Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Legea Aplicabila in Arbitrajul Comercial PDF
Legea Aplicabila in Arbitrajul Comercial PDF
FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ – DOMENIUL DREPT
LEGEA APLICABILĂ ÎN
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL AD-HOC
Coordonator:
Prof. Univ. Dr. DRAGOŞ-ALEXANDRU SITARU
arbitrajului
3. Tipuri de arbitraj
comercial internaţional
Internaţional
3. Concluzii.
PARTEA II
extraneitate
calificări
7. Cazurile în care nu se aplică legea străină- ordinea publică de drept internaţional privat
şi frauda la lege
internaţional
internaţional
PARTEA III
convenţiei arbitrale
comercial internaţional
5.1 Încălcarea cerinţei formei scrise a convenţiei arbitrale- nulitate de drept substanţial
cerinţei formei scrise. Situaţia încheierii convenţiei arbitrale în faţa tribunalului arbitral
comercial internaţional
Capitolul IX Autonomia, legea aplicabilă şi efectele convenţiei arbitrale
3.2 Probleme speciale privind limitele efectelor convenţiei arbitrale în ceea ce priveşte
PARTEA IV
internaţional
1. Noţiuni generale privind procedura arbitrală
internaţional
internaţional
1. Noţiuni generale
român
New York
drept internaţional privat a legii aplicabile în arbitrajul internaţional ad-hoc, din mai multe
trebuiesc subliniate şi înţelese, consecinţa fiind stabilirea corectă a identităţii acestei instituţii
juridice, care îşi pune amprenta şi asupra legii care o guvernează. Pe de altă parte, în cazul
arbitrajului comercial internaţional ad-hoc, problema legii aplicabile îmbracă forme şi aspecte
specifice, derogatorii de la cele ce reprezintă dreptul comun în materie; din această perpsectivă,
corecta lor identificare implică, ca şi pas logic prealabil, analiza comparativă cu regulile ce
constituie dreptul comun atât în materia arbitrajului, cât şi a dreptului internaţional privat.
Dincolo de cele evocate mai sus, se impun următoarele precizări privind metoda de lucru
este un prim pas necesar în vederea determinării legii aplicabile acestuia. Pornind de la
1
- Analizele diverselor situaţii şi instituţii juridice nu se rezumă la arbitrajul ad-hoc, ci şi la
cel instituţionalizat. De multe ori cea mai bună metodă de analiză apare ca fiind cea
probleme care se suprapun, sau în legătură cu care nu există diferenţe de substanţă între
diverse forme, sunt derogatorii de la cele de drept comun, sau prezintă anumite
particularităţi;
explică de ce în lucrare se regăsesc mai multe analize focusate asupra dispoziţiilor din
coduld e procedură civilă dedicate arbitrajului (cu titlu de exemplu, natura juridică a
arbitrajului comercial internaţional în cazul căruia legea română guvernează unul sau mai
multe aspecte;
2
- Ca regulă, ori de câte ori am analizat diverse instituţii sau aspecte privind arbitrajul
care constituie izvoare ale acestui arbitraj, ţi anume Regulile UNICTRAL şi Legea model
UNCITRAL.
lucrărilor care îşi propun acelaşi scop: definirea noţiunii şi particularităţilor arbitrajului în
hotărârea arbitrală: efecte, lege aplicabilă, desfiinţarea hotărârii arbitrale şi efectele sale
extrateritoriale.
instituţii aferente arbitrajului comercial internaţional ad-hoc, un accent deosebit a fost pus
asupra problemei determinării regulilor arbitrale care guvernează procedura arbitrală şi,
în acest context, a distincţiei dintre aplicabilitatea unui sistem de drept asupra unor
- Convenţia de la New York din 1958 reprezintă nu numai cel mai important şi general
aplicabil izvor în materia arbitrajului comercial internaţional, dar este, pe bună dreptate,
3
reglementări este una pe măsură, pornind de la dispoziţiile referitoare la forma pe care
pnă la cele care reglementează efectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale străine.
Dincolo de aceste considerente care permit crearea unei imagini de ansamblu asupra
lucrării, cred că este utilă indicarea punctuală a unor analize şi pasaje din lucrare, care reprezintă
fie chestiuni inedite în peisajul doctrinei române în materie, fie analiza unor probleme juridice
noi şi de maximă actualitate, fie concluzii esenţiale ale tezei de doctorat, prin intermediul căreia
sperăm că am atins scopul propus: o privire de ansamblu corectă şi completă, dintr-o dublă
incomparabil mai mici, dacă ne raportăm la Statele Unite ale Americii (un lider în domeniu, aşa
cum am arătat anterior), dar şi la oricare alte state veste europene cu tradiţie în domeniu.
În ianuarie 2010, Uniunea Mediatorilor Bancari anunţa că, după o lună de la începerea
activităţii, două cazuri au fost rezolvate, iar alte patru sunt în curs de derulare1; la nivelul
primului semestru al anului 2010, surse din piaţa medierii menţionau (e vorba de statistici
neoficiale) un număr de căteva sute de dosare de medierie, dintre care o mică parte s-au finalizat
prin încheierea unui acord de mediere. În acelaşi timp, numărul dosarelor noi înregistrate în anul
2009 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti a depăşit 30.000, în vreme ce numărul total de
dosare înregistate în anul 2009 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
1
A se vedea www.medierea.ro.
4
Raportul dintre justiţia clasică, etatică, şi metodele alternative de soluţionare a disputelor,
Interesante sunt cauzele cauzele care conduc la această realitate. Astfel, putem enumera:
- inexistenţa unei tradiţii, sau perioada scurtă de când unele metode ADR au început să fie
modern, celelalte metode ADR sunt fie nereglementate (pentru că o bună parte din
metodele ADR nu există, ca reglementare legală sau de altă natură şi nici ca practică, pe
teritoriul României) fie sunt reglementate de puţin timp (cel mai bun exemplu îl
reprezintă medierea);
avantajelor pe care acestea le pot oferi, de către mediul de afaceri român, de către
soluţiei concrete pe care partea o doreşte când alege să utilizeze această cale. Din acest
5
punct de vedere, există un cer vicios, în sensul că lipsa de practică în materia ADR este,
de voinţă a părţilor implicate, de acceptarea soluţiei propuse, care nu este obligatorie prin
forţa ei intrinsecă, ci ca urmare a acceptării sale de către părţi. Pe cale de consecinţă, este
corectitudinea părţilor care recurg la metoda respectivă, mentalitatea care le permite ca,
părţii adverse pentru obţinerea unui avantaj) sunt premise esenţiale care contribuie la
succesul ADR.
