Gheorghe Gheorghiu-Dej

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la fostul lider comunist al României. Pentru alte sensuri, vedeți Gheorghe
Gheorghiu-Dej (dezambiguizare).
Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe
Gheorghiu,[1] n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965,
Gheorghe Gheorghiu-Dej
București; pronunțat în română [ˈɡe̯ orɡe ɡe̯ orˈɡi.u deʒ] ( audio)) a fost
liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al
Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie
1961 - 19 martie 1965.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la

moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de
destalinizare a României[2], prin susținerea creării industriei grele,
eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor
antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale
capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii[3] ceea ce i-a adus și
moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a
fost iradiat.[4]

Date personale
Cuprins Născut 8 noiembrie 1901
Tinerețea Bârlad, Județul Tutova, astăzi
Județul Vaslui
Ascensiunea în Partid ca secretar general
Decedat 19 martie 1965 (63 de ani)
Lider al României București
Influența sovietică Înmormântat Cimitirul Bellu
Relația României cu CAER Căsătorit cu Maria Alexe
Stil de conducere Copii Vasilica („Lica”)
Lagărele de muncă Constanța („Tanți”)
Crearea industriei grele Cetățenie Regatul României
Perioada de după Stalin Religie ateu
la naștere - creștin ortodox
Moartea și moștenirea politică Ocupație om politic
Note diplomat
Bibliografie Secretar General alPCR
Lectură suplimentară În funcție
1944 – 1954
Legături externe 1955-1965
Vezi și Precedat de Ștefan Foriș (1944)
Gheorghe Apostol (1955)
Succedat de Gheorghe Apostol (1954)
Nicolae Ceaușescu (1965)
Tinerețea Prim-ministru al României
Gheorghe Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori bârlădeni, În funcție
2 iunie 1952 – 2 octombrie 1955
tatăl era Tănase Gheorghiu și mama sa, Ana. La vârsta de doi ani a fost Precedat de Petru Groza
înfiat de unchiul său Nicolae Gheorghe Ionescu din Moinești, Bacău și a Succedat de Chivu Stoica
Președinte al Consiliului de Stat alRPR
urmat învățământul gimnazial în actuala școală nr. 1 „Ștefan Luchian”.[5] Președinte al Consiliului de Stat alRPR
După terminarea școlii a lucrat la o fabrică de cherestea, la o țesătură, iar În funcție
21 martie 1961 – 18 martie 1965
apoi s-a angajat la meșteri dogari din Piatra Neamț și Moinești.[6]. S-a
Precedat de Ion Gheorghe Maurer
calificat în meseria de electrician la societatea petrolieră „Steaua
Succedat de Avram Bunaciu (interimar)
Română” Moinești, iar apoi a lucrat la atelierele CFR Galați.[5] A
participat la greva generală a muncitorilor din Valea Trotușului, în anul Partid politic PCR
1920. Între anii 1919 și 1921 a lucrat ca electrician la Câmpina, după Profesie Electrician
care s-a întors la Galați, unde s-a angajat ca electrician la o stație de Modifică date / text
triaj.Transferul de la stația din Galați la stația de triaj din orașul Dej (ca
urmare a acuzației de „agitație comunistă”) i-a adus și supranumele „Dej”. De-a lungul timpului, i se va spune „Machiavelli al
[7]
Balcanilor” pentru că avea o „formidabilă capacitate de intrigă și manipulare”.

În 1926 s-a căsătorit la Galați, cu Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar. Au avut două fiice: Vasilica (viitoarea actriță de cinema Lica
Gheorghiu, n. 15 martie 1928) și Constanța („Tanți”), născută în 1931.[8]

În 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca urmare a rolului jucat în
organizarea grevei de la Atelierele CFR Grivițadin București.

La 2 februarie 1933, muncitorii ceferiști de la Atelierele CFR Grivița din București au declanșat o grevă, după ce guvernul anulase
înțelegerile mai vechi cu privire la condițiile de muncă. Greva s-a extins și la ceferiștii din Cluj și Iași. La 14 februarie au fost arestați
Gheorghiu-Dej și alți membri ai Comitetului Central de Acțiune, iar în 15 februarie au avut loc ciocniri violente între muncitori și
poliție în care au murit câțiva ceferiști. Dej a fost judecat ca instigator, alături de Constantin Doncea, Chivu Stoica, Dumitru Petrescu,
Ilie Pintilie și Gheorghe Vasilichi și de alți 100 de „agitatori”. La 19 august 1933[9] a fost condamnat prin Sentința nr. 571 la 12 ani
de muncă silnică, în urma procesului de la Craiova, începându-și ispășirea pedepsei în
închisoarea Doftana, lângă Câmpina, trecând și
la penitenciarul din Caransebeș și lagărul de la Târgu Jiu. În 1936 este ales în absență, membru al CC al PCR, devenind lider al
facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea
Sovietică – facțiunea moscovită). Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor cu ajutorul unui grup de
agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Ser
ghei Nikonov - Nicolau, Petea Gonciaruk, V
asile Bucikov, Mișa
Posteuca etc.[10]

