiale. Ca şi în cazul repunerii în
termen aceste condiţii îl privesc doar pe inculpat şi partea civilmente responsabilă deoarece
împotriva lor poate fi începută executarea (Hotărârea nr. 26).
3. Admiterea apelului peste termen este prerogativa instanţei de apel care trebuie să se pronunţe cu
motivaţia respectivă în textul deciziei indicând acest fapt în dispozitivul deciziei.

Articolul 405. Declararea apelului

1. Declaraţia în privinţa titularului este determinantă la declanşarea judecăţii în apel. Manifestarea

voinţei de a utiliza apelul se materializează prin declararea apelului. Art. 405 stabileşte care formă
trebuie să o ia cererea de apel.
2. Formalităţile prevăzute de alin. 2 al art. 405 nu sunt determinante în ce priveşte fondul apelului.
Devierea de la aceste formalităţi nu poate servi ca temei de respingere a apelului ca atare.
3. Pentru persoana care nu poate să semneze cererea se atestă de către un judecător de la instanţa cărei
hotărâri se atacă sau poate fi atestată de primarul localităţii unde domiciliază apelantul. Legea nu
stabileşte care ar fi motivele pentru care apelantul nu poate semna. Acestea însă pot fi boala,
infirmitatea, neştiinţa de carte etc.
4. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă. Această prevedere legală asigură
operativitatea judecării apelului, cât şi posibilitatea de a stabili toate apelurile declarate astfel evitând
hotărâri contradictorii. De la regula generală, potrivit căreia apelul se depune la instanţa a cărei
sentinţă se atacă există o excepţie: persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia
locului de detenţie.
5. Cererea de apel se depune la instanţa, a cărei hotărâre se atacă cu un număr de copii conform
numărului participanţilor la proces, cu excepţia persoanei arestate, care poate depune cerere de apel la
administraţia locului de deţinere fără a anexa copii. Lipsa copiilor respective nu este temei de a reţine
trimiterea dosarului la instanţa de apel (Hotărârea nr. 26). În situaţia când apelantul s-a adresat direct
în instanţa de apel, apelul nu va fi considerat nul, deoarece legea nu permite această situaţie ca motiv
de nulitate. Ca motiv de apel în cerere pot fi:
a) de fapt – generate prin aprecierea greşită a probelor ori a faptelor şi circumstanţelor cauzei
sau din insuficienţa probelor administrate, din neconcordanţa acestora cu starea de fapt
constatată de instanţă;
b) de drept – care cuprind orice violare sau aplicare greşită a legii materiale sau procesuale
(Hotărârea nr. 26);
6. Ain. 5 al art. 405 stabileşte că administrarea de noi probe poate avea loc doar la cererea procurorului
sau avocatului care nu au participat la examinarea cauzei în primă instanţă, chiar dacă apelul este o
cale de atac de fapt şi de drept. Excepţia în acest caz o constituie situaţia când existenţa probei nu a
fost cunoscută de către procuror sau avocat care a participat la judecarea cauzei în primă instanţă sau
dacă cererea de administra probe a fost respinsă de către prima instanţă.

342
7. Termenul de 5 zile în care instanţa de fond trebuie să transmită dosarul împreună cu apelul şi cu
copiile acestuia este un termen premtoru, adică legea nu prevede nici un temei ca instanţa de fond să
poată reţine dosarul mai mult de 5 zile.

Articolul 406. Renunţarea la apel

1. Renunţarea la apel este unul din drepturile titularului care poate utiliza calea de atac. Renunţarea
la apel este o manifestare de voinţă în mod expres a părţii care declară că nu va utiliza calea de
atac apelul.
2. Renunţarea la apel poate fi realizată numai cu respectarea unor condiţii. Pot renunţa la apel numai
părţile. Renunţarea va fi valabilă numai după pronunţarea sentinţei deoarece dreptul la apel apare
numai după pronunţarea hotărârii, renunţarea la acest drept nu poate fi efectuată mai înainte ca
acest drept să se nască, adică nu se poate de renunţat la apel cu anticipaţie. Renunţarea la apel se
va putea de realizat până la expirarea termenului de declarare a apelului. Renunţarea după
expirarea termenului nu va mai avea efectul respectiv de renunţare expresă şi va fi o renunţare
tacită, echivalentă cu nedeclararea apelului.
3. Dacă partea a introdus apel în termen, însă ulterior a declarat că renunţă la apel, aceasta nu va fi o
renunţare legală, ci o retragere a apelului. Renunţarea la apel nu poate fi condiţionată. Partea nu
poate renunţa la apel cu condiţia că o altă parte va renunţa şi ea la această cale de atac.
4. Renunţarea la apel nu poartă un caracter definitiv. Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul
termenului de declarare a apelului.
5. Declaraţia de renunţare sau de revenire asupra renunţării poate fi făcută personal de partea care a
declarat apel, sau prin mandat special.
6. Cererea scrisă se depune la instanţa de fond. După expirarea termenului de apel în cazul renunţării
instanţa de fond transmite dosarul instanţei de apel care este în drept de a înceta procedura, adică
chiar dacă există renunţare expresă la apel, dosarul se transmite instanţei de apel.

Articolul 407. Retragerea apelului

1. Retragerea apelului ca şi renunţarea la apel este un refuz de a utiliza calea de atac. Spre deosebire de
renunţarea la apel, retragerea apelului însă presupune existenţa unui apel declarat. Retragerea apelului
poate privi atât latura penală, cât şi latura civilă sau cauza poate fi luată în integru. Retragerea apelului
poate fi şi parţială. Spre deosebire de renunţarea la apel care poate fi revocată retragerea apelului este
irevocabilă, oricare ar fi fost motivul retragerii, chiar dacă partea a comis o eroare de fapt sau de
drept.
2. Retragerea apelului poate avea loc până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazul retragerii
apelului instanţa nu este obligată de a verifica temeinicia cererii de retragere a apelului.
3. Retragerea apelului trebuie să fie făcută de către apelant. Nu poate o altă persoană retrage apelul în
numele celui care l-a declarat. Excepţie de la regula generală este în cazul retragerii apelului declarat
de către procuror. Doar procurorul ierarhic superior este în drept de a retrage apelul declarat de către
procurorul care a participat la examinarea cauzei în fond.
4. Retragerea apelului se poate face în scris sau verbal. Declaraţia scrisă se face sau la instanţa care a
pronunţat sentinţa, sau la instanţa de apel. Declaraţia verbală se face numai în faţa instanţei de apel
(Hotărârea nr. 26). Chiar dacă declaraţia de retragere a apelului a fost depusă la primă instanţă şi
dosarul nu a fost transmis încă instanţei de apel, verificarea acestei declaraţii se face în instanţa de
apel.
5. Oricare dintre titulari poate retrage apelul declarat. Pot să îşi retragă apelul nu numai părţile, ci şi
martorii, experţii, interpreţii, traducătorii şi apărătorii care au înaintat apel în legătură cu cheltuielile
judiciare cuvenite lor.
6. În cazul retragerii apelului instanţa de apel va pronunţa o încheiere prin care va lua act de demersul
privind retragerea apelului. Dacă sunt declarate mai multe apeluri din care unul sau câteva sunt retrase
instanţa de apel urmează să ia act de toate apelurile retrase, altfel se va considera că apelul nu a fost
soluţionat (Hotărârea nr. 26).
343
Articolul 408. Efectul suspensiv al apelului

1. Declararea apelului are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii pronunţate de prima instanţă
suspendare ce va continua pe întreg procesul judecării apelului. Apelul este suspensiv de executare
atât în ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă.
2. Efectul suspensiv al apelului poate fi total atunci când sentinţa este atacată în întregime, parţial, atunci
când apelul vizează ori numai latura penală, ori numai latura civilă.
3. Apelul are efect suspensiv numai în cazul în care a fost declarat în termen. Apelul declarat după
expirarea termenului poate avea efect suspensiv numai după ce a fost recunoscut de instanţa de apel şi
repus în termen. Apelul peste termen nu are efect suspensiv, însă instanţa de apel poate suspenda
executarea sentinţei atacate. Apelul procurorului şi apelul declarat de inculpat, dacă nu vizează
anumite dispoziţii ale sentinţei, are un efect suspensiv total (Hotărârea nr. 26).
4. Dacă prin sentinţă sunt condamnate mai multe persoane pentru infracţiuni diferite, iar unul din
inculpaţi prin acţiunile sale nu este integrat cu alţii şi nu a declarat apel, efectul suspensiv al apelului
nu se referă asupra lui. (Hotărârea nr. 26).
5. De la regula generală, potrivit căreia declaraţia apelului are ca efect suspendarea executării hotărârii
pronunţate, există şi unele derogări. Astfel, potrivit art. 398 dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat
de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei sau a fost condamnat la pedeapsă neprivativă de
libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de
arest propune imediat libertate, chiar în sala de şedinţă de judecată. Aceasta înseamnă că în asemenea
situaţii prezentul va fi pus în libertate, chiar dacă cineva a declarat apel.

Articolul 409.Efectul devolutiv al apelului şi limitele lui

Prin efect devolutiv se promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat judecata şi cu
pronunţarea unei soluţii fără a desfiinţa prealabil hotărârea examinată. Potrivit art. 409 instanţa de apel
judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de
apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Însă, în cadrul acestor limite instanţa
este obligată ca în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de
fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului.
1. Prin declararea apelului nu se provoacă o reluare a judecăţii care s-a încheiat prin pronunţarea
hotărârii, ci prin o verificare multilaterală în fapt şi în drept a sentinţei, verificare care se efectuează în
măsura în care hotărârea a fost atacată, măsura ce constituie conţinutul expresiei „efect devolutiv”.
2. Instanţa de apel este sesizată cu fapta în care a fost învinuită persoana, neputând judeca decât în
limitele sentinţei de care a fost legată având dreptul de a schimba calificarea faptei, de a examina
probe noi, instanţa nu se poate pronunţa asupra altor fapte sau a altor persoane decât şi asupra celor
care au constituit obiectul examinării în primă instanţă. Dar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat
asupra unor fapte sau persoane incluse în rechizitoriu şi susţinute de procuror în cadrul judecăţii,
instanţa de apel va avea dreptul de a se pronunţa asupra lor.
3. Instanţa nu poate modifica calitatea procesuală a persoanei în sensul agravării situaţiei. Efectul
devolutiv al apelului nu este limitat de motivele invocate de apelant. Adică, simpla declarare a
apelului este suficientă pentru ca instanţa de apel să examineze cauza sub toate aspectele în limitele în
care apelantul doreşte. Apelul trebuie să fie admis indiferent de faptul dacă instanţa de apel judecând
cauza a depistat unele erori în hotărârea primei instanţe în urma examinării motivelor expuse în
cererea de apel, sau din oficiu instanţa a ridicat şi alte motive ce lipseau în cerere.
4. Apelul titularilor devoluează cauza în dependenţă de calitatea procesuală a lor.
Apelul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă. În cazul când apelul procurorului
este declarat fără a arăta expres persoana la care se referă acest apel, are efect devolutiv integral, instanţa
de apel punând în discuţie toate faptele şi situaţia tuturor persoanelor. În cazul declarării apelului de către
procuror în defavoare efectul devolutiv este limitat la inculpatul sau inculpaţii la care se referă apelul.
Apelul declarat de procuror are efect devolutiv atât în sensul atenuării situaţiei părţilor, iar în sensul
agravării numai în cazul când el solicită aceasta privitor la partea concretă (Hotărârea nr. 26).

344
5. În apelul declarat de inculpat instanţa de apel casând sentinţa atenuează situaţia prin pronunţarea unei
hotărâri sau trimiţând cauza la o nouă judecare. Instanţa de apel poate confirma justeţea soluţiei
pronunţate de prima instanţă prin respingerea apelului. În baza efectului devolutiv instanţa nu se poate
pronunţa şi asupra situaţiei altor persoane deoarece acestea este obiectul efectului extensiv. În apelul
inculpatului ce vizează numai latura penală instanţa de apel are dreptul de a examina şi alte motive,
inclusiv a scuti inculpatul de repararea prejudiciului material.
6. Efectul devolutiv al apelului părţii vătămate este limitat doar la latura penală şi doar în cazul în care
procesul penal se porneşte la plângerea prealabilă. În cadrul limitelor laturii penale în cazurile
menţionate mai sus instanţa de apel va avea dreptul de a modifica hotărârea în sensul agravării
situaţiei inculpatului, sau a menţine hotărârea dată de prima instanţă. Nu există o practică unică dacă
instanţa de apel va avea dreptul să atenueze situaţia inculpatului, în rezultat a admiterii apelului părţii
vătămate care cere agravarea acesteia.
7. Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă. În cadrul acestor limite instanţa de apel va
examina însă şi latura penală în ce priveşte existenţa faptului infracţiunii elementelor constitutive ale
infracţiunii dacă însăşi fapta dată a produs prejudicii materiale. În ce priveşte decizia instanţei de apel,
aceasta va fi limitată doar la latura civilă, cu condiţia că există doar apelul părţii civile. În cazul când
partea civilă atacă sentinţa de achitare pentru inexistenţa faptului, (sentinţă prin care se respinge
acţiunea civilă), instanţa de apel va avea dreptul să se pronunţe doar asupra laturii civile, situaţia
inculpatului rămânând neschimbată. Instanţa de apel nu va putea să îl condamne pe inculpat ca
rezultat al apelului părţii civile, chiar dacă au fost descoperite unele vicii ale sentinţei primei instanţe
vizând latura penală, care au dus la achitarea nelegală şi neîntemeiată a inculpatului. În acelaşi
moment, instanţa nu va putea reduce volumul despăgubirilor materiale ca rezultat a admiterii apelului
părţii civile, deoarece aceasta va fi o agravare a situaţiei în propriul apel. În situaţia când într-o cauză
penală sunt mai multe părţi civile, efectul devolutiv al apelului se va limita numai la fapta, în urma
căreia s-au cauzat prejudicii materiale părţii care a atacat sentinţa. Apelul părţii civilmente
responsabile devoluează numai latura civilă şi numai în limitele intereselor acestei părţi.
8. Apelul altor subiecţi, cum ar fi martorii sau ceilalţi subiecţi auxiliari care vin pe cheltuielile cuvenite
acestora nu devoluează fondul cauzei, ci doar chestiuni auxiliare.
În cazul în care martorul a înaintat apel împotriva laturii penale, apelul urmează a fi respins ca
inadmisibil, deoarece martorul nu este parte, în legătură cu fondul cauzei el poate ataca numai chestiunea
cheltuielilor judiciare (Hotărârea nr. 26).

Articolul 410.Neagravarea situaţiei în propriul apel

1. Art. 410 stabileşte că instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai gravă pentru
persoana care a declarat apel. Potrivit alin. 2 al art. 410 dispoziţia se aplică şi în cazul în care
apelul a fost declarat în favoarea unei părţi de către procuror. Cu alte cuvinte, în calea de atac
hotărârea poate fi modificată numai în favoarea celui care a exercitat-o.
2. Esenţa şi importanţa acestui principiu constă în faptul de a asigura şi a garanta libertatea folosirii
căii de atac de către părţi fără teama că o dată exercitată calea de atac le poate înrăutăţi situaţia.
3. În sfera de aplicare, acest principiu este supus anumitor reguli. În primul rând, se cere de
menţionat că acest principiu este limitat în folosirea căii proprii de atac. Este imposibilă agravarea
situaţiei părţii numai în cazul când există un singur apel al său sau mai multe apeluri dar între părţi
nu există interese contrarii. De exemplu, apelul declarat de mai mulţi inculpaţi sau de mai multe
părţi civilmente responsabile.
4. Dacă în cauză există un apel al altei părţi opuse, situaţia părţii care a declarat apel poate fi
înrăutăţită ca rezultat al admiterii apelului părţii opuse. De pildă există apelul inculpatului şi apelul
în defavoare al procurorului. În asemenea situaţii o dată cu admiterea apelului procurorului şi
agravarea situaţiei inculpatului nu se va considera că este o încălcare a acestei reguli.
5. Regula neagravării situaţiei se aplică tuturor titularilor dreptului de apel, cu excepţia procurorului.
Aceasta însemnă că odată ce procurorul a atacat hotărârea în defavoarea inculpatului, instanţa de
apel având dreptul de a-i agrava situaţia în orice sens, va putea lua şi o hotărâre care să atenueze

345
 situaţia inculpatului, însă în cazul când apelul procurorului a fost declarat în favoarea unei părţi,
instanţa de apel nu va avea dreptul să agraveze situaţia ei.
6. Instanţa nu va putea recunoaşte starea de recidivă a inculpatului ca urmare a admiterii apelului
acestuia, chiar dacă prima instanţă în mod greşit nu a recunoscut-o. Instanţa nu poate recunoaşte
alte circumstanţe agravante, sau nu poate înlătura alte circumstanţe atenuante ca rezultat al
admiterii apelului inculpatului, chiar dacă prima instanţă a comis o eroare în acest sens.
7. Se va considera agravare a situaţiei dacă se va schimba încadrarea juridică a faptei într-o
infracţiune mai grea în urma apelului declarat de inculpat, chiar dacă durata pedepsei nu se va
majora.
8. Partea civilă atacând hotărârea pe motivul că de prima instanţă a fost respinsă sau nesoluţionată
acţiunea civilă sau au fost acordate despăgubiri civile într-o sumă mai inferioară decât cea la care
s-a pretins nu poate obţine în urma examinării în apel, ca rezultat al admiterii apelului acestuia o
micşorare a despăgubirilor. Va fi o agravare a situaţiei părţii civile înlăturarea solidarităţii
inculpaţilor de la plata despăgubirilor civile.
9. Apelul părţii civilmente responsabile poate viza obligarea greşită la despăgubirile materiale. În
asemenea situaţii va fi o încălcare a principiului neagravării situaţiei şi majorarea despăgubirilor
acordate părţii civile, ca rezultat al admiterii apelului părţii civilmente responsabile.
10. Regula neagravării situaţiei, se aplică şi la alţi subiecţi procesuali, martorul, expertul, interpretul,
traducătorul şi apărătorul care au atacat hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin.
În acest sens se interzice de a reduce cheltuielile ce s-au acordat de prima instanţă acestor subiecţi,
dacă în urma apelului lor instanţa superioară va considera că au fost nejustificat majorate.

Articolul 411. Efectul extensiv al apelului

1. Prin extindere se înţelege fenomenul care are capacitatea de a-şi lărgi sfera de acţiune. Efectul
extensiv dă posibilitatea ca instanţa de apel să examineze şi situaţia altor părţi faţă de care hotărârea a
rămas definitivă prin neatacare. Instanţa are dreptul şi nu este obligată de a examina situaţia altor
părţi.
2. Efectul extensiv este caracteristic numai căilor ordinare de atac şi se aplică în situaţia când există o
solidaritate procesuală, adică există mai mulţi inculpaţi, sau există mai multe părţi vătămate, sau mai
multe părţi civile care au interese comune în proces.
3. Esenţa efectului extensiv este de a asigura drepturile persoanei din acelaşi grup procesual, de a se
bucura de modificarea hotărârii în favoarea sa în caz când el însuşi nu a atacat-o, dar în urma atacării
de către un alt subiect din acelaşi grup procesual s-au depistat erori în ce priveşte toţi subiecţii
procesuali din acelaşi grup. În cazul când nu ar exista efect extensiv, ar putea exista situaţia când un
inculpat atacând hotărârea obţine modificarea ei, iar alt inculpat din aceeaşi cauză neatacând-o rămâne
la situaţia stabilită de instanţa de fond, chiar dacă prima instanţă a comis anumite erori de fapt sau de
drept ce vizau ambii inculpaţi.
4. Efectul extensiv se va realiza cu respectarea anumitor condiţii:
- existenţa unui apel declarat de o persoană care este în drept de a-l înainta;
- părţile care au declarat apel să aibă aceiaşi calitate în proces;
- apelul declarat să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au declarat apel sau părţilor la care
acesta nu se referă (Hotărârea nr. 26).
5. Din prevederile art. 111 reiese că instanţa de apel este obligată să examineze cauza prin extindere şi
cu privire la părţile care nu au declarat apel, sau la care acestea nu se referă, dar instanţa nu este
obligată să ia hotărârea şi în privinţa lor, ci este în drept, adică chiar dacă instanţa va examina situaţia
altor persoane din acelaşi grup procesual, ea nu în toate cazurile va decide şi asupra lor. Pentru a
decide şi asupra altor persoane din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii. Aceste
condiţii sunt determinate de particularităţile cauzei penale examinate. De exemplu: în cazul admiterii
apelului unui inculpat şi reducerii pedepsei instanţa poate reduce şi pedeapsa aplicată inculpatului
condamnat pentru aceeaşi faptă, care nu au utilizat calea de atac, dacă situaţia lor este similară din
punct de vedere a circumstanţelor reale şi datelor personale. Aceeaşi situaţia poate exista şi în cazul în
care instanţa achită un inculpat şi constată că situaţia altor inculpaţi este identică.

346
6. Art. 411 cere ca extinderea efectului apelului să nu agraveze situaţia părţilor care nu au declarat apel,
sau la care acesta nu se referă (vezi comentariul la art. 410).

Articolul 412. Repartizarea cauzelor parvenite cu apel, fixarea termenului de judecată a

apelului şi prezenţa părţilor

Pentru a asigura examinarea apelului sunt necesare anumite măsuri luate atât de instanţa care a
pronunţat hotărârea, cât şi de instanţa de apel. Măsurile necesare pentru pregătirea cauzei spre judecare în
apel se iau de către preşedintele instanţei de apel. Preşedintele formează completul de judecată potrivit
art. 130 inclusiv stabilind dacă nu sunt situaţii de incompatibilitate, iar în termen de 3 zile se repartizează
completului de judecată prin rezoluţie. Termenul de 10 zile în care preşedintele completului de judecată
căruia i-a fost repartizată cauza, fixează termen de judecată este un termen premtoriu.
1. Desfăşurarea şedinţei preliminare este stabilită de preşedintele completului după consultarea cu
ceilalţi judecători. De regula şedinţa preliminară se examinează în cazul în care părţile în apelurile lor
invocă necesitatea examinării probelor noi. În asemenea condiţii la şedinţa preliminară se examinează
lista probelor pe care i le propun toţi.
2. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor, cărora trebuie să li se înmâneze o citaţie (informaţie), iar
adeverinţa cu indicarea datei primirii să se restituie instanţei de apel. Lipsa adeverinţei sau
neînştiinţarea instanţei de către una din părţi privind imposibilitatea de a se prezenta este îndeplinită
pentru stabilirea altui termen de judecată. Părţile pot solicita examinarea în lipsa lor (Hotărârea nr.
26).
3. Prezenţa inculpatului este obligatorie la judecarea apelului. Totuşi există unele derogări de la regula
generală. Excepţia constă în faptul că inculpatul fiind o parte în proces are dreptul să refuze să fie
adus în instanţă pentru judecarea cauzei, iar refuzul trebuie să fie confirmat de către apărătorul lui, iar
în asemenea cazuri judecarea apelului are loc în lipsa inculpatului. Neprezentarea în instanţa de apel a
inculpatului care nu se află în stare de deţinere sau a altor părţi legal citate nu împiedică examinarea
cauzei.
4. Dacă însă instanţa de apel consideră că este necesară prezentarea unei părţi, ea poate lua măsuri
pentru asigurarea prezenţei acesteia. În asemenea situaţii instanţa poate decide aducerea silită a părţii.
(referitor la aducerea silită a se vedea comentariul la art. 199).
5. La judecarea apelului prezenţa procurorului este obligatorie. În caz de neprezentare a procurorului
examinarea se amână cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior. În cazuri
prevăzute de art. 320, procurorul poate fi sancţionat cu o amendă judiciară.
6. De regulă, la examinarea apelului participă şi avocatul, iar în cazul în care interesele justiţiei o cer,
participarea avocatului este obligatorie. Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa
obligatorie a apărătorului depinde de următoarele criterii:
a) complexitatea cazului;
b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căruia este bănuită sau învinuită persoana.
Orice criteriu este independent şi nu sunt luate în cumul (a se vedea Hotărârea Plenului nr. 30 din
9 noiembrie 1998 cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura
de apărare a bănuitului, învinuitului şi inculpatului).

Articolul 413.Procedura examinării apelului

1. Procedura de examinare a apelului are aceeaşi structură ca şi judecata în fond cu unele

particularităţi specifice acestei căi de atac. În instanţa de apel, ca şi în instanţa de fond, procedura
examinării începe cu o anunţare a cauzei care se va judeca şi apelul nominal al părţilor. Această
procedură este exercitată de către preşedintele şedinţei, tot el anunţând numele membrilor completului
de judecată cu scopul de a vedea dacă în complet nu a fost inclus un judecător în stare de
incompatibilitate. În caz dacă se va constata că în complet a fost inclus un asemenea subiect, va
apărea necesitatea formării unui nou complet. Cu acest scop se anunţă numele şi prenumele
procurorului, grefierului, precum şi a interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă. După
anunţare părţile au dreptul de formula cereri de recuzare, preşedintele având sarcina de a verifica acest
fapt. În cazul când se înaintează o cerere de recuzare, cererea se examinează potrivit art. 35.
347
2. Până la trecerea la examinarea propriu-zisă preşedintele este obligat să verifice dacă sunt anumite
cereri sau demersuri, să le examineze şi să se pronunţe asupra acestora.
3. Sunt cunoscute anumite particularităţi specifice apelului în ce priveşte procedura de examinare.
Procedura poate fi doar limitându-se la susţinerea motivelor de apel, în asemenea situaţii, examinarea
va fi fără o cercetare judecătorească, cât şi cu cercetare judecătorească în cazul în care părţile invocă
necesitatea de examinare a probelor noi. În cazul când examinarea apelului se va efectua fără
cercetarea judecătorească, limitându-se doar la dezbateri, consecutivitatea confruntărilor va fi alta
decât în primă instanţă (vezi comentariul la art. 377).
4. După regula generală în toate cazurile primul are cuvânt apelantul, apoi intimatul, apărătorii şi
reprezentanţii lor şi în sfârşit procurorul. Excepţie de la această regulă este în cazul în care există
apelul procurorului. În asemenea cazuri primul are cuvânt procurorul.
5. În cazul în care se va constata că părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, acestea vor
formula o cerere în care vor indica probele solicitate şi mijloacele cu ajutorul cărora acestea pot fi
administrate. Probele solicitate pot fi cele prevăzute de art. 93 (Hotărârea nr. 26). Cererea de a
administra probe noi trebuie să fie însoţită de indicarea probelor solicitate, cât şi a mijloacelor cu
ajutorul cărora pot fi administrate. Proba va fi administrată dacă vor fi respectate toate cerinţele
legale. Din oficiu instanţa nu va avea dreptul să dispună administrarea de probe noi.
6. Părţile sunt obligate de a arăta motivele care au împiedicat prezentarea probelor în primă instanţă.
Motive pot fi atât faptul că partea nu a cunoscut despre existenţa în realitate a probei până la
examinarea cauzei în instanţa de apel, sau prima instanţă nejustificat a respins cererea părţii de a
administra proba respectivă etc. După terminarea cercetării judecătoreşti se acordă cuvântul
apelantului, intimatului, apărătorului şi reprezentantului lui, procurorului. În dezbateri părţile se vor
referi atât la chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se pronunţe prima instanţă
sau cele care au fost stabilite în instanţa de apel, cât şi asupra chestiunilor de drept. În calitate de
chestiuni de fapt se consideră, spre exemplu, existenţa faptului infracţiunii, comiterea infracţiunii de
către inculpat, împrejurările în care a fost comisă infracţiunea, în caz de complicitate - care este
contribuţia fiecărui coparticipant, dacă datele invocate pot fi considerate circumstanţe agravante sau
atenuante etc. Chestiunile de drept sunt acele care se referă atât la dreptul material, cât şi la dreptul
procesual. De exemplu, dacă fapta care s-a dovedit întruneşte elementele unei infracţiuni, dacă
infracţiunea a fost săvârşită intenţionat sau din imprudenţă, dacă nu există vreo împrejurare legală
care exclude răspunderea penală, dacă pedeapsa aplicată se încadrează în limitele legii etc.
7. Respectând regulile de examinare în fond, în apel părţile au dreptul la replică, iar inculpatul la cuvânt.
8. Procesul verbal se întocmeşte potrivit regulilor generale (vezi comentariul la art. 336).

Articolul 414. Judecarea apelului

.
1. La examinarea cauzei în apel instanţa examinează în primul rând dosarul care a fost obiectul de
examinare a primei instanţe. Instanţa nu poate purcede la administrarea probelor noi dacă apelantul
invocă greşita apreciere a probelor examinate în instanţa de fond. Din aceste considerente instanţa va
examina în primul rând probele care au fost examinate în instanţa de fond.
2. Cercetând suplimentar probele administrate de instanţa de fond, instanţa poate să numească o expertiză
suplimentară sau contra-expertiză dacă s-a constatat că raportul expertului nu este suficient de clar sau
complet, sau concluziile nu sunt întemeiate, a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare ş.a. Instanţa
de apel este în drept să reexamineze orice probă care a fost obiectul de examinare în prima instanţă. În
aceste condiţii instanţa din oficiu poate examina proba, inclusiv de a audia martori, etc.
3. Doar când este necesitatea de a examina probe noi, instanţa nu este în drept din oficiu de a administra
probe noi ci doar la solicitarea părţilor. La solicitarea părţii aflate în imposibilitate de a prezenta proba
respectivă instanţa de apel îi va acorda sprijinul prevăzut de lege. Instanţa de apel nu este limitată în
dreptul de a reaudia unii martori, coordona verificarea aceloraşi date sau situaţii de către alţi experţi, sau
specialişti etc. (Hotărârea nr. 26).
4. Instanţa de apel cercetează şi judecă cauzele ce sunt supuse spre examinare în fapt şi verifică hotărârea
atacată pe baza materialelor din dosar, cât şi a altor probe prezentate în instanţa de apel (Hotărârea nr. 26).

348
5. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate de către apelant.
Nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor invocate echivalează cu nerezolvarea fondului
cauzei, iar decizia urmează a fi casată cu rejudecarea din nou a acuzei în apel (Hotărârea nr. 26).

Articolul 415.Decizia instanţei de apel

1. Respingerea apelului are loc în teri cazuri. Respingerea apelului ca tardiv este atunci când a fost
declarat după expirarea termenului prevăzut de art. 402, excepţie fac cazurile când apelul este repus
în termen, sau recunoscut ca apel peste termen (art. 403 – 404). În situaţia recunoaşterii apelului ca
tardiv instanţa nu mai examinează legalitatea şi temeinicia apelului, adică nu poate fi vorba despre o
examinare în fapt şi în drept a hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că nu se verifică fondul cauzei. În
cazul respingerii apelului ca tardiv sentinţa rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.
2. Apelul este inadmisibil în situaţia când legea nu admite o asemenea cale de atac. Spre exemplu
apelul declarat într-o cauză care potrivit legii se judecă în primă şi în ultimă instanţă, sau privind
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă non-privativă de libertate, apelul asupra sentinţelor
pronunţate de curţile de apel sau de Curtea Supremă de Justiţie, apelul declarat separat împotriva
unei încheieri care nu este susceptibilă apelului.
3. Un alt caz de respingere a apelului ca inadmisibil este faptul că persoana care a declarat apelul nu
este titular al dreptului de apel, spre exemplu, apelul făcut de partea civilă asupra laturii penale, sau
a unei persoane care nu s-a constituit ca parte vătămată ş.a. Se va considera de asemenea inadmisibil
apelul inculpatului asupra unei hotărâri de achitare asupra inexistenţei faptului infracţiunii. Va fi
inadmisibil apelul declarat împotriva unei hotărâri pe care aceiaşi parte o atacase anterior printr-un
alt apel care fusese soluţionat în fond.
4. Apelul este nefondat în cazul în care verificând sentinţa atacată sub toate aspectele instanţa de apel a
ajuns la concluzia că hotărârea atacată este legală şi temeinică verificând fondul cauzei. Dacă în
cazul respingerii apelului ca tardiv sau inadmisibil instanţa nu examinează fondul, atunci declararea
apelului ca nefondat trebuie să fie ca rezultat al judecării complete a cauzei. Prin respingerea
apelului ca nefondat soluţia primei instanţe este confirmată integru.
5. Admiterea apelului prevede soluţia pronunţată în cazul când instanţa de apel ca rezultat al
examinării căii de atac constată că sentinţa atacată este contaminată de vreun viciu sub aspect de
fapt sau de drept material sau procesual. Ca rezultat al admiterii apelului are loc desfiinţarea
hotărârii în limitele efectului devolutiv şi extensiv, cât şi a neagravării situaţiei părţii apelate.
Admiţând apelul instanţa casează sentinţa totală sau parţială, rejudecă cauza şi pronunţă o nouă
hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă.
6. Art. 415 în reglementarea actualului cod de procedură penală nu prevede transmiterea cauzei pentru
rejudecare în instanţa de fond. În aceste împrejurări, indiferent care ar fi motivul de admitere a
apelului, instanţa de apel va rejudeca cauza, chiar dacă va apărea necesitatea de a administra noi
probe, fapt ce ar provoca termeni mai îndelungaţi de examinare a cauzei.
7. Motive de admitere pot fi diferite, cel mai esenţial motiv care poate determina necesitatea
administrării de noi probe este nerezolvarea fondului cauzei. Se consideră că fondul cauzei nu a fost
rezolvat atunci când hotărârea primei instanţe nu conţine concluzii dacă există sau nu fapta,
inculpatul este sau nu vinovat de săvârşirea acestei fapte, dacă prima instanţă condamnându-l pe
inculpat pentru una din infracţiunile imputate a omis să se pronunţe asupra alteia şi nu sunt
examinate probele administrate pentru a cunoaşte adevărul cu privire la fondul cauzei (Hotărârea nr.
26). O nerezolvare a fondului cauzei sub aspectul laturii civile există şi în cazurile în care prima
instanţă, stabilind fapta inculpatului, nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile sau a separat nelegal
acţiunea civilă de acţiunea penală lăsând-o nesoluţionată. În aşa caz instanţa de apel nu va putea
adopta o nouă hotărâre din imposibilitatea de a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii
civile, ea va admite în principiu acţiunea, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să
se decidă în ordinea procedurii civile.
Nu reprezintă o nerezolvare a fondului cauzei cazurile de încetare a procesului penal atunci când:
- lipseşte plângerea părţii vătămate, în cazurile în care prezenţa acesteia este obligatorie;
- a avut loc împăcarea părţii vătămate cu inculpatul în cazurile care pot fi pornite numai la
plângerea părţii vătămate;
349
 - a intervenit amnistia sau a expirat termenul de prescripţie, ori a decedat inculpatul;
- legea nouă înlătură pedeapsa penală pentru fapta imputată inculpatului;
- există o hotărâre definitivă în privinţa inculpatului referitoare la aceiaşi învinuire;
- inculpatul la momentul comiterii faptei social periculoase nu a atins vârsta la care potrivit legii
poate fi atras la răspundere penală.
Nu există o nerezolvare a fondului când instanţa nu a stabilit tipurile de închisoare în care urma să
fie executată pedeapsa, sau la data de la care începe executarea pedepsei; nu s-a pronunţat asupra măsurii
preventive; nu s-a examinat aplicabilitatea prevederilor legii privitoare la corpurile delicte, cheltuielile de
judecată, procedura şi termenul folosirii căii respective de atac (Hotărârea nr. 26).
8. Alte motive de casare a sentinţei în instanţa de fond pot fi unele încălcări a legii procesual-penale,
cum ar fi reglementări ce vizează competenţa instanţei după materie sau după calitatea persoanei,
compunerea completului de judecată, publicitatea şedinţei de judecată, obligativitatea participării
procurorului, inculpatului, apărătorului interpretului, traducătorului în şedinţa de judecată
(Hotărârea nr. 26).
9. Poate fi ca motiv de casare şi citarea nelegală a părţii atunci când nu i-a fost trimisă citaţia, nu a
primit-o, când citaţia nu cuprinde toate menţiunile cerute (data, ora, incinta, adresa), când citarea s-a
făcut la altă adresă decât cea indicată, când lipseşte dovada de înmânare a citaţiei, primirea căreia
persoana o contestă etc. În cazul în care persoana legal citată nu a avut posibilitatea să se prezinte şi
nu a anunţat despre aceasta instanţa, având posibilitatea să o facă, ea nu are dreptul să atace
hotărârea invocând acest motiv. Imposibilitatea de a se prezenta trebuie să fie motivată printr-un caz
fortuit sau un caz de forţă majoră de asemenea şi prin imposibilitate de a anunţa despre aceasta
(Hotărârea nr. 26).
10. Decizia instanţei de apel este pusă în executare din momentul adoptării, chiar dacă partea are dreptul
la calea de atac a recursului care nu are efect suspensiv. Din momentul pronunţării în termen de 5
zile dosarul se transmite instanţei de fond pentru executare (vezi comentariul la art. 418).

Articolul 416. Chestiuni complementare

1. Art. 416 prevede dreptul instanţei de a soluţiona unele chestiuni complementare care nu se referă
la fondul cauzei. Reieşind din faptul că instanţa de apel examinează cauza după regulile primei
instanţe ea poate relua cercetarea judecătorească în cazul în care constată că este necesar de a
examina sau reexamina o oarecare probă. Când va stabili că o împrejurare de care ar putea
depinde soluţionarea cauzei nu este suficient lămurită. Chestiunea dată poate fi soluţionată în
cadrul aceleiaşi şedinţe sau a altei şedinţe cu citarea părţilor.
2. Instanţa de apel poate aplica dispoziţiile referitoare la repararea pagubei, examinând dacă prima
instanţă s-a pronunţat asupra prejudiciilor materiale cauzate prin infracţiune şi recunoscute prin
declararea acţiunii civile. În asemenea situaţii instanţa e în drept de a aplica unele măsuri
asiguratorii pentru repararea prejudiciului şi garantarea executării pedepsei amendei, prin
sechestrarea bunurilor mobile sau imobile în conformitate cu art. 203 – 210.
3. Instanţa poate hotărî şi asupra măsurilor preventive. Conducându-se de prevederile art. 329
instanţa va avea dreptul să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate
inculpatului.
4. În categoria chestiunilor complementare asupra cărora poate hotărî instanţa de apel se include şi
chestiunea cu privire la cheltuielile judiciare.
5. Legea lasă în seama instanţei stabilirea cercului de probleme de care depinde soluţionarea
completă a apelului care vor fi soluţionate de către instanţa de apel.

Articolul 417. Conţinutul deciziei instanţei de apel

1. În hotărârea nr. 11 din 24.04.2000 „Cu privire la practica adoptării hotărârilor în cadrul
examinării cauzelor penale de către instanţele judecătoreşti în ordine de apel şi recurs plenul Curţii
supreme de Justiţie a dat explicaţie asupra conţinutului deciziei instanţei de apel şi recurs.
Deciziile instanţei de apel constau din 3 părţi:
- introductivă;
350
 - descriptivă;
- dispozitivă.
2. În partea introductivă se indică timpul şi locul emiterii deciziei, denumirea instanţei de apel sau
recurs, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului,
apărătorului, interpretului, numele şi prenumele apelanţilor, cu indicarea calităţii lor procesuale,
hotărârea atacată, numele şi prenumele, patronimicul, anul naşterii condamnaţilor, achitaţilor sau
persoanelor în privinţa cărora procesul a fost încetat, conform actelor de identitate. În cazul în care
instanţa extinde examinarea apelului prin efectul extensiv şi asupra altor inculpaţi care nu au atacat
hotărârea, se va indica şi numele, prenumele acestora. În cazul neaplicării acestui efect se va arăta că
hotărârea în privinţa acestora nu este atacată şi nu se verifică. În partea introductivă a deciziei se
introduce conţinutul dispozitivului sentinţei atacate sau a încheierii, precum şi menţiunile despre
îndeplinirea procedurii legale de citare a părţilor.
3. Partea descriptivă a deciziei se începe cu expunerea succintă a faptelor de săvârşirea cărora inculpatul
este declarat vinovat sau a învinuirii sub care a fost pus, apoi se va expune fondul apelului, ori
recursul declarat, conţinutul solicitărilor părţilor participante în şedinţa judiciară, argumentelor
suplimentare. În continuare în decizie se expune concluzia generală a instanţei pe marginea apelului şi
temeiurile de fapt şi de drept, motivele adoptării soluţiei respective. În continuare instanţa este
obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Nerespectarea acestor cerinţe
echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei.
4. În cazul în care instanţa de apel, la cererea părţilor, a administrat probe noi, urmează să le descrie în
textul deciziei cu aprecierea lor.
5. În caz de admitere a apelului de dispunere a rejudecării cauzei, decizia instanţei trebuie să cuprindă
analiza probelor pe acre s-a bazat instanţa pronunţând hotărârea, să indice din ce motive ele sunt
considerate insuficiente pentru confirmarea concluziilor instanţelor judecătoreşti, care cerinţe ale legii
au fost încălcate de către instanţa de judecată, precum şi măsurile care urmează să le întreprindă la o
nouă judecare. În caz de casare a sentinţei de condamnare cu pronunţarea hotărârii noi de achitare a
condamnatului sau în caz de casare a sentinţei de achitare cu condamnarea celui achitat, decizia în
partea descriptivă trebuie să corespundă tuturor prevederilor articolului (285 Cod vechi, vezi codul
nou) în caz de casare.
6. În cazurile în care instanţele de apel sau de recurs vor constata că hotărârile supuse verificării conţin
concluzii ori expresii ce contravin legii, însă nu influenţează asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii
(aplicarea neîntemeiată a confiscării averii, necesitatea excluderii unor indici ale infracţiunii, a unor
circumstanţe recunoscute ca agravante ori formulări, expresii neadecvate), în partea descriptivă se va
argumenta excluderea lor din textul hotărârii atacate. În cazurile respective despre aceasta se va
menţiona şi în dispozitiv.
7. Judecând apelul şi constatând că acesta este parţial întemeiat referitor la aprecierea şi încadrarea
juridică a faptei, la măsura de pedeapsă şi dozarea ei, sau la latura civilă, instanţa va motiva partea în
care se argumentează o asemenea concluzie. La întocmirea deciziilor instanţele de apel în mod
obligatoriu se vor referi la normele Codului penal şi Codului de procedură penală indicând concret
care prevederi ale legii au fost încălcate şi în ce constă această încălcare.
8. Dispozitivul deciziilor instanţelor de apel şi apelul trebuie să corespundă concluziilor făcute de
instanţă în partea descriptivă. Considerând hotărârea legală şi întemeiată, instanţa dispune în
dispozitivul deciziei respingerea apelului ori indicând motivul, indicând totodată hotărârea instanţei
care a adoptat această hotărâre. Dacă se constată că hotărârea atacată este nelegitimă, dispozitivul va
cuprinde indicaţii despre admiterea apelului, părţile care l-au declarat la fel cu referirea concret la
temeiurile respective. În cazul pronunţării unei hotărâri privind ordinea stabilită pentru prima instanţă,
dispozitivul urmează a fi elaborat ţinându-se cont de articolele 393 – 397.
9. Dacă instanţa a judecat apelurile declarate de mai multe părţi, în dispozitiv trebuie să se expună
concluzia concretă asupra fiecăruia. Omiterea expunerii concluziei respective se consideră
nerezolvarea fondului cauzei.
10. În dispozitivul deciziei instanţei de apel trebuie să se indice faptul că este executorie, dar părţile au
dreptul de a o ataca pe calea recursului în termenul prevăzut de lege pentru recurs.
11. Timpul aflării inculpatului în stare de arest se include în termenul pedepsei. Din termenul de arest se
calculează potrivit art. 233 (vezi comentariul).

351
12. Constatând în procesul de judecată a apelului fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o
dată cu adoptarea deciziei instanţa emite o încheiere interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la
cunoştinţa organelor respective persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului. Legea nu
prevede o formă specială pentru decizia interlocutorie. În ea trebuie să fie indicată denumirea instanţei
judecătoreşti, componenţa de judecată şi alţi participanţi la proces, data adoptării deciziei şi în
legătură cu care cauză penală ea este adoptată. În partea descriptivă a deciziei interlocutorii trebuie să
fie expuse faptele, constatate de instanţa judecătorească, pe care ea consideră necesar să le aducă la
cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.
13. În dispozitivul unei asemenea decizii se expune succint hotărârea în fond a instanţei judecătoreşti şi
cui este ea adresată. Decizia interlocutorie se adoptă în camera de deliberare şi se semnează de
completul de judecată. În decizia interlocutorie nu se indică despre aceea că ea este supusă căii de
atac, dar în cadrul examinării cauzei penale în instanţa de recurs dacă se va constata netemeinicia
adoptării deciziei interlocutorii, ea poate fi anulată.

Articolul 418.Adoptarea deciziei de către instanţa de apel

1. După regula generală deliberarea şi pronunţarea deciziei se face după încheierea dezbaterilor. În
situaţia când apar anumite motive la aprecierea instanţei de apel, deliberarea şi pronunţarea pot fi
amânate cu cel mult 10 zile.
2. Deliberarea are loc după regula generală pentru prima instanţă, respectându-se secretul deliberării.
Instanţa hotărăşte asupra procesului în camera de consiliu unde sunt prezenţi numai membrii
comitetului de judecată în faţa căruia a avut loc examinarea apelului. Judecătorii deliberează sub
conducerea preşedintelui şedinţei. Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi. Preşedintele şedinţei
sau unul din judecători poate avea o opinie separată pe care o va expune în conformitate cu
articolul 339. Rezultatul deliberării se consemnează în dispozitivul sentinţei şi se semnează de
către toţi membrii completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de către
preşedintele şedinţei asistat de grefier.
3. Decizia se redactează în termen de cel mult 10 zile, redactarea deciziei are loc în situaţia în care
completul de judecată ia o asemenea hotărâre, redactarea nefiind obligatorie. În cazul în care
decizia nu este redactată în termen de 3 zile se înmânează inculpatului arestat. În cazul în care
instanţa de apel consideră necesitatea redactării deciziei în termen de 3 zile se înmânează copia de
pe dispozitivul deciziei. După semnarea deciziei imediat inculpatului i se înmânează copia
deciziei, iar părţilor li se comunică în scris despre aceasta. De asemenea inculpatului care nu
cunoaşte limba i se înmânează traducerea deciziei. După redactarea deciziei instanţa remite în
termen de 5 zile dosarul instanţei de fond pentru executare.

Articolul 419. Procedura de rejudecare

Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară potrivit regulilor generale pentru
examinarea cauzelor în primă instanţă.

Rejudecarea cauzei se va efectua cu respectarea principiului publicităţii şedinţei de judecată,

respectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecată, soluţionarea
chestiunilor privind incompatibilitatea ş.a.

Secţiunea a 2-a
Recursul ordinar
§ 1. Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel

Articolul 420. Hotărîrile supuse recursului

352
  Recursul este o cale ordinară de atac care poate fi folosită împotriva hotărîrilor
pronunţate asupra fondului cauzei de către instanţele inferioare. Este o cale ordinară pentru că aparţine
desfăşurării obişnuite a procesului penal.
Recursul este o cale de atac preponderent de anulare parţial devolutivă destinată a repara,
în principal, erorile de drept comise în instanţele de fond, în hotărîrile date. El este o cale de reformare,
deoarece în cazul admiterii sale, hotărîrea atacată este desfiinţată total sau parţial.
 Recursul prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este o cale de atac ordinară, întrucît este un act obişnuit în desfăşurarea normală a
procesului penal, se efectuează într-un termen fix stabilit de lege şi înlătură posibilitatea ca
hotărîrea de fond să devină irevocabilă;
- este o cale de atac comună care se exercită în toate cauzele penale;
- este o cale de atac, în principal, de drept, întrucît provoacă un control parţial, numai
în drept. El repune în discuţie nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de drept sau de drept
şi de fapt şi pentru motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru nulităţi de fond
şi de formă, adică pentru erori de drept substanţiale (materiale) şi procesuale (formale).
Starea de fapt nu este supusă controlului instanţei de recurs;
- este o cale de atac de anulare, deoarece tinde la obţinerea casării sau anulării
hotărîrii atacate;
- este o cale de atac ireverenţioasă, întrucît se adresează întotdeauna unor instanţe
judecătoreşti superioare;
- nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei de fond, ci doar o reverificare a
hotărîrii atacate pe baza lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri
noi, prezentate la instanţa de recurs;
- este o cale de atac uşor accesibilă.
 Recursul este o cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală. Există două
forme de recurs distincte, după cum promovează un al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie. În principiu,
recursul corespunde celui de-al treilea grad de jurisdicţie, atunci cînd este îndreptat împotriva hotărîrilor
pronunţate de către instanţa de apel, însă această cale de atac se poate îndrepta şi împotriva hotărîrilor
primei instanţe, respectiv celor care nu sunt supuse apelului.
Capitolul IV, secţiunea a 2-a „Recursul ordinar” reglementează în paragraful 1 - recursul
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, care corespunde celui de-al treilea grad de jurisdicţie, iar în
paragraful 2 - recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul
şi promovează un al doilea grad de jurisdicţie.
 Codul de procedură penală determină cu precizie, prin art.420 CPP RM obiectul
recursului, adică hotărîrile ce pot fi atacate cu recurs. Este foarte important ca hotărîrile susceptibile de
recurs să fie complete şi cu claritate arătate în cuprinsul legii, pentru ca, pe de o parte, persoanele
îndreptăţite să atace hotărîrea să aibă cunoştinţă de dreptul lor şi, de pe altă parte, să evite declararea unor
recursuri inadmisibile, ceea ce ar conduce la punerea în executare a hotărîrii cu întîrziere, iar pentru părţi ar
însemna timp pierdut şi cheltuieli inutile.
Hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare,
precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie. Toate
celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri. Pot fi atacate cu recurs deciziile
şi încheierile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel .
Pot fi atacate cu recurs atît latura penală cît şi latura civilă a cauzei.
De asemenea, este posibilă atacarea separată cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a
cauzei, în dependenţă de persoanele care îşi volorifică acest drept.
 În conformitate cu prevederile alin.1 art.420 CPP RM pot fi atacate cu recurs deciziile
pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.
Acestea sunt deciziile prin care se soluţionează cauza în fond în apel, asigurîndu-se un control
de drept asupra hotărîrilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, cît şi deciziile
prin care se soluţionează, în apel, orice cerere introdusă în baza unor dispoziţii, referitoare la punerea în
executare a hotărîrii penale (cum sunt deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amînare sau
întrerupere a executării pedepsei, ori în privinţa unor schimbări necesare în executarea unor hotărîri sau în
rezolvarea unor incidente ce se pot ivi în cazul punerii în executare a unor măsuri de siguranţă sau
educative).
353
  Nu sunt supuse recursului următoarele decizii:
- deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei;
- deciziile prin care s-a luat act de retragere a apelului, dacă legea prevede această
cale de atac;
- deciziile instanţei de recurs;
- deciziile instanţei de recurs în anulare sau revizuire;
- deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă.
 Încheierile pot fi atacate cu recurs, de regulă, numai odată cu decizia recurată, chiar
dacă au fost date după pronunţarea hotărîrii.
În această categorie sunt incluse:
- încheieri care soluţionează chestiuni premergătoare fondului cauzei şi au fost date în
timpul judecăţii şi anume: încheieri prin care instanţa dispune asupra administrării probelor
sau cererilor formulate de părţi; încheieri prin care instanţa ia măsuri pentru buna
desfăşurare a procesului penal, cum sunt cele privind respingerea cererii de recuzare a unui
membru al completului de judecată ori cele privind extinderea acţiunii penale sau a
procesului penal;
- încheieri care au fost date după pronunţarea deciziei recurate (de înlăturare a unor
omisiuni vădite sau de interpretare a erorilor materiale).
 Încheierile care nu pot fi atacate cu recurs sunt:
- încheierile prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea
(art.35 alin.3 CPP RM);
- încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunţat decizii nesusceptibile de a fi
atacate cu recurs.
 Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele:
- în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 401 CPP nu au folosit calea apelului;
- cînd apelul a fost retras dacă legea prevede această cale.
Totdată, persoanele care nu au declarat apel împotriva sentinţei, pot declara recurs împotriva
deciziei date în apelul de larat de altă persoană, prin care i s-a întrăutăţit situaţia.
Procurorul, care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul
declarat din partea apărării.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Recurs declarat de o parte care nu a folosit calea de atac apelul.

Prin sentinţa judecătoriei militare au fost condamnaţi M.I, G.V. şi C.O. prin decizia Colegiului
penal al Curţii de apel a fost respins apelul procurorului depus în privinţa M.I. şi G.V. ca fiind
nefondat. Judecînd recursul Colegiul penal al CSJ la respins în privinţa inculpaţilor respectivi- ca
nefondat şi ca inadmisibil- în privinţa lui C.O.
Solicitînd casarea sentinţei şi în privinţa lui C.O., procurorul nu a ţinut cont că nu este în drept să
o facă întru cît nu a respectat procedura de atac, nu a atacat cu apel sentinţa în privinţa lui C.O.
Conform art.327 al.4 CPP (redacţia 1961) nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora
persoanele indicate în art.307 CPP (redacţia 1961) nu au folosit calea apelului. Din aceste motive
recursul în privinţa lui C.O. a fost considerat inadmesibil.
CSJ, nr.1ca- 205/2002 din 17.12.2002
Notă: normele articolelor 327 şi 307 CPP (redacţia 1961) au fost reiterate în articolele 420 şi 401
CPP (redacţia 14.03. 2003, în vigoare din 12.06-2003).