Aceasta fiind realitatea, care este viitorul ADR în România? Poate paradoxal, singurul
răspuns raţional este că viitorul nu poate fi decât unul mai bun, mai luminos. Sunt două categorii
Europene obligă România la o evoluţie asemănătoare (de la cea în plan legislativ, aşa
cum am arătat anterior, până la cea mai nesemnificativă operaţiune care implică doi
comercianţi din state membre diferite) cu cea din celealte state membre, ceea ce implică,
6
validat, de foarte multă vreme, ADR, prin feluritele lui metode, ca fiind calea optimă de
găseşte într-o altă situaţie, mult mai bună, în comparaţie cu celelalte metode ADR,
nivelul actual al ADR în România este unul incipient, minimal. Având în vedere
contextul global analizat pe scurt mai sus, concluzia este că de la acest nivel nu se poate
Aşadar, se poate afirma fără a greşi că este inevitabilă dezvoltarea ADR în România.
Întrebarea mult mai dificilă este cât de rapid, cât de spectaculos se va dezvolta ADR în
România? Fără a putea oferi un răspuns la această întrebare, îndrăznesc să afirm că, în următorii
10 ani, medierea, concilierea şi nicio altă metodă alternativă, cu excepţia arbitrajului, nu vor
deveni o prezenţă spectaculoasă în practica din România, iar ADR, privit ca fenomen global, nu
statală.
preliminară, este evident că acestea pot reprezenta izvoare ale arbitrajului, în măsura în care au
ca obiect acte care reglementează organizarea, funcţionarea, în general orice aspect privind
arbitrajul comercial internaţional. Desigur, nu avem în vedere ipoteza în care actul normativ
interpretat/anulat s-ar aplica (un regulament, sau un text dintr-un tratat), ca şi normă de drept
substanţial într-un litigiu arbitral; dreptul comunitar se aplică tuturor raporturilor juridice născute
7
între subiecte de drept din statele membre – în acest caz, având în vedere aplicabilitatea directă a
normelor de drept comunitar în ordine a juridică internă, tribunalul arbitral este obligat să aplice
şi dispoziţiile de drept comunitar pentru a rezolva litigiul cu care a fost sesizat, fără a putea
conchide că acea normă de drept european este un izvor al arbitrajului. În condiţiile în care, aşa
cum am arătat, Uniunea Europeană nu a fost nevoită2 să reglementeze, prin acte primare sau
decizii ale CJCE pronunţate în procedura preliminară care să reglementeze materia arbitrajului,
şi, astfel, să reprezinte izvoare ale arbitrajului. Deşi, în principiu, o asemenea concluzie este
corectă, au existat, şi este previzibil să mai existe, decizii ale CJCE care, în mod excepţional,
Problema raporturilor dintre diversele aspecte ale dreptului european şi arbitraj a format
obiectul unor ample analize în doctrina şi practica europeană, încă din perioada anilor 1970-
19803. Printre aceste probleme, situaţia deciziilor pronunţate de CJCE cu privire la procedura
La 23 martie 1982, CJCE s-a pronunţat în cazul Nordsee vs Reederei Mond, caz în care
era chemat să se pronunţe dacă tribunalele arbitrale puteau sesiza CJCE pe calea procedurii
preliminare. Întrucât rezolvarea disputei dintre părţi ridica şi o problemă de interpretarea a unei
2
Consider că termenul este riguros exact – nu se pune problema ca Uniunea Europeană să nu fi
dorit să legifereze în materia arbitrajului, însă la momentul la care s-a pus problema
reglementării în materia metodelor alternative de soluţionare a disputelor, în vederea facilitării
accesului la justiţie, reglementarea instituţiei arbitrajului, în statele membre ale Uniunii
Europene, şi nu numai, era una suficient de dezvoltată şi omogenă, ca urmare a acţiunii
îndelungate a altor organisme internaţionale. Pe cale de consecinţă, acesta este un domeniu în
care reglementarea la nivel comunitar nu era necesară.
3
Pentru o amplă analiză în acest sens, a se vedea Julian Lew, Loukas Mistelis, Stefan Kroll,
Comparative International Commercial Arbitration, Editura Kluwer Law International, 2003,
Haga, pag. 475 şi următoarele.
8
dispoziţii de drept europe, această problemă a condus la întrebarea dacă tribunalul arbitral avea
posibilitatea de a utiliza calea prevăzută de art. 177 (actualul art. 234) din Tratatul care instituie
Comunităţile Europene.
CJCE a reţinut că, deşi există un număr mare de similarităţi între activităţile unei instanţe
de judecată şi cele ale unui tribunal arbitral, acesta din urmă nu poate fi considerat “court or a
procedurii preminare. Intuind concluziile inacceptabile care puteau fi trase pornind de la aceste
raţionament, CJCE a simţit nevoia să puncteze că, în ciuda acestei concluzii, tribunalele arbitrale
Aşadar, această primă decizie a CJCE cu impact semnificativ asupra arbitrajului a tranşat,
în anul 1982, că tribunalele arbitrale nu pot sesiza CJCE pe calea procedurii preliminare în
arbitrale, indifferent de tipul de arbitraj şi locul arbitrajului, deşi ţinute să respecte dreptul
pentru a obţine confirmarea interpretării corecte a dreptului comunitar. Cu atât mai nefirească
apare concluzia CJCE, cu cât posibilitatea instanţelor de judecată, sesizate fie cu acţiunea în
Această decizie, îndelung şi pe bună-dreptate criticată, a fost explicată şi (sau poate mai
ales) prin prisma momentului la care a fost adoptată. Evoluţia arbitrajului, creşterea importanţei
sale ca metodă de rezolvare a disputelor, precum şi alte numeroase argumente pledau în sensul
9
unei schimbări a opticii CJCE cu privire la această problemă. Surprinzător, în anul 1999,
soluţionând speţa Eco Swiss vs Benetton, CJCE şi-a păstrat concluzia, menţinând în continuare
tribunalele arbitrale în afara sferei organismelor care pot utiliza procedura prevăzută de art. 234
Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 10.02.2009, în dosarul în cauza C-185/07, având ca
şi 234 CE de House of Lords (Regatul Unit), prin Decizia din 28 martie 2007, primită de Curte la
2 aprilie 2007, privind pe Allianz SpA, Generali Assicurazioni Generali SpA, împotriva West
Tankers Inc.
