RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE

RCR reprezintă un sistem standardizat de manevre, tehnici şi droguri, care se aplică în

cazul stopului cardiac şi / sau respirator şi care au drept scop asigurarea transportului
sângelui oxigenat la ţesuturi pentru protejarea funcţiei organelor vitale şi pentru crearea
condiţiilor favorabile reluării circulaţiei spontane.
Din păcate, martorii iniţiază RCR în mai puţin de o treime din cazurile de stop cardio-
respirator (SCR), iar de cele mai multe ori aceasta nu este de buna calitate. De aceea,
noile ghiduri de RCR au la baza ideea de “întoarcere la gesturi simple", scopul fiind
facilitarea procesului de învăţare atât pentru persoanele laice, cât şi pentru cele cu
pregătire medicala.
Necesitatea adoptării unui protocol universal valabil în RCR, care sa poată fi aplicat de
toate categoriile profesionale medicale şi laice şi acceptat în toată lumea, a determinat, in
1992, constituirea unui organism internaţional care să coordoneze elaborarea şi
prelucrarea tuturor informaţiilor ştiinţifice legate de resuscitare. A luat astfel fiinţă
ILCOR - International Liaision Committee On Resuscitation - prin reunirea
reprezentanţilor consiliilor de resuscitare din Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, ai
Consiliului European de Resuscitare (ERC), ai Consiliului Cardiologilor din Canada si ai
Asociaţiei Americane a Inimii (AHA).
La începutul anului 2000, la Dallas, a avut loc prima Conferinţă Internaţională dedicata
RCR si Terapiei Urgenţelor Cardiovasculare (ECC - Emergency Cardiac Care). Aceasta
conferinţă a reprezentat momentul elaborării primelor ghiduri internaţionale de RCR.
În ianuarie 2005, a avut loc, tot la Dallas, o noua Conferinţă de Consens - CoSTR
(Consensus on Cardiopulmonary Resuscitation and Emergency Cardiovascular Care
Science with Treatment Recommendations) - in RCR şi ECC, unde au fost revizuite sau
înlăturate unele din recomandările anterioare .
Participanţii la Conferinţa de Consens şi-au canalizat efortul pe analiza factorilor
cunoscuţi ca având cel mai mare impact asupra ratei de supravieţuire, fără a complica
procesul de învăţare: s-a ajuns la concluzia că este necesara creşterea calităţii RCR, în
special prin efectuarea compresiilor toracice de calitate si continue.
Aceste ghiduri nu definesc singura cale de urmat în resuscitare, ci reprezintă doar un
punct de vedere, larg acceptat, asupra modului in care trebuie desfăşurat, in siguranţă şi
eficient, orice proces de RCR.

Resuscitarea este un proces aflat in continuă evoluţie, iar ghidurile necesită în

permanenţă aducerea la zi datorită lipsei datelor care:
• să confirme eficienţa manevrelor, tehnicilor sau medicamentelor utilizate astăzi;
• care să probeze ineficienţa acestora.
Consiliul Naţional Român de Resuscitare (CNRR) s-a constituit în 1998 prin asocierea
reprezentanţilor societăţilor medicale româneşti tradiţionale, în virtutea unui protocol
semnat cu Consiliul European de Resuscitare

1
Algoritmul de RCR (Peter Safar, 1981):
• A (airway control): asigurarea libertăţii căilor aeriene.
• B ( breathing): asigurarea ventilaţiei.
• C (circulation): asigurarea circulaţiei.
• D (drugs and fluids): medicaţie şi perfuzie intravenoase.
• E (electrocardioscopy): monitorizarea ECG.
• F (fibrilation tratament): tratamentul fibrilaţiei ventriculare.
• G (gauging): diagnosticarea şi tratarea cauzei şi evaluarea şanselor de
supravieţuire.
• H ( human mentation): protecţia cerebrală.
• I ( intensiv care): terapia intensivă post – resuscitare.

Din punct de vedere scolastic, RCR este împărţită în:

• Suportul Vital de Bază (SVB) care grupează itemii A-C
• Suportul Vital Avansat (SVA) care reuneşte itemii D-H.
Stopul cardio-respirator (SCR): definiţii
Stopul cardiac este definit prin absenţa activităţii mecanice de pompă, ale cărei
caracteristici clinice sunt absenţa pulsului central şi pierderea stării de conştienţă.
Respiraţia agonică (gasp-urile) pot fi prezente pentru cca 5 min după oprirea cordului.

Stopul respirator (apneea) reprezintă absenţa mişcărilor respiratorii.