Articolul 421. Persoanele care pot declara recurs

354
  În principiu, căile de atac ordinare pot fi folosite de orice persoană ale cărei interese au
fost lezate prin actul justiţiei. Această regulă corespunde principiului constituţional al accesului liber la
justiţie, prevăzut de art.20 din Constituţia Republicii Moldova.
 Calea de atac a recursului are caracter personal în raport cu diversele părţi care o
exercită. Aceasta înseamnă că dreptul de recurs al fiecărei părţi este independent de dreptul de recurs al
celorlalte.
 În art.421 CPP RM sunt indicate expres persoanele care pot declara recurs; acestea sunt
persoanele indicate în art.401 din acelaşi cod, care se aplică în mod corespunzător.
 Deci, pot declara recurs:
- Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de
încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării
procesului penal;
- Partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se
porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii;
- Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;
- Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile
judiciare cuvenite acestora;
- Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau
printr-un act al instanţei.
 Pentru a declara recurs, persoanele trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul cînd s-a pronunţat hotărîrea care
face obiectul recursului;
- subiecţii să aibă un interes real în exercitarea căii de atac şi în obţinerea pe calea
casării a unei alte hotărîri [16, pag.292].
 Necesită de avut în vedere că persoanele indicate în alin. (1) pct. 2) – 6) art. 401 CPP
pot declara recurs doar pirn intermediul avocatului .
 În cazul în care recursul prevăzut în art.421 CPP RM este declarat de altă persoană decît
procurorul sau avocatul, recursul se restituie persoanei care l-a declarat cu o scrisoare de însoţire,
explicîndu-i-se modul de declarare a acestuia.

Articolul 422. Termenul de declarare

 Căile ordinare de atac sunt supuse unor condiţii nu numai de fond, ci şi de formă, în
rîndul cărora pe primul plan se situează cele legate de termenul de folosire a lor.
Termenul de recurs este un termen procesual legal, deoarece durata lui este stabilită prin
lege. El nu poate fi nici lungit, nici scurtat de instanţa de judecată. El este absolut şi are caracter
imperativ, în sensul că depăşirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar dacă
totuşi recursul a fost declarat după expirarea termenului, el urmează a fi respins ca tardiv. În fine,
termenul de recurs este determinat şi fix, prin aceea că durata lui – stabilită prin lege – este invariabilă.
 Conform prevederilor cuprinse în art. 422 CPP:
- termenul de recurs este de 2 luni de la data pronunţării deciziei de apel, dacă legea
nu dispune altfel;
- în cazul redeactării deciziei, termenul de 2 luni începe să curgă din momentul
înştiinţării în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate.
 Momentul de la care începe să curgă termenul de atac, este riguros precizat de lege – el
fiind, în mod exclusiv, acela al comunicării deciziei redactate – nu numai pentru că astfel este
reglementată cea mai eficace modalitate de luare la cunoştinţă a celor hotărîte de instanţă, dar şi pentru că
acest moment este punctul de plecare al unui termen fatal, a cărui depăşire duce la decăderea părţilor din
dreptul de a folosi calea de atac.

355
Articolul 423. Retragerea recursului

De rînd cu dreptul de a declara recurs, legiuitorul a învestit partea care se poate folosi de acest
drept şi de dreptul de a retrage recursul.
Făcînd expres trimitere la art.407 CPP RM, în art.423 CPP RM legiuitorul prevede că „părţile
îşi pot retrage recursul”. Însă, legiuitorul nu indică urmările renunţării la recurs şi ale retragerii acestuia.
Asemenea prevederi în acest articol, precum şi în art. 407 CPP RM, erau necesare.
Ţinînd seama că recursul e ultima cale ordinară de atac, ar fi fost strict necesar să se explice
părţii care, în urma diverselor circumstanţe, poate chiar erori grave, s-a decis a-l retrage, urmările
retragerii recursului ordinar, dat fiind că declararea recursului în anulare este extrem de dificilă, mai cu
seamă că declararea acestuia nu mai depinde de dorinţa părţii care şi-a retras recursul ordinar declarat de
ea însăşi.
În cazul retragerii recursului, instanţa de recurs încetează procedura recursului .

Articolul 424. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui

Prin efect al cererii, instanţa de recurs capătă dreptul de a judeca cauza sau de a înfăptui o
nouă judecată. Devoluţia promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat judecata şi soluţionarea
fără o desfiinţare prealabilă a hotărîrii.
Legea reglementează un efect devolutiv parţial în cazul recursului după apel constituind cel
de-al treilea grad de jurisdicţie, deoarece instanţa de recurs examinează numai în limitele temeiurilor
prevăzute în art.427 CPP RM.
Potrivit art.424 CPP RM, instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la
care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care acesta o are în proces.
Conform al.1 pct.1 art.435 CPP RM, odată cu respingerea recursului ca inadmisibil, hotărîrea
atacată se menţine. În asemenea situaţii nu se implică desfiinţarea hotărîrii atacate. Potrivit al.1 pct.2 al
aceluiaşi articol casarea parţială sau totală a hotărîrii atacate poate avea loc numai după admiterea
recursului. Aceste două prevederi ale legii ce privesc admiterea sau respingerea recursului sunt expres
prevăzute pentru a delimita situaţiile cînd instanţa de recurs are sau nu dreptul de a interveni pentru a
menţine sau casa hotărîrea atacată.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele prevăzute articolul 427 CPP.

Recursul vizat nu conţine temeiurile prevăzute în articolul 427 CPP, prevedere imperativă prevăzută de
art.424 al.2 CPP. Această dispoziţie legală defineşte natura juridică a recursului ca fiind o cale de atac
devolutivă de drept.
CSJ, nr.1ra-63/2004 din 24.02.2004

Articolul 425. Neagravarea situaţiei în propriul recurs.

În practica judecătorească este posibilă situaţia cînd instanţa a fost sesizată cu declaraţia de
recurs să constate că soluţia pronunţată de instanţa desesizată constituie unele vicii şi necesită a fi
reformată în defavoarea părţii care a utilizat calea de atac. Această situaţie ar impune stingherirea părţilor
de a ataca hotărîrile judecătoreşti şi nerealizarea drepturilor sale în procesul penal.
Graţie acestui fapt, Codul de procedură penală art.425 expres revede că instanţa de recurs
soluţionînd cauza nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost
declarat recurs. Deci, pe baza căii de atac utilizată de titular, hotărîrea poate fi reformată numai în
favoarea lui.
În materia recursului, îşi găseşte aplicare regula potrivit căreia nu se poate agrava situaţia
părţii în propria cale de atac, cunoscută sub denumirea de non reformatio in pejus.
356
 Regula „non reformatio in pejus” are ca scop neîngrădirea voinţei părţii de a ataca hotărîrea
judecătorească. Regula neagravării situaţiei îşi va găsi realizare în cazul în care nu există un recurs contrar
prin care să se urmărească promovarea unor interese opuse..

Articolul 426. Efectul extensiv al recursului şi limitele lui

Noţiunea de „extensiv” se defineşte ca un fenomen ce are capacitatea de a se extinde, adică a-
şi lărgi sfera de acţiune. Din prevederile art.426 CPP RM se subînţelege că instanţa de recurs este
obligată să examineze cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat
recurs sau la care acesta nu se referă. Din acelaşi articol reiese, de asemenea, că instanţa nu este obligată
să ia hotărîrea şi în privinţa lor, ci este în drept. adică chiar dacă instanţa va examina cauza în privinţa
altor persoane din acelaşi grup procesual, ea nu va decide întotdeauna şi asupra lor. Pentru a decide şi
asupra altor persoane din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii:
 Extinderea efectului căilor de atac să nu agraveze situaţia părţilor, dacă acestea nu au
declarat recurs sau la care acesta nu se referă dacă s-a decis admisibilitatea recursului.
 În cazul admiterii recursului unui inculpat şi reducerii pedepsei, instanţa poate reduce şi
pedeapsa aplicată coinculpatului condamnat pentru aceeaşi faptă, care nu a utilizat calea de
atac, dacă situaţia lor este similară din punct de vedere al circumstanţelor reale şi datelor
personale.
 De asemenea, instanţa de control judiciar trebuie să achite şi pe inculpatul care nu a utilizat
calea de atac, dacă situaţia lui este identică inculpaţilor recurenţi achitaţi. Legea (art.426
CPP RM)
Aşadar, de calea de atac declarată de o parte, profită şi celelalte părţi din acelaşi grup
procesual, chiar dacă acestea nu au declarat-o. ele vor profita şi în situaţia cînd pentru cel care a atacat
hotărîrea, calea de atac este nefondată, neputîndu-se subordona situaţia părţilor care nu au declarat-o,
temeiniciei recursului părţii care a utilizat calea de atac.
Spre deosebire de recursul declarat împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul, acest fel de recurs nu are efect suspensiv. Deciziile instanţelor de apel
sunt susceptibile de a fi puse în executare din momentul adoptării.

Articolul 427. Temeiurile pentru recurs

Hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de
instanţele de fond şi de apel. Subliniem că în cazul cînd recursul constituie al treilea grad de jurisdicţie
legea stabileşte expres anumite motive de casare, prevăzute de art.427 CPP RM. După regula generală,
motivele recursului pot constitui numai erori de drept, fiind determinate expres de lege. Aceasta înseamnă
că alte motive de casare decît cele enumerate imperativ în cuprinsul art.427 CPP RM nu pot exista.
Motivele recursului nu pot consta în erori de fapt, cu excepţia prevederilor p.12 art.427 CPP RM, ci numai
în erori de drept.
Erorile de drept pot fi:
- erori de drept formal sau procesuale;
- erori de drept material sau substanţiale.
Instanţa de recurs controlează de asemenea dacă faptele au fost constatate de către instanţa de
fond şi apel cu respectarea regulilor de drept material sau formal. Chestiunea dacă un fapt este constatat
conform legii este, de regulă, o chestiune de drept, întrucît priveşte încadrarea juridică dată faptei săvîrşite.
Dar aceeaşi chestiune poate fi privită şi ca una de fapt. Cu toate acestea, ea va fi supusă controlului
instanţei de recurs pentru că faptul nu poate fi primit ca stabilit atunci cînd respinge dreptul.
Limitarea recursului la anumite motive se face cu scopul de a evita examinarea a treia oară, a
cauzei în ansamblu, ca examinarea în prima instanţă, ci se controlează numai corectitudinea aplicării
dreptului la faptele constatate de fond, cu respectarea normelor dreptului material şi procesual.
 Astfel, hotărîrile judecătoreşti sunt supuse casării în următoarele temeiuri:
1. Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după
calitatea persoanei.
Nerespectarea competenţei materiale sau personale a instanţelor de fond conduce la
nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate.
357
 Prin competenţă după materie se are în vedere că organul judecătoresc şi-a depăşit
sfera atribuţiilor şi a examinat o cauză penală care era de competenţa unui organ superior.
În acest sens se va constata încălcare a competenţei după materie numai în cazul cînd
organul inferior nu-şi va declina competenţa, deoarece potrivit art.44 al.3 CPP RM nu se acceptă
declinarea de competenţă cu trimiterea într-o instanţă ierarhic inferioară a cauzei a cărei examinare s-a
început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară.
Prin competenţă după calitatea persoanei se are în vedere că instanţa a încălcat
prevederile legale potrivit cărora instanţele judecătoreşti au competenţa de a examina cauzele penale în
raport cu calitatea făptuitorului implicat în cauza respectivă, şi anume:
- competenţa Judecătoriei Militare (art.37 CPP RM);
- competenţa curţilor de apel (art.38 CPP RM);
- competenţa Curţii Supreme de Justiţie (art.39 CPP RM).
2. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile
articolelor 30, 31 şi 33 CPP RM.
Acest caz se referă la următoarele circumstanţe şi confirmă încălcarea de către instanţa
de fond a regulilor privind compunerea instanţei de judecată (art.30 CPP RM). Aceasta are în vedere
atît aspectul constitutiv, cît şi cel funcţional al noţiunii de compunere. Compunerea instanţei fiind o
condiţie esenţială a judecăţii, neregularitatea ei conduce la casarea deciziei.
Drept motiv de casare serveşte şi existenţa împrejurărilor care exclud participarea
judecătorului la judecarea cauzei penale.
Casarea pentru acest motiv, după cum arată practica, are drept consecinţă casarea nu
numai a hotărîrii, dar şi a tuturor actelor procesuale cum sunt soluţionarea unor cereri ale părţilor,
efectuată în prima instanţă.
Legea stabileşte că încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este
susceptibilă de atac (art.35 al.3 CPP RM). În cazul cînd partea consideră că au fost încălcate
prevederile art.33 CPP RM, aceasta atacă întreaga hotărîre, motivul fiind cel expus în art.427 pct.2
CPP RM.
3. Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede
altfel.
Publicitatea şedinţei de judecată este reglementată sub sancţiunea nulităţii absolute.
Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare atunci cînd legea permite acest lucru. Nepretinzînd de
a fi exhaustivi, putem considera ca motiv de casare în acest aspect următoarele situaţii:
- judecarea cauzei în şedinţa închisă cînd nu există cazurile prevăzute de art.18 CPP RM,
- hotărîrea nemotivată a instanţei de judecată de a judeca cauza în şedinţă închisă,
- nerespectarea regulilor procedurii judiciare în timpul judecării cauzei în şedinţă închisă,
- pronunţarea deciziei în şedinţă închisă.
Nu se poate considera ca motiv de casare faptul că inculpatul a fost îndepărtat printr-o
încheiere din sala de şedinţă pentru tulburarea ordinii conform art.334 CPP RM. Însă faptul că decizia
nu s-a pronunţat în prezenţa lui sau nu i s-a adus la cunoştinţă imediat după pronunţare, conform
aceloraşi prevederi, va fi motiv de casare.
4. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a
apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii.
 În conformitate cu prevederile cuprinse în art.320 CPP RM, procurorul prezintă
învinuirea în toate cauzele penale în numele statului, participarea procurorului la şedinţa de judecată în
toate cauzele este obligatorie. Potrivit al.7 art.412 CPP RM, participarea procurorului la judecarea
apelului, este de asemenea obligatorie.
Încălcarea acestor prevederi conduce la casarea totală a hotărîrilor instanţelor.
 Potrivit art.321 CPP RM, judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc
cu participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:
- cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;
358
 - cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea
cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
- examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd inculpatul
solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz, a
reprezentantului lui legal este obligatorie.
În virtutea al.5 art.412 CPP RM, se poate afirma cu certitudine că neprezentarea inculpatului care
nu se află în stare de arest şi e legal citat în instanţa de apel, nu poate conduce la casarea hotărîrii acestei
instanţe.
 Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi efectuarea neprezentării lui necesită de verificat,
reieşind din prevederile art. 322 CPP.
Necesită de reţinut, că la judecarea apelului participarea avocatului este obligatorie, dacă interesele
justiţiei o cer (alin. 7 art. 412 CPP).
 Încălcarea prevederilor art.16 CPP RM ce stabilesc drepturile persoanelor care participă la
proces şi nu cunosc limba în care se desfăşoare procesul judiciar de a beneficia de serviciile
interpretului, conduce la casarea hotărîrilor judecătoreşti.
5. Cauza a fost judecată în primă instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau care, legal
citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.
În conformitate cu prevederile art. 351 CPP la numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată
dispune citirea persoanelor necesare pentru examinarea cauzei. Citarea părţilor la judecată se efectuează
în conformitate cu prevederile art. 319 CPP. La soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vre-uneia
din părţi sau a altor persoane citate instanţa decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale
capitolului I titlului II CPP (art. 362 CPP). Judecarea apelului, potrivit al.3 art.412 CPP RM se face cu
citarea părţilor. Instanţa de apel este în drept de a examina cauza în lipsa unei părţi legal citate (al.5
art.412 CPP RM), dacă sunt prezentate date ce confirmă cu certitudine că citaţia a fost înmînată acestei
persoane.
Nerespectarea acestor cerinţe conduce la casarea deciziei judecătoreşti.
Pentru a casa decizia este necesară respectarea a două condiţii:
- persoana nu a avut posibilitatea de a se prezenta,
- nu a avut posibilitatea de a anunţa instanţa despre această imposibilitate.
Probarea acestor circumstanţe e pusă în seama părţii care a atacat hotărîrea şi lipsa uneia din
condiţii duce la respingerea recursului ca nefondat. Persoana care era în imposibilitate de a se prezenta
conform citării, are obligaţiunea de a confirma şi imposibilitatea de a anunţa instanţa respectivă despre
imposibilitatea de a se prezenta.
6. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii sau aceasta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu
corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare.
 Acest temei de casare poate fi aplicat în cazul cînd nu s-a motivat întemeiat hotărîrea
judecătorească. Este necesar ca hotărîrile pronunţate să fie motivate atît în fapt, cît şi în drept.
Obligaţia motivării hotărîrilor judecătoreşti este cuprinsă în dispoziţiile articolelor respective
art. art. 385-388, 394; 415-417 CPP).
Motivarea deciziei permite instanţelor superioare de a verifica corespunderea hotărărîrii
pronunţate cu legea. Necesită de avut în vedere, că nu numai nemotivarea hotărîrii, dar şi motivarea
insuficientă sau motivarea în termeni generali, vagi, reprezintă motiv de casare. Nemotivarea ca o
omisiune esenţială, apare astfel ca un viciu de procedură.
 Dispozitivul hotărîrii se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. art. 395, 398, 417
CPP.
Dispozitivul este o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a hotărît. De aceea el
trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Ca hotărîrea să fie legală, se cere ca părţile constitutive ale
infracţiunii expuse în decizie să se afle într-o corelaţie respectivă. Dispozitivul, fiind o parte esenţială a
hotărîrii şi reprezentînd soluţia aleasă de instanţă, trebuie să coreleze cu motivarea unei asemenea soluţii.
În sens contrar hotărîrea nu va putea vi executată. Ea nu va putea fi executată nici în cazul cînd
dispozitivul va fi lipsit de claritate, de sens etc.
7. Instanţa admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv.
359
 Acest motiv de casare se referă la situaţiile cînd, de exemplu, instanţa a examinat apelul
asupra deciziei instanţei de apel, sau în cazul cînd partea a atacat hotărîrea după expirarea termenului,
iar instanţa a examinat calea de atac, chiar dacă ulterior apelul a fost respins în fond.
8. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare
pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor
reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde.
În această categorie se includ cazurile:
- cînd nu a fost stabilită fapta care corespunde elementelor constitutive ale infracţiunii, nici
mijloacele de probă prin intermediul cărora s-au constatat elementele constitutive, ori cînd nu au fost
stabilite faptele care invocă circumstanţele atenuante şi agravante ale infracţiunii,
- cînd instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra altei fapte decît cea care a constituit obiectul
învinuirii formulate. În acest caz este permisă numai reîncadrarea aceleiaşi fapte în baza unei legi mai
blînde.
9. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Condiţia esenţială pentru tragerea persoanei la răspundere penală constă în aceea că fapta
imputată să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest motiv de casare se va aplica şi în cazul
cînd la momentul săvîrşirii fapta a fost prevăzută de lege ca infracţiune, însă la momentul examinării în
recurs a încetat a mai fi considerată ca infracţiune, fiind exclusă din Codul Penal.
În această situaţie s-a încălcat principiul nula poena sine lege, fiindcă nu se poate dispune
condamnarea pentru o faptă neîncriminată de lege şi nu poate exista pedeapsă fără infracţiune.
10. S-a aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege.
Sistemul dreptului penal stabileşte pedepse relativ determinate, de aceste limite trebuie să se
conducă instanţa la aplicarea pedepsei. Aceste limite sunt: minimum şi maximum general şi minimum şi
maximum special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul incriminator. Depăşirea minimului sau
maximului pedepsei, adică aplicarea eronată a legii în ceea ce priveşte stabilirea unei pedepse inexistente
serveşte ca motiv de casare.
Ca motiv de casare serveşte şi încălcarea esenţială a prevederilor art. 7, 75- 78 CP RM, care
stipulează principiile generale ale individualizării pedepsei.
11. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o
cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată
de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut
de lege.
 O persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a
procesului penal nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru aceeaşi faptă, nici chiar sub o încadrare
juridică diferită. Acest motiv de casare constă în violarea autorităţii de lucru judecat.
 În acest sens se ţine cont în mod obligatoriu de aceea că, în cazurile cînd a expirat termenul
de prescripţie sau a fost adoptat un act de amnistie, sau persoana a fost graţiată, sau lipseşte
plîngerea părţii vătămate în cazuri stabilite de lege, hotărîrea se casează.
 Răspunderea penală, fiind o răspundere personală şi individualizată, face ca în caz de deces
al persoanei învinuite să fie firesc înlăturată.
12. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
În cazul dat instanţa de recurs supune controlului chestiunea dacă faptelor stabilite de către
instanţele de fond şi de apel li s-a dat o încadrare juridică corectă. Încadrarea juridică este o chestiune de
drept. schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea hotărîrii instanţei de fond, indiferent de
modificarea pedepsei pronunţate anterior.
Însă, legea nu prevede drept temei de recurs „comiterea unei erori grave de fapt”. Legea nu
deţine nici această noţiune. Literatura de specialitate susţine că aceasta poate fi constatarea faptelor
neconforme cu realitatea, deci contrar legilor naturii ori ale firii omului. O hotărîre întemeiată pe o
apreciere a probelor, pe constatări de fapte denaturate şi neconforme cu realitatea evidentă, este lipsită de
bază legală. De exemplu, eroarea gravă de fapt este evaluarea greşită a probelor, avînd ca urmare
neaplicarea prevederilor art.146 CP RM cînd din conţinutul întregului material probator rezultă că
inculpatul trimis în judecată pentru săvîrşirea unui omor se afla în stare de afect cauzată de provocarea din
partea victimei sau viceversa, cînd instanţa de apel, contrar materialului probator incontestabil,

360
administrat de urmărirea penală şi de instanţa de fond a reîncadrat eronat acţiunile de omor premeditat în
acţiuni de omor săvîrşit în stare de afect.
Eroarea gravă de fapt, pentru a constitui drept motiv de casare, trebuie să fie:
 esenţială, adică să aibă o influenţă hotărîtoare asupra soluţiei cauzei;
 evidenţă, adică să fie vădită şi contrară probelor existente la dosar;
 preexistentă verificării instanţei de recurs, deci să aparţină instanţelor de fond;
 de natură a influenţa soluţia procesului, adică datorită eronatei stări de fapt reţinute să se fi
ajuns la pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare, achitare sau încetare a procesului
penal.
În acest sens necesită de completat art.427 CPP RM cu acest temei pentru recurs.
13. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.
În opinia unor savanţi acest motiv de casare se bazează pe regula melior lex din dreptul penal,
conform căreia în materia aplicării în timp a legii penale, adică, dacă în intervalul de timp cuprins între
momentul săvîrşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a inculpatului a intervenit una sau mai multe legi
penale se aplică legea mai favorabilă. Prin hotărîre definitivă nu se înţelege hotărîrea dată în ultimă
instanţă, ci hotărîrea care nu mai este susceptibilă de vreo cale ordinară de atac. Retroactivitatea legii
penale mai blînde are o referinţă şi la motivele de recurs. Dacă pînă la pronunţarea hotărîrii definitive a
intervenit o lege mai favorabilă, de această lege va profita condamnatul.
Aceste dispoziţii se cuprind în articolul 10 din noul Cod penal, care prevede o retroactivitate a legii
penale nu doar la caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa, ci şi în alt mod, ameliorează
situaţia persoanei care a comis infracţiunea.
La momentul actual, în baza art.10 CP RM şi art.427 p.13 CPP RM sunt înaintate un număr
impunător de recursuri în favoarea inculpaţilor.
14. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza
respectivă.
În acest caz se aplică în direct prevederile constituţionale, Vezi hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.01.1996 (Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002).
În toate cazurile însă necesită abrogarea sau modificarea legii.
15. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel
naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză.
Este necesară în fiecare caz hotărîrea instanţei internaţionale respective.
16. Norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi
norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie.
Acest temei este îndreptat spre unificarea practicii judiciare, dacă nu necesită ca Curtea Supremă
de Justiţie să o revadă.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Cauza a fost judecată în instanţa de apel fără citarea legală a unei părţi: 1
 Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia: 2, 3, 4
 Apelul a fost întrodus tardiv: 5
 Nu au fost întrunite elementele infracţiunii: 5
 Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită: 6
 A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului: 7

1. Pe parcursul procesului judiciar în prima instanţă a participat reprezentantul părţii vătămate,

admis prin încheierea instanţei de fond. Pentru şedinţa în instanţa de apel reprezentantul părţii vătămate
nu a fost legal citat şi nu a participat la judecarea cauzei în ordine de apel. Decizia a fost casată în temeiul
prevăzut de art.427 p.5 CPP.
CSJ, nr.4ra-139/ 2003 din 16.12.2003

2. Recursul a fost recunoscut parţial întemeiat în baza temeiului prevăzut în art.427 p.6 CPP-
hotărîrea atacată nu cuprinde motivele, pe care se întemeiază soluţia şi anume: decizia instanţei de apel nu

361
cuprinde descrierea faptei criminale, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi
consecinţele infracţiunii. Decizia a fost casată cu remiterea cauzei spre rejudecare în instanţa de apel.
CSJ, nr.1ra-60/ 2004 din 03.02.2004

3. Procurorul a atacat cu recurs hotărîrile judecătoreşti, invocînd, că instanţele de fond şi de apel

incorect au reîncadrat acţiunile inculpaţilor drept huliganism agravat însoţit de cinism şi obrăznicie
deosebită, solicitînd încadrarea acţiunilor inculpaţilor în tîlhărie după cum au fost încriminate de către
organele de urmărire penală.
În decizia instanţei de recurs se invocă, că instanţa de apel în cadrul examinării apelurilor era
obligată conform prevederilor art.414 CPP să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apeluri,
efectuînd o analiză şi apreciere mai profundă probelor administrate de către instanţa de fond. Decizia a
fost casată în baza temeiului prevăzut de art.427 p.6 CPP cu remiterea pentru rejudecare în instanţa de
apel în conformitate cu prevederile art.435 p.2 litera „C” CPP.
CSJ, nr.1ra-34/ 2004 din 27.01.2004

4. Recursul a fost înaintat pe motivul că la judecarea cauzei în fond a participat şi, respectiv, a
declarat apel procurorul stagiar. Motivul respectiv nu este întemeiat legal, adică nu cuprinde motivele
prevăzute de lege. S-a stabilit că la examinarea cauzei în fond a participat, conform ordinului Procurorului
General, procurorul interimar, care este în drept să prezinte învinuirea la judecarea cauzei, inclusiv să
declare apel împotriva sentinţei.
CSJ, nr.1ra-214/2004 din 31.03.2004

5. Instanţa de apel a admis greşit şi a judecat apelul procurorului, deoarece nu s-a expus referitor
la repunerea apelului în termen. După cum s-a stabilit de către instanţa de recurs, procurorul a depus
apelul peste termen. Din textul deciziei instanţei de apel se conchide, că aceasta nu a repus în termen
apelul declarat de procuror, iar fără a se expune asupra acestei circumstanţe nu era în drept să-l examineze
în fond. Totodată instanţa de recurs a constatat că fapta inculpatului nu conţine toate elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.114 al.2 CP (redacţia 1961)- lipseşte latura subiectivă. În baza
temeiurilor prevăzute de art.427 p.7 şi p.8 Colegiul penal a admis recursul.
CSJ, nr.1ra/2004 din 13.04.2004

6. Instanţa de recurs a specificat că temeiurile invocate în recurs se încadrează în prevederile

art.427 p.6 şi p.13 CPP. Din expunerea deciziei rezultă că instanţa de apel nu a luat în examinare motivele
invocate de apelant; n-a examinat şi nu a evaluat concret mijloacele de probă puse la baza hotărîrii de
condamnare pe care apelantul le-a contestat; n-a relevat temeiurile de fapt şi de drept care au dus la
respingerea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei respective. La fel, nu s-a ţinut cont de faptul că
noua lege penală ameliorează situaţia inculpaţilor, astfel condamnarea lor în baza art.120 al.2 şi art.227
al.1 CP (redacţia 1961) este ilegală. Prin urmare, la judecarea cauzei în apel au fost încălcate prevederile
articolelor 414 şi 417 CPP, ce echivalează cu eroarea judiciară, care la rîndul său conduce nulitatea
deciziei. Eroarea respectivă nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.
CSJ, nr.1ra-27/2004 din 03.02.2004

În baza existenţei cazului de casare prevăzut în art.427 al.6 CPP au fost adoptate şi alte decizii de
recurs. CSJ, nr.1ra-329/2003 din 23.12.2003
CSJ, nr.1ra-313/2003 din 02.12.2003

7. Potrivit art.389 al.2 CPP sentinţa de condamnare nu poate fi bazată, în mod exclusiv ori în
principial, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în
absenţa lor.
După cum se invocă în decizia instanţei de recurs, atît sentinţa cît şi decizia instanţei de apel în
partea condamnării în baza art.225-5 al.1 CP (redacţia 1961) sînt bazate pe declaraţiile a doi martori
asistenţi depuse în timpul urmăririi penale şi citate în instanţa de judecată în absenţa lor, care nu pot
constitui bază probatorie pentru pronunţarea hotărîrii de condamnare. Declaraţiile altor martori sînt
contradictorii şi trezesc îndoieli, care nu pot fi lichidate şi, potrivit legii, sînt interpretate în favoarea
inculpatului. După cum se invocă în decizia instanţei de recurs, probele prezentate în sprijinul învinuirii
362
nu sînt pertinente şi concludente, astfel nu se dovedeşte cu certitudine existenţa faptei infracţiunii
prevăzute de articolul 225-5 al.1 CP (redacţia 1961).
CSJ, nr.1ra- 11/2004 din 27.01.2004

Articolul 428. Instanţele competente să examineze recursul

Judecarea acestor categorii de recursuri ţine de competenţa exclusivă a Colegiului penal al

Curţii Supreme de Justiţie, cu excepţia cazurilor, cînd din motive întemeiate, prevăzute în art. 434 CPP el
se va desesiza în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

Articolul 429. Depunerea recursului

Neîndeplinirea prevederilor invocate în prezentul articol pot servi drept temei de
inadmisibilitatea recursului (vezi art. 432 CPP).

Articolul 430. Conţinutul cererii de recurs

Cererea de recurs trebuie să corespundă cerinţelor legii după formă şi conţinut.

Articolul 430 CPP RM prevede expres ce trebuie să conţină cererea de recurs.
Recursul se depune în formă dactilografiată de persoanele menţionate în art.421 CPP RM şi trebuie
să fie motivat.
Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărîri judecătoreşti constituie „elementul
volitiv” al atacării, motivele sunt „elementul logic” al acesteia. Motivele justifică prin arătarea temeiurilor
ce stau la baza lui – actul de voinţă pe care îl reprezintă folosirea căii de atac. Dar rolul motivelor
invocate în susţinerea căilor de atac nu se reduce la simpla aducere la cunoştinţa instanţei superioare a
nemulţumirilor produse de soluţia pronunţată, ci şi a cauzelor acestor nemulţumiri. Prin motivarea căii de
atac – în principiu – se precizează şi se delimitează cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al
judecăţii acestei instanţe.
Cele două operaţiuni – declararea şi motivarea căii de atac – sunt întotdeauna distincte şi, din
punct de vedere cronologic, succesive, avînd fiecare în parte, o semnificaţie şi o finalitate proprie, deşi
uneori ele se realizează prin acelaşi act procedural, în sensul că motivele sunt indicate în chiar cererea de
recurs.
Nerespectarea cerinţelor prezentului articol (vezi art. 432 CPP) influenţează la soluţionarea
admisibilităţii recursului.

JURISPRUDENŢĂ

Cererea de recurs trebuie să corespundă după conţinut prevederilor art.430 CPP.

În recurs nu a fost indicat în ce constă problema de drept de importanţă generală abordată în
cauza dată, cerinţă invocată în art.430 p.5 CPP. Totodată nu s-au formulat complet propunerile privind
hotărîrea solicitată, cerinţă stipulată în art.430 p6 CPP. Din lipsa acestora, precum şi neindicarea
argumentelor prevăzute în art.427 CPP, recursul a fost recunoscut inadmisibil.
CSJ, nr.1ra-63/2004 din 23.02.2004

Articolul 431. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs

Procedura pentru examinarea formei date de recurs este nouă, distinctă de procedura celuilalt recurs
împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul).
După primirea cererii, instanţa de recurs îndeplineşte următoarele actele procedurale
preparatorii, enumerate în alin. 1 art. 431 CPP.
Potrivit prevederilor alin. 1 din prezentul articol, preşedintele instanţei de recurs desemnează
unul din judecători să facă un raport în scris asupra recursului.
363
 Competenţa raportului şi conţinutul raportului sînt invocate în alin. alin. (2) şi (3) art. 431 CPP.
Totodată se consideră, că întocmirea unui raport în scris despre cauza aflată în recurs se justifică
în cazurile mai importante şi complexe, prin studierea în prealabil a dosarului de către unul din membrii
completului de judecată şi prezentarea obiectivă a cauzei în şedinţa de judecată, luînd cunoştinţă despre
principalele aspecte ale procesului ceilalţi membri ai completului de judecată.
Dacă în cauza examinată sînt declarate mai multe recursuri ale unor părţi şi al procurorului, se va
întocmi un singur raport cu privire la toate recursurile.
Dacă în cadrul întocmirii raportului se va ajunge la concluzia că nu sunt temeiuri pentru a
examina recursul în fond, instanţa de recurs examinează admisibilitatea, în principiu, fără citarea părţilor.

Articolul 432. Admisibilitatea în principiu a recursului

După cum s-a menţionat, în Raportul de sinteză în cadrul Reuniunii a 7-a a Preşedinţilor Curţilor
Supreme Europene de Justiţie care şi-a ţinut lucrările între 15-17 aprilie 2002 la Tbilisi cu genericul
„Casaţia - cîmpul de aplicare, natura şi gestionarea fluxului de recursuri”, rolul jurisdicţiilor
naţionale în reducerea numărului crescînd de recursuri în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului
este de a întreprinde măsuri în vederea ameliorării funcţionării sistemelor şi procedurilor de recursuri în
casaţie.
Totodată, conform Recomandării № R(95)5 Comitetului de miniştri al Consiliului Europei,
sistemele naţionale de justiţie necesită să întreprindă un şir de măsuri referitor la reducerea numărului de
dosare susceptibile pentru casare. Printre ele pot fi identificate :
-simplificarea legislaţiei;
- întărirea autorităţii jurisdicţiei de fond;
- întocmirea recursului de un avocat specializat, însoţită de asistenţă juridică adecvată pentru a
asigura egalitatea justiţiabililor;
- stabilirea regulilor stricte de procedură pentru introducerea recursului;
- atribuirea diferitor sancţiuni contra recursurilor abuzive;
- introducerea unor proceduri de selectare a recursurilor în faţa Curţii de Casaţie.
La elaborarea noului Cod de Procedură Penală al RM, în special ce se referă la recursul
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel (art.420-436), în mare măsură au fost luate în consideraţie
concluziile şi recomandările Consiliului Europei.
Avînd în vedere, că recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel constituie al treilea grad de
jurisdicţie, sînt aplicabile şi unele restricţii, cum ar fi procedura admisibilităţii.
Aceasta derivă şi din prevederile Protocolului al 14-lea adiţional la CEDO, precum şi din
Recomandarea Rec.(2004)6 Comitetului Miniştrilor către Statele Membre cu privire la perfecţionarea
mijloacelor interne de apărare juridică din 12 mai 2004.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
Dispoziţiile art. 432 CPP reglementează procedura de admisibilitate în principiu a recursului,
temeiurile de inadmisibilitate şi modul de adoptare a deciziilor respective.
Necesită de avut în vedere, că deoarece procedura de examinare a recursului în faza
admisibilităţii nu este publică, instanţa de recurs este obligată, reieşind din principiile generale, să aducă
la cunoştinţă părţilor în scris decizia adoptată.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
S-a decis asupra inadmisibilităţii recursului din motivul:
 este neîntemeiat- 1
 declarat peste termen-2

1. Recursul a fost înaintat din motivul că prin hotărîre n-a fost rezolvat fondul cauzei,
deoarece n-au fost apreciate corect probele şi n-a fost numită expertiza merceologică.
Completul format din trei judecători a decis inadmisibilitatea recursului din motivul că
temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute de art.427 CPP, caz de casare ce se
conţine în art.432 al.2 p.3 CPP.
364
 CSJ, nr.1ra-87/2004 din 04.02.2004

2. Termenul de recurs conform prevederişor art.422 CPP este de două luni.

Instanţa de recurs examinînd admisibilitarea recursului declarat împotriva hotărîrii instanţei de
apel l-a respins ca inadmisibil în baza art.432 al.2 p.4 CPP- recursul a fost declarat peste termen.
CSJ, nr.1ra-311/2003 din 18.11.2003

Articolul 433. Procedura judecării recursului

Procedura judecării recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel în noul Cod de
Procedură Penală diferă de procedura veche.
Conform prevederilor art.433 CPP RM, la judecarea recursului participă procurorul şi avocaţii
admişi de Curtea Supremă de Justiţie, în modul prevăzut de lege, pentru a practica asemenea gen de
activitate şi care reprezintă participanţii în cauza dată, ale căror interese sunt atinse prin argumentele
invocate în recurs.
Pledorile în faţa instanţei de recurs sînt limitate pînă la 30 minute pentru fiecare participant şi
doar în cadrul temeiurilor invocate în recurs.
Recurentul trebuie să indice, pe rînd, temeiul de casare la care se referă, motivul concret de
încălcare a legii comisă în cadrul acestui caz, date din dosar care să permită judecătorilor să verifice
exactitatea celor afirmate, soluţia de casare pe care o solicită de la instanţa de recurs.
Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.

Articolul 434. Judecarea recursului

După încheierea dezbaterilor are loc deliberarea în camera de consiliu, în vederea adoptării unei
soluţii din cele prevăzute de lege.
Deliberarea constă în verificarea aspectelor de drept la care se referă temeiurile în care se poate
face recurs potrivit legii.
Atunci cînd motivele de recurs invocate de părţi nu sînt întemeiate, instanţa de recurs este
obligată să examineze dacă nu există vre-un motiv de recurs care poate fi luat în considerare din oficiu,
caz în care trebuie să-l pună în discuţia părţilor, ceea ce înseamnă repunerea cauzei pe rolul instanţei de
recurs şi reluarea dezbaterilor judiciare cu privire la acest motiv de recurs.
Instanţa deliberează în baza materialelor din dosarul cauzei.
Articolul 434 CPP RM prevede că judecînd recursul împotriva deciziei instanţei de apel, instanţa
verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei. Instanţa este obligată să se
pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.
În cazul în care la judecarea recursului se constată că soluţionarea acestuia poate duce la o
contradicţie cu o hotărîre dată anterior de Curtea Supremă de Justiţie, Colegiul lărgit prin decizie fără a
indica motivele, se desesizează în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie care va judeca recursul în
cauză.
Deşi completul din 3 judecători nu a ajuns la concluzia inadmisibilităţii recursului, Colegiul
lărgit judecînd recursul poate adopta o hotărîre de a respinge recursul ca inadmisibil. În acest caz se
menţine hotărîrea instanţei anterioare atacată cu recurs.
După cum s-a subliniat deja, şedinţa de judecată la judecarea recursului începe cu anunţarea de
către preşedintele şedinţei a cauzei şi verificarea prezenţei părţilor, anunţarea numelor membrilor
completului de judecată, al procurorului, avocaţilor şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de
recuzare.
În cauzele în care a fost întocmit un raport, raportorului i se oferă primul cuvînt.
După citirea raportului, preşedintele completului de judecată oferă cuvînt recurentului, apoi
celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată.
Cînd între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.
După judecare, instanţa deliberează în camera de consiliu în vederea tuturor aspectelor hotărîrii
atacate. Deliberarea se face pe baza materialelor din dosarul cauzei.

Articolul 435. Decizia instanţei de recurs

365
 Deciziile instanţei de recurs adoptate în urma verificării unei hotărîri a instanţei de apel diferă de
decizia instanţei de recurs adoptate asupra unei hotărîri nesupuse apelului.
 În prima situaţie decizia va fi corespunzătoare cazurilor de casare prevăzute de lege.
 În a doua situaţie, cauza se va examina sub toate aspectele.
Instanţa de recurs va putea adopta una din soluţiile prevăzute de lege numai cu respectarea
dispoziţiilor privind efectul devolutiv, extensiv şi al neagravării situaţiei în propriul recurs. Dacă au fost
examinate mai multe recursuri, le va soluţiona pe fiecare.
Astfel, un recurs poate fi admis, iar altul poate fi respins sau admis parţial.
Potrivit art. 435 CPP soluţiile de recurs pot fi de respingere sau de admitere a recursului.
 Respingerea recursului cu menţinerea hotărîrii atacate cînd constată inadmisibilitatea lui
(alin. (1) pct. 1) art. 435 CPP).
Deşi în articolul comentat nu sînt enumerate situaţiile de inadmisibilitate a recursului, sînt
aplicabile prevederile art. 432 CCP, care se aplică în mod corespunzător.
Deşi, respingerea recursului, ca fiind inadmisibil poate avea loc şi atunci cînd:
- recursul este tardiv;
- recursul este nefondat;
- recursul nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. art. 429 şi 430 CPP (de formă şi conţinut);
- nu conţine nici unul din temeiurile invocate în art. 427 CPP.
Recursul este tardiv atunci cînd nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege (art. 422 CPP).
Termenele de declarare a recursului fiind prevăzute sub sancţiunea decăderii, nerespectarea acestor
termene atrage pierderea dreptului de a mai declara recurs. Instanţa de recurs este obligată să respingă
recursul tardiv fără a mai examina dacă este fondat sau nu, recursul tardiv neputînd investi legal instanţa
de recurs cu dreptul de control asupra hotărîrii instanţei de apel care întraseră în putea lucrului judecat
prin neexercitarea în termen a recursului.
Recursul este nefondat cînd temeiurile de recurs, formulate în termen legal nu sînt întemeiate.
Dacă soluţia este corectă dar motivarea soluţiei greşită, instanţa de recurs respinge recursul ca nefondat,
corectînd motivarea.
Cazuri de inadmisibilitate mai pot avea loc şi atunci, cînd, o persoană nu are calitatea de a
declara recurs sau care, deşi are dreptul de recurs, nu o poate face în limita prevăzută de lege (exemplu: a
fost declarat recurs împotriva unei decizii date în recurs; împotriva unei sentinţe definitive; a fost declarat
recurs de către partea vătămată într-o cauză în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu ori a fost
declarat recurs numai de partea civilă în latura penală; împotriva unei hotărîri de declinare de
competenţă, împotriva unei sentinţe apelabile, dar care nu a fost atacată în termen cu apel).
 Admiterea recursului şi casarea hotărîrii recurate (parţială sau totală) poate avea loc în
cazurile prevăzute de alin. (1) pct. 2) lit. lit. a), b) şi c) art. 435 CPP.
Denumirea de “casare” vine din limba franceză şi înseamnă a sfărîma, a anula, a desfiinţa (verbul
“casser”).
Casarea totală poate fi în situaţia cînd hotărîrea atacată este anulată în totalitate.
Casarea parţială poate fi atunci, cînd se menţin numai anumite dispoziţii din hotărîrea atacată
(exemplu: se casează hotărîrea cu privire la anumite fapte şi persoane, iar cu privire la alte fapte şi
persoane hotărîrea se menţine sau este anulată o hotărîre numai cu privire la latura civilă sau la latura
penală).
În urma casării, instanţa de recurs poate adopta una din următoarele soluţii:
a) menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis. Apelul este greşit admis dacă
a fost întrodus tardiv, a fost inadmisibil sau nefondat, potrivit prevederilor art. 415 CPP;
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de lege (art.
art. 275, 285 CPP, art. 35 CP);
c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. Se impune adoptarea acestei soluţii
cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs (compunerea completului de
judecată; publicitatea şedinţei de judecată; cînd s-au încălcat dispoziţiile privitor la competenţa după
materie sau după persoană, la participarea procurorului, prezenţa inculpatului şui asistenţa acestuia de
către apărător, cînd aceasta este obligatorie după lege; cînd prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei;
examinarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate, sau care, legal citată a fost în imposibilitatea de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, etc.);
366
 d) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs. Această soluţie se pronunţă în toate
cazurile, cînd nu este incidentă nici una din soluţiile invocate mai sus. Rejudecarea cauzei se face de
către aceeaşi instanţă, în aceeaşi şedinţă, sau poate fi efectuată în altă şedinţă.
Alin. (2) art. 435 CPP prevede, ca instanţa de recurs soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile
complementare, cînd este prevăzut în art. 416 CPP.
La fel ca şi în situaţia apelului, dacă este necesar poate hotărî:
- reluarea dezbaterilor;
- repararea pagubei;
- măsurile preventive;
- cheltuielile judiciare;
- orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a recursului.
În cazul în care există inculpaţi, arestaţi, instanţa de recurs se va expune şi asupra măsurii
preventive sub formă de arest. Dispunînd achitarea sau încetarea procesului penal, punerea în libertate a
inculpaţilor este obligatorie.
Judecînd recursul, instanţa de recurs va pronunţa decizia, care cuprinde elementele specifice
oricărei hotărîri judecătoreşti.
Astfel, decizia instanţei de recurs va cuprinde trei părţi:
- partea introductivă;
- expunerea, sau partea descriptivă;
- dispozitivul.
Partea introductivă a recursului cuprinde toate menţiunile pe care le cuprinde, de regulă, orice
sentinţă dată în prima instanţă.
Expunerea cuprinde:
- conţinutul dispozitivului deciziei atacate;
- fondul recursului;
- temeiurile care au dus, după caz, la admiterea sau respingerea recursului;
- temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei date, după casare în caz de admitere a recursului.
- probele, care urmează a fi administrate, în caz de remitere spre rejudecare din motivul
nesoluţionării fondului cauzei.
Dispozitivul cuprinde:
- soluţia dată de instanţa de recurs conform art.435 CPP RM;
- data pronunţării deciziei;
- menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică;
- timpul care se include în pedeapsă în cazul cînd inculpatul se află în stare de arest;
Decizia instanţei de recurs prin care s-a respins recursul se prin care s-a soluţionat cauza în fond
este irevocabilă, adică se bucură de autoritatea lucrului judecat. Astfel decizia instanţei de recurs nu mai
poate fi atacată decît prin intermediul unei căi extraordinare de atac în condiţiile legii.
În celelalte cazuri, judecata va continua la instanţa de apel, dacă s-a dispus rejudecarea de către
instanţa de apel.

JURISPRUDENŢĂ

Indice
 Recursul a fost respins ca inadmisibil cu menţinerea hotărîrii atacate: 1
 Se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel în cazul în care eroarea judiciară nu
poate fi corectată de către instanţa de recurs: 2, 3.

1.Verificînd legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosar Colegiul penal a constatat,
că motivele invocate în recurs nu sînt argumentate temeinic şi legal. Recursul nu conţine argumentele
ilegalităţii deciziei de apel şi solicitările recurentului cu indicarea temeiurilor prevăzute în articolul 427
CPP, formulînd conţinutul cererii de recurs în conformitate cu prevederile art.430 CPP. Constatînd că
recursul procurorului este nemotivat, colegiul l-a declarat inadmisibil.
CSJ, 1ra-63/2004 din 24.02.2004

367
 2. La examinarea cauzei în instanţa de apel au fost încălcate prevederile articolelor 415 al.1 p.2
şi 417 al.1 p.8 CPP- decizia instanţei de apel nu cuprinde descrierea faptei criminale, considerată ca fiind
dovedită, nu se indică locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi
consecinţele infracţiunii. Această eroare judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs,
impunîndu-se rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
CSJ,1ra-60/2004 din 03.02.2004

3. Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept care au dus la
respingerea sau admiterea apelului. Instanţa de apel nu a îndeplinit aceste stricte prevederi ale legii: nu s-a
pronunţat asupra motivelor invocate în apel; a admis în decizia sa şi concluzii contradictorii referitoare la
aplicarea prevederilor noului Cod penal. Recursul a fost admis, decizia instanţei de apel a fost casată cu
remiterea cauzei la rejudecare în apel.
CSJ, 1r/o- 321/2003 din 16.12.2003

Articolul 436. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia

Rejudecarea cauzei după casare se efectuează în:

- instanţa de recurs;
- instanţa de apel.
În ambele variante, însă, rejudecarea se desfăşoară după regulile generale de judecată, asimilată
cu o judecată în prima instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dar nu în limitele în care s-a dispus
casarea.
Art. 436 CPP fixează următoarele limite pe care instanţa care judecă după casare trebuie să le
aibă în vedere:
- conformitatea cu hotărîrea de recurs, în măsura, în care situaţia de fapt rămîne cea avută în
vedere la soluţionarea recursului;
- respectarea limitelor casării, prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 436 CPP.
Limitele rejudecării, menţionate în articolul comentat ar putea fi depăşite dacă situaţia de fapt
avută în vedere cu ocazia judecării recursului se schimbă în urma cercetării judecătoreşti efectuate în
cadrul rejudecării. Cu toate acestea, chiar dacă situaţia de fapt se schimbă, instanţa de rejudecare nu este
în drept, în urma unei casări parţiale, să extindă, pe această bază, judecata la alte persoane, ori la altă
latură a acuzei penale.

§ 2. Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul

Articolul 437. Hotărîrile supuse recursului

Pentru fiecare categorie de hotărîri există limitări şi un regim juridic de atacare corespunzător.
Pentru hotărîrile care nu sunt susceptibile pentru a fi atacate cu apel, recursul este destinat şi erorilor de
fapt. În acest fel recursul are loc împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţă, care nu sunt supuse
potrivit legii, apelului.
În aceste cazuri, recursul este singura cale ordinară de atac, care constituie al doilea grad de
jurisdicţie.
Pot fi atacate cu recurs: hotărîrile judecătoreşti, pentru care nu este prevăzută calea de atac
apelul, enumerate în prezentul articol.
Drept instanţe de recurs în aceste cazuri sunt Curtea Supremă de Justiţie şi curţile de apel.
Procedura de examinare este analogică procedurii existente pînă la adoptarea noului cod de procedură
penală.

Articolul 438. Persoanele care pot declara recurs

368
 Dreptul la recurs aparţine, în principiu, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut
obiectul judecăţii în prima instanţă. Fiecare asemenea subiect procesual are interesul ca pricina să-şi
găsească o dreaptă rezolvare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acţiuni în justiţie. Calea de atac a
recursului are un caracter personal în raport cu diversele părţi care o exercită, aceasta înseamnă că dreptul
la recurs al fiecărei părţi este independent de dreptul la recurs al celorlalte părţi.
Recursul împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac apelul poate fi declarat
de persoanele menţionate în art.401 CPP RM. Printre ei diferenţiem persoane care acţionează în numele şi
în interesul general al societăţii sau în numele şi în interesul personal, precum şi acele persoane care
declară recurs pentru părţile din proces.
Astfel, pot declara recurs:
- Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a
procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
- Partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la
plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii;
- Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;
- Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare
cuvenite acestora;
- Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al
instanţei.
Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă
Procurorul poate declara recurs împotriva tuturor hotărîrilor susceptibile de a fi atacate pe
această cale. Potrivit legii, procurorul poate declara recurs în ce priveşte latura penală şi latura civilă, în
defavoarea sau în favoarea oricăror dintre părţi, inclusiv şi a inculpatului.
În ce priveşte latura penală, procurorul poate face recurs împotiva oricărei hotărîri de
condamnare, de achitare ori de clasare a procesului. În ce priveşte latura civilă, procurorul poate cere
calea recursului în cazurile cînd acţiunea civilă se înaintează de procuror din oficiu sau susţinută în
dezbaterile judiciare. Recursul integral declarat de procuror fără rezerve la unele aspecte de determinare
se consideră declarat asupra laturii penale şi civile.
Inculpatul în ce priveşte latura penală şi latura civilă.
Inculpatul – ca subiect ce are interes atît în latura penală cît şi în cea civilă a cauzei se bucură de
dreptul de a ataca ambele laturi a hotărîrii sub toate aspectele (existenţa faptului infracţiunii, existenţa
elementelor constitutive încadrarea juridică etc. cît şi existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi
prejudiciul material, volumul pagubei etc.).
Inculpatul de asemenea este în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de încetare a procesului
în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului. Inculpatul nu poate însă recura hotărîrea primei
instanţe sau a celei de apel fără un interes procesual legitim, deci cerinţele lui nu pot privi propria situaţie,
neputînd viza situaţia altor persoane. Deci inculpatul avînd posibilitatea să atace o sentinţă de achitare o
va putea ataca numai în ce priveşte acea parte prin care însuşi inculpatul a fost achitat, adică prin recursul
declarat de inculpat hotărîrea nu poate fi criticată pe motivul că prima instanţă ar fi achitat în mod greşit
un alt inculpat. Conform Codului de Procedură penală pentru inculpat recursul poate fi declarat de către
avocat.
Partea vătămată în ce priveşte latura penală
Partea vătămată – poate ataca hotărîrea cu o condiţie – ca recursul să primească în mod exclusiv,
latura penală a cauzei, sub orice aspect.
Partea vătămată poate să ceară condamnarea inculpatului, dacă instanţele anterioare l-au
achitat sau au dispus încetarea procesului, poate cere majorarea pedepsei sau înlăturarea pedepsei
condiţionate, poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei. În cazul cînd partea vătămată este
recunoscută şi ca parte civilă aceste două calităţi se cumulează. În asemenea cazuri persoana poate
ataca hotărîrea în ansamblu sub aspect penal şi civil. Partea vătămată va avea dreptul să atace hotărîrea
doar dacă procesul penal a fost pornit la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii.
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă – sunt titulari ai dreptului de recurs numai în ce
priveşte latura civilă a procesului penal. Partea civilă nu va putea declara recurs cu privire la încadrarea
juridică a faptei sau individualizarea pedepsei etc. În literatura de specialitate se susţine părerea că
369
recursul părţii civile şi a părţii civilmente responsabilă poate viza şi aspectele legate de latura penală a
cauzei dacă aceste au rezonanţe asupra modului rezolvare a cauzei civile cum ar fi legătura de cauzalitate
între infracţiune şi prejudiciul ce urmăreşte. De pildă partea civilă ar putea ataca hotărîrea cu privire la
achitarea inculpatului pe temeiul inexistenţei faptei sau necomiterea faptei de către inculpat.
Reexaminarea va avea loc numai în ce priveşte latura civilă.
În ce priveşte partea civilmente responsabilă ea are aceleaşi drepturi de a ataca hotărîrea ca şi
inculpatul, în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul de recurs
independent de voinţa inculpatului.
Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă poate face recurs apărătorul sau reprezentantul lor
legal.
Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul cu privire la cheltuielile judiciare
cuvenite acestora
Aceste persoane fiind ca subiecţi procesuali promovează numai o examinare a măsurilor luate în
chestiuni adiacente cauzei, cum ar fi: măsurile cu privire la cheltuielile de judecată, retribuirea cuvenită
pentru activitatea depusă în proces ca martor, interpret, apărător etc.
Aceasta da posibilitatea de a evita angajarea ulterioară a acestor persoane într-un proces civil
separat. Apărătorul avînd dreptul să facă recurs şi în numele altor subiecţi, în cazul de faţă exercită acest
drept în nume propriu.
Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură, sau printr-un
act al instanţei
În categoria altor persoane se includ acele persoane fizice sau juridice care nu au drepturi şi
obligaţii în procesul penal şi vătămarea care li s-a produs nu este legată de fondul cauzei. Sunt titulari ai
dreptului de recurs persoanele cărora prin anumite abateri judiciare li s-a aplicat amendă judiciară. Pot fi
titulari ai dreptului de recurs persoanele care nu au fost chemate ca părţi în proces dar susţin că bunurile
confiscate le aparţin, persoanele necitate în prima instanţă care au dobîndit de la inculpat bunuri, ulterior
ridicate şi restituite părţii vătămate.
Suplimentar vezi comentariul la art. 401 CPP.