Curtea (Marea Cameră) a statuat “Pronunţarea, de către o instanţă dintr-un stat membru,
a unei somaţii prin care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură
într-un alt stat membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenţii
Având în vedere dispozitivul deciziei Marei Camere a CJCE, este de la sine înţeles de ce
obligativitatea sa erga omnes5, instanţele naţionale nu pot pronunţa o hotărâre care să aibă ca
4
Criticile pe marginea acestei poziţii, şi sublinierea tuturor inconvenientelor pe care le generează
continuă să fie ample în doctrina internaţională – a se vedea Julian Lew, Loukas Mistelis, Stefan
Kroll, opera citată, pag. 480-481.
5
Indiscutabil, avem în vedere aplicabilitatea sa în statele membre ale Uniunii Europene, şi nu
una generală, în afara acestor limite.
10
efect interzicerea iniţierii sau continuării derulării unei proceduri arbitrale într-un alt stat
44/2001, astfel cum s-a arătat în cuprinsul deciziei. Nu este vorba despre o dispoziţie care să
afecteze în mod direct reglementarea procedurii arbitrale, privită în modul cel mai larg cu
arbitrale. Decizia CJCE vizează însă posibilitatea instanţelor de judecată dintr-un stat membru de
a lua acest tip de măsuri, cu scopul de a proteja efectele clauzei compromisorii încheiate de părţi.
probleme cu privire la organizarea arbitrajului este una tradiţională6, care este practic prezentă în
toate legislaţiile moderne privind arbitrajul. Aşadar, fie că vorbim de o reglementare expresă
care permite luarea unei asemenea măsuri de protejare a efectelor clauzei compromisorii, cum
este cazul anti suit injuction, instituţie de tradiţie în Marea Britanie, fie de situaţii precum cea din
România, unde reglementarea legală nu prevede expres o asemenea posibilitate, care nu este însă
exclusă, decizia CJCE îşi produce efectele, ceea ce ce se traduce printr-o interdicţie adresată
concluziei privind efectul deciziei CJCE (interdicţia intanţelor naţionale de a pronunţa asemenea
hotărâri judecătoreşti) poate părea improprie – nu am avut în vedere sensul pur juridic al noţiunii
comun cu competenţa CJCE, şi nici cu efectele acestui tip de decizii. Stabilirea faptului că un
anumit tip de hotărâre judecătorească reprezintă, prin însăşi adoptarea sa, o încălcare a
Regulamentului 44/2001 atrage însă, pentru viitor, şi obligaţia instanţelor naţionale de a nu mai
6
Art. 342 din Codul de procedură civilă prevede că “Pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în
organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată … ”
11
dispoziţiilor incidente, inclusiv a Regulamentului 44/2001, şi exclude posibilitatea pronunţării
În final, cred că se mai impun câteva sublinieri pe marginea acestei decizii, care a stârnit
vii controverse în lumea juridică europeană şi o puternică dezaprobare din partea jurisdicţiilor
44, mai exact să stabilească sfera de aplicare a dispoziţiilor acestuia. Pe de altă parte, este
drept intern ale statului membru sau a interpretării lor. Cu toate acestea, dispozitivul
foarte tranşant “Pronunţarea, de către o instanţă dintr-un stat membru, a unei somaţii prin
care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură într-un alt stat
este aspectul care deranjează cel mai mult jurisdicţiile afectate direct de această decizie;
“ingerinţei” în sistemul de drept intern, după zeci de ani în care arbitrajul a funcţionat în
12
b) Decizia CJCE nu este universal aplicabilă oricărui arbitraj internaţional, pentru că ceea ce
stat membru. Ipoteza în care o instanţă dintr-un stat membru interzice derularea unei
proceduri în faţa unei alte instanţe din acelaşi stat (sau a unei instanţe dintr-un stat care nu
este membru al Uniunii Europene) nu este vizată de decizia CJCE. Cazul tipic în care se
recurge la anti-suit injunction este aceea a unui arbitral internaţional, în cazul căruia una
din părţile la convenţia arbitrală încearcă, prin intermediul instanţelor naţionale din
părţi, şi, totodată, să lipsească de efecte convenţia arbitrală încheiată. Aşadar, concluzia
internaţional.
(a) conflictul de jurisdicţii: un tribunal arbitral nu va putea trece a soluţionarea cauzei decât
ulterior momentului în care şi-a stabilit propria competenţă; acest conflict devine şi mai
acut în momentul în care, în ciuda existenţei convenţiei arbitrale, una din părţi sesizează
13
instanţa de judecată în vederea obţinerii unei hotărâri care tinde la lipsirea de efecte a
convenţiei arbitrale;
(b) punctul de legătură al normei conflictuale influenţează aspecte esenţiale legate de arbitraj,
administrarea probelor, conform art. 159, art. 161 alin. (5) din Legea nr. 105/1992;
(c) regula aplicării legii forului pentru soluţionarea conflictului de calificări: pentru a stabili
care este legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul arbitral va soluţiona
simplă7.
juridică, dar beneficiaă de capacitate procesuală. Prin raportare la dreptul român, în cazul
procesuală.