Iniţial, pentru 5-10 min, pulsul (bătăile cordului) sunt prezente.

Moartea clinică corespunde momentului în care s–a produs stopul cardiac şi respirator.
Dacă nu se începe resuscitarea în 3 – 5 minute survin leziuni ireversibile la nivelul
neuronilor, ceea ce defineşte moartea biologică.

Moartea subită reprezintă moartea care survine pe neaşteptate, în 1-24 h după debutul
simptomelor, în prezenţa sau absenţa unei afecţiuni preexistente cunoscute.
(Mosby`s Medical Dictionary, 8 th edition, 2009, Elsevier
SCR: etiologie
1. Stopul cardiac poate fi:
1.1. Primar, care se instalează după producerea unor tulburări de ritm şi de conducere
severe
1.2. Secundar, care apare ca o consecinţă a afecţiunilor altor organe şi sisteme

1.1. Stopul cardiac primar poate avea drept cauze:

• Fibrilaţia ventriculară (FV) şi tahicardia ventriculară (TV) fără puls (63%
din cazuri, marea majoritate pe fondul bolii coronariene) ;
• Asistolia (30% din cazuri);
• Activitatea electrică fără puls (AEFP), care cuprinde disociaţia electro–
mecanică (DEM) şi pseudo–DEM (ritmuri idioventriculare, ritmuri ventriculare de
scăpare) (7% din cazuri), având drept cauze: hipovolemia, pneumotoraxul, tamponada
cardiacă, embolia pulmonară, tulburări electrolitice severe (hipopotasemie

2
severă,hipocalcemie, hipomagneziemie), acidoză, supradozări de droguri (beta–blocante,
blocante ale canalelor lente de calciu, sulfat de magneziu ).

Procentul real al victimelor cu stop cardiac primar prin FV sau TV cu ritm rapid în
momentul colapsului este probabil mult mai mare, însa, de obicei, intervalul de timp
scurs de la instalare până la analiza cauzei de oprire cardiaca este atât de mare, încât
ritmul deja se deteriorează la unul cu şanse reduse de resuscitare (asistolie).

1.2. Cauzele stopului cardiac secundar pot fi clasificate în funcţie de debut:

• Stopul cardiac rapid indus: asfixia prin obstrucţie a căilor aeriene,
electrocutarea, înecul.
• Stopul cardiac lent indus: insuficienţă respiratorie, leziunile cerebrale acute,etc.

Stopul respirator are cel mai frecvent drept cauze:

• Obstrucţia căilor aeriene superioare (prin căderea bazei limbii şi obstruarea
oro-faringelui la pacientul comatos, prin aspirarea de corpi străini sau vărsătură, sânge
sau prin laringo – spasm)
• Obstrucţia căilor aeriene inferioare: bronhospasm sever.

SCR implică o reducere importantă a perfuziei tisulare, având drept consecinţă hipoxia.
Hipoxia determină o scădere rapidă a nivelului de ATP şi alterarea transportului trans-
membranar activ de sodiu şi potasiu şi acumularea de ioni de calciu în celulă. Astfel este
activată o cascadă de reacţii biochimice care induce leziuni celulare ireversibile.
Sensibilitatea celulelor la hipoxie este variabilă.
Cel mai vulnerabil organ este creierul ale cărui rezerve de oxigen sunt epuizate în 10
secunde, iar de ATP şi glucoză în 5 minute.
În 8 minute PH–ul neuronal ajunge la 6,2 fiind incompatibil cu supravieţuirea.

Elementul esenţial este deci aplicarea promptă şi corectă a manevrelor de RCR care
asigură reluarea circulaţiei spontane şi a unei funcţii neurologice adecvate post –
resuscitare.
Lanţul supravieţuirii
Reuşita RCR este determinată nu doar de efectuarea corectă a tehnicilor resuscitării ci de
mult mai mulţi factori care se află în interrelaţie. Toţi factorii care interferă cu reuşita
resuscitării sunt cuprinşi în noţiunea de lanţul supravieţuirii, practic o metaforă propusă
de American Heart Association pentru a desemna modalitatea de răspuns a unei
comunităţi la un SCR.

