Impozit pe WC

Poate cea mai neaşteptată taxă consemnată de istoricii Antichităţii este cea instituită de împăratul
roman Vespasian (69-79 d.Chr.) pentru folosirea latrinelor publice, construite la Roma din
dispoziţia lui, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.

Întrucît unele voci au murmurat atunci împotriva acestei cheltuieli socotită de ele ca inutilă,
împăratul a hotărît să recupereze cheltuiala, stabilind, pentru prima oară în lume, o taxă de acces
la WC. Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Asta
i-a permis împăratului Vespasian să lanseze o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia
non olet”, adica banii nu au miros.

Contestatarii au trebuit să tacă, iar latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană,
răspîndindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiana”. Istoria cunoaşte însă şi
cazuri mult mai ciudate, cînd statul instituia taxe şi impozite pe te miri ce, ca să-şi rotunjească
veniturile cu sume adesea frumuşele – comenteza „Big Picture”, oferind cîteva exemple.

Impozitul pe fereastră

In Anglia şi Scoţia Secolelor XVII şi XVIII a fost introdus impozitul pe fereastră, care viza
oamenii avuţi, posesorii unor case mari şi cu ferestre multe. Fereastra era simbolul bunei stări.
Loviţi de noua reglementare, cei săraci au început să zidească ferestrele caselor. Există şi astazi
în aceste regiuni asemenea case medievale, cu ferestrele astupate. Impozitul a fost aplicat un
timp surprinzător de îndelungat, fiind desfiinţat abia la 24 iulie 1851, printr-o lege specială.

Impozitul pe pălărie

Tot pe teritoriul Marii Britanii, a funcţionat, în perioada 1784-1811, un impozit pentru dreptul de
a purta pălărie. Într-o ţară unde orice bărbat care se respectă se făleşte cu pălăria din cap, era
iimposibil ca impozitul să nu aducă venituri. Şi a adus. Evaziunea era aproape imposibilă,
întrucît la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie.
Fireşte cîte pălării, atîtea ecusoane.

Taxa pe ureche

Această ciudată taxă a fost introdusă în Tibetul anului 1920, dar se pare că originile ei sînt mult
mai vechi, fiind răspîndită în mai toată China. Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să
plătească un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada
contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor.

Impozitul pe barbă

Pentru a europeniza societatea rusă, Petru cel Mare a hotărît să taie bărbile cu care se făleau nu
numai aristocraţii, dar şi mujicii. Măsura nefiind acceptată de cler, a trebuit să renunţe la
interzicerea bărbii, înlocuind-o cu impozitul pe barbă, stabilit prin Ucazul din 1689. Bineînţeles,
preoţii erau scutiţi de impozit.

Cele mai bizare taxe din istorie:

Taxa pe umbra
Este de necrezut, dar această taxă a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia în anul 1993.
Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice
amenajare care face umbră au fost obligaţi la plata unei sume fixe. Nu ştim dacă legea mai este
în vigoare şi astăzi.

Impozitul pe viaţă

În Anglia Secolului XIV, s-a introdus o ciudată reglementare, prin care orice persoană aflată în
viaţă este obligată la plata unei sume fixe, pentru faptul că trăieşte. Impozitul se plătea chiar din
momentul naşterii unui copil, iar legea făcea o interesantă precizare: persoanele decedate nu mai
datorează impozit pe viaţă.

Impozitul pe frică

Intrucît în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135), numeroşi tineri se sutrăgeau
de la serviciul militar, de teama confruntărilor pe cîmpul de luptă, autorităţile s-au gîndit să
legifereze situaţia, instituind un impozit, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială.
Taxa a fost denumită impozit pe frică, pentru a da amatorilor o nuanţă dezonorantă. Cu toate
acestea, amatorii nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan Fără de Ţară s-o majoreze
cu 300%. Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani.

Impozitul pe gazele emise de vaci

In Noua Zeelandă a anului 2003, s-a iniţiat un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau
supuşi unui impozit special antipoluant, considerînd că aceste ierbivore emit 50% din gazele cu
efect de seră. Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la
Kyoto. In timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul zootehniştilor – Noua Zeelandă este
recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită. Aceştia au avut succes, proiectul a
fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.

Taxa pe uleiul de gãtit

Pentru a finanţa unele dintre cele mai mari proiecte ale vanitãţii din toate timpurile, faraonii
egipteni au impus multe taxe, multe dintre ele pe producţia de bazã. Una dintre cele mai bizare şi
injuste se referã la…uleiul de gãtit. Într-un sistem total lipsit de scrupule, cetãţenii erau obligate
sã obţinã uleiul de la reprezentanţii faraonului şi refolosirea era interzisã. Prin urmare, scribii
verificau fiecare gospodãrie pentru a se asigura cã se foloseşte cantitatea corespunzãtoare, pentru
a confisca proviziile mai vechi şi pentru a forţa cumpãrarea de ulei proaspãt.