În acest context s-a ridicat problema calificării instituţiei calificării noţiunii de capacitate
procesuală.
normei conflictuale lex societatis, atrăgând aplicarea legii germane, care îi conferea acestei
Dacă instituţia este apreciată ca fiind o chestiune procedurală, atunci intră în conţinutul
normei conflictuale lex fori, atrăgând aplicarea legii române, prin raportare la care se putea
14
Soluţia instanţei arbitrale a fost, prin raportare la dreptul român (art. 3 din Legea nr. 105-
1992 care stabileşte că operaţiunea calificării se realizează în baza lex fori), în sensul că
problema capacităţii ţine de instituţia capacităţii, nefiind o problemă procedurală, ipoteză în care
potrivit căreia calificarea se efectuează conform lex fori. În ipoteza dată, neexitând o lege
În acest sens, art. 63 din Regulile de procedură arbitrală prevalând că tribunalul arbitral
(f) soluţia divizării sarcinii probei străine între părţi şi arbitrii se este consacrată şi în materia
arbitrajului.
Astfel, art. 38 alin. (1) lit. e) din Regulile de procedură arbitrală prevăd că acţiunea arbitrală va
cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la
înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe, inclusiv probele privind conţinutul
legii străine.
(g) în aplicarea art. 7 din Legea nr. 105/1992 care detaliază mecanismul stabilirii conţinutului
legii străine, practica arbitrală s-a pronunţat în sensul că, ori de câte ori suntem în
prezenţa unor mijloace directe (categorie în care intră culegerile de legi, culegerile de
7
Dragoş Alexandru Sitaru, opera citată, pag. 75.
8
Dragoş Alexandru Sitaru, opera citată, pag. 88.
15
ambasadele şi consulatele statului străin), acestea vor face dovada legii străine până la
dovada contrară9.
(h) interpretarea şi aplicarea greşită a legii străine este susceptibilă a fi atacată în materia
[întemeiată pe art. 364 pct. i) C.pr.civ.] şi, respectiv, a recursului (încadrat în prevederile
(i) încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român constituie motiv de refuz a
cererii de recunoaştere a hotărârii străine, în baza art. în art. V alin. 2 lit. b) din Convenţia
de la New York.
conflictuale, care este legea aplicabilă unui raport juridic. În cazul arbitrajului comercial
internaţional este impropriu, greşit, să vorbim de legea aplicabilă arbitrajului, în sensul de lege
- convenţia arbitrală – dreptul internaţional privat permite stabilirea legii aplicabile acestui
raport juridic. Reglementarea instituţiei are consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte legea
aplicabilă acesteia. Mai mult, deşi arbitrabilitatea litigiului dedus judecăţii este o instituţie
analizată în legătură cu (în cadrul) convenţia arbitrală, există aspecte care trebuie
9
Hotărârea nr. 53/1985 în Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior, O. Căpăţână,
C. Cunescu, pag. 122-123.
16
- procedura arbitrală – e vorba de o procedură, şi nu de un raport juridic, sau e vorba de
mult mai mult decât un raport juridic, pentru că procedura arbitrală acoperă atât drepturile
- legea aplicabilă fondului cauzei, acelui raport juridic care a născut drepturile şi obligaţiile
specifice dreptului internaţional privat se aplică într-o modalitate aparte, derogatorie de la dreptul
comun. Aşadar, dreptul internaţional privat are un specific în materia arbitrajului comercial
internaţional.
obligativitatea utilizării formei scrise, trebuie să stabilim natura acestei obligaţii legale. Mai
autorilor consideră că cerinţa formei scrise este prevăzută ad validitatem10, a fost afirmată şi
10
A se vedea Giorgiana Dănăilă, opera citată, pag. 82; în acelaşi sens, Ion Deleanu, Sergiu
Deleanu, opera citată, pag. 49, Titus Precure, Radu Crişan, opera citată, pag. 43.
17
Art. 343 alin. 1 cod procedură civilă stabileşte în termeni imperativi obligaţia de a încheia
constitutiv, esenţial, al actului juridic respectiv, iar nerespectarea lui atrage sancţiunea
cerute ad probationem este inadmisibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă;
- art. 343 stabileşte în mod expres sancţiunea incidentă în ipoteza nerespectării cerinţei de
cerinţa de formă nu poate fi decât una ad validitatem. Cât timp legiuitorul prevede expres
încercare de interpretare a voinţei legiuitorului este inutilă. Cu atât mai mult, este inacceptabil ca,
pe cale de interpretare să fie înfrântă voinţa legiuitorului, care a prevăzut expres sancţiunea
Astfel, împrejurarea potrivit căreia posibilitatea instituită de art. 341 cod procedură civilă,
În primul rând, art. 341 alin. 2 menţionează expres posibilitatea ca părţile la convenţia
arbitrală să trimită la un document exterior pentru a stabili regulile arbitrale aplicabile sau alte
detalii necesare pentru organizarea arbitrajului. Convenţia arbitrală se încheie aşadar în formă
scrisă, împrejurarea că părţile trimit la alte surse pentru a completa conţinutul convenţiei arbitrale
11
În acest sens, a se vedea Viorel Roş, opera citată, pag. 106 şi următoarele.