Grupul din țară al Partidului Comunist care și-a petrecut anii de război în lagărul de la Târgu Jiu îi includea pe Gheorghe Apostol,
Nicolae Ceaușescu, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și Alexandru Moghioroș.[11]

Dat fiind statutul său de lider

comunist de frunte, este transferat
în lagărul de la Târgu Jiu în timpul
regimului lui Ion Antonescu, aici
petrecându-și cea mai mare parte a
detenției în timpul celui de-al doilea
război mondial. Închis în aceeași
celulă cu Nicolae Ceaușescu,
devine mentorul politic al acestuia Pictură în ulei, reprezentând pe
Dej (primul din dreapta) în curtea Gheorghe Gheorghiu la vârsta de 18
închisorii din Craiova în timpul din urmă. La 12 august 1944,
ani împărțind manifeste printre
procesului conducătorilor luptelor de înainte de lovitura de stat, a evadat
muncitorii de pe Valea Trotușului,
la C.F.R. Grivița din închisoare. A fost ales Secretar posibil Moinești (1919)
general al Partidului Comunist
Român la Conferința națională din 16 octombrie1945 și a condus PCR în colaborare
cu Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, care au fost aleși membri ai Biroului Politic și secretari. A reușit să dețină controlul
asupra partidului în mai-iunie 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite, "antipartinice", în frunte cu Ana Pauker
(liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului care sosise de la Moscova la București și care s-a bucurat multă vreme de
sprijinul lui Stalin). În guvernul generalului Sănătescu a fost ministru al Comunicațiilor și lucrărilor publice. La mijlocul lunii
ianuarie 1945, Gheorghiu-Dej și Ana Pauker au făcut o călătorie la Moscova pentru convorbiri cu conducătorii de partid sovietici,
Stalin și Viaceslav Molotov. În urma acestei întâlniri, Gheorghiu-Dej și comuniștii din jurul său s-au asigurat de sprijinul de care
aveau nevoie în drumul lor spre cucerirea puterii.[12] După întoarcerea delegației, Frontul Național Democrat - o coaliție politică
promovată de către Partidul Comunist - a inițiat o campanie sistematică pentru înlocuirea guvernului Rădescu cu un guvern propriu.
La 6 martie 1945, Regele Mihai a anunțat formarea unui guvern condus de Petru Groza, care fusese impus de către Uniunea
Sovietică.

Ascensiunea în Partid ca secretar general

La 16 octombrie 1945 a fost convocată prima Conferință Națională a Partidului Comunist Român, la care delegații au ales un Comitet
Central, un Birou Politic, format din Gheorghiu-Dej - secretar general, Ana Pauker și Teohari Georgescu -secretari.[13] În raportul
prezentat Conferinței, Gheorghiu-Dej a propus industrializarea țării, cu accent pe industria grea și pe crearea unor noi surse de
energie, în special prin electrificare.

La 1 decembrie 1946, Gheorghiu-Dej, secretar general al Partidului Comunist, a obținut conducerea Ministerului Economiei
Naționale (care a fost numit în anul următor Ministerul Industriei și Comerțului), a cărui funcție principală era mobilizarea tuturor
resurselor țării în vederea îndeplinirii politicii economice comuniste. În această calitate, el a avut grijă să fie îndeplinite obligațiile
economice ale României față de Uniunea Sovietică, în conformitate cu prevederile armistițiului din 1944, și a estimat resursele și
[14]
bogățiile naționale în perspectiva naționalizării. Această sarcină specială a presupus deplasări repetate la Moscova.

În 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris. Delegația
română pentru negocierile de pace cu România, de la Paris, condusă de Tătărescu, a inclus pe Gheorghiu-Dej și Lucrețiu Pătrășcanu.
Ei au încercat la negocieri, fără succes, să obțină recunoașterea statutului de cobeligeranță pentru România, dar pe de altă parte, nu au
[13]
obiectat față de anexarea sovietică a Basarabiei și a Nordului Bucovinei.