Lanţul supravieţuirii are 4 verigi:

• Recunoaşterea rapidă a unei urgenţe şi alarmarea precoce a unui sistem medical
de urgenţă.
• SVB iniţiat precoce
• Defibrilarea precoce
• Accesul căt mai rapid la SVA

3
1. Recunoaşterea rapidă a unei urgenţe şi alarmarea precoce a unui sistem medical
de urgenţă. Presupune:
• o educaţie minimă din partea persoanelor nemedicale care trebuie să recunoască
un pacient aflat în SCR sau în pericol de a face un SCR(de exemplu subiecţii cu dureri
toracice anterioare, dispnee, obstrucţie de căi respiratorii etc.).
• o reţea evoluată de comunicaţii, în comunitatea în care se înregistrează urgenţa. S-
a constatat că cel mai eficient mod de a prelua o urgenţă este apelarea dispeceratului cu
număr unic (ex. 112 pentru Uniunea Europeană, 911 pentru SUA). Care preia toate
apelurile, legate de orice fel de urgenţă (nu numai medicală), urmând ca apoi să distribuie
echipajul cel mai potrivit pentru urgenţa respectivă.

Practic, orice victima care este inconştientă şi nu respiră normal trebuie să beneficieze
cât mai rapid de SVB!

2. SVB precoce. Chiar dacă, în marea majoritate asituaţiilor de SCR la adult, doar
manevrele SVB, singure, nu reuşesc să “pornească” inima, importanţa lor este foarte
mare, deoarece oferă timp pentru sosirea unui echipaj care să instituie manevrele de
suport vital avansat.
• Această verigă nu poate fi acoperită doar de personalul medical al unei
comunităţi. De aceea, manevrele de SVB trebuie efectuate de personal laic, instruit prin
cursuri de resuscitare de bază.
• Aplicarea corectă a acestor manevre în primele 5 minute de la instalarea SCR
dublează sau chiar triplează şansele de succes al resuscitării.

3. Defibrilarea precoce este manevra care influenţează decisiv succesul resuscitării la

adult deoarece majoritatea morţilor subite are ca mecanism de oprire a cordului o
fibrilaţie ventriculară sau altă aritmie malignă, iar singura modalitate de întrerupere a
unei astfel de aritmii este defibrilarea.
• Aducerea la timp (< 5 minute de la instalarea colapsului) a unui defibrilator creşte
de 5-6 ori rata supravieţuirii în SCR, până la 50-75%.
• Se consideră rezonabilă existenţa unui defibrilator la 10000 de locuitori.
• Apariţia defibrilatoarelor automate (DEA) face posibilă utilizarea acestora şi de
către laici cu instrucţie anterioară minimă.

În majoritatea comunităţilor tipul scurs de la apelul de urgenţă până la sosirea echipei de

RCR este ≥ 8 min, interval în care pacientul depinde de primele 3 verigi ale lanţului
supravieţuirii!

4. SVA precoce este ultima verigă din lanţul supravieţuirii şi practic le cuprinde şi pe
celelalte. Manevrele complexe ale SVA nu pot fi efectuate decât după o pregătire specială
(intubaţia orotraheală, prinderea de venă centrală, aplicarea pacing-ului, abordarea
statusului postresuscitare etc.) şi depind de nivelul de performanţă a echipei şi cel al
dotării medicale.

4
Riscurile salvatorului
Resuscitarea cardiopulmonară implică
• riscuri legate de mediu (trafic, construcţii instabile, electricitate, gaze,
apă,substanţe toxice etc).
• riscuri legate de victimă (contaminarea cu boli transmisibile, intoxicaţii etc)
• riscuri legate de tehnica utilizată (utilizarea defibrilatorului, a instrumentelor
ascuţite etc).

Prima regulă legată de riscurile RCR este ca viaţa membrilor echipei de resuscitare să nu
fie pusă în pericol!
Pe de altă parte, implicarea într-o acţiune de salvare a unei echipe instruite să facă doar
RCR poate să scadă considerabil şansele de reuşită a resuscitării.
De aceea recomandarea fermă este ca echipa de RCP să nu se implice în salvarea victimei
dacă aceasta presupune o acţiune riscantă, care necesită o pregatire specială, pe care
echipa respectivă nu o posedă.
În concluzie, pentru propria protecţie, în scopul evitării contactului cu materiale biologice
sau substanţe toxice, salvatorul va folosi echipament de protecţie: mănuşi, ochelari,
măşti, halate, recipiente speciale pentru depozitarea instrumentelor ascuţite etc
Suportul vital de bază (SVB)
SVB reprezintă menţinerea libertăţii căilor aeriene, suportul ventilaţiei şi circulaţiei fără
ajutorul vreunui echipament cu excepţia dispozitivelor de protecţie.