Articolul 439. Termenul de declarare a recursului

Ceea ce trebuie subliniat, este că acest termen este comun cu termenul declarării apelului şi asupra
lui au incidenţă prevederile art. art. 402-407 CPP, care se aplică în mod corespunzător (vezi comentariul la
articolele respective).
Totodată invocăm unele aspecte problematice.
Pentru ca un subiect procesual, care a pierdut termenul de recurs să poată beneficia de remediul
procesual al repunerii în termen, este necesară îndeplinirea comutativă a două condiţii:
a) întîrzierea în declararea recursului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
Prin „cauză temeinică de împiedicare” datorită căreia recurentul a exercitat calea de atac după expirarea
termenului, se înţelege, de regulă, un caz de forţă majoră, după cum ar fi un accident, o boală, o
calamitate naturală;
b) cererea de recurs tardivă să fi fost făcută în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei
ori încasării despăgubirilor materiale. Instituirea acestei condiţii are la bază pe de o parte, necesitatea de a
se limita cu ajutorul unui criteriu de durată posibilitatea considerării unui recurs tardiv, ca fiind făcut în
termen, iar pe de altă parte, constatarea că, prin începerea executării partea este pusă în situaţia de a lua
cunoştinţă atît de conţinutul sentinţei, cît şi de pierderea termenului de recurs.
Dacă instanţa admite repunerea în termen, recursul declarat după împlinirea termenului legal este
socotit ca şi cum ar fi fost introdus în termen şi produce efectele unui asemenea recurs.
În cazul în care instanţa respinge cererea de repunere în termen, recursul declarat după împlinirea
termenului, rămîne un recurs tardiv şi va fi respins ca atare.
Pentru exercitarea recursului peste termen este necesară împlinirea cumulativă a două condiţii:
- partea care doreşte să atace sentinţa, a lipsit atît la judecată cît şi la pronunţarea sentinţei;
- cererea de recurs să fie făcută cel mai tîrziu cu 15 zile de a începerea executării pedepsei sau a
încasării despăgubirilor materiale.

370
 Retragerea recursului este un drept al titularilor care pune însă condiţia că este necesar să exercite
un recurs declarat. Potrivit art.439 CPP RM care face trimitere expres la art.407 CPP RM pînă la începerea
cercetării judecătoreşti la instanţa de recurs oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat.
Retragerea trebuie să fie făcută de recurent.
Retragerea recursului este irevocabilă în sensul că părţile nu pot reveni asupra retragerii şi
revenirea asupra retragerii nu produce efecte juridice.
Recursul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior.
În cazul retragerii recursului, instanţa de recurs încetează procedura de recurs.
Articolul 440. Efectul suspensiv al recursului
Efectul suspensiv al recursului este prevăzut de art.440 CPP RM – recursul declarat în termen
este suspensiv de executare, atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, afară de cazul cînd legea
dispune altfel.
Efectul suspensiv acordat de lege pe durata termenului de atac este prelungit, astfel prin
declararea recursului pe toată durata judecăţii acestuia, hotărîrea primei instanţe nu poate fi executată nu
numai atîta timp cît există posibilitatea actuală ca să fie atacată, ci şi după ce această posibilitate s-a
concretizat într-o atacare efectivă, iar judecarea recursului se află în curs.
Este normal ca, din momentul ce prin judecată în recurs se realizează controlul jurisdicţional al
instanţei superioare asupra sentinţei primei instanţe, hotărîrea atacată să nu poată fi pusă în executare atîta
timp cît nu a fost găsită legală şi temeinică.
Efectul suspensiv al recursului poate fi total, atunci cînd prin declaraţia de recurs sentinţa este
atacată în întregime şi parţial, atunci cînd recursul vizează numai latura penală sau numai latura civilă a
procesului sau doar anumite dispoziţii din hotărîrea atacată.
Recursul procurorului, dacă nu e circumscris la anumite dispoziţii ale hotărîrii, are un efect
suspensiv total. De asemenea, şi recursul declarat de inculpat, are efect suspensiv total.
Recursul făcut de partea vătămată neconstituită parte civilă, are un efect suspensiv parţial, limitat
doar la latura penală. Tot parţial este şi efectul suspensiv al recursurilor declarate de partea civilă şi partea
civilmente responsabilă, în sensul că este restrîns la dispoziţiile civile ale hotărîrii atacate.
Însăşi din prevederile legale se subînţelege că de la regula suspendării hotărîrii odată cu atacarea
acesteia în recurs, există derogări. Astfel, în afara recursului peste termen şi executarea imediată a
hotărîrii potrivit art.398 CPP RM care sunt comune şi apelului, recursul nu suspendă executarea hotărîrii
în cazurile:
- recursul asupra mandatului de arestare sau încheierii instanţei de judecată;
- recursul asupra încheierii privind prelungirea duratei ţinerii sub arest;
- recursul asupra încheierii privind refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest.
Derogările de la regula generală sînt stipulate expres în lege.
Pentru părţile care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se referă executarea
hotărîrii nu se suspendează şi este pusă în aplicare la data expirării termenului de recurs.

Articolul 441. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui

Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege trecerea sau transmiterea în întregime sau în parte
a cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărîrea atacată la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de
atac.
Prin declararea recursului nu se provoacă o repetare sau o reluare de la început a judecăţii ce s-a
încheiat prin pronunţarea hotărîrii împotriva căreia s-a executat calea de atac respectivă, ci o verificare
multilaterală în fapt şi în drept, a acelei sentinţe, pe baza, în primul rînd, a lucrărilor şi materialelor din
dosarul cauzei. Această verificare se face în măsura în care a fost atacată hotărîrea. Instanţa de recurs n-ar
putea să extindă procesul penal cu privire la faptele asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat. În ceea
ce priveşte persoanele, instanţa de recurs nu poate să modifice calitatea procesuală pe care aceştia au
avut-o anterior, în sensul inculpării lor. De exemplu, instanţa de recurs n-ar putea să condamne o persoană
care a fost judecată în calitate de persoană civilmente responsabilă, dar invers, va putea să condamne un
inculpat condamnat de instanţele anterioare, ca autor sau complice şi obligat la despăgubiri – şi să reţină
numai răspunderea sa civilă, ca parte civilmente responsabilă. Astfel şi o parte vătămată nu se poate
constitui ca o parte civilă.
Dintre titularii dreptului de recurs, unii – procurorul şi părţile devoluiază prin recursul lor, fondul
cauzei, ceilalţi – martorii, experţii, etc. – pot devolua prin recurs numai chestiuni auxiliare sau adiacente
371
privitoare fie la cheltuieli judiciare ce pretind a li se cuveni, fie la diverse vătămări ce s-ar fi adus
intereselor lor legitime prin actualitatea instanţei.

Articolul 442. Neagravarea situaţiei în propriul recurs

Acest principiu mai este cunoscut în doctrină sub denumirea de non reformatio în pejus. În
unele surse aceasta poartă denumirea de principiu în altele de efect, în altele de sursă.
În recurs ca şi în materia apelului se aplică în aceleaşi cantităţi şi regula prin care se interzice de
a agrava situaţia celui care a declarat recurs. Principiul neagravării situaţiei va avea efect în recursul
tuturor titularilor şi nu numai a părţilor.
Pentru ca regula neagravării situaţiei să-şi găsească aplicare, este necesar ca să existe recursul
doar unei singure părţi sau a mai multor părţi din acelaşi grup procesual.
Regula nu este aplicabilă în următoarele cazuri:
- cînd există şi recursul unei părţi contrare;
- cînd există şi recursul procurorului fără rezerve.
Acest principiu constă în faptul că, dacă s-ar îngădui instanţei sesizată cu calea de atac, să
agraveze situaţia celui care a exercitat-o, s-ar ajunge la o îngăduire învoirii părţilor de a ataca hotărîrile
socotite nedrepte, căci acestea se vor simţi stînjenite din folosirea căii de atac din cauza temerii de a nu-şi
înrăutăţi situaţia. Prin interzicerea respectivă, legiuitorul a urmărit să garanteze folosirea căii de atac.

Articolul 443. Efectul extensiv al recursului şi limitele sale

Prin efectul extensiv al recursului, se subînţelege, deci, posibilitatea de răsfrîngere a căii de atac
respective şi faţă de părţile în privinţa cărora hotărîrea rămăsese anterior definitivă prin neatacare.
Efectul extensiv al recursului obligă instanţa de recurs să examineze cauza (sub aspectul
motivelor de casare) şi cu privire la:
- părţile care nu au declarat recurs;
- părţile la care se referă recursul.
Deci, efectul extensiv este incident numai atunci cînd într-o cauză penală sînt mai mulţi
inculpaţi, mai multe părţi civile sau civilmente responsabile, dintre care numai unele au declarat recurs,
ori numai la unele se referă recursul declarat.
Legiuitorul obligă amestecul instanţei de recurs din oficiu referitor la alte părţi, chiar dacă
acestea n-au declarat recurs, cu condiţia că acest amestec să fie în favoarea părţii. Deci, efectul extensiv
are o singură li+mită – neagravarea situaţiei părţii faţă de care s-a făcut extinderea.

Articolul 444. Temeiurile pentru recurs

Art. 444 CPP RM prevede expres care sunt cazurile cînd hotărîrile juecătoreşti sunt supuse
casării:
1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie, sau după calitatea
persoanei;
2. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art. 30. 31 şi 33
Codul de Procedură Penală.
Acest motiv se referă la următoarele.
a. reaua compunere a instanţei. Aceasta are în vedere atît aspectul constitutiv cît şi cel funcţional
al noţiunii de compunere. Compunerea instanţei fiind o condiţie esenţială a judecăţii;
b. încălcarea principiului continuităţii completului de judecată. Dacă hotărîrea s-a dat de alţi
judecători decît de cei care au luat parte la dezbaterea cauzei în fond. Această vedere a legii trebuie să
rezulte din însăşi hotărîrea care se atacă cu recurs.
2. Şedinţa de judecată nu a fost publică în afară de cazurile cînd legea prevede altfel.
Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare decît atunci cînd legea prevede acest lucru.
3. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului precum şi a apărătorului,
interpretului şi traducătorului, cînd aceasta e obligatoriu potrivit legii.
Textul legal nu poate fi extins şi la situaţiile de neparticipare la judecată a altor persoane a
căror prezenţă este obligatorie ori cu privire la care n-a fost îndeplinită procedura de citare, deoarece
372
 pentru aceste cazuri este motiv de casare distinct. În vederea garantării dreptului de apărare al
inculpatului, absenţa acestuia de la judecată, cînd prezenţa lui este obligatorie, constituie motivul de
casare. Apărarea e una din activităţile procesuale şi este garantată de lege. De aceea, lipsa apărătorului
cînd apărarea este obligatorie constituie un astfel de motiv.
4. Cauza a fost judecată în prima instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost
în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
5. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii ori acesta este expus neclar sau dispozitivul hotărîrii redactate nu
corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare.
Acest motiv cuprinde în realitate două cazuri:
- nemotivarea hotărîrii judecătoreşti.
În practică, obligaţia prescrisă de lege pentru instanţe de a-şi motiva hotărîrile lor permite
instanţelor de control de a le controla. De aceea, în cazul lipsei insuficienţei sau obscurităţii motivelor,
instanţa de recurs anulează hotărîrea, fiindcă în aceste condiţii misiunea sa esenţială de a controla
hotărîrea primei instanţe devine imposibilă de realizat.
Nemotivarea ca o omisiune esenţială, apare ca un viciu de procedură (formal) întrucît se
materializează în însuşi sentinţă sau decizia atacată apărînd ca rezultat al unei redactări greşite din partea
judecătorilor.
- contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărîrii sau neînţelegerea acesteia.
Dispozitivul – o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a hotărît. De aceea el
trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Dacă motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau
acesta nu se înţelege fiind neprecis, vag, confuz ori fără sens, instanţa de recurs va casa hotărîrea instanţei
de fond.
6. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare
pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor
reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde.
Acest motiv cuprinde două cazuri:
- cînd nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni. Este vorba de cazul în care, în
hotărîre se face referire la infracţiune nu au fost stabilite faptele sau împrejurările de fapt care corespund
elementelor constitutive ale circumstanţelor agravante sau atenuante ale infracţiunii respective. Instanţa
de fond este obligată să arate care anume fapte corespund diferitelor elemente constitutive ale infracţiunii
de probă cu care le-a constatat.
- cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care
condamnatul a fost trimis în judecată. Legea are în vedere o altă faptă nu o altă încadrare juridică, decît
aceea rezultată din actul de sesizare.
7. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Este vorba de lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume predarea faptei de legea
penală. Nu se poate dispune condamnarea pentru o faptă neîncriminată de lege şi nu poate exista
pedeapsă fără infracţiune.
8. S-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau freşi individualizate în
prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului Penal.
În acest caz instanţa de fond a făcut o greşită individualizare a pedepsei sau nu a respectat
limitele legale ale pedepsei.
În sistemul nostru de drept penal cu pedepse relativ determinate, pedeapsa se aplică de judecată
în limitele fixate de lege.
Aceste limite sunt:
- minimul şi maximul general;
- minimul şi maximul special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul încriminator.
9. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o
cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau
anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul
prevăzut de lege.
Acest motiv de casare constă în redarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, o persoană faţă de
care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal,
373
 nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru această faptă nici chiar sub o încadrare juridică diferită.
Este vorba atît de cazurile generale prevăzute în art. (amnistia, prescripţia, lipsa plîngerii prealabile şi
împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege) precum şi de cele speciale cunoscute sub denumirea
de cazuri de nepedepsire (tăinuirea, favorizarea sau omisiunea de a denunţa pentru unele infracţiuni
săvîrşite de soţ sau de o rudă apropiată etc.)
Toate aceste cazuri au ca efect stingerea acţiunii penale şi reclamă o soluţie de încetare a
procesului penal.
Intervenirea amnistiei constituie motiv de casare, întrucît aceasta are ca efect înlăturarea în total
sau în parte a executării pedepsei ori computarea acesteia în alta mai uşoară. Decesul inculpatului
conduce la casarea hotărîrii de condamnare, întrucît are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii
penale.
10. Inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de legea
penală sau procesul penal a fost încetat greşit din motivul că există o hotărîre judecătorească definitivă în
privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau aplicarea pedepsei a
fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului.
Aşa cum condamnarea greşită constituie aşa cum am văzut, motiv de casare, aşa şi eroarea în
achitare ori încetarea procesului penal conduce la anularea hotărîrii pentru o cauză legal inexistentă.
11. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
Încadrarea juridică este o chestiune de drept, prin urmare supusă controlului instanţei de
recurs. Prin aceasta nu se atinge fondul întrucît chestiunea de fond constă în constatarea existenţei sau
inexistenţei faptei imputate inculpatului, precum şi toate împrejurările de fapt. Aprecierea dacă fapta
constituie infracţiune şi anume ce infracţiune, este o chestiune de drept. dacă instanţa de fond a
încadrat fapta constatată într-o formulă juridică alta decît cea justă, înseamnă că a dat faptei o încadrare
juridică greşită.
Aşa cum s-a admis în literatură, noţiunea de „încadrare juridică” include toate textele legale la
care se face referire atunci cînd se procedează la încadrarea faptei într-o formulă juridică, adică nu numai
textele principale (norme de încriminare), ci şi textele adiacente privitoare la starea recidivă (concursul de
infracţiuni), pentru că numai în acest caz se realizează o caracterizare completă din punct de vedere
juridic a infracţiunii. Fapta nu se poate modifica, dar încadrarea juridică - da. Fapta sau faptele trebuie să
fie primite de instanţa de recurs aşa cum au fost stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, însă
încadrarea juridică fiind o chestiune de drept, este supusă cenzurii instanţei de control şi poate fi
modificată de aceasta. Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea instanţei de fond.
12. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.
În materia aplicării în timp a legii penale dacă în intervalul de timp cuprins între momentul
infracţiunii şi momentul judecării definitive a inculpatului au intervenit două sau mai multe legi penale, se
aplică legea mai blîndă.
13. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza
respectivă.
14. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel
naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză.
Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar
cazurile prevăzute la pct.5)-7), 10),12) se iau în considerare din oficiu numai cînd au influenţat asupra
hotărîrii în defavoarea inculpatului.
În cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu, aceasta este obligată
să le pună în discuţia părţilor.

Articolul 445. Declararea recursului

Manifestarea de voinţă prin care se exercită dreptul la recurs se numeşte declaraţie de recurs, iar de
regulă aceasta se exprimă procedural într-o cerere de recurs în formă scrisă, care trebuie să îndeplinească
din punct de vedere formal, condiţiile prevăzute de lege.
Deci, conform art.445 CPP RM recursul se declară în scris de persoanele menţionate în art.401
CPP RM şi trebuie să fie motivat.

374
 - cererea de recurs trebuie să cuprindă datele şi circumstanţele invocate în alin. (2) al prezentului
articol.
Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă cu atîtea copii cîţi participanţi la
proces sunt, cu excepţia persoanei arestate, care poate depune cererea e recurs la administraţia locului de
deţinere, fără a anexa copii.
Necesită de avut în vedere că, după expirarea termenului stabilit pentru declararea recursului,
instanţa de judecată care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, dosarul penal împreună cu
recursul în instanţa de recurs.
O condiţie esenţială pentru identificarea recurentului este semnătura. Reprezintă o condiţie
esenţială şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca hotărîrea îi aparţine, cererea trebuie să fie
semnată de persoana care face recurs. Dacă cererea este făcută de un mandatar procesual, acesta trebuie
să anexeze procedura în baza căreia este împuternicit să utilizeze calea de atac.
Legea nu prevede expres anumite cerinţe privitoare la cererea de recurs. Dar sub orice formă s-ar
prezenta, ea trebuie să aibă un anumit conţinut, determinat de însăşi finalitatea sa. Prin instruirea
obligaţiei ca el să fie depus la instanţa a cărei hotărîre se atacă, s- a urmărit judecarea operativă a acestuia,
căci dacă cererea de recurs s-ar depune la instanţa superioară, aceasta ar trebui să ceară dosarul pricinii,
ceea ce ar produce întîrzieri. Regula dată a fost determinată de necesitatea ca recursurile părţilor să se
adune toate la prima instanţă pentru a face posibilă trimiterea dosarului şi judecarea împreună, în acelaşi
timp, a tuturor recursurilor către instanţa superioară şi a evita astfel hotărîrile contradictorii care s-ar putea
da în cazurile cînd recursurile s-ar judeca separat.
Cererea de recurs a deţinutului se înaintează îndată instanţei a cărei hotărîre se atacă.
Cererea greşit depusă sau îndreptată la altă instanţă decît cea a cărei hotărîre este supusă
recursului va fi, de asemenea, trimisă îndată acestei instanţe şi va fi socotită ca făcută în termen dacă a
fost depusă sau trimisă prin poştă înaintea expirării termenului de recurs.

Articolul 446. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs

Avînd în vedere că unele recursuri ajung pînă la Curtea Supremă de Justiţie legea precizează că
raportul poate fi întocmit atît de un judecător cît şi de un judecător-asistent al raportului Curţii Supreme
de Justiţie. Raportorul face în mod obligatoriu parte din completul de judecată iar în caz de imposibilitate
se numeşte un nou raportor cu cel puţin patruzeci şi opt de ore înainte de judecată (art.446 CPP RM).
Întocmirea raportului nu este obligatorie. Raportul se întocmeşte în dependenţă de complexitatea cauzei şi
de problemele complicate invocate în recursul declarat. Raportul reprezintă o expunere succintă a tuturor
elementelor esenţiale ale procesului, fără a se arăta opinia raportului.
Raportul trebuie să cuprindă pe scurt:
- fondul cauzei;
- soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în care sunt
necesare soluţionării recursului.
Relatările raportului trebuie să se refere numai la acele aspecte ale cauzei care urmează a fi
examinate la soluţionarea cauzei. Raportul nu se va referi şi la aspectele laturii civile dacă motivele de
recurs invocate vizează numai latura penală.
Sarcina raportului este informarea judecătorilor cu toate circumstanţele cauzei în scopul evitării
unor erori întîmplătoare. În literatură se expune părerea că în ipoteza în care există mai multe recursuri se
va întocmi un singur raport cu referire la toate recursurile.

Articolul 447. Procedura judecării recursului

Existenţa unor norme comune aplicabile atît etapei judecăţii în prima instanţă, cît şi în acea de
recurs, este un lucru absolut firesc. În aceste etape ale judecăţii se efectuează în general aceleaşi acte –
sesizarea, chemarea părţilor, ascultarea acestora, deliberarea, luarea hotărîrii, etc. Acestea se vor aplica în
orice instanţă de judecată, afară de cazul cînd legea prevede în mod expres alte legi speciale şi derogatorii
de la normele generale sau cînd aplicarea normei generale ar fi incompatibilă sau inutilă faţă de natura
judecăţii.

375
 Pentru ca recursul să poată ajunge în stare de judecată, este necesar să fie luate cîteva măsuri
prealabile, dintre care unele se iau de către instanţa a cărei hotărîri se atacă, iar altele de instanţa de
recurs.
Procedura de judecare a recursului este prevăzută în art.447 CPP RM.
Judecarea recursului se face cu citarea procurorului, avocatului şi celorlalte părţi. Participarea
procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs este obligatorie. Neprezentarea inculpatului,
părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile, precum şi a reprezentanţilor lor nu
împiedică examinarea recursului, însă dacă este necesar, instanţa de recurs recunoaşte prezenţa lor
obligatorie, informîndu-i despre aceasta. Necesitatea prezenţei inculpatului care se află în stare de arest o
decide instanţa de recurs. Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă
numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, avocaţilor, precum şi ale
interpretului, traducătorului, dacă aceştia participă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de
recuzare. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta. În
cazul judecării recursului de către Curtea Supremă de Justiţie, luările de cuvînt nu pot depăşi 30 de
minute pentru fiecare participant şi aceştia nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului. Dacă părţile
invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi mijloace cu ajutorul
cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă. Părţile
au dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.
În recurs părţile poartă denumirea de:
- recurent – partea care a declarat recursul;
- intimat – partea la care se referă recursul.
Părţile se citează după regulile generale comune pentru prima instanţă.
Şedinţa de judecată începe cu anunţarea de către preşedintele şedinţei a cauzei şi verificarea
prezenţei părţilor, anunţarea numelor membrilor completului de judecată şi al procurorului, apoi se
soluţionează orice cereri invocate de părţi.
Preşedintele completului de judecată dă cuvîntul: recurentului, intimatului, apărătorului,
reprezentanţilor recurentului şi intimatului şi procurorului.
Cînd între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.
Cu privire la chestiunile noi intervenite în cursul dezbaterilor procurorul şi părţile au dreptul la
replică. Şedinţa de judecată se încheie cu ultimul cuvînt al inculpatului, dacă acesta este prezent. Acesta nu
poate fi considerat ca o replică, în cazul în care inculpatul a vorbit primul în calitate de recurent, ci şi
reprezintă un moment procesual distinct.

Articolul 448. Judecarea recursului

Spre deosebire de recursul împotriva hotărîrilor de apel la judecarea căruia instanţa verifică doar
legalitatea hotărîrii atacate, la judecarea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul, instanţa verifică atît legalitatea cît şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza
materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs. Instanţa de
recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs (art.448 CPP RM).

Articolul 449. Decizia instanţei de recurs

După judecarea recursului completul de judecată deliberarea în secret în camera de consiliu, în

vederea adoptării unei soluţii din cele prevăzute de lege. Deliberarea se poartă asupra verificării aspectelor
din hotărîrea atacată la care se referă cazurile în care se poate face recurs potrivit legii. Deliberarea se face
pe baza materialelor din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prevăzute în instanţa de recurs.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor pronunţate în recurs.
Potrivit art.449 CPP RM, judecînd recursul instanţa adoptă una din următoarele decizii:
1. Respingerea recursului, menţinînd hotărîrea atacată dacă:
- recursul este nefondat;
- recursul este depus pe termen (tardiv);
- recursul este inadmisibil.

376
 În urma respingerii recursului se menţine hotărîrea atacată (hotărîrea primei instanţe) şi se
creează posibilitatea punerii în executare a dispozitivului acesteia.
Recursul este tardiv atunci cînd a fost declarat peste termenul stabilit de lege. Întrucît termenul
de recurs este peremptoriu instanţa de recurs este obligată să-l respingă fără a mai examina dacă este
fondat sau nu, recursul introdus tardiv neputînd investi legal instanţa de casare cu dreptul de control
asupra hotărîrii instanţei de fond care intrase în puterea de lucru judecat prin neexercitarea în termen a
recursului.
Înlăturarea consecinţelor tardivităţii este posibil numai în ipoteza repunerii în termen sau a
recursului peste termen, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Recursul este inadmisibil atunci cînd se exercită asupra unor hotărîri nesusceptibile de recurs,
ori se declară de persoanele care nu sunt titulare ale dreptului de recurs sau cu depăşirea limitelor legale
în care se poate declara recursul de către diferiţi titulari.
Sunt atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora părţile n-au folosit calea apelului, ori cînd
apelul a fost retras.
Recursul inadmisibil ca şi recursul tardiv, este considerat inexistent, ceea ce înseamnă că nu
produce nici un efect.
Recursul este nefondat dacă hotărîrea atacată este bună, adică legală şi temeinică.
Nemotivarea recursului nu este prevăzută de lege, ca şi cauza de respingere a acestui fel de recurs.
Unii autori sunt de părerea că şi recursul nemotivat se respinge fiind considerat ca neregulat introdus.
În toate cazurile, inclusiv şi cînd recursul nu a invocat nici un motiv, instanţa de recurs va
aprecia din oficiu motivele dacă va depista vreo eroare potrivit art.444 CPP RM.
2. Admite recursul.
Potrivit art.449 pct.2 CPP RM admiţînd recursul instanţa casează hotărîrea atacată. Casarea poate
fi totală sau parţială. Casarea totală duce la anularea în întregime fiind limitată doar de efectul devolutiv,
efectul extensiv şi regula neagravării situaţiei în propriul recurs. Casarea parţială supune anulării doar
unele aspecte ale hotărîrii instanţei de fond, celelalte fiind menţinute.
Limitarea casării parţiale se face în următoarele aspecte:
- numai cu privire la unele fapte sau persoane;
- numai în ce priveşte latura penală sau civilă.
Admiţînd recursul şi casînd hotărîrea instanţa de recurs adoptă una din următoarele soluţii:
a. dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul
cod. Achitarea are loc în situaţia în care instanţa de fond nelegal a condamnat inculpatul sau a clasat
procesul. De asemenea instanţa de recurs casează hotărîrea chiar dacă instanţa de fond a achitat inculpatul
însă din alte temeiuri decît cele corecte;
b. rejudecînd cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;
c. dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă Curtea Supremă de Justiţie admite
recursul şi este necesară administrarea de probe suplimentare.
Instanţa de recurs, soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile complementare prevăzute în
art.416 CPP RM, aplicîndu-le în mod corespunzător. În cazul în care instanţa de recurs remite cauza spre
rejudecare conform art.449 pct.2 lit. c CPP RM, ea se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi
administrate.
După încheierea dezbaterilor şi deliberării, se pronunţă decizia instanţei de recurs. Deliberarea
şi pronunţarea deciziei pot fi amînate cu cel mult zece zile (vezi art. 338 CPP).
Deliberarea este secretă şi la ea iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia
au avut loc dezbaterile. Deliberarea este condusă de către preşedintele şedinţei.
Fiecare chestiune urmează a fi pusă astfel ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ.
Hotărîrea se ia de regulă prin unanimitate sau cu majoritatea de voturi.
Rezultatul deliberării se consemnează decizia respectivă integrală sau în dispozitivul deciziei şi
se semnează de toţi membrii completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţa publică.
Decizia cuprinde trei părţi:
- partea introductivă;
- expunerea;
- dispozitivul.
Expunerea cuprinde:
377
 - conţinutul dispozitivului sentinţei sau deciziei atacate;
- fondul recursului;
- probele ce urmează a fi administrate dacă instanţa reţine cauza spre judecare;
- temeiurile care au dus după caz la admiterea sau respingerea recursului;
- temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei date, după casare în caz de admitere a recursului.
Dispozitivul cuprinde:
- soluţia dată de instanţa de recurs;
- data pronunţării deciziei;
- timpul care se include în pedeapsă în cazul cînd inculpatul este în stare de arest;
- probele care urmează să fie administrate dacă instanţa reţine cauza spre rejudecare.
Hotărîrea instanţei de recurs este definitivă şi poate fi supusă în executare. Decizia instanţei de
recurs nu mai poate fi atacată decît prin intermediul unei căi extraordinare de atac.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
Recursul a fost respins ca nefondat: 1
Recursul a fost admis cu casarea hotărîrilor judecătoreşti şi dispunerea rejudecării cauzei de către
instanţa de fond: 2

1.Probele care au servi drept temei pentru adoptarea hotărîrilor judecătoreşti de condamnare au
fost obţinute în condiţiile legii. Instanţa de fond le-a dat o apreciere justă în raport cu împrejurările cauzei
stabilite, iar pedeapsa stabilită fiind comensurabilă cu gravitatea infracţiunilor săvîrşite şi cu persoana
celor vinoveţi. Criticele recurenţilor au fost recunoscute nefondate şi respinse.
CSJ, 1r-5/2003 din 22.07.2003

2.La judecarea cauzei instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art.94 al.1 p.1 şi 2 CPP.
Instanţa de recurs a casat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de fond (Curtea de apel)
în virtutea faptului că este necesară administrarea de probe suplimentare. În procesul judecării cauzei
instanţa de fond urmează să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele probele prezentate de părţi sau
administrate la cererea acestora. Urmează să fie verificată şi apreciată versiunea inculpatului şi a
martorului referitor la faptul aplicării violenţei sau altor mijloace de constrîngere în procesul urmăririi
penale. În cazul participării la judecarea cazului a unui apărător inculpatul urmează a fi asigurat cu acesta
pe tot parcursul procesului de judecată.
CSJ, nr.1r-12/2003 din 30.09.2003

Articolul 450. Chestiuni complementare

Vezi comentariile la articolele 435 şi 416 CPP.

Articolul 451. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia

Vezi suplimentar comentariu la art. 436 CPP.

Capitolul V
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Secţiunea 1
Recursul în anulare

Articolul 452. Recursul în anulare

Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară.
Este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare orice hotărâre irevocabilă în urma
exercitării căilor de atac ordinare (epuizării lor).
 În actuala reglementare titularii recursului în anulare sunt:
378
 - Procurorul General;
- prin intermediul avocatului, inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea
civilmente responsabilă.
 Drept excepţie, Procurorul General poate declara recurs în anulare împotriva hotărârii
irevocabile şi în urma neexercitării căilor de atac ordinare doar în favoarea condamnatului.
 Judecarea recursului în anulare este de competenţa exclusivă a Curţii Supreme de
Justiţie, duce la amplificarea procesului penal peste limita ordinară a desfăşurării sale.

JURISPRUDENŢA
Indice
 Recurs inadmisibil: 1
 Recursul Procurorului General declarat în favoarea condamnatului a fost admis: 2
1.Recursul în anulare a fost respins ca inadmisibil fiind declarat de persoană care nu deţine asemenea
atribuţii- reprezentantul părţii vătămate.
CSJ, nr.1r/e-6/2004 din 27.01.2004
2.Prin sentinţa din 22.01.2003 G. A fost condamnat în baza art.119 al.3 CP(redacţia 1961) pentru
sustragerea pe ascuns prin pătrundere a avutului proprietarului în sumă de 100 lei. Procurorul General ,
atacînd sentinţa cu recurs în anulare, a solicitat casarea ei cu încetarea cauzei penale deoarece noul cod
penal prevede răspundere penală pentru furt numai în cazul în care suma sustrasă depăşeşte 5 unităţi
convenţionale, adică mai mult de 100 lei.
Deşi în cauza dată nu au fost utilizate căile ordinare de atac, recursul a fost admis, fiind înaintat de
Procurorul General în favoarea condamnatului.
CSJ, nr.1re-243/2004 din17.02.2004

Articolul 453. Temeiurile pentru recurs în anulare

 Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărârilor de condamnare, de achitare pe care

le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive, se împart în două categorii:
- primele cazuri, prevăzute de articolul 453 alin.1, pct.1 CPP
- următoarele motive, prevăzute de art. 453 alin.1 (alin.1 pct.1 art.453 CPP)
În prima categorie sînt incluse acele cazuri, care permit casarea hotărârii definitive, atât în
favoarea cît şi defavoarea oricărei părţi, inclusiv a inculpatului. Prin includerea acestor motive se dă
posibilitatea titularilor dreptului de a exercita recursul în anulare se acţioneze pentru soluţionarea legală a
cauzelor penale. Cea de-a doua categorie justifică exercitarea recursului în anulare pentru casarea hotărîrii
în favoarea condamnatului.
 Hotărârile definitive, altele decât cele prevăzute în alin.1 art.453 CPP, pot fi atacate cu
recurs numai dacă sunt contrare legii. Se consideră ca sunt „contrare legii” acele hotărâri, care au fost
pronunţate cu o încălcare gravă a legii, astfel încât nelegalitatea lor să fie esenţială. Printre ele putem
menţiona, cele pronunţate cu nerespectarea dispoziţiilor procesuale care atrag casare absolută, a celor
referitoare la încadrarea juridică a faptei, la corecta aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Acţiunile condamnatului au fost recalificate pe temeiul că persoana condamnată a fost mai înainte
judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă: 1
 Legea nouă penală care înlătură caracterul infracţional al faptei sau care uşurează pedeapsa, ori în
alt mod ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea, are efect retroactiv: 1, 2,3.
 Aplicarea pedepsei a fost anulată de un act de amnistie: 4
 Aplicarea pedepsei a fost înlăturată (uşurată) de o nouă lege:5

1.Admiţînd recursul în anulare declarat de Procurorul General, Colegiul penal al CSJ a menţionat, că
în conformitate cu art.4 al.1 din Protocolul adiţional nr.7 la Convenţia Europeană pentru Drepturile

379
Omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către
jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja condamnat printr-o hotărîre
judecătorească definitivă.
După cum rezultă din materialele cauzei, condamnatul pentru infracţinile anterioare a fost condamnat
prin hotărîri definitive şi a executat pedeapsa pentru acestea. Dar, contrar prevederilor CEDO persoana în
cauză a fost condamnată în baza art.119 al.4 CP (redacţia 1961) luînd în consideraţie şi semnul
calificativ- săvîrşirea furtului de către un recidivist deosebit de periculos, astfel condamnîndu-l şi în baza
unui semn calificativ care rezultă din activitatea lui infracţională pentru care el deja fusese condamnat şi
executa-se pedeapsa. Colegiul totodată a menţionat, că şi Codul penal nou (în redacţia Legii din 18 aprilie
2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003) nu prevede asemenea semn calificativ prevăzut de Codul penal în
redacţia Legii din 24.03.1961 cum este –săvîrşirea ifracţiunii de către un recedivist deosebit de periculos.
În conformitate cu prevederile art.10 al.1 CP legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei
sau care uşurează pedeapsa, ori în alt mod ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea, are
efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în
vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa. În asemenea condiţii sentinţa
pronunţată cu condamnarea în baza art.119 al.4 CP (redacţia 1961) a fost casată parţial cu rejudecarea
cauzei şi pronunţarea unei hotărîri noi prin care acţiunile condamnatului au fost încadrare în baza ar.186
al.2 lit.”c”,”d” cu stabilirea pedepsei în limitele sancţiunei legii penale noi.
CSJ, nr.1re-160/2004 din 03.02.2004
2.Articolul 234 CP prevede răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vînatul sau
cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a mijloacelor de
nimicire în masă a faunei, dacă aceasta a cauzat daună în proporţii mari, adică mai mare de zece mii lei.
În şedinţele judiciare s-a constatat că prin acţiunile condamnaţilor (săvîrşite pînă la intrarea în vigoare a
noului CP) a fost cauzată o daună materială în sumă de 25 lei 50 bani, ceea ce nu constituie proporţii
mari. Astfel, în cazul dat lipseşte latura obiectivă a infracţiunii, prevăzută de art.234 CP de aceea
persoanele respective nu pot purta răspundere penală pentru infracţiunea imputată.
Conform art.4 al.1 din Legea privind punerea în aplicare a Codului penal al Republicii Moldova din
21 iunie 2002, cauzele penale pornite în baza faptelor care, în conformitate cu CP (nou) nu se consideră
infracţiuni, se clasează.
CSJ, nr.4ra-62/2003 din 11.11.2003
3.În baza art.10 CP- efectului retroactiv al legii penale şi în conformitate cu prevederile art.4 din
Legea privind punerea în aplicare a CP au fost adoptate decizii de clasare şi în cauzele:
CSJ, nr.4ra-47/2003 din 11.11.2003
CSJ, nr.4ra-24/2003 din 04.11.2003
CSJ, nr.4ra-10/2003 din 23.09.2003
4.Aplicarea articolului 40 CP (redacţia 1961) în cazul, în care inculpatul a fost absolvit de pedeapsa
stabilită prin sentinţa judecătorească din 12.04.1996 în baza art.2 din Legea privind amnistia din 24 iulie
1996 prin încheierea judecătoriei din 6 noiembrie 1996, a fost considerată contrară legii şi a servit drept
temei pentru admiterea recursului în anulare înaintat potrivit al. 2 art.453 CP.
CSL, nr.4ra-9/2003 din 23.09.2003
5.Recursul în anulare a fost declarat cu solicitarea casării sentinţei prin care persoana a fost
condamnată în baza art.119 al.3 CP (redacţia 1961) cu adoptarea unei noi hotărîri prin care să fie
reîncadrate faptele săvîrşite în anul 2000 în baza art.186 al.2 lit „b”, „c” şi „d” CP cu aplicarea pedepsei
minime din motivul că legea penală nouă este mai favorabilă condamnatului.
Temeiul invocat în recurs se încadrează în cel prevăzut de art.453 lit. „c” CP, deoarece sancţiunea
art.186 al.2 CP este mai uşoară decît sancţiunea art.119 al.3 CP (redacţia 1961). Recursul a fost admis.
CSJ, nr.1re-141/2004 din 10.04,2004

Articolul 454. Termenul de declarare a recursului în anulare

(2) În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data cînd
hotărîrea a rămas irevocabilă dacă un viciu fundamental în procedura precedentă a afectat hotărîrea
atacată.

Aşa dar, legea stabileşte două categorii de termene:

380
  când se declară în favoarea celui condamnat, întrucât nu trebuie să existe nici un termen care să
îngrădească restabilirea adevărului şi a legii, recursul în anulare poate fi declarat oricând, chiar după
moartea persoanei în favoarea căreia se exercită, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă,
numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrînge asupra laturii penale. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul
când recursul în anulare se face în favoarea persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal, pentru că
prin recurs se poate obţine o soluţie de achitare, care este mai favorabilă inculpatului. A fi în favoarea
inculpatului condamnat în latura penală înseamnă că prin recursul în anulare se cere schimbarea soluţiei
de condamnare în achitare, sau încetarea procesului penal, ori menţinerea condamnării, dar pentru o
infracţiune mai uşoară sau la o pedeapsă mai puţin severă.
 În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data când
hotărârea a rămas irevocabilă – cu condiţia dacă un viciu fundamental în procedura precedentă a efectuat
hotărârea atacată. Termenul de recurs în anulare expiră în luna şi ziua corespunzătoare a anului următor;
dacă aceasta este nelucrătoare termenul se prorogă până în prima zi lucrătoare ce urmează.
 În actuala reglementare a mai fost adăugat termenul de 6 luni de declarare a recursului în anulare
în cazul, când instanţa internaţională, prin hotărârea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
omului, care poate fi reparată la o nouă judecare. Acest termen începe de la data comunicării către Guvern
a hotărârii adoptate de către instanţa internaţională.

Articolul 455. Declararea şi retragerea recursului în anulare

 Recursul în anulare după formă şi conţinut trebuie să corespundă prevederilor
aliniatelor 1 şi 2 din prezentul articol. Recursul va, cuprinde pe lîngă celelalte date, hotărîrile atacate şi
cazul pecare se întemeiază.
Cererea de recurs în anulare declarat în numele persoanelor menţionate în art.401 pct.2) – 4)
CPP se întocmeşte de un avocat cu atribuţii speciale în domeniu.. Această prevedere derivă din
Recomandările respective ale Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei .
 Drept cerinţă obligatorie la recursul în anulare terbuie să fie anexate copiile de pe
hotărîrile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului pentru fiecare parte la proces (alin.4
art.455CPP).
 În cazul în care persoana, care a declarat recursul în anulare îl retrage pînă la începutul
examinării lui, instanţa de recurs încetează procedura de recurs.

Articolul 456. Actele procedurale preparatorii şi admisibilitatea recursului în anulare

Vezi comentariul la articolul 431 şi 432 CPP care se aplică în mod corespunzător.
Conform practicii stabilite în cazul cînd examinarea recursului în anulare ţine de competenţa
Plenului CSJ admisibilitatea, în principiu, se examinează de către acesta.

Articolul 457. Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare admis

 Judecarea recursului în anulare este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie după

următoarele criterii:
- Colegiul lărgit judecă recursurile în anulare în cazurile în care Colegiul penal al CSJ
a pronunţat sentinţe rămase definitive prin nerecurare, în complet format din 5 judecatori.
- Plenul CSJ, în cazurile în care Colegiul lărgit a judecat recursurile ordinare
împotriva hotărîrii instanţei de apel, în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.
Se asigură în acest mod, că recursul în anulare să fie judecat de către o instanţă superioară
în grad sau de un complet superior celui care a pronunţat hotărîrea definitivă.
 La Judecarea recursului în anulare părţile se citează.
Desfăşurarea judecării recursului în anulare parcurge aceleaşi stadii ca şi la judecarea recursului
ordinar şi va cuprinde măsuri premergătoare şedinţei de judecată propriu zisă, deliberarea şi darea
hotărîrei.

381
 La judecarea recursuluzi în anulare este obligatorie participarea Procurorului General şi a
apărătorului părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia acesta a fost declarat. CSJ asigură
cu apărător din oficiu în cazul în care partea în privinţa căreia a fost declarat recurs în anulare nu are
apărător. Motivarea şi soluţionarea recursului în anulare se fac potrivit dispoziţiilor art.434-436 CPP.
Instanţa va putea examina cauza prin extindere şi cu privire la părţile la care aceasta nu se referă, putînd
hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Curtea Supremă de Justiţie dă o decizie definitivă, care nu mai poate fi atacată cu un alt recurs în
anulare.
Nu poate fi atacată din nou cu recurs în anulare o hotărîre cu privire la care s-a respins anterior un
recurs în anulare.

JURISPRUDENŢA
 Recursul în anulare a fost recunoscut inadmisibil ca fiind neîntemeiat
S-a decis inadmisibilitatea recursului în anulare din motivul că temeiurile invocate nu se încadrează în
cele stipulate în articolul 453 CPP, adică nu se întemeiază pe motivele prevăzute de lege (în scopul
reparării erorilor de drept).
CSJ, nr.1re-179/2004 din 28.012004

Secţiunea a 2-a
Revizuirea procesului penal

Articolul 458. Cazurile de revizuire a procesului penal

 Revizuirea este mijlocul procesual prin folosirea căruia sînt înlăturate erorile judiciare
ce ar putea fi cuprinse în hotărîrile penale irevocabile.
Acest remediu procesual fond îndreptat contra hotărîrilor penale irevocabile constituie o cale de atac
extraordinară.
Revizuirea are caracterul unei căi de atac de fapt, fiindcă ea provoacă o reexaminare în
fapt a cauzei penale.
Calea de atac a revizuirii, deşi este îndreptată contra hotărîrilor penale irevocabile, are un
echivalent procesual de reluare a urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia. Redeschiderea
urmăririi penale constituie un remediu contra unei erori judiciare ce s-a produs la începutul procesului
penal, în faza de urmărire penală, şi în această procedură procesul este reluat, iar restabilirea adevărului
duce la o altă soluţionare a cauzei penale decît cea dispusă anterior.
Revizuirea poate avea ca obiect fie latura penală, fie latura civilă, fie ambele laturi ale hotărîrii penale
irevocabile (art. 458 alin. (1) CPP).
Dispoziţiile hotărîrii penale irevocabile trebuie date în soluţionarea fondului cauzei şi pot fi
de condamnare sau de achitare ori de încetare a procesului penal, de obligare la despăgubiri civile sau de
respingere a pretenţiilor civile.
Cînd cauza penală priveşte mai multe infracţiuni (aflate în concurs sau conexe) ori mai
multe persoane (participanţi, părţi vătămate, părţi civile), revizuirea poate avea ca obiect fie hotărîrea în
întregime, fie numai parţial, adică limitat la dispoziţiile acestei privitoare la o anumită faptă ori la un
anumit făptuitor (art. 458 alin. (2) CPP).
La stabilirea cazurilor de revizuire s-a ţinut seama de cauzele care pot provoca producerea
de erori judiciare.
Actualul articol (458 alin. (3) CPP) prevede cinci cazuri de revizuire, atît în favoarea cît şi
în defavoarea părţilor din proces, care pot fi folosite pentru revizuirea laturii penale şi laturii civile a
cauzei.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 1) alin. 3 art. 458 CPP.
Pentru admisibilitatea revizuirii în cazul declaraţiei mincinoase necesită constatarea
cumulativă a următoarelor condiţii:
- Un martor, un expert sau un interpret a săvîrşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Aceasta presupune condamnarea martorului, expertului sau interpretului pentru infracţiunea
respectivă, dar în practică pot interveni cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
382
 În aceste condiţii, întrucît art. 458 alin. (1) pct. 1) CPP nu prevede existenţa obligatorie a
unei condamnări, se are în vedere şi posibilitatea să nu se ajungă la condamnare, dar printr-un act
procesual emis în condiţiile legii să se fi dispus asupra fondului. Şi în atare condiţii cazul de revizuire se
operează.
- Declaraţiile mincinoase ale martorului, prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor
false de către expert sau efectuarea intenţionată a traducerii greşite de către interpret să fi
avut loc în cauza penală supusă revizuirii şi nu în altă cauză, căci eroarea de judecată a fost
determinată de această fraudă procesuală.
- Acţiunile invocate să fi condus la pronunţarea unei hotărîri nelegale sau
neîntemeiate.
Folosirea în proces a unor corpuri delicte, procese-verbale privind acţiunile de urmărire
penală sau judecătoreşti ori alte documente false, ca mijloace de probă, constituie o eroare judiciară ca şi
mărturia mincinoasă.
Pentru existenţa acestui caz de revizuire necesită:
- Să existe astfel (invocate în art. 458 alin. (3) pct. 1) de falsuri servit drept temei al
hotărîrii pronunţate şi să fi fost declarate false în cadrul unui proces penal (prin
condamnarea penală a celui care le-a falsificat sau chiar prin achitarea lui sau încetarea
procesului penal dacă există vre-o cauză care înlăturat caracterul penal al faptei sau care a
înlăturat răspunderea penală).
- Falsul să fi dus la darea unei hotărîri nelegale şi neîntemeiate. De asemenea,
revizuirea poate fi admisă cînd înscrisul fals a stat la baza individualizării pedepsei, prin
aceea că el a furnizat informaţii, denaturate privind acordarea circumstanţelor atenuante sau
agravante.
 Cazul de revizuire prevăzut de cpt. 2) şi pct. 3) alin. (3) art. 458 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere fapte ilicite comise de subiecţii oficiali, adică
constatarea că un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana acre a efectuat actele de
urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cercetarea sau judecarea cauzei, a cărei revizuire se
cere.
Pentru invocarea acestei erori judiciare necesită:
- Infracţiunea comisă de unul din subiecţii procesuali, enumeraţi în pct. pct. 2) şi 3)
alin. (3) art. 458 CPP, trebuie să se fi produs în exerciţiul sau în legătură cu exerciţiul
atribuţiilor funcţionale, pe care aceştia le-au avut în desfăşurarea procesului penal, cum ar
fi: abuzuri de serviciu, întocmire de acte false, favorizarea unei părţi ca rezultat al corupţiei,
sustragere de înscrisuri din dosarul cauzei etc.
- Infracţiunea să fi fost săvîrşită în legătură cu cauza a cărei hotărîre definitivă a fost
atacată. Se are în vedere că fapta ilicită nu va duce la admiterea revizuirii, decît dacă ce va
constata soluţionarea eronată a cauzei fie sub aspectul aflării adevărului, fie sub aspectul
respectării legii, deoarece se cere să fi dus la darea unei hotărîri nelegale sau netemeinice.
- Săvîrşirea infracţiunii de subiecţii oficiali (judecători, procurori, persoane care au
efectuat urmărirea penală) trebuie să fie stabilită prin hotărîre rămasă definitivă.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 4) alin. (3) art. 48 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere descoperita de fapte sau împrejurări ce nu au fost
cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Pentru acest caz de revizuire sînt reglementate următoarele
condiţii:
- S-au stabilit circumstanţe de care nu avea cunoştinţă instanţa, adică fapte sau
împrejurări noi.
- Stabilirea de circumstanţe noi semnifică probele propriu-zise, adică elementele de
fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie de dovedit în calea de atac a
revizuirii. Noi trebuie să fie probele şi nu mijloacele de probă prin care se administrează
probe deja cunoscute.
- Circumstanţele invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată.
- Circumstanţele invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată.
Aşadar, orice faptă, orice împrejurare dată în vileag după rămînerea irevocabilă a hotărîrii
penale constituie pentru justiţia penală o descoperire, din momentul ce nu a fost cunoscută instanţei atunci

383
cînd o pronunţat hotărîrea atacată. Se cere ca elementul de noutate să fie pentru instanţa de judecată, iar nu
şi pentru părţile din proces.
Desigur, atitudinea extrem de rară a unei părţi, care cunoscînd un fapt sau o împrejurare ce-
i era favorabilă a preferat să păstreze tăcerea, este un act nechibzuit, poate uneori explicabil, această
atitudine nu poate însă justifica menţinerea unei erori judiciare, nu poate constitui un obstacol la admiterea
revizuirii.
- Faptele şi împrejurările noi dovedesc netemeinicia hotărîrii de achitare, de încetare a
procesului penal ori de condamnare, şi duc la o altă soluţionare a cauzei şi în acest caz se
admite o revizuire atît totală cît şi parţială, pentru a nu se menţine o hotărîre cu grave erori
de fapt.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 5) alin. (3) art. 458 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere existenţa a două hotărîri judecătoreşti penale, care se
exclud una pe cealaltă.
Pentru a se reţine acest caz de revizuire se cer următoarele condiţii:
- Hotărîrile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze fondul cauzei.
- Hotărîrile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta.
Cauzele în care s-au pronunţat cele două hotărîri trebuie să fie autonome, în sensul că
acestea nu s-au pronunţat:
- în aceeaşi cauză;
- în condiţiile unei disjungeri;
- ca urmare a unor soluţii contrare date în căile de atac.
Inconciliabilitatea este posibilă atunci cînd hotărîrile definitive privesc pe diferiţi
participanţi la săvîrşirea unei infracţiuni, care nefiind deodată cunoscuţi, au fost urmăriţi şi judecaţi
separat.
Inconciliabilitate există şi în cazul cînd prin două hotărîri irevocabile pentru aceeaşi
infracţiune, care a fost comisă de un singur făptuitor, cînt condamnate două persoane diferite, din care una
este desigur nevinovată.
Inconciliabilitatea este posibilă şi în caz de infracţiuni conexe corelative, adică cazul cînd
existenţa unei infracţiuni presupune preexistenţa altei infracţiuni.
Cînd astfel de infracţiuni corelative sînt judecate separat, se poate ca printr-o hotărîre să se
constate că infracţiunea corelativă de condiţionare există, iar în alta să se hotărască contrariul (ex. în
hotărîrea care a soluţionat infracţiunea de servire de fals s-a considerat că există fals, iar în hotărîrea care a
soluţionat învinuirea de fals s-a decis că nu există infracţiune).
Hotărîrile inconciliabile trebuie să fie hotărîri penale; deşi dispoziţia de la pct. 3 alin. (3)
din art. 458 se referă în genere la hotărîri judecătoreşti, ea priveşte însă numai hotărîrile penale, fiindcă,
în caz de hotărîri ce nu se pot concilia, instanţa de revizuire anulînd hotărîrile inconciliabile pronunţă o altă
hotărîre, ori nu se poate ca o instanţă penală să anuleze o hotărîre civilă.
În toate cazurile de inconciliabilitate este neîndoielnic că una dintre hotărîrile definitive conţine o eroare
judiciară care trebuie să fie înlăturată pe calea revizuirii.