La 5 octombrie 1947 s-a ținut ultimul congres al Partidului Social Democrat la care au participat ca invitați Petru Groza, Gheorghe
Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, la care a fost adoptată cu aclamații o rezoluție cu privire la unirea cu Partidul Comunist. După
formarea Partidului Muncitoresc Român, fostul Partid Social Democrat condus de Titel Petrescu a fost dispersat prin intimidarea și
[11]
arestarea activiștilor săi, liderul însuși, Titel Petrescu, a fost arestat în mai 1948 și întemnițat fără judecată.

La primul Congres, desfășurat la 21-23 februarie 1948, al noului Partid Muncitoresc Român, alcătuit prin fuziunea dintre PCR și
Partidul Social Democrat, Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general ,iar Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost numiți
în secretariatul partidului și în Biroul Politic. Lucrețiu Pătrășcanu nu a mai fost ales în nici unul dintre forurile conducătoare ale
partidului, iar la scurt timp după aceea a fost demis din funcția de Ministru al Justiției.

În cadrul Secretariatului C.C. al P.M.R. a coordonat activitatea Comisiei Controlului de Partid, Consiliului Central al Sindicatelor din
R.P.R., Secțiilor de Industrie Grea și Agrară ale C.C. al P.M.R. și Direcției Treburilor a C.C. al P.M.R. (din 7 octombrie 1955).[6]

Lider al României
Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și eliminarea adversarilor, epurare care a
cunoscut trei etape:[15]

Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea/asasinarea luiȘtefan Foriș, secretar general al Partidului până în aprilie
1944, și atinge punctul culminant în 1948 prin arestarea luiLucrețiu Pătrășcanu care a fost condamnat la moarte și
executat. Responsabilitatea pentru decizia de înlăturare a lui Foriș a fost pe bună dreptate atribuită lui Dej în
perioada comunistă, însă există bănuieli că hotărârea fusese luată la Moscova, deoarece un rol esențial în punerea
ei în practică a fost jucat deEmil Bodnăraș.[14] Bodnăraș i-ar fi înmânat lui Foriș o notă dactilografiată prin care i se
ordona să predea toate materialele partidului și prin care era autorizată arestarea sa la domiciliu. Bodnăraș i-a spus
lui Foriș că ordinul venise din Uniunea Sovietică.
A doua etapă a epurării a vizat peAna Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Vasile Luca a fost arestat în 16
august 1952, condamnat la moarte în 1954, pedeapsă comutată în închisoare pe viață. [2] Ana Pauker a fost arestată
în 20 februarie 1953, pentru o vreme, după care a trăit uitată în București.eohari
T Georgescu a fost eliminat din
conducerea de partid și de stat o dată cu Ana Pauker și a Vsile Luca. Teohari Georgescu a fost reabilitat politic de
Ceaușescu și reintrodus în Comitetul Central.
 A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care la Plenara din iunie sunt anihilați
Iosif Chișinevschi și Miron
Constantinescu. Chișinevschi a fost "asociat" cu Miron Constantinescu, construindu-se ficțiunea unei conspirații,
care l-ar fi inclus și pe Constantin Pârvulescu.
Acuzațiile împotriva „deviaționiștilor” Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost concepute de Miron Constantinescu,
Iosif Chișinevschi și Alexandru Moghioroș, sub supravegherea consilierilor sovietici, dintre care cel mai important a fost Aleksandr
Mihailovici Saharovski, consilierul sovietic în probleme de securitate de pe lângă Ministerul de Interne. Un alt consilier despre care
[14]
se spune că a fost consultat a fost Mark Borisovici Mitin, membru al Comitetului Central al PCUS.

Influența sovietică
Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid, în
frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de
convingeri staliniste puternice). Influența economică sovietică s-a materializat prin
crearea companiilor mixte Sovrom, prin care economia română a fost transformată
după modelul economiei planificate centralizate sovietice. Dintre acestea, cele mai
importante pentru Uniunea Sovietică au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care
au intrat în funcțiune imediat. Ultimul sovrom, Sovromcuarțitul a fost revândut
românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare
economică directă de către ruși. Gheorghiu-Dej cu Hrușciov în 1960

La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif
Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a
obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”. În această acțiune, Gheorghiu-
Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al
epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie
considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală
măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra
partidului și s-a folosit denaționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară.