Practic, SVB reprezintă ABC-ul din algoritmul RCR propus de Peter Safar.
Algoritmul SVB

1.Se asigură securitatea salvatorului, victimei şi a persoanelor din jur.

Salvatorul se plasează în partea dreaptă a victimei la nivelul extremităţii cefalice, poziţie
care îi permite accesul facil la cap şi torace în cursul manevrelor de resuscitare.

2. Se evaluează starea de conştienţă a victimei: se scutură uşor de umeri şi se întreabă cu

voce tare: "s-a întâmplat ceva?"

3A. Dacă victima răspunde verbal sau prin mişcare:

• se lasă în poziţia în care a fost găsită (cu condiţia să fie în siguranţă), este evaluată
starea victimei şi, dacă este necesar, se solicită ajutor;
• se trimite o persoană după ajutor sau, dacă salvatorul este singur, lasă victima şi merge
chiar el după ajutor;
• salvatorul reevaluează periodic victima.

3B. Dacă victima nu răspunde:

• salvatorul trebuie să solicite ajutorul;
•victima va fi aşezată în decubit dorsal, pe un plan dur;
• se deschid căile aeriene plasând o mână pe frunte şi, cu blândeţe, se împinge capul spre
spate, păstrând policele şi indexul libere pentru eventuala pensare a nasului (dacă va fi
necesară ventilarea);

5
• cu vârfurile degetelor celeilalte mâini plasate sub menton se ridică bărbia victimei
pentru a deschide căile aeriene.
Head tilt & chin lift !

Manevra este necesară deoarece la persoanele în stare de inconştienţă se instalează

hipotonia musculaturii care susţine baza limbii, aceasta căzând pe peretele posterior al
faringelui şi obstruând căile respiratorii.
Flexia dorsală a capului este INTERZISĂ dacă se suspectează o fractură de coloană
cervicală (în cazul unui accident de circulaţie cu accelerare / decelerare în care există
riscul hiperextensiei / hiperflexiei capului sau prin cădere de la înălţime)!

4. Evaluarea respiraţiei:
• menţinând căile aeriene deschise, salvatorul încearcă să stabilească, timp de
maxim 10 secunde, dacă victima respiră normal prin următoarele mijloace:

• privind mişcările peretelui toracic anterior;

• ascultând zgomotele respiratorii de la nivelul căilor aeriene superioare;
• simţind fluxul de aer pe obraz.
În primele minute după oprirea cordului victima mai poate respira slab sau poate avea
gasp-uri rare, zgomotoase. Acestea nu trebuie confundate cu respiraţia normală!
Dacă, după 10 sec, salvatorul nu este sigur că victima respiră normal, trebuie să actioneze
ca şi cum aceasta NU ar respira normal!

5A. Dacă victima respiră normal:

• se pune în poziţie de siguranţă (vezi mai jos);
• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar, dacă este singur, va lăsa victima şi se va
duce după ajutor;
• se reevaluează periodic respiraţia.

5B. Dacă victima nu respiră normal:

• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar dacă este singur, va lăsa victima şi se va
duce după ajutor;
• la întoarcere va începe compresiile toracice (masajul cardiac extern) după cum
urmează:
•salvatorul îngenunchează lângă victimă
• se plasează podul palmei pe centrul toracelui victimei
• podul palmei celeilalte mâini se plasează peste mâna care se află pe torace şi se
întrepătrund degetele mâinilor, evitând astfel compresia pe coaste. Poziţia mâinilor
trebuie să fie astfel încât să nu exercite presiune pe regiunea epigastrică sau pe apendicele
xifoid
• salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi, cu coatele întinse, va
efectua compresia cu 4-5 cm a sternului
• după fiecare compresie, toracele trebuie să revină la normal fără a pierde contactul
mâinilor cu sternul;

6
• compresiile şi decompresiile se continuă cu o frecvenţă de 100/minut (ceva mai
puţin de 2 compresii/sec)
• compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp.

Efectul compresiilor toracice (masajului cardiac extern) poate fi explicat prin teoria
pompei toracice: în momentul compresiunii presiunea intratoracică creşte şi se transmite
structurilor vasculare:
• venele se vor colaba, împiedicând refluxul sanguin retrograd, dinspre cord spre
vene (căruia i se opune şi sistemul valvelor parietale venoase);
• arterele au o rezistenţă mai mare şi nu se colabează, ci rămân deschise permiţând
trecerea fluxului sangvin;
• se realizează astfel o diferenţă de presiune arterio – venoasă care asigură circulaţia
sângelui spre ţesuturi.