Taxa pe urinã

Pentru a-şi continua preferinţele pentru salubritatea publicã, romanii colectau cu mult zel taxa pe
urinã. Deşi introdusã de predecesorii lui Vespasian, împãratul flavian (69-79) a fost cel care a
elaborat o taxã care sã cuprindã toate latrinele romane. Taxa era perceputã de fapt pe colectarea
de urinã care era apoi vândutã pe bani buni curãţãtoriilor şi tãbãcãriilor care se serveau de
conţinutul sãu bogat în amoniac. Poate cã o reintroducere a acestei practici de reciclare ar ajuta la
susţinerea unor procese industriale…

Taxa pe barbã
Petru cel Mare, ţarul Rusiei între 1682 şi 1725, era cu siguranţã unul dintre principalii susţinãtori
ai celor mai ciudate forme de taxare, forme duse câteodatã pe culmile absurdului. A introdus dãri
pentru consumul de apã, stupi şi suflete (de fapt asta era doar o capitaţie – nu atât de interesantã
precum sunã). Ba chiar a creat un comitet al cãrui rol singular era acela de a elabora tarife. Una
dintre cele mai amuzante taxe pe care le-a inventat, introdusã în 1705, a fost impusã celor ce
purtau barbã. Darea fãcea parte din programul reformist al lui Petru şi era menitã sãi convingã pe
conaţionali sã renunţe la obiceiurile arhaice şi sã se racordeze la standardele europene.

Taxa pe fereastrã

Taxa pe ferestre sau geamuri a fost introdusã în Anglia în 1696 în timpul lui William al III-lea.
Desfiinţatã în 1851, a fost iniţial formulatã ca o metodã de taxare pe avere pentru cei care se
eschivau de la plata taxei pe venituri. În mod interesant consecinţele taxei pe ferestre încã pot fi
observate în Marea Britanie. Multe dintre clãdirile datând din aceastã perioadã posedã spaţii
pentru ferestre baricadate cu cãrãmizi, o practicã obişnuitã pentru a uşura povara dãrilor pentru
clasa mijlocie, cea mai afectatã.

Taxa pe pãlãrii

Taxa pe pãlãrii, la fel ca şi cea pe ferestre, a fost introdusã de guvernul britanic în 1784 ca o
formã de a obţine fonduri de la oameni fãrã a recurge la impozitul pe venituri. Prima datã
introdusã de prim-ministrul Pitt del Tânãr, taxa pe pãlãrii i-a forţat pe comercianţi sã obţinã
licenţa şi întrebuinţa un sistem de taxare nivelat, depinzând de costul pãlãriei, cu timbre de
impozit lipite în cãptuşealã. Se pare cã mulţi modişti şi purtãtori de pãlãrii au încercat sã evite
taxa insistând cã podoaba în cauzã n-ar fi o pãlãrie. Forma aceasta de evaziune devenise atât de
rãspânditã încât guvernul a amendat legea cu o definiţie a pãlãriei în 1804.

Taxa pe sare

Este greu sã te raportezi la umilul şi atotprezentul bob de sare ca la una dintre cele mai influente
mãrfuri din istorie. Dar rolul crucial al clorurii de sodiu în dieta umanã, animalã şi nenumãratele
aplicaţii în ştiinţã, religie şi alte domenii i-a determinat soarta în definirea culturii şi economiei,
transformând-o într-adevãr într-una dintre cele mai taxate mãrfuri. Dintre toate impozitele pe
sare probabil cel mai cunoscut este cel impus de britanici în India colonialã. Taxa pe sare nu era
nicio noutate în India, dar în 1835 Compania Indiilor de Est a mãrit considerabil impozitul,
Imperiul Britanic agravând situaţia pânã în 1858. hegemonia impozitului pe sare a atras atenţia
mondialã în martie 1930, când Mahatma Gandhi a condos marşul sãrii pe drumul spre Dandi. Era
primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest non-violent împotriva taxelor
britanice, ba mai mult, primul act de nesupunere civicã organizatã dupã declaraţia de
independenţã a congresului naţional Indian. Campania nu a avut un efect foarte puternic asupra
impozitului pe sare, dar a sporit conştiinţa globalã şi susţinerea luptei indiene împotriva
controlului britanic.

Capitaţia

Spre deosebire de celelalte taxe din listã, implementarea acestei taxe este poate mai bizarã decât
taxa în sine. Capitaţia (impozitul pe cap de locuitor), este o ratã fixã de contribuţie care nu are
nicio legãturã nici cu veniturile, nici cu proprietatea. Taxele de acest tip au fost utilizate încã din
antichitate de vreme ce natura lor indiscriminatorie le face uşor de implementat. Tot natura
indiscriminatorie le face şi foarte nepopulare. Una dintre cele mai controversate implementãri
dateazã din 1980, din vremea guvernului lui Margaret Thatcher. Efectul transbordãrii poverii
taxei celor mai puţin avuţi a rezultat într-o revoltã publicã generalã, în proteste de masã şi
decãderea gravã a ‘regimului’ Thatcher.