Articolul 459. Termenele de revizuire a procesului penal

Folosirea căilor de atac poate fi însă condiţionată de unele limitări, raportate la momentul cînd
apar întîmplările care fac să nască dreptul de a folosi calea de atac extraordinară.
Aceasta este şi situaţia căii de atac extraordinare a revizuirii, sub raportul limitelor în timp; iar
reglementarea diferă, după cum cererea de revizuire este făcută în favoarea condamnatului, sau dimpotrivă
este îndreptată în contra lui.
 În favoarea condamnatului, revizuirea unei hotărîri definitive de condamnare poate fi
cerută oricînd, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului (art. 398 alin. 1 CPP).
Dreptul nelimitat de a face cerere de revizuire, în cazul cînd aceasta este în favoarea
condamnatului, îşi găseşte şi explicaţia şi justificarea în principiile de bază ale dreptului penal şi ale
dreptului procesual, potrivit cărora condamnarea unui nevinovat nu trebuie să se producă niciodat, iar dacă
totuşi s-a produs ea este impescriptibilă şi trebuie să fie desfiinţată oricînd, chiar după moartea celui ce i-a
fost victimă.
384
 Cererea de revizuire se consideră în favoarea condamnatului, chiar şi atunci cînd priveşte
numai una din faptele pentru care s-a pronunţat hotărîrea de condamnare.
 În defavoarea unei părţi ne apare cererea de revizuire prin care se urmăreşte
schimbarea soluţiei din hotărîra definitivă în defavoarea părţii care, datorită erorii judiciare, beneficia
de acea soluţie.
În această situaţie se poate afla fostul inculpat care a fost achitat sau faţă de care s-a încetat
procesul penal ori s-a pronunţat o condamnare mai uşoară, datorită încadrării necorespunzătoare a faptei
comise.
Cererea de revizuire poate fi însă şi în defavoarea altei părţi decît fostul inculpat (de
ex.contra părţii civile pentru reformarea hotărîrii definitive cu privire la pretenţiile ridicate sau contra
părţii, responsabile civilmente, care a fost apărată de pretenţiile părţii civile).
 Cererile de revizuire cu efect defavorabil se pot întroduce în termen cel tîrziu pînă la
un an (alin. 1 din art. 459 CPP), care curge de la descoperirea circumstanţelor prevăzute în art. 458
alin. 3 şi se pot face numai înăuntrul termenelor de prescripţie a incriminării, stabilite în art. 60 Cod
penal.
Pentru procuror, sînt aplicabile aceleaşi puncte de plecare în curgerea termenului de
sesizare din oficiu.
Dovedirea datei, de la care curge termenul de introducere a cererii de revizuire, cade în
sarcina persoanei care solicită revizuirea şi va putea fi făcută prin orice mijloc de probă. Cel care a aflat
de existenţa unui caz de revizuire acţionează în mod firesc fără întîrziere, încît termenul de un an a fost
acordat tocmai pentru a i se d posibilitatea să-şi procure probele necesare.
În cazul persoanei faţă de care, prin hotărîrea definitivă, s-a pronunţat achitarea ori
încetarea procesului penal, nu se poate face cerere de revizuire nici chiar înlăuntrul termenului de un
an, prevăzut în alin. 1 al art. 459 CPP, dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii respective a intervenit o
cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (art. 10 CPP).
Revizuirea, ca orice cale de atac, duce la o reluare şi continuare a procesului penal, ori
dispoziţiile art. 275 CPP, nu îngăduie continuarea procesului penal, cînd a intervenit vre-unul din cazurile
enumerate în acest articol.
Cazurile care pot interveni, după rămînerea definitivă a hotărîrii de achitare sau de
încetare a procesului penal, pot fi: amnistia, prescripţia, decesul făptuitorului, împăcarea părţilor,
precum şi în cazul existenţei altor circumstanţe, prevăzute de lege, care condiţionează excluderea sau, după
caz, exclud urmărirea penală.

Articolul 460. Deschiderea procedurii de revizuire

Procedura de revizuire este pusă în mişcare, sete dinamizată prin actul procesual denumit:
cerere de revizuire, adică declaraţia de folosire a acestei căi de atac.
 Cererea de revizuire trebuie să fie formulată în scris şi trebuie să conţină arătarea
cazului de revizuire pe care se întemeiază cererea şi a mijloacelor de probă c care se face dovada cazului
invocat.
În cerere se va menţiona, hotărîrea definitivă a cărei revizuire se cere, iar în cazul cînd acea
hotărîre priveşte mai multe fapte se va indica fapta pentru care se cere revizuirea; ea trebuie să fie semnată
de petiţionar sau de un mandatar al său cu împuternicire specială.
Cererea poate fi însoţită de un memoriu explicativ.
 Întroducerea cererii nu este condiţionată de începerea executării hotărîrii definitive ce
se atacă.
 Cererea de revizuire se adresează procurorului de nivelul instanţei care a judecat cauza
în fond.
Competenţa se menţine şi în situaţia în care soluţionarea cauzei în fond a avut loc la
instanţa de apel sau la instanţa de recurs, prin rejudecare după casare. Dacă însă o lege nouă schimbă
competenţa de judecată în prima instanţă, devine competentă să judece revizuirea instanţa, care judecă în
prima instanţă potrivit noii legi, adică judecarea în fond a cauzei se face de către instanţa competentă să
judece fondul cauzei la momentul judecării revizuirii.

385
 Fiind o cale de atac, revizuirea poate fi cerută de oricare dintre părţile din cauza penală a
cărei revizuire se cere.
Fiecare poate cere revizuirea în limitele calităţii şi poziţiei sale procesuale, adică:
- inculpatul pentru latura penală şi pentru cea civilă sau numai pentru una dintre ele;
iar în cazul concursului de infracţiuni pentru toate sau numai pentru latura penală a faptei
prin care a fost vătămată;
- partea civilă şi partea civilmente responsabilă numai pentru latura civilă;
Soţul şi oricare dintre rudele apropiate pot face cerere de revizuire chiar şi după moartea
condamnatului.
- Procurorul este în drept să iniţieze din oficiu procedura de revizuire.
În cazul cînd este necesară efectuarea de cercetări penale pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire,
procurorul dispune aceasta prin ordonanţă, şi cere dosarul cauzei, dacă este necesar.
Administrarea probelor se face de către procuror însă acesta poate delega ofiţerului de
urmărire penală.
În tot timpul efectuării actelor de urmărire penală, Procurorul General este în drept de a
înainta demers de suspendare a executării hotărîrii în limitele cererii de revizuire.
Decizia de suspendare a executării va fi comunicată instanţei care execută hotărîrea
definitivă, a cărei revizuire se cere, care, la rîndul ei va înştiinţa, cînd este cazul, administraţia locului de
deţinere despre acordarea suspendării.

Articolul 461. Trimiterea în instanţa de judecată a materialului

cercetării privind revizuirea
După efectuarea actelor de cercetare necesare, procurorul înaintează cererea de revizuire şi
întreg materialul cercetării, însoţite de concluziile sale, instanţei competente să judece cauza în revizuire.
 Concluziile procurorului pot fi pozitive, în sensul că cererea de revizuire a fost legal
formulată şi introdusă şi că se sprijină pe temeiuri care constituie, potrivit dispoziţiilor din art. 458 CPP,
cazuri de revizuire, în susţinerea cărora sînt arătate mijloace de probă corespunzătoare.
 Procurorul poate întocmi însă şi concluzii negative, în special cu privire la caracterul
discutabil al cazurilor de revizuire invocate sau la seriozitatea mijloacelor de probă indicate. De
asemenea, procurorul poate semnala tardivitatea cererii (art. 398 alin. 2 CPP) sau inadmisibilitatea
acesteia (art. 398 alin. 2 CPP).
Oricare ar fi conţinutul concluziilor sale, procurorul este obligat să înainteze toate
materialele împreună cu concluziile sale instanţei competente, el neavînd de la lege căderea de a decide
dacă trebuie sau nu să urmeze o judecată asupra revizuirii, asupra temeiniciei sau netemeiniciei căilor de
atac, neputînd hotărî decît instanţele de judecată.
Instanţa nu este ţinută de concluziile la care a ajuns procurorul, formîndu-şi propria
convingere în urma efectuării cercetării judecătoreşti.

Articolul 462. Măsuri premergătoare şi admiterea revizuirii

Activitatea procesuală în soluţionarea cererilor de revizuire se desfăşoară în două stadii:

admiterea în principiu şi judecarea în fond.
Ambele stadii au loc în faţa aceleiaşi instanţe, în aceeaşi componenţă: fiecare stadiu are însă
funcţiunea sa şi un conţinut procesual propriu.
 Măsuri premergătoare. Preşedintele instanţei competente să judece cererea de
revizuire, primind materialele trimise de procuror, desemnează judecătorul care vizează termenul pentru
examinare cererea de revizuire dispunînd citarea părţilor interesate, adică părţile faţă de care se pot
răsfrînge efectele în vederea admiterii în principiu revizuirii.
Dacă persoana, în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea, se află în stare de
deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea acesteia la judecată şi
ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă acesta nu are apărător.
Admiterea în principiu este primul stadiu prin care trece desfăşurarea activităţii procesuale, în
judecarea cererii de revizuire.
386
În acest prim stadiu, instanţa de judecată se mărgineşte la verificarea, pe baza materialelor trimise la
procuror, a cererii de revizuire sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac
extraordinare, este deci o judecată de admisibilitate, în principiu, a cererii de revizuire.
În termenul stabilit pentru examinarea în principiu, dacă părţile sînt prezente, după ce ascultă
concluziile procurorului şi susţinerile părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în
condiţiile prevăzute de lege (adică: contra unei hotărîri definitive, în termen, cînd introducerea cererii este
supusă unui termen, de către o persoană cu drept să folosească calea de atac a revizuirii pentru temeiuri
care corespund cazurilor de revizuire, anume prevăzute de lege).
Instanţa mai examinează apoi dacă din probele prezentate odată cu cererea de revizuire sau
strînse în cursul cercetării efectuate, rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue,
deci cererea să fie admisă în principiu. Cînd instanţa crede necesar, poate proceda la verificarea probelor
pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este cazul, să administreze probe noi.
În cazul actelor de cercetare nu este permisă audierea ca martori a persoanelor, prevăzute n art. 458 alin.
(3) pct. cpt. 1)-3).
După terminarea examinării cererii de revizuire sub aspectul admiterii sale în principiu,
instanţa deliberînd pe baza celor constatate hotărăşte asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii acesteia.
În caz de admitere instanţa dispune aceasta printr-o încheiere, procesul penal urmîndu-şi cursul
către cel de-al doilea stadiu al judecăţii privitoare la cererea de revizuire.
Cînd instanţa hotărăşte că cererea nu este admisibilă, dispune respingerea acesteia prin
sentinţă, fiindcă, prin respingerea cererii, hotărîrea atacată îşi păstrează autoritatea, ceea ce echivalează cu
soluţionarea cauzei în fond.
În cazul cînd cererea de revizuire priveşte mai multe fapte, cu motive de revizuire distincte sau
aparent comune, instanţa poate admite în principiu cererea de revizuire parţial, cu privire la unele fapte, şi
pronunţa respingerea pentru alte fapte.
Sentinţa de respingere a cererii de revizuire necesită să fie motivată şi poate fi atacată cu apel
sau, după caz, cu recurs.
 Măsuri după admiterea în principiu. Admiterea în principiu avînd procesual ca efect
prelungirea activităţii procesuale, instanţa competentă să judece cererea de revizuire, va fi pusă eventual
în situaţia de a lua unele măsuri necesare pînă la definitiva soluţionare a revizuirii.
Astfel, în cazul cînd revizuirea a fost cerută de un condamnat, care a obţinut în timpul cererii
prealabile suspendarea executării pedepsei la care este condamnat, această suspendare produce efecte
numai pînă la soluţionarea, în principiu, cererii de revizuire.
Instanţa de judecată o dată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire se pronunţă şi asupra
menţinerii suspendării executării, sau în cazul cînd condamnatul nu a obţinut suspendarea executării în
timpul cercetărilor prealabile, instanţa poate suspenda motivat, în totul sau în parte (numai latura penală),
executarea hotărîrii supuse revizuirii.
Ceea ce instanţa poate dispune, cu privire la suspendarea executării n momentul admiterii în
principiu, poate dispune în tot timpul cît se va desfăşura activitatea procesuală în judecarea revizuirii.
Cînd revizuirea admisă în principiu priveşte hotărîri definitive ce nu se pot concilia, instanţa ia
măsuri pentru conexarea cauzelor respective în vederea rejudecării lor.

Articolul 463. Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii

Rejudecarea echivalează cu o nouă judecare a cauzei în prima instanţă.

Spre deosebire de examinarea în principiu care se limitează la constatarea temeiniciei cazului
de revizuire invocat, la rejudecarea în fond se examinează învinuirea adusă în sensul temeiniciei e.
Rejudecarea cauzei se face în limitele în care a fost admisă în principiu cererea de revizuire (cu
privire la fapta şi la persoanele arătate în încheierea de admitere în principiu).
Procedura de rejudecare a cazului poate avea o formă restrînsă şi alta mai dezvoltată.
 Forma restrînsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci cînd eroarea judiciară este
evidentă şi dovedită încă de la examinarea în principiu a cererii de revizuire. În acest caz după concluziile
revizuientului, ale intimaţilor şi ale procurorului, instanţa procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai
întîi la admiterea în principiu şi apoi, la soluţionarea cauzei în fond printr-o nouă hotărîre, anulîndu-se

387
hotărîrea definitivă atacată cu revizuire. În acest caz se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în
principiu revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.
 Forma mai dezvoltată se foloseşte atunci cînd la rejudecarea cauzei în fond este
necesară verificarea unor probe administrate anterior sau administrarea unor probe noi, după ce s-a admis
cererea de revizuire printr-o încheiere, fixîndu-se un nou termen de judecată la care se vor administra
probele necesare şi se va dezbate cauza în fond. În acest caz sînt aplicabile regulile de judecare a cauzei în
prima instanţă.

Articolul 464. Hotărîrile după rejudecare

În raport cu concluziile la care a ajuns instanţa de revizuire şi faţă de cazul de revizuire invocat,
instanţa poate pronunţa următoarele soluţii.
 Respingerea în fond a cererii de revizuire, menţinînd hotărîrea irevocabilă atacată.
Această soluţie se dispune dacă se constată că revizuirea este inadmisibilă, este tardivă sau neîntemeiată.
 Anulează hotărîrea irevocabilă atacată numai la latura penală sau numai la latura civilă,
numai pentru unele fapte şi persoane. În acest caz se pronunţă o nouă hotărîre potrivit dispoziţiilor de la
judecarea în prima instanţă (art.382-399 şi 410 CPP), care se aplică în mod corespunzător, şi care poate să
fie de achitare sau încetarea procesului penal, în locul condamnării, şi invers, dacă revizuirea este totală.
 În locul hotărîrilor anulate care nu pot fi conciliate, instanţa va pronunţa o hotărîre în
sensul uneia dintre acele hotărîri, de achitare sa de condamnare, în acest din urmă caz putînd modifica
sancţiunea aplicată, corespunzător cu adevărul rezultat din materialele probatorii aflate în dosarele
cauzelor revizuite sau adunate în cursul desfăşurării activităţii procesuale de revizuire.
Instanţa nu poate agrava situaţia celui care a făcut cererea de revizuire sau în favoarea
căruia s-a declanşat această procedură.
Se poate extinde judecata şi la soluţionarea cauzei cu privire la persoanele din acelaşi grup procesual care
nu a cerut revizuirea, instanţa pronunţînd o nouă soluţie şi faţă de aceasta fără însă a li se agrava situaţia.
În caz de achitare se vor aplica dispoziţiile din alin. (2) al art. 464 CPP – repunerea în toate
drepturile pierdute.

Articolul 465. Calea de atac a hotărîrii după rejudecare

 Potrivit art. 465 CPP, sentinţele date cu privire la respingerea în principiu a cererii de
revizuire (art. 462 alin. (4) CPP) sau cu privire la soluţionarea de fond (art. 464 CPP), sînt supuse
aceloraşi căi de atac, ca şi hotărările la care se referă revizuirea (art. 400 CPP), iar deciziile date în apel
sînt supuse recursului (art. 420 CPP).
 În cazurile prevăzute de art. 437 CPP sentinţa primei instanţe poate fi atacată numai cu
recurs, ceea ce înseamnă că hotărîrea dată în procedura de revizuire este supusă aceleiaşi căi de atac.

Capitolul VI
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

Articolul 466. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de judecată

şi punerea ei în executare

1. Articolul 466 prevede două noţiuni importante în procedura penală: hotărîre judecătorească
definitivă şi hotărîre judecătorească irevocabilă.
2. Hotărîrea judecătorească definitivă devine executorie chiar dacă nu au fost utilizate toate căile
de atac ordinare. Hotărîrea primei instanţe devine definitivă la data pronunţării cînd, conform legii,
hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului.
3. Pentru cazurile pentru care Codul de procedură penală prevede calea de atac apelul, hotărîrea
devine definitivă şi, deci, executorie după folosirea apelului, adică la data adoptării deciziei instanţei de
apel, dacă a fost folosită această cale de atac. Însă hotărîrea poate deveni definitivă şi mai devreme dacă
nu s-a recurs la această cale de atac sau sa renunţat la apel. Acestea sunt următoarele cazuri: 1) hotărîrea
388
primei instanţe devine definitivă la data expirării termenului de apel cînd nu s-a declarat apel în termen
sau cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit; 2) hotărîrea primei instanţe devine
definitivă la data retragerii apelului şi încetării procedurii de apel, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel.
4. Pentru cazurile pentru care Codul nu prevede calea de atac apelul, hotărîrea judecătorească
devine definitivă: 1) la data expirării termenului de recurs cînd nu s-a declarat recurs în termen sau cînd
recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit de lege; 2) la data retragerii recursului
declarat şi încetării procedurii de recurs, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3)
la data pronunţării hotărîrii instanţei de recurs prin care: a) s-a respins recursul, b) recursul a fost
admis şi procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs, fără rejudecare; c) cauza a fost rejudecată de către
instanţa de recurs, după admiterea recursului.
5. Toate aceste hotărîri judecătoreşti, cu excepţia hotărîrii instanţei de apel, la data devenirii
definitive concomitent devin şi irevocabile. Hotărîrea instanţei de recurs declarat împotriva deciziei
instanţei de apel devine irevocabilă la data pronunţării acesteia. Dar şi această ultimă hotărîre poate
deveni irevocabilă şi mai devreme dacă nu s-a utilizat cale de atac recursul sau sa renunţat la recurs.
Hotărîrea instanţei de apel devine irevocabilă la data expirării termenului de recurs cînd nu s-a declarat
recurs în termenul prevăzut de lege sau cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit.
Hotărîrea instanţei de apel devine definitivă la data retragerii recursului şi încetării procedurii de recurs,
dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.
6. Introducerea noţiunii de hotărîre irevocabilă a fost condiţionată de faptul că legislatorul a dat
caracter executoriu hotărîrii instanţei de apel şi a deschis calea de atac extraordinară, - recursul în anulare
atît pentru partea acuzării cît şi pentru partea apărării. Art. 452 prevede dreptul părţilor de a declara recurs
în anulare doar împotriva hotărîrilor irevocabile după epuizarea căilor ordinare de atac, prevăzute de lege
pentru situaţiile respective.

Articolul 467. Caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive

1. Hotărîrile judecătoreşti definitive sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice din
ţară, indiferent de formă de proprietate şi de forma organizatorică şi au putere executorie pe întreg
teritoriul ţării. Orice persoană fizică sau juridică este obligată să acorde colaborarea solicitată de instanţă
sau organul care pune în executare hotărîrea judecătorească definitivă. Acestea sunt nişte obligaţiuni
constituţionale, prevăzute la art. 120 din Constituţie.
2. Caracterul obligatoriu pentru executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive este asigurat prin: 1)
existenţa unui organ specializat de stat investit cu atribuţii de executare a pedepselor penale; 2)
posibilitatea de a înlocui pedeapsa stabilită de instanţă cu o altă pedeapsă în cazul eschivării cu rea voinţă
a persoanei condamnate de la executarea pedepsei; 3) stabilirea pedepsei penale pentru eschivarea de la
executarea pedepsei penale cu închisoare (art. 319 Cod penal) şi pentru neexecutarea intenţionată a
hotărîrii judecătoreşti (art. 320 Cod penal), inclusiv şi de persoane cu funcţii de răspundere investite cu
obligaţii de apune în executare hotărîrea judecătorească definitivă.
3. Executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive, adoptate de instanţele din Republica Moldova în
privinţa persoanelor care se află pe teritoriul altor state se reglementează de tratatele internaţionale de
asistenţă juridică în materie penală la care ţara noastră este parte.

Articolul 468. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti

1. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti ţine de competenţa instanţei care a judecat
cauza în primă instanţă. Hotărîrile definitive pronunţate în primă instanţă de către Curţile de Apel şi de
către Curtea Supremă de Justiţie se execută de către organul însărcinat cu punerea în executare a
hotărîrilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia îşi are sediul Curtea de Apel
respectivă sau Curtea Supremă de Justiţie. Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti, în termen de
10 zile de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, se trimite de către preşedintele instanţei respective,
împreună cu o copie autentificată de pe hotărîrea definitivă, însoţită de copia autentificată a hotărîrilor
instanţelor de apel şi/sau recurs, dacă cauza a fost judecată şi de aceste instanţe, organului însărcinat cu
punerea în executare a sentinţei conform prevederilor legislaţiei de executare. Dispoziţie de executare a
hotărîrii judecătoreşti se semnează de către preşedintele instanţei, sau de către judecătorul îputernicir de

389
către preşedinte cu asemenea atribuţii. În dispoziţie se indică data cînd hotărîrea respectivă a devenit
definitivă.
2. Imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile de la primirea dispoziţiei de executare, organul care pune în
executare sentinţa comunică, instanţei care a trimis dispoziţia - dată despre punerea în executare a
hotărîrii judecătoreşti. Administraţia locului de detenţie trebuie să comunice instanţei care a trimis
dispoziţia de punere în executare a hotărîrii locul unde condamnatul îşi va executa pedeapsa.
Modul de punere în executare şi de executare a hotărîrii judecătoreşti definitive se reglementează
de legislaţia privind executarea hotărîrilor judecătoreşti.
3. Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea hotărîrii. În cazul în
care instanţa ce urmăreşte executarea sentinţei nu primeşte informaţie despre punerea în executare sau
executarea sentinţei, ea este obligată să ceară periodic această informaţie de la organul care pune în
executare sau execută hotărîrea respectivă. Orice modificare a modului de executare a hotărîrii
judecătoreşti se soluţionează de către instanţa de judecată în condiţiile art. 469-471 şi despre fiecare
intervenţie în modul de executare a hotărîrii trebuie să fie informată instanţa care a pronunţat sentinţa.
4. În cazul în care a fost condamnat un recrut sau o persoană supusă serviciului militar, instanţa
care a pronunţat sentinţa este obligată, în termen de 10 zile, să comunice organului local de administrare
militară despre sentinţa rămasă definitivă în privinţa acestora. Livretul militar ale persoanei supuse
serviciului militar şi certificatul special al recrutului condamnat la închisoare sau detenţiune pe viaţă se
expediază de către instanţă organelor locale de administrare militară respective.

Articolul 469. Chestiunile care urmează să fie soluţionate

de către instanţă la executarea pedepsei

1. Oricare schimbare a modului de executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive se soluţionează

de către instanţa de judecată. Articolul comentat reglementează competenţa materială a instanţei
judecătoreşti care soluţionează chestiunile apărute la faza de punere în executare şi de executare a
pedepsei. Chestiunile care urmează să fie soluţionate de către instanţă la această fază sunt specificate de
legislator la alin. (1) din articolul 469. Problemele care pot apărea şi fi soluţionate de către instanţă nu
sunt enumerate exhaustiv de către legislator şi la pct. 18) din articolul menţionat se indică şi alte chestiuni
prevăzute de lege care apar în procesul executării pedepsei de către condamnat şi urmează a fi soluţionate
de către instanţă. De aici rezultă că orice intervenţie în modul de punere în executare şi de executare a
unei hotărîri judecătoreşti penale trebuie să fie prevăzută de lege, să fie soluţionată de către o instanţă
judecătorească competentă, şi copia acestei hotărîri urmează a fi expediată instanţei care urmăreşte
executarea hotărîrii în cauză pentru a fi anexată la dosarul pe marginea căruia a fost adoptată hotărîrea de
condamnare.
2. Chestiunile privind executarea hotărîrii judecătoreşti penale referitor la acţiunea civilă şi alte
chestiuni patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor legislaţiei de executare privind
executarea documentelor cu caracter civil.

Articolul 470. Instanţa care soluţionează chestiunile privind

executarea hotărîrilor judecătoreşti

1. Articolul 470 reglementează competenţa teritorială a instanţei în ce priveşte soluţionarea

chestiunilor privind executarea hotărîrilor judecătoreşti.
2. De competenţa instanţei judecătoreşti din raza de activitate a organului sau instituţiei care
execută pedeapsa sunt chestiunile privind executarea hotărîrilor specificate la art. 469 alin. (1) pct. 1)-4),
6). 8)-15) şi 18) şi anume: 1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 din Codul
penal); 2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 din Codul
penal); 3) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din Codul
penal); 4) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vîrstă de
pînă la 8 ani (art.96 din Codul penal), anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea
lor de pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate; 5)
schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 din Codul penal); 6) înlocuirea muncii neremunerate în
folosul comunităţii cu arest (art.67 din Codul penal); 7) anularea condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen,
390
cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei neexecutate (art.90 şi 91 din Codul penal); 8)
căutarea persoanelor condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa; 9)
executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată
la adoptarea ultimei hotărîri; 10) computarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, dacă
aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de condamnare; 11) prelungirea, schimbarea sau
încetarea aplicării măsurii de constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 din Codul penal); 12)
liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv; 13)
liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei; 14) alte chestiuni prevăzute de lege care apar în
procesul executării pedepselor de către condamnaţi.
3. Chestiunile privind reabilitarea judecătorească a persoanei condamnate se soluţionează de
către instanţa de judecată de la locul de trai al persoanei care solicită să fie reabilitată.
4. Chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor din hotărîre la punerea în
executare a pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărîrea rămasă definitivă în
conformitate cu dispoziţiile art. 248-250 din codul comentat.
5. Chestiunile specificate la alineatele (1) şi (2) din articolul comentat se soluţionează de către
judecătorul de instrucţie din judecătoria respectivă, iar cestiunile menţionate la alin. (3) se soluţionează de
către completul de judecată care a adoptat hotărîrea respectivă.

Articolul 471. Modul de soluţionare a chestiunilor privind

punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti

1. Legislatorul a lărgit esenţial cercul de persoane care sunt în drept să înainteze demers în instanţă
pentru soluţionarea chestiunilor privind punerea în executare şi executarea hotărîrilor judecătoreşti
penale.
2. Organul sau instituţia care pune în executare hotărîrea judecătorească poate înainta demers în
instanţă pentru soluţionarea oricărei chestiuni prevăzute de lege privind punerea în executare a
hotărîrii judecătoreşti. În aceste cazuri în şedinţa de judecată se citează reprezentantul organului sau
instituţiei care a declarat demersul.
3. Persoana condamnată poate înainta cerere pentru soluţionarea următoarelor chestiuni: 1)
liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din CP); 2) reabilitarea
judecătorească (art.112 din CP); 3) executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate,
dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 4) computarea arestării preventive sau a
arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de condamnare; 5) liberarea
de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv; 6) liberarea de
pedeapsă în temeiul actului amnistiei; 7) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea
termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP); 8) alte chestiuni prevăzute
de lege care apar în procesul executării pedepselor.
5. La soluţionarea chestiunilor iniţiate de către persoana condamnată precum şi la soluţionarea
chestiunilor prevăzute în art. 469 alin.(1) pct.1), 2), 4)-9), 11), 14)-17), chestiuni referitoare la: 1)
liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP); 2) înlocuirea părţii neexecutate din
pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 CP); 3) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide
şi femeile care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.96 CP),
anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau
trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate; 4) reabilitarea judecătorească (art.112 CP); 5)
schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 CP); 6) înlocuirea amenzii cu arest sau închisoare (art.64
CP); 7) înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu arest (art.67 CP); 8) anularea
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării condiţionate
de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei neexecutate
(art.90 şi 91 CP); 9) executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta
nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 10) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în
temeiul adoptării
unei legi care are efect retroactiv; 11) liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei; 12) liberarea de
executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de
condamnare (art.97 CP); 13) explicarea suspiciunilor sau neclarităţilor care apar la punerea în executare a
391
pedepselor, -participarea condamnatului în şedinţa de judecată este obligatorie. Condamnatul are dreptul
să ia cunoştinţă de materialele prezentate instanţei, să participe la examinarea lor, să înainteze cereri,
inclusiv de recuzare, să dea explicaţii, să prezinte probe.
6. Condamnatul poate să-şi reprezinte interesele de sine stătător sau prin intermediul apărătorului.
La soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea sentinţelor în privinţa minorilor, persoanelor cu
defecte fizice sau psihice care le împiedică să-şi exercite de sine stătător dreptul la apărare, persoanelor
care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul, precum şi în alte cazuri cînd interesele justiţiei
o cer, participarea apărătorului în şedinţă este obligatorie. În cazul soluţionării chestiunii în privinţa unui
condamnat minor, reieşind din interesul superior al copilului şi în conformitate cu prevederile Legii
privind drepturile copilului, despre data examinării chestiunii respective urmează să fie informaţi
reprezentantul legal al minorului şi autoritatea tutelară din localitatea în care execută pedeapsa minorul,
însă neprezentarea lor nu împiedică soluţionarea chestiunii.
7. La soluţionarea chestiunilor prevăzute în art.469 alin.(1) pct.3) şi 13), privind liberarea de
la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP) şi prelungirea, schimbarea sau
încetarea aplicării măsurii de constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 CP) este obligatorie
participarea reprezentantului comisiei medicale care a dat concluzie.
Conform explicaţiilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie expuse în Hotărîrea din 29.10.2001 „Cu
privire la practica judiciară privind absolvirea condamnaţilor de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală” 3.
avizul despre o boală gravă a condamnatului poate fi eliberat doar în baza unor date obţinute în urma
examinării staţionare în instituţii medicale. În aviz urmează să fie indicate: diagnosticul bolii grave,
perioada de îmbolnăvire (în perioada ispăşirii pedepsei sau pînă la condamnare), rezultatele tratamentului
efectuat, prognoza presupusă a bolii şi dacă boala gravă exclude posibilitatea executării pedepsei de către
condamnat.
În privinţa condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o boală psihică, în concluzie urmează să fie
indicată şi natura acestei îmbolnăviri – boală psihică cronică sau temporară, întrucît pot fi absolviţi de
pedeapsă doar condamnaţii, care s-au îmbolnăvit de o boală psihică cronică.
La absolvirea de executarea pedepsei a condamnatului, care s-a îmbolnăvit de o boală mintală
cronică, nu este relevant şi nu se iau în consideraţie de către instanţă: gravitatea infracţiunii săvîrşite,
persoana condamnatului, cît şi alte circumstanţe.
La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o boală mintală
cronică, instanţa judiciară este obligată să soluţioneze chestiunea privind aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical sau să-i transfere pentru îngrijire organelor de ocrotire a sănătăţii.
La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o altă boală gravă,
se va ţine cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite, de persoana condamnată, cît şi de alte circumstanţe
(termenul pedepsei executate, starea familială, comportamentul în locul de detenţie, etc).
8. La soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la acţiunea
civilă în şedinţa de judecată sînt citaţi atît condamnatul, cît şi partea civilă sau reprezentantul său.
Neprezentarea părţii civile sau a reprezentantului său, legal citaţi, nu împiedică soluţionarea cauzei.
9. Reieşind din atribuţiile constituţionale ale procurorului de a apăra ordinea de drept precum şi
drepturile şi libertăţile persoanei legislatorul a investit procurorul cu atribuţii de control a orgaanelor care
pun în executare hotărîrile judecătoreşti. Astfel, participarea procurorului ca reprezentant al intereselor
generale ale societăţii, în şedinţa de judecată la soluţionarea chestiunilor privind punerea în executare
şi executarea hotărîrilor judecătoreşti este obligatorie.
10. Judecarea cauzei în baza cererii sau a demersului începe cu raportul reprezentantului organului
care a depus demers sau cu explicaţia persoanei care a depus cerere, apoi se cercetează materialele
prezentate, se ascultă explicaţiile persoanelor prezente la şedinţă, opinia procurorului, după care instanţa
adoptă o încheiere motivată care trebuie să conţină răspuns la toate întrebările invocate în demers sau
după caz în cerere.

Articolul 472. Atacarea încheierilor privind soluţionarea chestiunilor

Referitor la executarea hotărîrilor judecătoreşti

1. Încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei, adoptată în condiţiile art. 471
privind soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărîrilor judecătoreşti poate fi atacată de
392
către persoanele interesate, adică de către persoana care a depus plîngere sau în privinţa căreia a fost
înaintat demersul, de apărătorul şi reprezentantul legal al acesteia, dacă au participat la judecarea cauzei,
de reprezentantul organului care pune în executare hotărîrea respectivă şi de către procurorul participant
la şedinţă. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile, începînd cu ziua următoare după
pronunţarea acesteia, iar pentru persoana deţinută, în termen de 10 zile de la data cînd i-a fost înmînată
copia de pe încheiere.
2. Recurs se declară la instanţa care a pronunţat încheierea atacată. Instanţa în cauză expediază
recursul cu materialele cauzei în instanţa de recurs în termen de cel mult 5 zile. Recursul se judecă de
către Curtea de Apel respectivă conform prevederilor titl.II cap.IV secţia a 2-a din Partea specială.
Hotărîrea instanţei de recurs este definitivă şi irevocabilă.

Articolul 473. Plîngerile împotriva actelor organului sau instituţiei care

pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare

1. O altă novaţie în prezentul Cod este dispoziţia articolului comentat, conform căreia persoana
condamnată şi alte persoane cointeresate pot înainta plîngeri în instanţă împotriva actelor organului sau
instituţiei care pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare. Astfel, prin această procedură
s-a deschis accesul la justiţie a persoanelor condamnate împotriva actelor arbitrare ale organului sau
instituţiei, care pune în executare hotărîrea judecătorească. Controlul judiciar al actelor organelor care pun
în aplicare hotărîrile judecătoreşti reprezintă o garanţie a condamnaţilor privitor la asigurarea respectării
drepturilor lor prevăzute de lege.
2. Plîngere pot declara atît persoanele condamnate cît şi alte persoane care consideră că le-au fost
încălcate anumite drepturi şi interese legitime. Alte persoane pot fi rudele şi cunoscuţii condamnaţilor,
cărora le-a fost interzis, în opinia lor nelegitim întîlnirea, corespondenţa cu condamnatul, transmiterea de
colete etc. Plîngerile se declară judecătorului de instrucţie din instanţa în raza de activitate a căreia se află
organul sau instituţia respectivă.
3. Plîngerea declarată împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărîrea
judecătorească de condamnare se examinează în ordinea prevăzută la art. 471 şi se soluţionează printr-o
încheiere motivată în care judecătorul de instrucţie se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în
plîngere. Încheierea adoptată poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de persoanele
condamnate. Recursul se judecă de către Curtea de Apel respectivă conform prevederilor titl. II cap. IV
secţia a 2-a din Partea specială.

Articolul 474.Dispoziţii generale

1. Procedura în cauzele privind minorii are specificul său determinat de particularităţile
subiectului infracţiunii, cât şi a altor minori implicaţi în procesul penal. Legislaţia procesual-
penală a Republicii Moldova este în concordanţă cu normele internaţionale referitoare la
drepturile copilului. Se cere de menţionat în acest sens Convenţia ONU privind Drepturile
Copilului din 20.11.1989, adoptată la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, care a intrat în
vigoare la 20 septembrie 1990, iar pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993. Convenţia
Europeană privind exercitarea drepturilor copilului din 25.01.1996 de la Strasbourg, Ansamblul de
Reguli Minime ale Naţiunilor Unite pentru Administrarea Justiţiei Juvenile din 1985 (Regulile de
la Beijing); regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate din 1990,
Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei Juvenile din 1998 ( directivele de la
Riyadh).
2. Convenţia ONU privind Drepturile Copilului recunoaşte că copilul are nevoie de o protecţie
specială şi de îngrijiri speciale, în primul rând de o protecţie juridică potrivită. Articolul 1 al
Convenţiei stabileşte că prin copil se înţelege orice fiinţă umană cu vârsta sub 18 ani. Articolul 37
al Convenţiei obligă statele de a asigura ca nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante. Pentru infracţiuni comise de persoane sub 18 ani, nu
vor fi pronunţate nici o pedeapsă capitală, nici închisoare pe viaţă fără posibilitate de liberare.
Nici un copil nu va fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitral. Arestarea, detenţia sau
întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi se va folosi numai ca măsură extremă şi
pentru cea mai scurtă posibilă perioadă de timp; orice copil privat de libertate va fi tratat cu
omenie şi cu respectul datorat demnităţii persoanei umane şi de o manieră care să ţină seama de
393
 nevoile persoanei de vârsta sa; orice copil privat de libertate va avea acces rapid la asistenţa
juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, inclusiv dreptul de a contesta legalitatea
privării sale de libertate în faţa unui tribunal sau unei alte autorităţi competente. Articolul 40 al
Convenţiei recunoaşte oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii
penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al
valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale
ale acestora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi
asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate. Articolul 40 în continuare asigură şi
alte principii cum ar fi neretroactivitatea legii penale, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi
informat prompt şi direct de acuzaţiile care i se aduc; examinarea cauzei fără întârziere de
autoritatea sau instanţa competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă,
conform prevederilor legii, în prezenţa asistenţei legale, sau a oricărei alte asistenţe
corespunzătoare sau în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legale, să nu fie constrâns să
depună mărturii sau să mărturisească că este vinovat, să aibă dreptul la apel, să fie asistat de către
interpret, să i se respecte viaţa privată. O altă prevedere destul de importantă a articolului 40 este
obligaţia statelor de a promova adoptarea de legi, proceduri, crearea de autorităţi şi instituţii
special concepute pentru copiii suspectaţi, acuzaţi sau declaraţi că au fi comis încălcări ale legii
penale şi în special: vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi de a nu avea
capacitatea de a încălca legea penală; vor lua măsuri de fiecare dată când este posibil şi de dorit
pentru a trata aceşti copii fără a se recurge la procedura judiciară cu condiţia ca garanţiile omului
şi garanţiile reale să fie deplin respectate. Convenţia Europeană privind exercitarea drepturilor
copilului stabileşte că obiectul Convenţiei vizează să promoveze în interesul superior al copiilor
drepturile lor, să îi acorde drepturi procedurale şi să faciliteze exercitarea lor având grija ca ele să
poată ei înseşi sau prin intermediul altor organe sau persoane să fie informaţi sau autorizaţi să
participe la procedurile care îi interesează în faţa autorităţilor judiciare.
3. Articolul 5 al Convenţie stabileşte că părţile trebuie să examineze oportunitatea de a recunoaşte
drepturile procedurale suplimentare ale copiilor, sau procedurile referitoare la copii în faţa unei
instanţe judiciare şi în special:
a) dreptul de a cere să fie ajutat de către o persoană respectivă la alegerea sa pentru a îi ajuta să
exprime opinia lor;
b) dreptul de a cere ei înseşi sau prin intermediul altor persoane sau organe desemnarea unui
reprezentat distinct, în cazurile respective-a unui avocat;
c) dreptul de a desemna propriul său reprezentant;
d) dreptul de a exercita toate sau o parte din prerogativele unei părţi în asemenea procedură.
4. Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori (regulile de la Beijing) adoptate prin Rezoluţia 40/33 din 29.11.1985 a Adunării Generale a
Naţiunilor Unite prevede nişte principii generale referitoare la justiţia pentru minori constatând în
partea I, paragraful 1, punctul 1.4. că justiţia pentru minori face parte integrală din procesul de
dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii,
contribuind astfel, în acelaşi timp, la protejarea drepturilor şi la menţinerea păcii şi a ordinii în
societate. Punctul 1.6. serviciul de justiţie pentru minori trebuie să fie sistematic controlate şi
coordonate în vederea îmbunătăţirii şi perfecţionării competenţei persoanelor, a felului de a se
apropia de subiecţi, precum şi a atitudinilor faţă de aceste persoane.
5. Articolul 12 stabileşte că pentru a se achita mai bine de funcţiile lui, ofiţerii de poliţie care se
ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră, mai ales prevenirii delicvenţei
juvenile, trebuie să primească o instruire şi o formaţie specială. În marile oraşe ar trebui să fie
create în acest scop servicii speciale. În Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei
juvenile (Principiile de la Riyadh, adoptate prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1998 se
specifică că guvernele vor elabora şi vor aplica proceduri şi legi specifice pentru promovarea
drepturilor şi bunăstarea tinerilor. (punctul 52). Nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor
măsuri corecţionale, dure sau degradante, ori pedepse acasă la şcoală sau în orice altă instituţie.
6. Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 24 septembrie 2003, Recomandarea Rec
2003 (20) cu privire la noile modalităţi de tratare a delicvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. În
punctul 7, Comitetul de Miniştri consideră că este necesară continuarea extinderii spectrului de
alternative susceptibile să substituie condamnarea normală. Aceasta trebuie să facă parte din
394
 procedura ordinară, să respecte principiul proporţionalităţii, să reflecte interesele minorului, să fie
aplicabile în cauzele în care responsabilitatea e3ste liber acceptată. Punctul 11 determină că,
reflectând tranziţia mai îndelungată spre maturitate, trebuie să fie posibil pentru tinerii cu vârsta de
până la 21 de ani să fie trataţi într-o manieră compatibilă celei utilizate în cazul minorilor de vârstă
mai fragedă, primii fiind supuşi aceloraşi intervenţii atunci când judecătorul este de părerea că ei
nu sunt suficient de maturi pentru a fi traşi la răspundere deplină pentru acţiunile comise similar
adulţilor. Punctul 13 stabileşte că statele trebuie să elaboreze instrumente de evaluare a riscului pe
care îl prezintă persoanele în sensul recidivei, pentru ca natura, intensitatea şi durata intervenţiilor
să fie proporţională riscului comiterii repetate a infracţiunilor în viitor, dar să fie conformate şi
necesităţile infractorului, evitând acţiunea neglijentă faţă de principiul proporţionalităţii. În caz de
necesitate, autorităţile trebuie încurajate să ofere informaţie, dar întotdeauna în conformitate cu
legislaţia care protejează confidenţialitatea informaţiei. Punctul 14 determină că fiecare etapă
procesual-penală trebuie să se încadreze în limitele stricte pentru a evita tergiversarea şi pentru a
asigura o reacţie cât mai rapidă posibil faţă de infracţiunile comise de minori. În tot cazul măsurile
menite să grăbească înfăptuirea justiţiei şi să mărească eficienţa acesteia trebuie să fie echilibrate
cu noţiunea de termen rezonabil al procesului. Punctul 17 determină că ori de câte ori este posibil
în cazul bănuiţilor minori se vor aplica alternative la detenţie, aşa ca plasarea minorilor la rude şi
stimularea familiilor sau centrelor de plasament să ia minorul. Privarea de libertate nu trebuie să
fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca formă de intimidare sau să servească
drept substituit al protecţiei copilului sau a măsurilor de sănătate.
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, recunoaşte de mult timp că dreptul la
un proces echitabil enunţat de convenţie, se aplică atât copiilor, cât şi adulţilor. În cazul
NORTIER vs. Regatul Unit din 19 iulie 1992 (VERIFICĂ), Comisia a considerat neacceptabilă
sugestia că copiii judecaţi pentru o infracţiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanţiile unui
proces echitabil enunţate în articolul 6. În cazul K vs. Regatul Unit din 16 decembrie 1999, Curtea
consideră că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de infracţiune, într-un mod care ar
ţine pe deplin cont de vârsta sa, maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a
adopta măsuri menite să favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la aceasta. În
consecinţă, vorbind despre un copil mic, acuzat de o infracţiune gravă, care are o repercusiune
gravă asupra mijloacelor mass-media şi asupra publicului Curtea a considerat că procesul trebuia
să fi fost desfăşurat într-un mod care să reducă în măsura posibilităţii intimidarea şi inhibarea
acelui acuzat. În aceeaşi cazurile SINTH şi HUSSAIN vs. Regatul Unit (21 februarie 1996),
CEDO a sugerat că condamnarea unui minor la privaţiunea de libertate pe viaţă, fără posibilităţi
de eliberare anticipată ar putea crea probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii şi
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante).
8. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în hotărârea sa nr. 37 din 12 noiembrie 1997 “Despre practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind
infracţiunile săvârşite de către minori (în continuare “Hotărârea Plenului nr. 37) menţionează
asupra importanţei acestei proceduri speciale care are menirea de a proteja drepturile minorului în
conflict cu legea. Regulile speciale prevăzute de legislaţia procesual-penală în ceea ce priveşte
cauzele privind minorii sunt determinate de varietăţile psiho-fiziologice sociale, şi alte calităţi ale
persoane care nu au atins vârsta majoratului. Aceste reguli prevăd anumite garanţii suplimentare şi
anumite mecanisme de asigurare a drepturilor, intereselor legale ale persoanelor minore.
9. Particularităţile procedurii speciale, prevăzute de Codul de Procedură Penală constă în faptul că
normele Capitolului I, al Titlului III se referă nu numai la delicvenţii minori, ci la orice minor
implicat în sfera justiţiei penale. Acest pas înainte în legislaţia procesual-penală e remarcat prin
faptul că sunt necesare garanţii procesuale nu numai delicventului minor dar oricărui minor
implicat într-o cauză penală, fie ca victimă, fie ca martor. Aceste reguli se aplică în toate cazurile
penale, indiferent de gravitatea infracţiunii când la momentul comiterii infracţiunii persoana nu a
împlinit vârsta de 18 ani. În scopul realizării Regulilor de la Beijing, în scopul realizării articolului
12 şi articolului 22 al regulilor de la Beijing în ceea ce priveşte asigurarea profesională şi
competentă a persoanelor oficiale implicate în activitatea de prevenire a delicvenţei juvenile şi
tratament al delicvenţilor minori, rămâne actuală până în prezent permanenta ridicare a calificării
şi specializarea ofiţerilor de urmărire penală, a procurorilor şi a judecătorilor.

395
 10. Aspectele deosebit de importante a reglementării actuale sunt îndreptate spre asigurarea şi
întărirea garanţiilor procesuale ale minorilor, asigurarea participării apărătorului, psihologului,
pedagogului, a termenului de audiere, etc. Nerespectarea cerinţelor în ceea ce priveşte asigurarea
cu apărător se consideră încălcare esenţială a legii de procedură penală. (Hotărârea nr. 37).

Articolul 475.Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii

Circumstanţele suplimentare care sunt incluse în obiectul probaţiunii în cazurile cu minori au

sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un eventual abuz al statului şi o învinuire neîntemeiată
cât şi de a asigura ca orice măsură aplicată faţă de minor să fie proporţională faptei comise de către
acesta. Circumstanţele stabilite vor asigura cercetarea multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale
pentru o hotărâre pe cât de posibil de echitabilă.
1. După cum se vede la punctul 1 al articolului 475 o deosebită importanţă se acordă constatării vârstei
delicventului minor. Aceasta este important pentru a stabili personalitatea bănuitului şi învinuitului,
pentru a constata dacă este persoana pasibilă de atragere la răspundere penală la momentul comiterii
infracţiunii, adică dacă a împlinit vârsta de 14 sau 16 ani; De a aplica corect legislaţia procesual-
penală reieşind din necesitatea aplicării unei proceduri speciale în cauzele cu minori; De a lua în
consideraţie calităţile social-psihologice ale personalităţii la efectuarea anumitor acţiuni procesuale,
inclusiv asigurarea participării pedagogului, reprezentantului legal şi alte particularităţi, etc.
2. Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 punctul 6, instanţa judecătorească est
obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei, luna, anul, naşterii minorului. Se consideră
că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua naşterii ci începând cu ziua următoare. La constatare
vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează să fie ultima zi a acelui
an, care este numit de experţi, iar în cazul constatării vârstei prin numărul minimal şi maximal de
ani, judecata urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.
3. Documentul oficial prin care se constată vârsta, este certificatul de naştere, paşaportul străin care se
poate înmâna de la naştere, sau buletinul care poate fi obţinut începând cu 16 ani. Reieşind din
aceste considerente doar aceste documente pot confirma vârsta şi nu altele care confirmă
personalitatea sau declaraţiile victimei, martorilor, reprezentanţilor legali, etc. Copia actului de
identitate se anexează la dosar, după ce ofiţerul de urmărire penală s-a convins de autenticitatea
acestuia. În caz când apar dubii în privinţa autenticităţii documentului oficial, care confirmă vârsta
minorului, obligator se dispune expertiza medico-legală, în faţa experţilor punându-se chestiunile
dacă persoana examinată a atins la data respectivă, (data, anul ), 14, 16 sau 18 ani. Expertiza medico
legală nu poate constata dacă persoana prezentată pentru expertiză a atins vârsta dezvoltării
psihologice, deoarece acesta este obiectul unei alte expertize.
4. Punctul 16 al Regulilor de la Beijing stabileşte că în toate cazurile, cu excepţia micilor infracţiuni,
înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă, prealabilă condamnării, antecedentele
minorului, condiţiile în care el trăieşte şi circumstanţele în care a fost comis delictul, fac obiectul
unei anchete mai temeinice, astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a judeca
chestiunea în cauză.
5. Rapoartele de anchetă socială sunt prevăzute de articolul 385, alineatul 1, punctul 7 pentru toate
cauzele penale inclusiv şi pentru adulţi. Cu atât mai mult, în cauzele cu privire la minori, acestea
constituie un ajutor indispensabil în cea mai mare parte.
6. Constatarea datelor ce ţin de condiţiile în care trăieşte şi se educă minorul, nivelul psihic de
dezvoltare şi alte circumstanţe care caracterizează personalitatea sunt necesare pentru cercetarea sub
toate aspectele a stării fizice şi psihice a minorului, a nivelului dezvoltării intelectuale şi morale, a
caracterului lui etc. Datele privitor la condiţiile în care s-a format personalitatea minorului sunt
necesare pentru a constata motivul infracţiunii, circumstanţele care au contribuit la comiterea
infracţiunii, cât şi pentru a asigura reintegrarea lui în societate şi evitarea comiterii altor infracţiuni.
7. La constatarea condiţiilor în care trăieşte şi este educat minorul trebuie de luat în consideraţie şi
împrejurările de educare sau circumstanţele de educare din familie, locul de muncă al părinţilor,
dacă are învinuitul o oarecare proprietate, salariul, relaţiile între părinţi şi membrii familiei. În
acelaşi moment sunt stabilite şi condiţiile şi locul de învăţătură a minorului, reuşita,
comportamentul, prietenii, aplicarea sau nu a unor măsuri educaţionale şi motivul aplicării. Dacă
minorul a părăsit locul de muncă sau a fost eliberat sau a fost exmatriculat din şcoală, este necesar
396
 de stabilit motivele unor asemenea măsuri ale administraţiei, inclusiv dacă s-au respectat drepturile
minorului la eliberare. În cazul când minorul este angajat într-o instituţie privată este necesar de a
stabili şi faptul dacă activitatea pe care o prestează minorul este legală, spre exemplu, dacă minorul
nu este implicat în comercializarea băuturilor spirtoase, a confecţiilor din tutunărit. În acelaşi
moment este necesar de a stabili care este cercul prietenilor sau cunoscuţilor şi care ar putea din
aceştia să influenţeze negativ asupra comportamentului minorului. În cazul când se va constata că
minorul consumă băuturi alcoolice sau psihotrope este necesar de stabilit momentul în care a
început consumul, care sunt dozele de consum, cine l-a implicat în consumarea acestor substanţe,
din ce surse minorul procura aceste substanţe etc.
8. Este necesar de a analiza minuţios comportamentul minorului în trecut. În acest sens o deosebită
importanţă o are constatarea faptului dacă minorul a comis mai multe infracţiuni, care infracţiuni şi
când, la ce vârstă, de câte ori a fost condamnat şi care pedepse i-au fost aplicate, în cazul când a fost
condamnat la închisoare este necesar de constatat care a fost comportamentul minorului în locul de
detenţie, dacă a fost eliberat înainte de termen. Dacă minorul a fost atras la răspundere
administrativă, este necesar de constatat motivul şi contravenţia concretă. Dacă minorul şi-a ispăşit
pedeapsa într-o închisoare este necesar de constatat dacă la eliberare au fost luate măsuri pentru
reintegrarea lui în societate şi din ce motive aceste măsuri nu au avut rezultate pozitive.
9. Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărârea nr. 37 indică expres că în cauzele din categoria
infractorilor minori urmează să fie minuţios cercetate motivele şi scopul săvârşirii infracţiunii de
către minor, urmând să fie indicate în sentinţă în mod obligatoriu.
10. La examinarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup să se contate rolul şi gradul de
participare la crimă a fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror
acţiuni criminale este recunoscut vinovat.
11. Ţinând cont de pericolul social sporit al acţiunilor persoanelor adulte care au atras minorul la
activitatea criminală şi altă activitate anti-socială este necesar ca judecătoriile să cerceteze minuţios
materialele cauzei nu numai referitor la învinuirea înaintată minorului, dar şi la rolul persoanei
adulte în atragerea minorului în activitatea criminală sau la săvârşirea altor acţiuni anti-sociale (
punctul 11al Hotărârii nr. 37).
12. La examinarea cauzei este necesar de a analiza şi caracterul relaţiilor între maturi şi minori,
deoarece aceste date pot avea o importanţă esenţială în constatarea rolului maturului în infracţiune şi
influenţa acestuia asupra minorului.
13. Ţinând cont de faptul că persoana care a împlinit vârsta de 18 ani poate fi trasă la răspundere penală
pentru atragerea minorilor în activitatea criminală (verifică în Codul Penal) este necesar de a dovedi
dacă adultul a conştientizat faptul că atrage minorul în activitatea criminală.
14. Luând în considerare faptul că influenţa psihică sau fizică se consideră ca o circumstanţă atenuantă
este necesar ca la urmărirea cauzei penale să se constate dacă nu a fost o asemenea influenţă, cât şi,
dacă se va constata, caracterul acestei influenţe. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când sunt date că
minorul este într-o dependenţă materială faţă de major. Pentru recunoaşterea acestei circumstanţe
ca atenuantă este necesar de a constata că această constrângere sau dependenţă a avut loc real, iar
însăşi acţiunile minorului sunt constrânse deoarece voinţa acestuia era influenţată de acţiunile
ilegale ale majorului.
15. În cauzele din această categorie, urmează să fie minuţios cercetate motivele şi scopul săvârşirii
infracţiunilor de către minor, urmând să fie indicate în sentinţă în mod obligator. La examinarea
cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup este necesar să se constate rolul şi gradul de
participare la crimă a fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror
acţiuni criminale este recunoscut vinovat (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 9).
16. Dispunând de date care sunt mărturii ale faptului despre aceea că învinuitul, inculpatul minor este
arierat este necesar ca organele de urmărire sau judecătoreşti, să practice mai amplu efectuarea
expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent
social, pedagog), pentru a verifica asemenea chestiuni cum sunt – constatarea unor semne de arierat
la învinuitul, inculpatul minor, putea el să-şi dea seama de sensul acţiunilor sale concrete; putea oare
învinuitul, inculpatul, luând în consideraţie particularităţile lui individuale, să înţeleagă
circumstanţele care au importanţă în cauză. Influenţează oare particularităţile individuale ale
învinuitului, inculpatului asupra justeţei mărturiilor lui etc. Aceste întrebări pot fi adresate pentru
soluţionare şi expertului psihiatru.
397
 17. Pentru clarificarea acestor circumstanţe urmează a fi audiaţi părinţii minorului, pedagogii, educatorii
lui şi alte persoane care ar putea comunica date necesare, a cere documentele respective, şi a
efectua alte acte de urmărire şi judiciare.
18. Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de caracterul pericolului social al
infracţiunii săvârşite de adolescent, instanţa judecătorească, poate să se limiteze la aplicarea faţă de
el a măsurilor de constrângere cu caracter educativ ce nu constituie pedeapsă penală (hotărârea
Plenului nr. 37, punctul 7).
19. În cazuri de necesitate se mai poate dispune o expertiză complexă psihologico-psihiatrică. Este
raţional de a dispune expertiza complexă în cazuri când ariererea este determinată de oligofrenie,
infantilismul psiho-fizic, sindromul astenic, (VERIFICĂ DACĂ TOATE DENUMIRILE SUNT
CORECTE). În toate aceste cazuri expertiza constată dacă minorul suferă de o boală psihică. Dacă
se constată o asemenea împrejurare se soluţionează chestiunea privind responsabilitatea. Dacă nu se
constată este necesar ca în raportul experţilor să se indice motivele unei asemenea arierări.
20. În cadrul expertizei trebuie să se constate şi particularităţile caracterului minorului, intereselor,
deprinderilor, stării sănătăţii, exprimarea diferitelor particularităţi a psihicului (impulsivitate,
tendinţă de a fantaza, sugestibilitate, caracter de imitaţie). Aceste împrejurări au de asemenea o
importanţă esenţială la individualizarea responsabilităţii şi pedepsei.