12
Viorel Roş, opera citată, pag. 106 şi următoarele
18
Pe de altă parte, potrivit dreptului român, singura condiţie pe care trebuie să o
îndeplinească înscrisul sub semnătură privată pentru a avea valoare probatorie este aceea de a
purta semnăturile părţilor; împrejurarea că forma scrisă este cerută ad validitatem nu modifică în
niciun fel această cerinţă. Situaţia înscrisurilor care poartă o semnătură electronică extinsă şi a
situaţie în care legiuitorul a asimilat aceste situaţii regimului juridic de drept comun, prevăzut de
codul civil.
invocate până la primul termen de înfăţişare, nu poate schimba natura acestei condiţii de formă;
lege în materia arbitrajului, aşa cum vom arăta în cele ce urmează. Nicidecum concluzia nu poate
fi aceea că, întrucât ne aflăm în prezenţa unei derogări de la regimul nulităţii asbolute, sancţiunea
nu mai este aceasta (nulitatea absolută fiind sancţiunea incidentă pentru nerespectarea condiţiilor
asupra modalităţii de interpretare a noţiunii de formă scrisă, care este şi trebuie să rămână una
extensivă. Atâta timp cât părţile la convenţia arbitrală satisfac cerinţele impuse de legea română
convenţiei arbitrale – vom avea o convenţie arbitrală în formă scrisă, care satisface exigenţa
legală, fie că este încheiată între prezenţi, prin corespondenţă, prin unul sau mai multe acte
separate, în faţa instanţei arbitrale. Singura limită a posibilităţilor de acţiune în vederea încheierii
19
Este relativ des întâlnită în practică situaţia în care, în lipsa unei convenţii arbitrale valid
încheiate în scris, reclamantul introduce acţiunea arbitrală, iar pârâtul îşi manifestă acordul în
faţa tribunalului arbitral, poziţia sa fiind consemnată în încheierea de şedinţă. Într-o atare situaţie,
verbal al pârâtului este consemnat într-un înscris autentic, şi anume încheierea de şedinţă.
Cele două înscrisuri reprezintă mijlocul de probă exclusiv permis de legea română pentru
acordului de voinţă al pârâtului, pentru a soluţiona pe calea arbitrajului litigiul născut între ele (şi
valabil încheiată).
Acesta este un caz în care acordul părţilor în sensul conferirii competenţei arbitrajului
există, astfel că suntem în ipoteza încheierii, târzii, a convenţiei arbitrale – aceasta nu exista la
momentul sesizării tribunalului arbitral, însă se naşte, ca urmare a acceptării pârâtului, în faţa
tribunalului. Ca atare, în exemplul analizat, convenţia arbitrală este încheiată şi, mai mult, ea
îmbracă şi forma scrisă, astfel că regimul său nu derogă cu nimic de la regulile impuse de dreptul
român cu privire la încheierea convenţiei arbitrale. Există însă, aşa cum vom arăta, în
subcapitolul care urmează, situaţii şi probleme deosebite pe care le întâlnim în ipoteza încheierii
dreptului român
20
În dreptul internaţional privat român, capacitatea persoanei fizice este cârmuită de legea
sa naţională (art. 11 din Legea 105/1992), în vreme ce statutulm organic al persoanei juridice
este cârmuit de legea sa naţională, determinată prin raportare la criteriul sediului social (art. 40 şi
În ipoteza în care există mai multe sedii în state diferite, se ia în considerare sediul real
În principiu, ca şi regulă generală, legea aplicabilă unui contract internaţional este legea
pe care părţile au determinat-o prin manifestarea lor de voinţă, lege desemnată în doctrina de
Astfel, art. 73 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat prevede „Contractul este supus legii alese prin consens de părţi.”
În acest fel se face aplicarea la nivelul dreptului internaţional privat a principiului general
al autonomiei de voinţă a părţilor, acestea fiind cele mai în măsură să decidă cu privire la
Principiul lex voluntatis este consacrat şi de alte convenţii internaţionale la care România
este parte, spre exemplu, Convenţia europeană, aşa cum am arătat anterior.
voluntatis şi în situaţia în care dreptul intern conţine o normă juridică imperativă, în materia
respectivă, a cărei încălcare poate fi sancţionată pe calea excepţiei de ordine publică de drept
intern, însă, părţile nu pot alege ca aplicabilă contractului lor o lege străină care contravine unor
dispoziţii imperative din dreptul forului, sancţionabile pe calea excepţiei de ordine publică în
13
Dragoş-Alexandru Sitaru, opera citată, pag 222-223
14
Dragoş-Alexandru Sitaru, op. cit., pag. 233
21
Există, însă, situaţii în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului juridic.
Această situaţie este reglementată tot de Legea nr. 105/1992 în art. 77 care prevede că “În lipsa
unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele
mai strînse.”
Acest principiu al aplicării legii statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai
strânse este cunoscut sub denumirea teoria legii proprii (the proper law of the contract) şi,
desigur, astfel cum rezultă explicit din textul art. 77 din Legea 105/1992, are un caracter
Principiul the proper law of the contract prezintă, într-adevăr, avantajul de a oferi o
ridicată flexibilitate în determinarea legii aplicabile contractului dar, la capătul opus, există
acestui principiu. Tocmai pentru a preîntâmpina această situaţie, legiuitorul român a definit în
art. 77 alin. 2 din Legea 105/1992 noţiunea de “legăturile cele mai strânse”.
Astfel, se consideră că un contract prezintă legăturile cele mai strânse cu legea statului în
care debitorul prestaţiei caracteristice (prestaţia caracteristică este diferită în funcţie de obiectul
fiecărui contract şi este definită de art. 78 din Legea nr. 105/1992) are, la data încheierii
contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (în cazul persoanelor fizice), ori fondul
De asemenea, tot art. 77 din Legea nr. 105/1992 în alin. 2 prevede că, în cazul
contractelor ce au ca obiect un drept imobiliar sau un drept de folosinţă temporară asupra unui
imobil, acestea au legăturile cele mai strânse, atât pentru aspectele privind condiţiile de fond cât
şi pentru efectele unor asemenea contracte ci nu numai pentru regimul juridic al imobilului care
face obiectul său, cu legea locului situării bunului, denumită şi lex rei sitae.
22
Pot exista totuşi situaţii în care nu există nici lex voluntatis şi nu se poate identifica nici
legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
Legea română defineşte locul încheierii contractului între absenţi (reglementarea locului
acesta este locul în care se află părţile la momentul încheierii contractului) ca fiind domiciliul sau
sediul ofertantului (art. 79 alin. 2 Legea nr. 105/1992). Cu titlu de excepţie, locul încheierii
contractului se determină într-o modalitate derogatorie de la regulă, fiind cel de la domiciliul sau
Pe de altă parte, art. 86 din Legea 85/1992 stabileşte că contractul este supus condiţiilor
de formă stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul. Cu toate acestea, contractul se consideră
a) părţile care se găsesc, la data la care l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în
Faţă de toate aceste dispoziţii legale, concluziile15 care se impun în ceea ce priveşte
stabilirea legii aplicabile convenţiei arbitrale, potrivit dispoziţiilor dreptului român, sunt
următoarele:
principiul in favorem validitatis, întrucât deşi condiţiile de formă sunt supuse legii care
15
Viorel Roş, opera citată, pag. 118 şi următoarele, Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, opera citată,
pag. 337 şi următoarele, Radu Bogdan Bobei, opera citată, pag. 363 şi următoarele.