Taxa pe substanţe neautorizate

De când Carolina de Nord a iniţiat schema în 2005, multe state americane impoziteazã folosirea
drogurilor ilegale. Deseori denumitã “Crack Tax”, acest program bizar îi obligã pe dealerii
cinstiţi şi consumatorii de droguri sã cumpere anonim timbre de taxare pentru tot felul de
substanţe ilegale, de la cocainã şi heroinã pânã la marijuana şi bãuturi alcoolice de contrabandã.
Timbrele satisfac doar legislaţia fiscalã, deci posesia de droguri rãmâne tot ilegalã. Cu toate
acestea, posesia fãrã timbrele potrivite poate conduce la amenzi fiscale substanţiale. Previzibil,
doar câţiva dealeri şi consumatori cumpãrã în avans timbre. Prin urmare, veniturile generate de
aceste taxe sunt majoritatea obţinute prin amenzile pentru evaziune fiscalã, urmate de aresturi
care adesea se finalizeazã cu confiscare de proprietãţi. Criticii au clasificat acest sistem ca lipsit
de transparenţã pentru cã violeazã drepturile comercianţilor la un process corect şi la protecţie
împotriva incriminãrii. În consecinţã, în unele state taxa a fost abolitã din cauza
neconstituţionalitãţii sale.

Impozitul pe gratar, Belgia

In 2007, administratia locala din regiunea valona a Belgiei, locuita de circa 3,3 milioane
locuitori, a hotarat sa impoziteze gatitul pe gratar in aer liber, pentru combaterea incalzirii
globale. S-a calculat ca un gratar care functioneaza toata seara poduce 50-100 grame gaze cu
efect de sera si, ca urmare, amatorii de gratare au fost obligati sa plateasca pentru aceasta placere
o taxa de 20 euro. Si, pentru ca amatorii de gratare sa nu se eschiveze, autoritatile valone
organizeaza, mai ales in weekend, survolari cu elicopterul deasupra zonelor de interes turistic, ca
sa-i prinda pe eventualii delincventi asupra faptului. N-a calculat, insa, nimeni daca poluarea
adusa de esapamentele elicopterelor este mai mare sau mai mica decat cea a gratarelor.

Impozit pe gips, Austria

Austria este tara schiurilor, dar si tara celor care-si fractureaza oasele, atunci cand se avanta in
sport mai mult dacat ii tin puterile. In fiecare an, spitalele austriece gazduiesc circa 150.000 de
fracturati si luxati. Ei sunt tratati totdeauna in regim de urgenta si cu toata atentia, dar pentru ca
asta inseamna mari cheltuieli, autoritatile au hotarat sa introduca o taxa pe gips, care se percepe
de la toti schiorii, direct de catre hoteluri si alte unitati de cazare si se varsa in conturile
prevazute pentru sanatate.

Taxa pe soare, insulele Baleare

Toti turistii care vin in insulele Baleare sunt supusi, in afara altor forme de impozitare, si la o
taxa pe soare, care se aplica numai in zilele insorite si nu e tocmai ridicata: 1 euro pe zi de
persoana. In fiecare dimineata, hotelurile sunt informate daca ziua va fi insorita si, in functie de
aceasta, percep modesta taxa, pe care o varsa la bugetul local. "Modesta" este un fel de a vorbi,
intrucat atractiva zona a insulelor Baleare (Mallorca, Menorca si altele) are in sezonul estival
(care acolo dureaza mult) cel putin 10 milioane de turisti. Deci bugetul local incaseaza sume
frumusele, in zilele cand nu ploua.

Impozit pe betisoare, China

In fiecare an, China uitlizeaza circa 45 miliarde de betisoare folosite drept tacamuri specifice si
care sunt confectionate din bambus. S-a calculat ca, pentru fabricarea lor, sunt sacrificati anual
pana la 25 milioane de arbori. Pentru a proteja natura, autoritatile au hotarat sa introduca o taxa
modesta pe fiecare duzina de betisoare, sperand ca in acest fel unii dintre utilizatori vor adopta
betisorul din masa plastica, refolosibil. Succesul este discutabil, intrucat chinezii sunt de felul lor
traditionalisti si prefera sa plateasca decat sa schimbe obiceiurile din mosi stramosi.

Impozitul pe umbra, Venetia

In 1993, guvernul italian a aprobat ca, in orasul Venetia, sa fie taxati toti comerciantii care
produc umbra prin montarea de copertine, corturi si alte instalatii menite sa realizeze umbrare
pentru restaurante, baruri in aer liber sau alte unitati comerciale. Scopul este protejarea orasului,
unde razele soarelui proiectate direct pe sol contribuie la evaporarea apei si asigura instalarea
unui echilibru atmosferic mai bun, in acest oras lagunar, brazdat de canale. Fireste, comerciantii
platesc taxa, dar unii dintre ei au renuntat la copertine si va invita sa beti bere pe terasa, la soare.

Impozitul pe stalp, Romania

Toate tarile practica impozite pe constructiile de orice fel, chiar si pe simplii piloni care sustin de
obicei instalatiile pentru transportul energiei. Cine construieste este taxat. Dar denumirea de
"impozit pe stalp" a aparut ca atare numai la noi, parca anume ca sa iesim in evidenta ca suntem
mai altfel decat altii.