Până la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politică insuflată de la Moscova,
represiune care viza întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic,
principalul lagăr fiind cel alCanalului, înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-
a dat în lături să elimine și lideri de etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la arestarea lui Lucrețiu
Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din urmă, motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat –
Pătrășcanu era unul dintre membrii facțiunii secretariatului și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului. De fapt, fusese acuzat că
era „agent al Poliției fasciste burgheze și al serviciilor secrete britanice”, spionaj în favoarea „imperialiștilor”, „exponent al ideologiei
burgheze” și că „a supraestimat forțele dușmanului de clasă, ajutat poate și de puterile imperialiste occidentale”.[14] De asemenea, a
fost acuzat că colaborase cu imperialiștii anglo-americani pentru răsturnarea regimului instituit la 6 martie 1945 și că dăduse
informații secrete în legătură cu securitatea statului serviciilor secrete engleze și americane. Aceste acuzații au fost aduse în fața unui
tribunal militar și au condus la condamnarea sa la moarte, pe care o stipulase Gheorghiu-Dej, cu aprobarea sovieticilor.[11] Invidia lui
Gheorghiu-Dej față de creșterea popularității lui Pătrășcanu în Partid în anii 1944-1945 fusese generată și de capacitățile intelectuale
ale acestuia din urmă: dacă Dej avea puține studii și nu publicase nimic, în perioada 1944-1945 Pătrășcanu a publicat două studii
politice importante și era autorul câtorva articole din ziarul Scânteia despre industrializarea din România (Sub trei dictaturi, în 1944,
Un veac de frământări sociale, în 1945).[14] După înlăturarea lui Nikita Hrușciov din calitatea de lider sovietic, la 14 octombrie
1964, Gheorghiu-Dej l-a convocat pe ambasadorul sovietic la 21 octombrie și i-a cerut retragerea consilierilor KGB din România.[11]
În 22 octombrie, președintele KGB, Vladimir Efremovici Semiceastnâi, i-a trimis o telegramă lui Alexandru Drăghici (ministrul de
interne) , amintindu-i că România trăia sub „umbrela protectoare a Moscovei”. După discuții între partea română și cea sovietică,
inclusiv între Gheorghiu-Dej și Leonid Ilici Brejnev, în cele din urmă în decembrie 1964 consilierii sovietici au fost retrași.

Relația României cu CAER

CAER a adoptat în iunie 1962, la insistențele lui Hrușciov, „Principiile diviziunii internaționale a muncii”. Liderul sovietic și-a expus
opiniile în acest sens într-un articol din revista „Kommunist”, publicat în august 1962. Aceste texte erau contrare concepției
conducerii comuniste a României despre colaborarea economică intersocialistă, ele reafirmau principiul diviziunii între „nordul
industrial” și „sudul agrar”. Se insista pe necesitatea transformării CAER-ului într-un organism supranațional, cu largi drepturi de
coordonare a politicilor economice naționale. În anii 1962-1963 s-au exercitat numeroase presiuni, fie direct de Hrușciov și Walter
Ulbricht, fie în cadrul unor consfătuiri CAER, pentru a-i lămuri pe politicienii români asupra avantajelor integrării economice.
Campania a culminat în aprilie 1964 prin publicarea planului Valev de alcătuire a unui „complex economic interstatal” în zona
Dunării de Jos, care ar fi înglobat părțile de sud ale Uniunii Sovietice ( Basarabia și sudul Ucrainei, 12.000 km pătrați), zonele de
sud-est ale României (100.000 km pătrați) și de nord ale Bulgariei (38.000 km pătrați). Conducerea politică a României a răspuns în
mod energic, respingând planul și considerând pe bună dreptate planul ca o încercare de „dezmembrare a economiei naționale și a
teritoriului național” (Vlad Georgescu, op. cit. p. 269).

Stil de conducere
Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea
procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului,
dat fiind statutul său de până atunci, de stalinist. Atunci când, sub influența
hrușciovismului s-a pus problema separării de moștenirea lui Stalin, Gheorghiu-Dej
a susținut că „ne-am destalinizat în timpul lui Stalin”.[2] El a lansat formula „Nu
avem pe nimeni de reabilitat post-mortem”, întrucât, susținea liderul român, „nucleul
sănătos” al partidului, grupat în jurul lui, reușise să înlăture încă din 1952, pe
exponenții practicilor staliniste: Ana Pauker,Vasile Luca și Teohari Georgescu.
Chivu Stoica, Ho Și Min, Jacques
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra Duclos, Dej, Dolores Ibárruri și
eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou Władysław Gomułka la Moscova
val de arestări ale oponenților regimului și de noi epurări. Mulți dintre
supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului. Un nou val
de represiune a fost inițiat după înfrângerea de către sovietici a revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări
antisovietice în frunte cuImre Nagy au fost deținuți de sovietici o vreme înRomânia.