6A. Combinarea compresiilor toracice cu ventilaţiile:

• după 30 de compresii se redeschid căile aeriene prin împingerea capului şi ridicarea
mandibulei
• se pensează părţile moi ale nasului folosind policele şi indexul mâinii de pe frunte
• se deschide puţin cavitatea bucală a victimei, menţinând însă bărbia ridicată
• salvatorul inspiră normal, apoi pune buzele în jurul gurii victimei asigurând o bună
etanşeitate şi expiră constant în gura victimei;
• în timpul expirului salvatorul va privi ridicarea peretelui toracic anterior şi va
urmări menţinerea ridicată a acestuia timp de 1 secundă, ca într-o respiraţie normală;
aceasta reprezintă o ventilaţie eficientă
• se menţine capul în hiperextensie şi bărbia ridicată, se îndepărtează gura de victimă şi
se urmăreşte revenirea toracelui la poziţia iniţială, pe măsură ce aerul iese din plămâni
• salvatorul inspiră din nou şi expiră încă o dată în gura victimei, astfel încât să
obţină două ventilaţii eficiente (deoarece rezistenţa căilor respiratorii scade la a doua
insuflaţie).
• după aceasta, îşi repoziţionează rapid mâinile în poziţie corectă pe toracele
victimei pentru a executa încă 30 de compresii toracice
• se continuă efectuarea compresiilor toracice şi a ventilaţiilor într-un raport de 30:2
•insuflaţiile se realizează blând pentru a evita creşterea presiunii intra-gastrice (rezistenţa
căii digestive este mai mică decât a celei respiratorii şi aerul insuflat cu putere va trece
mai rapid în stomac, putând produce vărsătură, urmată de aspiraţie în căile
respiratorii = sindrom Mendelson).
• întreruperea compresiilor şi ventilaţiilor pentru reevaluarea victimei este indicată doar
dacă aceasta începe să respire normal; altfel, resuscitarea NU trebuie întreruptă!
•dacă ventilaţiile iniţiale nu au determinat ridicarea peretelui toracic, ca într-un inspir
normal, atunci, înaintea următoarei tentative se verifică gura victimei şi se îndepărtează
orice obstrucţie vizibilă.
• se verifică din nou dacă hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sunt corecte

7
• dacă mişcarea toracică şi fluxul de aer în expir nu se produc, cea mai frecventă
cauză este aceea că palatul moale se comportă ca o valvă şi obstruează nările; de aceea se
va menţine gura deschisă în expir.

• nici într-un caz nu trebuie încercată efectuarea a mai mult de două ventilaţii,
înainte de fiecare reluare a compresiilor toracice!

6B. Resuscitarea doar prin compresii toracice (hands only) - poate fi efectuată, după
cum urmează:
• dacă salvatorul nu poate sau nu doreşte să efectueze ventilaţii gură-la-gură, atunci
va efectua doar compresii toracice
• în acest caz, compresiile toracice trebuie efectuate continuu, cu o frecvenţă de
100/minut
• resuscitarea va fi oprită pentru reevaluare doar dacă victima începe să respire
normal.

7. Resuscitarea va fi continuată până când:

• soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea
• victima începe să respire normal
• salvatorul este epuizat fizic.

Poziţia de siguranţă (vide supra)este folosită în managementul victimelor inconştiente

care respiră şi au semne de circulaţie sangvină şi nu prezintă leziuni ale coloanei
vertebrale.
Când o victimă inconştientă este culcată în decubit dorsal şi respiră spontan căile
respiratorii pot fi obstruate de limbă, mucus sau vomă. Aceste probleme pot fi prevenite
dacă victima este plasată pe una din părţile ei laterale.
Scopul acestei poziţii este:
• menţinerea liberă a căilor respiratorii
• permiterea monitorizării
• respectarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale
• evitarea compresiilor pe pachetele vasculonervoase.
• stabilitatea în timp.
Pe de altă parte, clinostatismul / semi-clinostatismul ventral poate împiedica ventilaţia
adecvată, deoarece imobilizează diafragmul şi reduce complianţa pulmonară.
Poziţia de siguranţă trebuie să fie stabilă, aproape de poziţia laterală, cu capul decliv şi
fără ca presiunea pe torace să împiedice ventilaţia.