Articolul 476. Disjungerea cauzei cu minori

1. Necesitatea de a disjunge cauza penală în care sunt implicaţi majorii şi minorii este determinată de
regulile de la Beijing.
Criteriul care determină necesitatea de a disjunge cauza penală este determinat de două
împrejurări: neatingerea majoratului la momentul comiterii infracţiunii şi existenţa datelor
referitor la participarea majorilor la săvârşirea infracţiunii de care este învinuit).
2. După regula generală disjungerea cauzei penale poate avea loc în anumite condiţii care sunt
obligatorii pentru toate cauzele penale, inclusiv şi pentru cauzele cu infractorii minori. Pentru a
disjunge o cauză penală este necesar ca acest fapt să nu influenţeze asupra cercetării sub toate
aspectele, complete şi obiective a cauzei, cât şi asupra posibilităţii de examinare obiectivă şi
pronunţare a unei hotărâri motivate şi temeinice. Disjungerea poate avea loc şi în cazul când cauza
este deosebit de complexă şi impune un număr mare de acţiuni în diferite localităţi cât şi în alte
cazuri când necesitatea este constatată de către procuror. Din aceste considerente articolul 476
determină că disjungerea cauzei poate avea loc pe cât e posibil.
3. Momentul disjungerii cauzei are o deosebită importanţă reieşind din faptul că aceasta poate avea
loc atunci când s-a constatat cu certitudine că persoana implicată în infracţiune este minoră, s-au
constata datele personale ale acestuia, inclusiv date care confirmă faptul participării la infracţiune,
împreună cu majorul, inclusiv dacă aceasta nu va influenţa asupra urmăririi şi judecării sub toate
aspectele şi completă a cauzei penale. Disjungerea grăbită poate duce la unele erori în urmărire şi
judecare. În acelaşi moment, disjungerea tergiversată poate duce la prejudicierea drepturilor
minorului, inclusiv la afectarea psihicului acesteia.
4. După anumite tradiţii determinate de practica judecătorească, disjungerea cauzelor penale are loc
în toate cazurile când: minorul a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă; minorul este
ajutor la comiterea infracţiunii sau a participat doar la anumite fapte, la anumite etape ale
infracţiunii etc., este atras la răspundere penală pentru nedenunţarea unor infracţiuni deosebit de
grave şi excepţional de grave; în cazul când este recunoscut iresponsabil sau dacă după comiterea
infracţiunii a survenit boala psihică va fi necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical; persoana care a comis infracţiunea s-a îmbolnăvit grav sau nu este identificată; sau se
ascunde de urmărire penală.
5. Nu poate fi disjunsă cauza penală în cazul când minorul a participat împreună cu majorul la
comiterea unor infracţiuni grave şi deosebit de grave participând la majoritatea faptelor social-
periculoase.
6. În cazul când cauza penală nu a fost disjunsă, faţă de minori sunt aplicate toate prevederile
capitolului I, al titlului. 3 al Codului de procedură Penală: În toate cazurile este necesar de asigurat
ca minorii să fie izolaţi de adulţi, atât în cazul arestării preventive cât şi la efectuarea acţiunilor
procesuale, pe cât e posibil.
398
 7. Legea procesual-penală nu interzice conexarea unor cauze penale în cazul când urmărirea penală a
fost pornită separat fie în cazurile când aceste cauze au fost disjunse în prealabil. Conexarea poate
avea loc în situaţiile când urmărirea va fi imposibilă, fie în cazurile când aceasta este determinată
de necesităţi obiective şi urmărirea separată poate crea unele obstacole de nedepăşit la constatarea
adevărului în cauză.
8. De regulă, disjungerea se efectuează în faza de urmărire penală pentru efectuarea unei urmăriri
calitative, aceasta însă nu exclude posibilitatea disjungerii şi în faza de judecată a cauzei penale.
Când este constatată necesitatea disjungerii cauzei penale procurorul emite o ordonanţă de
disjungere a cauzei penale, iar instanţa o încheiere. În ordonanţă sau încheiere sunt expuse
motivele care au determinat necesitatea disjungerii cauzei penale în privinţa minorului, cât şi toate
materialele cauzei care sunt anexate la dosarul respectiv. Actele procesuale care formează noul
dosar sunt incluse în original, fie în copii autentificate de către procurori, care au importanţă în
cauza penală referitoare la minori, care vor fi recunoscute ca mijloc de probă la examinarea cauzei
în instanţă. În original, în toate cazurile sunt incluse actele personale, care confirmă vârsta
persoanei, raportul serviciului de resocializare; actele privind studiile şi altele.
9. În cazul când disjungerea cauzei a fost imposibilă din anumite circumstanţe, procurorul trebuie să
menţioneze despre acest fapt în rechizitoriu, aducând motivele respective.
10. La examinarea cauzei în instanţa de judecată, dacă apare o asemenea necesitate, poate fi examinat
şi dosarul în privinţa unui major disjuns la urmărirea penală. Aceasta se efectuează în cazul când
părţile o cer, iar în caz de necesitate instanţa din oficiu poate examina dacă datele expuse în
dosarul respectiv sunt importante pentru cauza penală şi nu există altă posibilitate de a constata
anumite împrejurări.

Articolul 477.Reţinerea minorului şi aplicarea faţă de minori a măsurilor preventive

Potrivit articolului 10 al Regulilor de la Beijing din clipa în care un minor este arestat sunt
informaţi părinţii sau tutorele imediat sau dacă aceasta nu este posibil, în cel mai scurt timp.
1. Punctul 15 al Recomandării Rec 2003 (20) stabileşte că în cazul în care minorii se află în arestul
poliţiei, se va lua în considerare statutul lor de minori, vârsta, gradul de vulnerabilitate şi de
maturitate. Ei trebuie informaţi despre drepturile şi garanţiile lor în mod prompt şi într-o manieră
foarte accesibilă.
2. Potrivit art. 15 al Recomandărilor minorii nu trebuie deţinuţi în arestul poliţiei mai mult de 48 de
ore în total, iar în cazul infracţiunilor de vârstă foarte fragedă se va urmări reducerea chiar şi
acestui termen. Detenţia minorilor în arestul poliţiei trebuie supravegheate de autorităţile
pertinente.
3. Potrivit punctului 16 în ultima instanţă, în cazul minorului bănuit de comiterea infracţiunii,
detenţia provizorie nu trebuie să fie mai mare decât şase luni înainte de judecată. Acest termen
poate fi prelungit numai dacă judecătorul care nu este implicat în anchetarea cauzei cere
prelungirea procedurii dacă aceasta este pe deplin justificată de circumstanţe excepţionale.
4. Articolul 477 stabileşte unele cerinţe speciale la reţinere sau la aplicarea măsurii preventive faţă
de minor.
a) reţinerea sau arestarea poate avea loc doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, deosebit de grave
sau excepţional de grave.
b) Existenţa unei infracţiuni grave , deosebit de grave sau excepţional de grave, nu determină în mod
automat aplicarea reţinerii sau arestării. Este necesar ca persoana care efectuează reţinerea sau
judecătorul de instrucţie care determină arestarea să constate că o asemenea situaţie poate fi
recunoscută ca situaţie excepţională şi lăsarea în libertate a minorului poate determina comiterea altor
infracţiuni, ascunderea persoanei, influenţarea asupra stabilirii adevărului etc.
c) Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi
reprezentanţi legali.
d) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în primul rând se pune în discuţie
posibilitatea transmiterii minorului sub supraveghere. Doar în cazuri când este imposibilă aplicarea
unor asemenea măsuri preventive se examinează chestiunea privind aplicarea unei altei măsuri non -
privative de libertate. Doar în cazuri excepţional când o măsură neprivativă de libertate este imposibil
de aplicat se înaintează demers judecătorului de instrucţie. În demers trebuie să fie menţionat faptul că
399
 aplicarea unei măsuri neprivative de libertate este imposibilă, aducându-se argumente incontestabile
referitor la necesitatea aplicării arestului.
e) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în considerare şi aşa
împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea familială, activitatea, date privind
personalitatea şi alte împrejurări. Reţinerea şi arestarea poate avea loc după regulile generale aplicate
faţă de majori.
5. În încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei privind arestarea persoanei minore este
necesar de menţionat că detenţia acestei persoane trebuie să fie în încăperi separate de a majorilor
cât şi de minorii condamnaţi. Reţinerea şi arestul minorului, de regulă se efectuează în timp de zi.
Doar în cazuri care nu suferă amânare reţinerea poate fi efectuată în timp de noapte. La
soluţionarea chestiunii privind înaintarea unui demers referitor la aplicarea arestului procurorul
este obligat personal să audieze minorul.
6. Judecătorii de instrucţie şi instanţele trebuie să acorde o deosebită atenţie la legalitatea şi
oportunitatea aplicării faţă de minor a arestului preventiv în calitate de măsură preventivă.

Articolul 478.Modul de chemare a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor

Potrivit articolelor 7, 8, 10 ale Regulilor de la Beijing

1. Citarea minorului se efectuează după regula generală prevăzută de articolul 236 (vezi
comentariul). Chemarea se efectuează prin citaţie scrisă, chemarea se poate face şi prin notă
telefonică sau telegrafică sau prin mijloace electronice.
2. Citaţia este individuală şi cuprinde denumirea organului de urmărire sau a instanţei de judecată
care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; numele, prenumele celui citat,
calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat care trebuie
să cuprindă localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare
pentru a preciza adresa celui citat, ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei,
consecinţele legale în caz de neprezentare (vezi comentariul la articolul 237).
3. Modul de chemare a bănuitului, învinuitului şi inculpatului minor stabilit de articolul 478 obligă
părinţii acestuia sau reprezentantul legal, iar în cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie
specială pentru minori-administraţia acestei instituţii de a asigura prezentarea acestuia în faţa
organului de urmărire sau instanţei. Minorul de asemenea este obligat în baza acestui articol de a
se prezenta în faţa organelor de urmărire sau instanţei, pentru a participa la efectuarea acţiunilor
de urmărire sau de judecată.
4. Este interzisă chemarea minorului pentru efectuarea acţiunilor procesuale în timpul nopţii. Dacă
organul de urmărire constată că există un caz care nu suferă amânare şi este necesară chemarea
minorului, această împrejurarea trebuie reflectată în citaţie, inclusiv şi în procesul-verbal al
acţiunii procesuale.
5. Minorul se citează la un timp care ar exclude posibilitatea comunicării acestuia cu alte persoane
(bănuiţi, învinuiţi, martori, părţi vătămate) care participă în cauza dată sau în alte cauze.

Articolul 479.Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor

1. În cazul audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este necesar de a respecta în primul
rând regulile generale referitoare la audierea persoanei bănuite, învinuite sau inculpate, cu
aplicarea dispoziţiilor speciale ce ţin de persoana minorului. Aceste dispoziţii speciale au menirea
de a asigura protecţia drepturilor şi intereselor persoanelor care nu sunt în stare de sine-stătător să-
şi realizeze dreptul lor la apărare, de a asigura obţinerea şi fixarea unor declaraţii veridice
referitoare la circumstanţele care necesită a fi stabilite în cauză, de a crea condiţii optimale pentru
persoanele implicate în cauză şi pentru alţi subiecţi, de a proteja minorul de anumite acţiuni
ilegale ale persoanelor care efectuează audierea.
2. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează după regula generală prevăzută
de articolul 104 (vezi comentariul), adică imediat după reţinerea bănuitului sau după caz, după
punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Este exclusă audierea bănuitului,
400
 învinuitului, inculpatului minor în stare de oboseală, iar a bănuitului şi învinuitului în timpul
nopţii.
3. Durata audierii nu poate depăşi două ore fără întrerupere iar în total nu poate depăşi patru ore pe
zi. Luând în considerare vârsta minorilor, cât şi la cererea acestora, a apărătorului sau a
pedagogului, durata poate fi micşorată până la limite rezonabile.
4. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor trebuie să fie întreruptă în orice moment dacă
continuarea ar pune în pericol viaţa, sănătatea persoanei. În asemenea situaţii, circumstanţele care
au servit ca temi de întrerupere a audierii trebuie să fie menţionate în procesul-verbal de audiere.
În caz de necesitate, durata de audiere a minorului bolnav poate fi determinată de către medic.
5. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul minor a refuzat să depună declaraţii, este raţional ca la
audierea repetată să fie efectuată doar la cererea acestuia.
6. La audierea minorului se interzice de a pune întrebări sugestive ofiţerul de urmărire sau procurorul
fiind obligat să stabilească o asemenea tactică care să nu prejudicieze psihicul persoanei, inclusiv
şi cercetarea judecătorească trebuie să acţioneze în aşa mod care să excludă circumstanţele care ar
putea acţiona negativ asupra minorului. (Hotărârea nr. 37, punctul 8).
7. Reieşind din faptul că articolul 479 determină participarea obligatorie a apărătorului şi a
pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului minor, încălcarea acestei
prevederi, adică audierea în lipsa apărătorului, cât şi a pedagogului, efectuată la urmărirea penală,
în situaţia când la judecată nu s-au confirmat aceste împrejurări, face inadmisibilă proba dată.
Apărătorul dispune de totalitatea de drepturi pe care le deţine şi în cazul audierii unui bănuit,
învinuit, inculpat major.
8. Un subiect procesual deosebit de important care în mod obligatoriu trebuie să participe la audierea
bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor este pedagogul sau psihologul. Participarea
pedagogului sau psihologului este obligatorie în procesul de urmărire şi judecată în care figurează
copii până la vârsta de 18 ani (Legea privind drepturile copilului de la 15 decembrie 1994.
Monitorul Oficial nr. 13, 1995, art.1, 28).
9. Participarea la audiere a reprezentantului legal nu exclude obligaţia de a participa pedagogul sau
psihologul. Până la audiere persoana care efectuează această acţiune procesuală este obligată de a
constata dacă nu sunt circumstanţe care exclud posibilitatea participării pedagogului. Printre
aceste circumstanţe pot fi enumerate: conflictul cu minorul sau cu familia acestui etc.; pedagogul
sau psihologul citat trebuie după specificul activităţii sale să presteze o muncă de educare sau
instruire a minorilor de aceeaşi vârstă ca şi cel audiat; nu este admis de a atrage în calitate de
pedagog persoanele care au studii în pedagogie dar nu activează în acest domeniu; este
inadmisibilă participarea în calitate de pedagog sau psiholog a reprezentantului organului de
urmărire penală sau a unei persoane care lucrează în sistemul organelor de urmărire penală sau cel
judecătoresc care are studii pedagogice sau psihologice.
10. Participarea pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului minor este
determinată de necesitatea de a utiliza datele cu anumite realizări ale pedagogiei şi psihologiei
referitor la pregătirea, efectuarea şi fixarea declaraţiei. Reieşind din aceste considerente absenţa
pedagogului sau psihologului la efectuarea audierii poate forma unele dubii privind veridicitatea
declaraţiilor. Participarea pedagogului este raţională nu numai la efectuarea audierii dar şi la alte
acţiuni procesuale în care este implicat minorul.
11. La efectuarea unei audieri suplimentare sau repetate este necesar de a asigura participarea
aceluiaşi pedagog, care a participat la audierea iniţială. Până la audiere ofiţerul de urmărire penală
aduce la cunoştinţa pedagogului despre circumstanţele cauzei în legătură cu care se audiază
minorul, datele privind personalitatea minorului, i se explică că acesta trebuie să contribuie la
asigurarea unei audieri corecte, despre necesitatea urmăririi unui contact psihologic cu minorul,
despre faptul că este în drept organul de urmărire penală să pună întrebări minorului, iar la
sfârşitul audierii se ia cunoştinţă de procesul-verbal, iar după caz de declaraţiile scrise ale
minorului, să facă observaţii în scris referitor la corectitudinea şi plenitudinea înscrierilor
minorului. În legătură cu aducerea la cunoştinţă a atribuţiilor pedagogului sau psihologului,
401
 ofiţerul de urmărire penală menţionează acest fapt în procesul verbal. Dacă consideră că este o
asemenea necesitate, ofiţerul de urmărire penală poate propune pedagogului sau psihologului de a
semna, autentificând faptul aducerii la cunoştinţă a atributelor acestuia. Toate aceste chestiuni sunt
puse în discuţie în absenţa învinuitului. Pedagogului i se aduc la cunoştinţă obligaţiile acestuia, în
conformitate cu articolul 87, atenţionându-se de asemenea se atenţionează referitor la
inadmisibilitatea unor replici, a unor întrebări sugestive, etc., care ar putea aduce un prejudiciu
educării celui audiat sau constatării adevărului. În partea introductivă a procesului-verbal se indică
specialitatea pedagogului, locul de muncă, numele, prenumele, adresa, faptul dacă are sau nu vreo
legătură cu audiatul.
12. După audiere pedagogul îşi expune opinia sa privind modalitatea de efectuare a audierii şi
înscriere a declaraţiei, semnând procesul-verbal. La semnarea procesului-verbal, pedagogul poate
să-şi expună opinia referitor la corectitudinea efectuării audierii, inclusiv referitor la obiecţiile sale
sau fără unele obiecţii. Participarea pedagogului este obligatorie atât la urmărirea penală cât şi la
examinarea cauzei în instanţă.

Articolul 480.Participarea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în

procesul penal

1. Participarea reprezentantului legal al bănuitului nu limitează drepturile învinuitului,

bănuitului, inculpatului, cât şi a apărătorului. Referitor la statutul reprezentantului legal, a se vedea
comentarii la articolele 75-81.
2. Reprezentanţii legali, obligator sunt atraşi la examinarea cauzei, în toate infracţiunile comise de
către minori. Dacă persoana care a comis infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani la
momentul pornirii urmăririi penale sau examinării cauzei în instanţă a atins majoratul participarea
reprezentantului legal nu este obligatorie.
3. Potrivit articolului 77, reprezentanţii legali ai bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii,
înfietorii, tutorii sau curatorii lor. În cazul participării în instanţă până la urmărire a mai multor
reprezentanţi legali, prioritate are candidatura care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi, în
caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal o decide organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată.
4. Nu se admite de a cumula funcţia de reprezentant legal al bănuitului, învinuitului sau inculpatului
cu reprezentant legal al părţii vătămate.
5. În cazul în care minorul nu are părinţi şi locuieşte singur la o persoană care nu este numită în
ordine stabilită de lege tutore, în calitate de reprezentant legal al minorului, instanţa de judecată
sau organul de urmărire cheamă reprezentantul organului de tutelă şi curatelă (Hotărârea Plenului
nr. 37, punctul 3, alin. 5 ).
6. În cazul când persoanele au atins vârsta de 18 ani şi funcţia reprezentantului legal se sistează,
organul de urmărire sau instanţa de judecată poate să se limiteze la audierea părinţilor ori a
persoanelor care îi înlocuiesc în calitate de martor. Recunoscând necesitatea de a audia în calitate
de martor aceste persoane este necesar de reieşit din prevederile articolului 90, potrivit căruia,
nici o persoană nu poate fi silită să facă o declaraţie contrar intereselor sale sau ale rudelor sale
apropiate. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să aducă la cunoştinţa
reprezentantului legal această prevedere.
7. Dacă reprezentantul legal a dat consimţământul să depună mărturie, el trebuie prevenit despre
aceea că poartă răspundere penală pentru darea cu bună-ştiinţă a unor mărturii false (Hotărârea
Plenului nr. 37, punctul 3, alin. 6).
8. Articolul 480 determină că reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se
admite în procesul penal prin ordonanţa organului de urmărire penală din momentul reţinerii sau
arestării preventive, sau a primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat. Reieşind din
faptul că Codul de Procedură Penală admite participarea reprezentantului legal la toate fazele
procesului penal este necesar ca la momentul admiterii acestuia să se înmâneze informaţia în scris
402
 despre drepturile şi obligaţiile prevăzute de articolul 78. Înmânarea în scris a drepturilor şi
obligaţiilor nu înlătură obligaţia organului de urmărire penală iar după caz, a instanţei, de a lămuri
aceste drepturi în caz de necesitate.
9. În cazul când sunt date care permit de a constata cu certitudine că acţiunile reprezentantului legal
aduc un prejudiciu intereselor minorului, organul de urmărire penală sau instanţa pot emite o
hotărâre privind înlăturarea reprezentantului legal din procesul penal. În perioada cât
reprezentantul legal este înlăturat şi până la admiterea altui reprezentant legal nu se permit
efectuarea unor acţiuni procesuale cu participarea minorului.
10. Pe parcursul procesului, atât organul de urmărire penală cât şi instanţa trebuie să asigure realizarea
drepturilor reprezentantului legal. Articolul 15 punct. 2 al Regulilor de la Beijing, determină
drepturile părinţilor şi a ale reprezentanţilor legali ai minorului de a participa la examinarea cauzei
în instanţa de judecată.
11. Participând la examinarea cauzei în instanţă reprezentanţii legali contribuie la descoperirea tuturor
circumstanţelor cauzei, caracterizarea minorului, a condiţiilor de viaţă şi de educaţie, a nivelului
de dezvoltare, a circumstanţelor care au contribuit la comiterea infracţiunii. Reprezentantul legal
participă şi la dezbaterile judiciare (VEZI COMENTARIUL LA ART. 377). În dezbateri,
reprezentantul legal poate să îşi expună opinia privind probarea vinovăţiei, condiţiilor care au
contribuit la comiterea infracţiunii, circumstanţelor atenuante.
12. Dacă reprezentantul legal este în acelaşi moment şi parte civilmente responsabilă el se bucură şi
de drepturile de care beneficiază acesta. Reprezentantul legal, atras în proces ca parte civilmente
responsabilă dar recuperând partea sa de prejudiciu nu poate fi recunoscută în calitate de parte
civilmente responsabilă din motivul că alţi reprezentanţi legali ai altor minori nu au recuperat
prejudiciul. Este incompatibilă funcţia de parte vătămată şi reprezentant legal. De asemenea nu
este raţional de admis în calitate de reprezentant legal al minorului, persoane care împreună cu
acesta au participat la comiterea infracţiunii sau au ascuns urmele infracţiunii, cât şi persoanele
care au fost martori oculari ai infracţiunii.
13. Este raţional ca după explicarea dreptului inculpatului minor, de a explica şi drepturile
reprezentantului legal. La examinarea cauzei instanţa este obligată de a lua în considerare şi
opiniile reprezentantului legal alături de opiniile altor participanţi.
14. Reeşind din faptul că reprezentantul legal, ca şi partea vătămată nu se îndepărtează din sala de
şedinţe, este raţional ca acesta să fie audiat primul dintre martori, dacă aceasta este posibil.
15. Reprezentantul legal poate fi îndepărtat în caz de necesitate din sala de şedinţe. Spre exemplu dacă
inculpatului îi este frică să depună declaraţii în prezenţa părinţilor. După reîntoarcere în sala de
şedinţe, reprezentantului legal i se aduce la cunoştinţă conţinutul acţiunilor întreprinse în lipsa lui.
În încheierea privitor la îndepărtarea reprezentantului legal din sala de şedinţă trebuie să fie
indicate toate motivele şi temeiurile acestei hotărâri. În caz de necesitate această chestiune poate fi
pusă în discuţie de către judecător, audiind opiniile părţilor. Dacă minorul se educă într-o instituţie
de educare, în legătură cu faptul că este orfan sau părinţii sunt privaţi de drepturile părinteşti, în
calitate de reprezentant legal va participa reprezentantul administraţiei instituţiei respective.
Articolul 484. Îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată

Potrivit art. 14 al Regulilor de la Beijing procedura judiciară potrivit articolului 14 punctul 2

trebuie să protejeze cât mai bine interesele tânărului delicvent şi se va desfăşura într-o climă de înţelegere,
permiţând acestuia să participe la procedură şi să se exprime liber.
1. Prevederile articolului 484 au ca sarcină de a asigura protejarea minorului de anumite influenţe
negative care ar putea avea loc în cazul când ar fi cercetate anumite împrejurări (spre exemplu în
cazul infracţiuni sexuale, în cazul unor infracţiuni de urgenţă gravă, în fapte atât ilicite cât şi
amorale a părinţilor etc.)
2. Potrivit alin. 1 al art. 484, îndepărtarea minorului din sala de şedinţe poate avea loc doar la cererea
apărătorului sau a reprezentantului legal. Îndepărtarea are ca scop înlăturarea prejudiciului care ar
putea fi cauzat minorului în urma participării la examinarea unor împrejurări dacă acestea ar putea

403
 avea o influenţă mai mare asupra minorului decât prejudiciul care ar putea aparent fi cauzat
minorului în cazul când el a lipsit de la cercetarea acestor împrejurări.
3. În toate cazurile instanţa trebuie să respecte şi prevederile art. 6 al Convenţiei Europene pentru
Drepturile Omului.
4. La examinarea chestiunii privind îndepărtarea minorului din sala şedinţei de judecată sunt
implicate toate părţile care îşi expun opinia privind oportunitatea şi necesitatea îndepărtării
minorului, decizia aparţinând instanţei de judecată. Hotărârea prin care minorul este îndepărtat din
sala de judecată va fi o încheiere.
5. La îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată instanţa este obligată de a asigura
anumite drepturi şi anume: hotărârea poate fi luată numai de instanţa de judecată la cererea
apărătorului sau a reprezentanţilor legali. În al doilea rând îndepărtarea poate avea loc numai în
cazul când se constată cu certitudine că circumstanţele care trebuie examinate vor avea o influenţă
negativă asupra minorului. În asemenea situaţii instanţa poate solicita şi opinia pedagogului sau
psihologului care participă la examinarea cauzei. În al treilea rând îndepărtarea poate avea loc
doar pentru perioada când vor fi examinate circumstanţele care vor avea o influenţă negativă
asupra minorului. În al patrulea rând, la reîntoarcerea minorului instanţa este obligată să informeze
minorul într-o formă accesibilă despre întreg conţinutul cercetărilor acestor circumstanţe. În al
cincilea rând, instanţa trebuie să asigure toate posibilităţile ca minorul să ia cunoştinţă de toate
acţiunile care au fost efectuate în lipsa lui. În al şaselea rând, instanţa trebuie să asigure dreptul
minorului de a pune întrebări tuturor persoanelor care au fost audiate în lipsa lui, asupra tuturor
circumstanţelor cauzei pe care minorul le consideră importante.
6. În momentul îndepărtării minorului din sala de judecată, instanţa trebuie să asigure ca minorul să
fie izolat de martori, părţi vătămate sau alţi participanţi la proces care nu au fost încă audiaţi.
7. Hotărârea privind îndepărtarea inculpatului din sala de şedinţe nu poate fi atacată separat deoarece
instanţa poate aplica o asemenea măsură numai la cererea apărătorului sau a reprezentantului
legal, însă încheierea privind refuzul de a îndepărta minorul din sala de şedinţe poate fi atacată
odată cu sentinţa.
8. Articolul 484 prevede şi o altă modalitate de a îndepărta minorul din sala de şedinţe pe întreg
parcursul procesului, după ce aceştia au fost audiaţi. Aceasta se admite doar faţă de minorii care
nu au împlinit vârsta de 16 ani. În toate cazurile, la examinarea cauzei vor continua să participe
apărătorul şi reprezentantul legal al minorului.
9. La îndepărtarea minorilor din sala de şedinţe instanţa trebuie să ia în considerare că această
măsură poate aduce unele afecţiuni dreptului la un proces echitabil. Reieşind din raţionamentul
alin. 3 al articolului 484 instanţa poate lua o asemenea hotărâre din oficiu, solicitând opinia
părţilor. În cazul când apărătorul sau reprezentantul legal al inculpaţilor care urmează să fie
îndepărtaţi din sala de şedinţe se opune unei asemenea hotărâri, instanţa trebuie să-i acorde
posibilitatea să prezinte motivele acestora.

Articolul 485.Chestiuni ce urmează a fi soluţionate de instanţă la adoptarea sentinţei în procesul

unui minor
1. Potrivit articolelor 17-19 ale Regulilor de la Beijing:
Decizia autorităţii competente trebuie să se inspire din următoarele principii:
a) Decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporţională nu numai cu circumstanţele şi gravitatea
delictului, dar şi cu circumstanţele şi nevoile delincventului ca şi cu nevoile societăţii;
b) Nu se vor aduce restricţii libertăţii personale a minorului, iar limitarea lor la minimum se va face după
un examen minuţios;
c) Privarea de libertate individuală nu se va aplica decât dacă minorul este considerat vinovat de
săvârşirea unui delict în potriva unei alte persoane, sau în recidivă, sau dacă nu există altă soluţie
convenabilă;
d) Bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său.
Pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori.
Minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale.
404
Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment.
2. Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei la minori nu vizează prescrierea procedurii
de urmărire, ci definirea uneia care să fie în conformitate cu principiile acceptate în mod universal. lată
de ce principiile enunţate la art. 17.1., în special la alin b şi c trebuie să fie considerate ca directive
practice destinate oferirii unui punct comun de plecare; dacă autorităţile interesate ţin cont de ele (a se
vedea, de asemenea, art. 5 ), aceste principii ar putea contribui foarte bine la asigurarea protejării
drepturilor fundamentale ale tinerilor, în special în materie de dezvoltare personală şi de educaţie.
Alineatul b al art. 17.1. afirmă că soluţiile strict punitive nu convin deloc. Atunci când este vorba de
adulţi şi poate chiar în cazurile de infracţiuni grave comise de tineri, noţiunile de pedeapsă meritată şi de
sancţiuni adaptate la gravitatea delictului se pot justifica relativ; în chestiunile minorilor, interesul şi
viitorul minorului trebuie întotdeauna să fie deasupra consideraţiilor de acest gen.
Conform rezoluţiei 8 a celui de al VI - lea Congres al Naţiunilor Unite, alin. 6 art. 17.1. încurajează
recurgerea, pe cât posibil, la alte soluţii decât plasarea în instituţii, păstrând grija şi răspunderea pentru
nevoile specifice tinerilor : astfel, trebuie făcut apel la întregul evantai existent de sancţiuni de rezervă şi
să se pună la punct noi tipuri de sancţiuni, ţinând cont, însă, de noţiunea de securitate publică. Trebuie
aplicată, pe cât este posibil, regimul de probaţiune printr-o amânare la pedepsele condiţionale, la deciziile
comisiilor sau la orice alte dispoziţii.
Alin. C din art. 17.1. corespunde unuia din principiile directoare figurând în rezoluţia 4 a celui de al VI -
lea Congres, care vizează aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru tinerii delincvenţi, numai în cazul că
nu există alt mijloc potrivit de a asigura securitatea publică.
Dispoziţia care prescrie pedeapsa capitală, care face obiectul art. 17.2. corespunde paragrafului 5 din art.
6 al Tratatului internaţional referitor la drepturile civile şi politice.
Puterea de a întrerupe în orice moment procedura ( art. 17.4 ) este o caracteristică inerentă tratamentului
tinerilor delincvenţi prin opunere cu tratamentul adulţilor. Circumstanţele care fac ca oprirea totală a
urmăririi să fie cea mai bună soluţie pot fi făcute cunoscute în orice moment autorităţii competente.
18.1 Autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub forme diverse, cu o
mare flexibilitate pentru a se evita, pe cât posibil, plasarea într-o instituţie. Astfel de măsuri, din care mai
multe pot fi combinate, sunt după cum urmează:
a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;
b) Probaţiune;
c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;
d) Amenzi, indemnizaţie şi restituire;
e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;
f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage;
g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educaţional;
h) Alte hotărâri pertinente.
18.2 Nici un minor nu va fi sustras supravegherii părinţilor săi, fie parţială, fie totală, numai dacă
circumstanţele nu fac ca această separare să devină necesară.
La art. 18.1 s-au făcut eforturi în enumerarea hotărârilor şi sancţiunilor importante care au fost adoptate
până acum cu succes de către sistemele judiciare. Aceasta oferă opţiuni interesante care merită să fie
urmate şi îmbunătăţite. Din cauza penuriei de personal competent, posibilă în anumite regiuni, articolul
nu enumeră nevoile efective; în aceste regiuni, se vor putea căuta măsuri care impun un efectiv de
personal mai mic.
Exemplele citate la articolul 18.1. au, mai ales, un element comun, acela potrivit căruia comunitatea joacă
un rol important în punerea în practică a măsurilor prevăzute. Redresarea fondată pe acţiunea comunitară
este o metodă clasică care, însă, prezintă multe aspecte. Comunităţile ar trebui să fie încurajate să ofere
servicii de acest fel.
Art. 18.2 subliniază importanţa familiei care, potrivit paragrafului 1 al art. l0 din Pactul internaţional
referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, este elementul natural si fundamental al societăţii.
În interiorul familiei, părinţii au nu numai dreptul, ci şi datoria de a-şi întreţine şi supraveghea copii. Art.
405
18.2 dispune deci că separarea copiilor de părinţii lor este o măsură gravă, care nu se ia decât în ultimă
instanţă, atunci când faptele (maltratarea copiilor, de exemplu) o justifică pe deplin.
19.1 Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă, iar durata ei
trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă.
Criminologia progresistă recomandă tratamentul în mediu deschis, preferându-1 plasării în instituţii.
Practic, nu s-a constatat nici o diferenţă între rezultatele celor două metode. Numeroase influenţe negative
care sunt exercitate asupra individului, şi care par inevitabile în mediul instituţional nu pot fi
contrabalansate, în mod evident, de eforturile în domeniul tratamentului. Acesta se aplică, în special
tinerilor delincvenţi, a căror vulnerabilitate este mai mare. Pe de altă parte, consecinţele negative care duc
nu numai la pierderea libertăţii, ci şi îa separarea de mediul social obişnuit sunt, bineînţeles, mult mai
grave la minori din cauza lipsei lor de maturitate.
Art. 19 vizează restrângerea plasării în instituţii la două condiţii: frecvenţă (măsură de ultimă instanţă) şi
durată (cât mai scurtă posibil). El reia unul din principiile fundamentale ale Rezoluţiei 4 a celui de al VI -
lea Congres al Naţiunilor Unite, potrivit căruia nici un tânăr delincvent nu ar trebui să fie închis într-un
penitenciar, decât dacă nu există alt mijloc corespunzător. Articolul cere deci ca, dacă un tânăr delincvent
trebuie închis, privarea de libertate să fie cât mai limitată, iar aranjamente speciale să fie prevăzute în
timpul detenţiei astfel încât să se ţină cont de tipul de delincvent, de tipul infracţiunii şi al instituţiei. în
concluzie, ar trebui dată prioritate instituţiilor deschise faţă de instituţiile închise. Pe de altă parte, toate
stabilimentele ar trebui să fie de tip carceral.
1. Chestiunea esenţială care se pune în discuţie în cauzele cu infractorii minori este faptul că luând în
considerare caracterul faptei şi personalitatea minorului, instanţa este obligată de a căuta o soluţie,
fie de a libera de pedeapsă penală minorul, fie de a suspenda condiţional exercitarea pedepsei de
către minor ş.a.
2. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea într-o instituţie specială de învăţământ
şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, sau cu aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter educativ, (a se vedea comentariul la art. 483.)
3. Pe lângă chestiunile principale prevăzute de articolul 485 instanţa este obligată de a examina şi alte
chestiuni care au importanţă la justa soluţionare a cauzei: spre exemplu, judecând cauzele săvârşite
de către minor în stare de ebrietate, urmează să fie clarificate circumstanţele în care el a procurat
băuturi spirtoase sau substanţe narcotice, complicitatea adulţilor în atragerea minorilor la beţie sau la
consumarea substanţelor narcotice. În fiecare din asemenea cauze este necesar de a cerceta dacă
minorului urmează să i se aplice tratament forţat de alcoolism sau narcomanie şi având pentru
aceasta temeiuri, a se aplica asemenea tratament (Hotărârea Plenului nr. 37).
4. Dacă prin materialele cauzei s-a dovedit că infracţiunea a fost săvârşită de către minor în urma
aplicării faţă de el a violenţei fizice sau psihice de către persoane adulte, instanţa judecătorească
trebuie să discute chestiunea pentru a constata dacă această circumstanţă nu exclude
responsabilitatea penală a minorului. (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 14, pag.6).
5. Dacă săvârşirea infracţiunii de către minor a fost precedată de un comportament nelegitim sau
provocator din partea persoanelor adulte, inclusiv din partea celor cunoscuţi în dosar drept părţi
vătămate, atunci judecata are dreptul să recunoască această circumstanţă atenuantă în privinţa celui
vinovat, cât şi să trimită în cazurile necesare decizii la locul de muncă, locul de studiu, sau de trai a
persoanei indicate. (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 16.).
6. Stabilind pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni, persoanele adulte, judecăţile vor reieşi
din necesitatea sporirii importanţei de prevenire a răspunderii penale, stabilite prin lege, pentru
atragerea minorului la activitatea criminală şi la altă activitate anti-socială. Instanţa de judecată
poate aplica nu numai principiul absolvirii pedepsei mai uşoare cu cea mai gravă, dar şi principiul
curmării totale sau parţiale a pedepselor, în limitele stabilite de articolul care prevede o pedeapsă
mai gravă. Luând în considerare faptul că datele despre persoana minorului, de rând cu alte
circumstanţe ale cauzei au importanţă deosebită pentru stabilirea pedepsei şi soluţionarea altor
chestiuni, instanţele judecătoreşti le vor clarifica minuţios şi le vor indica în partea introductivă a
sentinţei. La alte date cu privire la persoana inculpatului minor sunt atribuite în special informaţia:
406
 dacă minorul trăieşte în familia unde s-a educat; dacă s-a aflat la evidenţă la inspectoratul şi la
comisia pentru minori, dacă a fost supus aducerii şi reţinerilor, când şi pentru ce a fost discutat; dacă
a fost trimis într-o instituţie specială educativ-instructivă, cât şi informaţii despre antecedentele
penale, cu indicarea datei condamnării, legii penale, măsurii de pedeapsă, despre aflarea locului
privaţiunii de libertate, temeiurile eliberării etc. (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 18).
7. Plenul Curţii Supreme de Justiţie atenţionează că la stabilirea pedepsei faţă de minori, instanţele
judecătoreşti vor discuta regula că pedeapsa pentru asemenea persoane în mare măsură trebuie să fie
subordonate scopului de corectare şi reeducare a celui vinovat şi prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni. Este necesar de a exclude din practica judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru
minori a pedepsei de privare de libertate pe un termen scurt, când în conformitate cu legea lor li se
poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate. Instanţele trebuie să ţină cont că săvârşirea
infracţiunii de către minor se consideră ca o circumstanţă atenuantă. Instanţele judecătoreşti nu
trebuie să admită cazuri de aplicare a pedepsei penale faţă de minori care au săvârşit o infracţiune ce
nu prezintă un mare pericol social, dacă corectarea şi reeducarea lui poate fi obţinută pe calea
aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 20).
8. La soluţionarea acţiunii civile, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile când pentru comiterea
unui prejudiciu poartă răspundere materială părinţii, tutorii sau instituţia de învăţământ, instituţia
educativă sau medicală sub supravegherea cărora s-au aflat minorii, dacă nu va fi dovedit că paguba
a apărut nu din vina lor. Cetăţenii şi organizaţiile atrase în cazurile prevăzute de lege la participarea
în proces în calitate de părţi civilmente responsabile pentru dauna cauzată de condamnaţii minori vor
restitui această pagubă pe cote-părţi. Răspunderea în cote-părţi poate fi pusă şi în seama
condamnaţilor, dacă instanţa va concluziona că aceasta corespunde intereselor reclamantului şi
asigură repararea daunelor.
9. Dacă organul de urmărire penală, în caz de existenţă a temeiurilor respective nu a atras în calitate de
părţi civilmente responsabile părinţii, tutorii, curatorii, precum şi întreprinderile, instituţiile şi
organizaţiile care în virtutea legii poartă răspundere materială pentru dauna cauzată prin acţiunile
criminale ale minorului, judecata va lua o decizie prin care va recunoaşte acele persoane sau
organizaţii care pot fi părţi civilmente responsabile. (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 27).
10. Luând hotărârea privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei instanţa trebuie să
soluţioneze şi următoarele chestiuni: termenul de suspendare luând în considerare vârsta
condamnatului, date care caracterizează personalitatea şi alte circumstanţe cu considerarea că acest
temei va fi suficient pentru reeducare; de a pune în sarcina minorului executarea anumitor
obligaţiuni prevăzute de legea penală, executarea cărora va contribui la reeducarea persoanei,
indicând obligatori termenul de executare a acestor obligaţiuni; de numire a unei persoane
responsabile pentru reeducare sau a unei organizaţii.
Referitor la organul specializat de stat respectiv a se vedea comentariul la articolul 443.

Articolul 486. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor
cu caracter educativ

1. Măsurile cu caracter educativ prevăzute de articolul 104 din Codul penal sunt anumite măsuri
de constrângere care sunt aplicate faţă de minori în cazul când au fost liberate de răspunderea penală în
conformitate cu art. 54 CP.
Aceste măsuri nu provoacă antecedente penale şi sunt stabilite pentru a reeduca persoana fără
condamnare. Măsuri pot fi aplicate cu respectarea următoarelor condiţii:
 Minorul comite infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
 Sunt temeiuri pentru liberarea minorului de pedeapsa penală
 Sunt împrejurări care permit reeducarea minorului fără aplicarea pedepsei.

407
 2. Măsurile cu caracter educativ pot fi aplicate de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de
apel sau de recurs.
Instanţa din oficiu constată condiţiile prevăzute de articolul 93 luând în considerare şi poziţia părţilor,
examinând toate probele prezentate de către părţi.
3. În sentinţa de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, instanţa trebuie să invoce toate
împrejurările care confirmă justeţea unei asemenea hotărâri, inclusiv şi date care permit a considera
că este posibilă reeducarea. Constatând necesitatea aplicării unor măsuri prevăzute de articolul 104
din Codul penal instanţa determină termenul de aplicare luând în considerare datele personale ale
vinovatului şi toate circumstanţele cauzei. În toate cazurile acest termen trebuie să fie rezonabil şi
suficient pentru reeducare.
4. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală se transmite serviciilor
de executare a Departamentului de Executare a Hotărârilor Judecătoreşti al Ministerului Justiţiei. În
sentinţă instanţa trebuie să indice inter alia şi faptul că în cazul de neexecutare sistematică, de către
minori a obligaţiunilor sale, organul trebuie să prezinte anumite materiale necesare pentru anularea
liberării de pedeapsă a minorului şi atragerea acestuia la pedeapsă penală.
5. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală poate fi atacată în apel
în termen general.

Articolul 487. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsă cu internarea lui într-o
instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare
1. Minorul poate fi internat într-o asemenea instituţie până la atingerea majoratului. Internarea poate
avea loc doar în cazurile când există circumstanţe prevăzute de articolul 93 al Codului Penal,
adică:
2. Această măsură se ia cu respectarea anumitor condiţii:
1. termenul maxim de internare nu poate depăşi termenul maxim al pedepsei prevăzute de
Codul Penal pentru infracţiunea săvârşită de către minor
2. încetarea acestei măsuri până la expirarea termenului stabilit de către instanţa de
judecată este în dependenţă directă de comportamentul minorului care datorită corectării nu mai
are nevoie de această măsură
3. prelungirea aflării în această instituţie poate avea loc doar la cererea minorului
când este necesară terminarea de către acesta a învăţământului general sau profesional.
3. În asigurarea unui control judiciar asupra executării acestei măsuri se stabileşte că judecătorul de
instrucţie este împuternicit de a soluţiona chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării
persoanei în instituţiile menţionate. Este competent judecătorul de instrucţie al instanţei care a
adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului.
În şedinţa de judecată participă persoanele menţionate în alineatul 3 al articolului 487 inclusiv audiindu-
se aceste persoane şi constatându-se opinia lor.
4. În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă una din următoarele hotărâri:
1. admiterea demersului şi încetarea aflării minorului în instituţia specială de învăţământ şi
reeducare sau în instituţia curativă de reeducare
2. admiterea demersului privind prelungirea termenului de aflare în instituţia specială în legătură cu
necesitatea terminării de către minor a învăţământului special sau profesional
3. Respingerea demersului privind liberarea persoanei din instituţia specială de învăţământ şi
reeducare sau din instituţia curativă şi de reeducare.
Încheierea se pronunţă în şedinţa de judecată, copia se transmite minorului condamnat,
reprezentantului legal şi instituţiei speciale, procurorului. Încheierea dată poate fi atacată cu recurs
separat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii.
408
Articolul 488. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 1 Cod Penal sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice
responsabile.
Responsabilitatea (art. 22 Cod Penal) este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a
înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
1. Particularităţile procedurii aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical sunt
determinate de specificul subiectului în privinţa căruia se efectuiază o asemenea procedură:
persoane care au săvîrşit infracţiuni în stare de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit
după săvîrşirea infracţiunii de o boală psihică (alin. 1 din prezentul articol). Prezenţa unor
astfel de dereglări psihice duc la imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile ori
inacţiunile sale, de a le putea dirija şi nu în ultimul rînd la incapacitate de a-şi organiza
apărarea de acuzaţiile aduse.
2. Temeiurile şi scopul pentru care se aplică măsurile de constrîngere cu caracter medical sunt
prevăzute în Codul Penal în Capitolul X – măsuri de siguranţă, art. 99-102.
Astfel, art. 99 Cod Penal prevede aplicarea a două modalităţi a măsurilor de constrîngere cu caracter
medical:
a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă;
3. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită se aplică persoanelor alienate,
care din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabile săvîrşite, are nevoie de
îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii obişnuite. De regulă acestea fiind aplicate
alienaţilor care nu au săvîrşit infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
4. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă se aplică alienaţilor care din
cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabile săvîrşite, prezintă un pericol
deosebit pentru societate şi au nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de
supraveghere riguroasă. Toţi cei deţinuţi în asemenea condiţii se cer supravegheaţi astfel,
încît să se excludă posibilitatea săvîrşirii de noi fapte prejudiciabile.
5. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical se aplică (alin. 2):
a) potrivit dispoziţiilor generale ale Codului de Procedură Penală;
b) ţinîndu-se cont de dispoziţiile Capitolului II, titlul III, Partea specială a Codului de
Procedură Penală, cele din urmă avînd prioritate înaintea dispoziţiilor generale;
c) atunci cînd dereglarea psihică a persoanei este periculoasă:
- pentru sine însuşi (bunăoară este predispusă la suicid);
- pentru alte persoane (bunăoară le poate cauza prejudicii vieţii, sănătăţii ori
bunurilor lor).

Articolul 489. Urmărirea penală

Din prevederile art. 489 deducem:
1) în cauzele penale privitoare la infracţiunile săvîrşite de persoane în stare de
iresponsabilitate ori persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
faptei în mod obligatoriu se efectuiază urmărirea penală (alin. 1);
2) particularităţile obiectului probaţiunii (alin. 2);

2. Modul de sesizare a organului de urmărire penală este cel general, prevăzut în articolul 262-264.
Dacă din înştiinţarea făcută rezultă săvîrşirea infracţiunii de o persoană în stare de
iresponsabilitate, organul de urmărire penală, în mod obligatoriu va începe urmărirea penală,
după care va administra probe care confirmă vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului.
3. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi dată pe motiv că fapta nu întruneşte
elementele infracţiunii (lipseşte subiectul), chiar şi în cazul cînd se ştie cu certitudine că
409
 persoana s-a aflat la tratament într-o instituţie de psihiatrie sau psihoneurologică şi că fapte
similare săvîrşeşte nu pentru prima oară. Urmărirea penală se porneşte în scopul aplicării
măsurilor de constrîngere cu caracter medical:
4. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale se va da dacă:
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) făptuitorul indubitabil nu prezintă pericol social.

5. În procesele penale privitor la urmărirea şi judecarea persoanelor iresponsabile, împrejurările

incluse în obiectul probaţiunii, capătă un conţinut specific.
Astfel, mai întîi se cer constatate şi dovedite semnele obiective ale faptei interzise de legea penală
(p. 1), 2), 5) alin. 2 art. 489) şi, în special, dacă infracţiunea a fost săvîrşită de către acea persoană.
Posibilităţile constatării semnelor subiective sunt reduse (în cazul îmbolnăvirii persoanei de o boală
psihică pînă la pronunţarea sentinţelor), ori în multe cazuri complet excluse (în cazul persoanelor
iresponsabile la momentul săvîrşirii infracţiunii).
Prin urmare nu se pot stabili forma vinovăţiei (intenţia sau imprudenţa), scopul şi motivul
infracţiunii.
6. O semnificaţie aparte capătă clarificarea chestiunilor arătate în p. 3) – 4) alin. 2. Anume în baza
acestor date şi, ţinînd cont de concluziile expertizei psihiatrice, se soluţionează aspectele legate
de responsabilitate persoanei; despre îmbolnăvirea ei de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii; despre gradul de pericol pe care-l prezintă atît pentru cei din jur, cît şi pentru sine
însuşi şi, care, fiind apreciate în coroborare, indică asupra lipsei ori prezenţei temeiurilor legale
pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
7. Pentru clarificarea circumstanţelor cauzei se poate efectua orice acţiune procesuală prevăzută de
Codul de Procedură Penală.
La efectuarea urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală şi procurorul vor ţine cont de:
- lipsa declaraţiilor bănuitului, învinuitului ca mijloc de probă;
- lipsa cererilor şi demersurilor bănuitului, învinuitului care contribuie la cercetarea sub toate
aspectele a circumstanţelor cauzei.
8. Competenţa efectuării urmăririi penale în procesele privind infracţiunile săvîrşite de persoane în
stare de iresponsabilitate ori de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
faptei se determină în condiţii generale, potrivit dispoziţiilor art. 266 – 270 CPP.
9. Una din măsurile cu caracter obligatoriu în astfel de cauze penale este dispunerea şi efectuarea
expertizei cu scopul constatării stării psihice.
În prevederile alin. 3 se conţine o condiţie necesară – existenţa datelor suficiente care arată că
anume această persoană a săvîrşit infracţiunea pentru care se efectuiază urmărirea penală.
Ordinea de numire şi efectuare a expertizei psihiatrice judiciare este cea generală, reglementată în
art. 142 – 153, cu derogări în ceea ce priveşte drepturile bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Articolul 490. Internarea în instituţia psihiatrică

Pentru prima dată în legislaţie procesual-penală este reglementată ordinea procesuală de internare în
instituţia psihiatrică a bănuitului, învinuitului.
1. Persoana, în privinţa căreia se efectuiază urmărirea penală, poate fi internată în instituţia
psihiatrică numai în baza hotărîrii judecătorului de instrucţie în temeiul demersului
procurorului care conduce cu urmărirea penală.
2. Prin „instituţie psihiatrică” se are în vedere unitatea medico-sanitară din sistemul
Ministerului Sănătăţii (alin. 4 art. 12 Legea cu privire la expertiza judiciară din 23.06.2000,
nr. 186 – XIV M.O. 144-145/1056 din 16.11.2000).
3. Internarea persoanei, care se află în stare de arest, în instituţia psihiatrică se efectuează de
îndată ce au parvenit datele medicale prin care s-a constatat dereglarea mintală, ce exclude
aflarea persoanei în locul deţinerii în arest. În acest sens se va ţine cont de faptul că
persoana suferindă de tulburări psihice poate fi spitalizată în staţionarul de psihiatrie dacă

410
 examinarea sau tratarea ei este posibilă numai în condiţii de staţionar, iar tulburarea psihică
este gravă şi condiţionează:
a) pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur;
b) incapacitatea de satisfacere independentă a necesităţilor vitale; sau
c) prejudiciul grav sănătăţii sale, dacă nu i se va acorda asistenţă psihiatrică.