După anul 1958 a urmat un nou val de persecuții antiintelectuale: procese intentate unor cunoscuți intelectuali, între care Constantin
Noica și Alexandru Paleologu, ședințe de „demascare” a unor artiști, scriitori, profesori și studenți, prigonirea intelectualității
maghiare etc.

Gheorghiu-Dej a inițiat, împreună cu Ion Gheorghe Maurer strategia „stalinismului național, respectiv acea linie politică bazată pe
menținerea unei drastice ortodoxii în politica internă, combinată cu o deschidere spectaculoasă în relațiile cu Occidentul.” (Vladimir
Tismăneanu, op. cit. 1995, p. 129).

Lagărele de muncă
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări
Naționale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca "Unități de Muncă". Scopul acestora era
„reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială
a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6). Persoanele pasibile de a fi internate în
lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950. Erau incluși „toți cei care lansează
sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio
imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei;
[16]
toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”.
În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei
care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut
pentru că a frecventat biblioteca franceză din București. A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că
după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al
Academiei Române).

La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”. Documentul
a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul
intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă. Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și
comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii). Erau excluși de la
[14]
aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”.

Crearea industriei grele

Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la
sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea creării unei industrii grele, inițiativă care contravenea planurilor moscovite care
rezervaseră pentru România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați a cărui
construcție avea să fie făcută din fonduri din partea FMI. Producția se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia. În
1952 s-a început construcția Platformei Petrochimice Borzești cu primul combinat (Rafinăria nr. 10) și a orașului aferent Onești, în
mare parte cu forța de muncă a deținuților politici din Rusia.[17] De asemenea, în 1953 a fost datǎ în exploatare Întreprinderea de
Rulmenți Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un număr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9 din populația orașului (cca.
80.000 de locuitori la nivelul anului1989).

România a devenit una dintre principalele țări ale lumii producătoare de oțel, industria construcțiilor de mașini s-a extins în mod
considerabil, iar industria chimică a fost dezvoltată excesiv, cu o capacitate de rafinare a petrolului mult peste mărimea producției de
materii prime interne. România a început să producă, la prețuri de cost ridicate, dar de o calitate inferioară, avioane civile și militare,
tancuri, vase maritime, elicoptere, automobile și computere.

O dezvoltare de mare amploare au căpătat trei ramuri industriale: industria siderurgică, industria petrochimică și industria
constructoare de mașini.România, lipsită de surse suficiente de materii prime interne, a fost silită să se bazeze pe importuri, obținute
uneori la prețuri extrem de mari. În plus, scăderea cererii de oțel, de mașini-unelte și produse petrochimice pe piața mondială, în
ultimul deceniu al regimului Gheorghiu-Dej, a limitat posibilitățile de export al produselor industriale românești și, implicit, a redus
masiv fondurile valutare astfel obținute. Lipsa de competitivitate a produselor românești, datorată mai ales calității lor slabe și unor
tehnologii învechite, a obligat România să-și vândă mărfurile industriale la prețuri inferioare costurilor lor de producție, în cea mai
[18]
mare parte pe piețele Lumii a treia și deseori în cadrul unor schimburi de troc sau pe credit.

Perioada de după Stalin

În același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței
Sovromurilor și pentru eliminarea influenței culturale a URSS-ului (desființarea
editurii Cartea Rusă, de exemplu).

În 1952 a fost numit prim-ministru, ceea ce a implicat numirea lui Petru Groza -
prim-ministru în acel moment - la șefia prezidiului MAN, în locul lui Parhon,
[2]
întrucât - spuneau tovarășii săi de partid - „Parhon a mai îmbătrânit."

Gheorghiu-Dej ciocnind paharul cu În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a
Antonín Novotný, președintele obținut o victorie politică importantă, reușind să determine guvernul sovietic să
Cehoslovaciei. retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul României.[19] Biroul Politic
al PMR a cerut în august 1955 lui N. S. Hrușciov, prin intermediul lui Emil
Bodnăraș, retragerea trupelor sovietice din România. Acceptarea de către Bodnăraș a acestui risc atât de mare ar fi fost determinată
de dorința răscumpărării vinei de a fi dezertat în URSS, fiind ofițer al armatei române.[20] Retragerea efectivă a trupelor sovietice a
avut loc în iulie 1958. După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri la
Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist, cu autorizarea Comitetului Central, au fost publicate textele lui
Karl Marx
care fuseseră cenzurate până atunci – cele care făceau referire la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor românești care făceau
parte în anii deceniul al șaptelea din Uniunea Sovietică.