23
cârmuieşte fondul, convenţia arbitrală este valabilă şi dacă a îndeplineşte cerinţele prevăzute de
oricaere din următoarele legi: a locului unde a fost întocmită, a statului unde se afla una dintre
părţi, în ipoteza în care părţile se situau în state diferite la momentul încheierii convenţiei, sau a
Poate fi legea sediului organului arbitral soluţia conflictuală oferită de dreptul român
pentru cerinţele de formă privind convenţia arbitrală? Dacă ne raportăm la normele conflictuale
consecinţa o reprezintă aplicarea legii forului unde s-a derulat procedura arbitrală. Totodată,
natura convenţiei arbitrale este mixtă, latura şi efectele sale jurisdicţionale fiind incontestabile;
aşa cum am arătat cu ocazia analizei regimului juridic al cerinţei formei convenţiei arbitrale în
dreptul român, se poate merge până la a considera convenţia arbitrală, indiferent de forma în care
se încheie, ca fiind primul act de procedură dintr-o procedură arbitrală. Aşadar, nu este exclusă,
dimpotrivă, este posibilă analiza regimului juridic şi al efectelor convenţiei arbitrale, inclusiv a
formei, din perspectiva naturii şi laturii jurisdicţionale a acestora. Mai exact, abordarea din
această perspectivă este posibilă mai ales, sau chiar numai în cazul formei, întrucât capacitatea,
consimţământul, obiectul sau cauza sunt elemente esenţiale ale actului juridic care, prin esenţa
Pe de altă parte, în arbitrajul internaţional nu există lex fori, iar această concluzie este
24
este că, independent de inexistenţa lex fori, legea română se aplică arbitrajelor desfăşurate pe
imperative, precum cea care instituie cerinţa formei scrise, rămân aplicabile.
Iată cum aplicarea legii locului instanţei arbitrale asupra cerinţelor de formă a convenţiei
arbitrale este posibilă. Desigur, soluţia este discutabilă, pentru că raţionamentul este corect în
măsura în care principial, sau în concret, raportat la situaţia dedusă judecăţii, se găsesc
argumentele potrivit cărora caracterul jurisdicţional al convenţiei arbitrale este cel care trebuie
Obiectul şi cauza convenţiei arbitrale sunt supuse legii contractului, potrivit principiului
În ceea ce priveşte arbitrabilitatea, aceasta este o condiţie care vizează obiectul convenţiei
arbitrale şi care are aceeaşi natură juridică cu acesta. Ca atare, arbitrabilităţii18 i se aplică legea
convenţiei arbitrale, adică lex voluntatis sau altă lege determinată potrivit normelor conflictuale.
am arătat, dispoziţii speciale în materia legii aplicabile arbitrabilităţii. Fără a relua cele expuse
- este instituită o normă conflictuală specială, care arată că în lipsa lui lex voluntatis, se
aplică legea forului în sens restrâns, adică legea locului tribunalului arbitral, sau a
16
Fouchard, Gaillard, Goldman, opera citată, citaţi de Radu Bogdan Bobei.
17
Dragoş Alexandru Sitaru, opera citată, pag. 252.
18
Avem în vedere arbitrabilitatea obiectivă. A se vedea infra, capitolul dedicat arbitrabilităţii, şi
distincţia dintre arbitrabilitatea obiectivă şi arbitrabilitatea subiectivă.
25
pronunţării hotărârii arbitrale. Astfel, arbitrabilitatea, privită ca o condiţie de liceitate a
obiectului convenţiei arbitrale, se examinează, din perspectiva legii aplicabile, atât prin
În fine, un alt aspect care trebuie analizat este acela al stabilirii legii aplicabile convenţiei
arbitrale în lipsa manifestării de voinţă a părţilor, explicite sau cel puţin implicite, în favoarea lex
voluntatis.
Doctrina22 arată, referitor la regimul de drept internaţional privat în lipsa lui lex
voluntatis, următoarele:
19
Radu Bogdan Bobei, opera citată, pag. 377.
20
Doctrina (Radu Bogdan Bobei, opera citată, pag. 376) distinge şi între legea aplicabilă la data
încheierii convenţiei şi cea aplicabilă în faza de soluţionare a litigiului. Dispoziţiile Convenţia de
la New York nu se aplică, aşa cum am arătat, numai de către tribunalul arbitral, ci şi de instanţele
de judecată, ele având natura unor reguli general aplicabile. Din această perspectivă, e preferabil
să discutăm despre procedura arbitrală propriu-zisă, noţiune care include toate ipotezele avute în
vedere.
21
A se vedea supra, pag. 315.
22
Victor Babiuc, Octavian Căpăţână, Convenţia arbitrală în dreptul internaţional privat român,
Revista Dreptul nr. 9/1995, pag. 3 şi următoarele.
26
- compromisul este guvernat de legea statului cu care prezintă cele mai strânse legături şi
principal ca fiind legea clauzei, are ca temei prezumţia că părţile au urmărit alegerea lex
clauzei arbitrale, care produce efecte şi cu privire la legea aplicabilă, împiedică extrapolarea
împiedică părţile să stabilească implicit legea aplicabilă clauzei compromisorii, prin desemnarea
legii aplicabile contractului principal, acesta fiind raţionamentul care permite tragerea concluziei
menţionate.