Decizia privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie poate fi luată şi pînă la numirea şi efectuarea
expertizei psihiatrice judiciare în temeiul art. 28 din Legea privind asistenţa psihiatrică din 16.12.1997 nr.
1402-XIII (M.O. nr. 44-46/310 din 21.05.1998).
4. Despre internarea în instituţia psihiatrică a persoanelor care nu se află în stare de arest a se
vedea comentariul la art. 152.

Articolul 491. Disjungerea cauzei în privinţa persoanei care a săvîrşit o faptă prejudiciabilă
interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o boală
psihică după săvîrşirea infracţiunii
Prezentul articol înlătură o lacună existentă în vechiul Cod de Procedură Penală (1961)
privitor la disjungerea cauzei în privinţa persoanei care a săvîrşit o faptă prejudiciabilă
interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o boală
psihică după săvîrşirea infracţiunii.
1. Prin „disjungerea cauzei” se are în vedere separarea într-un dosar aparte a materialelor
cauzei privitor la infracţiunea săvîrşită cu participaţie unde în calitate de autor, organizator,
instigator sau complice este o persoană iresponsabilă ori care s-a îmbolnăvit de o boală
psihică după săvîrşirea infracţiunii.
2. Din conţinutul art. 491 deducem faptul că disjungerea cauzei în privinţa persoanei
iresponsabile ori care s-a îmbolnăvit de o boală psihică în dosar separat este lăsată la
discreţia procurorului, dată fiind sintagma „cauza ..., poate fi disjunsă...”. Prin urmare,
disjungerea cauzei va fi posibilă dacă aceasta nu va influenţa cercetarea sub toate aspectele,
complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei.
3. Disjungerea cauzei se dispune prin ordonanţă motivată de către procurorul care conduce cu
urmărirea penală din oficiu ori la propunerea ofiţerului de urmărire penală. Ordonanţa va
conţine circumstanţele cauzei, temeiul legal de disjungere şi care anume acte procedurale
(în original sau copii nostrificate de procuror) urmează a fi disjunse din procedura de bază.
4. Materialelor cauzei penale disjunse în dosar separat le este recunoscută valoarea probantă,
fapt ce exclude necesitatea efectuării repetate a acţiunilor procesuale.

Articolul 492. Drepturile persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a

măsurilor de constrîngere cu caracter medical
În cazul în care prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare s-a constatat prezenţa stării psihologice a
persoanei, în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter
medical, de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile, ea intră în posesia statutului prevăzut în art. 66 – drepturile şi obligaţiile învinuitului,
inculpatului (despre drepturile şi obligaţiile în cauză a se vedea comentariul la art. 66).
1. Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia de a-i înmîna persoanei informaţia în
scris privitor la statutul său şi de a-i explica esenţa şi semnificaţia fiecărei categorii de
drepturi şi obligaţii. Despre îndeplinirea acestei măsuri se va face menţiunea în procesul –
verbal.

Articolul 493. Participarea reprezentantului legal

Reglementările din art. 493 sunt dedicate reprezentantului legal al persoanei căreia îi vor fi aplicate
411
măsuri de constrîngere cu caracter medical. Despre „reprezentantul legal” a se vedea comentariul la
punctul 39 articolul 6 CPP.
1. Atragerea reprezentantului legal urmăreşte scopul de a asigura egalitatea în drepturi a
persoanei iresponsabile şi a şterge neputinţa de a-şi apăra desinestătător drepturile şi
interesele legitime.
2. Participarea reprezentantului legal în cauza în privinţa persoanei care a săvîrşit o faptă
prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit
de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii este obligatorie (alin. 1 din prezentul articol).
3. Despre „rudele apropiate” a se vedea comentariul la punctul 41 articolul 6 CPP.
4. Recunoaşterea reprezentantului legal se efectuiază prin ordonanţa organului de urmărire
penală ori a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată imediat ce devine
cunoscută tulburarea psihică, dar nu mai tîrziu de momentul numirii expertizei psihiatrice
judiciare.
5. Despre statutul reprezentantului legal a se vedea comentariul la articolul 78.

Articolul 494. Participarea apărătorului

În alineatul 1 din articolul comentat se dezvoltă prevederile punctului 11 alineatul 1 articolul 69
privitor la participarea obligatorie a apărătorului în procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu
caracter medical.
1. Legiuitorul stabileşte momentul admiterii în cauză a apărătorului şi anume, nu mai tîrziu
de data cînd a fost adoptată ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea expertizei în
staţionarul instituţiei psihiatrice cu condiţia că apărătorul nu a fost admis mai înainte.
2. Admiterea apărătorului se efectuiază conform prevederilor punctului 22 alin. 1 articolul
78, adică reprezentantul legal invită pentru persoana pe care o reprezintă un apărător.
Dacă în cauză nu există apărător ales, intervine un apărător din oficiu.
3. Drepturile apărătorului persoanei iresponsabile sunt cele generale, prevăzute în articolul 68
(alin. 2).
De fapt, nu toate sunt valorificate, bunăoară dreptul la întrevederi cu persoana interesele căreia le
apără, fără a se limita numărul şi durata lor se va realiza în măsura în care starea sănătăţii
justiţiabilului nu împiedică întrevederile.
4. Reprezentantul legal poate refuza să ia cunoştinţă cu materialele cauzei penale; apărătorul
de asemenea drept nu dispune.
5. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că apărătorul din oficiu
nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă persoanei în privinţa căreia se
desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical va cere
înlocuirea apărătorului.

Articolul 495. Terminarea urmăririi penale

După terminarea urmăririi penale, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, caracterul faptei şi
starea psihică a celui care a săvîrşit-o. Alineatul 1 din prezentul articol indică asupra eventualelor soluţii
date de procuror la terminarea urmăririi penale.
Astfel, temeiul de încetare a procesului penal prevăzut în alineatul 1 pct. se aplică dacă este prezent
măcar unul din cazurile arătate în articolul 285 (a se vedea comentariul). Un alt temei de încetare
reprezintă cazul în care caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o duc la concluzia că
făptuitorul nu prezintă pericol pentru societate. Pentru aceasta se cer întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
- a avut loc fapta penală şi această faptă a fost săvîrşită de subiectul în
cauză;
- la momentul dispunerii încetării procesului penal persoana suferea de
tulburări psihice care făceau imposibilă stabilirea şi executarea pedepsei penale;
412
 - caracterul faptei şi tulburarea psihică nu prezintă pericol nemijlocit
pentru sine sau pentru cei din jur (în caz contrar ar fi necesară transmiterea
cauzei în judecată pentru a fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter
medical).
2. În punctul 2 alineatul 1 este arătată condiţia de trimitere a cauzei în instanţa de judecată. Prin
existenţa temeiurilor de a aplica faţă de cel care a săvîrşit infracţiune măsuri de constrîngere cu
caracter medical se au în vedere condiţiile arătate în alineatul 1 articolul 448 din prezentul
Cod.
3. Soluţiile de încetare a procesului penal şi de trimitere a cauzei în instanţa de judecată sunt
luate de procuror, prin ordonanţă.
4. Alineatul 2 din prezentul articol formulează, pe lîngă prevederile arătate în articolul 255, o
serie de aspecte care se cer expuse în mod obligatoriu. În special, circumstanţele cauzei
stabilite la urmărirea penală, adică, unde, cînd s-a săvîrşit fapta penală, persoana în privinţa
căreia s-a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia,
gradul şi caracterul bolii psihice în timpul săvîrşirii infracţiunii ori în timpul urmăririi,
comportamentul persoanei atît înainte, cît şi după săvîrşirea infracţiunii, caracterul şi mărimea
daunelor cauzate prin infracţiune etc. Neapărat se vor expune, dacă au fost formulate,
argumentele apărătorului, reprezentantului legal, prin care sunt respinse temeiurile pentru
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
5. Despre modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a cererilor şi de soluţionare
a lor a se vedea comentariul la articolele 293 – 295.
Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, va fi informată despre încetarea procesului
sau trimiterea cauzei în instanţa de judecată, numai în cazul cînd caracterul şi gradul de
îmbolnăvire nu o împiediă să participe la acţiuni procesuale.
6. Potrivit alineatului 4, odată cu încetarea procesului penal în condiţiile articolului 285 persoana
faţă de care s-a efectuat urmărirea, recunoscută alienată mintal,nu prezintă pericol, în mod
obligatoriu se va comunica organului local de ocrotire a sănătăţii.
7. Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în judecată se înmînează, potrivit alineatului 5,
reprezentantului legal. Conform statutului apărătorului, reglementat în articolul 68, acestuia,
de asemenea, îi va fi înmînată o astfel de copie.
8. În asemenea categorii de cauze penale nu se întocmesc ordonanţa de punere sub învinuire şi
rechizitoriul.

Articolul 496. Măsuri preparatorii pentru şedinţa de judecată

Conform alineatului 1 articolul 496 judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza, potrivit prevederilor
articolului 344, printr-o încheiere stabileşte data examinării în şedinţa de judecată.
1. Despre acesta, conform articolului 236, este anunţat procurorul, apărătorul şi reprezentantul
legal al persoanei faţă de care urmează a fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter
medical, partea vătămată, martorii, dacă este necesar este citat şi expertul.
2. Potrivit prevederilor alineatului 2 din prezentul articol, în şedinţă poate fi chemată şi
persoana a cărei cauză urmează să fie judecată.
De regulă, această măsură se dispune ţinîndu-se cont de părerea expertului – psihiatru. Nu rareori
chemarea este determinată de necesitatea prezentării persoanei în cauză pentru recunoaştere de către
partea vătămată, martori, nefiind exclus şi în scopul de a se convinge de justeţea concluziilor
expertului-psihiatru.

Articolul 497. Judecarea cauzei

Judecarea cauzelor avînd ca obiect infracţiunile săvîrşite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum
şi infracţiuni săvîrşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea faptei, se face
în şedinţă de judecată cu respectarea normelor generale care reglementează judecata (a se vedea
comentariul la articolele 314 – 343, 354 - 399).

413
 Totodată, instanţa de judecată va ţine cont de reglementările din Partea Specială, Titlul III, Capitolul
II „Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical”, în calitatea lor de norme
speciale prioritare faţă de normele generale.
1. Participarea procurorului şi a apărătorului este obligatorie.
Nerespectarea dispoziţiilor alineatului 1 din prezentul articol implică necondiţionat casarea sentinţei
şi rejudecarea cauzei.
2. Aplicîndu-se prevederile alineatului 2 din prezentul articol se va ţine cont de următoarele:
1) cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a argumentelor care
atestă necesitatea aplicării faţă de persoana alienată a măsurilor de constrîngere cu
caracter medical;
2) persoana iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică nu este audiată;
3) ordinea cercetării probelor este cea generală, prevăzută de articolul 365, iar
consecutivitatea se propune de partea concretă care prezintă probele în acuzare sau în
apărare.
3. Din conţinutul alineatului 3 reiese faptul petrecerii dezbaterilor judiciare.
Ordinea cuvîntărilor este cea generală: disursul procurorului, a părţii vătămate, pledoaria
apărătorului şi a reprezentantului legal.
4. La judecarea unor astfel de cauze penale nu se acordă ultimul cuvînt.

Articolul 498. Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată

În articolul 498 se prevede modalitatea soluţiei instanţei de judecată şi chestiunile ce urmează să le
soluţioneze în legătură cu aceasta.
1. Astfel, potrivit alineatului 1, cauza privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical se soluţionează prin sentinţă.
Sentinţa de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical se adoptă în numele Legii,
trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.
Poate fi întemeiată numai pe probele care au fost cercetate nemijlocit în şedinţa de judecată.
2. În alineatul 2 sunt enumerate chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de
judecată la adoptarea sentinţei. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical va
avea loc dacă:
1) a fost săvîrşită o faptă interzisă de legea penală;
2) persoana care a săvîrşit-o este iresponsabilă sau s-a îmbolnăvit de o boală psihică după
săvîrşirea faptei care face imposibilă stabilirea şi executarea pedepsei penale;
3) în virtutea tulburărilor psihice persoana prezintă pericol nemijlocit pentru sine şi pentru
cei din jur;
4) este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical arătate în articolul
99 Cod penal.

3. În asemenea categorii de cauze poate fi înaintată acţiunea civilă (a se vedea comentariul la

articolele 219, 221, 225) faţă de persoana responsabilă de acţiunile făptuitorului.
În legătură cu aceasta instanţa va clarifica dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce
sumă (pct. 10 alin. 1 art. 385).
4. La adoptarea sentinţei sunt soluţionate şi chestiunile arătate în pct. 11), 13) alin. 1 art. 385
(a se vedea comentariul).

Articolul 499.Sentinţa de aplicare a unor măsuri de constrîngere cu caracter medical

1. Potrivit articolului 6 pct. 42 sentinţa este hotărîrea prin care cauza penală se soluţionează în
fond de instanţa de judecată. . Sentinţa se compune din trei părţi: partea introductivă, partea
descriptivă şi dispozitivul ( a se vedea comentariul la articolele 393 - 394).

414
2. Hotărîrea instanţei în cauza penală privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical depinde de răspunsul la chestiunile arătate în articolul 498 alineatul 2.
3. Potrivit articolului 499 alineatul 1, instanţa de judecată în cazul în care consideră dovedit
faptul săvîrşirii infracţiunii de către o persoană în stare de iresponsabilitate, adică se
răspunde afirmativ la chestiunile cuprinse în pct. 1) – 3), 5) alineatul 2 articolul 498.
Conform articolului 23 alineatul 1 Cod Penal adoptă sentinţă de absolvire de răspundere penală cu
aplicarea faţă de făptuitor a măsurilor de constrîngere cu caracter medical arătate în articolul 99 Cod
Penal.
4. La constatarea existenţei împrejurărilor arătate în punctele 1) – 2), 4) – 5) alineatul 2
articolul 498 şi ajungînd la concluzia că persoana după ce a săvîrşit infracţiunea s-a
îmbolnăvit de o boală psihică cronică care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să
nu le poată dirija, instanţa de judecată adoptă sentinţă de absolvire a persoanei de pedeapsa
penală, fie de liberare de pedeapsă cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical arătate în articolul 99 Cod Penal. După însănătoşirea persoanei ea poate fi supusă
pedepsei, dacă nu vor expira termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală
sau nu va surveni alte temeiuri de absolvire de răspundere penală.
5. Potrivit punctului 22 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din
24.04.2000 „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei”
instanţa de judecată aplică măsuri de constrîngere cu caracter medical cu condiţia că se
dovedeşte că anume această persoană a săvîrşit fapta social periculoasă prevăzută de legea
penală în stare de iresponsabilitate.
6. Dacă prin caracterul faptei săvîrşite şi starea sănătăţii persoana nu prezintă pericol pentru
societate şi nu necesită tratament forţat, instanţa de judecată adoptă sentinţă de încetare a
procesului penal, fără a fi aplicate măsuri prevăzute în articolul 99 Cod Penal.
7. În alineatul 2 din prezentul articol se stabileşte necesitatea clasării procedurii privind
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical cu restituirea materialelor cauzei
procurorului pentru a efectua urmărirea penală conform Părţii Speciale, Titlului I,
Capitolele I – VI.
Pentru adoptarea unei astfel de soluţii se cer întrunite măcar una din următoarele condiţii:
1) nu s-a dovedit starea de iresponsabilitate a persoanei deferite justiţiei pentru a fi aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical;
2) boala persoanei care a săvîrşit fapta prevăzută de legea penală nu împiedică pedepsirea
ei.
8. Conform alineatului 3 articolul 499, dacă în cauză nu vor fi acumulate probe despre
săvîrşirea de către această persoană a faptei penale ori se va constata măcar unul din
temeiurile arătate în articolul 285, instanţa judecătorească adoptă sentinţă de încetare a
procesului penal.î
În astfel de situaţii nu are nici o valoare juridică existenţa şi caracterul bolii persoanei.
9. faţă de aceste persoane se aplică măsuri cu caracter medical conform Legii nr. 1402 din
16.12.1997 privind asistenţa psihiatrică.
10. În cazul în care cîteva persoane au săvîrşit o faptă social periculoasă, prevăzută de legea
penală, instanţa judecătorească are dreptul să examineze concomitent chestiunea despre
vinovăţia unor persoane şi despre aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical în
privinţa altor persoane care au săvîrşit această faptă în stare de iresponsabilitate sau care s-
au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii. În aceste cazuri instanţa
judecătorească adoptă o sentinţă, partea descriptivă a căreia va cuprinde descrierea faptei
social periculoase pe care ea a recunoscut-o dovedită, de asemenea, probele în baza cărora
instanţa judecătorească şi-a întemeiat concluziile sale atît în privinţa persoanelor vinovate
de săvîrşirea infracţiunii, cît în privinţa persoanelor care au săvîrşit această faptă în stare de
iresponsabilitate ori care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii.
În dispozitivul acestei sentinţe instanţa judecătorească formulează hotărîrea respectivă despre
recunoaşterea vinovăţiei unor inculpaţi şi despre aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical referitoare la persoana recunoscută iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică
după săvîrşirea infracţiunii, dar pînă la adoptarea sentinţei.

415
 11. Despre alte chestiuni care trebuie soluţionate în dispozitivul sentinţei a se vedea
comentariul la articolul 397.

Articolul 500. Atacarea sentinţei de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical

Procedura declarării apelului, după caz, a recursului, este reglementată în Partea Specială, Titlul II,
Capitolul IV, secţiunea 1 şi secţiunea a 2-a, § 2.
1. Dreptul de a exercita calea ordinară de atac îl deţin persoanele arătate în articolul 500.

Articolul 501. Verificarea necesităţii de a aplica în continuare măsurile de constrîngere cu caracter

medical, revocarea sau schimbarea lor
Spre deosebire de articolul 303 din Codul din 1961, care reglementa revocarea sau schimbarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical, Codul în vigoare în articolul 501 operează şi cu categoria
de „verificare a necesităţii de a aplica în continuare măsurile de constrîngere cu caracter medical”, prin
care se extinde sfera măsurilor instanţei de judecată.
1. Întrucît, aplicînd măsuri de constrîngere cu caracter medical, instanţa de judecată nu
stabileşte termenul corespunzător, fapt datorat caracterului şi gradului de îmbolnăvire,
eficacităţii tratamentului şi alţi factori, alineatul 1 din prezentul articol impune verificarea
necesităţii continuării aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical din oficiu de
către instanţa de judecată.
Această măsură procesuală se va efectua, în baza unui control periodic, dar nu mai rar de o dată la 6
luni (art. 35 Legea privind asistenţa psihiatrică).
2. În alineatul 2 se prevede dreptul medicului-şef al organului de ocrotire a sănătăţii, căruia îi
este subordonată instituţia medicală unde este deţinută persoana, de a propune revocarea ori
schimbarea măsurii de constrîngere cu caracter medical. Demersul medicului-şef se cere
confirmat prin avizul unei comisii medicale. Potrivit articolului 43 din Legea privind
asistenţa psihiatrică, avizul comisiei medicale, cu participarea medicului psihiatru,
reprezintă concluzia privitor la lipsa de indicaţii terapeutice care ar necesita aflarea în
instituţia psihoneurologică.
O astfel de propunere va parveni în cazurile cînd în urma însănătoşirii persoanei care a fost declarată
iresponsabilă sau în urma ameliorării stării sănătăţii ei, nu mai este necesar de a se aplica în
continuare măsura de constrîngere cu caracter medical.
3. Instanţa de judecată va soluţiona chestiunea revocării ori schimbării măsurii de constrîngere
cu caracter medical în conformitate cu prevederile articolelor 469 – 471.
4. În mod similar se procedează şi în privinţa persoanelor care s-au îmbolnăvit de o boală
psihică cronică după săvîrşirea faptei penale.
5. Potrivit alineatului 4, cererea de verificare, revocare sau schimbare a măsurilor de
constrîngere cu caracter medical poate fi depusă de către:
1) persoana declarată iresponsabilă;
2) rudele ei apropiate;
3) alte persoane interesate (de exemplu, apărătorul sau un alt reprezentant legal).
6. În alineatul 5 este prevăzută instanţa de judecată competentă să verifice necesitatea de a
aplica în continuare măsurile de constrîngere cu caracter medical, revocarea sau schimbarea
lor.
Notă: Alineatul 5 din prezentul articol conţine o eroare, greşit fiind denumită hotărîrea prin care s-a
aplicat măsura de constrîngere cu caracter medical. Astfel, în locul termenului de sentinţă s-a folosit
termenul de încheiere.
A se vedea comentariul la articolul 470 – 471.

416
Articolul 502. Redeschiderea procesului în privinţa persoanei faţă de care s-a aplicat o măsură de
constrîngere cu caracter medical
Articolul comentat prevede posibilitatea redeschiderii procesului în privinţa persoanei faţă de care s-a
aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical în cazul cînd persoana s-a însănătoşit.
1. În astfel de situaţii se va ţine cont de avizul instituţiei medicale în care urmează să fie
descrisă îmbunătăţirea stării sănătăţii alienatului, fapt ce exclude aflarea lui în această
instituţie.

Articolul 503. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie
În sensul Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri
şi de alte substanţe psihotrope din 06.12.2001 (M.O. nr. 38 – 38/208 din 14.03.2002) prin tratament forţat
(obligatoriu) se înţelege – asistenţa medicală specializată în condiţiile unei instituţii narcologice a
Ministerului Sănătăţii, stabilită prin hotărîrea instanţei de judecată unei persoane dependente de alcool sau
de droguri, dependenţă ce se manifestă prin modificare patologică a personalităţii şi comportament
antisocial, prin pierdere a capacităţii de evaluare critică a propriei stări, inclusiv a comportamentului în
familie şi societate şi de prevedere a consecinţelor ebrietăţii sau efectele drogurilor; alcoolism cronic sau
narcomanie se înţelege – maladii determinate de consumul abuziv de alcool, de consumul ilicit de
droguri, care dezvoltă dependenţă, declanşează dereglări ale sănătăţii fizice şi psihice şi se manifestă prin
diferite acţiuni şi comportamente antisociale.
1. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie poate fi
aplicat inculpatului cu respectarea următoarelor condiţii:
1) infracţiunea săvîrşită are legătură cu starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia cronică
cu alcool sau cu substanţe narcotice;
2) inculpatul este periculos pentru societate datorită maladiilor.
2. Instanţa de judecată din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de
ocrotire a sănătăţii în baza avizului medical poate dispune tratamentul medical forţat.
3. Instanţa de judecată nu indică termenul tratamentului forţat persoanelor care suferă de
alcoolism cronic sau narcomanie.
4. Aplicarea tratamentului medical forţat nu poate înlocui pedeapsa penală.

Capitolul III
PROCEDURA PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI

Articolul 504. Noţiuni generale

1. Unul din principiile de bază ale procedurii penale este principul prezumţiei nevinovăţiei,
conform căruia orice persoană acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta
timp cît vinovăţia sa nu este dovedită, în modul prevăzut de lege, într-un proces judiciar public, în
cadrul căruia persoanei îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi vinovăţia ei nu va fi
constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă, nimeni nu este obligat să
dovedească nevinovăţia sa. Din acest principiu se deduce şi principiul libertăţii persoanei bănuite,
învinuite de a depune mărturisiri împotriva sa. Obligaţia de a prezenta probe în instanţă în susţinerea
învinuirii îi revine procurorului, unicul reprezentant al statului investit cu asemenea atribuţii. În asemenea
situaţie legislatorul a prevăzut o nouă instituţie în procedura penală – acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, încheiat între procuror şi învinuit inculpat, prin intermediul apărătorului.
2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este apreciat ca o tranzacţie încheiată între acuzatorul de
stat şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţămîntul de a-şi recunoaşte vina în schimbul
unei pedepse reduse. Pentru a asigura ă garanţie obiectivă a persoanei la încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei Codul penal la art. 80 prevede reducerea cu o treime din sancţiunea maximă,
prevăzută pentru această infracţiune, astfel instanţa de judecată la individualiza pedepsei unei asemenea
persoane va calcula pedeapsa, reişind din sancţiunea maximă redusă cu o treime şi sancţiunea minimă,
sau în anumite circumstanţe, chiar va aplica pedeapsă mai blîndă, decît cea prevăzută de lege.
3. Ce beneficii au părţile în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei?

417
 Statul în urma acordului este scutit de anumite cheltuieli pe care le-ar purta în legătură cu
desfăşurarea procesului obişnuit în cauza dată, cheltuieli pentru a administra, a aduce şi cerceta probele în
instanţă, deoarece însăşi făptuitorul ca izvor de probă confirmă circumstanţele cauzei şi indică organelor
de urmărire penală alte izvoare de probă care ar confirma fapta săvîrşită. De rînd cu reducerea
cheltuielilor pentru desfăşurarea procesului de justiţie obişnuit, statul obţine o procedură simplificată care
durează mult mai scurt timp decît cea obişnuită, astfel se reduc esenţial termenii rezonabili de judecare a
cauzelor penale, ceea ce coincide cu interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu
cheltuieli mai reduse şi se eliberează forţe pentru a efectua urmărirea penală în alte cauze mai complicate
şi pentru infracţiuni mai grave.
Învinuitul, inculpatul, recunoscînd vinovăţia şi cooperînd cu organul de urmărire penală la
efectuarea urmăriri şi la acuzarea altor persoane, adică asumîndu-şi nişte atribuţii de care legea îl
eliberează, în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei, beneficiază de o pedeapsă mai redusă decît cea
pe care ar fi obţinut-o într-un proces deplin, beneficiază prin judecarea cauzei într-un termen mult mai
redus decît în procedura obişnuită.
4. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris cu participarea obligatorie a
apărătorului. La încheierea acordului un rol deosebit îl joacă avocatul care trebuie să fie garantul
învinuitului, inculpatului împotriva acţiunilor arbitrare ale reprezentanţilor statului. Acordul de
recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat doar în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi cele
grave.
5. Instanţa ca un organ independent nu va participa nuci sub o formă la discuţii de încheiere a
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, deoarece ea ulterior urmează să efectueze controlul încheierea
acordului şi în dependenţă de situaţie va decide acceptarea sau neacceptarea acordului încheiat. În cadrul
controlului efectuat de instanţă, aceasta urmează să constate: dacă acordul a fost încheiat în condiţiile
legii, dacă din partea învinuitului, inculpatului acordul a fost încheiat în mod benevol şi cu bună ştiinţă,
dacă a la încheierea acordului a participat apărătorul şi dacă sunt suficiente probe care ar confirma
condamnarea.
6. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat şi de către procuror şi de către învinuit,
inculpat şi apărătorul acestuia. Iniţierea încheierii acordului poate avea loc în orice moment, începînd cu
punerea persoanei sub învinuire şi pînă la începerea cercetării judecătoreşti.

Articolul 505. Condiţiile de iniţiere şi încheiere a

acordului de recunoaştere a vinovăţiei
1. În cazul iniţierii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, indiferent de la cine porneşte
această iniţiativă, procurorul ca reprezentant al statului este obligat să ia în considerare următoarele
circumstanţe: 1) voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea
altor persoane; 2) atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de
antecedentele penale; 3) natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate; 4) căinţa sinceră a învinuitului,
inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el; 5) voinţa liberă şi
benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o
procedură redusă; 6) probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv; 7) interesul public de a
obţine o judecată mai operativă cu cheltuieli mai reduse.
2. Cooperarea învinuitului, inculpatului cu organul de urmărire penală la efectuarea urmăririi
penale sau acuzarea altor persoane este pusă în prim plan la luarea deciziei de către procuror de a încheia
acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Decizia privind cooperarea cu organul de urmărire penală trebuie să-
i aparţină exclusiv învinuitului, inculpatului în mod benevol, acesta conştientizînd şi avînd posibilitatea
reală de a decide singur, fără o careva influenţă asupra sa. Voinţa liberă şi benevolă a învinuitului,
inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o procedură redusă creează
şanse mult mai mari învinuitului de a obţine încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
3. Probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv este o condiţie importantă la
încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Procurorul poate încheia acordul ci învinuitul doar în
cazul în care de rînd cu recunoaşterea de către învinuit a vinovăţiei sale, aceasta să fie confirmată şi prin
alte probe administrate în modul prevăzut de lege. Doar recunoaşterea de către învinuit, inculpat a
vinovăţiei sale nu poate servi temei pentru instanţă de a accepta un asemenea acord şi de a condamna
persoana în cauză. Cît priveşte celelalte circumstanţe expuse mai sus, acestea în orice situaţie sunt

418
apreciate ca circumstanţe atenuante şi vor fi luate în consideraţie, indiferent de cazul se judecă cauza în
procedură obişnuită sau în procedură specială.
4. Cînd procurorul iniţiază procedura de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei de
către învinuit, inculpat, el se adresează apărătorului şi învinuitului, inculpatului cu această iniţiativă.
Apărătorul, în condiţii confidenţiale, discută cu învinuitul, inculpatul iniţiativa propusă de
procuror. În această situaţie apărătorul explică învinuitul, inculpatul: 1) toate drepturile procesuale de
care acesta dispune, inclusiv dreptul la un proces complet, rapid şi public şi că, pe durata acestui
proces, el beneficiază de prezumţia nevinovăţiei atîta timp cît vinovăţia sa nu îi va fi dovedită în mod
legal, asigurîndu-i-se toate garanţiile necesare pentru apărarea sa, dreptul de a prezenta dovezi în
favoarea sa, dreptul de a solicita audierea martorilor acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării,
dreptul de a nu spune nimic şi de a nu fi obligat să se autoincrimineze, dreptul de a depune
declaraţii, de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi de a renunţa la declaraţia de
recunoaştere a vinovăţiei.
După aceasta apărătorul discută cu învinuitul, inculpatul toate aspectele cazului, inclusiv
ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul, toate posibilităţile de apărare de care ar
trebui să beneficieze el în cazul respectiv; pedeapsa maximă şi minimă care poate fi aplicată în cazul
recunoaşterii vinovăţiei.
În continuare apărătorul va explica învinuitul, inculpatul că în caz de încheiere a acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, el va fi obligat să depună jurămîn în faţa instanţei că va face declaraţii veridice
privitor la infracţiunea pusă sub acuzaţie şi că aceste declaraţii vor putea fi folosite într-un alt proces
împotriva sa pentru declaraţii false.
5. Apărătorul discutînd cu învinuitul, inculpatul toate circumstanţele expuse mai sus va concretiza
concomitent şi faptul că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu este o consecinţă a
aplicării violenţei sau ameninţării asupra lui. Exercitînd toate aceste acţiuni şi convingînu-se că învinuitul
inculpatul acceptă în mod benevol încheierea acordului şi că acordul va facilita situaţia persoanei
interesele căreia le reprezintă, apărătorul poate propune procurorului încheierea acordului.
6. Acordul se întocmeşte în scris cu indicarea condiţiilor concrete. Acordul de recunoaştere a
vinovăţiei de rînd cu condiţiile acestuia va trebui să conţină următoarele:
 menţiune despre faptul că apărătorul a discutat cu învinuitul, inculpatul toate chestiunile menţionate la
alin. (2) art. 505;
 menţiune despre circumstanţele expuse la lit. c) şi d) pct. 4) alin. (3) art. 505, - dacă învinuitul,
inculpatul a fost recent supus unui tratament pentru vre-o afecţiune mintală sau de dependenţă de
droguri ori de alcool. În cazul în care persistă o asemenea situaţie, în acord se concretizează sub
semnătura inculpatului dacă acesta este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa şi dacă nu se află la
momentul încheierii acordului sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice
natură;
 menţiune despre faptul că a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a
discutat cu apărătorul său; dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său;
dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul său, învinuitul, inculpatul a înţeles condiţiile acordului şi
doreşte să încheie acest acord; dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau
asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a accepta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza
respectivă; dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta
poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din
dorinţă proprie, întrucît el este vinovat; dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune
gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave, dacă el înţelege
faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, se privează de dreptul la judecată în
procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drepturi prevăzute în art.66.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este semnat de către procuror, învinuit, inculpat şi apărător
astfel ca semnăturile fiecăruia din ei să fie pe fiecare pagină a acordului. Ulterior acordul trebuie să fie
aprobat de către procurorul ierarhic superior, care va verifica respectarea legii la încheierea
acestuia.
Apărătorul va certifica separat, în scris, declaraţie că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către
învinuit, inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui, prevăzută de lege, a
fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat rezultă din înţelegerea lor
confidenţială anticipată.
419
 7. Dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat la faza de urmărire penală, înainte de
a trimite cauza în judecată, învinuitului şi apărătorului său le sînt prezentate materialele dosarului pentru
a lua cunoştinţă de ele, conform prevederilor art.293 şi 294, precum şi li se înmînează rechizitoriul.

Articolul 506. Examinarea de către instanţa de judecată a acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

1. În cazul trimiterii cauzei în judecată cu acord de recunoaştere a vinovăţiei, judecătorul, căruia i-

a fost repartizată cauza respectivă va pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi va lua toate
măsurile necesare pentru ca pregătirea şi desfăşurarea şedinţei judiciare. La data fixată cauza se va judeca
în şedinţă deschisă, cu excepţia cazurilor în care conform art. 18 şedinţa poate fi închisă.
2. La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi
anunţă care cauză penală va fi judecată, grefierul raportează prezentarea în instanţă şi motivele
neprezentării celor care lipsesc. Dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei este încheiat în cadrul părţii
pregătitoare a şedinţei şi au fost chemaţi martori, preşedintele şedinţei cere ca ei
să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea lui.
Preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă
inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, totodată verifică, dacă nu sînt circumstanţe care
fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal conform prevederilor art.72.
După aceasta preşedintele anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi
judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale, interpretului, dacă acesta participă
la judecare, şi verifică dacă nu sînt cereri de recuzare sau abţineri. Cererile de recuzare sau abţinerile se
soluţionează conform prevederilor respective din cod.
Desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier în
conformitate cu prevederile art. 336.
3. Preşedintele şedinţei în continuare purcede la constatarea următoarelor fapte despre ce se face
menţiune în procesul-verbal al şedinţei şi ar fi oportun de a solicita ca inculpatul să semneze fiecare
răspuns al său la întrebările puse. Astfel, preşedintele şedinţei constată: 1) dacă există declaraţia
apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia acord de recunoaştere a
vinovăţiei; 2) dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului;
După aceasta instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurămîntul, în condiţiile art.108,
precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurămînt şi după depunerea jurămîntului
inculpatul este chestionat sub jurămînt în următoarele privinţe: dacă înţelege că se află sub jurămînt şi
că dacă depune declaraţii false, acestea pot fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru
depunere de declaraţii false; inculpatul numeşte numele, prenumele, data, luna, anul şi locul
naşterii, domiciliul, starea familială şi alte date de anchetă prevăzute în art.358 şi răspunde la
întrebarea dacă a fost recent supus unui tratament pentru vre-o afecţiune mintală sau de dependenţă de
droguri sau de alcool. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebîndu-i pe
apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa.
Preşedintele şedinţei concretizează dacă inculpatul nu se află la moment sub influenţa drogurilor,
medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se
concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta
poziţia sa. În continuare se constată dacă inculpatul a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi
rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său, dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice
acordate de apărătorul său, dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte
acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
4. În continuare instanţa examinează acordului de recunoaştere a vinovăţiei, verificînd
circumstanţele încheierii acordului, şi anume: a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi
şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa pînă la semnarea acestuia; b) dacă acest acord
reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul; c) dacă inculpatul înţelege condiţiile
acordului cu privire la poziţia sa; d) dacă nu i-a făcut cineva, inculpatului alte promisiuni sau
asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza
respectivă; e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia
de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă
proprie, întrucît el este vinovat; g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă,
420
inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; h) dacă a luat
cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză.
După aceasta instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la: a) sancţiunea maximă
posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă; b) dacă îi
va fi aplicată inculpatului o pedeapsă condiţionată şi dacă el va încălca condiţiile respective, el va
executa pedeapsa reală; c) că instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii
vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare; d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul
va putea ataca sentinţa doar privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale; e) faptul că, prin
încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în
procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art.66.
5. După constatarea tuturor faptelor menţionate mai sus şi îndeplinirea prevederilor articolului
506, instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia sa privitor la acordul de recunoaştere a
vinovăţiei.
Dacă inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el în continuare va face declaraţii
în instanţă despre ceea ce a săvîrşit în legătură cu învinuirea ce i se incriminează şi atitudinea sa faţă de
probele anexate la dosar. Declaraţia privitor la fapta săvîrşită de inculpat şi poziţia sa privitor la probe
se consemnează în scris de grefier ca documente separate care se
anexează la procesul verbal. Declaraţia scrisă se citeşte de către inculpat şi se semnează de el pe
fiecare pagină şi la sfîrşit.
Atunci cînd inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul să
renunţe la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire şi în acest caz, instanţa dispune
judecarea cauzei în procedură deplină, urmînd ca procurorul să dovedească vinovăţia inculpatului în
ordine generală.

Articolul 507. Soluţia instanţei la examinarea acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

1. În urma cercetării tuturor circumstanţelor specificate la art. 506 privitor la examinarea acordului
de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa va lua una din următoarele soluţii.
Dacă după examinarea acordului instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor date de
inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este
făcută în mod liber, benevol, cu cunoştinţă de cauză, fără presiune sau teamă, ea acceptă acordul de
recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi
recunoaşte vinovăţia. Această concluzie a instanţei se consemnează printr-o încheiere în procesul verbal
al şedinţei de judecată.
Dacă instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ea printr-o încheiere motivată,
adoptată ca document separat, refuză de a accepta acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Încheiere prin
care sa refuzat acceptarea acordului poate fi atacată de procuror cu recurs în termen de 24 de ore,
despre ce el face declaraţie îndată după pronunţarea încheierii. Reişind din principiul egalităţii
armelor, de dreptul de a declara recurs împotriva acestei încheieri trebuie să beneficieze şi partea apărării,
- inculpatul şi apărătorul lui. Recursul cu dosarul în cauză trebuie expediat în instanţa ierarhic superioară
pentru a fi judecat în ordinea prevăzută de a
În cazul în care procurorul şi inculpatul după pronunţarea încheierii, vor declară că nu vor ataca
încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină conform prevederilor
prezentului cod. Dacă martorii au fost citaţi şi s-au prezentat şi dacă procesul poate avea loc, instanţa
judecă cauza în procedură deplină imediat.

Articolul 508. Dezbaterile judiciare în cazul acceptării acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

Dacă instanţa a acceptat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, după adoptarea încheierii, se

purcede la dezbaterile judiciare. În dezbateri se discută doar măsura de pedeapsă care poate fi stabilită
inculpatului.
421
 Primul se oferă cuvîntul procurorul care se expune asupra măsurii de pedeapsă Procurorul
urmează să facă o analiză detaliată a tuturor criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute
de art. 75 Cod penal Aceste criterii sunt: gravitatea infracţiunii săvîrşite, motivul infracţiunii, persoana
inculpatului, circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea inculpatului, care va fi
influenţa pedepsei propuse asupra corectării şi reeducării inculpatului, condiţiile de viaţă ale acestuia. În
cazul în care a fost efectuată o anchetă socială a inculpatului, procurorul în dezbateri se expune şi asupra
recomandărilor din anchetă.
După procuror asupra pedepsei se expune apărătorul inculpatului. Ultimul i se oferă cuvînt în
dezbateri inculpatului.
La cerere cei care au vorbit pot lua cuvînt în replică. Replica se oferă în aceeaşi ordine.

Articolul 509. Adoptarea sentinţei în cazul acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

1. Întocmirea sentinţei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, sentinţa se face în ordinea

prevăzută de articolele 384-398 cu derogările expise în prezentul articol.
2. Partea introductivă a sentinţei trebuie să conţină menţiune despre judecarea cauzei prin acord de
recunoaştere a vinovăţiei, că sentinţa a fost pronunţată în numele legii; data şi locul adoptării sentinţei;
denumirea instanţei de judecată care adoptată sentinţa, numele judecătorului sau, după caz, al judecătorilor
completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului; dacă şedinţa
a fost publică sau închisă; datele privind identitatea inculpatului prevăzute în art.358 alin.(1) şi legea
penală care prevede infracţiunea de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul.
3. Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă următoarele:
- descrierea faptei prejudiciabile recunoscută de inculpat şi considerată de către instanţă ca fiind
dovedită, cu indicarea modului în care ea a fost săvîrştă, a formei şi gradului de vinovăţie, a motivelor
săvîrşirii infracţiunii şi consecinţele ei.
- expunerea probelor prezentate de către procuror şi acceptate de inculpat pe care se întemeiază
sentinţa;
- încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;
- indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului. Instanţa
nu poate doar enumera circumstanţele în cauză, ea fiind obligată să specifice de ce anumite împrejurări au
fost considerate ca circumstanţe atenuante sau agravante;
- motivarea pedepsei pe care o stabileşte inculpatului cu argumentarea detaliată a tuturor criteriilor
generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 75 Cod penal;
- soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, dacă este cazul;
- motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la
repararea prejudiciului material cauzat de infracţiune, precum şi la cheltuielile judiciare.
3. Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină: numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;
constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală; categoria şi
mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca dovedită, pedeapsa
definitivă pe care urmează să o execute inculpatul; categoria penitenciarului în care trebuie să execute
pedeapsa condamnatul la închisoare; data de la care începe executarea pedepsei.
În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în dispozitiv se indică
durata termenului de probă, obligaţiile puse în seama condamnatului şi cui îi revine obligaţia de a
supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza prevederilor
respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul sentinţei.
Dispozitivul va conţine şi dispoziţii despre computarea reţinerii, arestării preventive sau arestării
la domiciliu, dacă inculpatul pînă la darea sentinţei se afla în stare de arest precum şi dispoziţii privitoare
la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului pînă cînd sentinţa va deveni definitivă.
4. În cazurile prevăzute în art.66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei trebuie să cuprindă, de
asemenea, şi dispoziţia în vederea ridicării gradului militar, titlului special, gradului de calificare
(clasificare) sau a distincţiilor de stat ale inculpatului.

422
 Dacă este condamnat un cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat, dispozitivul
sentinţei va cuprinde şi explicaţii privind dreptul de a cere transferarea condamnatului în ţara de
reşedinţă.
În cazurile necesare dispozitivul sentinţei trebuie să mai cuprindă: hotărîrea cu privire la acţiunea
civilă înaintată sau hotărîrea pronunţată din oficiu de către instanţă referitor la repararea prejudiciului;
hotărîre cu privire la confiscarea specială; hotărîrea cu privire la corpurile delicte; hotărîrea cu privire la
măsurile de ocrotire luate; dispoziţia referitoare la repartizarea cheltuielilor judiciare; dispoziţie referitoare
la procedura şi termenul declarării recursului împotriva sentinţei.
Dacă inculpatul a fost eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost
condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest,
dispune liberarea lui imediată chiar din sala şedinţei de judecată.
5. Sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs doar
referitor la erorile procesuale şi măsura de pedeapsă stabilită inculpatului.

Capitolul IV
PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDITIONATA A URMARIRII
PENALE SI DE LIBERARE DE RASPUNDERE PENALA

Articolul 510. Dispozitii generale

1. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere penală a învinuitului în
condiţiile articolului comentat se dispune de către procurorul care conduce cu urmărirea penală
şi cu acordul procurorului ierarhic superior reieşind din principiul proporţionalităţii şi principiul
controlului ierarhic prevăzute de articolul 2 aliniatul 3 al Legii cu privire la Procuratură.
2. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă din oficiu de către procuror sau la
cererea învinuitului ori a apărătorului lui.
3. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă dacă sînt întrunite cumulativ
condiţiile prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat şi lipsesc condiţiile arătate la aliniatul
2.
4. Deoarece dispoziţiile aliniatului 1 este stipulat, că urmărirea penală poate fi suspendată
condiţionat în privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă, rezultă că în cazul în care persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea a două sau
mai multe infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, prevederile acestei proceduri speciale nu se
aplică. (Îndrumar metodic privind suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de
răspundere penală nr.15-22/04 din 25.02.04 al Procuraturii Generale a Republicii Moldova
(nepublicat) p.1).
5. Privind infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă a se vedea articolul 16 aliniatele 2 şi 3 din Codul
penal.
6. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă numai pentru învinuit din momentul
înaintării acuzării potrivit articolului 282 până la prezentarea materialelor de urmărire penală
conform articolului 293 în legătură cu terminarea urmăririi penale.
7. Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitul, căruia i s-au explicat
drepturile lui, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, acceptă să facă declaraţii
şi să dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată şi o recunoaşte integral.
8. Persoana nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea pedepsei penale în
cazurile în care:
- nu este anterior condamnată;
- s-a autodenunţat de bună voie;
- a colaborat cu organele judiciare şi a contribuit activ la descoperirea infracţiunii;
- regretă fapta comisă, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii şi faţă de victimă;
- compensează de bună voie dauna materială cauzată sau repară în alt mod prejudiciul cauzat prin
infracţiune;
- este caracterizată pozitiv la locul de trai, muncă, studii;
- este angajată în câmpul muncii, îşi face studiile;
- a săvârşit infracţiunea ca urmare a unui concurs de împrejurări grele;
423
 - este minoră şi părinţii, tutorii, rudele apropiate şi-au luat angajamentul de a o reeduca.
Concluzia că persoana nu prezintă pericol social şi că poate fi reeducată fără aplicarea pedepsei
penale, poate să se bazeze şi pe alte împrejurări. (Îndrumar metodic nr.15-22/04 din 25.02.04) p.1-
2).
9. Dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute la aliniatul 2, suspendarea condiţionată a
urmăririi penale nu este posibilă.
10. Privind antecedentele penale, a se vedea articolul 110 din Codul penal.
11. Faptul dependenţei de alcool sau droguri ori inexistenţa acestei stări trebuie confirmat prin
concluzia expertului, fie prin avizul medicului-narcolog.
12. Condiţia prevăzută de pct.3) aliniatul 2, se are în vedere nu numai abuzul de serviciu (art.327
CP), dar şi alte infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere prin folosirea
atribuţiilor de serviciu (de exemplu infracţiunile prevăzute de articolele 306, 307, 308, 309, 310,
315 alin.2, 318, 320 alin.2, 324, 328, 329, 330, 331, 332 din Codul penal).
13. La infracţiuni contra securităţii statutului pot fi atribuite faptele penale prevăzute de articolele
337-349 din Codul penal.
14. Faptul reparării sau nereparării pagubei cauzate în urma infracţiunii urmează a fi stabilite prin
declaraţiile părţii vătămate sau după caz a părţii civile.

Articolul 511. Procedura de suspendare conditionata a urmaririi

1. Pînă a suspenda condiţionat urmărirea penală, procurorul trebuie să se convingă că urmărirea

penală este completă şi că la desfăşurarea ei au fost respectate dispoziţiile legale. În caz, contrar
el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală pentru înlăturarea lacunelor.
2. Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale, pe lîngă elementele prevăzute de
articolul 255, trebuie să cuprindă date privind persoana şi fapta la care se referă suspendarea,
precum şi temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune suspendarea, obligaţiile
stabilite faţă de învinuit.
3. Stabilirea unui termen mai mic de 1 an sau prelungirea acestui termen nu se admite. La
calcularea acestui termen urmează a fi respectate dispoziţiile legale privind calcularea
termenelor procedurale conform articolului 231. Termenul suspendării curge de la data emiterii
ordonanţei. (Îndrumar metodic nr.15-22/04 din 25.02.04, p.3.
4. Procurorul ierarhic superior poate confirma prin rezoluţia sa ordonanţa de suspendare
condiţionată a urmăririi penale, sau după caz poate infirma hotărârea sus-menţionată în
dependenţă de temeinicia, legalitatea şi oportunitatea acesteia în rezultatul examinării
materialelor cauzei penale prezentate de procurorul care conduce cu urmărirea penală.
5. După ce a fost confirmată, ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale neîntârziat
se aduce la cunoştinţă învinuitului de către procurorul care a emis-o. Procurorul explică
învinuitului conţinutul ordonanţei condiţiile obligaţiilor stabilite conform aliniatului 1 al
articolului comentat şi îl va preîntâmpina că în cazul în care nu va respecta aceste condiţii,
cauza penală va fi trimisă în judecată cu rechizitoriu. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile
procurorului, învinuitului, reprezentantului învinuitului minor, avocatului, aplicate pe ordonanţa
de suspendare condiţionată a urmăririi penale.
La solicitarea învinuitului conform articolului 66 aliniatul 2 punct 26) i se va înmâna o copie a
ordonanţei de suspendare condiţionată a urmăririi penale.
6. Despre suspendarea condiţionată a urmăririi penale procurorul va anunţa partea vătămată şi
partea civilă, explicându-le dreptul de a primi la solicitare o copie a ordonanţei în cauză şi
dreptul de a contesta această hotărâre în ordinea prevăzută de articolul 313.
7. Procurorul poate da indicaţii organului care a efectuat urmărirea penală şi organului de poliţie în
a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul, să efectueze controlul privind respectarea condiţiilor,
obligaţiilor stabilite conform articolului comentat, cerându-le să fie informat neîntârziat în cazul
în care aceste condiţii au fost încălcate. Despre faptul respectării obligaţiei prevăzute la punctul
4) aliniatul 1 al acestui articol, se solicită informaţie şi de la administraţia locului de muncă al
învinuitului sau instituţiei de învăţământ unde el îşi face studiile (Îndrumar metodic nr.15-22/04
din 25.02.04 p.4).

424
 Articolul 512. Solutiile dupa expirarea termenului de suspendare conditionata a urmaririi penale

1. Pînă la expirarea termenului de 1 an dacă învinuitul a încălcat obligaţiile stabilite prevăzute de

articolul 511 sau se constată că pînă la suspendare a mai săvârşit o altă infracţiune, fiind pus
sub învinuire într-o altă cauză penală, procurorul urmează să soluţioneze chestiunea privind
oportunitatea conexării cauzelor într-un singur dosar, pînă la trimiterea lor în judecată sau după
caz trimite cauza în judecată cu rechizitoriu separat pentru fapta anterior suspendată
condiţionat.
2. Demersurile se examinează în şedinţă închisă cu participarea procurorului, învinuitului,
apărătorului şi în cazul în care figurează în proces, reprezentantului legal al învinuitului. Pentru
participare în şedinţă, urmează a invita şi alte persoane interesele cărora sînt vizate în demers –
partea vătămată, partea civilă, reprezentanţii lor.
Primind demersul, judecătorul de instrucţie fixează termenul (data) examinării lui.
Conform prevederilor articolului 305, şedinţa se desfăşoară în următoarea ordine:
- în termenul fixat, judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată, anunţă care demers va fi
examinat şi verifică împuternicirile participanţilor la proces;
- procurorul care a înaintat demersul argumentează motivele şi răspunde la întrebările
judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces;
- dacă în şedinţă participă persoane interesele cărora sînt vizate în demers sau apărătorii şi
reprezentanţii lor, acestora li se oferă posibilitatea de a da explicaţii;
- după efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de instrucţie, prin încheiere,
acceptă demersul, liberează persoana de răspundere penală şi încetează procesul sau respinge
demersul.
Încheierea judecătorului de instrucţie este definitivă (Îndrumar metodic nr.15-22/04 din 25.02.04
p.5).

Capitolul V.
PROCEDURA DE URMARIRE SI JUDECARE
A UNOR INFRACTIUNI FLAGRANTE

Articolul 513. Infractiunea flagranta

1. Noţiunea de flagrant din punct de vedere juridic semnifică în sens larg, o infracţiune descoperită
în momentul comiterii, chiar provenienţa noţiunii sugerând aceste sens: termenul de flagrant
derivă din participiul flagrant tis al verbului latin flagro-flagrare (a arde) şi care folosit în
context juridic sugerează o contextualitate temporară referitoare la momentul comiterii
infracţiunii şi prinderea presupusului autor. Astfel infracţiunea flagrantă este o infracţiune
evidentă vizibilă, vădită prin faptul că toate elementele unei infracţiuni sînt cunoscute şi
făptuitorul este prins (reţinut de organele de stat competente sau de victimă, de martori oculari
ori alte persoane) în “focul” acţiunii sale sau imediat după aceea. Aceeaşi definiţie este dată în
punctul 10 al articolului 6, adăugându-se sintagma “sau înainte ca efectele ei să se fi
consumat”, care presupune situaţia unei tentative de infracţiune realizate prin contracararea
unei fapte penale şi prinderea făptuitorului.
Prin urmare infracţiunea flagrantă poate apărea sub forma unei infracţiuni consumate sau
neconsumate reieşind din dispoziţiile articolului 25 din Codul penal.
2. Infracţiunea se consideră flagrantă nu numai că este descoperită în momentul săvârşirii dar şi cu
condiţia prinderii făptuitorului fie în momentul săvârşirii fie imediat după săvârşire. Starea de
flagranţă poate avea loc şi cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator,
instigator, complice), iar dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificaţi şi reţinuţi
ceilalţi coparticipanţi procedura se va desfăşura în ordinea generală.
3. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede două situaţii a formei asimilate infracţiunii flagrante
– infracţiunea cvasiflagrantă. Aici termenul “imediat” presupune timpul neîntrerupt de urmărire
a făptuitorului de către victimă sau alte persoane după părăsirea locului infracţiunii de către
acesta. Prin termenul “aproape de locul comiterii” presupune situaţia depistării nemijlocite de
către agenţii de poliţie a făptuitorului în condiţii bazate pe temeiuri rezonabile de a presupune
425
 că acesta a săvârşit o infracţiune în raza teritorială controlată de către aceştea, stabilindu-se cu
uşurinţă locul infracţiunii.