Manevrele pentru obţinerea poziţiei de siguranţă sunt:

• se îndepărtează ochelarii victimei (dacă este cazul);

8
• salvatorul îngenunchează lateral de victima aflată în decubit dorsal şi cu
membrele pelvine întinse;
•braţul de partea salvatorului se poziţionează în unghi drept cu corpul, cotul fiind îndoit şi
palma orientată în sus;

• braţul de partea opusă se aduce peste torace, de aceeaşi parte cu salvatorul şi se

poziţionează cu dosul palmei în contact cu obrazul;
•salvatorul prinde membrul inferior de partea opusă cu mâna, chiar deasupra
genunchiului şi îl trage în sus, păstrând contactul piciorului cu solul (flexia incompletă a
coapsei pe abdomen);
•cu o mâna pe genunchiul flectat şi cu cealaltă menţinând dosul mâinii victimei pe obraz,
se roteşte victima spre salvator în poziţie laterală, până când piciorul flectat se sprijină pe
sol;
• se ajustează poziţia membrului inferior de deasupra astfel încât coapsa şi
genunchiul să fie flectate în unghi drept.
•se împinge şi se menţine capul spre posterior pentru a asigura libertatea căilor aeriene:
această manevră se realizează prin ajustarea poziţiei mâinii de sub obraz;
•se verifică respiraţia la intervale regulate.

Există câteva variante ale poziţiei de siguranţă, fiecare cu avantajele sale!

Nu există o singură poziţie potrivită pentru toate victimele!
Poziţia de siguranţă prezintă ca dezavantaj compresia unui braţ.
Se recomandă urmărirea circulaţiei periferice a braţului şi înlăturarea compresiei cât mai
rapid.
Dacă este necesară menţinerea poziţiei de siguranţă pe o perioadă mai lungă de timp,
după 30 minute victima va fi întoarsă pe partea opusă.

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE

Defibrilarea electrică automată (DEA)

Defibrilatorul electric automat (DEA) este un aparat electronic portabil care

diagnostichează automat aritmiile cardiace cu risc vital (fibrilaţia ventriculară, FV, şi
tahicardia ventriculară, TV) şi le tratează prin defibrilare electrică, ajutând cordul să
restabilească un ritm eficient.
DEA

DEA se află fie în posesia personalului calificat, fie în locuri aglomerate (DEA cu acces
public), precum instituţiile publice, centrele comerciale, aeroporturile, hotelurile,
stadioanele, şcolile şi universităţile etc.
În septembrie 2008. International Liaison Committee on Resuscitation (ILCR) a adoptat
un semn universal care să indice prezenţa unui DEA.
Indicaţiile şi contraindicaţiile DEA

Ritmuri cu indicaţie de DEA (shockable rhythms):

FV grosolană (coarse VF, cu amplitudine de la vârf la vârf >200 µV) fără puls periferic

9
TV rapidă fără puls periferic

Ritmuri fără indicaţie de DEA (nonshockable rhythms):

Ritmul sinusal normal
Tahicardia supraventriculară (inclusiv tahicardia sinusală, blocul de ram şi sindromul
Wolf Parkinson White)
Bradicardia sinusală
Extrasistolia ventriculară
Fibrilaţia atrială
Flutter-ul atrial
Blocurile AV gradul 2 şi 3
Ritmurile idioventriculare
Asistolia
Ritmuri intermediare (intermediate rhythms):
FV fină (cu amplitudine şi frecvenţă mici, care nu întruneşte caracteristicile celei
grosolane de mai sus)
Alte TV decât TV rapidă.

1. Imediat după sosirea defibrilatorului:

• resuscitatorul va porni defibrilatorul şi va ataşa padelele. (dacă există mai mult de
un resuscitator, SVB trebuie continuat în timpul efectuării acestor manevre)
• vor fi urmate comenzile vocale sau cele afişate
• resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima în timp ce DEA
analizează ritmul

2a. Dacă există indicaţie de şoc

• resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima
• va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile (DEA complet automate vor
administra şocurile direct)
• va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate
•DEA va administra doar un singur şoc în cazul unui ritm la care acesta este indicat
• DEA va comanda reluarea SVB imediat după şoc (efectuarea compresiilor
toracice chiar în cazul prezenţei circulaţiei spontane nu este dăunatoare)
• după un interval de timp de 2 minute în care se efectuează RCR, DEA va
reverifica ritmul respiraţiei şi pulsului.

2b. Dacă nu există indicaţie de şoc

• salvatorul va reîncepe imediat SVB cu un raport compresii toracice:ventilaţii de
30:2
• va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate

3. Resuscitarea va continua până când:

• soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea

10
• victima începe să respire normal
• salvatorul este epuizat fizic.

11