În 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Pârvulescu, au încercat destituirea lui Dej din
funcția de prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului de a câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). I.
Chișinevschi și M. Constantinescu l-au atacat pe Gheorghiu-Dej de pe pozițiile luptei împotriva „cultului personalității" și l-au
prezentat ca pe „un mic Stalin" al României. (Florin Constantiniu, 1997, op. cit) „Deviaționiștii de dreapta” au fost apoi pe scurt
epurați din organele de conducere.

În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu statele occidentale
capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson
considerând că România devenise un stat comunist prieten („friendly communist country”) în contextul Războiului Rece. În acțiunile
de strângere a relațiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului. Marin a fost ultimul
colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescu din guvernul comunist român în 1982. Gaston Marin avea să
emigreze mai târziu în Israel. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost Președinte al Consiliului de Stat în perioada 25 martie 1961- 19 martie
1965.

Moartea și moștenirea politică

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit pe 19 martie 1965 de cancer la plămâni. Au existat
numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul
ultimei sale vizite la Varșovia[21], ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion
Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând
afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei„zece lideri internaționali
pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă” (László Rajk și Imre Nagy din
Ungaria; Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghiu-Dej din România; Rudolf Slánský și Jan
Masaryk din Cehoslovacia; șahinșahul Iranului; liderul Palmiro Togliatti din Italia;
președintele americanJohn Fitzgerald Kennedyși liderul chinez Mao Zedong).[22][23]

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea

partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în
așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, unul dintre protejații
liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid.
Mormântul lui Dej
Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul
Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în
cimitirul Bellu (Șerban-Vodă), câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali români (intrarea dinspre
Bulevardul Olteniței a cimitirului).

Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat deCombinatul siderurgic Galați, de Lacul Vidraru, o

perioadă de timp de Universitatea Politehnica din Bucureștiși de municipiul Onești (orașul său preferat, căruia i-a vegheat cu strictețe
construcția)[17]. De asemenea, orașul rusescLiski a purtat, în perioada 1965-1990, numele de Georgiu-Dej (Георгиу-Деж).

Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-1987) și Constantina (1931 - 2000). Lica Gheorghiu s-a
căsătorit cu Marcel Popescu, fost aghiotant al lui Emil Bodnăraș la Ministerul Apărării Naționale. După divorțul de Marcel Popescu,
Lica Gheorghiu s-a căsătorit cu inginerul Gheorghe Rădoi, directorul Uzinelor „Steagul Roșu” din Brașov.[24] A fost actriță de film,
deținând roluri principale în filmele „Erupția”, „Lupeni 29”, „Harap Alb” sau „Tudor”. Constantina (Tanți), a fost asistentă
universitară la Institutul Politehnic din București.
 Un amănunt mai puțin cunoscut este modul cum numeroși
activiști importanți ai Partidului Comunist Român își
botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și
Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana
în privința considerației pe care aceștia o purtau Anei
Pauker, ei considerând părerile și opiniile ei ca fiind
infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe
Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru
Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de
Timbru sovietic
Gheorghe în semn de apreciere a lui Gheorghe Gheorghiu
înfățișându-l pe Dej
Dej. Nicolae Ceaușescu a fost o excepție deoarece și-a
botezat copiii cu numele deValentin, Zoe și Nicolae.[25]