Articolul 514. Cazuri de aplicare persoana nu sint flagrante.

1. Procedura urgentă de urmărire şi judecare a unei infracţiuni flagrante se aplică în cazul unor
infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
pînă la 15 ani inclusiv.
2. Procedura prevăzută de prezentul capitol nu se aplică în cazul unei infracţiuni flagrante dacă cel
puţin unul dintre participanţi la momentul săvârşirii nu împlinise vîrsta de 18 ani, şi disjungerea
cauzei nu este posibilă.
În cazul disjungerii cauzei pentru cei adulţi este aplicabilă procedura specială prevăzută, iar pentru
minor va fi aplicată procedura generală cu completările şi derogările prevăzute la articolele 474-487.
3. Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante se descoperă că făptuitorul (bănuitul)
a mai săvârşit o altă infracţiune, neflagrantă, procedura de urmărire a ambelor infracţiuni este generală,
iar disjungerea cauzelor este inadmisibilă.

Articolul 515. Constatarea infractiunii

1. Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea adevărului, în ea

cuprinzându-se toate activităţile efectuate de către organul de urmărire penală cu ocazia
deplasării la faţa locului. Organul de urmărire penală, deplasându-se la faţa locului cu ocazia
constatării infracţiunilor flagrante, trebuie să înfăptuiască următoarele acţiuni:
- prezentarea calităţii şi luarea măsurilor de întrerupere a activităţii ilicite;
- acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;
- stabilirea şi identificarea martorilor oculari prezentaţi la faţa locului;
- identificarea făptuitorului şi luarea măsurilor de reţinere a acestuia;
- efectuarea percheziţiei corporale a făptuitorului;
- efectuarea cercetării la faţa locului şi luarea măsurilor privind ridicarea obiectelor copurilor
delicte descoperite la faţa locului;
- audierea martorilor oculari, victimelor şi a făptuitorului (bănuitului);
- fixarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante cu întocmirea procesului verbal de constatare
a infracţiunii flagrante (Recomandări metodice pentru procurori şi ofiţerii de urmărire penală cu
privire la aplicarea corectă în practică a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor
infracţiuni flagrante prevăzute de Codul de procedură penală, din 19.03.2004 ale Procuraturii
Generale a Republicii Moldova (nepublicate) p.3-4).
2. În caz de necesitate se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală sau efectuarea
expertizei.
3. Victima sau martorii oculari a unei infracţiuni flagrante care au prins făptuitorul în condiţiile
articolului 168 sesizează oral sau în scris prin plîngere ori denunţa organul de urmărire penală
potrivit articolului 168.
În cazul în care organul de urmărire penală nemijlocit a depistat în flagrant săvârşirea sau
pregătirea de infracţiune şi a prins făptuitorul, el întocmeşte un raport, care la fel ca şi sesizările
cetăţenilor este înregistrat imediat conform ordinului Procurorului General, Ministrului Afacerilor
Interne, Directorului General al Departamentului Vamal, Directorului Centrului pentru Combaterea
crimelor Economice şi Corupţiei şi Directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate din 26.08.2003
nr.124 “Cu privire la evidenţa unică a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvârşit
infracţiunii”.
La înregistrarea infracţiunii este necesar a se lua în vedere că dacă făptuitorul a prins în flagrant
şi adus la organul de urmărire penală, atunci înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai
târziu de trei ore de la momentul aducerii persoanei la organul de urmărire penală, iar în cazul cînd fapta
ori comiterea căreia persoana a fost reţinută nu este înregistrată în modul corespunzător persoana se
eliberează imediat conform cerinţelor articolului 166 aliniatul 3. (Recomandări metodice din 19.03.04
p.5).

426
 4. În orice caz de prindere în flagrant delict făptuitorul este adus la organul de urmărire penală şi
recunoscut în calitate de bănuit în dependenţă de circumstanţele cazului în conformitate cu
articolul 63 aliniatul 1, fie prin procesul verbal de reţinere, fie prin aplicarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate de către de către procuror la demersul organului de urmărire
penală, fie prin ordonanţa organului de urmărire penală de recunoaştere a persoanei în calitate
de bănuit cu luarea obligaţiei în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală potrivit
articolului 198. Bănuitului i se înmânează în scris informaţia despre drepturile şi obligaţiile
acestuia prevăzute în articolul 64.
5. Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante îndeplineşte o dublă funcţionalitate, el
constituie, în primul rând, actul de începere a urmăririi penale pentru infracţiunea constatată şi
necesită a fi confirmat de către procurorul care conduce urmărirea penală conform cerinţelor
aliniatului 3 al articolului 274, iar al doilea rând serveşte ca mijloc de probă prin declaraţiile şi
constatările din cuprinsul său.
Legislatorul nu limitează în timp termenul de întocmire a procesului verbal de constatare a
infracţiunii flagrante de către organul de urmărire penală. Aceasta va depinde de circumstanţele cauzei şi
de faptul dacă a fost sau nu reţinută persoana bănuită.
Un loc important în procesul verbal îl vor ocupa constatările personale ale organului de urmărire
penală cu ocazia deplasării la faţa locului se va face precizarea despre ceea ce se constată personal în
momentul ajungerii la faţa locului, şi anume circumstanţele depistate, amplasarea obiectelor, urmele şi
poziţia la faţa locului, circumstanţele anterioare sosirii la faţa locului vor fi detaliate după mărturiile celor
care au asistat la aceste situaţii. Se va ţine cont că din conţinutul procesului-verbal urmează să reiasă clar
ce anume a constatat personal organul de urmărire penală şi ce alte împrejurări au fost descrise prin
declaraţiile martorilor, victimei şi ale bănuitului. Dacă în procesul-verbal au fost consemnate aceste
declaraţii nu mai este necesară audierea suplimentară a persoanelor (declaraţii separate) în afara cazurilor
când aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului prin depoziţii suplimentare. Cu ocazia ascultării
martorilor, victimei şi consemnării declaraţiilor acestora în procesul-verbal, se vor respecta prevederile
referitoare la această activitate conform procedurii obişnuite (martorilor li se vor explica drepturile şi
obligaţiile prevăzute de articolul 90, iar victimei conform art.58 şi vor fi preveniţi asupra răspunderii ce o
poartă în conformitate cu articolele 312, 313 din Codul penal. De asemenea se vor îndeplini în mod
corespunzător cerinţele Codului de procedură penală referitoare la ascultarea bănuitului, prevăzute de
articolul 104.
Înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit bănuitului şi celorlalte persoane audiate,
cărora li se va pune în vedere că pot completa declaraţiile şi pot face obiecţii cu privire la conţinutul
declaraţiilor făcute.
Semnătura persoanei care întocmeşte procesul-verbal şi a persoanelor care au participat la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală se întocmeşte pe fiecare pagină a procesului-verbal. După
întocmirea procesului-verbal, dacă din cuprinsul acestuia nu rezultă suficiente date pentru soluţionarea
corectă a cauzei, organul de urmărire penală poate strânge şi alte probe.
Se pot asculta şi alte persoane care, deşi cunosc împrejurările despre săvârşirea faptei, nu au putut
fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal. (Recomandări metodice din 19.03.04 p.7-8).
Astfel procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante prevăzut de aliniatul 1 al articolului
comentat se întocmeşte din condiţiile prevăzute de articolul 260 consemnându-se de regulă rezultatele
următoarelor procedee probatorii: 1) cercetării la faţa locului; 2) examinării corporale; 3) percheziţiei
corporale şi ridicării de obiecte şi documente; 4) audierii martorului; 5) audierii victimei; 6) audierii
bănuitului.
6. Raportul întocmit potrivit articolului 289 (privind terminarea urmăririi penale) cu procesul
verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi alte probe imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de
la momentul întocmirii şi 24 de ore de la reţinerea bănuitului în cauzele unde este reţinut şi nu a
fost eliberat trebuie să fie prezentat de către organul de urmărire penală procurorului
corespunzător (Recomandări metodice din 19.03.04 p.5). Prin urmare cînd făptuitorul este
reţinut procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante urmează a fi întocmit în decurs de
24 ore din momentul reţinerii. În cazul cînd bănuitului I s-a aplicat o măsură preventivă
neprivativă de libertate sau obligarea în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală
termenul întocmirii procesului verbal poate fi mai mare de 24 ore în momentul aducerii
făptuitorului la organul de urmărire penală.
427
 7. În cazul când bănuitul este reţinut în legătură cu prinderea în flagrant delict se întocmeşte un
proces verbal de reţinere cu respectarea cerinţelor articolelor 166-167 după care se întocmeşte
procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

Articolul 516. Verificarea materialelor de urmarire penala

1. Procurorul în decurs de 48 de ore va verifica corespunderea materialelor de urmărire penală

prevederilor legale şi va controla dacă nu există circumstanţe care exclud urmărirea penală,
prevăzute de articolul 275 şi dacă sînt probe suficiente pune bănuitul sub învinuire conform
articolelor 281, 282, asigurându-I învinuitului toate drepturile prevăzute de procedura
obişnuită.
2. Procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi toate materialele acumulate sînt
prezentate învinuitului şi apărătorului de către procurorul care conduce urmărirea penală
conform articolelor 293, 294. După aceasta procurorul întocmeşte rechizitoriul şi dispune
trimiterea cauzei în judecată conform competenţei înainte de expirarea termenului de reţinere a
bănuitului de 72 de ore, cu demers către instanţa de judecată de luare a măsurii preventive –
arestării învinuitului dacă există temeiuri care să justifice această propunere. Dacă consideră că
nu sînt temeiuri pentru ţinerea sub arest a învinuitului, îl eliberează printr-o ordonanţă şi aplică
altă măsură preventivă.
3. În cazul în care procurorul consideră că nu sînt suficiente probe de a pune sub învinuire şi
temeiuri de a înceta procesul penal, el printr-o ordonanţă dispune continuarea urmăririi penale,
indică ce acţiuni de urmărire penală urmează să fie efectuate şi fixează termenul redus de
urmărire penală până la 10 zile, calculându-se din momentul recunoaşterii făptuitorului în
calitate de bănuit.
Dacă urmărirea penală nu se va încadra în termenul de 10 zile, atunci se va trece la procedura
obişnuită şi procurorul va prelungi termenul urmăririi penale până la 30 de zile. La fel, se va proceda
privitor la aplicarea măsurii preventive.
Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este reţinut iar temei de
eliberare lipseşte, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii preventive în condiţiile prezentului Cod,
înaintând un demers judecătorului de instrucţie pentru aplicarea arestării preventive.
Deci, pentru a se desfăşura procedura flagrantă în cazurile când făptuitorul a fost reţinut,
urmărirea penală trebuie efectuată în termen de 3 zile (72 ore) din momentul întocmirii procesului verbal
de constatare a infracţiunii flagrante. În cazul când procurorul consideră că nu sînt suficiente probe pentru
a pune persoana sub învinuire, urmărirea penală continuă, fixându-se de către procuror un termen redus
de 10 zile pentru a termina urmărirea penală conform procedurii speciale. În cazul depăşirii acestui
termen se va trece la procedura obişnuită (Recomandări metodice din 19.03.04 p.9).
4. În cazul cînd bănuitul este reţinut şi s-a dispus urmărirea penală arestarea preventivă nu poate
depăşi 10 zile din momentul reţinerii aplicându-se dispoziţiile articolului 307. În cazul cînd
bănuitul nu a fost reţinut sau a fost eliberat măsura preventivă neprivativă de libertate aplicată
de procuror nu va depăşi 10 zile.
5. Trimiterea cauzei în judecată se face potrivit articolului 297. Cauza penală trimisă în judecată în
condiţiile articolului comentat va avea menţiunea necesară pentru a evidenţia că este cazul unei
proceduri speciale.
6. La verificarea materialelor urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante procurorul dacă
stabileşte că sînt îtrunite condiţiile prevăzute de articolul 510 dispune suspendarea condiţionată
a urmăririi penale conform articolul 511.

Articolul 517. Judecarea cauzei privind infractiunile flagrante

1. Reieşind din faptul că legislatorul a prevăzut termene reduse pentru desfăşurarea acţiunilor
procesuale repartizarea cauzei parvenite pentru judecare conform articolului 344 se va face de
urgenţă, dar nu în termen de până la 3 zile, aşa cum prevede prezentul Cod pentru procedura
generală.
2. Şedinţa preliminară conform articolului 345 se va face de urgenţă şi cu prioritate, unde
procurorul va asigura prezenţa părţilor.
428
 3. Prezenţa martorilor va fi asigurată de către procuror la judecarea cauzei.
4. La numirea cauzei privind o infracţiune flagrantă spre judecare conform articolului 351
instanţa de judecată decide asupra procedurii de judecată fie a celei generale cu derogările
prevăzute de prezentul articol şi articolul 518 (efectuarea unor acţiuni procesuale în termen
redus) ori a procedurii speciale prevăzută de articolele 504-509 privind acordul de
recunoaştere a vinovăţiei.
5. În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată cu inculpatul reţinut instanţa de judecată va
examina de urgenţă demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive în cadrul
şedinţei preliminare prin încheiere potrivit articolului 351 aliniatul 7.
În cazul cînd cauza este trimisă cu inculpatul în stare de arest preventiv sau i-a fost aplicat o altă
măsură preventivă instanţa de judecată va examina chestiunea măsurii preventive în condiţiile generale
prevăzute de prezentul Cod în cadrul şedinţei preliminare conform articolului 351 aliniatul 7 sau în cadrul
judecării cauzei conform articolului 329.
6. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive a inculpatului emise în
cadrul şedinţei preliminare sau a judecării cauzei privind infracţiunea flagrantă este susceptibilă de a fi
atacată în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară cu recurs potrivit articolului 329 aliniatul 2.

Articolul 518. Hotarirea instantei

1. Deliberarea şi pronunţarea sentinţei se face îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru

motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea sentinţei pot fi amânate cu cel mult 3 zile.
2. În dispozitivul sentinţei pe lîngă chestiunile enumerate în articolele 395 şi 396 se va
menţiona că termenul declarării apelului sau a recursului împotriva acestei hotărâri este de 3
zile conform articolul 519.

Articolul 519. Apelul si recursul

1. Apelul sau recursul împotriva sentinţei privind infracţiunea flagrantă se declară în decurs de
3 zile de la pronunţare sau redactare. Aici recursul se are în vedere cel împotriva hotărârilor
judecătoreşti pentru care nu este prevăzută cale a apelului.
2. Recursul împotriva deciziei instanţei de apel în cauza privind infracţiuni flagrante se declară
în termenul prevăzut de articolul 422 de 2 luni în condiţii generale.
Apelul sau recursul împotriva sentinţelor în cauze privind infracţiuni flagrante se examinează în condiţiile
generale prevăzute de prezentul Cod cu derogările prevăzute de articolul comentat privind anumite
termene procedurale reduse şi dispoziţia generală de a examina apelul sau recursul de urgenţă.
Articolul 523
1. Condiţiile şi modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti sînt prevăzute de Legea privind modul de
reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de
anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998 (Monitor
oficial al Republicii Moldova nr.50-51 sin 04.06.1998) – în continuare Legea din 25.02.1998.
2. Pentru repararea prejudiciului material sau moral prevăzut de articolul comentat se cere a fi
întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1) fapta ilicită arătată în articolul 1 al Legii din
25.02.1998 sau eroarea judiciară cum este numită în articolul 23 al prezentului Cod; 2)
legătura cauză între prejudiciul şi acţiunilor organelor de urmărire penală şi ale instanţelor
judecătoreşti; 3) existenţa a unui act de reabilitare sau a unui act prin care s-a constatat
ilegalitatea acţiunilor organelor judiciare, expres arătate în articolul 4 al Legii din
25.02.1998.
3. Potrivit articolului 1 aliniatul 1 al Legii din 25.02.1998 se recunoaşte acţiuni ilicite (eroare
judiciară):
a) reţinerea ilegală, aplicarea ilegală a măsurii preventive arestării preventive, tragerea ilegală la
răspundere penală, condamnarea ilegală. (Articolul 1405 aliniatul 1 din Codul civil prevede
repararea prejudiciului şi în cazul aplicării măsurii preventive – obligării scrise de a nu părăsi
localitatea);
429
 b) efectuarea ilegală, în cazul urmăririi penale ori a judecării cauzei penale, a percheziţiei,
ridicării, punerii ilegale sau sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi
a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice (de
exemplu aplicarea măsurilor procesuale de constrângere prevăzute de titlul V al prezentului
Cod precum şi efectuarea examinării corporale, sechestrări corespondenţei poştale şi
interceptării comunicărilor, înregistrării de imagini, internării medicale pentru efectuarea
expertizei).
Aici ilegalitatea acţiunilor menţionate mai sus presupune confirmarea netemeiniciei acestora prin
reabilitarea celui bănuit, învinuit sau inculpat prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau prin
sentinţa de achitare. Astfel constatarea ilegalităţii unei acţiuni menţionate mai sus cu altă ocazie (de
exemplu prin încheierea judecătorului de instrucţie în condiţiile articolului 313 sau a deciziei instanţei de
recurs în condiţiile articolului 312) nu este temei pentru repararea prejudiciului potrivit Legii din
25.02.1998, dacă în continuare se constată că cel învinuit este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni şi este
condamnat. Însă în acest caz instanţa de judecată va lua în consideraţie faptul acestor încălcări şi va
examina posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului potrivit articolului 385 aliniatul 4.
Totodată potrivit articolului 2 al Legii din 25.02.1998 prejudiciul cauzat prin acţiunile ilicite
prevăzute mai sus nu se repară în cazul în care, în procesul urmăririi penale sau judecării cauzei persoana
fizică, prin autocalomnie, a împiedicat stabilirea adevărului (avându-se în vedere autodenunţarea
intenţionată şi benevolă, conform articolului 1405 aliniatul 2 din Codul civil). Aceste dispoziţii nu se
aplică cazurilor în care persoana fizică s-a autocalomniat în urma unui tratament violent, a aplicării
ameninţărilor şi altor acţiuni ilegale.
c) supunerea ilegală la arest administrativ ori la muncă corecţională, confiscarea ilegală a averii,
aplicarea ilegală a amenzii (cînd s-a dispus aplicarea unei sancţiuni administrative în legătură
cu încetarea procesului penal conform articolului 332 aliniatul 2), fie aplicarea ilegală a
amenzii sau a închisorii contravenţionale în legătură cu încetarea procesului penal cu
liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă conform articolului
55 din Codul penal şi articolul 332 aliniatul 1.
d) Efectuarea măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei, până la
intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de la efectuarea unor astfel de
măsuri, hotărârea de a intenta un dosar penal a fost luată sau a fost anulată, ori cel bănuit,
învinuit ori inculpat a fost reabilitat prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau
prin sentinţa de achitare.
e) Ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum
şi a blocării conturilor bancare efectuate pînă la pornirea procesului penal (de exemplu în
baza Legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
din06.06.2002), dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau începerea urmăririi penale a
fost anulată, ori cel bănuit, învinuit sau inculpat a fost reabilitat prin ordonanţa de scoatere de
sub urmărire penală sau prin sentinţa de achitare.
4. Dreptul la repararea prejudiciului cauzat în cursul procesului penal sau în legătură cu
pornirea procesului penal apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare conform articolului 390 (precum şi a deciziei în apel de
achitare conform articolului 415, deciziei în recurs de achitare conform articolului 435 sau
articolului 449, deciziei (hotărârii) de achitare în legătură cu soluţionarea recursului în
anulare conform articolului 457, sentinţei de achitare a instanţei de revizuire conform
articolului 464); Totodată urmează a fi considerat act de reabilitare şi sentinţa de încetare
emisă până la cercetarea judecătorească în condiţiile articolelor 332, 350 pentru următoarele
temeiuri; 1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; 2) fapta nu întruneşte
elementele unei infracţiuni şi nici nu constituie contravenţia administrativă; 3) există cel
puţin una din cauzele, prevăzute de articolul 35 din Codul penal, care înlătură caracterul
penal al faptei.
b) Scoaterea persoanei de sub urmărire penală în conformitate cu articolul 284;
Pentru a avea dreptul la repararea, achitarea sau scoaterea de sub urmărire penală trebuie să fie
integrală. În cazul unei achitări sau scoaterea de sub urmărire penală parţială persoana va obţine reparaţii
dacă se va constata de către instanţa de judecată că limitările aduse în procesul penal persoanei fizice au

430
fost aplicate numai în legătură cu cercetarea infracţiunii pentru care a fost scos de sub urmărire penală sau
achitat, neavând legătură cu fapta pentru care a fost condamnat.
c) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului sau realizării
acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova
în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către
Guvernul Republicii Moldova.
d) Adoptării de către procuror a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale potrivit articolului
274 aliniatul 5 sau anulării rezoluţiei de începere a urmăririi penale prin ordonanţa
procurorului ierarhic superior conform articolului 52 aliniatul 1 punctul 8.
5. Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere
din organele de urmărire penală sau din instanţele judecătoreşti.
Potrivit articolului 5 al Legii din 25.02.1998 persoanei fizice sau juridice i se repară sau i se
restituie:
a) salariul şi alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei principală de existenţă, de
care a fost privat în urma acţiunilor ilicite;
b) pensia sau indemnizaţia a cărei plată a fost sistată ca urmare a arestului ilegal şi ţinerii sub
arest;
c) averea (inclusiv depunerile băneşti şi dobânzile aferente, obligaţiile împrumuturilor de stat şi
câştigurile aferente) confiscată ori trecută în venitul statului de către instanţa judecătorească
sau ridicată de către organul de urmărire penală, precum şi averea sechestrată;
d) amenzile percepute ca urmare a executării sentinţei judiciare şi cheltuielile de judecată
suportate de persoana fizică în legătură cu acţiunile ilicite;
e) sumele plătite de ea pentru asistenţă juridică;
f) cheltuielile pentru tratamentul, tratament determinat de aplicarea faţă de aceasta a unor
acţiuni ilicite (a maltratării);
g) sumele echivalente prejudiciului moral cauzat acesteia;
h) cheltuielile efectuate în legătură cu chemările la organul de urmărire penală sau în instanţa
judecătorească.
6. Potrivit articolului 7 al Legii din 25.02.1998 procurorul, în cazul scoaterii de sub urmărire
penală şi instanţa de judecată în cazul achitării odată cu înmânarea hotărârilor de reabilitare
respective i se remite un aviz perfectat de formă tipizată, prin care i se stabileşte dreptul şi
modul de reparare a prejudiciului. Dacă informaţiile privind condamnarea sau tragerea la
răspundere penală a persoanei fizice ori aplicarea faţă de aceasta a măsurii arestării
preventive au fost făcute publice în mass media, la cererea organului de urmărire penală sau
instanţei judecătoreşti, redacţiile respective, pe cont propriu, în termen de o lună de la data
adresării, vor înştiinţa opinia publică despre adoptarea hotărârii de reabilitare a persoanei
fizice în cauză.
7. Potrivit articolului 3 al Legii din 25.02.1998 prejudiciul moral cauzat persoanei fizice prin
acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti se repară în
modul stabilit de legislaţia civilă. Astfel Codul civil (articolele 1422-1424) prevede
condiţiile, mărimea şi termenul de prescripţie a reparării prejudiciului moral.

Articolul 525. Actiunea pentru repararea prejudiciului

1. Prin conţinutul articolului comentat s-a instituit o procedură de soluţionare a litigiului prin
înaintarea acţiunii civile în judecată contra statului abrogând tacit dispoziţiile articolelor 8 şi
9 a Legii din 25.02.1998 care prevede o procedură prealabilă de soluţionare a litigiului de
către organul care a emis hotărârea de reabilitare.
2. Pentru restabilirea drepturilor de muncă, locative şi altor drepturi persoana reabilitată, se
poate adresa cu o cerere prealabilă pe cale extrajudiciară organelor corespunzătoare, abilitate
să soluţioneze asemenea pretenţii.
Astfel articolul 11 al Legii din 25.02.1998 prevede că persoana fizică eliberată din lucru
(funcţie) în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendarea din lucru (funcţie) în legătură cu tragerea
ilegală la răspundere penală. Este restabilită la locul de muncă anterior (în funcţie anterioară), iar în caz
431
de imposibilitate (lichidarea întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, reducerea statelor), acesteia i se oferă
un loc de muncă (funcţie) echivalent cu cel ocupat anterior. Locul de muncă (funcţia) i se va oferi
persoanei fizice în termen de cel mult o lună de la data depunerii cererii dacă aceasta a fost depusă în
termen de trei luni de la data primirii de către persoana fizică a avizului despre rămânerea definitivă a
sentinţei de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
Potrivit articolului 14 al Legii din 25.02.1998 autorităţile administraţiei publice locale îi vor
restitui persoanei fizice care şi-a pierdut dreptul la locuinţă ca urmare a condamnării ilegale, locuinţa
deţinută anterior de ea, iar în cazul când acest lucru nu este posibil, îi vor oferi, peste rând, o locuinţă
echivalentă în această localitate.

Articolul 526. Constatarea dispariţiei documentelor judiciare

În cursul procesului penal sau într-o cauză soluţionată definitiv organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată pot constata direct sau pot fi sesizate cu dispariţie unor înscrisuri dintr-un dosar penal sau
chiar a întregului dosar.
Deoarece dispariţia documentelor sau a dosarului poate paraliza desfăşurarea procesului în
cauza respectivă legislaţia procesual-penală pentru prima dată reglementează dispoziţii privind
remedierea acestor situaţii.
Astfel, procedura de restabilire a documentelor juridice dispărute constituie o modalitate a
procedurilor speciale prin care sunt în mod repetat administrate probele privitor la circumstanţele
care urmează a fi dovedite în cauză, efectuate acţiuni procesuale, solicitate şi anexate la dosar acte
procedurale (inclusiv copii şi materiale originale din procedura iniţială), care, apreciate în
coroborare întemeiază adoptarea de noi hotărîri ori confirmarea hotărîrilor adoptate anterior.
1. Prin intermediul acestei proceduri se realizează reîntregirea conţinutului procesual documentar
al dosarului cauzei, necesară desfăşurării procesului penal în bune condiţii sau a justei
rezolvări a unor situaţii privind o cauză penală definitiv judecată.
2. Această procedură nu este una specială, propriu-zisă, ci o procedură specială asimilată, prin
intermediul ei rezolvîndu-se alte probleme decît cele legate de tragerea la răspundere
penală.
3. Din cuprinsul reglementăriloe art. 526 rezultă că pentru reîntregirea materialelor din dosarul
penal se cer îndeplinite două categorii de activităţi:
1) constatarea dispariţiei înscrisului sau a dosarului;
2) reîntregirea, prin una din cele două modalităţi, înlocuirea sau restabilirea documentelor
sau dosarului dispărut.
4. Articolul comentat reglementează procedura de constatare a dispariţiei dosarului penal sau a
unor documente care aparţin din dosarul penal.
Prin dosar penal înţelegem totalitatea documentelor constatatoare de acte procesuale şi procedurale
care reflectă activitatea desfăşurată în cauza respectivă.
Prin document înţelegem orice înscris, ca act procedural constatator, cît şi orice alt înscris ce
serveşte ca mijloc de probă în cadrul procesului penal.
5. Dispariţia dosarului sau a documentului poate fi semnalată de procuror, judecător, de
personalul auxiliar care are atribuţii de serviciu înregistrarea, manipularea, arhivarea
cauzelor penale.
6. Competent să constate dispariţia dosarului sau a unor documente, potrivit alin. 1 din prezentul
articol, este organul de urmărire sau preşedintele instanţei de judecată.
Prin urmare, constatarea dispariţiei dosarului sau documentului revine acelui organ care avea în
păstrare dosarul sau documentul din dosar dispărut.
7. Constatarea dispariţiei dosarului sau documentelor este fixată într-un proces-verbal, în care se
arată măsurile întreprinse pentru găsirea lor.
Prin urmare, din conţinutul alin. 1 rezultă că întocmirea procesului-verbal prin care se constată
dispariţia este precedată de luarea unor măsuri în vederea găsirii dosarului sau documentelor,
constatarea dispariţiei făcîndu-se după acestea.
Asemenea măsuri pot fi: verificarea registrelor de evidenţă ţinute de organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată (de intrări şi ieşiri), registrelor privind repartizarea în vederea soluţionării,

432
 arhivarea dosarelor sau înaintarea lor la alte instanţe de judecată (apel, recurs, transmiterea în caz de
conflict de competenţă, de strămutări, etc. ).
Deseori măsurile arătate se dovedesc a fi eficiente, deoarece se poate ajunge la găsirea dosarului sau
a documentelor, ceea ce va exclude desfăşurarea procedurii speciale în caz de dispariţie.
8. Despre înlocuirea şi restabilirea dosarului sau documentelor dispărute (alin. 2) a se vedea
comentariul la art. 529 şi 530.
9. Alineatul 3 din prezentul articol face precizări cu privire la cauzele care ar duce la dispariţia
dosarului penal sau a documentelor din dosar:
- pierderea presupune a nu mai şti unde a fost pus sau unde se află dosarul sau documentele;
- distrugerea înseamnă a face să nu mai existe;
- deteriorarea presupune degradarea dosarului penal sau a unor documente din dosar;
- sustragerea constă în luarea ilegală a dosarului sau a documentelor din deţinerea unui organ ori a
unei persoane, fără consimţămîntul lor.

Articolul 527. Obiectul procedurii de restabilire a dosarului penal dispărut sau a documentelor
dispărute din dosar

1. Întocmirea procesului-verbal prin care se constată dispariţia, circumstanţele dispariţiei şi se

arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor nu este o condiţie suficientă pentru
declanşarea procedurii speciale fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 527
alin. 1.
2. Din conţinutul alin. 1 deducem posibilitatea folosirii acestei proceduri dacă:
1) există necesitatea restabilirii dosarului sau documentului din dosar, adică să fie reclamate
de un scop justificat;
2) dosarul sau documentul din dosar să nu poată fi restabilite conform procedurii obişnuite.
Îndeplinirea acestei condiţii este strîns legată de faza procesuală în care se dispune
aplicarea procedurii speciale. Dacă dispariţia este reclamată pe parcursul procesului
penal poate exista posibilitatea restabilirii potrivit procedurii obişnuite.
Imposibilitatea restabilirii apare în situaţia în care cauza penală căreia aparţine dosarul sau
documentele din dosar dispărute a fost definitiv soluţionată ori în cauzele care sunt în faza
judecării, atunci cînd nu pot fi repetate acţiunile pe care le constată materialele dosarului dispărut
sau conţinutul documentului dispărut din dosar, pe motiv că nu mai există circumstanţele sau
persoanele la care se refereau materialele dosarului sau conţinutul documentului (exemplu: nu mai
există starea de fapt în care a fost efectuată cercetarea la faţa locului, obiectele supuse expertizei,
etc.).
3. Fiind îndeplinite condiţiile arătate în alin. 1, potrivit alin. 2 art. 527, procurorul, prin
ordonanţă sau instanţa de judecată prin încheiere dispune înlocuirea sau restabilirea
dosarului sau a documentelor din dosar dispărute în funcţie de în procedura cărui organ se
află cauza.
4. Competenţa de a îndeplini măsurile arătate în alin. 2 într-o cauză soluţionată definitiv
aparţine instanţei de judecată la care dosarul respectiv este păstrat în arhivă.
5. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul cînd instanţa consideră
chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac ordinare (art. 527 alin.
3).

Articolul 528. Efectuarea procedurii de restabilire a dosarului penal sau a documentelor din dosar
dispărute

1. Din conţinutul art. 528 alin. 1 deducem că înlocuirea sau restabilirea dosarului penal
pierdut sau a documentelor din dosar pierdute se efectuează de organul de urmărire penală

433
 ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte în curs de cercetare, iar în
cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.
2. Această regulă funcţionează şi în cazul în care constatarea dispariţiei dosarului penal sau a
documentelor din dosar s-a făcut de un alt organ de urmărire penală sau o altă instanţă de
judecată decît cele arătate în alin. 1 art. 528, situaţie în care toate materialele necesare
pentru înlocuire ori restabilire se trimit după caz, organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată competentă.
3. Modalităţile prevăzute de legislaţia procesual-penală, prin care se realizează reparaţia
documentelor judiciare dispărute sunt înlocuirea şi restabilirea, folosite în funcţie de situaţia
concretă.
În anumite cazuri, dacă se reclamă dispariţia mai multor documente sau a unui dosar, se pot folosi
ambele modalităţi.

Articolul 529. Înlocuirea documentului dispărut

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată recurg la acest mod de reparaţie în cazul în care
există copii oficiale de pe documentul dispărut.
Pentru aceasta, alin. 1 din prezentul articol, prevede că organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată iau măsuri pentru obţinerea copiei oficiale.
1. Această posibilitate există de cele mai multe ori, dat fiind că înscrisurile sunt întocmite în
mai multe copii şi se află la diferite instituţii sau persoane.
2. Legea nu reglementează în mod expres procedura de efectuare a acestor măsuri, despre care
putem afirma că va varia în funcţie de deţinătorul copiei oficiale.
Astfel, dacă copia se găseşte la o instituţie printr-un demers se va solicita să se predea respectiva
copie.
Dacă copia o deţine o persoană i se va propune predarea ei. Persoana în cauză este citată în modul
prevăzut de art. 236.
În caz de refuz se va proceda la ridicarea silită, se poate dispune efectuarea percheziţiilor etc., în
condiţiile şi modul prevăzut de prezentul Cod.
3. Potrivit art. 529 alin. 2 copia obţinută va înlocui documentul original pînă la găsirea
acestuia.
4. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta (alin.
3 art. 529).

Articolul 530. Restabilirea documentelor dispărute

La restabilirea documentelor se va proceda ori de cîte ori nu există o copie oficială de pe acestea.
1. Restabilirea dosarului penal se va face prin reconstituirea tuturor documentelor pe care le
conţinea.
Prin urmare, restabilirea are loc numai în cazul în care înlocuirea documentelor nu este posibilă.
2. În scopul restabilirii dosarului pot fi utilizate, potrivit alin. 2 din prezentul articol, orice
mijloace de probă.
Deci, se pot audia martori, experţi, părţile; se pot efectua expertize, se poate dispune efectuarea
comisiilor rogatorii.
De asemenea, se pot consulta diferite evidenţe ale organelor de urmărire penală şi judecătoreşti în
care se conţin date cu privire la documentul dispărut, se pot obţine copii cu caracter neoficial, dar cu
un conţinut relevant pentru procedura de restabilire, pe care în mod obligatoriu îl vor supune
verificărilor.
La restabilirea dosarului se pot utiliza şi alte mijloace de probă, potrivit dispoziţiilor din partea
generală a Codului.
3. Dacă este necesar, instanţa de judecată care efectuează procedura de restabilire a dosarului
dispărut sau a documentelor din dosar dispărute, poate cere de la procuror efectuarea
măsurilor necesare pentru restabilire.

434
 Potrivit alin. 2 din prezentul articol instanţa poate proceda astfel în cazul în care nu poate administra
proba nemijlocit.
4. Rezultatul activităţii de restabilire se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului sau
prin încheierea instanţei. Instanţa de judecată, cu această ocazie, potrivit alin. 3 art. 530, va
cita părţile.
5. Documentele restabilite ca şi cele înlocuite (art. 529) ţin locul documentelor dispărute atît
timp cît nu au fost găsite cele din urmă.
În cazul în care a fost găsit documentul dispărut (fie în mod singular, fie prin găsirea dosarului penal
în întregime) documentele înlocuitoare sau restabilite îşi pierd eficienţa juridică.
6. Spre deosebire de încheierea prin care se dispune restabilirea şi care nu poate fi atacată pe
nici o cale, hotărîrea de restabilire (de constatare a rezultatelor reconstituirii) este supusă
recursului (art. 530 alin. 5).

Capitolul IX
ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ

Secţiunea 1
Dispoziţii generale şi comisia rogatorie

Articolul 531. Reglementarea juridică a asistenţei juridice

internaţionale

1. Asistenţa judiciară internaţională reprezintă sprijinul reciproc pe care şi-l acordă statele în
activitatea de descoperire, judecare şi pedepsire a infractorilor. Această activitate se realizează în temeiul
prevederilor legii procesual penale, a tratatelor internaţionale, încheiate de stat ori pe bază de
reciprocitate. Printre mijloacele de asistenţă judiciară internaţională se înscriu: comisia rogatorie,
extrădarea, transferarea procedurii penale, transferarea persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărîrilor
penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate.
2. După declararea independenţei, Republica Moldova a devenit subiect de drept internaţional,
inclusiv şi în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Republica Moldova a încheiat
tratate bilaterale internaţionale de asistenţă juridică şi a aderat la tratate multilaterale în acest domeniu.
La moment, Republica Moldova este parte la următoarele tratate internaţionale în domeniul
asistenţei juridice internaţionale în materie penală:
1. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală din 20.04.1959, publicată în ediţia
oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 14, pag.71, ratificată prin Hot. Parl. nr.1332-XIII din
26.09.97, în vigoare pentru din 6 mai 1998;
2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din
17.03.1978, ratificat prin Legea nr. 150-XV din 17 mai 2001 (MO nr. 59-61/387 din 7 iunie 2001);
3. Convenţia Europeană de extrădare din 13.12.57, publicată în ediţia oficială "Tratate
internaţionale", 1998, volumul 1, pag.318, ratificată prin Hot. Parl. nr.1183-XIII din 14.05.97, în vigoare
pentru RM din 31 decembrie 1997;
4. Protocolul adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, din 15. 10. 1975, ratificat prin Legea
nr. 268-XV din 21 iunie 2001 (MO nr 67/488 din 27 iunie 2001);
5. Al doilea Protocol adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, din 17 .03.1978, ratificat prin
Legea nr. 270-XV din 21 iunie 2001, (MO nr. 67/490 din 27 iunie 2001);
6. Convenţie cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală din 22.01.1993 ( în continuare Convenţia CSI), publicată în ediţia oficială "Tratate
internaţionale", 1999, volumul 16, pag.262, Semnată la 22 ianuarie 1993, ratificată prin Hot. Parl. nr.402-
XIII din 16.03.95, În vigoare pentru RM din 26 martie 1996;
7. Protocolul la Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială
şi penală din 22 ianuarie 1993, ratificat prin legea Nr.164-XV din 04 aprilie 2003, (MO nr.76/346 din
22.04.2003);
435
 8. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993, publicat în ediţia oficială
"Tratate internaţionale", 1999, volumul 19, pag.278, semnat la Riga, la 14 aprilie 1993,
ratificat prin Hot. Parl. nr.1487-XIII din 10.06.93, în vigoare din 18 iunie 1996;
9. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993, publicat în ediţia oficială
"Tratate internaţionale", 1999, volumul 19, pag.313, semnat la Chişinău, la 9 februarie 1993, ratificat prin
Hot. Parl. nr.1487a-XIII din 10.06.93, în vigoare din 18 februarie 1995;
10. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile
juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.1993, publicat în ediţia oficială "Tratate
internaţionale", 1999, vol. 21, pag.49, semnat la Moscova la 25 februarie 1993,
ratificat prin Hot. Parl. nr.260-XIII din 04.11.94, în vigoare din 26 ianuarie 1995;
11. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în
materie civilă şi penală din 13.12.1993, publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul
22, pag.85, semnat la Kiev, la 13 decembrie 1993, ratificat prin Hot. Parl. nr.261-XIII din 04.11.94, în
vigoare din 24 aprilie 1995;
12. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală din 06.07.96, publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, vol. 20, pag.364, semnat la
Chişinău, la 6 iulie 1996, ratificat prin Hot. Parl. nr.1018-XIII din 03.12.96, în vigoare din 22 martie
1998;
13. Acord între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în materie
civilă, comercială şi penală din 22.05.96, publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 2002,
volumul 29, pag.355, Semnat la Ankara la 22 mai 1996, ratificat prin Hot. Parl. Nr. 1017-XIII din 3
decembrie 1996, în vigoare din 23 februarie 2001;
Republica Moldova de asemenea a semnat şi ratificat următoarele tratate în domeniu:
1. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983, ratificată
prin Legea Nr.69-XV din 11.03.2004 (M O al R.M nr.53-55/308 din 02.04.2004);
2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 18
decembrie 1997, ratificat prin Legea Nr.70-XV din 11.03.2004, (M O al R.M nr.53-55/310 din
02.04.2004);
Sunt în proces de ratificare de către RM Convenţia privind valoarea internaţională a hotărîrilor
străine din 28.05.1970 şi Convenţia Europeană cu privire la transmiterea procedurilor penale din
15.05.1972.
Mai sunt convenţii, care deşi direct nu reglementează asistenţa juridică, dar conţin unele prevederi
care se referă la unele forme de asistenţă juridică, şi în special la extrădare, cum ar fi: Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg în 27 ianuarie 1977, ratificată de RM la
23 septembrie 1999, în vigoare pentru Republica Moldova din 24 ianuarie 1999 şi alte convenţii care
urmează a fi consultate în cadrul solicitării sau acordării asistenţei juridice internaţionale în materie
penală
3. Relaţiile de asistenţă juridică în materie penală cu ţările străine sau curţile internaţionale sînt
reglementate de prezentul capitol din Cod şi de tratatele internaţionale. Dispoziţiile tratatelor
internaţionale la care RM este parte şi alte obligaţii internaţionale ale Republicii Moldova au
prioritate în raport cu dispoziţiile legale naţionale.
4. După cum se vede din lista tratatelor internaţionale menţionată mai sus, relaţiile dintre RM,
Federaţia Rusă şi Ucraina sunt reglementate de trei niveluri de tratate internaţionale în domeniul asistenţei
juridice internaţionale: tratatele bilaterale, Convenţia CSI şi Convenţia Europeană de asistenţă juridică în
materie penală, iar relaţiile dintre RM şi Letonia, Lituania, România şi Turcia sunt reglementate de două
niveluri de tratate internaţionale în domeniu: tratatele bilaterale şi Convenţia Europeană de asistenţă
juridică în materie penală.
Se întîlnesc cazuri de divergenţe între prevederile tratatelor internaţionale care reglementează
relaţiile de asistenţă juridică internaţională în materie penală între aceleaşi state. Cu titlul de
exemplu se poate aduce cazul reglementării imunităţii martorului chemat din altă ţară pentru a fi
audiat. În conformitate cu prevederile art. 12 din Convenţia Europeană de asistenţă juridică în
materie penală martorul care, ca urmare a unei citaţii, se va înfăţişa în faţa autorităţilor judiciare
ale Părţii solicitante nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a
436
libertăţii sale individuale pe teritoriul acestei părţi pentru fapte sau condamnări anterioare plecării
sale de pe teritoriul Părţii solicitate. Această imunitate a martorului se va păstra pe teritoriul părţii
solicitate în timp de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai era cerută de autoritatea
judiciară cară la chemat. Iar conform prevederilor art. 8 din Tratatul între RM şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993, imunitatea
martorului se păstrează în decurs de 7 zile de la data de cînd a fost înştiinţat că prezenţa sa nu mai
este necesară.
Pentru aceste situaţii legislatorul a prevăzut că în cazul în care RM este parte la mai multe
acte internaţionale de asistenţă juridică la care este parte şi statul de la care se solicită asistenţa
juridică sau statul care o solicită şi între normele acestor acte apar divergenţe sau
incompatibilităţi, se aplică prevederile tratatului care asigură o protecţie mai benefică a
drepturilor şi libertăţilor omului.
5. Deoarece acordarea asistenţei juridice internaţionale în multe cazuri poate afecta drepturile şi
libertăţile persoanei în privinţa căreia se solicită această asistenţă, chestiunea privind admisibilitatea
acordării asistenţei juridice internaţionale în toate cazurile o decide instanţa de judecată competentă.
Totodată, Ministerul Justiţiei poate în direct decide neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind
admiterea acordării asistenţei juridice internaţionale, fără a se adresa la o instanţa de judecată, în cazul
cînd interesele naţionale fundamentale sînt în discuţie.

Articolul 532. Modul de transmitere a adresărilor

de asistenţă juridică
Modul de transmitere a adresărilor privitor la asistenţa juridică internaţională în materie penală
este reglementat în instrumentele de ratificare a tratatelor internaţionale de asistenţă juridică în materie
penală. În conformitate cu prevederile art. 4 din Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1332 din 26.09.1997
„Pentru ratificarea Convenţiei europeane de asistenţă juridică în materie penală” toate cererile de asistenţă
juridică trebuie să fie adresate Ministerului Justiţiei sau Procurorului General. În cazul în care asistenţa
juridică internaţională se acordă sau se solicită pe bază de reciprocitate Ministerul Justiţiei sau
Procuratura Generală pot face sau primi adresări atît în direct cît şi prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe. În condiţii de reciprocitate pot fi utilizate şi alte modalităţi de legătură între organele
respective statale (Interpol, Europol, SECE, etc.).
În caz de urgenţă cererile de asistenţă juridică internaţională pot fi adresate direct autorităţii
juridice care o va executa, însă după executare, ele vor fi trimise înapoi însoţite de documentele de
executare prin intermediul autorităţilor centrale de legătură, adică prin Ministerul Justiţiei sau prin
Procuratura Generală.
Cererile de asistenţă juridică privind urmărirea penală şi investigaţiile preliminare urmăririi penale
vor putea face obiectul unor comunicări directe între autorităţile respective care practică acest gen de
activitate.

Articolul 533. Volumul asistenţei juridice

Volumul asistenţei internaţionale este reglementat de tratatul internaţional respectiv care
reglementează acest gen de activitate. Asistenţa juridică internaţională poate fi solicitată sau acordată în
executarea unor activităţi procesuale prevăzute de legislaţia de procedură penală a RM şi a statului străin
respectiv.
Asistenţa penală internaţională poate include asemenea activităţi procesuale: transmiterea de acte
persoanelor fizice sau juridice care se află peste hotarele ţării; chemarea persoanelor aflate peste hotare
pentru a se prezenta benevol la urmărirea penală sau în instanţa de judecată, pentru audiere sau
confruntare, precum şi aducerea silită a persoanelor aflate în detenţie la acest moment; efectuarea actelor
de procedură cum ar fi audierea persoanelor în calitate de învinuit, inculpat, martor sau expert;
executarea cercetării, percheziţiei, ridicării obiectelor sau documentelor şi transmiterea lor peste hotare,
efectuarea expertizei; efectuarea urmăririi penale la denunţul unui stat străin; căutarea şi extrădarea
persoanelor care au săvîrşit infracţiuni sau pentru executarea pedepsei penale; recunoaşterea şi executarea
sentinţelor străine; transferarea persoanelor condamnate, alte acţiuni care nu contravin prevederilor
prezentului Cod.

437
 Nu poate constitui obiect al asistenţei juridice internaţionale luarea măsurilor preventive, această
activitate este strict

Articolul 534. Refuzul la asistenţă juridică internaţională

1. Statul solicitat poate să refuze acordarea asistenţei internaţionale penale solicitată, însă orice
refuz trebuie să fie motivat.
2. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală prevede următoarele temeiuri
pentru refuz a asistenţei juridice internaţionale: dacă cererea se referă la infracţiuni considerate de
Partea solicitată fie ca infracţiuni politice, fie ca infracţiuni conexe la infracţiuni politice, fie ca
infracţiuni fiscale, precum şi în cazul infracţiunilor militare care nu constituie infracţiuni de drept
comun; dacă Partea solicitată consideră că îndeplinirea cererii este de natură să aducă atingere
suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale ale ţării sale. La ratificare statul poate
să prevadă şi alte temeiuri.
3. Ratificînd Convenţia în cauză Republica Moldova a declarat că va refuza asistenţa juridică în
cazul în care:
 actul comis nu constituie o infracţiune în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova;
 infractorului i s-a aplicat actul de amnistie;
 în conformitate cu legislaţia naţională, persoana nu poate fi trasă la răspundere penală;
 după comiterea crimei, infractorul a avut o dereglare psihică de lungă durată, care exclude
responsabilitatea penală;
 în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceleaşi fapte este deja intentată o procedură penală în curs;
 în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceleaşi fapte există deja o sentinţă sau o hotărîre în vigoare a
organelor competente de clasare a urmăririi penale.
Articolul comentat mai prevede următoarele temeiuri pentru refuz a asistenţei juridice: dacă există
motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau pedepsit penal pe motive de rasă, religie,
cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtăşirea unor convingeri politice, sau dacă situaţia lui
se va agrava şi mai mult pentru unul dintre motivele enumerate; dacă fapta respectivă se pedepseşte cu
moartea conform legislaţiei statului solicitant, iar acest stat nu oferă nici o garanţie în vederea neaplicării
sau neexecutării pedepsei capitale.
Neexecutarea asistenţei solicitate din motivul că infracţiunea are caracter politic sau militar se
explică prin caracterului local al acestor infracţiunii, care ating numai interesul statului împotriva căruia
sunt săvârşite (de obicei, statul solicitant), şi ca atare nu prezintă pericol pentru restul statelor.
Determinarea caracterului politic sau militar al unei infracţiuni se efectuează de către statul solicitat
conform criteriilor stabilite de legislaţia sa, cu excepţia cazurilor, cînd există actele internaţional-juridice
care stabilesc caracterul politic sau militar al unei infracţiuni concrete.
Chiar dacă statul solicitat apreciază infracţiunea în legătură cu care se solicită asistenţă juridică ca
infracţiune politică sau militară, refuzul de asistenţă juridică nu se admite în cazul în care persoana este
bănuită, învinuită sau a fost condamnată pentru săvîrşirea unor fapte prevăzute de art. 5-8 din Statutul de
la Roma al Curţii Internaţionale Penale, acestea sunt: a) crimele de genocid; b) crimele împotriva
umanităţii; c) crimele de agresiune şi d) crimele de război (crime se înscriu într-un plan sau o politică ori
când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară largă). Lista detaliată a acestor crime
este expusă în art. 5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale

Articolul 535. Cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice

Conform art. 20 din Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală. cheltuielile
legate de acordarea asistenţei juridice le suportă fiecare parte pe teritoriul statului său. Abatere de la
această regulă generală o poate constitui doar rambursarea de către Partea solicitantă Părţii solicitate a
cheltuielilor:
 legate de avansul acordat martorului sau expertului pentru deplasare în statul solicitant (art. 10 alin.
(3) din Convenţie);
 ocazionate de intervenţia experţilor pe teritoriul Părţii solicitate (art. 20 din Convenţie);

438
 de transferul persoanelor deţinute transportate pentru a fi audiate în calitate de martor în statul
solicitant (art. 20 din Convenţie).
Dacă Republica Moldova este implicată în procesul de asistenţă juridică internaţională în materie
penală în bază de reciprocitate, chestiunea cheltuielilor este menţionată la momentul notificării
condiţiilor de reciprocitate, conform prevederilor art. 536 alin. (2).
În cazul în care asistenţa juridică internaţională este reglementată de tratate bilaterale sau
multilaterale la care RM este parte, altele decît Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie
penală, în tratatele respective se stabileşte modul de acoperire a cheltuielilor legate de asistenţă.

Articolul 536. Adresare prin comisie rogatorie

1. Comisia rogatorie este actul procedural prin care reprezentantul organului de urmărire penală
sau instanţa de judecată a unui stat sau a unei instanţe internaţionale solicită asistenţă juridică de la
organul respectiv din alt stat.
Comisia rogatorie se va întocmi de către organele competente din RM în condiţiile prevăzute de
tratatul respectiv la care RM este parte sau în condiţii de reciprocitate.
2. În condiţii de reciprocitate se acordă asistenţă doar în cazul în care între RM şi statul respectiv
nu este încheiat un tratat bilateral de asistenţă juridică în materie penală sau aceste două state nu sunt
parte la un tratat multilateral de asistenţă juridică în materie penală. Condiţiile de reciprocitate urmează a
fi confirmate printr-o scrisoare, prin care Ministrul Justiţiei sau Procurorul General se obligă să acorde,
în numele Republicii Moldova, asistenţă juridică statului străin sau instanţei penale internaţionale la
efectuarea unor acţiuni procesuale, cu garantarea drepturilor procesuale, prevăzute de legea naţională,
ale persoanei în privinţa căreia se efectuează asistenţa. Scrisoarea prin care se solicită asistenţă în condiţii
de reciprocitate se transmite statului respectiv prin intermediul Ministerului de Externe.
Dacă ambele părţi au notificat condiţiile de reciprocitate a acordării asistenţei juridice
internaţionale, în continuare asistenţa juridică dintre RM şi statul respectiv se va efectua pe baza acestor
notificări în direct de Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală şi organele centrale corespunzătoare
din statul respectiv, fără a implica Ministerul de Externe.
3. Comisia rogatorie se întocmeşte de către procurorul care conduce sau nemijlocit efectuează
urmărirea în cauza respectivă şi se înaintează Procurorului General sau de către instanţa în procedura
căreia se află cauza penală şi se transmite Ministrului de Justiţie.
Autorităţile abilitate cu competenţă de a solicita sau a acorda asistenţă juridică internaţională
conform art. 6 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1332 din 26.09.1997 pentru ratificarea Convenţiei
europene de asistenţă judiciară în materie penală sunt considerate judecătoriile, curţile de apel, Curtea
Supremă de Justiţie, Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală şi organele procuraturii Republicii
Moldova.
4. Direcţiile relaţii internaţionale din Procuratura Generală şi Ministerul Justiţiei asigură
traducerea comisiei rogatorii şi a documentelor anexate la ea în limba accesibilă organului sau instanţei
din statul respectiv care va executa asistenţa solicitată.
Deşi, conform art. 5 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1332 din 26.09.1997, este specificat că
cererile de asistenţă juridică şi documentele anexate trebuie să fie întocmite sau în limba
moldovenească, sau în una din limbile oficiale ale Consiliului Europei ori să fie traduse în una din
aceste limbi, în scopul obţinerii unei asistenţe juridice mai eficiente şi mai rapide ar fi preferabil ca
comisia rogatorie şi documentele anexate să fie traduse în limba statului care va acorda asistenţa juridică
solicitată.
După traducere Ministerul Justiţiei sau, după caz Procurorul general va transmite comisia
rogatorie şi documentele anexate la ea organului respectiv central din statul solicitat.