Pe de altă parte, toate soluţiile sunt rezultatul aplicării normelor conflictuale consacrate
de dreptul român. Celor din materia contractului li se adaugă, cel puţin teoretic, normele
conflictuale în materia procedurii, care pot conduce la stabilirea legii aplicabile unor
aspecte/instituţii legate de convenţia arbitrală. Dacă dreptul internaţional privat român se aplică,
acesta. Determinarea legii aplicabile nu se poate face altfel decât în baza dispoziţiilor legale în
vigoare. Tendinţa de interpretare flexibilă şi extensivă, mai ales atunci când e vorba de
îmbrăţişarea unor soluţii care nu se regăsesc în dreptul pozitiv român. Astfel, principiul in
favorem validitatis, instituit în ceea ce priveşte cerinţele de formă, nu poate fi extins şi cu alte
variante, neprevăzute de lege, după cum principiul nu este aplicabil altor instituţii, precum
27
valabilitatea pe fond a convenţiei arbitrale sau arbitrabilitatea; totodată, acest principiu nu poate
Din această perspectivă, soluţii precum cea propusă de reputatul profesor Octavian
Căpâţână, care propunea modelul ce a fost implementat în Elveţia, potrivit căruia convenţia
arbitrală este valabilă pe fond dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute fie de lex voluntatis, fie de
legea care guvernează obiectul litigiului, fie de legea aplicabilă contractului principal, nu
reprezintă decât un deziderat, un model teoretic care poate fi aplicat numai dacă se va regăsi într-
o viitoare reglementare legală. Din perspectiva unei propuneri de lege ferenda, fără îndoială că
reglementare.
Una din problemele care trebuie lămurite în legătură cu hotărârea arbitrală este legea care
se aplică acesteia. Efectele extrateritoriale ale hotărârilor arbitrale presupun, în primul rând,
acţiunii în anulare. Teoretic, legea aplicabilă procedurii arbitrale, legea locului arbitrajului sau
chiar legea fondului cauzei pot să guverneze efectele hotărârii arbitrale, dată fiind legătura dintre
obiectul asupra cărora acestea se aplică şi actul final al procedurii arbitrale, hotărârea.
Potrivit dispoziţiilor art. 369 C.proc.civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România
parte, conform art. 370 C.proc.civ., hotărârea arbitrală este străină dacă a fost dată pe teritoriul
unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România.
28
Legea 105/1992 a adoptat ca şi criteriu exclusiv pentru determinarea caracterului naţional
În cazul dreptului român, aşa cum rezultă din textele de lege de lege menţionate, criteriul
aplicării legii. Pe de altă parte, o asemenea opţiune reflectă dorinţa fermă a statului care o adoptă
de a aplica legea sa tuturor hotărâilor pronunţate pe teritoriul său. În ceea ce priveşte arbitrajul
desfăşurat pe teritoriul României i se aplică dreptul român. De asemenea, dreptul român conţine
principii şi reguli imperative care nu pot fi înlăturate de la aplicare. Toate acestea sunt expresia
configurează identitatea arbitrajului şi care fac parte din ordinea publică de drept internaţional
privat român.
Aşa cum sesizează doctrina23, problema identificării locului arbitrajului poate ridica
numeroase dificultăţi în cazul arbitrajului ad-hoc. Dincolo de teoriile care circulă în practica
internaţional ad-hoc, iată că dreptul român oferă un exemplu clar şi incontestabil care ilustrează
Dacă locul arbitrajului ad-hoc este neidentificabil, problemele care se ivesc din
perspectiva aplicării dreptului român sunt multiple, iar identificarea locului arbitrajului
29
dobândeşte o importanţă deosebită – mai mult, pe deplin justificat se subliniază în doctrină24 că
stabilirea locului arbitrajului este întotdeauna necesară în vederea stabilirii caracterului naţion al
sau străin al hotărârii. În acest sens, pot fi folosite şi criterii precum locul de unde a fost
comunicată hotărârea arbitrală de un arbitru către ceilalţi, locul unde arbitrii şi-au spus părerea
- hotărârile arbitrale pronunţate în afara graniţelor României sunt socotite străine şi produc
fondului cauzei – hotărârii arbitrale i se aplică dreptul român român în baza criteriului
guverna procedura arbitrală, hotărârea rămâne una internă, potrivit dispoziţiilor dreptului
nostru.
23
Viorel Roş, opera citată, pag. 536.
24
Viorel Roş, opera citată, pag. 536.
30
Criteriul geografic prevăzut pentru stabilirea competenţei intanţelor judecătoreşti de a
exercita controlul de legalitate asupra hotărârii arbitrale este foarte des întâlnit în dreptul
care reglementează materia. Aceasta este şi soluţia adoptată de Legea model UNCITRAL, care
stabileşte că acţiunea în anulare este de competenţa instanţelor cărora legea le recunoaşte dreptul
Potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1992, „Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile în
măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă
reglementare.”
dreptului comun şi cele ale dreptului convenţional. În susţinerea acestei teorii, există ample
dezbateri doctrinare, tendinţa fiind unitară în modul de aplicare a celor două acte normative.
prioritare a Convenţiei de la New York faţă de prevederile Legii nr. 105/1992, profesorul
totuşi incidenţa, deşi într-o măsură relativ redusă a legislaţiei din statul primitor. (...) Rămân
25
Fouchard, Gaillard, Goldman, opera citată, pag. 908.