Note
O ediție a ziarului „Steagul Roșu”-
1. ^ Numele de Dej și l-a adăugat după ce fusese închis disciplinar în orașul prin Organul Comitetului Central
Dej. al P.M.R., anunță moartea
2. ^ a b c d Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 pânăîn președintelui României
prezent. Iași, POLIROM, 2011, p. 237
3. ^ historice.ro. „Gheorghe Gheorghiu-Dej în imagini de la tinerețe până la
bătrânețe” (http://historice.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-in-imagini-de-la-tineret
e-pana-la-batranete-1/). Accesat în 26.11.2017. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
4. ^ Christian Levant; historia.ro.„Moartea lui Dej, crimă comunistă cu circuit
închis?” (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/moartea-lui-dej-crim
a-comunista-cu-circuit-inchis). Accesat în 26.11.2016. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
5. ^ a b ziaruldeiași.ro. „Casa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a ajuns o ruină”(htt
p://www.ziaruldeiasi.ro/local/bacau/casa-lui-gheorghe-gheorghiu-dej-a-ajuns
-o-ruina~ni9on). Accesat în 14.10.2017. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
6. ^ a b Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.Membrii C.C.
al P.C.R. 1945-1989. Dicționar. Coordonator: Florica Dobre. Studiu
introductiv: Nicoleta Ionescu-Gură. Editura Enciclopedică, București 2004.
Articolul: Gheorghiu-Dej Gheorghe, p. 291. ISBN 973-45-0486-X
7. ^ Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, ed. Univers, București,
1995 pp. 94 și 107; citat în: Cristian Preda,Rumânii fericiți. Vot și putere de
la 1831 până în prezent2011, p. 234.
8. ^ Biografie Lica Gheorghiu(http://www.cinemarx.ro/persoane/Lica-Gheorghi
u-95535.html?biografie=), accesat 22 ianuarie 2014.
9. ^ Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul
polițienesc, 1948-1965.Trad. din l. engl. de Lucian Leuștean a lucrării
autorului "Communist Terror in Romania. Gheorghiu-Dej and the Police
State, 1948-1965". (1999). Iași, Polirom, 2001, p. 25. ISBN: 973-683-783-1
10. ^ Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej. Prefață de Mircea
Mihăieș. Editura UNIVERS, București, 1995, p. 64,ISBN 973-34-0324-5
11. ^ a b c d Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban
Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României.Editura CORINT, București,
2002, p. 409. ISBN 973-653-215-1
12. ^ P. D. Quinlan, Clash over Roumania , Los Angeles, 1977, p. 120
13. ^ a b Keith Hitchins, România 1866-1947, trad. George G. Potra, Delia
Răzdolescu. Ed. a IV-a, Humanitas, București, 2013, p. 591
14. ^ a b c d e f Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-
Dej și statul polițienesc, 1948-1965.Trad. de Lucian Leuștean, Polirom, Iași,
2001, p. 120. ISBN 973-683-783-1
15. ^ Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej(http://istoriaro.3x.ro/Perioada_comunis
ta/regimul_gheorghiu_dej.html)
16. ^ Cristian Troncotă, Colonia de muncă, în Arhivele totalitarismului, vol. I, nr.
1, 1993, p. 170. Citat în: Dennis Deletant, 2001, p. 174,op. cit.
17. ^ a b evz.ro. „Onești, orașul lui Dej” (http://evz.ro/onesti-orasul-lui-dej-71099
9.html). Accesat în 19.11.2017. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
18. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor - de la origini până în zilele noastre.
Ediția a III-a ,Humanitas, București, 1992, p. 307.ISBN 973-28-0265-0
19. ^ Johanna Granville,"Dej-a-Vu: Early Roots of Romania's Independence," (h
ttps://www.academia.edu/22876051/Dej-a-Vu_Early_Roots_of_Romanias_I
ndependence) East European Quarterly, vol. XLII, no. 4 (Winter 2009), pp.
365-404.
20. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997, p. 483
21. ^ Dumitru Popescu - Elefantii de portelan"Arhiva TVR" Culoarele puterii -
Regele a murit, traiasca Regele"
22. ^ The Kremlin’s Killing Ways (http://article.nationalreview.com/?q=MzY4NW
U2ZjY3YWYxMDllNWQ5MjQ3ZGJmMzg3MmQyNjQ=)- de Ion Mihai
Pacepa, National Review Online, 28 decembrie 2006
23. ^ Christian Levant. „Moartea lui Dej, crimă comunistă cu circuit închis?”(htt
ps://www.historia.ro/sectiune/general/articol/moartea-lui-dej-crima-comunist
a-cu-circuit-inchis). Accesat în 15.10.2017. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
24. ^ Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej. Prefață de Mircea
Mihăieș. Editura UNIVERS, București, 1995,pp. 132-133, ISBN 973-34-
0324-5
25. ^ ro Raportul Tismăneanu (http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPOR
T_FINAL_CPADCR.pdf) pag. 45]

Bibliografie
Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, 1995
Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006) , București: Editura Meronia,
pp. 140–153
Dennis Deletant - Teroarea comunistă în România: Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Editura Polirom,
2001
Gheorghe Apostol - Eu și Gheorghiu Dej, Ediție de casă, 1998
Paul Sfetcu - 13 ani în anticamera lui Dej, Editura Fundației Culturale Române,2000 - recenzie
Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea - Spectrele lui Dej: incursiuni în biografia și regimul unui dictator
, MintRight Inc, 2012
- citește online