Articolul 537. Conţinutul şi forma cererii de comisie rogatorie

Cererea privind comisia rogatorie se întocmeşte în formă scrisă.

Cererea trebuie să cuprindă toate datele menţionate la alin. (1) din art. comentat.
În informaţia despre faptă urmează a fi expusă detaliat fapta constatată de către organul de
urmărire penală sau de către instanţă, inclusiv data, locul, mijloacele şi modului de săvîrşire a infracţiunii
439
şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei,
circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de
infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvîrşită de un grup de persoane şi textul din
Codul penal al RM în baza căruia se încadrează fapta respectivă. Această informaţie va da posibilitate
organului din statul solicitat care va executa comisia rogatorie să verifice dacă fapta expusă constituie
infracţiune conform legislaţiei penale a statului solicitat, adică dacă se respectă principiul dublei
incriminări.
Informaţia despre persoana în privinţa căreia se solicită comisia rogatorie trebuie să fie cît mai
detaliată şi concretă, astfel ca să asigure în deplină măsură executarea ei.
O mare importanţă are pentru executarea eficientă a comisiei rogatorii expunerea concretă a
obiectului obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei, cu expunerea detaliată a
circumstanţelor care urmează vor fi constatate, lista documentelor, corpurilor delicte şi a altor probe
solicitate, circumstanţele în legătură cu care urmează să se administreze proba. În cazul în care se
solicită audierea persoanei se menţionează statutul procesual al acestei persoane şi întrebările care
urmează a-i fi puse în cadrul audierii pentru a primi răspuns. Dacă persoana urmează a fi audiată în
calitate de martor şi procedura statului respectiv nu prevede depunerea jurămîntului, poate fi solicitată
audierea sub jurămînt, anexîndu-se în acest caz textul prevederilor legislaţiei procesuale penale care
reglementează audierea martorului cu depunerea jurămîntului (art. 105, 108, 109 CPP).
Organul de urmărire penală poate solicita informaţie despre data şi locul îndeplinirii comisiei
rogatorii şi persoanele respective vor putea să asiste la îndeplinirea cererii dacă Partea solicitată va
consimte aceasta.
Comisia rogatorie şi documentele anexate urmează a fi semnate de către persoana oficială care le-
a întocmit sau de către preşedintele şedinţei de judecată şi de grefier şi autentificate cu ştampila oficială
a instituţiei competente solicitante.

Articolul 538. Valabilitatea actului procedural

Deoarece prin comisie rogatorie se subînţelege mandatul eliberat de o autoritate competentă a RM

către o autoritatea competentă străină pentru a efectua în locul său una sau mai multe acţiuni specificate
prevăzute de legea procesuală penală, actul procedural întocmit în ţară străină în conformitate cu
prevederile legii acelei ţări este valabil în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti
din Republica Moldova atunci cînd executarea lui se desfăşoară în conformitate cu procedura prevăzută
de Codul de procedură penală.

Articolul 539. Citarea martorului sau a expertului care se află

în afara hotarelor Republicii Moldova
Martorul sau expertul care se află în afara hotarelor Republicii Moldova poate fi citat pentru a fi
audiat de către instanţă precum şi pentru executarea altor acţiuni procesuale cu participarea lui pe
teritoriul Republicii Moldova, doar cu condiţia că el acceptă să se prezinte în faţa organului solicitant.
Citarea martorului trebuie efectuată prin intermediul autorităţii respective din statul solicitat şi martorul
nu va fi preîntîmpinat despre o careva răspundere în caz de nu se va prezenta la citaţie, aşa cum se face în
cazul citării unui martor dinăuntrul ţării. Prezenţa martorului poate fi doar benevolă, chiar şi în cazul în
care martorul se află în stare de arest în statul solicitat.
Citarea martorului sau a expertului se face prin comisie rogatorie în condiţiile prevăzute în art.536
alin.(3) şi (4). În citaţie urmează a fi menţionat şi faptul că înfăţişarea personală a martorului sau a
expertului este în mod deosebit necesară. Pentru a facilita prezenţa martorului la citare, în citaţie i se
explică martorului că i se vor rambursa toate cheltuielile legate de deplasarea sa în republica Moldova,
precum şi posibilitatea de a primi un avans pentru a se deplasa în ţară. Dacă este cererea în scris a
martorului acestuia i se poate expedia un avans care i-ar asigura deplasarea în RM.
Audierea martorului sau a expertului citat prin comisie rogatorie, precum şi alte acţiuni procesuale
efectuate cu participarea lui se fac în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.

440
 Martorul sau expertul citaţi prin comisie rogatorie din altă ţară dispun de anumită imunitate faţă de
acţiunile pe care le-au săvîrşit pînă la venirea în ţară pentru a fi audiaţi. Astfel, martorul sau expertul,
indiferent de cetăţenia lui, care s-a prezentat în faţa organului pentru a fi audiat în urma unei citaţii prin
comisie rogatorie în condiţiile prezentului articol, nu poate fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus
vreunei alte limitări a libertăţii sale individuale pe teritoriul Republicii Moldova pentru fapte sau
condamnări anterioare trecerii frontierei de stat a RM. Această imunitate martorul o păstrează pe toată
perioada aflării lui pe teritoriul RM de la data cînd a intrat în ţară şi pînă la ieşirea din ţară, dacă aceasta a
avut loc în cel mult 15 zile de la data cînd organul respectiv care l-a chemat i-a comunicat că prezenţa lui
nu mai este necesară. În termenul de 15 zile nu se include timpul în care martorul sau expertul nu a putut
părăsi teritoriul Republicii Moldova din motive independente de voinţa sa. Dacă în aceste 15 zile martorul
a ieşit din ţară, apoi a revenit în ţară, nu mai beneficiază de imunitatea menţionată.
Persoana deţinută pe teritoriul unui stat străin se citează ca martor prin comisie rogatorie în
condiţiile art. 536 alin.(3) şi (4). Şi această persoană va fi transportată pe teritoriul RM doar dacă va
accepta să fie audiată ca martor şi cu condiţia că persoana temporar transferată pe teritoriul Republicii
Moldova de către organul respectiv al ţării străine pentru efectuarea acţiunilor indicate în cererea de
transferare va fi întoarsă în statul solicitat în termenul menţionat în cerere, termen asupra căruia a
convenit şi statul solicitat. Persoana deţinută are calitatea numai de martor şi de asemenea beneficiază de
imunitatea menţionată în articolul comentat. Atât martorul deţinut cît şi martorul care s-a deplasat de sine
stătător, pot fi urmăriţi penal pe teritoriul RM numai pentru infracţiunile săvârşite după sosirea lor în ţară.
Condiţiile de transferare sau refuzul transferării martorului deţinut se reglementează de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitată sînt parte sau în temeiul obligaţiilor scrise
în condiţii de reciprocitate.

Articolul 540. Executarea în Republica Moldova a comisiei

rogatorii cerute de organele din străinătate.

Comisiile rogatorii parvenite din alte state se execută în cadrul urmăririi penale de către procuror
cu concursul ofiţerilor de urmărire penală sau, după caz, de judecătorul de instrucţie dacă se solicită
audierea martorilor. Comisia rogatorie urmează a fi executată cît mai urgent posibil, luîndu-se în
considerare că organele respective din statul solicitant aşteaptă răspunsul pentru a lua soluţia necesară în
cauza respectivă.
Comisia rogatorie parvenită în ţară pentru executare se transmite de către Procurorul General
procurorului sau, după caz, de către Ministrul Justiţiei instanţei judecătoreşti de la locul unde urmează să
fie efectuată acţiunea procesuală solicitată.
Comisia rogatorie se execută în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală a RM,
însă, la demersul părţii solicitante, poate să se aplice o procedură specială prevăzută de legislaţia ţării
străine, în conformitate cu tratatul internaţional respectiv sau în condiţii de reciprocitate, dacă
aceasta nu contravine legislaţiei naţionale şi obligaţiilor internaţionale ale Republicii Moldova şi dacă
textul prevederilor legislaţiei procesuale penale din statul solicitant care urmează a fi aplicate au fost
anexate la misia rogatorie.
Dacă în comisia rogatorie a fost solicitată permisiunea ca reprezentantul organului respectiv din
statul solicitant să asiste la executarea comisiei rogatorii şi organul căruia îi revine executarea acceptă
aceasta, atunci despre data şi locul executării comisiei rogatorii va fi informat organul respectiv. În cazul
în care reprezentantul organului care a solicitat asistenţa juridică participă la executarea comisiei
rogatorii, despre aceasta se face menţiune în procesul verbal al acţiunii procesuale respective. La audierea
martorului reprezentantul organului respectiv din statul solicitant asistent, cu permisiunea judecătorului
de instrucţie poate pune întrebări martorului audiat.
Dacă adresa persoanei în privinţa căreia se solicită executarea comisiei rogatorii este indicată
greşit, sau pe acea adresă nu se găseşte persoana indicată procurorul sau, după caz, judecătorul de
instrucţie căruia îi revine executarea, ia măsurile respective în scopul stabilirii adresei persoanei
respective. În cazul în care stabilirea adresei nu este posibilă, despre aceasta se anunţă partea solicitantă.
În cazul în care comisia rogatorie nu poate fi executată, documentele primite se restituie părţii
solicitante prin intermediul instituţiilor de la care le-a primit, cu indicarea motivelor care au făcut
imposibilă executarea.

441
 Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate la ea se restituie şi în cazurile de refuz la
asistenţă juridică internaţională în temeiurile prevăzute în art. 534.

Secţiunea a 2-a
Extrădarea

Articolul 541. Adresarea cu cerere de extrădare

Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care urmăreşte scopul
transferul unei persoane care se află sub urmărire penală sau este condamnată penal din domeniul
suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Extrădarea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
a) relaţii între două state unul din care este solicitant, altul solicitat, b) toate chestiunile legate cu
extrădarea întră în competenţa statelor care au prevederi legale naţionale privind extrădarea, sunt parte la
tratate internaţionale în acest domeniu şi efectuează activitatea practică în problemele extrădării; c)
subiectul extrădării este o persoană fizică, care se află în afară teritoriului statului care solicită extrădare;
d) extrădarea poate avea loc numai după săvîrşirea unei infracţiuni care dă temei pentru extrădare,
încălcările care atrag după sine răspundere contravenţională sau civilă nu pot servi ca temei pentru a cere
extrădarea unei persoane; e) extrădarea presupune că persoana extrădată este un învinuit, inculpat sau o
persoană condamnată.
Extrădarea poate fi exercitată numai în anumite condiţii. Condiţiile de extrădare pot fi evidenţiate în
condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond se divizează în condiţii ce se referă la persoană; la
fapta penală şi la pedeapsă.
Condiţiile de fond referitoare la persoană sunt: a) neextrădarea propriilor cetăţeni în temeiul art. 17
alin. (3) din constituţie; b) neextrădarea propriilor justiţiabili, nu vor fi extrădate persoanele care se află
sub urmărire penală sau în proces de judecare în statul solicitat; c) nu va fi extrădată persoana care pentru
fapta care face obiectul cererii de extrădare a fost definitiv judecată de către instanţa naţională sau a unui
stat terţ, sau urmărirea penală să fi încetată pentru această faptă.
Condiţiile de fond referitoare la faptă sunt: a) sancţiunea prevăzută de legea penală naţională pentru
fapta respectivă trebuie să fie mai mare de un an privare de libertate; b) pedeapsa pentru executarea căreia
se solicită extrădarea persoanei nu poate fi mai mică de 4 luni, c) fapta trebuie să fie săvîrşită pe teritoriul
aflat sub jurisdicţia părţii solicitante; d) fapta trebuie să fie incriminată de legislaţia penală a ambelor state
implicate în procesul de extrădare – principiul dublei incriminări; e) persoana extrădată va fi judecată
doar pentru fapta pentru care s-a exercitat extrădarea - regula specialităţii.
Condiţii ce se referă la pedeapsă sunt: a) pedeapsa, stabilită de legea penală sau pronunţată faţă de
persoana a cărei extrădare se cere, trebuie să fie privativă de libertate cu limită minimă prevăzută de
tratatele internaţionale; b) pedeapsa nu trebuie să aibă caracter de tortură, tratament inuman sau
degradant; c) persoana nu va fi supusă unei pedepse capitale.
Condiţiile de formă privind cererea de extrădare sunt prevăzute în legislaţia naţională şi în tratatele
internaţionale pe baza căruia se efectuează extrădarea.
Organele de urmărire penală sau instanţa judecătorească din RM pot adresa unui stat străin cerere
de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală sau se judecă cauza în legătură
cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de închisoare ori
o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare la pedeapsa
închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru executare, dacă tratatele internaţionale
nu prevăd altfel.
În privinţa persoanelor aflate sub urmărire penală cererea de extrădare o întocmeşte procurorul care
conduce sau, după caz, nemijlocit efectuează urmărirea penală în cauza respectivă. Cererea de extrădare
în privinţa persoanelor care se află în curs de judecare se întocmeşte de către instanţa care judecă cauza.
În cerere trebuie în mod obligatoriu să fie indicat tratatul internaţional în baza căruia se solicită
extrădarea, iar dacă statele implicate în procesul de extrădare sunt parte la mai multe tratate internaţionale
care reglementează extrădarea, necesită a fi menţionate toate aceste tratate, pentru a fi verificate
prevederile acestora.
La întocmirea cererii de extrădare urmează a fi respectate strict condiţiile de formă şi conţinut
prevăzute la alineatul (4) din articolul comentat. În cerere urmează a fi expuse detaliat toate datele de care
442
dispune organul de urmărire penală privitor la persoana care urmează a fi extrădată, date care vor facilita
identificarea, constatarea şi extrădarea acesteia.
La cererea de extrădare urmează a fi anexate toate documentele care vor fi necesare în procesul
soluţionării cererii de extrădare.

Articolul 542. Documentele pentru extrădare

Pentru soluţionarea extrădării sunt necesare doar documente cu forţă juridică corespunzătoare:
mandatul de arest eliberat în ordinea prevăzută de legislaţia naţională a statului solicitant; hotărîrea
instanţei prin care s-a dispus plasarea în detenţie a persoanei respective, sentinţa instanţei prin care
persoana a fost condamnată la închisoare. Hotărîrile judecătoreşti menţionate trebuie să fie executorie,
adică să fie definitive, sau după caz irevocabile.
Documentele menţionate trebuie să fie însoţite de textul legii penale privitor la fapta care a dat
temei de a le adopta, în cazul sentinţei urmează a fi anexat certificat pricitor la partea de pedeapsă care nu
a fost încă executată.
În cazul în care din sensul tratatului internaţionale se cere ca în cadrul soluţionării cererii de
extrădare să fie verificat şi faptului existenţei temeiurilor rezonabile de a crede că învinuitul a comis
infracţiunea pentru care i-a fost înaintată învinuirea, extrădarea va fi acordată numai la prezentarea
probelor ce confirmă probabilitatea săvîrşirii infracţiunii.
Dacă extrădarea persoanei este cerută pentru a executa sentinţa unui stat terţ este necesar de a
prezenta hotărîrea judecătorească definitivă a statului solicitant prin care a fost recunoscută sentinţa
statului terţ şi celelalte documente menţionate la alin. (3) din articolul comentat.

Articolul 543. Regula specialităţii

1. Regula specialităţii reprezintă nişte garanţii stricte care urmează a fi asigurate persoanei
extrădate de către statul solicitant împotriva unor învinuiri sau pedepse, altele decăt cele care au fost
indicate în cererea de extrădare şi acceptate de către instanţa statului solicitat care a soluţionat această
cerere. Astfel, persoana care a fost extrădată de un stat străin instanţei naţionale nu poate fi trasă la
răspundere penală şi condamnată, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru infracţiunea
săvîrşită de ea pînă la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze
lipseşte consimţămîntul statului străin care a extrădat-o.
2. Garanţiile persoanei sunt expuse în alin. (2) din articolul comentat şi urmează a fi asigurate de
către instanţa care va judeca cauza din statul solicitant, iar Ministerului Justiţiei îi revine funcţia de a
verifica respectarea acestor garanţii în urma solicitării şi primirii sentinţei adoptate de către instanţa din
statul solicitant.
3. Statul solicitant poate renunţa la respectarea regulii specialităţii în cazurile prevăzute la
alineatul (3) din articolul comentat şi anume: a) cînd instanţa naţională care a soluţionat cererea de
extrădare a admis cererea suplimentară prin care s-a solicitat acordul la urmărire sau judecarea persoanei
în baza altor infracţiuni ori la executarea altei pedepse decît cele care au fost obiectul extrădării iniţiale,
dacă persoana nu a părăsit în termen de 45 zile ţara în care a fost extrădată după încheierea procedurii
pentru care a fost extrădată deşi a avut posibilitatea reală şi dreptul să plece din această ţară, c) dacă
persoana, după părăsirea teritoriului statului solicitant, s-a reîntors sau a fost trimisă înapoi de către un
stat terţ; d) dacă extrădarea a fost acordată prin procedura simplificată, prevăzută la art. 545, e) precum şi
în cazul în care persoana extrădată a săvîrşit infracţiune în statul solicitant după extrădarea sa.

Articolul 544. Executarea cererii de extrădare a persoanelor

care se află pe teritoriul Republici Moldova

1. Cererea de extrădare a unei persoane poate fi adresată instanţei competente din RM atît de către
statul care exercită urmărirea penală sau a adoptat sentinţă în privinţa acestei persoane pentru infracţiune
săvîrşită pe teritoriul său, cît şi de statul care a preluat fie urmărirea penală şi judecarea cauzei ori
executarea pedepsei în privinţa acestei persoane.

443
 2. La soluţionarea cererii de extrădare instanţa naţională urmează să verifice toate condiţiile de
extrădare de formă şi conţinut, prevăzute de legea naţională şi de tratatele internaţionale respective,
expuse în comentariu la art. 541.
3. În cazul în care extrădarea unei persoane este cerută în concurs de către mai multe state, fie
pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, instanţa naţională va decide extrădarea ţinînd cont de toate
circumstanţele, inclusiv de gravitatea şi locul săvîrşirii infracţiunilor, de datele respective din cereri, de
cetăţenia persoanei solicitate şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare altui stat, precum şi de condiţiile
pe această chestiune prevăzute în tratatul internaţional în baza căruia se solicită extrădarea.
Dacă Procurorul General sau, după caz, Ministrul Justiţiei va considera că există
circumstanţe care împiedică extrădarea persoanei solicitate de statul străin sau instanţa internaţională, ei
refuză extrădarea prin hotărîre motivată. În cazul în care Procurorul General sau Ministrul Justiţiei
consideră că persoana poate fi extrădată, ei vor face un demers în judecătoria în raza teritorială a căreia se
află Ministerul Justiţiei, la care se va examina cererea şi documentele statului solicitant.
Astfel orice caz de admitere a cererii de extrădare trebuie să fie soluţionat de către instanţa de
judecată, fiindu-i asigurate acestei persoane toate drepturile procesuale garantate de prezentul Cod, care
se aplică în modul corespunzător şi de către tratatele internaţionale la care RM este parte şi în baza cărora
se solicită extrădarea persoanei. Cererea de extrădare se examinează de către instanţă în baza demersului
cu participarea procurorului, a persoanei a cărei extrădare se cere, a apărătorului acesteia şi a
reprezentantului lui legal. În cazul cînd persoana pentru care este solicitată extrădarea nu are apărător
ales, ea este asigurată cu apărător din oficiu. Demersul de extrădare în privinţa persoanei arestate se
soluţionează de urgenţă şi cu prioritate. Examinarea demersului de extrădare se face în modul prevăzut
în art. 471 şi 472, care se aplică în mod corespunzător.
Cererea de extrădare se soluţionează prin încheiere. Încheierea judecătorească urmează a fi
motivată, făcîndu-se menţiune la toate condiţiile pentru extrădare care au fost verificate de către instanţă.
Încheierea instanţei poate fi atacată de către părţi cu recurs în instanţa judecătorească ierarhic superioară
şi recursul se judecă în modul corespunzător. Încheierea instanţei de judecată devenită definitivă se
expediază Procurorului General sau Ministrului Justiţiei pentru executare sau pentru informarea statului
solicitant.

Articolul 545. Procedura simplificată de extrădare

Cu consimţămîntul persoanei, extrădarea căreia se solicită în baza unui mandat de arestare, cererea
de extrădare poate fi soluţionată printr-o procedură simplificată. Persoana poate da consimţămîntul în
şedinţă de judecată, după ce i s-au explicat toate drepturile procesuale de către judecătorul de instrucţie,
inclusiv şi dreptul de a examina cererea de extrădare în procedură deplină şi în ce constă procedură
deplină, precum şi explicaţii asupra procedurii simplificate de extrădare. Despre explicarea drepturilor
menţionate şi despre renunţarea persoanei la regula specialităţii se consemnează în procesul verbal al
şedinţei. Renunţarea poate fi făcută de către persoana respectivă doar în prezenţa apărătorului şi după
consultarea chestiunii în cauză cu acesta.
Consimţămîntul persoanei la renunţare la regula specialităţii nu poate fi revocat de către persoana
în cauză după ce după ce a fost confirmat de către instanţă.

Articolul 546. Refuzul extrădării

Articolul comentat expune cazurile în care Procurorul General, Ministrul Justiţiei sau instanţa de
judecată pot refuza extrădarea persoanei.
În hotărîrea de refuz a extrădării urmează a fi motivat unul sau mai multe din temeiurile pentru
refuz prevăzute de lege sau de tratatul internaţional în baza căruia se soluţionează cererea de extrădare.
Temeiurile prevăzute la pct. 6) şi 8) alin. (2) din articolul comentat urmează a fi motivate,
aducîndu-se argumente şi probe în confirmarea lor.
Dacă legea penală a statului solicitant prevede pentru infracţiunea pentru săvîrşirea căreia se
solicită extrădarea, statul solicitant urmează să anexeze la cerere documente respective acre ar convinge
instanţa naţională că o asemenea pedeapsă în privinţa persoanei respective nu va fi aplicată, sau executată,
în caz contrar instanţa naţională va refuza extrădarea pe acest temei.

Articolul 547. Arestarea persoanei în vederea extrădării

444
 Pentru că persoana în privinţa căreia se cere extrădarea să fie la îndemîna statului solicitat pentru a
putea fi predată în caz de admitere a cererii.
Persoana poate fi arestată întru executarea unui mandat de arestare anexat la cererea de extrădare.
Mandatul de arestare poate fi emis doar de către statul solicitant, iar statul solicitat va lua măsuri pentru
executarea acestuia.
După primirea cererii de extrădare, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei va lua
neîntîrziat măsuri, în condiţiile prezentului cod, pentru arestarea persoanei a cărei extrădare se cere.
În caz de urgenţă, cînd persoana a fost anunţată în căutare şi a fost constatată pe teritoriul
Republicii Moldova, la solicitarea statului care a anunţat-o în căutare ea poate fi arestată în baza unui
mandat de arestare pe un termen de pînă la 18 zile, pînă la primirea cererii de extrădare, dacă statul
străin sau instanţa internaţională au solicitat arestarea şi solicitarea conţine date despre prezenţa unui
mandat legal de arestare ori despre hotărîrea definitivă adoptată în privinţa acestei persoane, asigurarea
că cererea de extrădare va fi expediată ulterior, precum şi menţiune despre infracţiunea care dă temei
pentru extrădare, date despre persoana în cauză şi semnele ei caracteristice. Solicitarea arestării poate fi
făcută prin poştă, telegraf, telex, fax sau prin orice alt mijloc care lasă urmă scrisă . Dacă în termenul de
18 zile cererea cu documentele necesare nu au parvenit, dar este o cerere suplimentară de a menţine
persoana în stare de arest cu motivarea neprezentării cererii de extrădare sau pentru a prezenta o cerere
suplimentară, instanţa naţională poate decide prelungirea deţinerii persoanei în cauză în stare de arest dar
nu mai tîrziu de 45 zile, condiţii prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea. Despre acţiunile
organelor respective şi ale instanţei naţionale privitor la solicitarea înaintată, autoritatea solicitantă va fi
informată în cel mai scurt timp.
Persoana arestată în condiţiile prezentului articol beneficiază de toate drepturile prevăzute de
Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Astfel, persoana arestată trebuie
asigurată cu apărător din oficiu, dacă nu are un apărător ales, cu interpret, trebuie să fie adusă în faţa
judecătorului de instrucţie în cel mult 72 ore pentru ca acesta să verifice dacă este o asemenea solicitare,
dacă nu sunt temeiuri de a refuza extrădarea imediat, dacă nu sunt temeiuri pentru a pune persoana în
libertate provizoriu, dacă pot fi luate alte măsuri în privinţa ei în vederea evitării sustragerii ei de la
soluţionarea cererii de extrădare.
Dacă în aceste 45 zile nu au parvenit documentele respective care ar confirma necesitatea deţinerii
persoanei în stare de arest, aceasta este eliberată însă ulterior poate dinnou fi arestat dacă a parvenit
ulterior cererea de extrădare şi documentele respective.

Articolul 548. Amînarea extrădării şi extrădarea condiţionată

Reieşind din principiul priorităţii instanţei naţionale asupra justiţiabililor săi, în cazul în care
persoana, a cărei extrădare se cere, în Republica Moldova este pusă sub învinuire într-un proces în curs
de urmărire penală sau de judecare a cauzei, ori dacă a fost condamnată pentru o altă infracţiune decît
aceea în legătură cu care se cere extrădarea, executarea extrădării poate fi amînată pînă la terminarea
procesului penal sau pînă la executarea completă a pedepsei stabilite de instanţa naţională ori pînă la
eliberarea definitivă înainte de expirarea termenului pedepsei.
Totodată la soluţionarea cererii de extrădare instanţa urmează să verifice dacă amînarea extrădării
nu va atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie a cauzei penale pentru infracţiunea pentru
care se solicită extrădarea sau dacă amănarea nu va putea aduce prejudicu serios pentru constatarea
faptelor. Dacă în baza unei cereri motivate se constată asemenea situaţii, instanţa va decide extrădarea
temporară a persoanei, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord cu partea solicitantă. În aşa caz
instanţa va condiţiona extrădarea ci indicarea unui anumit termen sau pentru efectuarea anumitor acţiuni
procesuale. După efectuarea acestor acţiuni, persoana extrădată temporar urmează să fie retrocedată
instanţei statului naţional.

Articolul 549. Predarea persoanei extrădate

După întrarea în vigoare a încheierii privind admiterea cererii de extrădare, Procurorul General sau,
după caz, Ministrul Justiţiei urmează să informeze partea solicitantă despre locul şi data predării
persoanei extrădate, precum şi despre durata deţinerii persoanei în stare de arest în legătură cu extrădare.
Dacă partea solicitantă nu preia persoana extrădată la data fixată pentru predare şi dacă nu a
solicitat o amînare a extrădării, instanţa va dispune eliberarea persoanei la expirarea termenului de 15
zile de la această dată, iar în caz dacă a parvenit cerere de amînare a predării persoanei, şi totuşi nu a fost
445
preluată persoana, ea va fi pusă în libertate la expirarea termenului de 30 de zile, calculat de la data
stabilită pentru predare, dacă tratatul bilateral nu prevede condiţii mai benefice pentru această persoană.
O nouă cerere de extrădare a aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă din partea statului solicitant
urmează a fi refuzată.

Articolul 550. Transmiterea obiectelor

Orice stat poate solicita de la un alt stat transmiterea anumitor obiecte sau documente, care au
importanţă pentru soluţionarea legală a unei cauze penale, în baza unui tratat internaţional la care sunt
parte ambele state sau în bază de reciprocitate.
La cererea părţii solicitante instanţa poate dispune fie concomitent cu extrădarea, fie ulterior
acesteia, în condiţiile prezentului titlu şi ale prevederilor respective din Cod ridicarea şi transmiterea către
statul solicitant: a) obiectele care pot avea importanţă ca probe în cauza penală pentru care a fost cerută
extrădarea persoanei, precum şi b) valorile care au provenit din infracţiune pentru care se cere extrădarea
şi care au fost descoperite fie pînă la extrădare fie ulterior extrădării. Art. 78 din Convenţia CSI enumeră
ca obiecte mijloacele de săvîrşire a infracţiunii, obiectele, dobândite în rezultatul săvîrşirii infracţiunii sau
primite în calitate de recompensă pentru aceasta, sau obiectele pe care infractorul le-a primit în schimbul
celor dobândite pe această cale.
Aceste obiecte şi valori pot fi transmise chiar şi în cazul în care extrădarea persoanei nu poate avea
loc din cauza decesului sau a sustragerii de la judecată.
Dacă obiectele cerute sînt necesare ca probe într-o altă cauza în care sînt competente şi organele de
urmărire penală sau instanţelor naţionale, transmiterea lor poate fi amânată până la soluţionarea definitivă
a cauzei sau pot fi predate temporar cu condiţia de a fi restituite.
Drepturile asupra obiectelor sau valorilor transferate altui stat se păstrează după RM şi urmează a fi
transmise părţii solicitante cu condiţia terminării procesului cât mai curând posibil şi fără cheltuieli, fiind
apoi restituite gratuit în RM.

Secţiunea a 3-a
Transferul persoanelor condamnate

Articolul 551. Temeiuri pentru transferul persoanelor condamnate

Pentru a asigura o reabilitare şi resocializare mai eficientă persoana condamnată la privare de

libertate într-o altă ţară are dreptul să fie transferată în ţara sa de origine. Transferul are ca scop
favorizarea reintegrării sociale a persoanelor condamnate, astfel ca persoanele condamnate într-o ţară
străină să aibă posibilitatea de a-şi ispăşi pedeapsa în mediul lor social de origine. În cadrul procedurii de
transferare a persoanelor condamnate la închisoare sunt implicate cel puţin două state: statul instanţa
căruia a adoptat sentinţa de condamnare – statul de condamnare şi statul în care persoana condamnată
solicită să fie transferată pentru a executa pedeapsa cu închisoare – statul de executare. În cazul în care
aceste două state nu au hotare comune mai pot fi implicate şi alte state – state de tranzit, adică statele pe
teritoriul cărora vor fi transportate persoanele condamnate în procesul de transfer de la statul de
condamnare la statul de executare.
La moment transferul persoanelor condamnate se reglementează doar de prevederile prezentei
secţiuni, ce dă posibilitate de a efectua transferul în condiţii de reciprocitate, precum şi de prevederile art.
84-97 din tratatul bilateral cu România. Moldova a ratificat de asemenea Convenţia europeană asupra
transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983, ratificată prin Legea Nr.69-XV din 11.03.2004
(M O al R.M nr.53-55/308 din 02.04.2004) şi Protocolul adiţional la această Convenţie din 18 decembrie
1997, ratificat prin Legea Nr.70-XV din 11.03.2004, (M O al R.M nr.53-55/310 din 02.04.2004) însă
acestea încă nu sunt în vigoare pentru statul nostru.
Cerere de transfer a persoanelor condamnate pot fi depuse de către persoanele condamnate la
închisoare de către o instanţă judecătorească din Republica Moldova de a fi transferată pentru
executarea pedepsei în alt stat, de către persoanele condamnate la închisoare de către o instanţă
judecătorească străină de a fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova; precum şi de
către statul de condamnare sau statul de executare. Astfel pot solicita transferarea persoanei condamnate

446
însăşi condamnatul la închisoare, cît şi rudele acestuia, care pot depune cereri atît către statul de
condamnare cît şi către potenţialul stat de executare.

Articolul 552. Condiţiile transferului

Atît legea naţională cît şi Convenţia privind transferul prevăd anumite condiţii pentru ca persoana
condamnată să fie transferată. Condiţiile de transfer sunt următoarele:
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare. Conform Legii nr. 69 din 11 martie
2004 pentru rarificarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, termenul
"resortisant" cuprinde cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii cu permis de şedere în
Republica Moldova.
b) hotărîrea trebuie să fie definitivă, adică, cînd părţile nu a atacat hotărîrea în termenul prevăzut de
legislaţia sau cînd toate căile de atac au fost deja folosite. Aceasta nu exclude posibilitatea revizuirii
hotărîrii în lumina unor probe noi (art.13 Convenţiei).
c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie cel puţin şase
luni la data primirii cererii de transferare, sau să fie nedeterminată; în cazurile excepţionale, unele părţi pot
conveni o transferare chiar dacă durata condamnării pe care cel condamnat o are încă de executat este
inferioară celei sus-indicate. Această prevedere a fost inclusă din două considerente: prima este că
transferul se face în scop de reabilitare a condamnaţilor, ceea ce poate fi atins numai cînd durata pedepsei
care mai trebuie să fie executată, este destul de lungă. Al doilea motiv este că transferul condamnaţilor
este o procedură costisitoare, şi de aceea cheltuielile suportate de către statele implicate trebuie să fie
proporţionale scopului de atins, ceea ce exclude transferul cînd condamnatul deja a executat o mare parte
din pedeapsa. Ca excepţie, statele pot să facă o abatere de la această prevedere cînd, de exemplu,
efectuarea transferului nu implică cheltuieli mari între statele învecinate, sau cînd prospectele de reabilitare
sunt bune chiar necătînd la o durată mică a pedepsei rămase de executat. Tratatul bilateral cu Romînia la
art. 85 tocmai permite transferul condamnaţilor în cazuri excepţionale cînd durata pedepsei rămase de
executat este mai mică de 6 luni.
c) transferul trebuie consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau starea
fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei;
consimţământul este elementul de bază al mecanismului de transfer care reiese din scopul primordial al
convenţiei de a facilita reabilitarea condamnaţilor: transferarea condamnatului fără acordul lui ar avea
efectele contrare în ceea ce priveşte reabilitarea.
d) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o infracţiune penală
în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie astfel de infracţiune dacă ar fi survenit
pe teritoriul său; adică se stabileşte principiul dublei incriminări. Nu este necesar ca infracţiunea să fie
aceeaşi conform ambelor legislaţii a statului de condamnare şi a celui de executare. Pot fi diferenţe în
formularea şi clasificarea legală a infracţiunii. Ideea principală este că elementele esenţiale constitutive ale
infracţiunii trebuie să fie comparabile potrivit legislaţiei acestor state.
e) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să dea consimţămîntul asupra acestei
transferări.
Consimţămîntul condamnatului, sau, după caz a reprezentantului lui legal şi a astatelor de
condamnare şi de executare este o condiţie de bază pentru efectuarea transferului. Totodată sunt cazuri
cînd consimţămîntul inculpatului nu se cere. Acestea sunt cazurile în care persoana în privinţa căreia a
fost adoptată sentinţa a evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa sau este subiectul unui ordin de
expulzare sau deportare a cesteia.

Articolul 553. Comunicarea de informaţii

Obligaţia de a–i explica dreptul condamnatului străin de a fi transferat îi revine instanţei naţionale.
Această obligaţie este prevăzută în art. 395 alin. (5) conform căruia dispozitivul sentinţei de condamnare
a unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat trebuie să conţină şi explicaţii asupra
dreptului acestuia de a cere transferarea în statul de reşedinţă.
Dacă condamnatul şi-a exprimat pe lângă statul de condamnare dorinţa de a fi transferat acest stat
prin intermediul Ministerului Justiţiei trebuie să informeze despre aceasta statul de executare cât mai
curând posibil după rămânerea definitivă a hotărîrii.
447
 Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi transferat, statul de
condamnare comunică acestui stat, la cererea ultimului, informaţii privind numele, data şi locul naşterii
condamnatului; dacă este cazul, adresa lui în statul de executare; o prezentare a faptelor care au atras
condamnarea; natura, durata pedepsei şi data începerii executării acesteia.
Orice hotărîre luată pe marginea unei cereri de transfer a persoanei condamnate trebuie să fie
adusă la cunoştinţa persoanei transferul căreia se solicită.

Articolul 554. Cererea de transferare, documentele anexe şi răspunsul la ele

Orice cerere de transfer urmează a fi depusă în scris şi însoţită de documentele menţionate în

articolul comentat. Cererea poate fi depusă de către persoana condamnată, de reprezentantul ei sau de
rude la Ministerul Justiţiei a statului de condamnare sau a statului de executare. Dacă cererea vine din
partea unuia din aceste două state ea se declară de către Ministrul Justiţiei al statului respectiv.
Cererea declarată de condamnat sau rude adresată Ministrului Justiţiei statului de condamnare va
fi soluţionată de către acesta şi dacă el consimte transferul, adresează deja din numele său cerere de
transfer a condamnatului către Ministrul Justiţiei statului de executare cu anexarea tuturor cererilor
parvenite şi documentele menţionate. Dacă Ministrul Justiţiei nu acceptă transferul, el va informa despre
aceasta solicitanţii.
În statul de executare cererea se soluţionează în primul rînd de către Ministrul Justiţiei şi dacă
acesta consideră că cererea poate fi acceptată o va adresa prin demers instanţei competente pentru
soluţionare, dacă nu va accepta transferul, Ministrul Justiţiei va informa despre aceasta Ministrul Justiţiei
statului de condamnare.
La soluţionarea cererii de transfer de către instanţa de judecată din statul de executare, instanţa se
va expune dacă acceptă sau nu transferul şi în caz de acceptare va indica modalitatea de executare a
sentinţei: prin continuare a executării sentinţei statului de condamnare sau prin schimbarea condamnării.

Articolul 555. Consimţămîntul pentru transfer

Condamnatul trebuie să dea consimţămîntul la transfer indiferent de la cine a parvenit

cererea pentru transfer. Statul de condamnare va proceda în aşa fel încât persoana care trebuie să-şi dea
consimţământul la transfer să o facă de bună voie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care
decurg din acesta.
Procedura de verificare a consimţămîntului condamnatului este guvernată de legea statului de
condamnare. Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice că acest
consimţământ a fost dat în condiţiile sus indicate. Convenţia concretizează că verificarea se va efectua
prin intermediul unui consul sau al altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare.
Dat fiind că transferul în toate cazurile se va face doar cu consimămîntul persoanei condamnate,
înainte de a da consimţămîntul acesteia urmează să i se explice că ea nu va beneficia de regula
specialităţii, care o protejează de urmărire ori condamnare sau deţinere pentru infracţiuni pe care le-a
săvîrţit pînă la transfer în statul de executare.

Articolul 556. Soluţionarea cererii de transferare

Procedura de soluţionare a cererii de transfer se reglementează de prevederile legale ale statului de

executare. În caz de acceptare a transferului, cererea de transfer a cetăţenilor Republicii Moldova
condamnaţi în altă ţară se transmite de către Ministrul Justiţiei cu demersul său pentru soluţionare la
instanţa egală în grad cu instanţa statului de condamnare.
În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă egală în grad cu
judecătoria, demersul Ministrului justiţiei şi cererea de transferare se adresează judecătoriei în raza
teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad
cu curtea de apel, cererea şi demersul respectiv se adresează Curţii de Apel Chişinău.
Demersul Ministrului Justiţiei se soluţionează în şedinţă de judecătorul de instrucţie în lipsa
persoanei condamnate, dacă ea se află în statul de condamnare şi execută pedeapsa, în modul prevăzut de
prezentul cod pentru soluţionarea chestiunilor legate de executarea pedepsei, adică în ordinea prevăzută
de art. 471-472 cu participarea reprezentantului Ministrului Justiţiei şi al apărătorului condamnatului.
448
Dacă condamnatul nu are apărător ales, acesta este numit din oficiu. În cadrul soluţionării demersului
privitor la transfer, judecătorul de instrucţie verifică dacă sînt respectate condiţiile pentru transfer
prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul internaţional în temeiul căruia se solicită transferul
sau de acordul de reciprocitate.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiţiei, se audiază explicaţia
persoanei care a depus cerere, dacă ea participă la şedinţă, apoi se cercetează materialele prezentate, după
care instanţa adoptă o încheiere.
În încheiere în afară de chestiunile menţionate în articolul comentat, în caz de admitere a
demersului se indica care procedură de executare se alege: continuarea executării sentinţei sau
schimbarea condamnării.
Încheierea privitor la soluţionarea demersului de transfer poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară de către persoanele interesate, în termen de 10 zile. Recursul se judecă conform
prevederilor titlului II capitolul IV secţiunea a 2-a din Partea specială.

Articolul 557. Continuarea executării sentinţei şi schimbarea condamnării

În cazul cînd se dispune continuarea executării sentinţei statul de executare continue să execute
sancţiunea stabilită de către instanţa statului de condamnare, chiar dacă această sancţiune a fost adaptată
la legislaţia statului de executare. În această situaţie, statul de executare este legat de natura juridică şi
durata pedepsei aşa cum rezultă ele din condamnare (art.10 alin.1 Convenţie). “Natura juridică” se referă
la tipul pedepsei în cazul în care legislaţia statului de condamnare prevede diferitele modalităţi ale
privaţiunii de libertate. “Durata” înseamnă că pedeapsa care urmează a fi executată în statul de executare,
şi în privinţa căreia acest stat poate dispune eliberarea condiţională, corespunde mărimii pedepsei stabilite
în statul de condamnare, luând în considerare perioada deja executată în statul de condamnare anterior
transferării.
Totuşi, dacă natura juridică sau durata acestei pedepse sunt incompatibile cu legislaţia statului de
executare, sau dacă legislaţia acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărîre judiciară, să
adapteze această pedeapsă la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de
aceeaşi gen. Adaptare are unele limite: această pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă, atât cât este
posibil, în ceea ce priveşte natura sa, celei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare. Pedeapsa nu
poate să agraveze prin natura sau durata sa sancţiunea pronunţată în statul de condamnare, nici să
depăşească maximul prevăzut prin legea statului de executare (art.10 alin.2 din Convenţie).
La continuarea pedepsei, instanţa stabileşte termenul pedepsei care nu a fost executat şi urmează a
fi executat, precum şi tipul penitenciarului în care va fi executată pedeapsa în statul de executare.
În cazul schimbării condamnări, se aplică legislaţia statului de executare. În această situaţie
instanţa care soluţionează demersul de transfer:
 va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează în mod explicit sau implicit în
hotărîrea pronunţată în statul de condamnare; deci, instanţa nu va putea aprecia într-un alt mod faptele pe
care a fost bazată sentinţa. Aceasta se aplică atât faptelor “obiective” care se referă la comiterea faptului
sau urmările acestuia, cît şi faptelor “subiective” care se referă la intenţia condamnatului. În acest caz nu
se schimbă esenţa sentinţei, ci numai sancţiunea.
 nu va putea schimba o sancţiune privativă de libertate printr-o sancţiune pecuniară (bănească);
aceasta nu exclude aplicarea celorlalte sancţiuni non - privative de libertate.
 va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de către condamnat,
inclusiv detenţia anterioară condamnării, sau detenţia în perioada tranzitului;
 nu va agrava situaţia penală a condamnatului. Această cerinţă se referă nu numai la durata pedepsei,
dar şi la natura sancţiunii de executat.
 nu va fi legată de limita inferioară (minimă) a sancţiunii eventual prevăzute de legislaţia sa pentru
infracţiunea sau infracţiunile săvârşite. Această prevedere înseamnă că acest stat poate să nu respecte
acest minim şi poate executa sancţiunea impusă de statul de executare chiar dacă aceasta sancţiunea este
mai mică decât minimum stipulat în legislaţia sa.
 dacă categoria sau durata pedepsei pronunţate în statul de condamnare nu corespunde Codului
penal al Republicii Moldova, instanţa de judecată, o poate adapta la pedeapsa prevăzută de legea
naţională pentru infracţiuni de aceeaşi categorie. Această pedeapsă trebuie să fie cît mai adecvată
pedepsei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare. Prin natura sau prin durata sa, această

449
pedeapsă nu poate fi mai aspră decît cea pronunţată în statul de condamnare şi nici să depăşească limita
maximă prevăzută de legea naţională.
Deci în încheierea de schimbare a condamnării, instanţa va indica:
- încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnat, în baza Codului penal a Republicii
Moldova care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu acea comisă de condamnat;
- categoria şi termenul pedepsei principale şi complementare stabilite, termenul de pedeapsă care
urmează să fie executat în Republica Moldova, tipul penitenciarului şi modul de reparare a
prejudiciului în cazul acţiunii civile.
Instanţa va dispune deducerea din durata pedepsei stabilite de instanţa naţională a părţii din
pedeapsă care a fost executată în statul de condamnare, dacă pedepsele sînt de aceeaşi categorie. În
cazul în care instanţa naţională va stabili o altă categorie de pedeapsă decît cea aplicată prin hotărîrea
statului de condamnare, la determinarea categoriei şi duratei ei se va ţine cont de partea din pedeapsa
executată.
Pedeapsa complementară pronunţată prin hotărîrea instanţei statului de condamnare se execută în
măsura în care este prevăzută de legea Republicii Moldova şi nu a fost executată în statul de condamnare.
Necătînd la faptul că numai statul de executare va fi în continuare responsabil pentru executarea
pedepsei, graţierea, amnistia sau comutarea pedepsei poate fi acordată atît de statul de executare cît şi de
statul de condamnare în conformitate cu Constituţia sa sau cu celelalte reglementări juridice ale sale (art.12
din Convenţie).
În caz de casare sau modificare a sentinţei statului de condamnare, precum şi de aplicare a actului
de amnistie sau graţiere adoptat de statul de condamnare cu privire la persoana care execută pedeapsa în
Republica Moldova, chestiunile privind executarea sentinţei revăzute precum şi a aplicării amnistiei sau
graţierii se soluţionează în condiţiile prezentului articol

Secţiunea a 4-a
Recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine

Articolul 558. Cazuri şi condiţii de recunoaştere a hotărîrilor penale

În doctrina dreptului internaţional şi în practica relaţiilor dintre state este general acceptat că acţiunea
hotărîrii judecătoreşti penale este limitată de frontierele statului, instanţa căruia a pronunţat-o. Totuşi,
înfăptuirea justiţiei penale în mod complet şi eficace nu ar fi posibilă dacă efectele hotărîrii penale s-ar
resfrînge numai asupra teritoriului statului unde au fost pronunţate. De aceea există această importantă
formă de asistenţă internaţională penală în prezent acceptată atît în doctrina cît şi în legislaţiile multor
state. Potrivit concepţiei bazate pe principiul suveranităţii, statul solicitat să recunoască o hotărîre penală
străină este singurul în drept să decidă asupra acestei recunoaşteri, stabilind prin dispoziţiile legilor
naţionale cazurile şi condiţiile recunoaşterii.
Recunoaşterea hotărîrii penale a unui stat străin este pasibilă dacă există tratate speciale sau pe
baza reciprocitate, şi în cazurile cînd are loc recunoaşterea pe baza reciprocitate, urmează a fi respectate
aceleaşi condiţii, care se prevăd de obicei în acordurile internaţionale.
Condiţiile de recunoaştere a unei hotărîri penale străine se reglementează de Convenţia privind
valoarea internaţională a hotătîtilor represive străine din 28 mai 1979, semnată de Republica Moldova la
27 iunie 2001, dar cu regret încă nu a fost ratificată şi nu este în vigoare pentru ţara noastră. Tratatele
internaţionale de asistenţă juridică în materie penală la care este parte Republica Moldova, şi anume
Convenţia CSI, tratate bilaterale cu România, Rusia, Lituania, Letonia şi Ucraina 102 prevăd recunoaşterea
hotărîrilor instanţelor judecătoreşti în cauzele penale doar referitor la compartimentul restituirii
prejudiciilor de pe urma infracţiunii.
Luînd în consideraţie tendinţele actuale de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea
europeană, reglementarea procesuală a recunoaşterii va fi examinată din punct de vedere a Convenţiei
privind valoarea internaţională a hotătîtilor represive străine. Pentru a fi recunoscută orice hotărîre penală
străină trebuie să le îndeplinească următoarele condiţii:
 hotărîrea trebuie să fie definitivă potrivit legii de procedură penală a statului de origine.

450
 hotărîrea poate fi recunoscută numai în măsura în care dispoziţiile sale nu contravin ordinii publice a
statului solicitat de a recunoaşte hotărîrea, care reiese din normele juridice, etice şi de convieţuire ale
acestui stat.
 hotărîrea trebuie să fie dată cu respectul principiilor fundamentale unanim admise de legile de
procedură penală ale majorităţii statelor. Această condiţie face parte din sfera garanţiilor juridice
prevăzute în convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.
 hotărîrea trebuie să fie pronunţată de o instanţă competentă;
 hotărîrea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale
Dacă recunoaşterea solicitată este legată de executarea pedepsei Convenţia sus numită adaugă şi
condiţiile ca fapta să fie considerată ca fiind o infracţiune, dacă ea ar fi fost comisă pe teritoriul statului de
executare, şi faţă de persoana vinovată ar fi aplicată pedeapsa (art.4, p.1).
Statul de condamnare nu poate cere de la altă parte contractantă executarea pedepsei dacă nu este
îndeplinită o singură sau mai multe din următoarele condiţii (art.5):
a) condamnatul locuieşte permanent în acest alt stat;
b) un alt stat este statul de origine a condamnatului şi există declaraţia acestui stat privind posibilitatea
executării pedepsei pe teritoriul lui;
c) executarea pedepsei în acest alt stat este mai favorabilă pentru reeducarea socială a condamnatului;
d) se are în vedere privaţiune de libertate, care poate fi executată într-un alt stat în legătură cu ispăşirea
unei alte pedepse de privaţiune de libertate, pe care condamnatul o ispăşeşte sau trebuie s-o ispăşească
în acest stat;
e) dacă statul de condamnare consideră că executarea pedepsei nu poate fi asigurată chiar dacă acest stat
va cere extrădarea condamnatului şi că celălalt stat poate asigura executarea pedepsei.
Art. 6 din Convenţie prevede şi cazurile în care statul solicitat poate refuza recunoaşterea hotărîrii
pentru a fi executată:
1. executarea pedepsei ar contravine principiilor de bază a sistemului de drept a statului solicitat;
2. executarea ar contravine obligaţiilor internaţionale a statului solicitat;
3. fapta respectivă constituie obiectul urmăririi judiciare în statul solicitat sau dacă acest stat ia decizia
de a porni urmărire judiciară;
4. organele competente ale statului solicitat au luat hotărîre de a nu porni urmărire penală sau de a înceta
urmărirea pentru fapta dată;
5. statul solicitat consideră că fapta, în legătura cu care este pronunţată sentinţa, are un caracter politic
sau pur militar;
6. fapta a fost comisă în afară teritoriului statului solicitat;
7. statul solicitat consideră că sunt destule motive să conchidă că asupra pedepsei au influenţat
considerentele de rasă, religie, naţionalitate sau opinie publică;
8. din cauza vârstei la momentul comiterii faptei condamnatul n-ar fi putut fi supus urmăririi judiciare în
statul solicitat;
9. cînd şi în acea măsură în care sentinţa lezează drepturile persoanei.
10. pedeapsa nu poate fi executată din cauza expirării termenului de prescripţie conform legislaţiei
statului solicitat;
11. statul solicitat nu poate asigura executarea pedepsei;
12. statul solicitat consideră că statul solicitant poate el însuşi asigura executarea pedepsei;
13. cererea de executare este bazată numai pe opinia că executarea pedepsei în acest alt stat ar fi mai
favorabilă pentru reeducarea socială a condamnatului;
Demersul privind recunoaşterea hotărîrii străine se înaintează de către Ministrul Justiţiei sau de
Procurorului General şi în el urmează a fi argumentate motivele care condiţionează recunoaşterea hotărîrii
respective.

Articolul 559. Procedura de recunoaştere a hotărîrilor instanţelor străine

Demersul privind recunoaşterea hotărîrii străine se înaintează de către Ministrul Justiţiei sau de
Procurorului General şi în el urmează a fi argumentate motivele care condiţionează recunoaşterea hotărîrii
respective. Demersul se declară la instanţa judecătorească egală în grad cu instanţa statului de
condamnare, a cărei hotărîre urmează să fie recunoscută. În cazul în care hotărîrea statului de
condamnare este adoptată de o instanţă egală în grad cu judecătoria, demersul Ministrului Justiţiei
451
sau al Procurorului General se soluţionează de către judecătoria în raza teritorială a căreia se află
Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu curtea de apel,
demersul se soluţionează de către Curtea de Apel Chişinău.
La soluţionarea demersului participă reprezentantul Ministrului Justiţiei sau, după caz, al
Procurorului General, persoana în privinţa căreia se solicită recunoaşterea hotărîrii şi apărătorul acesteia.
Dacă persoana în cauză nu are apărător ales, ea se asigură cu apărător din oficiu. Persoanei respective şi
apărătorului ei i se oferă posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele anexate la demers şi de a-şi
pregăti apărarea. Dacă persoana nu cunoaşte limba în care au fost întocmite documentele anexate la
demers, ea este asigurată cu interpret.
Demersul Ministrului Justiţiei sau, după caz, al procurorului General se soluţionează în şedinţă de
judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de prezentul cod pentru soluţionarea chestiunilor legate de
executarea pedepsei, adică în ordinea prevăzută de art. 471-472 cu participarea obligatorie a
reprezentantului instituţiei care a înaintat demersul. În cadrul soluţionării demersului privitor la
recunoaştere a hotărîrii penale străine, judecătorul de instrucţie verifică dacă sînt respectate condiţiile
pentru recunoaştere prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul internaţional în temeiul căruia se
solicită transferul sau de acordul de reciprocitate.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiţiei sau al Procuraturii
Generale, se audiază explicaţia persoanei în privinţa căreia a fost depus demersul, apoi se cercetează
materialele prezentate, după care instanţa adoptă o încheiere privind admiterea sau respingerea
demersului.
În cazul în care pedeapsa solicitată de către instanţa străină nu a fost executată sau a fost
executată numai în parte şi recunoaşterea hotărîrii se solicită pentru a executa pedeapsa instanţa
substituie pedeapsa neexecutată sau restul pedepsei cu o pedeapsă respectivă potrivit prevederilor
art.557 alin.(1) pct.1).
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se efectuează potrivit
regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti civile străine prevăzute de legislaţia
naţională, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

452