31
aplicabile exclusiv dispoziţiile legii române în privinţa procedurii de soluţionare, a determinării
minimum de cerinţe pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine, fapt care nu împiedică
astfel să creeze o lege internă mai favorabilă.27 Mai mult, se apreciază că aplicarea, incidenţa
eventualului regim mai favorabil prevăzut de legea naţională a statului membru pe teritoriul
Raportat şi la dispoziţiile art. III teza finală a Convenţiei de la New York29, rezultă că
legea statului unde se solicită recunoaşterea, Legea nr. 105/1992 se poate aplica în ce priveşte
condiţiile de fond, numai dacă prevede condiţii mai puţin riguroase decât cele reglementate de
Convenţia de la New York. Faţă de faptul că Legea nr. 105/1992 instituie condiţii mai exigente
York,30 Legii nr. 105/1992 rămâne aplicabilă numai în ce priveşte regulile de procedură, astfel
26
Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, opera citată, pag. 541-542
27
Julian DM Lew, Loukas A Mistelis, Stefan M Kroll, opera citată, pag. 697
28
Julian DM Lew, Loukas A Mistelis, Stefan M Kroll, opera citată, pag. 698
29
„Pentru recunoaşterea sau executare sentinţelor cărora se aplică prezenta Convenţie nu vor fi
impuse condiţii mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea
care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale”
32
BIBLIOGRAFIE
Tratate şi monografii
Bucureşti, 2000
Dispute Resolution Journal, Fall, 1997, editat de American Arbitration Association Inc
30
Ion Deleanu, op. cit, pag. 504
33
11. Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti,
2005
12. Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
13. Ion Nestor, Probleme privind arbitrajul pentru comerţ exterior în ţările socialiste
14. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
15. Octavian Căpăţână, Litigiul arbitral de comerţ exterior, 1978, Bucureşti, Editura
Academiei
16. Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat sau adnotat,
17. Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală, Editura
18. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
19. I.L. Georgescu, Drept comercial român, volumul I, Editura Socec&Co, Bucureşti, 1947
20. Howard M. Holtzmann, Joseph E. Neuhaus, Un ghid privind Legea medel UNCITRAL
21. Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Vol. I., Editura Actami,
Bucureşti, 1995
23. Georgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul
34
24. Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în România,
25. Brânduşa tefănescu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura didactică
26. United Nations Conference on Trade and Development, Dispute Settlement: Investor-
27. Octavian Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Editura All
28. John Collier, Vaughan Lowe, The settlement of disputes in international law. Institutions
29. Conf. Univ. dr. Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2002
30. Paul Craig, Grainne de Burca, EU law, text, cases and materials, ediţia a III a, Oxford
University Press
31. Julian Lew, Loukas Mistelis, Stefan Kroll, Comparative International Commercial
32. H. Motulsky, Ecrits, t. II, Etudes et notes sur l’arbitrage, Dolloy, 1975
33. T. Prescure, R. Crişan, Curs de arbitraj comercial, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005
35. J. Robert, B. Moreau, L’arbitrage. Droit interne. Droit international prive, Dalloz, Paris,
1993
35
36. VM Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul II, Edi. Naţional,
Bucureşti, 1997
37. T. Prescure, C. Nicolae Savu, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005
38. N.Diaconu, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007
39. I.P. Filipescu, A.I Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
41. Dragoş Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
42. R.B. Bobei, Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, Ed. All
43. Tudor R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, Ediţia a III a, Bucureşti, 1974,
44. Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995
45. I. Radu, Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional privat , Cluj, 1939, vol. 1
36
52. Mihaela Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Universul Juridic,
Bucurşti 2006
53. Dan Lupaşcu, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
54. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008
55. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti
2001
56. Gary B. Born, International Commercial Arbitration, volum I, Editura Wolters Kluver,
2009, Olanda
57. Octavian Căpăţână, Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Bucureşti, 1971
58. Alan Redfern, Martin Hunter, Law and practice of International Commercial Arbitration,
59. G. Boroi, Spineanu Matei, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
60. I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005
61. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Editura All Beck, Bucureşti, 2002
62. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere Introducere în dreptul civil. Subiectele
63. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2005
64. Mauro Rubino Sammartano, Larbitrato internazionale, Padova, Cedam Casa Editrice Dott
65. David Caron, Lee Caplan, Matti Pellonpaa, The UNCITRAL arbitration rules, A
37
66. Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein, Teoria Generală, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1977
67. Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997
editions 1990
Articole şi studii
4. Viorel Mihai Ciobanu, Marin Popa, Aspecte privind arbitrajul ad-hoc, Revista de drept
6. G. Beleiu, Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei, Revista Drept Comercial nr. 6/1993
9. VM Ciobanu, Din nou despre natura juridică a hotărârii arbitrale, Revista Dreptul nr.
1/2002
38
10. O. Căpăţână, Aplicarea în instanţa de exequatur a unor convenţii internaţionale
11. S. Deleanu, Există o lege a forului în arbitrajul internaţional?, Revista Dreptul nr. 5/1999
12. G. Dănăilă, Forma convenţiei arbitrale, Revista de drept comercial nr. 7-8/2003,
15. Victor Babiuc, Starea actuală a arbitrajului comercial în România, Revista de drept
1/2007
17. Ana Savin, Radu Leşe, Octavian Căpăţână, Revocarea implicită a convenţiei arbitrale,
18. Daniel Mihai Şandru, Legitimarea vocaţiei statului şi a autorităţilor publice de a încheia o
19. Victor Babiuc, Octavian Căpăţână, Convenţia arbitrală în dreptul internaţional privat
20. Crenguţa Leaua, Beatrice Onica Jarka, Dinu Petre, Procedura specială a somaţiei de plată,
21. Octavian Căpăţână, Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale, în RDC nr. 2/1998
39
Alte surse
2006
4. www.medierea.ro
5. Revision of the UNCITRAL arbitral rules, raport întocmit de Jan Paulsson şi Giorgios
6. Raportul Grupului de Lucru Arbitraj şi Conciliere, sesiunea 55, Viena, 11-15 Septembrie
7. Explanatory Note by the UNCITRAL secretariat on the 1985 Model law on International
9. www.ibanet.org
10. www.inm-lex.ro
11. Regulile arbitrale UNCITRAL, varianta revizuită în 2010, document făcut public la data
de 12.07.2010 pe www.uncitral.org
12. Raportul Grupului de lucru privind Arbitrajul şi Concilierea asupra lucrărilor celei de-a
40
13. Uncitral Discussions on Preliminary Draft Rules, paragraful 18, disponibil pe
www.uncitral.org.
14. Report of UNCITRAL Secretary general on Revised draft rules, paragraful 7, document
disponibil pe www.uncitral.org.
15. Gavan Griffith, Possible issues for an annex to the UNCITRAL Model law, în cadrul
materialului prezentat la New York Convention Day, New York, 10 iunie 1998,
41