Lectură suplimentară
Dej - omul resentimentului, Stelian Tănase, Magazin istoric. 2002 .- Nr. 1 .- P. 18-22
Literatura și propaganda în România lui Gheorghiu Dej , Cristian Sandache, Editura Mica Valahie - citește online

Legături externe
Viața lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în imagini.De la tinerețe până la bătrânețe.partea I, partea II
Imagini cu Gheorghe Gheorghiu Dej la parada de 23 august 1964
DERUSIFICAREA ROMÂNIEI (I) – Gheorghiu-Dej și Corneliu Coposu , 18 martie 2012, Adrian Pătrușcă,
Evenimentul zilei
Derusificarea României (II) – Dej și Insurecția anticomunistă din Ungaria. Bodnăraș, agentul Siguranței?
, 19 martie
2012, Adrian Pătrușcă,Evenimentul zilei
MEMORIA CARTII POSTALE/ Gheorghiu-Dej, preferatul lui Stalin, 5 ianuarie 2010, Calin Hentea,Ziarul de
Duminică
Fete ale comunismului romanesc: Gheorghe Gheorghiu-Dej , 23 august 2010, Laurentiu Dologa,Ziare.com
Articole despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Jurnalul Național
 Fond C.C. al P.C.R. – Inventar albume foto cuprinzând aspecte ale vieții și activității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
,
arhivelenationale.ro
Epoca Dej

Crimele lui Gheorghiu-Dej, 22 septembrie 2007, Christian Levant,Adevărul

Dej, Ceaușescu și stalinismul național (I), 18 martie 2005, Vladimir Tismăneanu, Jurnalul Național
Dej, Ceaușescu și stalinismul național (II), 25 martie 2005, Vladimir Tismăneanu, Jurnalul Național
Dej, Ceaușescu și stalinismul național (III), 1 aprilie 2005, Vladimir Tismăneanu, Jurnalul Național
Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și stalinismul național (IV) , 15 aprilie 2005, Vladimir Tismăneanu, Jurnalul Național
„Beneficiile” dictaturii: Cum au ajuns românii “acolo unde altă dată ajungeau doar boierii” , 25 Aprilie 2010, Vlad
Stoicescu, Evenimentul zilei
Dej și epoca sa: iubirile, limuzinele, restaurantele, 17 martie 2012, Adrian Pătrușcă,Evenimentul zilei
Articole biografice

SPECIAL: Cum a ajuns Dejul nume de dictator , 15 octombrie 2010, Monika Krajnik,Adevărul
Dej și epoca sa: iubirile, limuzinele, restaurantele , 17 martie 2012, Adrian Pătrușcă,Evenimentul zilei
Razvratitul electrician, organizator de sindicat, 26 aprilie 2005, Lavinia Betea,Jurnalul Național
Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București (I) , 16 aprilie 2014, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei
Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București (II) , 23 aprilie 2014, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei
Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București (III) , 30 aprilie 2014, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei
Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București (IV) , 6 mai 2014, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei
Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București (V) , 14 mai 2014, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei
Gheorghiu-Dej, Gheorghe// Enciclopedia Universală Britannica, B.-Ch., Editura Litera, 2010
Apostolii lui Stalin. Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase. „Să așteptăm cu construirea socialismului până își dă
Ghiță bacalaureatul“, 15 septembrie 2014, Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia,Adevărul
Cum a vrut Gheorghe Gheorghiu Dej să scape din închisoare invocând ulcerul, reumatismul și hemoroizii ,4
februarie 2018, Mihai Vintila, InfoEST
Gheorghiu-Dej și URSS

Gheorghiu-Dej: "Adio, Moscova!", 11 Martie 2007, Evenimentul zilei

Vezi și
Lista șefilor de stat ai României

Succesor:
Predecesor: Secretar General al PCR
Gheorghe Apostol
Ștefan Foriș 1944 – 1954

Succesor:
Predecesor: Secretar General al PCR
Nicolae Ceaușescu
Gheorghe Apostol 1955–1965

Predecesor: Prim-ministrul României

Petru Groza 2 iunie 1952 – 2 octombrie 1955 Succesor:
Chivu Stoica
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gheorghe_Gheorghiu-Dej&oldid=12414624

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15 octombrie 2018, ora 20:57.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.